Etică şi integritate academică

1. Reguli privind activitatea şi evaluarea

2. Tematica
3. Prelegerea 1 :Noţiuni introductive.
Concepte, distincții și teorii fundamentale

P1
 Reguli privind activitatea şi evaluarea:
Nota finală:
-Nota de seminar= 50% ;
-Nota la examenul scris din sesiune= 50%.
Nota de seminar:
-Nota pentru redactarea și prezentarea proiectului= 80%
-Nota pentru intervențiile la curs și seminar=20%
(Nproiect x 0,8 + Nintervenții x 0,2 = Nseminar)
Obs. Intervențiile se notează la fiecare seminar sau curs!

Condiţii obligatorii:
•Număr minim de prezenţe la seminar: 4 (din 7).
•Trebuie să susţineţi proiectul de seminar!.
•Nota de trecere (minim 4.50) atât la curs, cât şi la seminar!
 Tematica
1. Noțiuni introductive. Concepte, distincții și teorii
fundamentale
2. Responsabilități și drepturi academice. Proprietatea
intelectuală, industrială și dreptul de autor
3. Cercetarea științifică și standardele acesteia în
legislația românească
4. Codurile și comisiile de etică universitară. Codul de
etică al universității ”Al. I. Cuza” din Iași
5. Plagiatul și formele acestuia. Identificarea plagiatului
în lucrările cu caracter științific
6. Alte tipuri de încălcare a integrității academice
7. Consecințe și sancțiuni ale lipsei de onestitate
academică prevăzute de legislația românească
 Etică și integritate academică

Prelegerea 1:
Noţiuni introductive. Concepte,
distincții și teorii fundamentale
 Noțiuni introductive
• Mediul academic este unul de elită ce are misiunea de a
forma specialiști înalt calificați în diferite domenii
• Prin urmare, trebuie să fie guvernat de standarde de
moralitate și profesionalism, cuprinse în documente
asumate la nivelul instituțiilor de învățământ superior,
Codurile de Etică, la respectarea cărora trebuie să
vegheze Comisii de Etică formate din specialiști.
• Există două aspecte distincte ale acestui proces:
- informal - al aspirațiilor și eforturilor personale de a
asuma valorile și modelele de bune practici specifice
mediului academic,
- formal-instituțional - al promovării și cultivării acestor
standarde în cadrul instituțiilor de învățământ superior și
de cercetare.
 Noțiuni introductive
• Etica și integritatea academică este un domeniu care
trebuie să îmbine dimensiunea moral-deontologică cu
cea juridică. Aceste standarde sunt consacrate de legi
care reglementează acest domeniu și de norme
instituționale și contracte de muncă și de studiu ce
prevăd drepturi, obligații și sancțiuni.
• Actele normative relevante se află într-o ierarhie în vârful
căreia se află acte juridice internaționale de prim rang
(C.E.D.O, Declarația Universală a Drepturilor Omului etc.),
iar în plan național Constituția ce prevede drepturi ca:
libertatea de conștiință (art.29), libertatea de exprimare
(art.30), dreptul la informații (art.31), dreptul la învățătură
(art.32), accesul la cultură (art.33) etc., ce sunt esențiale
pentru mediul academic.
 Noțiuni introductive
• Aceste prevederi sunt detaliate în legi organice sau
ordinare ca:
-Legea 1/2011 a Educației Naționale,
-Legea 206/2004 privind buna conduită în cercetarea
științifică,
-Legea 319/2003 privind statutul personalului de cercetare și
dezvoltare
-Legea 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe
etc.
• Se adaugă Hotărârile Guvernului, Ordinele Ministrului
Educației, relevante pentru domeniu. La nivelul instituțiilor
de învățământ regăsim Carta Universității cu
regulamentele subsumate, Hotărârile Senatului și cele ale
structurilor subordonate (facultăți, departamente) etc.
 Etică și integritate academică
• Universitățile și alte instituții academice și de cercetare
reprezintă organizații care produc și transmit cunoașterea în
cadrul procesului didactic și de cercetare.
