UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TARGOVISTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ SI STIINTELE EDUCATIEI

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ

Invatatura despre post desprinsa din Sfintele Evanghelii

Lucrare de seminar la Noul Testament

Indrumator
Pr. Asist. Dr. Vârlan Florin

Student
Ene Marius Iulian

Targoviste 2017-2018
 Cuprins

Introducere.............................................................................................................3

I. Postul în creştinism........................................................................................5

II. Postul – invatatura desprinsa din sfintele evanghelii......................................7

III. Rolul postului în viaţa credincioşilor.........................................................10

CONCLUZII.......................................................................................................12

BIBLIOGRAFIE.................................................................................................13

2
 Introducere

Postul este un mijloc de desăvârşire morală, dar şi o cale de ajutorare a aproapelui din
prisosul adunat prin renunţarea benevolă la consumarea îndreptăţită a bunurilor.
Postul în viziunea ortodoxă este un mijloc de elevaţie sufletească, de dominare a
sufletului asupra patimilor trupeşti. Postul îl debarasează şi-l uşurează pe creştin de toate
ispitele, de balastul şi povara uneltirilor celui viclean care aduc „întunecare gândurilor şi
tulburare cugetelor”. El este o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, un act de
cult, este un act de pocăinţă pentru păcatele săvârşite şi un exerciţiu care pune început
virtuţilor de tot felul. Pentru creştinul ortodox, postul este condiţie pentru dobândirea
sfinţeniei. În concepţia ortodoxă între post şi sfinţenie există o corelaţie strânsă. Ea este
exprimată şi în felul în care reprezentăm pe sfinţi în iconografie unde ei apar totdeauna cu
chipurile slabe, subţiate şi transfigurate, datorită postului. Postul este o caracteristică prin
excelenţă a Ortodoxiei şi o amprentă a creştinismului ortodox.
In teologia ortodoxa contemporana, problema postului se afla printre preocuparile ei
de seama. Avand in vedere stadiul actual al discutiilor privitoare la aceasta tema, in cele ce
urmeaza vom prezenta cateva aspecte ale acestei probleme, insistand mai ales asupra
necesitatii respectarii postului bisericesc, ca porunca divina si practica traditionala a Bisericii,
de care este legata atat structura anului bisericesc, cat si succesiunea sarbatorilor. De
asemenea, postul este si un mijloc de desavarsire morala, dar si o cale de ajutorare a
aproapelui din prisosul adunat prin renuntarea benevola ia consumarea indreptatita a
bunurilor. Intrucat despre felurile postului sau despre posturile de o zi ori de durata s-a scris
detaliat si limpede iar parerile teologilor romani cu privire la readaptarea dispozitiilor care
reglementeaza postul au fost prezentate pe larg, vom infatisa punctul de vedere ortodox care a
devenit normativ in orientarea actuala referitoare la post. Sa vedem mai intai fundamentarea
scripturistica si teologica a postului. 1. Marturii scripturistice Postul, ca abtinere totala sau
partiala de la anumite feluri de mancare, pe o perioada mai mica sau mai mare este o practica
foarte veche. El este o porunca divina pe care o gasim formulata chiar de la inceputul creatiei
cand Dumnezeu se adreseaza primului om zicandu-i : "Din toti pomii din rai sa mananci, iar
din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el vei
muri negresit" (Facerea 2, 16-17). Aceasta il indreptateste pe Sfantul Vasile cel Mare sa
afirme ca "postul este de aceeasi varsta cu omenirea, pentru ca el a fost legalizat Paradis".
Legea lui Moise, pe care acesta a primit-o in urma unui post de 40 de zile, reglementeaza in
amanunt dispozitiile privitoare la post in Vechiul Testament, precizand mai ales timpul

