GRECIA POSTBELICĂ (1945 – 1990)

Singura țară dintre cele incluse în acordul de procentaj sovieto-britanic din octombrie
1944, în care influenţa occidentală era preponderentă, Grecia a fost inclusă în sistemul politic
şi economic euro-atlantic, la fel ca rivala tradiţională, Turcia şi, spre deosebire de vecinii
nordici, Albania, Bulagria şi Iugoslavia, ca şi de România. În consecinţă, o comparaţie între
evoluţia Greciei, pe de o parte, şi evoluţia statelor comuniste balcanice, pe de altă parte, este
relevantă pentru evaluarea comunismului ca sistem.
I. Grecia între anii 1945-1949
1. Urmările războiului mondial:
- moartea a 500.000 de locuitori din totalul de 7.000.000;
- distrugerea ecopnomiei de către regimul de ocupaţie;
- întreruperea căilor de comunicaţie;
- distrugerea cvasi-totală a flotei comerciale;
- penuria de alimente care a dus la malnutriţie şi, mai departe la proliferarea
tuberculozei şi a altor boli;
- inflaţie astronomică.
2. Grecia între 18 octombrie 1944 şi decembrie 1945
În noiembrie 1944, E.A.M. (circa 60.000 de luptători) refuză demobilizarea şi se
retrage din guvernul de coaliţie iniţiind greve şi demonstraţii reprimate de către forţele fidele
britanicilor, ceea ce conduce, în decembrie, la ciocniri armate între britanici şi partizanii greci.
Treptat dar sigur, britanicii preiau controlul asupra teritoriului elen, iar Georgios Papandreu
este înlocuit la conducerea guvernului de către Nicolaos Plantiros. La jumătatea lunii ianuarie
1945 este încheiat un armistiţiu urmat, în februarie, de înţelegerea de la Varkiza
(demobilizarea partizanilor în schimbul amnistiei, organizarea unui referendum asupra
monarhiei, urmat de alegeri). Actele de vendetă vor continua şi după Varkiza.
3. Grecia în 1946
La finele lui 1945 se formează un nou guvern, condus de către Themistocles Sofoulis
(liberal venizelist), care a anunţat alegeri parlamentare pe 31 martie 1946. Scrutinul, boicotat
de forţele de stânga, este câştigat cu 55% din sufragii de către o coaliţie de dreapta, dominată
de Partidul Poporului, al cărui lider, Dino Tsaldoris devine premier.
În septembrie 1946 este organizat un referendum care consfinţeşte, cu 68% din voturi,
restaurarea monarhiei constituţionale.
4. Războiul civil (1946-1949)
În acest război, armata regulată greacă a fost sprijinită de britanici şi americani, iar
Armata Demcratică, de orientare comunistă, ajutată de regimurile comuniste din Bulgaria,
Iugoslavia şi Albania, I.V. Stalin fiind sceptic. Având baza în Macedonia Egeeană, gherila
comunistă includea un mare număr de slavi macedoneni. Treptat, graţie superiorităţii
numerice şi tehnice, în particular, a folosirii aviaţiei, trupele guvernamentale, sub conducerea
lui Alexandros Papagos, reuşesc în 1949 să-i zdrobească forţele partizanilor.
I.V. Stalin, care oricum nu se încumetase să îi înfrunte pe anglo-americani în Grecia, a
explicat înfrângerea acuzându-l pe I.B.Tito de trădare.
Războiul civil provocase moartea a peste 100.000 de oameni şi refugiul altor 700.000,
ca şi o importantă fractură în societate. Mult timp după 1949, accesul la studii superioare,
posturi de bugetar, la paşaport şi chiar la permis de conducere, a fost condiţionat de un „cazier
politic” eliberat de Poliţie.
5. Monarhia greacă
În aprilie 1947, regele Georgios al II-lea, ginerele reginei Maria a României, a murit.
Întrucât nu avea copii, la tron a venit fratele său, Pavlos, căsătorit cu Prederika.

1
 6. Politica externă
Influenţa britanică este înlocuită de cea americană. La 12 martie 1947, preşedintele H.
Truman anunţă planul Marshall pentru Grecia
II. Perioada 1950 – 1967
1. Anii 1950-1952
Alegerile din martie 1950 şi septembrie 1951, organizate pe baza sistemului
proporţional, nu au dat majorităţi clare, ceea ce a provocat instabilitate guvernamentală.
2. Anii 1952-1955
Alegerile din noiembrie 1952, desfăşurate pe baza sistemului majoritar au fost
câştigate de Adunarea elenă (Popagos) cu 49% din voturi şi 82% din mandatele palamentare.
În 19552, Grecia şi Turcia sunt admise concomitent în N.A.T.O., iar în 1953 se încheie o
alianţă greco-turco-iugoslavă contra expansionismului sovietic; alianţa se destramă pe măsură
ce relaţiile sovieto-iugoslave se ameliorează, iar cele eleno-turce se înăspresc, din cauza
problemei cipriote.
