UNIVERSITATEA” LUCIAN BLAGA“,SIBIU

FACULTATEA DE TEOLOGIE „ANDREI ȘAGUNA”

SPECIALIZAREA:TEOLOGIE SISTEMATICĂ

LUCRARE DE DIZERTAȚIE

TEOLOGIA ȘI FILOSOFIA BOLII

COORDONATOR:
LECT.UNIV.DR.VASILE CHIRA
MASTERAND:
OPREA DUMITRU-CĂTĂLIN

SIBIU,2016
Cuprins

1
 Argument ..................................................................................5

I.Introducere în antropologia creștin ortodoxă………………………6

1.1 Omul,chip al lui Dumnezeu ………………………………… 7

1.2 Dihotomia trup-suflet…………………………………………10

II.Teodiceea creștină-Ponirologia augustiniană………………….....14

2.1 Natura răului…………………………………………………18

2.2 Originea răului……………………………………………….20

2.3 Conceptul de teodicee………………………………………..22

III.Boală și libertate…………………………………………………..29

a.Definirea bolii și cauzele ei…………………………………….29

b.Vindecarea naturii umane de către Cuvântul întrupat………….31

c.Din ce motive există încă bolile?...........................................31

IV Bolile spirituale………………………………………………….. 33

4.1 Filautia……………………………………………………… 33

4.2 Gastrimarghia………………………………………………… 34

4.3 Desfrânarea…………………………………………………. 36

4.4 Arghirofilia și pleonexia……………………………………… 38

4.5 Tristețea………………………………………………………. 39

4.6 Akedia……………………………………………………… 41

4.7 Mânia………………………………………………………… 42

4.8 Frica………………………………………………………….. 44

4.9 Chenodoxia…………………………………………………. 45

4.10 Mândria………………………………………………….… 46

V. Afecțiunile somatice-boala fizică……………………………… 49

5.1 De ce ne îmbolnăvim?............................................................49

2
 5.2 Cauzele spirituale ale bolilor……………………………….. 54

a.Cancerul…………………………………………………….54

b.Bolile cardiovasculare sau bolile cardiace………………… 55

VI. Bolile psihice…………………………………………………….. 57

6.1 Tristețea……………………………………………………… 64

6.2 Akedia……………………………………………………….. 65

VII. Boala de origine demonică…………………………………….. 66

VIII. Boala ca metaforă…………………………………………… …71

IX. Funcția cognitivă a bolii………………………………………… 75

X. Boala ca uvertură a morții……………………………………….. 82

XI. Fenomenul thanatic……………………………………………… 84

a. Agonia………………………………………………………… 85

b. Moartea clinică………………………………………………. .87

c. Moartea cerebrală……………………………………………. .87

d.Moartea reală…………………………………………………. .87

Sensul morții din perspectiva paulină…………………………… 88

XII. Hristoterapia ortodoxă…………………………………………….95

12.1 Taina Sfântului Maslu……………………………………. 96

12.2 Sfânta Euharistie………………………………………… 97

12.3 Postul……………………………………………………. 99

12.4 Rugăciunea………………………………………………. 102

XIII. Restaurarea ființei prin înviere………………………………… 104

Concluzii………………………………………………………… 110

Bibliografie……………………………………………………… 112

1.Primară…………………………………………………….. 112

2.Secundară………………………………………………….. 113

Curriculum vitae………………………………………………117
3
Declarație………………………………………………………119

Argument

4
 Lucrarea de față este rezultatul participării la cursurile de Teologie
și Filozofie și a aprofundării temelor expuse de lect.univ.dr.Vasile
Chira,fiind o prezentare atât din punct de vedere filosofic cât și teologic a
problemei suferinței,a bolii și a morții.

Fără îndoială,este dificil să se prezinte în cadrul unei singure

lucrări întreaga problematică a bolii,a suferinței și a morții cu toate aspectele
ei.Voi expune însă în această lucrare o descriere și o analiză a problematicii
amintite mai sus,având un bogat material bibliografic.Punctul de plecare al
acestei lucrări este o întrebare:Care este rostul bolilor,al suferinței și al
morții?

