Sei sulla pagina 1di 18

USAMVB "REGELE MIHAI AL ROMÂNIEI"

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ ȘI SILVICULTURĂ


TIMIȘOARA

SECȚIA/SPECIALIZAREA: SILVICULTURĂ
ANUL II

MATERIALE DE CONSTRUCȚIE

STUDENT:
STĂNCIULESCU ROBERT MITEL

ÎNDRUMĂTOR:
ȘEF LUCRĂRI: DR. ING.DARLEA AURUȚA

2019-2020
1
CUPRINS

CAP.I Materiale de constructie- generalitati………………………………………………………3


CAP.II Lemnul……………………………………………………………………………………….5
2.1. Caracteristici generale…………………………………………………………………………5
2.1.1. Proprietati ale materialelor lemnoase…………………………………………………...5
2.1.2. Esente ale lemnului……………………………………………………………………..5
2.2. Structura lemnului…………………………………………………………………………....6
2.3 Proprietati fizice ale lemnului………………………………………………………………...6
2.3.1. Densitatea……………………………………………………………………………..6
2.3.2. Umiditatea…………………………………………………………………………….7
2.3.3. Umflarea si contragerea……………………………………………………………….7
2.3.4. Conductivitatea termica……………………………………………………………….8
2.4. Proprietatile mecanice ale lemnului…………………………………………………………8
CAP.III Piatra naturala…………………………………………………………………………….9
3.1. Caracteristici generale……………………………………………………………………....9
3.2. Clasificarea rocilor………………………………………………………………………….9
3.3. Extragerea pietrei natural………………………………………………………………….10
3.4. Produse de balastiera………………………………………………………………………11
3.5. Produse de cariera…………………………………………………………………………11
3.6. Incercari asupra pietrei…………………………………………………………………….12
3.7. Actiuni agresive asupra pietrei natural si mijloace de protective………………………….13
CAP.IV Lianti organici……………………………………………………………………………14
4.1. Clasificare………………………………………………………………………………….14
CAP.V Metale…………………………………………………………………………………….15
5.1. Metale si aliaje feroase si neferoase……………………………………………………….15
5.2. Metale feroase……………………………………………………………………………..15
5.2.1. Oteluri………………………………………………………………………………...15
5.2.2. Fonte…………………………………………………………………………………15
Bibliografie…………………………………………………………………………………………...18

2
CAP. I Materiale de constructie- generalitati

Materialele de construcție sunt materiale naturale sau artificiale folosite în construcții. Drept materie
primă pentru fabricarea materialelor de construcție servesc materialele de proveniență minerală
(calcar, pietriș, nisip, gips, granit, marmură ș.a.), de proveniență vegetală (lemn, deșeuri agricole etc.),
unele produse ale industriei metalurgice, industriei chimice și a industriei de prelucrare a
petrolului (bitum, polimeri, gudroane etc.).
Clasificare
După destinație, materialele de construcție se împart în:
 materiale de zidărie;
 lianți
 agregate;
 materiale hidroizolante;
 materiale termoizolante;
 materiale fonoizolante;
 materiale de finisare.
Materialele de zidărie pot fi:
 naturale – obținute din roci dure sau semidure, poroase sau compacte (piatră brută, blocuri de
piatră și calcar, granit, gresie ș.a.);
 artificiale (cărămidă, olane etc.).
La finisarea clădirilor și edificiilor monumentale se folosesc plăci naturale cu factură pilită, șlefuită,
lustruită-netedă, mată-catifelată, netedă cu luciu de oglindă ș.a. Este elaborată tehnologia tăierii plăcilor
subțiri de granit (25-30 mm grosime) și de marmură (10 mm grosime). Cu ajutorul mașinilor în flux,
înzestrate cu instrumente cu diamant rezistent la uzură, se obțin plăci subțiri și extrasubțiri (3–8 mm).
Din granit, diorit, sienit, labradorit, gabro, bazalt, diabaz, andezit, cuarțit ș.a. se fabrică plăci pentru
placarea pereților. Drept materiale de construcție se folosesc pe larg elementele prefabricate din beton
armat.
Din lianți fac parte varul, cimentul, ipsosul, sticla lichidă, argila, bitumurile, gudroanele, rășinile etc.
Varul de construcție se folosește ca liant de bază pentru mortare de tencuială sau ca adaos plastifiant la
mortarele de ciment. Ipsosul de construcție este unul dintre cei mai răspândiți lianți aerieni. Cimentul se
folosește în cele mai diverse domenii ale construcțiilor. Se deosebesc:

3
 ciment portland;
 ciment portland de zgură;
 ciment portland cu puzolană;
 cimenturi aluminoase;
 expansive;
 fără trasare;
 de zgură sulfatică.