3. Anii 1955-1963
a) De-a lungul acestor opt ani se succed mai multe guverne conduse, cu excepţii
minore, de către Constantin Caramanlis, născut în 1907 în Macedonia Egeeană, lider al
Adunării Elene, re-botezată Uniunea Naţională Radicală, care căştigă alegerile din 1956, 1958
şi 1961, graţie sistemului electoral.
Alte forţe politice: Uniunea Democratică de Stânga (paravan al comuniştilor), Uniunea
de Centru, fondată în 1958 de către Georgios Papandreu.
Sub guvernările Caramanlis (1955-1963), venitul naţional s-a dublat, în timp ce
preţurile au crescut cu 17%.
b) Politica externă
Grecia se apropie de Comunitatea Economică Europeană, înfiinţată în anii 1951-1957
de către Franţa, Italia, R.F. Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg.
În 1961 este încheiat un acord de asociere, fiind prevăzut şi un termen pentru aderare:
1984.
În 1959 se încheie o înţelegere privind independeţa Ciprului sub garanţia colectivă a
Marii Britanii, Greciei şi Turciei, minorităţii turce din insulă (cca 18% din populaţie) fiindu-i
rezervate 30% din mandatele palamentare şi posturile guvernamentale şi 40% din posturile de
poliţişti.
La 1 octombrie 1960, Ciprul a devenit independent.
În anul 1962, prinţesa Sofia a Greciei s-a căsătorit cu prinţul Juan Carlos de Burbon,
care avea să fie desemnat în 1969 de căztre Francisco Franco drept viitor rege al Spaniei;
domnia lui va începe în 1975, după moartea dictatorului spaniol.
4. Anii 1963-1965
a) În iulie 1963, în urma unor divergenţe cu familia regală pe tema unei vizite la
Londra, Karamanlis a demisionat. Regele a încercat să spargă unitatea partidului de
guvernământ, apoi a format un guvern provizoriu de tehnicieni.
Uniunea de Centru obţine o majoritate relativă la alegerile din noiembrie 1963 şi apoi
majoritatea absolută la următorul scrutin, din martie 1964, 53% din voturi.
b) Guvernarea Georgios Papandreu (1964-1965). Caracteristici:
- fricţiuni în relaţiile cu SUA din cauza problemei cipriote;
- eliberarea unor deţinuţi politici;
- iniţierea de reforme în învăţământ;
- divergenţe între fiul lui Georgios Papandreu, Andreas, membru al guvernului, cu
Constantin Mitsotakis.
În 1964, tânărul Constantin al II-lea, în 1940, sportiv de performanţă, medaliat olimpic,
îi succede la tron tatălui său, Pavlos.

2
 În iulie 1965, guvernul cade, din cauza acuzaţiilor privind colaborarea lui Andreas
Papandreu cu gruparea militară secretă ASPIDA.
c) Anii 1965-1967 – se succed mai multe guverne efemere, dintre care cel mai
durabil este cel al lui Stephano Stephanopoulos (17 septembrie 1965 – 22 decembrie 1966).
Sunt anunţate alegeri pentru 28 mai 1967.
III. Lovitura de stat şi dictatura militară
La 21 aprilie 1967 are loc o lovitură de stat organizată de către coloneii Georgios
Papadopoulos, Nikolaos Macarenzo şi Stevlianos Pattacos.
Regele Constantin îl numeşte premier pe Constantino Kollias.
În decembrie, regele cheamă armata şi populaţia la revoltă contra miliatrilor, dar
manevra eşuează şi monarhul este silit să plece în exil la Roma, iar Kollias este destituit şi
înlocuit cu colonelul Papadopoulos. Totuşi monarhia nu este abolită oficial decât în iunie
1973. câteva luni mai târziu are loc o importantă revoltă studenţească, înăbuşită în sânge,
după care puterea este preluată de către generall Dimitros Ioannidis.
În iulie 1974, pe fondul unui nou puseu de tensiune în Cipru, Ioannidis hitărăşte
mobilizarea generală. Alarmate de perspectiva unui război catastrofal contra Turciei, mai
multe cadre militare superioare refuză să se supună ordinelor şi cer revenirea la o guvernare
civilă. În acest context, regele Constantin face greşeala să rămână la Londra, iar Caramanlis se
întoarce după 11 ani de exil şi, la 24 iulie 1974, depune jurământul în calitate de premier.
IV. Anii 1974 – 1990
1. Anii 1974-1975
La alegerile parlamentare din noiembrie 1974, Partidul Noua Democraţie, condus de
Constantin Caramanlis obţine 54% din voturi (rezultat record pentru Grecia post-belică), ceea
ce îi conferea 219 mandate din totalul de 300; Uniunea de Centru câştigă 21% din voturi, iar
Mişcarea Socialistă Panelenă (PASOK), formată recent de Andreas Papandreu, 14%.
În absenţa regelui Constantin, împiedicat să revină în ţară, la referendumul din
decembrie 1974, 70% dintre participanţi se pronunţă pentru republică şi numai 30% (mai ales
din Peloponez) pentru monarhie.