• Ele sunt și cadre de desfășurare a interacțiunilor și
activităților profesionale în care pot să apară provocări de
ordin moral: plagiatul, favoritismul, hărțuirea, corupția,
frauda, falsificarea de date, inechitatea etc.
• Etica și integritatea academică reprezintă un domeniu aflat
la intersecția dintre etica profesională, etica cercetării și
managementul eticii și integrității în organizații.
• Etimologic provine din latinescul integritas ce
desemnează atât onestitatea, cât și starea de a fi întreg,
nevătămat.
 Etică și integritate academică
• Ea reprezintă totodată un domeniu de cercetare și o
mișcare generală ce militează pentru impunerea rigorilor
etice în viața academică (Socaciu 2018, 12).
LINK:Academic Integrity
• Integritatea este conform DEX calitatea de a fi integru
adică de a manifesta cinste, probitate, incoruptibilitate.
Este asociată cu sentimentul dreptății și conștiinciozității.
• Se referă la instituții de învățământ și cercetare și la
profesori și cercetători. Conform lui Valentin Mureșan
(2009, 137 apud Jeder 2018, 86) termenul are astfel mai
multe sensuri diferite:
 Etică și integritate academică
-„Integritatea academică a universităților se referă la acele
valori care dau identitate instituției universitare privită ca o
comunitate morală, și o disting de alte instituții de
învățământ”.
-„Integritatea academică a profesorilor vizează
corectitudinea raporturilor cu studenții, onestitatea în
activitatea de cercetare și didactică”
-Integritatea cercetătorului științific se referă la valorile
onestității, responsabilității și încrederii care trebuie să
guverneze activitatea sa și care nu trebuie tulburate de
nicio intervenție externă”.
• Desigur că putem adăuga integritatea studentului care se
referă la onestitatea și responsabilitatea dovedite în
activitatea sa.
 Etică, morală, deontologie: Etimologie și definiții
• ”Etică” provine din grecescul ethos, care înseamnă
caracter, obişnuinţă sau datină.
• “Morală” provine din latinescul mores ce semnifică
moravuri, obiceiuri, datini.
• “Deontologie” provine din termeni grecesti deon, care
înseamnă “datorie”, şi logos care înseamnă “teorie
despre” (Frunză 2011, 20).

În literatura de specialitate s-a impus teza că “Etica”

desemneaza teoria, filosofia morală, iar “morala”
obiectul investigat de respectiva teorie (Singer 2006,
17).
 Etică, morală, deontologie: Etimologie și definiții
• Etica: Ramura filosofiei ce se ocupă cu studiul teoretic
sistematic al principiilor şi judecăţilor morale.
• Morala: Ansamblul normelor de conduită împărtăşite de o
comunitate care presupun o aplicare a concepţiilor cu
privire la bine şi rău în viaţa socială. LINK: MORALA
• Deontologia: Teorie cu privire la normele de conduită,
datoriile şi standardele morale ale unei profesii.
• Etica are 3 ramuri:
- etica normativă: studiul marilor teorii etice;
- meta-etica: studiul limbajului moral şi al naturii judecăţilor
morale
- etica aplicată: analiza unor fenomene sau cazuri morale
specifice unui anumit domeniu sau unei anumite profesii.
Link
 Atitudine etică vs. atitudine moralizatoare
• Există diferențe între atitudinea etică sau de filosofie morală
şi atitudinea moralizatoare (Deaver 2004, 19-20):
• Atitudinea etică oferă recomandări generale, bazate pe
principii, valorizează consecvența, presupune o atitudine
deschisă față de alte opinii, și justificarea pe bază de
argumente a propriilor poziții.
• Atitudinea moralizatoare face apel la sfaturi specifice, nu
valorizează consecvența și nici echidistanța, este dogmatică
și presupune apelul la tradiții și autorități și nu la argumente.