4
CAP. II Lemnul

2.1. Caracteristici generale


Din cele mai vechi timpuri, lemnul a constituit unul din principalele materiale de construcţie
datorită rezistenţei la solicitările mecanice, a durabilităţii sale, cât şi a uşurinţei de prelucrare, în
comparaţie cu alte materiale de construcţie.

2.1.1. Proprietati ale materialelor lemnoase


Materialele lemnoase se caracterizează prin următoarele proprietăţi:
- compoziţia chimică a materialului lemnos variază după specia arborelui, după locul unde a
crescut şi, mai ales, după vârstă;

- substanţele care formează materialul lemnos, 99% sunt de natură organică (macromolecule care
conţin elemente de C, H şi O). Din această cauză, la 200°C, lemnul devine combustibil, iar la 300°C
devine inflamabil, luând foc în aer fără flacără;
- substanţele organice care alcătuiesc ţesutul vegetal, precum şi cele acumulate în ţesuturi ca
rezervă, pot servi ca hrană pentru diverse vieţuitoare;
- în structura lemnului intră o mare cantitate de apă, aceasta influenţând proprietăţile mecanice
şi durabilitatea sa;
-materialul lemnos nu are o structură omogenă, ci una fibroasă, direcţia fibrelor fiind în general
paralelă cu axa cilindrului lemnos.

2.1.2. Esente ale lemnului


Lemnul este de două esenţe :
- esenţă de foioase, arbori cu frunze late şi căzătoare, cu compactitate şi rezistenţe mecanice ridicate;
- esenţă de răşinoase, arbori cu frunze aciculare şi persistente, cu compactitate şi rezistenţe mecanice
mici

5
2.2. Structura lemnului
Structura macroscopica a lemnului
Modul de grupare a elementelor anatomice observabile cu ochiul liber se numeşte structură
macroscopică. Ea duce la identificarea rapidă a diverselor specii de lemn, respectiv pentru aprecierea
calităţii lemnului arborilor din cadrul unei specii.
Elemente anatomice importante:
- măduva – este formată din ţesut moale, şi este situată în centrul cilindrului lemnos
- alburnul – este zona situată în imediata apropiere a cojii prin care circulă seva; lemnul de alburn este
mai puţin rezistent şi putrezeşte mai uşor ;
-lemnul matur se află în zona centrală a trunchiului şi este format din celule moarte. Acest lemn are
calităţi mecanice superioare şi rezistă mai bine şi la putrezire.
Când culoarea este mai închisă decât a lemnului din alburn poartă numele de duramen.
Speciile de răşinoase cu duramen sunt pinul, laricele, tisa şi duglasul, iar speciile fără duramen
sunt molidul şi bradul.
Dintre foioase, stejarul, nucul, ulmul, frasinul, salcâmul, salcia, cireşul şi plopul au duramen, iar
fagul, paltinul, carpenul, teiul şi mesteacănul nu au duramen.

2.3 Proprietati fizice ale lemnului


Principalele proprietăţi fizice ale lemnului, care influenţează comportarea sa ca material de
construcţii, sunt:
- densitatea;
- umiditatea;
- umflarea şi contragerea;
- conductivitatea termică.

2.3.1. Densitatea
Densitatea lemnului, este importantă atât pentru transportul lemnului cât şi pentru prelucrarea şi
utilizarea sa.
Densitatea este influenţată de umiditatea lemnului.
In practică se folosesc următoarele densităţi:

6
- densitatea aparentă a lemnului a bsolut uscat – r0 – se foloseşte pentru compararea densităţii
diferitelor specii
- densitatea aparentă a lemnului la o umiditate oarecare – ru – raportul dintre masa şi volumul
aparent al lemnului la umiditatea U
- densitatea convenţională – rc – arată cantitatea de masă lemnoasă absolut uscată pe care o conţine
un metru cub de lemn verde.