Prin constituţia din iunie 1975, Grecia este organizată ca o republică parlamentară. Nu
se prevede separarea bisericii de stat, nu sunt recunoscute minorităţile etno-lingvistice şi
persistă dihotomia între limba oficială şi cea populară.
Primul preşedinte al Greciei revenite la democraţie a fost desemnat Konstantinos
Tsatsos, filosof, profesor universitar şi piolitician conservator.
Tot în 1975 sunt condamnaţi la închisoare pe viaţă foţtii lideri militari.
2. Etapa 1977 – 1981
La alegerile din 19777, Noua Democraţie obţine 42% din sufragii şi 172 de mandate
parlamentare, PASOK – 25% din voturi şi 60de mandate, Uniunea de Centru se destramă
ulterior, iar cele două partide comuniste (pro-URSS şi interior) obţin 9, respectiv 3 procente.
Konstantin Karamanlis îşi menţine funcţia de premier, iar în mai 1979 este semnat
tratatul de aderare a Greciei la C.E.E., începând cu 1 ianuarie 1981. Tratatul etse ratificat în
iunie, în ciuda boicotului PASOK şi al comuniştilor.
În 1980 – Karamalis devine preşedinte; conducerea Partidului Noua Democraţie şi a
guvernului revine lui Georgios Rollis.
Între 1977 şi 1981, PASOK abandonează marxismul şi îşi moderează discursul,
adresându-se şi întreprinzătorilor individuali (60% din populaţia activă).
3. Etapa 1981 – 1985
Ca urmare a îmbinării retoricii socialiste cu sloganuri naţionaliste („Grecia aparţie
grecilor” în replică la „Grecia aparţine Europei”), PASOK câştigă alegerile din octombrie
1981 (48% din sufragii, 172 de mandate), faţă de 36% Noua Democraţie şi 11% comunişti.

3
 Guvernul Andreas Papandreu menţine totuşi Grecia în structurile europene şi euro-
atlantice şi ia măsuri sociale moderate.
În martie 1985, juristul Hristos Sartzetakis, propus de PASOK, este ales preşedinte al
republicii; concomitent, sunt adoptate amendamente la constituţie, în sensul reducerii puterii
preşedintelui în favoarea guvernului.
1984 – Konstantin Mitzotakis preia conducera Noii Democraţii
4. Etapa 1985-1989
La alegerile din 1985, PASOK obţine 46% din voturi (161 de mandate), iar Noua
Democraţie 41%. Noul guvern Papandreu este constrâns la măsuri de austeritate, la alegerile
locale din octombrie 1986, Noua democraţie îşi adjudecă primăriile din Atena, Salonic şi
Pireu.
5. Etapa 1989-1990
Alegerile din iunie 1989, desfăşurate pe sistem proporţional, nu dau rezultate clare,
situaţia se repetă în noiembrie, pentru ca, în aprilie 1990, Noua Democraţie să obţină 47% din
voturi şi exact jumătate din mandate, ceea ce i-a permis să constituie o majoritate prin alianţă
cu Renaşterea Democratică, partid ce avea doar un singur reprezentant în Parlament.
V. Dezvoltarea economică a Greciei 1950 – 1990
Dintre ramurile economice, dezvoltarea cea mai substanţială au avut-o construcţiile (la
volas se afla una dintre cele mai mari fabrici de ciment din llume). În consecinţă, dacă în
1951, 48% dintre greci trăiau în mediul rural, 38% în mediul urban şi restul în aşa-numitul
„mediu semi-urban”, în 1971 proporţiile erau de 53% urban şi 35% rural, iar în 1990 ponderea
populaţiei urbane era de 63%.
Populaţia Atenei Mari a crescut cu 35% în deceniul 1951-1961, 37% în deceniul 1961-
1971 şi cu încă 19% între 1971-1981, ajungând, în 1998, la 3.000.000 (30% din populaţia
ţării).
„Xenitenia” – fenomenul emigrării în străinătate a cuprins 12% din populaţia activă,
între 1951 şi 1980. Grecii au emigrat mai ales în Australia şi Canada, apoi în R.F. Germania
şi, după 1965, în SUA. Mulţi dintre ei au revenit în ţară, unde au început mici afaceri de
familie.
Marina comercială elenă s-a refăcut.
Începând de la finele anilor `50 s-a dezvoltat turismul. Între 1955 şi 1970, ţara a fost
electrificată integral şi a fost modernizată reţeaua de căi de comunicaţie.
Dacă în anul 1938, Grecia se situa, ca nivel economic (venit pe cap de lcouitor) puţin
în urma României şi Iugoslaviei şi aproape de Bulgaria, la finele „Războiului Rece”, Grecia
avea cel mai ridicat nivel dintre statele balcanice. Astfel, la jumătatea anilor `80, produsul
mediu pe cap de locuitor în Grecia era de 4.000 de dolari, față de numai 2.500 de dolari în
Iugoslavia și 2.200 în România. După o creștere până în 1988, în 1989, produsul intern brut
pe cap de locuitor al româniei s-a redus cu 10%, ajungând la 2.300 de dolari, în timp ce
Grecia se apropia de 5.000 de doalri pe cap de locuitor.