ECONOMIE

POLITICĂ

Facultatea de Stiinţe Economice şi

Administrative
Lect.univ.dr. Bătușaru Cristina Departamentului Ştiinte
Economice
 CURS 4 - 5

Sistemul de piețe și prețul

1. Piaţa - concept, funcţii, structură
Piaţa a apărut odată cu schimbul de mărfuri, ca legătură între
agenţii economici producători şi consumatori mecanism de
reglare şi autoreglare a proceselor economice.

Funcţionarea corectă a pieţei nu se poate realiza decât în

economia concurenţială, care permite agenţilor economici să se
confrunte liber pe piaţă, deciziile lor să interacţioneze, ea devenind
“instituţia”care mediază aceste legături.

Noţiunea de piaţă reflectă o realitate foarte complexă şi nuanţată

în timp şi spaţiu, neexistând o definiţie unanim acceptată a acesteia.

Michel Didier susţine că piaţa apare ca o adevărată reţea de

comunicaţii între vânzători şi cumpărători, care se informează
reciproc despre ceea ce au sau doresc să cumpere, despre preţurile
cerute sau propuse pentru încheierea tranzacţiilor.
 Definiţie

În prezent, cea mai utilizată definiţie este aceea conform căreia:

,,piaţa este locul de întâlnire, mai mult sau mai puţin abstract, dintre oferta
vânzătorilor, ca formă de manifestare a producţiei în condiţiile economiei de
piaţă, şi cererea cumpărătorilor care exprimă nevoile umane solvabile,
însoţite de capacitatea oamenilor de a cumpăra mărfuri utile.”

Piaţa a parcurs un proces îndelungat şi complex de

cristalizare şi dezvoltare determinat de creşterea schimbului de
mărfuri şi a modului de utilizare a factorilor de producţie.

La început, s-a format:

 piaţa naţională, atunci când schimburile se faceau în cadrul

teritoriului unei ţări;

 iar ulterior piaţa mondială, odată cu creşterea schimbului de

mărfuri între țări.
 Funcţiile pieţei

În prezent, piaţa este mecanismul economico-social principal şi

hotărâtor pentru orientarea activităţii agenţilor economici.

Principalele funcţii ale pieţei sunt următoarele:

 verifică concordanţa sau neconcordanţa dintre volumul,

structura şi calitatea ofertei, pe de o parte, şi nivelul structura şi
calitatea cererii, pe de altă parte;
 intermediază recuperarea cheltuielilor efectuate pentru
realizarea şi vânzarea unei mărfi, precum şi obţinerea unui
anumit profit;
 oferă informaţii pertinente, obiective, ieftine şi rapide tuturor
agenţilor economici participanţi;
 stabileşte nivelul preţurilor şi a cantităţii de echilibru, astfel
încât agenţii economici să aibă posibilitatea de a aloca eficient
resursele economice disponibile;
 realizează legătura fundamentală dintre producţie şi consum;
 reglează sistemul economico-social de ansamblu al unei
economii.
 Clasificare

Clasificarea formelor de piaţă se poate realiza după criterii

diferite:
I. După natura economică a bunurilor care constituie obiectul
tranzacţiilor:

 piaţa satisfactorilor - a bunurilor sau serviciilor destinate

consumului final;

 piaţa prodfactorilor - care cuprinde: piaţa muncii, piaţa

pământului, piaţa capitalului, piaţa informaţiei, piaţa resurselor
naturale, piaţa de marketing, piaţa creaţiei tehnice, piaţa
serviciilor manageriale, piaţa monetară;

 piaţa financiar-valutară - care cuprinde: piaţa financiară şi piaţa

schimburilor valutare.
 Clasificare

II. După existenţa sau inexistenţa obiectelor tranzacţionate distingem:

a) piaţa reală - se tranzacţionează bunurile reale existente pe piaţă

în momentul tranzacţiei;

b) piaţa fictivă - se tranzacţionează titlurile de proprietate asupra

bunurilor (bursa de mărfuri şi bursa de valori mobiliare).

III.După momentul încheierii şi finalizării tranzacţiilor se disting:

a) piaţa la vedere - tranzacţia se încheie şi se finalizează în acelaşi

moment;

b) piaţa la termen - tranzacţia se finalizează ulterior, după un

termen convenit în momentul încheierii acesteia;

c) piaţa disponibilă - să livreze la dorinţa consumatorului.

 Clasificare

IV. După gradul de diversificare a bunurilor tranzacţionate se cunosc:

a) piaţa bunurilor omogene – uniforme;
b) piaţa bunurilor eterogene - diversificate.

V.După mărimea spaţiului în care se desfăşoară schimburile economice:

a) pieţe locale;
b) pieţe zonale (regionale):
c) pieţe naţionale;
d) piaţa mondială - ca piaţă unică, indivizibilă.