2.3.2. Umiditatea
Umiditatea lemnului reprezintă conţinutul de apă legată şi liberă existentă în lemn la un moment
dat, exprimată ca procent din masa lemnului în stare absolut uscată.
Apa legată influenţează toate proprietăţile lemnului; prin creşterea ei lemnul se umflă şi îşi reduce
rezistenţa de rupere.
Apa liberă se elimină uşor din lemn şi nu influenţează proprietăţile acestuia. Atunci când toate
golurile şi spaţiile celulare sunt pline cu apă, se atinge umiditatea maximă Umax numită şi umiditate de
saturaţie a lemnului.
În legătură cu umiditatea lemnului se mai definesc termenii de punct de saturaţie a fibrei şi
umiditate de echilibru.
Punctul de staturaţie a fibrei (Psf) este un nivel ipotetic al umidităţii lemnului la care pereţii celulari
sunt saturaţi, iar golurile celulare sunt complet lipsite de apă. Odată cu creşterea temperaturii, cantitatea
de apă pe care o poate absorbi higroscopic lemnul se micşorează.
Umiditatea punctului de saturaţie a fibrei se numeşte umiditate de saturaţie a fibrei (Usf) sau
umiditate higroscopică.
Umiditatea de echilibru a lemnului este umiditatea la care, în condiţii de stabilitate a umidităţii şi
temperaturii mediului înconjurător, materialul lemnos nu absoarbe şi nu pierde umezeală.
La utilizarea lemnului în construcţii se recomandă ca înainte de punerea în operă să fie eliminată
apa legată, în funcţie de rolul pe care îl va avea elementul respectiv.

2.3.3. Umflarea si contragerea


Cand lemnul se usuca, prima eliminate este apa libera.Umiditatea care corespunde eliminarii totale a
apei libereeste numita umiditate de saturatie a fibrelor(Usf).

7
Umiditatea depinde de specie dar în general are valoarea de30%. Scăderea umidităţii până la
atingerea Usf se produce fără variaţia volumului lemnului şi fără variaţia rezistenţei mecanice.
Scăderea umidităţii sub nivelul Usf se produce prin pierderea apei legate,ducand la:
-scăderea volumului lemnului,
-apariţia unor deformaţii
-creştere a rezistenţei mecanice
-apariţia de crăpături-materialul dinspre exterior se contractă mai rapid decât
cel din interior, acesta fiind un factor limitativ la utilizarea elementelor masive.
Contragerea şi umflarea reprezintă principalul dezavantaj al utilizării lemnului în construcţii,

2.3.4. Conductivitatea termica


Este o proprietate intrinsecă a oricărui material, şi reprezintă densitatea fluxului termic ce străbate,
perpendicular pe suprafeţe, un perete plan, paralel, infinit, omogen, izotrop, cu grosimea de o unitate,
când diferenţa temperaturilor celor două suprafeţe ale sale este egală cu unitatea. Este caracterizată prin
coeficientul de transfer termic λ.
Conductivitatea termică a lemnului este influenţată de:
-densitate,
- umiditate
-temperatură; crescând odată cu creşterea acestora
-de modul de aşezare a elementului faţă de direcţia fluxului de căldură: în lungul fibrelor este
mai mare decât cea normală pe fibre.

2.4. Proprietatile mecanice ale lemnului


Factorii care depind proprietatile mecanice ale lemnului:
- Caracterul si natura solicitarii;
- Vitesa de incarcare si durata solicitarii;
- Structura si defectele lemnului;
- Densitatea lemnului;
- Temperature;
- Umiditatea lemnului;
- Directia incarcarii fata de directia fibrelor.

8
CAP. III Piatra naturala

3.1. Caracteristici generale


Mineralele sunt substante natural , in general solide, care se formeasa in interiorul sau la suprafata
scoartei terestre.Majoritatea au o structura cristalina.

3.2. Clasificarea rocilor


Rocile sunt asociaţii naturale de minerale şi constituie scoarţa terestră. Se clasifica după mai multe
criterii:
- geneză;
- structură;
- textură.
După geneză se clasifică:
-roci magmatice,
-roci sedimentare
-roci metamorfice.
Rocile magmatice (eruptive) s-au format în urma solidificării magmei:
-granitele,
-granodioritele,
-sienitele,
-dioritele
-gabrourile.
Aceste roci sunt de adâncime, roci intrusive.
Rocile de mică adâncime (filoniene) formează filoane în scoarţa terestră şi iau naştere prin răcirea
magmei în apropierea suprafeţei litosferei.
Rocile efusive (de suprafaţă) apar datorită vitezei mari de răcire a magmei şi se caracterizează prin
cristale mici şi minerale amorfe. Principalele roci efusive sunt :
-riolitele,
-dacitele,
-andezitele
-bazaltele.