• Deaver observă că oamenii obișnuiți iau decizii apelând la
unul dintre următoarele principii: autoritatea, afectele,
precedentul sau logica. Niciunul nu este suficient în sine,
motiv pentru care e nevoie de un fundament oferit de
teoriile etice.
 Argumentarea morală
• A argumenta presupune a susține o afirmație numită teză
(concluzie) pe baza unor alte afirmații numite temeiuri
(premise).
• O argumentare morală va reprezenta un set de temeiuri
oferite în sprijinul unei concluzii morale, adică a unei
judecăți de valoare despre comportamentul dezirabil sau
indezirabil.
• Aceasta presupune raportarea acțiunilor la categorii sau
valori morale: bine-rău, drept-nedrept, corect-incorect,
obligatoriu-permis-interzis etc. Ex. Este nedrept să..., Nu
este corect să..., etc.
• Judecățile morale nu sunt descriptive, ci normative: nu
descriu ceea ce este (Is/Sein), ci ceea ce trebuie să fie
(Ought/Sollen).
 Obiectul și subiectul argumentării morale
• Judecățile de valoare susținute prin argumente morale au ca
obiect predilect acțiunile umane, deci comportamentele
voluntare și intenționate pentru care suntem responsabili.
Includem aici și inacțiunile voluntare (decizia de a nu face ceva).
• Este o problemă controversată includerea în această sferă a
comportamentelor asupra cărora individul nu mai are control în
prezent deși a avut control în etape anterioare (ex. vicii).
• Astfel, judecățile morale au ca subiect agenții morali referindu-
se la faptele indivizii umani ce acționează liber și voluntar. Ei
alcătuiesc comunitatea morală a ființelor ce au obligații etice.
• Sfera pacienților morali, adică a ființelor care pot fi afectate de
aceste fapte este mult mai amplă. Cu unele excepții (ex. Kant)
filosofii admit că deși, animalele sau oamenii fără discernământ
nu sunt ființe autonome și raționale, au interese ce trebuie
protejate (ex. evitarea suferinței), deci sunt pacienți morali.
 Libertate și responsabilitate morală
• O premisă esențială a moralității o reprezintă libertatea
agenților morali (autonomia voinței lor, adică să fi putut să
aleagă să acționeze și altfel, neconstrânși de o forță externă).
• Libertatea trebuie gândită la scară umană și nu absolută, altfel
devenind imposibil de conceptualizat și chiar confundându-se cu
opusul său (Ex: Argumentul Măgarului lui Buridan).
• Astfel, în termenii lui Hume (1987, 164), nu avem de-a face cu
libertatea ca indiferență (libertate absolută de a alege în lipsa
oricărei înclinații sau determinări), ci cu libertatea ca lipsă a
constrângerii exterioare asupra voinței (ce este compatibilă cu
unele condiționări care orientează și structurează alegerea).
• Responsabilitatea, adică capacitatea de a da seama de
consecințele propriilor alegeri, este de regulă individuală. Există
însă și responsabilitate colectivă pentru consecințele acțiunilor
comune.
 Observații:
• Judecățile morale sunt exprimate de regulă în termeni
categorici (necondiționați: Ex. Nu trebuie să minți) și se
diferențiază de cele prudențiale (condiționate: Ex. Dacă
nu vrei să fii pedepsit, nu fura!)
• Temeiurile care susțin o concluzie morală trebuie să fie
relevante moral. Argumentele economice, psihologice,
sociologice etc. nu sunt direct relevante (vezi Socaciu et al
2018, 28-30). Exemplu de argument sociologic irelevant:
„Putem fi îngăduitori cu corupția pentru că dovezile
sociologice arată că oamenii nu rezistă tentației”.
• Sfera de normativitate etică este una distinctă şi
ireductibilă la alte tipuri de normativitate (juridică,
religioasă, socială etc.) deci și argumentarea morală este
una specifică :
 Specificul normelor şi conceptelor etice
-normativitatea juridică este creată, aplicată şi impusă prin
sancţiuni formale de către agenţi specializaţi (legiutori, judecători)
şi apelând la forţa de constrângere a statului.