VI.După modul în care se realizează raportul cerere-ofertă se cunosc:

a) piaţa vânzătorului - specifică stării de absorbţie, când cererea
este mai mare decât oferta;
b) piaţa cumpărătorului - specifică stării de presiune, când oferta
este mai mare decât cererea.
 Sistemul de pieţe
Din tripla definire a pieţei:
1. piaţa fiecărui bun şi serviciu,
2. piaţa tuturor bunurilor şi serviciilor,
3. piaţa ca mecanism care reglează economia
se manifestă ca un ansamblu de pieţe interdependente care
formează sistemul de pieţe, caracterizat prin:
 gradul de diversificare a obiectului vânzării-cumpărări,
distingându-se:
• bunuri omogene;
• bunuri eterogene;
 numărul subiecţilor participanţi;
 puterea economică a participanţilor utilizându-se termenul de
atomicitate - subiecţii pieţei au putere şi importanţă economică
apropiate;
 gradul de cunoaştere a mediului economic de către agenţii
participanţi la piaţă;
 caracteristicile comportamentului de piaţă al agenţilor
economici, reflectate în atributele de libertate, mobilitate,
fluiditate, iniţiativele subiecţilor participanţi la piaţă.
 Concurenţa
2.Tipuri de piețe

Concurenţa este o confruntare dură care are loc între agenţii

economici în lupta lor pentru ocuparea unor segmente tot mai mari
pe piaţa bunurilor economice, este motorul şi condiţia fundamentală
a economiei de piaţă, exprimă relaţiile dintre agenţii economici în
lupta pe care o duc pentru realizarea propriilor interese.

Aceste relaţii sunt determinate atât de caracterul relativ limitat al

resurselor utilizate, cât şi de caracterul deciziilor pe care le iau agenţii
economici care se confruntă pe piaţă.
În teoria economică, concurenţa este definită ca acea confruntare
specifică dintre agenţii economici vânzători (ofertanţi) pentru a atrage de
partea lor cât mai mulţi agenţi economici cumpărători (clienţi).
Din punct de vedere istoric piaţa a fost cea care a precedat
economia de piaţă, iar jocul economiei de piaţă e unul guvernat de
concurenţă. Acesta e şi motivul pentru care analiza doctrinelor nu s-a
limitat strict la conceptual de concurenţă, ci a vizat, firesc, piaţa şi
economia de piaţă.
 Concurenţa

Odată cu evoluţia pieţei, concurenţa a evoluat şi ea, raportat

întotdeauna la tipologia politicilor aplicate, manifestându-se în mod
natural pe piaţă sau dimpotrivă fiind îngrădită. Mediul concurenţial
în care acţionează unităţile economice s-a dezvoltat de-a lungul anilor
într-o manieră esenţialmente dinamică, către ceea ce astăzi este un
mediu concurenţial dominat de complexitatea relaţiilor de tip
concurenţial. Această dinamică a relaţiilor de tip concurenţial
presupune şi un ritm alert în procesul de luare a deciziilor.
Concurenţa este o luptă dură dusă între agenţii economici
producători pentru obţinerea unor avantaje economice; locul
principal în această luptă îl deţin interesele economice ale fiecărui
agent economic care participă pe piaţă: premisa esenţială a existenţei
luptei de concurenţă este preţul pe care îl pot obţine.

Concurenţa stimulează progresul tehnico-economic în scopul creşterii

competitivităţii produselor şi realizării de către producători a unor
rezultate economice eficiente, contribuie la reducerea preţului de
vânzare, implicit a costului de producţie, determină îmbunătățirea
calităţii bunurilor economice, cerute pe piaţă.
 Tipuri de concurenţă

În funcţie de instrumentele folosite:

 instrumente de natură economică (cum ar fi: reducerea

preţurilor de vânzare, reducere costurilor de producţie,
creşterea calităţii bunurilor sau serviciilor, etc.;
 sau de natură extra-economică (furtul de informaţii, spionaju
economic, presiuni morale, etc.)
se cunosc două forme de concurenţă:

I. Concurenţa loială (legală) - se caracterizează atât prin

respectarea de fiecare agent economic a regulilor pieţei şi a
cadrului normativ-legislativ al unei ţări, cât şi prin folosirea
ne-discriminatorie a instrumentelor de natură economică;

II. Concurenţa neloială (nelegală) - se caracterizează prin

utilizarea unor instrumente extra-economice de pătrundere şi
menţinere pe piaţă.
 Piaţa

Pentru evidenţierea interdependenţelor dintre forţele pieţei şi

preţul bunurilor, în teoria economică s-au imaginat două modele
fundamentale:

1. Piaţa cu concurenţă pură sau perfectă se caracterizează prin

stabilirea unui anumit raport astfel încât toate firmele să-şi poată
vinde întreaga producţie la preţul pieţei fară a-l influența pe
cumpărător, iar toţi cumpărătorii să poată achiziţiona la preţul
pieţei bunurile de care au nevoie şi în cantitatea dorită.
Piaţa cu concurenţă perfectă este un model teoretic cu anumite
caracteristici şi un mecanism de funcţionare. Pe piaţa cu concurenţă
perfectă, preţul unui bun economic se formează la nivelul punctului
de echilibru, cantitatea cerută este egală cu cantitatea oferită, piaţa
bunului respectiv se află în echilibru şi produsele se vând la nivelul
preţului de echilibru, care are mai mult un caracter teoretic, apariţia
sa în practică fiind mai mult întâmplătoare.
2. Piaţa cu concurenţa imperfectă este acel tip de piaţă pe care
agenţii economici participanţi pot influenţa unilateral raportul
dintre cerere şi ofertă, inclusiv preţurile de comercializare a
bunurilor economice.

Se caracterizează prin:
 număr variabil de cumpărători şi vânzători;
 diferenţieri accentuate între bunurile care se
comercializează;
 existenţa unui anumit grad de control al preţurilor;
 existenţa unor bariere de intrare pe piaţă aunor noi firme;
 rivalitatea între firme etc.
 Concurenţa monopolistică

Piaţa cu concurenţă imperfectă îmbracă mai multe forme în

raport cu numărul şi forţa economică a vânzătorilor şi
cumpărătorilor:

A. Piaţa cu concurenţa monopolistică reprezintă acea stare a pieţei

în cadrul căreia vânzătorii şi cumpărătorii, prin acţiunile
întreprinse pot influenţa într-o oarecare măsură cererea, oferta și
prețul.

Preţul de echilibru al concurenţei monopolistice este mai mare

decât preţul de echilibru al concurenţei perfecte şi mai mare decât
costul marginal (Gilbert Abraham-Frois).
 Concurenţa monopolistică

Concurența monopolistică caracterizează piaţa care păstrează

trăsăturile concurenţei perfecte, astfel:
 produsele sunt diferenţiate atât prin calitate, cât şi prin
serviciile prestate cumpărătorului acelui produs;
 concurenţa se manifestă nu numai prin cantitate, preţ şi
substituibilitatea produselor diversificate, ci şi prin: reclamă,
design, servicii la vânzare şi post-vânzare etc.;
 atomicitatea cererii şi ofertei;
 se accentuează diferenţierea produselor;
 există rigidităţi în mobilitatea factorilor de producţie;
 transparenţa pieţei este parţială.

Exemplu: Benzinăriile vând același produs, însă concurența dintre ele se

bazează pe amplasament și marca de benzină pe care o
comercializerază.
 Piaţa de monopol

B. Piaţă cu concurenţă de monopol reprezintă piaţa dominată de

un singur producător, deoarece produce şi vinde un bun economic
pentru care nu există substituenţi, firma impunând cantitatea,
calitatea, calitatea şi preţul produsului.

Piaţa cu concurenţă de monopol se caracterizează prin:

 oferta pentru un produs este dată de un singur producător care

poate controla piaţa şi poate stabili nivelul preţului;
 preţul de monopol este mai mare decât cel practicat pe pieţele cu
concurenţă monopolistică şi de oligopol;
 libera concurenţă este eliminată, piaţa fiind dominată de
ofertant;
 gradul scăzut de satisfacere a cererii.
Exemple:
 Monopoluri de stat: furnizarea energiei electrice, a gazelor, apei;
companiile de telefonie fixă ; reţelele de televiziune prin cablu.
 Monopoluri legale: mărcile comerciale; brevetele de invenţie; unele
unităţi economice; drepturile de autor.
 Piaţa de monopol

Condiţiile care definesc monopolul producătorului sunt

următoarele:

 unicitate şi gigantism - piaţa este influenţată prin

impunerea unor condiţii de vânzare;

 diferenţierea produselor (condiţii de vânzare, design,

servicii la vânzare şi post vânzare);

 existenţa unor piedici la intrarea în ramură, îndeosebi

de natură tehnică, comercială, financiară;

 lipsa de transparenţă a pieţei - piaţa fiind supusă

riscurilor şi incertitudinii;

 imobilitatea factorilor de producţie - care prezintă

fenomenul de fricţiune şi inerţie în procesul de fluidizare
a cererii, ofertei şi preţurilor.
 Tipuri de monopol