3
postirii. Astfel, este cunoscut postul din ziua curatirii sau ispasirii din ziua a zecea a lunii a
saptea, cand sufletele trebuie smerite prin post (Levitic 16, 29 si 23, 32). La acestea s-au
adaugat alte posturi generale in diverse luni (a patra, a cincea, a sasea si a zecea). Toate aceste
posturi erau de cate o singura zi. Cu vremea, evreii au ajuns sa posteasca in fiecare luna cate o
zi, iar cei mai zelosi (fariseii) cate doua zile pe saptamana, luni si joi (Luca 18, 12). Vechiul
Testament mai aminteste si de posturi generale speciale, practicate si in diverse imprejurari
triste din viata poporului evreu sau pentru inlaturarea unor pedepse divine (Judecatori 20, 26 ;
Estera 4, 13; Ieremia 36, 9; Ioil 2, 12). De asemenea, in Vechiul Testament se practica si
postul particular sau individual cum este cel al lui Moise de 40 de zile (Iesire 24, 28), al lui
Daniil in Babilon, de trei saptamani (Daniel 10, 2-3), al regelui David (Psalmii 34, 13 si 18,
24), al proorocului Ilie (III Regi 19, 8) si al proorocitei Ana (Luca 2, 36-37). Atat posturile
generale cat si cele particulare erau insotite de acte de pocainta, postul urmarind smerenia in
fata lui Dumnezeu si diminuarea poftelor trupesti. Mantuitorul Iisus Hristos a postit si El
inainte de inceputul activitatii Sale publice. Dupa postul Sau de 40 de zile, in pustiu, El a
inceput propovaduirea, aratand stransa corelatie in procesul de desavarsire morala (Matei 4, 1-
21). El a invatat si pe ucenicii Sai cum sa posteasca, accentuand starea sufleteasca
corespunzatoare acestui act care nu trebuie facut de forma (Matei 6, 16-18). De asemenea, El
a aratat ca postul trebuie insotit de rugaciune, fiind un mijloc de lupta impotriva ispitelor
diavolului (Matei 17, 21 ; Marcu 9, 20). De altfel, in multe locuri din Noul Testament, postul
este recomandat ca mijloc de indreptare, de elevatie spirituala si de pocainta (Fapte, 2, 9 ; 13,
2 ; 14, 23). Dupa exemplul Mantuitorului, postul a fost practicat si de Sfintii Apostoli mai ales
inainte de a incepe lucrarea lor de propovaduire a Evangheliei. Si au postit si au invatat si pe
ucenicii si urmasii lor sa practice postul unit cu rugaciunea (Fapte 13, 13; 14, 23; I Cor. 7, 5;
II Cor. 6,5).

4
 I. Postul în creştinism

Postul este un act de cult prin care credincioşii îl adoră pe Dumnezeu, un mijloc de
purificare trupească şi sufletească, o virtute aleasă, prin care suntem ajutaţi la desăvârşirea
morală şi spirituală.1
Prin cuvântul post noi înţelegem o înfrânare de la toate mâncărurile de dulce, iar în caz
de boală, numai de la unele, de la băuturi alcolice şi de la toate lucrurile lumeşti, de la toate
dorinţele rele, pentru ca, creştinul să-şi poată scrie rugăciunea cu uşurinţă, să se împace cu
Dumnezeu, să-şi omoare poftele şi să câştige harul lui Dumnezeu. Postul este o faptă de
virtute, cu lucrare de înfrânare a poftelor trupului şi de întărire a voinţei, o formă de pocăinţă,
deci un mijloc de mântuire. El este şi un act de cult, adică o faptă de cinstire a lui Dumnezeu,
pentru că este o jertfă, renunţare de bună voie la ceva care ne este îngăduit – izvorâtă din
iubirea şi din respectul pe care îl avem faţă de Dumnezeu.2
Adesea postul este practicat ca un exerciţiu de penitenţă, alteori ca un mijloc de
pregătire pentru pregătirea unor acte religioase sau a unor fapte mai importante din viaţă,
alteori ca o formă de exprimare a durerii sau a tristeţii sau de purificare. Înţeles astfel, postul
este aşa de vechi ca însăşi Biserica creştină, ba încă îşi are fiinţa şi înainte de creştinism.
Legea postului, a fost dată în paradis. Adam a primit întâia dată porunca de a posti:
„Nu mâncaţi din pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Facere 2, 17).3 În tradiţia iudaică există
şase zile de post colectiv sau comunitar. Mai întâi Dumnezeu rânduieşte prin Moise postul din
ziua Curăţirii sau Ispăşirii - Yom Kippur (ziua a zecea din luna a şaptea) (cf. Levitic 16, 29-
31).4
După revenirea poporului evreu din captivitatea babilonică au mai fost adăugate alte
cinci zile de post spre aducere aminte de suferinţele poporului Israel, şi anume patru zile de
post în lunile: a patra, a cincea, a şasea şi a zecea, precum şi o zi de post din ajunul sărbătorii
Purim ş.a. ( Zaharia 7, 5; 8,19; Estera 9, 24-32)5.
Unii evrei mai zeloşi, ca de pildă fariseii din timpul Mântuitorului Iisus, posteau cu
regularitate câte două zile pe săptămână, şi anume lunea şi joia (cf. Luca 18, 2).