-normativitatea religioasă presupune obedienţa faţă de dogme şi
autorităţi religioase, recompense şi sancţiuni speciale;
-normativitatea socială: presupune reguli specifice unor
comunităţi, impuse prin sancţiuni informale şi întărite prin
mecanisme emoţionale ce se manifestă doar în context social.
Obs. Celelalte norme se bazează pe coerciţie şi obedienţă, normele
etice presupun libertatea; Normele morale trebuie să fie universale
şi nu relative cultural aşa cum sunt cele juridice, religioase, sociale.
Instanţa care constată încălcarea celorlalte norme este externă; în
cazul normelor morale este în primul rând internă: conştiinţa.
 Valorile morale
• Valorile morale sunt standarde sau principii generale pe baza cărora
evaluăm acțiunile noastre și ale altora.
• Principalele valori au sunt puse în relație cu opusul lor: ex. binele și
răul. Alte cupluri valorice sunt drept/nedrept, corect/incorect,
dezirabil/indezirabil, acceptabil/inacceptabil, moral/imoral.
• Aceste dihotomii axiologice sugerează faptul că toate acțiunile
umane au relevanță morală putând fi etichetate fie ca morale, fie ca
imorale. O perspectivă mai nuanțată utilizează trihotomia
obligatoriu/permis/interzis și permite ca multe acțiuni să fie
indiferente din punct de vedere moral.
• Argumentul întrebării deschise: Chiar dacă suntem siguri că o
decizie respectă standardele legale, sociale, religioase ş.a. rămâne o
problemă deschisă şi are sens să ne întrebăm dacă decizia este
conformă normelor morale (Ex. E legal, dar e moral?).
Analiza dimensiunii morale a Eticii și integrității academice presupune
familiarizarea cu principalele teorii morale, redate în continuare.
 Teorii fundamentale: 1. Deontologismul
Teza generală : o acţiune este corectă dacă este conformă cu un
principiu/regulă/lege care exprimă ceea ce trebuie făcut (datoria),
indiferent de consecinţele ei sau de scopul vizat. Link
•Contează regula acţiunii şi intenţia, nu consecinţele sau scopurile
Tipuri principale: Deontologismul kantian, Teoria datoriilor prima facie.
1.1. Deontologismul kantian: Immanuel Kant (1724-1804). Opere
principlale: Bazele metafizicii moravurilor (1785), Critica raţiunii practice
(1787), Metafizica moravurilor (1797) .
•Kant spune că voinţa bună este singurul lucru bun în sine. Voinţa bună
este voinţa autonomă, care se guvernează după propria lege/regulă.
Opusă acestea este voinţa heteronomă, supusă unor constrângeri
străine ei. Nu este morală acţiunea motivată de constrângeri externe
(sociale, naturale, religioase) sau interne numite înclinaţii (nevoi,
sentimente, dorinţe s.a). Ex: teamă, foame, milă etc.
 Imperativul categoric sau principiul
universalizării
Conform lui Kant este morală doar acţiunea din datorie adică din
respect pentru legea morală la care ne oferă acces conştiinţa.
Kant distinge două tipuri de imperative:
•Ipotetice: sunt de tipul “Dacă vrei X atunci fă Y”. Ele sunt
determinate de dorinţe egoiste şi nu au valoare morală.
•Categorice: sunt reguli cu valoare universală ce nu depind de
persoană sau de anumite dorinţe, consecinţe, scopuri.
Imperativul categoric kantian: "Acţionează numai conform
acelei maxime prin care să poţi vrea totodată ca ea să devină
o lege universală" (Kant 1995, 231).
Cum aplicăm principiul? Ne raportam la 3 perspective: 1) a
celui care săvârşeşte acţiunea, 2) a celui care suferă
consecinţele ei, si 3) a observatorului neutru. Dacă regula de
acţiune e acceptabilă pentru toti, atunci ea respectă principiul!