Monopolul contract (limitat) reprezintă situaţia de piaţă în care există un

singur ofertant şi nu număr mic de cumpărători.
Monopolul bilateral reflectă acea situaţie de piaţă pe care se întâlnesc,
negociază şi se confruntă un singur vânzător şi un singur cumpărător.
Monopsonul sau monopolul producătorului reprezintă acea situaţie de piaţă
pe care se întâlneşte un cumpărător unic, care fixează volumul producţiei şi
preţul de vânzare, şi un număr mare de roducători.
Monopolul pur este situaţia de piaţă, inexistentă în fapt, în care un
producător nu are concurenţă pe piaţa internă şi externă, producând un bun
fară înlocuitor.
Monopolul de marcă - situaţia de piaţă în care o firmă produce un anumit
produs care este înregistrat sub marcă proprie, concurenţa apărând nu la
marcă, ci la produse de calităţi asemănătoare.
Monopolul temporar - situaţia de piaţă în care o întreprindere scoate la
vânzare un produs nou dispunând de o poziţie privilegiată, până în
momentul în care produsul este realizat şi comercializat şi de alte firme.
Monopolul discriminatoriu - situaţia în care monopolistul vinde acelaşi
produs la preţuri diferite, acest lucru fiind posibil atunci când produsul este
vândut pe pieţe diferite, care nu au o comunicare reală între ele.
 Piaţa de oligolpol
C. Piaţă cu concurenţă de oligopol

Oligopolul reprezintă o formă a concurenţei imperfecte, care reflectă

o piaţă dominată de câţiva producători-vânzători de talie mare şi un
număr mare de cumpărători mici şi răzleţi.
Oligopolul bilateral este o formă a concurenţei imperfecte care
reflectă o piaţă dominată de un număr redus de vânzători şi
cumpărători.

Caracteristicile pieţei cu concurenţă de oligopol sunt:

 interdependenţa acţiunilor diferiţilor vânzători - preţurile

produselor, cantitatea vândută şi profitul unui producător
depind de reacţiile celorlalţi producători;
 gradul înalt de concentrare a capitalului şi producţiei - poate
fi analizat atât la nivelul fiecărei ţări, cât şi la nivel mondial;
 diversificarea produselor, activităţilor, a mărcilor şi
submărcilor de fabricaţie.
 Piaţa de oligolpol

Trăsăturile pieţei cu concurenţă de oligopol:

 interdependenţa şi incertitudinea - preţurile sunt rigide fiind

fixate de marile întreprinderi;

 cucerirea şi împărţirea pieţei produsului;

 obstrucţionarea pătrunderii pe piaţă a noilor concurenţi;

 diferenţierea bunurilor şi concurenţa „în afara preţului”

(publicitate, fiabilitatea produsului etc.);

 maximizarea profiturilor şi interdependenţa deciziilor şi a

politicilor firmelor participante.

Exemple: piaţa de telefonie mobilă, piaţa produselor lactate, etc.

 Piaţa de oligopol
Oligopolurile pot fi:

a) Oligopoluri antagoniste – este cazul ologopolului bilateral;

b) Oligopolurile concertate, cu două tipuri de acorduri:

 explicite sau exprese: cartelul (reprezintă o înțelegere
expresă, deseori confidențială, între firme independente,
care produc bunuri similare, cu privire la volumul
producției, nivelul prețurilor, împărțrea piețelor, când și
cum să se modifice prețul, etc), trustul (reprezintă o
structură de piață bazată pe faptul că un grup financiar
puternic deține pachetul acșiunilor de control la mai
multe firme de tip ologopol, independente din punct de
vedere al producției și stabilește modul de segmentare a
piețelor, nivelul prețurilor între firme în scopul realizării
anumitor obiective strategice), holdingul (Societate care
deține o cantitate suficientă din acțiunile altor societăți
pentru a putea exercita controlul asupra lor);
 neoficiale sau tacite.
 Monopsonul
D. Piața cu concurență de oligopson – monopson

Monopsonul reprezintă tipul de piață imperfectă în cadru căreia o

mulțime de ofertanți ai unui bun omogen se află în relație cu un unic
cumpărător. În această situație cumpărătorul are putere de acțiune
asupra prețului la care se efectuează tranzacția (ex.armata este unicul
cumpărător de la diferite firme producătoare de armament, uniforme,
încălţăminte, alte accesorii pentru cadrele militare).

Tipologie
• monopson productiv se poate produce atât în cazul existenței pe
piață a unui singur cumpărător de forță de muncă, care
controlează piața muncii la nivelul unei zone sau pentru o
ocupație dată, cât și atunci când lucrătorii au percepții diferite
privind firmele care oferă locuri de muncă în legătură cu aspecte
non-salariale ale angajării (proximitate, climatul de muncă etc.).