1
Petru Deheleanu, Postul, în revista „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, Nr. 1/1969, p. 69.
2
Ioan Zăgrean, Nicoale Necula, Sensul spiritual al postului în viaţa creştină şi timpul nostru, în revista
„Ortodoxia”, Nr. 1/1979, pp. 182-183.
3
Dumitru Fecioru, Sfântul Vasile cel Mare, Despre post - cuvânt întâi, în revista „Mitropolia Olteniei”, nr. 7-
8/1973, p. 776.
4
Emilian Corniţescu, „Sensul postului după Sfânta Scriptură”, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 4-
6/1991p. 86.
5
Daniel Ciubotea, Foame şi sete după Dumnezeu, Editura „Basilica” a Patriarhiei Române Bucureşti, 2008, p.
17.

5
 În Noul Testament este intensificată mai ales dimensiunea postului ca înnoire şi
îmbogăţire spirituală prin smerenie şi pocăinţă sinceră, precum şi legătura dintre post ca
înfrânări” de la hrana materială şi post ca înfrânare de la păcat, adicăde la gânduri, cuvinte şi
fapte rele, postul fiind totdeauna însoţit de rugăciune. Mântuitorul Iisus Hristos a recomandat
postul ca pe un mijloc de intensificare a legăturii omului cu Dumnezeu (Matei 6,16-34) şi ca
mijloc de luptă împotriva ispitelor şi a puterii diavolului (Matei 17,21). El a arătat că postul
nu trebuie redus la o activitate exterioară, pentru a fi remarcat sau lăudat de oameni, ci trebuie
practicat ca pe o faptă plăcută lui Dumnezeu, ca pe o dăruire de sine lui Dumnezeu şi ca
detaşare de cele materiale pentru a se îmbogăţi spiritual (Matei 6,16-21).6
Postul de patruzeci de zile pe care îl săvârşeşte Mântuitorul în pustie, îndată după
Botezul Său în Iordan (Matei 4,1-11; Marcu 1,12-13; Luca 4,1-13), evocă şi, în acelaşi timp,
transcende postul de patruzeci de zile al lui Moise, pe muntele Sinai, deoarece Iisus este noul
Moise. Prin Moise s-a dat Legea, iar prin Iisus a venit „harul şi adevărul” (Ioan 1, 17). Moise
a fost eliberatorul poporului evreu din robia Egiptului, iar Iisus Hristos este eliberatorul
oamenilor din robia diavolului, a păcatului şi a morţii. Moise a postit înainte de a primi Legea
Veche, Iisus posteşte înainte de a binevesti Legea Nouă, adică Evanghelia. 7 Prin post şi rugă-
ciune, Iisus, ca Om, se luptă cu diavolul şi respinge ispita acestuia.

6
Cleopa Ilie, Călăuză în credinţa ortodoxă, Editura Episcopiei Romanului, Piatra Neamţ, 2000, p. 475.
7
Ioan Serafincean, Mântuitorul despre post, în revista „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, Nr. 1-2/1971, p. 254.