 Imperativul practic sau principiul umanităţii
Imperativul practic/principiul umanităţii: “Acţionează astfel încât să
foloseşti umanitatea atât în persoana ta cât şi în persoana oricui
altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop şi niciodată numai ca mijloc”
(1995, 238). Oamenii sunt demni de respect datorită calităţii lor de
fiinţe raţionale, libere, capabile să acţioneze din datorie.
•Cum aplicăm principiul? Ne întrebăm dacă am tratat oamenii ca
scopuri în sine (fiinţe cu valoare intrinsecă) şi nu ca simple
instrumente pentru a satisface anumite nevoi.
CRITICI: 1.Caracterul abstract și rigid: principiile sunt "prea abstracte“
pentru a ghida acţiunea și nu iau în considerare diferenţele dintre
cazuri; 2.Datoriile conflictuale: principiile ce exprimă datoriile pot
intra în conflict şi nu avem o ierarhie a lor, 3.Irelevanţa acţiunilor din
înclinaţie: unele acţiuni considerate în mod obişnuit ca fiind bune (ex.
bazate pe milă) devin irelevante moral, 4.Statutul privilegiat al fiinţei
raţionale: cum tratăm pe cei ce nu sunt fiinţe raţionale: bolnavi
mintal, copii mici, animale?
 1.2. Teoria datoriilor prima facie
Principalul autor: William David Ross (1877-1971). Opera principlă:
The Right and the Good (1930) (Dreptul şi Binele).
Îl critică pe Kant susținând că şi înclinaţiile au valoare morală, că
legile morale nu au autoritate absolută, că există mai multe lucruri
bune în sine (virtutea, dreptatea, cunoaşterea, plăcerea), că există
datorii universale dar și datorii speciale ce ţin de statutul sau de
relaţiile noastre personale (tată, soţ, prieten etc.)
•Ross enumeră 7 datorii “prima facie”, valabile în prima instanţă:
1.Absenţa intenţiei răuvoitoare: a nu face rău intenţionat;
2.Fidelitatea: să ne ţinem promisiunile explicite sau implicite;
3.Reparaţia: să plătim datoriile şi să compensăm răul făcut;
4.Dreptatea: să tratăm pe ceilalţi corect, pe baza meritelor;
5.Auto-perfecționarea: să sporim propria virtute şi inteligenţă;
6.Gratitudinea: să fim buni cu cei care au fost buni cu noi;
7.A face bine: să ne străduim să facem lumea un loc mai bun.
 Utilizarea listei. Critici
Datoriile nu au valoare egală: prima este cea mai importantă, ultima
e cea mai puţin importantă, celelalte sunt intermediare.
Cum descoperim datoriile prima facie? Ross spune că printr-o
facultate, intuiţia etică, ce ne face să le înţelegem pur şi simplu.
Cum utilizăm lista? 1) Stabilim soluţiile posibile 2) Dacă una încalcă
vreo datorie (ex. fidelitatea) atunci este imorală exceptând cazul
în care o datorie mai importantă cere asta.
CRITICI: 1.Caracterul problematic al intuiţiei etice: Această facultate
ce ne face să înţelegem spontan datoriile este obscură. Oamenii
pot declara că intuiţia lor le relevă reguli cu totul inacceptabile.
2.Viziunea nu e suficient de sistematică: Lista de datorii nu e
generată conform unui criteriu, și nu știm dacă este completă
3.. Lista nu este un bun ghid de acţiune: Conflictul dintre datorii
rămâne posibil, și nu e clar cum s-ar rezolva în practică, chiar
dacă există o relativă ierarhizare a lor.
 2.Utilitarismul
Teza generală: o acţiune este corectă din punct de vedere moral dacă
ea este utilă sau folositoare prin consecinţele ei pentru un număr cât
mai mare de oameni. Link: Utilitarism
•Presupune realizarea binelui general care e suma binelui individual;
•Acţiunile trebuie să sporească plăcerea, fericirea, utilitatea,
bunăstarea etc. şi să diminueze suferinţa, nefericirea.