• monopson comercial, care cumpără bunurile la preț de monopson

și le vinde la preț de concurență perfectă.
 Oligopsonul

Oligopsonul, în opoziție cu piața cu concurentă oligopol, se

caracterizează prin faptul ca atomicitatea (constă în faptul că
agenții cererii și ofertei fiind în număr mare și de putere
concurențială egală sau apropiată, astfel încât nici unul dintre ei să
nu poată influența în favoarea sa cantitățile oferite sau cerute,
respectiv prețul) este încălcată ca urmare a existenței unui număr
redus de cumpărători, în condițiile în care numărul vânzătorilor
este mare sau foarte mare.

Prețul de oligopson este influențat de cumpărători și, în consecință,

este inferior celui de pe piața concurențiala perfectă, dar superior
celui monopson.

Exemplu:
Firmele producatoare de locomotive - Faur S.A și Electroputere
Craiova S.A - fiind singurele de acest tip de pe piaţă care
achiziţionează piese şi subansamble de la firme ofertante.
 Preţul

3. Conținutul conceptului de preț

Nu există fenomen care să aibă loc pe piaţă în care să nu fie

implicat preţul. Acesta, în condiţiile economiei de schimb, este
instrumentul care permite manifestarea celorlalte componente ale
pieţei şi care are rol major în ansamblul proceselor de reglare
economică, de alocare a resurselor, în opţiunile şi deciziile agenţilor
economici etc.

Practic, azi, în cadrul economiilor de piaţă, nu există proces

economic şi social care să nu fie influenţat de preţ, în special de
nivelul acestuia. El este componenta cea mai vizibilă a pieţei.
 Preţul

Ce este de fapt preţul? Ce exprimă acesta? Care este conţinutul teoretic al

preţului?

Pornind de la interpretările care se aduc valorii, se întâlnesc două teorii cu

privire la noţiunea de preţ.

A) Teoria clasică, respectiv teoria obiectivă a valorii, conform căreia preţul

este considerat ca expresie bănească a valorii. Acesta are la bază munca
omenească încorporată în marfa, considerată elementul comun al tuturor
mărfurilor.

Preţul este dependent de două elemente şi anume:

1) mărimea valorii mărfii (cu cât valoarea este mai mare şi preţul va
fi mai mare, aşadar există un raport direct proporţional între preţ şi
valoare);
2) puterea de cumpărare a banilor (cu cât puterea de cumpărare a
banilor este mai mare, cu atât preţul este mai mic şi invers, deci un
raport invers proporţional între preţ şi puterea de cumpărare a
banilor).
pe piaţă preţul se stabileşte la nivelul valorii economice a bunului,
oscilând în jurul acesteia.
 Preţul

B) Conform teoriei subiective, valoarea este dată de utilitatea ei

marginală.
Preţul este explicat pe baza teoriei marginaliste, fundamentată pe
analiza utilităţii unor unităţi succesive dintr-o marfa dată, ori a
costurilor succesive dintr-un anumit factor de producţie. Cu alte
cuvinte, egalitatea dintre o marfa şi altă marfa, în procesul
schimbului, decurge din faptul că utilitatea finală sau marginală a
unităţilor corespunzătoare este egală.

Nu trebuie să uităm că, alături de utilitate, neoclasicii pun la baza

valorii şi raritatea bunurilor, ca fiind expresia sintezei între utilitate
şi raritate. În acest caz, preţul apare atât ca indice al utilităţii
marginale, cât şi al rarităţii unui bun. Pornind de la aceste două
elemente, pentru fiecare bun se formează de fiecare dată un raport
între cerere şi ofertă care condiţionează nivelul şi dinamica
preţurilor.
În stabilirea preţului, în condiţiile economiei contemporane,
caracterizată printr-o piaţă complexă, intervin o serie de factori,
după cum urmează:

 costul de producţie, în accepţiunea de cost mediu;

 intensitatea nevoii pe care o satisfac bunurile, pusă în evidenţă
prin cerere;
 forma de concurenţă imperfectă existentă (concurenţa perfectă
apare doar ca premisă teoretică);
 capacitatea producţiei, pusă în evidenţă de ofertă;
 elemente ce ţin de politica statului în domeniul preţurilor;
 mijloace de influenţare sau puterea folosită de firme
(publicitate, informaţii, creditare ş.a.);
 Definiţie

Influenţa tuturor acestor factori ne determină să fim de acord cu

părerea acelor economişti care susţin că preţul este un instrument
complex de măsurare economică, respectiv de măsurare monetară
(bănească) ce reflectă în mărimea lui atât cheltuielile de muncă
efectuate pentru obţinerea bunului, cât şi utilitatea acestuia,
cererea şi oferta, raritatea, precum şi alte variabile (unele
neeconomice).
O asemenea interpretare a preţului nu absolutizează nici o
concepţie, dimpotrivă, creează compatibilitatea dintre concepţii,
scoţând în evidenţă complexitatea acestui element al pieţei şi
necesitatea analizei lui numai în corelaţie cu celelalte componente
ale pieţei - concurenţa, cererea şi oferta.