Problema suferinței și a morții este foarte des dicutată astăzi de

teologi,filosofi,oameni de cultură.Am încercat să prezint Teologia și
Filosofia bolii în câteva capitole sugestive.În primul capitol care ține loc de
introducere am prezentat pe scurt antropologia creștin ortodoxă.Al doilea
capitol l-am dedicat Teodiceei creștine urmat de capitolul al treilea în care
am vorbit despre boală și libertate.În capitolul al patrulea am prezentat
bolile spirituale urmând ca în următoarele două capitole sa vorbesc despre
bolile fizice și psihice.În următorul capitol am tratat boala de origine
demonica pentru ca mai apoi sa surprind câteva idei despre boala ca
metaforă.În următoarele capitole am făcut referire și la fenomenul
thanatic,continuând cu mijloacele de vindecare a bolii și culminând cu
restaurarea ființei prin înviere.

Mulțumirile mele se aduc profesorilor mei de la Facultatea de

Teologie din Sibiu și în special domnului profesor coordonator Vasile
Chira,față de care nutresc profunde sentimente de recunoștință și admirație.

I Introducerea în antropologia creștin ortodoxă

5
 Antropologia creștină,în general, și cea ortodoxă,în special,
reprezintă un capitol atât de cuprinzîtor al teologiei dogmatice,încat ar fi
nevoie de mai multe conferințe pentru a o expune în mod sistematic. În
expunerea de față mă voi mulțumi să prezint câteva aspecte fundamentale
ale antropologiei ortodoxe. 
Datorită faptului că întreaga doctrină antropologică ortodoxă are
un profund caracter pnevmatologic,țin să precizez de la bun inceput că
legătura dintre Dumnezeu,om și Biserică în Hristos,se realizează prin Duhul
Sfânt ca izvor al luminii necreate care se revarsă în Biserică și cosmos de la
Tatăl, prin Fiul, în Duhul, pentru ca în Duhul și prin Fiul,credincioșii să aibă
acces la Părintele ceresc. Pe firul luminii necreate împărtășite de Duhul
Sfânt,Hristos coboară și înalță credinciosii către Dumnezeu-Tatal,pentru a
transfigura firea omenească. Întreaga antropologie ortodoxă este o ilustrare
duhovnicească și practică a principiului fundamental elaborat de Părinții
Bisericii neîmparțite,anume că "Dumnezeu s-a facut om, pentru ca omul să
se îndumnezeiască".1

1.1 Omul,chip al lui Dumnezeu

 
Știm cu toții că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu,dat în
Fiul, astfel că omul este chip al Chipului manifestat în persoana Fiului,
adică a lui Hristos.Dar este mai puțin cunoscut faptul că taina omului nu se
află în el însuși,în mod autonom,din punct de vedere ortodox,ci în

1
Pr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. EIBMBOR, Bucureşti,
2005

6
Arhetipul,în Modelul divin. Așa cum adevărul icoanei se află în persoana
zugrăvită pe ea,tot așa și adevărul omului se află în Modelul lui. Aceasta
tocmai fiindcă Modelul este cel care organizează și configurează materia și
în același timp, o atrage. Modelul, adica Arhetipul, reprezintă conținutul
ontologic al chipului (icoanei). Departe ca adevarul ontologic al omului să
se afle în sinele lui, înteles în mod autonom, cum susțin teoriile materialiste,
în suflet sau în partea superioară a sufletului, în minte sau intelect, cum
credeau mulți filosofi antici, sau exclusiv în persoana omului, cum admit
sistemele filosofice antropocentrice contemporane, acesta se află în
Arhetipul lui. De vreme ce omul este o icoană, existenta lui reala nu e
determinata de elementul creat din care este facuta icoana, ci de Arhetipul ei
necreat. Omul este înțeles de Parinti in mod ontologic numai ca fiinta
teologica, fiindca "ontologia lui este iconica". Creat dupa chipul lui
Dumnezeu, omul tinde, prin natura lui insusi, prin insusi faptul ca este om,
spre Cel ce este Chipul sau Dumnezeiesc.
 