9
Rocile sedimentare, după geneză, se împart în roci :
-detritice,
-de precipitaţie
-de origine organică.
Rocile detritice se formează prin depunerea materialului rezultat în urma dezagregării şi alterării
altor roci.
Rocile de precipitaţie se formează prin cristalizări şi depuneri de soluţii saturate.
Principalele roci de precipitaţie sunt :
-gipsul,
-anhidritul,
-calcarul,
-travertinul,
-dolomitul,
-magnezitul.
Rocile organogene rezultă în urma depunerii resurilor organice (vegetale sau animale):
-calcarele cochilifere
-diatomitul
-tripoli
Rocile metamorfice se formează prin transformarea rocilor sedimentare şi magmatice:
-gnaisurile
-cuarţitele
-marmurele
-aredeziele

3.3. Extragerea pietrei natural


Procedeele de extragere ale pietrei naturale din cariere depind de:
-natura rocii
-forma zăcământului
-modul de utilizare al produsului extras
Extragerea pietrei naturale din cariere, care se prezintă sub formă de masive ( roci eruptive,
metamorfice), se poate face manual, mecanic sau cu ajutorul explozivilor.

10
1. Extragerea manuală se aplică în cazul rocilor stratificate, când straturile se pot desprinde uşor.
2. Extragerea mecanică se realizează cu utilaje prevăzute cu dispozitive de tăiere sub formă de discuri
sau cabluri de oţel dur. Acest procedeu permite obţinerea de forma şi mărimea dorită.
3.Extragerea prin utilizărea explozivilor se execută în masiv, canale în care se introduce explozivul
prevăzut cu dispozitiv de aprindere.
Extragerea pietrei din balastiere se efectuează cu ajutorul excavatoarelor.

3.4. Produse de balastiera


Se extrag din depozite naturale de roci sedimentare necimentate, se prezintă sub formă de granule
de diferite mărimi clasificănduse în:
-nisip (0…7,1 mm; nisip fin, mijlociu, şi nisip grăunţos)
-pietriş (sorturi 7,1…71 mm; 7,1 – 16 mm se numeşte mărgăritar)
-bolovani (71 şi 160 mm)
-balast (natural de nisip, pietriş, bolovani)
Nisipul se utilizează ca agregat la prepararea mortarelor şi betoanelor de ciment, la obţinerea
betoanelor şi betoanelor asfaltice, support la pardoseli, pavaje, etc.
Pietrişul se foloseşte la prepararea betoanelor, mixturilor bituminoase, la lucrări de drumuri.
Bolovanii sunt pietre care se utilizează la betoane massive.
Balastul reprezintă amestecul natural de nisip, pietriş şi eventual bolovani. Se foloseşte la lucrări de
drumuri sau ca agregat la betoane de mărci mici.

3.5. Produse de cariera


Din această categorie fac parte:
-piatra brută( neprelucrată)
-piatra prelucrată
-piatra spartă
Piatra brută - se livrează sub formă de bucăţi, blocuri de formă neregulată, aşa cum rezultă din
exploatare carierelor.
Se foloseşte la executarea zidăriei de dimensiuni mari, aşa cum sunt zidurile de sprijin (care
împiedică alunecările de teren) zidurile taluzurilor, fundaţiile şi soclurile construcţiilor importante.
Piatra prelucrată - în funcţie de gradul de prelucrare, poate fi de următoarele tipuri:

11
- moloane, blocuri prelucrate numai pe faţa aparentă şi pe feţe adiacente pe o adâncime de3 – 7 cm . Se
folosesc la zidării masive.
- piatra de talie, sub formă de blocuri , de formă regulată, având patru, cinci sau toate feţele prelucrate.
Pentru executarea zidăriei din piatră naturală se foloseşte numai mortar de ciment.
- plăci de piatră uilizate la pardoseli şi placaje, obţinute în diferite mărimi prin tăierea blocurilor de
piatră. Faţa aparentă poate fi şlefuită, lustruită buciardată.
- detalii de arhitectură: blocuri pentru socluri, profiluri , cornişe, trepte pentru scări, ţigle pentru
acoperiş.
- pietre destinate îmbrăcăminţtilor şi încadrărilor rutiere: pavele, calupuri şi borduri.
Pavelele au forma paralelipipedică sau prismatică: tip dobrogean 18 x 12 x 13 cm şi tip transilvănean
17 x 17x 13 cm.
Calupurile au forma cubică l= 9 cm sau aproape cubică (7 x 7 9 cm).
Bordurile sunt blocuri de piatră cioplită de diferite dimensiuni care servesc la încadrarea trotuarelor
sau a zonei carosabile a şoselelor.
Piatra spartă – se obţine prin concasarea, respectiv prin măcinarea rocilor,funcţie de mărimea
granulelor, produsele au următoarele denumiri:

3.6. Incercari asupra pietrei


La piatra naturală fasonată se determină următoarele caracteristici:
- densitatea
-densitatea aparentă
- compactitatea
-porozitatea naturală
-absorbţia de apă
- coeficientul de saturaţie
- rezistenţa la compresiune
- rezistenţa la tracţiune,
-rezistenţa la încovoiere,
-rezistenţa la şoc mecanic,
-rezistenţa la uzură,
- rezistenţa la şoc mecanic,

12
- rezistenţa la gelivitate

3.7. Actiuni agresive asupra pietrei natural si mijloace de protective


Piatra naturală poate fi degradată sub acţiunea unor agenţi fizici, chimici şi biologici.
Agenţii fizici sunt, mai ales, variaţiile de temperatură, simultane cu prezenţa apei.Umiditatea
terenului de fundare poate distruge elementele de construcţii executate din piatră.
Agenţii chimici, care distrug piatra de construcţie, sunt dioxidul de carbon şi dioxidul de sulf din
atmosferă.
Agenţii biologici distructuvu sunt microorganismele vegetale, care distrug piatra prin fenomene de
coroziune.

CAP. IV Lianti organici


13
Liantii sunt material naturale sau pulverulente care, prin amestecare cu apa sau cu solutii apoase ale
unor saruri, dau o pasta plastic care cu timpul se intareste si se transforma intr-un corp rigid, cu aspect
de piatra.
Liantii se folosesc la legarea inre ele a materialelor granulare(nisip, pietris, etc.).

4.1. Clasificare
Lianţii anorganici se clasifică astfel:
A) nehidraulici:
- naturali: argilele;
- artificiali: lianţi pe bază de gips, var gras, ciment magnezian.
B)- hidraulici:
a) unitari:
- neclincherizaţi : varuri hidraulice;
- clincherizaţi : ciment portland, ciment aluminos.
b) micşti : ciment portland cu adaosuri active, var gras cu adaosuri active.

CAP. V Metale

14
Datorită calității sale, metalul este folosit în construcții la cele mai diverse elemente de rezistență
(stâlpi, grinzi, planșee), tâmplărie (uși și ferestre), rezervoare, elemente de construcții etc. În construcții
se folosesc în mod curent: oțelul, fonta, zincul, cuprul și aluminiul.
Utilizarea fierului in constructii este foarte veche, datand din primul mileniu i.C; era insa produs in
cantitate mica si folosit doar pentru confectionarea unor piese de legatura si de ranforsare. Pana la
revolutia industriala, materialele de constructie majora erau lemnul si piatra.
Diferenta fizica intre fonta si fier este determinata de continutul in carbon, ce se traduce in
caracteristici si procedee de producere diferite. Fonta este casanta, se toarna in forme, rezista bine la
compresiune. Fierul este un material dur, maleabil, elastic si ductil, rezista bine la intindere; este
fasonabil, se incovoaie, se contracta sau se dilata, dar nu se rupe. Elementul predilect al fontei este
stalpul, cel al fierului este grinda.

