Christine de Pisan

S-a nascut la Venetia, Italia, in anul 1364. Este considerata una dintre cele mai notabile
scriitoare din perioada Evului Mediu, datorita lucrrilor sale despre virtutiile femeii si locul acesteia
in societate. Tatal ei, Tommaso di Benvenuto da Pizzano, a fost astrolog, alchimist si psiholog la
Curtea regelui Carol al V-lea al Frantei.
Christine de Pisan s-a alaturat tatalui ei inca de la o varsta frageda. El a avut, de asemenea,
grija de educatia fiicei sale. A studiat cu precadere greaca si latina, avand acces la o biblioteca de
specialitate.
In jurul varstei de 15 ani, s-a casatorit cu Etienne du Castel, membru al Curtii de la Paris. A
sustinut-o si a incurajat-o pe Christine de Pisan in actiunile ai de a scrie si de a se imbogati din
punct de vedere cultural. Au avut impreuna 3 copii. In anul 1389, Etienne du Castel moare, dupa ce
a contractat ciuma. Dupa moartea sotului, Christine de Pisan a apelat la scris, ca o modalitate de a-si
intretine familia. A trebuit sa griga atat de copiii ei, cat si de mama ei si o nepoata. Tatal ei,
Tommaso, murise in anul 1386, lasand in urma o datorie, lucru ce a pus capat legaturii familiei sale
cu monarhia franceza. Desi a primit invitatii de a se alatura Curtilor Regale din Anglia si Italia,
Christine de Pisan a hotarat sa ramana in Franta.
Cu sprijinul ducelui Luis I, al ducilor de Burgundia Filip al II-lea si Ioan I si al Isabellei de
Bavaria, Christine de Pisan a scris numeroase lucrari. S-a remarcat prin poezia ei, care uneori evoca
durerea creata de moartea sotului. De asemenea, a scris o biografie a regelui Carol al V-lea,
publicata in anul 1404. Este recunoscuta insa cel mai bine pentru lucrarile sale dedicate femeilor. In
"Epistre au dieu d'amour" din anul 1399, Christine de Pisan a explorat si a analizat statutul femeii in
cadrul societatii. A criticat, de asemenea, imaginea atribuita femeilor in literatura. "La cité de
dames", din anul 1405, este considerata a fi una dintre primele lucrari feministe, deoarece autorea
invoca dreptul egalitatii intre sexe si vorbeste despre drepturile femeilor. Ambele carti mentionate
mai sus au fost traduse mai tarziu in limba engleza.
Progresul literar al Christinei de Pisan a fost afectat din cauza Razboiului de 100 de ani
dintre Franta si Anglia. Dupa ce Franta a pierdut batalia de la Agincourt, din 25 octombrie 1415,
scriitoarea a decis sa mearga la manastirea din Poissy, Franta. Nu a scris foarte mult in acest timp,
doar o lucrare in care o lauda pe Ioana d'Arc. I n jurul anului 1430, Christine de Pisan s-a stins din
viata, lasand in urma o vasta opera literara: peste 300 de balade cu teme amoroase, poeme si
lucrarile privind drepturile femeii si pozitia ei in societate.
[Bibliografie: https://www.biography.com/people/christine-de-pisan-9247589]