Aceasta prezintă următoarele caracteristici:

 are o limită maximă peste care dispare cererea;
 are o limită minimă determinată de costul de producţie al
bunului;
 are numeroase niveluri între aceste limite, practicate în
acelaşi timp de diferiţi producători şi acceptate de diferiţi
cumpărători;
 are caracter dinamic, el putându-se încadra în alte marje
atunci când condiţiile pieţei se modifică;
 are caracter reglementat, fiind supus reglementărilor
existente pe piaţa pe care se formează.
 Funcțile prețului

Principalele funcții ale prețului sunt:

A. Funcţia de evaluare a cheltuielilor şi rezultatelor

Prin intermediul preţurilor capătă expresie monetară atât

cheltuielile, cât şi veniturile agenţilor economici. Cu ajutorul lor se
pun în evidenţă dimensiunile cantitative atât ale cheltuielilor, cât şi
ale rezultatelor şi implicit, dimensiunile cantitative şi structural-
calitative ale diverselor activităţi economice. Importanţa acestei
funcţii derivă din rolul preţurilor în surprinderea evoluţiei
cheltuielilor şi veniturilor.
Din acest punct de vedere, preţul apare ca element de fundamentare
a tuturor deciziilor care, într-un fel sau altul, afectează cheltuielile şi
veniturile agenţilor economici.
B. Funcţia de corelare

Preţul nu poate fi privit izolat, el este în strânsă

interdependenţă cu cererea şi oferta. Dacă pentru un bun oarecare
există egalitate între ofertă şi cerere pe piaţă, atunci preţul
bunului respectiv este un preţ de echilibru, rezultat la intersecţia
dintre curba cererii şi aceea a ofertei. Dacă pe piaţă preţurile sunt
mai mari decât cel de echilibru, respectiv sunt la poziţia P1 atunci
se înregistrează exces de ofertă, ceea ce îi determină pe producători
să reducă preţul, care va ajunge din nou la poziţia P. Dacă vor fi
preţuri mai mici decât cel de echilibru, respectiv la poziţia P2, va
apărea un exces de cerere, ceea ce îi va determina pe producători să
ridice preţul, care va ajunge din nou la punctul P.
Deci, dezechilibrele care apar pe piaţă sunt corelate prin preţ.
Excesul de ofertă este înlăturat prin reducerea preţurilor, deoarece,
la un preţ mai scăzut, producătorii vor reduce cantitatea de bunuri
pe care o vor produce şi aduce pe piaţă. În acelaşi timp,
consumatorii, odată cu scăderea preţurilor, vor cumpăra o cantitate
mai mare de produse.
C. Funcția de informare

În special cu privire la situaţia pieţei şi a intenţiilor celorlalte

firme din ramură. Preţul transmite, rapid şi fară dificultăţi, tuturor
agenţilor economici, informaţii privind raportul cerere-ofertă,
privind presiunile carmai multe e există pe piaţă, privind raritatea
sau abundenţa factorilor de producţie, privind activităţile şi
investiţiile cele mai profitabile etc.

D. Funcția de motivare a producătorilor

Preţurile, nivelul acestora, constituie un element motivaţional
puternic asupra producătorilor, acţionând în direcţii:
a) orientarea interesului acestora privind producerea unui anumit
gen de bunuri;
b) impulsionarea producătorilor pe linia perfecţionării condiţiilor de
producţie, a produselor, a calităţii acestora, a distribuţiei lor etc.;
c) orientarea opţiunilor consumatorilor şi prin aceasta dirijarea
presiunii lor asupra producătorilor etc.
E. Funcția de distribuire a veniturilor

Corespunzător activităţii depuse, fiecare agent economic obţine

venitul individual. Acesta depinde, în ultimă instanţă, de diferenţa
dintre preţurile primite pentru bunurile şi serviciile vândute şi
preţurile plătite pentru procurarea factorilor de producţie.
Desigur că mărimea venitului individual depinde de nivelul preţului
de vânzare. Cum sunt diferenţe între producători privitoare la
condiţiile de producţie (deci acelaşi produs se obţine cu costuri
diferite la producători diferiţi), prin intermediul preţurilor se
realizează o distribuire/redistribuire a veniturilor producătorilor.
Cei care au costuri mai mici, deci condiţii de producţie mai bune,
obţin prin intermediul preţului venituri mai mari, iar ceilalţi, cu
condiţii de producţie mai proaste, obţin venituri mai mici. Acest
mecanism este de fapt un mecanism de “constrângere” a agenţilor
economici prin intermediul preţurilor de concurenţă.
 Tipuri de preț