5.1. Metale si aliaje feroase si neferoase


Prin însuşirile deosebite care le fac proprii celor mai variate utilizări, metalele constituie o categorie
aparte din materialele de construcţie.
În industria constructoare de maşini, precum şi în industria construcţiilor civile şi industriale,
metalele alcătuiesc una din materiile prime de bază.
Metalele au o serie de însuşiri comune şi anume:
- luciul metalic, adică proprietatea suprafeţei curate a metalului de a reflecta lumina
- conductibilitatea termică, adică proprietatea de a transmite căldura prin masa lor; ea se măsoară în
kcal / m x h x grd
- conductibilitatea electrică, adică proprietatea de a lăsa să treacă prin ele curentul electric; pentru un
anumit metal această însuşire se caracterizează prin conductivitatea materialului, inversul conductivităţii
fiind rezistivitatea materialului
- plasticitatea, adică proprietatea metalelor de a se prelucra prin deformarea la cald sau la rece în
profiluri, ţevi, table, fire sau alte forme diferite prin operaţii de laminare, tragere, ciocănire sau presare.
Deosebit de aceste însuşiri, metalele au o serie de proprietăţi specifice prin care se deosebesc între
ele; aceste proprietăţi, stabilite prin încercări de laborator, determină folosirea metalelor în diferite
scopuri, precum şi metode de prelucrare cele mai convenabile.

15
Proprietăţile specifice metalelor se clasifică după natura lor în: proprietăţi fizice, chimice, mecanice
şi tehnologice.

5.2. Materiale feroase


Aliajele fierului sunt cele mai întrebuinţate materiale metalice, atât în industrie, în general, cât şi în
construcţia de maşini, în special. Aceasta se datorează, între altele, şi preţului de cost relativ scăzut
De asemenea, materialele feroase pot fi prelucrate aproape prin toate metodele tehnologice
cunoscute şi, în mare măsură, pot fi refolosite.

5.2.1. Oteluri
Datorită multitudinilor proprietăţilor care se cer în diferite ramuri industriale, gama calităţilor de
oţeluri a ajuns să fie foarte largă, cuprinzând un foarte mare număr de mărci.
Clasificarea este necesară, atât pentru clarificarea proprietăţilor şi destinaţiilor diferitelor categorii
de oţeluri, cât şi pentru a înţelege principiul care stă la baza simbolizării mărcilor de oţeluri.
În funcţie de scopul urmărit, mărcile de oţel pot fi clasificate după criterii diferite, cum sunt:
compoziţia chimică, domeniul de utilizare, structura etc.
Clasificarea oţelurilor în funcţie de compoziţia lor chimică poate fi făcută astfel:
- oţeluri nealiate sau oţeluri carbon:
- cu destinaţie generală;
- cu destinaţie precizată (pt. arcuri, pt. automate etc.);
- oţeluri aliate:
- slab aliate;
- mediu aliate - cu destinaţie generală;
- cu destinaţie precizată;
- înalt aliate.

5.2.2. Fonte
Fontele sunt aliaje fier - carbon al căror conţinut de carbon, depăşind 1,7 %, este frecvent cuprins
între 2,2…3,8 % şi care mai conţin elemente însoţitoare (Si, Mn, P, S) şi elemente de aliere.

16
Aceste aliaje au, în general, foarte slabe proprietăţi plastice (forjabilitatea) şi sudabilitate redusă,
rezistenţa mecanică mai mică decât a oţelurilor, dar turnabilitate bună (temperatură de topire mai
scăzută, fluiditate mare, interval de solidificare şi implicit tendinţă de segregare reduse, contracţie mică
la solidificare - până la max.2 %), precum şi capacitate de amortizare a vibraţiilor.
Clasificarea fontelor se poate face după sistemul de cristalizare, în modul următor:
- fonte albe;
- fonte cenuşii (de turnătorie).

17
Bibliografie
1. BERAR T. – Construcţii şi drumuri forestiere, EdituraOrizonturi Universitare, 2005;
2. BERAR T. – Elemente de construcţii civile, industriale, agricole şi forestiere, Editura Orizonturi
Universitare, 2005;
3. BERAR T. - Construcţii civile, industriale, agricole, Editura Mirton, 2002;
4. BOB C. – Materiale de construcţii, EDP, Bucureşti, 1982;
5. TUDOR D. - Construcţii civile, industriale, agricole, IPT, Timişoara, 1986;
6. NEGOIŢĂ AL. – Construcţii civile, EDP, Bucureşti, 1976;
7. GÂDEANU E. – Clădiri industriale, IPT, Timişoara, 1986;
8. BORZA I. – Instalaţii pentru construcţii, IPT, Timişoara, 1996;
9. PĂUNESCU M. – Fundaţii, IPT, Timişoara, 1970;
10. IONAŞCU GH. – Exploatări, transporturi şi construcţii forestiere, Editura Ceres, Bucureşti, 1988;
11. IONAŞCU GH. – Transporturi forestiere, Universitatea Braşov, 1995.

18