Tipuri principale: Utilitarismul actului, Utilitarismul regulii.
1. Utilitarismul actului: reprezentat Jeremy Bentham (1748-1832).
Opera: Introducere în principiile moralei şi ale legislaţiei (1789).
•Propune un calcul al fericirii (felicific calculus) pentru fiecare actiune
ţinând cont de intensitate, durată, certitudine, apropiere, fecunditate,
puritate, extindere a plăcerii (e un tip de hedonism).
•Cum se aplică: 1) stabilirea listei de acţiuni posibile; 2) identificarea
persoanelor afectate; 3) stabilirea consecinţelor probabile.4) alegerea
consecinţelor mai benefice pentru un număr cât mai mare de
persoane afectate. Acțiunea e morală dacă raportul e pozitiv.
 2.2. Utilitarismul regulii (normativ)
Reprezentant: John St. Mill (1806-1873). Opera: Utilitarismul (1863)
•Susţine că “acţiunile sunt corecte (right) proporţional cu tendinţa lor
de a promova fericirea şi sunt incorecte în măsura în care tind să
producă inversul fericirii”. Nu evaluăm acţiuni unice, ci clase de acţiuni,
ce sunt morale dacă sunt în acord cu o regulă care respectă principiul
maximizării utilităţii. (Ex.Respectarea promisiunilor).
•Evaluarea moralităţii regulilor este opera generaţiilor succesive.
•El pune accent pe calitatea plăcerii nu doar pe cantitatea ei.
•Cum se aplică: Evaluăm acţiunea prin prisma corespondenţei ei cu o
regulă care a dovedit în timp că promovează binele comun.
CRITICI: 1. Dificultatea de a realiza calculul fericirii: Este imposibil să
prevedem toate consecințele acţiunii; 2. Eroarea naturalistă: (G. E.
More) afirmă ce fac oamenii nu ce trebuie să facă. 3. Binele comun
poate avea consecinţe inacceptabile la nivel individual. 4. Irelevanța
intenției: Putem face bine din întamplare sau chiar având intenţii rele.
 3. Etica virtuții: Teoria aristotelica a virtuţii
Teza: O acţiune este corectă dacă este realizată de un agent virtuos care
identifică soluţia conformă cu virtutea, evitând excesele. LINK
Nu contează consecințele sau intențiile, ci pe ce fel de persoană e agentul.
Teoria aristotelică: Aristotel (384-322 I.Hr). Opera: Etica Nicomahică.
Spune că fericirea sau împlinirea umană (eudaimonia) nu este o stare, ci o
activitate conformă cu virtutea;
Distinge virtuţi etice (morale) cum ar fi curajul, generozitatea, măreţia,
blândeţea, veselia, amabilitatea, decenţa (modestia), indignarea justă, și
virtuţi dianoetice (intelectuale): înţelepciunea practică şi cea speculativă.
•Virtutea este calea de mijloc între două extreme (vicii); curajul e între
laşitate şi temeritate, generozitatea e între zgârcenie şi risipă etc.
Cum se aplică: 1) Stabilim soluţiile posibile; 2) Identificăm extremele; 3)
Alegem soluţia de compromis/echilibru conformă cu virtutea.
CRITICI: 1. Nu explică de ce anumite calităţi sunt virtuţi iar altele nu:
Conflictul dintre virtuţi: 2. Virtuţile pot intra în conflict 3. Uneori
compromisul nu e posibil (între bine şi rău). 4. Egoismul: Cel care practică
virtutea se concentrează asupra propriei excelenţe etc.
 4. Teoria dreptății ca echitate
Autor: John Rawls (1921-2002). Opera: O teorie a dreptăţii (1971). O
numeşte “teoria dreptăţii ca echitate” (fairness).
Teza generală: o acţiune este corectă moral dacă este echitabilă,
adică e conformă cu principiile asupra cărora se cade de acord fără
a ţine cont de diferenţele sociale arbitrare.