Se cunosc mai multe criterii de clasificare a preţurilor:

a) După puterea vânzătorilor şi cumpărătorilor de a influenţa

preţurile, acestea sunt:
 libere: sunt acelea care se formează și evoluează pe baza
condițiilor pieței, neexistând voințe și forțe suficent de
puternice pentru a le fixa la nivelul și determina evoluția;
 administrate sau administrative: sunt rezultatul deciziilor
statului și altor centre de forță economică (monopoluri,
oligopoluri), costurilor medii și procentuajul adăugat pentru
acoperirea cheltuielilor generale și a profitului constituie
componentele principale ale prețurilor administrate;
 mixte: sunt cele care există efectiv în țările cu economie de
piață concurențală și rezultă din combinarea mecanismului
pieței libere cu menanisme dirijate, generate de reglementări
legislative ale adminstratiilor publice (cote de taxe și
impozite care se includ în prețuri, platfoane minimale sau
maximale de preț, ș.a.).
 Preţurile administrate

Preţurile administrate nu sunt numai cele aflate sub controlul

firmelor, ci şi acelea prin care intervine statul. Acesta poate
interveni în scopul menţinerii echilibrului economiei naţionale (de
exemplu, în condiţiile contemporane, ori de câte ori se
deteriorează dramatic mecanismul pieţei). Una din pârghiile de
intervenţie este preţul.

Din experienţa ţărilor cu economie de piaţă, statul, în ce priveşte

controlul preţurilor, poate acţiona în următoarele direcţii:

• supravegherea sau taxarea (determinarea) nivelului preţului la

unele produse, de strictă necesitate (pâine, came, lapte etc.);
• blocajul preţurilor, mai ales în perioade inflaţioniste (pentru
protecţia consumatorilor dar şi a producătorilor);
• intervenţia indirectă asupra preţurilor prin intermediul politicii
fiscale, de credit, a ratei dobânzilor etc.;
• susţinerea preţurilor la unele produse (de regulă agricole) prin
preţuri de intervenţie.
Intervenţia statului în domeniul preţurilor se transpune în politicile
de preţuri adoptate. Acestea au în vedere următoarele aspecte:

 asigurarea unor preţuri avantajoase la materiile prime, prin

crearea unui sector de stat puternic în industria extractivă şi în
domeniultransporturilor;

 achiziţionarea de către stat, la preţuri convenabile, a unor cantităţi

apreciabile de bunuri (cereale, materii prime, materiale strategice
etc.);

 acordarea de subvenţii sau credite directe pentru anumite

produse.

 îngheţarea preţurilor, la limita maximă sau minimă, după caz,

urmărindu-se ori proiecţia consumatorilor, ori obţinerea de către
producători a unui anumit volum de venit.
 Tipuri de preț

b) După gradul de noutate al produsului şi strategia adoptată se

întâlnesc:
 preţuri ale produselor noi, care cunosc două variante. O variantă
presupune preţuri mari pentru produsele noi, asigurând un profit
firmei sau firmelor care vin cu noutatea la piaţă. O altă variantă,
preţuri relativ scăzute, atunci când firma care vine cu noutatea și
produce o cantitate mare din bunul nou, astfel încât prin preţ ea caută
să influenţeze cererea pentru bunul respectiv şi să descurajeze
concurenţa. Profitul, în acest ultim caz, este asigurat prin intermediul
cantităţii vândute;

 preţul produselor existente, care, la rândul lor, în funcţie de piaţă, pot

fi diferite, conducând la strategii de preţ diferite din partea firmelor.
De exemplu, întâlnim strategia preţului impus de calitate, în care
firmele practică preţuri ridicate la bunurile de calitate superioară,
strategia preţului produselor grupate, în care firmele grupează două
sau mai multe produse pe care le oferă la vânzare cu un singur preţ,
strategia preţurilor promoţionale, prin care se încearcă stimularea
vânzărilor la unele bunuri prin reducerea preţului etc.
 Tipuri de preț

c) După gradul de flexibilitate, se întâlnesc:

 preţuri unice, care reflectă situaţia de practicare a aceluiaşi

nivel de preţ pentru un bun la toţi clienţii care cumpără
produsul în condiţii similare şi în aceeaşi cantitate;

 preţuri diferenţiate, care sunt practicate de unele firme

pentru acelaşi bun, în funcţie de clienţi, de mărimea cantităţii
cerute, de abilitatea lor de negociere etc.

d) După sistemul de formare a preţurilor, se cunosc:

• preţuri fără TVA, a căror nivel este suficient pentru

recuperarea costurilor şi obţinerea de profit (acestea sunt
preţuri ale factorilor de producţie);

• preţuri cu TVA, care sunt preţurile pe care le plăteşte

consumatorul, atunci când cumpără un bun sau serviciu.
 Formarea prețurilor

A) Preţul, în condiţiile de concurenţă perfectă, se formează pornind de la

caracteristicile acestei pieţe. Amintim că puterea economică individuală a
firmelor este mică: fiecare producător îşi vinde bunurile la preţul pieţei,
pe care nu îl poate influenţa. În aceste condiţii, preţul se formează prin
interacţiunea cererii şi ofertei, el fiind preţul de echilibru la care cantitatea
cerută este egală cu cea oferită, sau tinde către acest nivel de echilibru.