Omul a fost menit de Dumnezeu, prin constituția sa psiho-somatică,
să fie inel de legatură între cer si pamant și să se înalțe cu întreaga creație
spre Dumnezeu, ca să se împărtășească de nemurirea lui. Opunându-se înă
voii lui Dumnezeu, Adam n-a mai dat curs aspirației către Arhetipul divin,
ci s-a prăbușit în materialitatea acestei lumi, alterând grav chipul lui
Dumnezeu pe care îl purta în ființa sa și, odata cu aceasta, și ființa proprie.
 
Antropologia răsăriteană face deosebire esențială între ființa lui Adam
înainte de păcat și cea după căderea în păcat.
 
Din moment ce s-a schimbat punctul de referință sau de atracție al
omului, puterile sufletului nu mai folosesc lucrările simțurilor,ci sunt
folosite de acestea.În loc ca sufletul să se concentreze în el și în Dumnezeu,
și să unească astfel toate cele divizate de natura lor,el se lasă atras de cele
sensibile și în cele din urmă este înrobit prin intermediul simțurilor de
acestea. Dar pe lângă faptul că omul crează mai degrabă diviziunea celor ce
erau unite,simțurile înseși ale omului și puterile corespunzătoare ale

7
sufletului îmbracă, din moment ce se supun lor, forma celor sensibile, și-și
fac un chip analog lor. Sufletul,mișcat împotriva firii către materie,îmbracă,
prin intermediul trupului,chip pământesc. Sau,cum spune Sfântul Grigore de
Nyssa, omul se înjugă cu aspectul exterior al unei ființe iraționale. Din om
duhovnicesc devine om pământesc,după cuvântul Apostolului,îmbrăcând
astfel hainele de piele, despre care vorbește Scriptura după căderea omului
în păcat (Gen. 3, 21).
 
Înainte de a fi îmbrăcat în hainele de piele, omul purta un veșmânt
"țesut de Dumnezeu", haina lui psiho-somatică era țesută din liarul, lumina
ți slava lui Dumnezeu, așa cum va fi trupul lui Hristos înviat din morți. Cei
dintâi oameni creați erau îmbrăcați în slavă de sus, care îi acopera mai bine
decât orice haină2. E vorba de veșmântul chipului lui Dumnezeu în om, de
natura umană dinainte de cădere, alcătuită cu suflarea lui Dumnezeu și
construită deiform.În acel veșmânt strălucea asemănarea cu Dumnezeu,fără
să fie deplină, pe care o constituia nu o figură exterioară sau o culoare, ci
nepătimirea, fericirea, nestricăciunea, caracteristici în care se contempla
frumusețea dumnezeiasca. Hainele primilor oameni erau haine de lumină,
nu haine de piele.
 Dar cum Dumnezeu întoarce răul săvârsit de om spre binele acestuia, tot
astfel și hainele de piele, care constituie o degradare a stării originare a
omului, îi permit să supraviețuiască în condițiile unei existențe afectate de
păcat. Dumnezeu n-a îngăduit să dispară sau să se corupă integral însușirile
chipului lui Dumnezeu în om. Intervenind în procesul coruperii,le-a
transformat în haine de piele și astfel a făcut ca ele să fie cele care oferă
omului supraviețuirea. Sfântul Ioan Gura de Aur spune că Dumnezeu nu l-a
lipsit pe om de întreaga putere pe care acesta o avea asupra lumii, ci i-a mai
lăsat puțină. I-a lăsat puterea asupra vietaților,care sunt indispensabile
pentru conservarea lui, iar omul poate exercita o putere și asupra celorlalte,
ca și în general asupra pământului, cu tehnicile pe care le dezvoltă grație
rațiunii pe care i-a dat-o la origini Dumnezeu și de care nu l-a privat integral

2
Idem
8
după cădere. Cu tehnicile care se dezvoltă progresiv de-a lungul timpului
după cădere se gospodarește constituția lumii.
 