6
 II. Postul – invatatura desprinsa din sfintele evanghelii

Doctrina Sfintei noastre Biserici ne învaţă că în fiinţa interioară a credinciosului există,

potenţial, zăcăminte de forţe morale care, actualizate prin har, îl ridică pe treptele desăvârşirii,
ale asemănării cu Dumnezeu.
Această lucrare de desăvârşire morală se desfăşoară sub semnul renunţărilor voluntare,
al ostenelilor, al nevoinţelor. La partea de nevoinţe pe care o aduce credinciosul la formarea sa
duhovnicească se adaugă harul divin primit prin Sfintele Taine şi astfel, din împreuna-lucrarea
acestor doi factori, se realizează desăvârşirea morală creştină.8
Că este necesară nevoinţa în viaţa morală creştină, ne-o dovedesc cuvintele
Mântuitorului, care spune: „împărăţia lui Dumnezeu se ia prin stăruinţă" (Mt. 11, 12). De
asemenea, Sf. Apostol Pavel spune: „Să ne luptăm lupta cea bună" (II Tim. 4, 7), ca ostaşii
plini de vrednicie, care nu se încurcă în treburile vieţii (II Tim. 2, 3-4), ci se străduiesc să se
dezbrace de omul cel vechi (Col. 3, 9; Rm.6, 6) şi de faptele trupului (Gal. 5, 21), pentru a se
îmbrăca în omul cel nou (Col.3, 10), în Hristos (Gal.3, 27), gustând apoi din rodul duhului,
care este dragostea, bucuria, pacea etc. (Gal.5, 22) şi trăind astfel viaţa în Hristos. A trăi viaţa
„în Hristos”, a fi îmbrăcat în omul cel nou înseamnă a ne răstigni trupul cu patimile şi cu
poftele (Gal. 5, 24).9 La dăltuirea fiinţei sale morale, la alungarea răului moral, care-i păcatul,
credinciosul foloseşte mijloacele duhovniceşti pe care le recomandă Sfânta noastră Biserică,
adică rugăciunea, meditaţia, privegherea, postul.10 Ca act moral „ascetic”, postul ocupă un loc
de seamă în viaţa creştină. Prin post înţelegem „reţinerea voluntară pe un anumit timp de la
unele mâncăruri şi băuturi în scop religios-moral”.
Scopul postului este, aşadar, dublu: religios şi moral. În sens religios, postul este un act
de cult, de cinstire adus lui Dumnezeu. Este o dăruire a fiinţei noastre lui Dumnezeu, o jertfă
izvorâtă din iubirea pe care vrem să o arătăm lui Dumnezeu, o iubire răspuns la iubirea pe
care Dumnezeu ne-a arătat-o nouă (I In 4, 10). Jertfa noastră, ca răspuns la dragostea Sa, este
un „Ale Tale dintru ale Tale”. Îi oferim lui Dumnezeu ca jertfă prinosul dragostei noastre
potrivit cuvântului: „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi
trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12, 1). Dar
trupurile noastre sunt lăcaşuri ale Duhului Sfânt (I Cor. 3, 16). Prin Botez am devenit purtători

8
Vasile Prescure, În duhul credinţei şi al evlaviei ortodoxe, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2006, p. 127.
9
Ibidem, p. 127.
10
Nicolae Neaga, Afraat Persanul: Despre smerenie, rugăciune şi post, în revista „Altarul Banatului”, Nr. 7-
9/1991, p. 75-77.