•Fundamentul moralităţii acţiunilor este acordul social cu privire la
principiile dreptăţii (pe care legile trebuie să le respecte).
•Pentru a fi echitabil rezultatul dezbaterii, ea trebuie să aibă loc într-
o situatie specială (“poziţia originară”) în care toţi oamenii să fie
sub un “văl al ignoranţei”: să nu ştie ce statut social vor avea (rol,
avere, sex, rasă ş.a). LINK Astfel, nu se vor putea avantaja pe ei înşişi
şi vor avea grijă ca şi cel mai defavorizat membru al societăţii să
aibă o situaţie mai bună decât în orice altă configuraţie socială.
•În “poziţia originară” oamenii ar alege două principii ale dreptăţii:
 Teoria dreptății ca echitate: Principiile dreptăţii
1.Principiul libertăţii: Toţi cetăţenii ar trebui să fie egali în drepturi şi
libertăţi de bază (libertatea personală, libera exprimare, libertatea
conştiinţei, de asociere, drepturi politice etc.).
2.Principiul diferenţei: Toţi cetăţenii ar trebui să beneficieze de
egalitatea oportunităţilor, iar inegalităţile economice să fie permise
doar dacă de pe urma lor beneficiază toţi, inclusiv cei mai
defavorizaţi, mai mult decât în oricare altă configuraţie socială.
•Primul principiu are prioritate faţă de cel de-al doilea.
Cum se aplică: 1) stabilim lista celor afectaţi; 2) utilizăm vălul
ignoranţei: renunţăm la identitatea/interesele proprii; 3) decizia va fi
morală dacă toţi ar putea fi de acord că respectă principiile.
CRITICI: 1. Nu oferă o explicaţie pentru caracterul absolut al obligaţiei
morale: o crimă este nu e incorectă moral doar pentru că am convenit
astfel. 2. “Poziţia originară” este doar o situaţie fictivă ce nu a existat
şi nici nu ar putea exista. 3. Ignorarea obligaţiilor speciale: avem
obligaţii specifice care ţin tocmai de statut, rol etc.
 Concepte relevante (1)
• autonomie= proprietatea de a fi guvernat de reguli proprii;
• heteronomie= proprietatea de a fi guvernat de reguli externe;
• act supererogatoriu= acţiune morală ce depăseşte datoria;
• agent moral= individ care acţionează şi ale carui acţiuni sunt
evaluabile din punct de vedere moral. (Doar omul poate fi);
• pacient moral= fiinţă asupra careia se acţionează şi care
suportă consecinţele acţiunilor ce sunt relevante moral;
• dreptate= principiu care cere să se dea fiecăruia ce i se cuvine
şi să i se respecte drepturile;
• datorie= obligaţie morală interiorizată şi asumată de a
respecta anumite reguli considerate ca necesare;
• dilemă morală= alegere dificilă între două alternative bazate
pe principii morale, percepute ca justificate, dar care sunt
conflictuale si nu pot fi satisfăcute în acelaşi timp. Exemplu
 Concepte relevante (2)
• echitate= proprietatea de a fi imparţial, nepărtinitor.
• judecata morală = evaluare a unei acţiuni din perspectiva
conformităţii ei cu standardele morale (bine, corect etc.);
• libertate= posibilitatea de a acţiona după propria voinţă, fără
constrângeri exterioare;
• responsabilitate= proprietatea agentului de a acţiona in
cunoştinţă de cauză şi liber astfel încat să îşi asume
consecinţele şi să poată fi tras la răspundere pentru ele.
• solidaritate= proprietate a agentului de a manifesta respect,
înţelegere şi de a oferi ajutor celorlalţi oameni ce aparţin
comunităţii din care şi el face parte.
• utilitate= proprietatea de a fi folositor, de a satisface o nevoie;
• virtute= însuşire morală pozitivă a caracterului unei persoane
ce este conform unui ideal etic.