De menţionat că preţul se formează în funcţie de raportul dintre cererea

agregată şi oferta agregată, la acel nivel impus de cantitatea determinată de
egalitatea dintre venitul marginal (Vm) şi costul marginal (Cm). Numai într-
o asemenea situaţie agentul economic înregistrează profitul maxim.

Venitul marginal reprezintă sporul de venit (∆V) generat de creşterea cu o

unitate a producţiei (∆Q), iar costul marginal exprimă creşterea de cost faţă
de costul total (∆CT), sau variabil (∆CV), în cazul producerii unei unităţi
adiţionale de produs (∆CT= ∆CV).

Regula de formare a preţului ţine seama de maximizarea profitului. Aceasta

are loc în condiţiile în care, venitul marginal este egal cu costul marginal,
Vm = Cm.
B. Preţul în condiţiile de monopol

Situaţia pieţei de monopol este complet diferită de cea a pieţei cu

concurenţă perfectă. Preţul este unul administrat, care nu se mai formează
în afara firmei, ci firma vine pe piaţă cu el. Fiind un singur producător,
acesta fixează preţul la un nivel ridicat, urmărind profitul ridicat de
monopol. Creşterea preţului merge până la acel nivel, care este acceptat de
piaţă, respectiv de cerere. Dacă se depăşeşte acest nivel, vânzările încep să
scadă, ceea ce va face ca firma monopolistă să reducă preţul. Numai astfel
ea poate vinde mai mult. Reducerea de preţ trebuie să ţină seama de
condiţiile de maximizare a profitului, care sunt aceleaşi pe orice formă de
piaţă.

Cu alte cuvinte, firma monopolistă are în vedere limita minimă de preţ,

care corespunde cu nivelul de preţ care asigură maximizarea profitului.

Profitul maxim este astfel egal cu produsul dintre cantitatea vândută (Q),
corespunzătoare egalităţii Vm (venit marginal) = Cm (cost marginal) şi
diferenţa dintre preţ şi costul mediu (CM).
C. Preţul în condiţiile concurenţei monopolistice

Amintim existenţa produselor substituibile (produse care satisfac

cerinte similare) fapt ce determină firmele să facă cheltuieli suplimentare
privind activitatea promoţională, ceea ce duce la majorarea preţului.
În acelaşi timp, firma, pe piaţa monopolistică, nu poate vinde o cantitate
nelimitată de produse la preţul pieţei (datorită diversificării produselor,
cererea pentru acelaşi gen de bun se împarte şi ea între diferite firme). De
aceea, ea trebuie să reducă preţul, căutând să practice un preţ ceva mai
scăzut. După cum se vede, apar două tendinţe contradictorii în situaţia
acestei forme de piaţă.

Fiecare firmă îşi stabileşte strategia de preţ în mod individual,

corespunzător obiectivului de maximizare a profitului.
D. Preţul în condiţii de oligopol

Oligopolul poate îmbrăca forme diferite, în funcţie de gradul de cooperare

dintre firme. Drept urmare şi preţul pe piaţa de oligopol se formează
diferit, firmele elaborându-şi strategii adecvate. În situaţia oligopolului
coordonat, se ţine cont de cerinţa maximizării profitului fiecărei firme,
aplicându-se strategii de preţ adecvate fiecărui caz în parte. Atunci când
firmele au costuri de producţie identice, ele cooperează în vederea
practicării unui preţ unic pe piaţă, producând şi comercializând cantităţi
egale de bunuri. Preţul unic se formează la acel nivel al producţiei la care
venitul marginal corespunde costului marginal pe ansamblul industriei.
Acest lucru permite maximizarea profitului fiecărei firme în parte din
cadrul ramurii.
Dacă costurile de producţie nu sunt identice, se păstrează aceeaşi regulă
de formare a preţului unic, iar cantitatea de produse pe care o aduce pe
piaţă fiecare firmă în parte este diferită.
În situaţia firmelor de oligopol, care au ca obiectiv de început împărţirea
pieţei între firme, preţul nu se mai fixează înaintea determinării cotelor de
producţie individuale, ci este stabilit, ca o consecinţă, de cartel, în funcţie
de cotele de piaţă ale firmelor participante.