Dar, mai mult decât atât, hainele de piele nu sunt doar mijloace spre
supraviețuire, ci și mijloace pe calea lui nouă catre Dumnezeu. Prin faptul că
nu-și găsesc împlinirea în lume (cu cât ai mai mult, cu atât mai mult dorețti),
pofta și căutarea satisfacțiilor îl călăuzesc iară pe omul înțelept spre căutarea
singurului lucru bun3. 
Astfel, hainele de piele au o dublă semnificație în gândirea antropologică
răsăriteană: pe de o parte, hainele de piele sunt rezultatul natural al
păcatului, reprezintă o întunecare a chipului lui Dumnezeu in om, o cădere
din starea conform naturii, constituind în acelașii timp o osândă, o ofensă și
o rană; pe de altă parte, ele reprezintă un leac și o binecuvântare, constituie
o posibilitate nouă pe care o dă Dumnezeu omului ca să poată supraviețui în
moarte, din moment ce a pierdut viața, și, mai ales, ca să supraviețuiască
corect, să ajungă în punctul de a regăsi mai deplin viața și forma mai
frumoasa a vieții lui Hristos.

 1.2 Dihotomia trup-suflet

 
După credința creștina, omul constă din trup material și din ceea ce numim
suflet, care nu poate fi redus la materie. Trupul omului este luat din pământ.
Sufletul provine de la Dumnezeu prin creație (Fac, 2, 7 ; I Cor., 15, 45) si nu
prin emanație.
Despre cele doua elemente constitutive ale naturii omenești ne
vorbește Sfânta Scriptura nu numai în descrierea creației (Fac, 1 si 2), ci și
în alte multe locuri ale sale : "Și țărâna să se întoarcă în pământ, cum a fost,
iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat" (Ecl., 12, 7). "Nu vă
3
Panayotis Nellas,Omul-animal îndumnezeit
9
temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucida ; temeți-vă mai de
grabă de acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheenă" (Matei,
10, 28).
 În Sfânta Scriptură, natura spirituală a omului este numită uneori suflet,
alteori spirit. Sufletele celor răposați sunt numite deopotrivă și spirite sau
duhuri, iar despre cei care mor se spune că iese de la ei spiritul sau sufletul
(Matei, 27, 50 ; Fapte, 15, 26). Mântuitorul spune într-un loc că îsi pune
viața (sufletul) pentru oile Sale (loan, 10, 15), iar în altul, că își dă duhul
(Luca, 23, 46). Deci spirit sau duh și suflet sunt numai nume diferite date
uneia și aceleiași realități din om, anume principiului lui de viață.
 
Apolinariștii, sprijinindu-se pe filosofia lui Platon și Plotin privind
ființa omului, și încercând să găsească un temei pentru erezia lor, susțineau
o concepție trihotomistă despre natura omului. Dupa ei, omul s-ar compune
din trup, suflet si spirit. Omul ar avea, astfel, un suflet animal și un altul
rațional, adica principiul imaterial din om ar fi despărțit în două substanțe :
suflet și spirit. Această concepție este întâlnită mai târziu la unii teologi
protestanți care invocă drept baza scripturistică a trihotomiei omului,
îndeosebi textul din I Tes., 5, 23 si Evr., 4, 12 care par a distinge în ființa
omului trei elemente componente : trup, suflet și spirit: "Însușii Dumnezeul
păcii să vă sfințească pe voi desăvârșit, și întreg duhul vostru, și sufletul și
trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus
Hristos";"Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu și lucrător și mai ascuțit decât
orice sabie cu două tăișuri, și pătrunde până la despărțitura dintre suflet și
duh". În aceste două texte, numai aparent se vorbește despre trei elemente
componente ale naturii umane. Prin suflet și duh din aceste două texte,
Sfântul Apostol Pavel numește unul și acelașii element component al naturii
umane, principiul spiritual.
 Trebuie observat, în primul rând, că Sfântul Apostol Pavel afirmă categoric
dihotomismul naturii omenesti : "Ci eu, deși departe cu trupul, însa de față
cu duhul, am și judecat, ca și cum as fi fost de față, pe cel ce a facut una ca
aceasta" (I Cor,, 5, 3) ; "...și femeia nemăritată și fecioara poartă grijă de