7
ai harului Duhului Sfânt şi în această calitate ne oferim lui Dumnezeu, cu ceea ce am primit
de la El.11
Aşadar, jertfa, forţă de dăruire şi de comunicare al cărei izvor îmbelşugat şi pururea
curgător este iubirea, afirmă în noi un atribut revelator al dumnezeirii, afirmă dumnezeiescul
în om, căci Dumnezeu este iubire.12 Jertfa adevărată este când te oferi pe tine, trup şi suflet.
De aceea nu dai nimic, până nu te dăruieşti pe tine, adică nu dau ce am, ci ceea ce sunt.13
Jertfa adevărată se aduce pe altarul iubirii de Dumnezeu. Toate simţirile, doririle şi
gândurile, întreaga fiinţă a celui pătruns de iubire vibrează de dorul după comuniunea cu Cel
ce este însăşi Iubirea. Credinciosul se oferă Lui sacrificând egolatria, pornirile pătimaşe, tot
ceea ce este necurăţie morală, pentru ca fiinţa sa să fie un loc cuvios unde El să-şi plece capul.
Este, în această dăruire, ceva din jertfa lui Abel. Este o dăruire a ceea ce ai mai bun pentru ca
fumul jertfei să se îndrepte spre tăriile cerului; este iubirea pentru Iubire.14
Simţirea jertfelnică, sentimentul de dăruire şi trăire duhovnicească nu trebuie să
rămână numai la această stare. Actul religios, cu alte cuvinte, trebuie să fie şi un act moral,
realizarea practică a binelui moral, transpunerea în sfera materialităţii a sentimentelor şi
ideilor care au stăpânit sufletul. Postind, aşadar, trebuie să împlinim, pe lângă scopul religios,
şi scopul moral al postului.15
Viaţa morală creştină implică în sine renunţarea, jertfa. În orice act moral, indiferent
de nivelul în care fiinţa noastră este angajată, există o doză de nevoinţă, de exercitare în
virtute. Viaţa morală are ca scop să înlăture aluviunile depuse în albia vieţii noastre sufleteşti,
să înlăture pasiunile, dorinţele etc. care tind să abată fiinţa noastră de pe făgaşul împlinirilor
ei. Fie că este vorba de viaţa sufletească sau de viaţa trupească, biologică, viaţa morală este
necesară pentru a stabili ordinea, pentru a evita abuzurile de orice natură ar fi ele. în plus, în
viaţa morală găsim o rupere a răgazului care ţinea fiinţa noastră interioară închistată în
carapacea egoismului, pentru ca efluviile iubirii să o pătrundă şi să poată trăi în mod plenar
viaţa de comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii.16 Fiinţa noastră este dotată cu un potenţial
spiritual şi biologic care trebuie să fie canalizat în conformitate cu Legea morală. În această
strădanie de orientare a acestor energii în sensul desăvârşirii morale, asceza are un rol
deosebit. Fie că este vorba de asceza internă, care constă în curăţirea sufletului de toate

11
Dumitru Fecioru, Sfântul Vasile cel Mare, Despre post - cuvânt întâi, p. 73.
12
Constantin N. Galeriu, Jertfa şi Răscumpărare, Bucureşti, 1973, p. 15.
13
Ibidem,p. 114.
14
Vasile Prescure, op. cit., pp. 128-129.
15
Ibidem, p. 129;
16
Nicoale Necula, Învăţătura despre post în Biserica Ortodoxă, în revista „Studii Teologice”, nr. 7-8/1984, p.
519.

8
impurităţile morale, sau de cea externă, care potoleşte patimile trupului şi îndreaptă forţele
trupeşti spre deprinderi bune, ea se impune ca o condiţie de neînlăturat, şi neglijarea ei este
egală cu abandonarea urcuşului pe scara desăvârşirii morale.17