Ecaterina de Siena

Ecaterina Benincasa s-a născut la Siena, în cartierul popular Fontebranda, intr-o familie de
zugravi, în anul 1347. Era al douăzeci şi patrulea copil dintre cei douăzeci şi cinci ai soţilor Iacob
Benincasa şi Lapa Piagenti. La 6 ani, i-a apărut, într-o mare lumină, Isus îmbrăcat în veşminte
pontificale şi înconjurat de o mulţime de sfinţi, printre care i-a recunoscut pe sfântul Petru, sfântul
Paul şi sfântul Ioan. La 7 ani, în prezenţa sfintei Fecioare, se oferea ca mireasă lui Isus, pentru
totdeauna, având pe deplin conştiinţa valorii acestui vot, aşa cum ea însăşi o va declara mai târziu.
Părinţii au incercat sa o determine sa se casatoreasca, ba chiar au insistat si au recurs la violenta; in
cele din urma, au decis sa o inchida in casa. Timp de trei ani a dus o viaţă de aspră isngurătate:
muncea ca o servitoare, tinea posturi îndelungate, doarmea şi se ruga fără încetare. După trei ani de
zile, familia s-a resemnat si a acceptat dorinta Ecaterinei de a-si dedica viata lui Dumnezeu.
Ea a cerut să fie primită în rândul Ordinului al III-lea Dominican şi, în sfârşit, a parasit casa
părintească. Oraşul era adesea câmpul de luptă între diferite familii, sau diferite grupări politice:
străzile pline de răniţi, spitalele supraîncărcate, oamenii parcă cuprinşi de turbare, au determinat-o
pe Ecaterina, alături de un grup de femei inimoase, să iasă în stradă. Astfel, a organizat ajutorarea
celor sinistraţi şi săraci, a intrat în spitale şi a indeplinit munci care erau rezervate bărbaţilor şi
femeilor în vârstă. S-a ocupat si de reeducarea fetelor decăzute.
Eroismul Ecaterinei ajunge la culme în timpul ciumei din 1374, când a refuzat să părăsească
oraşul, alături de alte douăzeci şi şapte de femei, impreuna cu care i-a ingrijit pe bolnavi, a carat în
spate trupurile celor morţi si a ajutat la îngroparea lor.
Numeroase personalităţi ale timpului, bărbaţi şi femei, oameni politici, cardinali, călugări şi
laici au fost mişcaţi de carisma ei şi s-au adunat în jurul Ecaterinei, alegând-o ca mama şi
învăţătoarea lor şi adresându-se ei pentru sfaturi nu numai pentru propria sfinţire, dar şi în
problemele importante ale vieţii publice.
Ecaterina, neştiind să scrie, a dictat zeci de scrisori, uneori la mai mulţi secretari, scrisori
adresate Papei, Episcopilor, regilor, condotierilor şi multor altor persoane. Ni s-au păstrat 307 dintre
ele. Scrisorile sunt pline de înţelepciune, credinţă şi realism. De asemenea, Ecaterina a dictat şi o
carte: „Dialog despre Providenţa Divină”, carte care l-a determinat pe Papa Paul al VI-lea, la 4
octombrie 1970, să o declare pe Sfânta Ecaterina de Siena „Învăţător al Bisericii”.
Răspunzând chemării Papei Urban al VI-lea, a mers la Roma pentru a-l ajuta în rezolvarea
unor probleme. Acolo s-a imbolnavit grav. În dimineaţa zilei de duminică, 29 aprilie 1380, se
adresează celor dragi care o încurajau: „Să vă iubiţi cu sinceritate unii pe alţii”, şi după ce mai
rosteşte inca o dată numele lui Isus, inima ei încetează sa mai bata. Ecaterina de Siena a parasit
lumea, dar a lasăt prin viaţa, scrisorile şi opera ei, un izvor de lumină şi de încurajare. În 29 aprilie
1461 a fost sanctificata, iar în 1939 a fost proclamată patroana principală a Italiei, împreună cu
Sfântul Francisc de Assisi.
[Bibliografie: Enrico Pepe, "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, trad.
pr. Ioan Bişog]