10
cele ale Domnului, ca să fie sfântă și cu trupul și cu duhul..." (I Cor., 7,
34).  
 
O a doua observație care trebuie făcută este că în textele citate și în
întreaga Sfântă Scriptură, termenii suflet și spirit sau duh se folosesc, cum
deja am văzut, în mod amestecat, unul pentru altul, denumind acelașii
element component al naturii omenești. Prin urmare, în cele doua texte
amintite (I Tes., 5, 23 si Evr., 4, 12), în care se vorbeste despre suflet și duh,
nu este vorba de doua principii deosebite, ci numai de doua funcții sau
puteri ale aceleiași naturi spirituale a omului, și anume despre puterea vieții
organice și puterea vieții spirituale. Prin suflet si duh sau spirit, în cele doua
texte, se indica cele doua aspecte ale aceleiași naturi spirituale : aspectul
inferior al vietii vegetative organice, adică al sufletului, și aspectul superior
al cunoasșerii și vointei raționale, adică al spiritului. Deci, aceeași natură
spirituală umană se numeste suflet cand se raportează la cele ale trupului,
îndeplinind funcțiuni organice, și se numește spirit sau duh, când se
raportează la cele strict spirituale, îndeplinind funcțiuni din sfera
spiritualului.
 
 Constituţia dihotomică a omului reiese şi din implicaţiile morale ale
cuvintelor suflet şi duh sau spirit din textele pauline. Omul legat în mod
esenţial de cele pământeşti nu se poate ridică la o viaţă spirituală superioară,
rămânând om psihic sau trupesc, sau firesc. Despre oamenii "psihici" sau
fireşti, sfântul Iuda spune că nu au Duhul (Iuda, 19). Omul care duce o viaţă
pe plan superior, în duhul lui Hristos, că unul care are harul dumnezeiesc,
este un om duhovnicesc, spiritual. Că urmare, spiritul sau duhul se numeşte
suflet, întrucât rămâne în sfera naturalului şi sufletul se numeşte duh sau
spirit, întrucât este ridicat în sfera supranaturală a harului dumnezeiesc.

Prin urmare, opoziţia paulină şi scripturistică în general dintre omul psihic

sau trupesc şi omul duhovnicesc sau spiritual (I Cor., 2, 14-15;15, 45; Gal.,
5, 17) nu este fiinţială, ci morală; ea nu se bazează pe existenţa unor

11
principii deosebite în componentă spirituală a omului, ci tocmai pe trăirea
deosebită a aceluiaşi principiu de viaţă, adică a sufletului.

După învăţătură creştină, sufletul este o substanţă reală, vie, imaterială sau
spirituală şi nemuritoare. El străbate prin trupul material şi este legat de el,
dar transcende materialitatea trupului. El este "cineva" nu numai "ceva",
tocmai datorită sufletului sau. Omul este cineva prin acest substrat înzestrat
cu conştiinţa şi cu capacitatea de reacţii conştiente şi libere.
Sufletul omului, nu-l putem defini în esenţă lui, ci îl putem doar descrie în
manifestările lui, că fapt esenţial care face pe om un subiect conştient şi
voluntar, unic şi de neînlocuit.