17
Vasile Prescure, op. cit., p. 129.

9
 III. Rolul postului în viaţa credincioşilor

Scopul principal al postului este acela de a pregăti cu cuviinţă, inimă smerită şi bucurie
duhovnicească sufletul credinciosului pentru primirea cu vrednicie a marilor sărbători ale
creştinătăţii, dar şi pentru a primi mângâierea iubirii tainice şi mântuitoare a lui Hristos în
taina pocăinţei.
Prin post, care este înfrânarea trupească şi sufletească, credinciosul se îndepărtează de
lucrurile şi plăcerile lumeşti creându-şi o stare sufletească nouă. Această stare este prielnică
rugăciunii, îndemnând la ea, la stăruirea în comuniune cu Dumnezeu prin puterea rugăciunii.
Sufletul credinciosului se deschide şi-l primeşte pe Hristos în inima sa, deoarece prin post
împletit cu rugăciune, cele două aripi ale sufletului, credinciosul iese din obişnuinţa vieţii de
toate zilele şi intră într-o stare nouă, stare ce se vede din toate manifestările sale. Sfinţii Părinţi
consideră această stare a fi cea de veghe duhovnicească, de grijă asupra trupului, prin păzirea
de îmbuibare şi prin limitarea numai la cele necesare cu adevărat firii umane.18
În această stare duhovnicească credinciosul îşi poate pune stavilă patimilor şi poftelor
sale, reuşind să facă de multe ori alese corecturi manifestărilor sale. În post trupul este mult
mai uşor de supravegheat şi de supus prin voinţă. Sfinţii Părinţi consideră că lupta sufletului
cu trupul este mult mai uşoară în post. Acum, în această stare în care sufletul intră în trezvie
duhovnicească mai adâncă şi mai atentă decât în restul timpului, trupul se supune voinţei
sufletului care, dacă este mânat de dorul şi dragostea de Hristos, înfrânează poftele cele rele şi
deşarte ale trupului, repunându-l pe calea unei vieţi cuviincioase care duce la Hristos, sub
paza dragostei Sale faţă de oameni.
În timpul postului credinciosul este reînviorat din punct de vedere moral, pentru că
atunci când mâncarea, băutura şi celelalte manifestări trupeşti nu se desfăşoară ca nişte lucruri
fireşti necesare vieţii, ele se prefac în izvoare ale poftelor nesăţioase, ale lăcomiei, ale
îmbuibării care-l îndepărtează de Hristos deoarece uită de frânele limitelor vieţii morale
creştine.
Deoarece trupul stă într-o legătură organică cu sufletul, trăind într-o completă
simbioză sau întrepătrundere, ele se influenţează reciproc. De aceea dacă trupul păcătueşte
sufletul suferă consecinţele păcatului, cel mai bun exemplu fiind legătura dintre păcatul
originar al protopărinţilor Adam şi Eva şi urmările sale asupra întregului neam omenesc.
Hristou Andruţos scria despre această relaţie că omul pierzând dreptatea originară, care era

18
Sf. Evagrie Ponticul, Capete despre deosebirea gândurilor, în Filocalia, vol. I. Sibiu, 1947, p. 68-69.

10
unită cu firea spirituală şi morală, a fost afectat şi la acest nivel al omului interior care se
manifesta în gândirea trupească.19
Urmarea acestei legături dintre suflet şi trup are şi urmări bune căci şi sufletul poate
influenţa trupul, prin voinţa izvorâtă din credinţă. Astfel trupul supus prin post sufletului,
atunci când în om conduce viaţa duvovnicească, este în deplină concordanţă cu voia lui
Dumnezeu20. Dacă sufletul este plin de smerenie, de dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de
oameni, atunci şi trupul va face cele ale vieţuirii creştine, lipsindu-l din manifestările sale
exterioare clevetirea , pizma, desfrânarea. Dacă lipsec acestea şi postul creştinului este un
post desăvârşit pentru că nu posteşte numai trupul ci şi sufletul păşeşte alături de el pe calea
plină de jertfă a postului, întărindu-se reciproc. Fără această întărire creştinul nu poate duce la
bun sfârşit nevoinţa sa deoarece trupul nu poate lucra cele ale duhovniciei fără ajutorul
sufletului, nici sufletul nu poate săvârşi faptele creştine exterioare ale postului. Putem deci
spune că în post credinciosul suferă metamorfozări atât la nivelul sufletului cât şi la cel al
sufletului. Aceste schimbări trebuie să fie de adâncime sufletească reale şi transpuse şi în viaţa
cotidiană.21
Rolul postului este acela de a săvârşi unirea înfrânării trupeşti cu cea sufletească
supunând întreaga dihotomie a fiinţei personale a credinciosului unei metanoia care îl apropie
de chipul moral al persoanei divino-umane hristice. Dar această metanoia trebuie să se facă
într-un mediu euharistic, plin de bucurie şi nu de întristare deoare ce Mântuitorul a poruncit
„Atunci când posteşti faţa ta spal-o, pentru ca să nu vadă ceilalţi că posteşti, ci să vadă
numai Tatăl Cel Care vede toate”. Deci tot ceea ce este legat de transformarea fiinţei noastre
şi de mularea persoanei noastre interioare după chipul lui Hristos, trebuie făcut cu deplină
bucurie, fără nici un fel de reţineri căci acestea arată că nu ne-am rupt de lucrurile deşarte ale
lumii acesteia trecătoare.