Lorenzo Valla
Lorenzo Valla (c. 1406 – 1457) a fost unul dintre cei mai importanţi oameni din vremea sa.
În "Elegantiae Linguae Latina", un manual avansat de limba latină şi stil, el a dat curentului umanist
o formulare clara, aducând studiul latin la un nivel fără precedent. A adus, de asemenea, numeroase
controdibutii in domeniul educatiei.
Si-a folosit vastele cunostinte ca pe un instrument de critica a unei game largi de idei, teorii
si practici. El a fost cel care a demonstrat ca Donatia lui Constantin (decretul imperial prin care
imparatul Constantin i-ar fi transferat papei autoritatea asupra Romei si a partii vestice a Imperiului
Roman) este un fals. A comparat, pentru prima data, traducerea Sfantului Jerome a Bibliei cu textul
grecesc al Noului Testament, punand astfel bazele criticii invataturii biblice.
În "Repastinatio dialectica et filosofie", Lorezo Valla a atacat scolasticismul aristotelian din
puncte vedere lingvistic. Foarte controversate inca de pe atunci, lucrarile lui provoaca dezbateri
aprinse chiar si in zilele noastre.
Contributiile lui Valla in domeniul istoriei, lingvisticii si invataturii biblice sunt dincolo de
orice indoiala. Au ajutat la infiintarea unei filologii critice, cultivata de catre Poliziano, Erasmus si
generatiile de mai tarziu de umanisti. Valla a inteles faptul ca un text nu poate fi descifrat decat
atunci cand se cunoaste contextul cultural si istoric al acestuia.
[Bibliografie: https://plato.stanford.edu/entries/lorenzo-valla/]
 Francesco Petrarca

La 20 iulie, in Incisa in Val d'Arno, in apropiere de Arezzo, Italia, s-a nascut Francesco
Petrarca. A fost un prozator, poet si umanist italian din secolul al XIV-lea, unul din cei mai
importanți poeti lirici ai literaturii italiene. Tatal sau s-a stabilit in Arezzo, impreuna cu familia,
dupa ce a fost exilat din Florenta in urma aceleiasi crize politice care a determinat si expulzarea lui
Dante. Intr-un anume sens, Petrarca a fost toata viata un exilat. Considerandu-se intodeauna
florentin, a calatorit fara incetare dintr-un loc in altul, in sudul Frantei si prin Italia. Petrarca a
studiat dreptul, mai intai la Montpellier, apoi la Bologna, dar nu si-a terminat niciodata studiile.
Dupa moartea tatalui sau, Petrarca s-a hotarat sa se dedice activitatii de carturar si literaturii
gasindu-si un prim patron dintr-o lunga serie care avea sa-i asigure subzistenta. In anul 1327, are loc
un moment de cotitura in viata lui Petrarca, atat cea emotionala cat si cea poetica, cand, la biserica
Sf. Clara din Avignon a intalnit-o pe cea care va fi imortalizata sub numele de Laura in poemele
sale. Era casatorita de doi ani atunci cand li s-au incrucisat pentru prima data pasii, si pasiunea fara
speranta a lui Petrarca care avea sa-l stapaneasca in urmatorii douazeci si unu de ani. Dedicat
carierei ecleziastice, devine capelanul cardinalului Giovani Colonna, ce apartinea unei ilustre si
influente familii romane. Intreprinde numeroase calatorii prin Italia, Franta, Olanda si Germania. La
Liege descopera doua Oratii ale lui Cicero.
Aflat in Parma, ii parvine vestea mortii Laurei, in timpul marii epidemii de ciuma care
bantuia in vestul Europei. Dupa ce Laura a murit, Petrarca a continuat sa-i pastreze amintirea intr-o
serie de poezii de dragoste inspirate de ea. Secventa lui poetica reda intreaga gama emotionala a
iubirii (cu exceptia implinirii prin consumare). Ulterior, aceasta avea sa fie numita roman
autobiografic in versuri, subiectul sau real nefiind iubita, ci poetul insusi. In forma finala, secventa
se compune din 366 de poezii (dintre care 317 sonete), impartite in doua parti principale. Prima se
refera la Laura in perioada cand se afla in viata si la efectul ei asupra poetului, care este macinat de
dorinta si traieste stari alternative de speranta si disperare, exaltare si dispret de sine. A doua parte
este dedicata amintirii Laurei si fortei ei purificatoare, sub indrumarea careia dragostea poetului se
indreapta catre Dumenzeu. Putini alti poeti inainte sau dupa Petrarca au disecat si infatisat cu
asemenea detasare eul prins in stransoarea disperarii emotionale.
La 19 iulie 1374, Francesco Petrarca se stinge din viata, in Arquà Petrarca, Padova, Italia. A
fost inmormantat in curtea casei parohiale din localitate, dar mai tarziu osemintele sale au fost
transferate intr-un cavou de marmura alaturi de biserica. La 5 aprilie 2004, a fost confirmat
rezultatul analizei craniului conservat in mormant: craniul apartine unei femei, decedata in aceeasi
perioada, deci nu poate fi a lui Petrarca .
[Bibliografie: Daniel S. Burt, "100 cei mai mari scriitori ai lumii", Editura Lider, trad. Anca
Irina Ionescu, Bucuresti, 2005 ]