Ideea nemuririi sufletului este exprimată şi în rugăciunile că Dumnezeu să ia

la Sine sufletele oamenilor (Tob., 3, 6), căci ele se întorc la Dumnezeu
după despărţirea lor de trup (Ecl., 12, 7). Dumnezeu1 ţine în mâna Să
sufletele drepţilor (Int. Sol., 3, 1 ; 2, 22). În Noul Testament nemurirea
sufletului este un adevăr general cunoscut şi marturisit : "Căci ştim că, dacă
acest cort, locuinţa noastră pământească, se va strică, avem zidire de la
Dumnezeu, casă nefăcută de mâna, veşnică, în ceruri" (ÎI Cor., 5, 1).

Întreruperea vieţii pământeşti nu rupe definitiv legătură dintre trup şi suflet,

căci acestea rămân unite pentru vecie (Filip., 3, 21 ; I Cor., 15, 20, 44). Deşi
în cursul vieţii pământeşti trupul se poate împotrivi sufletului (Gal., 5, 17),
împiedicându-l uneori în aspiraţiile sale mai înalte şi în năzuinţa lui spre
Dumnezeu (I Cor., 5, 6), totuşi, numai în unire cu trupul, sufletul săvârseste
cele bune şi cele rele (ÎI Cor., 5, 10).

Cu acelaşi trup, omul se va prezenţa la a două Venire, în faţă Fiului Omului,

Hristos, venit să judece lumea, spre fericirea veşnică sau osânda veşnică
(Matei, 24, 30, 39; 25, 31-46). Cei adormiţi vor învia şi se vor prezenţa cu
aceleaşi trupuri, dar nestricăcioase (I Cor., 15, 52-53), iar cei vii nu vor mai
muri dar se vor schimbă, imbracandu-se toţi întru nestricaciune (I Cor., 15,
50-51).

12
După credinţă creştină, şi trupul, datorită prezenţei şi lucrării în el a
sufletului, îşi are însemnătatea lui deosebită, indicată, prin crearea lui printr-
un act special de către Dumnezeu (Fac, 2, 7), prin raţionalitatea plasticizată
specială pe care o cuprinde şi prin menirea lui de templu al Duhului Sfânt (I
Cor., 3, 16).

II Teodiceea creștină-Ponirologia augustiniană

Pentru început este foarte important să facem distincţia între liberul

arbitru şi libertate.Liberul arbitru este facultatea de a alege,este
sinonim,terminologic,voinţei şi el nu se poate pierde.Libertatea este starea
voinţei orientată spre binele care este Dumnezeu.Dacă omul se împotriveşte
acestei orientări,el pierde libertatea,dar păstrează liberul arbitru4.
Liberul arbitru este mijlocitorul libertăţii,potrivit principiului:cu cât
libertatea se înrădăcinează mai mult în Dumnezeu,cu atât mai puţin este ea
supusă schimbărilor liberului arbitru.

4
Anton I.Adămuţ,”Filosofia Sfântului Augustin”,Ed.Polirom,Bucureşti,2001
13
Graţia nu este,prin urmare,un auxilium acordat libertăţii,ci prin ea liberul
arbitru ajunge la libertatea adevărată(libertas vera est Christo servire) 5.După
cădere,Adam nu pierde liberul arbitru,ci sensul libertăţii adevărate,nu mai
poate alege domeniul binelui,ceea ce vrea să spună că îi este cu neputinţă de
a-L mai iubi pe Dumnezeu fără asistenţa harului.

Prin păcat,Adam a pierdut libertatea şi foarte important,rolul

harului nu este acela de a înlocui liberul arbitru,ci de a face ca el,liberul
arbitru,să fie din nou capabil de a-şi exercita libertatea.Cum însă?
Constrângând liberul arbitru?Nu!Căci specific harului este să nu
constrângă,ci să ne facă să acţionăm liber.