19
Hr. Andruţos, Simbolica, Ed. A II-a,Editura “Anastasia”, Bucureşti,2003,p.256-257.
20
Arhim. Ilie Cleopa, Despre credinţa ortodoxă, Ed. Trinitas, Iaşi, 2000, p.357.
21
Sfântul Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, în Filocalia, vol I, Sibiu, 1947, p. 230-248.

11
 CONCLUZII

Din păcate, în viaţa creştină nu este posibil niciun progres fără amara experienţă a
căderilor. Prea mulţi încep postirea cu entuziasm şi renunţă după prima cădere. Dacă după ce
am căzut şi ne-am supus poftelor şi patimilor noastre reluăm totul de la capăt şi nu renunţăm
indiferent de câte ori cădem mai devreme sau mai târziu, postirea noastră va purta roadele sale
duhovnicesti. Între sfinţenie şi cinismul care ne trezeste din orice iluzie se află marea şi
dumnezeiasca virtute a răbdării – răbdarea, mai întai de toate, cu noi înşine. Nu există un
drum mai scurt către sfinţenie; pentru fiecare pas trebuie să facem un sacrificiu total. Aşadar,
este mai bine şi mai sigur să începem de la un minimum – doar cu puţin peste posibilităţile
noastre fireşti – şi să creştem efortul nostru puţin câte puţin, decât să încercăm să sărim foarte
sus la început. Să cântărim onest capacitatea noastră duhovnicească şi fizică şi să acţionăm ca
atare – amintindu-ne, totuşi, că nu există post, fără stârnirea acestei capacităţi, fără a introduce
în viaţa noastră o dovadă dumnezeiască, cum că cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu
putinţă la Dumnezeu.

12
 BIBLIOGRAFIE

1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune

diortosită şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului,
Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
2001.
2. ***Învăţătură de Credinţă Creştină Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000.
3. ANDRUŢOS, Hristu., Simbolica, Ed. A II-a,Editura “Anastasia”, Bucureşti,2003.
4. CORNIŢESCU, Emilian, Sensul postului după Sfânta Scriptură, în revista „Biserica
Ortodoxă Română”, nr. 4-6, aprilie-iunie, 1991, p. 83-94.
5. DEHELEANU, Petru, Postul, în revista „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 1/1969.
6. FECIORU, Dumitru, Sfântul Vasile cel Mare, Despre post - cuvânt întâi, în revista
„Mitropolia Olteniei”, nr. 7-8/1973.
7. GALERIU, Constantin N., Jertfa şi Răscumpărare, Bucureşti, 1973.
8. GROSU, Pavel, Rostul Postului, în revista „Studii Teologice”, nr. 3/1951.
9. ILIE, Cleopa, Călăuză în credinţa ortodoxă, Piatra Neamţ, Editura Episcopiei
Romanului, 2000.
10. NEAGA, Nicolae, Afraat Persanul: Despre smerenie, rugăciune şi post, în revista
„Altarul Banatului”, Nr. 7-9/1991.
11. NECULA, Nicoale, Învăţătura despre post în Biserica Ortodoxă, în revista „Studii
Teologice”, nr. 7-8/1984.
12. PRESCURE, Vasile, În duhul credinţei şi al evlaviei ortodoxe, Craiova, Editura
Mitropolia Olteniei, 2006.
13. SERAFINCEAN, Ioan, Mântuitorul despre post, în revista „Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, nr. 1-2/1971.
14. SFÂNTUL MARCU ASCETUL, Despre legea duhovnicească, în Filocalia, vol I,
Sibiu, 1947.
15. ZĂGREAN, Arhid. prof. dr. Ioan, NECULA, Pr. asist. Nicoale, Sensul spiritual al
postului în viaţa creştină şi timpul nostru, în revista „Ortodoxia”, nr. 1/1979, p. 184-
195.

13