Francois Rabelais

Cu aproximatie, anul 1494 pare sa fie anul in care s-a nascut François Rabelais, in Touraine,
in apropiere de Chinon, Franta, in familia unui avocat de succes. Francois Rabelais fost un scriitor
si medic francez, recunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari scriitori ai literaturii mondiale.
S-a inscris la Universitatea din Montpellier ca student la medicina si si-a luat diploma in
doua luni. Interesat de o multitudine de subiecte, Rabelais l-a avut drept mentor spiritual pe
Erasmus, pe care nu l-a cunoscut personal niciodata, dar aceasta nu l-a impiedicat sa-i trimita o
scrisoare elogioasa: „Ceea ce sunt si ceea ce valorez am primit numai de la dumneata”.
La Lyon, pe atunci capitala culturala a Frantei, a editat mai multe lucrari latinesti si grecesti
si a intrat in serviciul lui Jean Du Bellay, puternicul episcop al Parisului, ca medic particular.
Rabelais a facut mai multe calatorii impreuna cu Du Bellay la Roma si a scris cele patru
volume ale lucrarii „Gargantua si Pantagruel” (un al cincilea volum a aparut in 1562, dar
autenticitatea lui este pusa sub semnul intrebarii). Ideea care a stat la baza capodoperei lui Rabelais
a prins contur in 1532, cand un scriitor anonim a inregistrat un rasunator succes comercial cu o carte
despre ispravile minunate ale uriasului legendar, Gargantua. Povestirile si glumele despre Gargantua
faceau parte din traditia folclorica franceza, iar Rabelais a incercat sa elaboreze o versiune proprie,
cea a ispravilor fiului lui Gargantua, Pantagruel. Tintele lui Rabelais in „Gargantua si Pantagruel”
sunt diversi dusmani care incearca sa ingradeasca energia si libertatea umana. Tot ceea ce
restrictioneaza, limiteaza sau diminueaza este atacat in favoarea expansiunii si a vitalitatii. Apetitul
enorm al uriasilor lui Rabelais serveste comediei sale, dar si moralei, punand o alternativa utopica
in fata lumii contrastante a oamenilor obisnuiti, a caror josnicie si micime genereaza nedreptate si
razboi
La 9 aprilie 1553, François Rabelais s-a stins din viata, in Paris, Franta. Ca umanist,
Rabelais s-a straduit sa ajunga la o eliberare a spiritului care nu era legata de precedente si nici
constransa de ortodoxie. In produsele rebele ale imaginatiei sale reuseste sa realizeze tocmai acest
lucru. In miezul maretiei si importantei lui Rabelais se afla conceptia lui indrazneata despre viata ca
forta neigradita si variata, in care imaginatia poate da contur unor forme cu posibilitati nelimitate.
[Bibliografie: Daniel S. Burt, "100 cei mai mari scriitori ai lumii", Editura Lider, trad. Anca
Irina ]