Omul are nevoie de mântuire pentru că a păcătuit în Adam,păcatul a

trecut în omenire şi este moştenit.De aceea se pare că omul nu poate decât
să păcătuiască.În acest caz,el ar păcătui constrâns.Cum mai poate fi el
pedepsit dacă păcătuieşte constrâns?Responsabiliatea şi implicit libertatea
omului ar fi în acest caz anulate.De aici pleacă Augustin,de la acordul
libertăţii de a păcătui cu responsabilitatea omului pentru păcatul
lui.Libertatea este astfel puterea de a face exact ceea ce ai ales să faci prin
liberul arbitru,este buna întrebuinţare a liberului arbitru.Liberul arbitru sau
voinţa nu funcţionează niciodată fără motive:nici piatra nu cade făra vreun
motiv anume.Prin liberul arbitru se deosebesc oamenii,căci în el stă
individualitatea şi personalitatea omului.
Prin urmare prin liberul arbitru,decid,aleg,deliberez,o aleg pe aceea
nu pe cealaltă.Nu este însă suficient.Trebuie ca decizia însăşi să fie trecută
în fapt.Aici intervine libertatea,care e puterea de a face ceea ce ai ales să
faci.Prin libertate,liberul arbitru e trecut în acţiune şi libertatea este faţă de
liberul arbitru precum actul faţă de potenţă,precum materia faţă de formă.Nu
e totul a alege:totul e a acţiona;nu e totul a acţiona,ci a acţiona bine.
În capitolul XIV din „De duabus animabus”,Augustin defineşte
libertatea drept mişcare liberă a sufletului care se îndreaptă spre ceva pe care
nu vrea să-l piardă sau pe care vrea să-l dobândească.Libertatea se apropie

5
Idem 20 Pag.152
14
cu atăt mai mult de perfecţiune,cu cât se îndepărtează de rău.Augustin
numeşte voinţă liberul arbitru,dar sinonimia e perfectă doar în termen,nu e
totală şi în acţiune.Astfel păcatele sunt numai ale noastre, Dumnezeu este
nevinovat;faptele bune spune Augustin sunt şi ale noastre şi ale lui
Dumnezeu.După cădere,liberul arbitru,care nu se poate pierde,rămâne
ineficace;el alege,dar nu mai poate îndeplini ceea ce a ales;asta înseamnă că
libertatea se pierde.
Îşi poate exercita acţiunea alegerii,deci libertatea doar dacă alege rău,dar o
atare libertate nu este adevărată,este păcatul.Liberul arbitru nu este suprimat
pentru a fi înlocuit de har,ci faptul chiar că este asistat demonstrează că el
nu este suprimat.Astfel că Augustin scapă şi de obiecţia că ar sacrifica
libertatea în favoarea graţiei.
Preştiinţa divină nu contravine libertăţii omului.Faptul că Dumnezeu pre-
ştie acţiunea mea,nu mă face mai puţin liber,dimpotrivă,adaugă acţiunii
mele infailibilitate.Augustin precizează că preştiinţa lui Dumnezeu nu
afectează acţiunea mea viitoare,la fel cum memoria nu acţionează asupra
trecutului,de altfel,Augustin face o clară diferenţă între predestinaţie şi
preştiinţă.Păcatele sunt obiectivul preştiinţei,nu obiectul predestinaţiei lui
Dumnezeu,căci divinitatea nu predestinează pe nimeni la păcat.Răul nu este
cauză eficientă,ci
simplu,cauză negativă,deficientă6.
Voinţa noastră este cauza,dar voinţa răului nu e altceva decât voinţa
privativă şi care se îndepărtează de adevăr şi de fiinţă.
Dumnezeu cunoaşte de la început voinţele incorecte,dar nu le predetermină
în nici un fel. Dumnezeu poate avea,spune Augustin,preştiinţă fără
predestinare,dar nu şi predestinare fără preştiinţă. Dumnezeu nu produce El
Însuşi păcatul,îl cunoaşte dinainte,dar dinainte nu-l şi predestinează.
Câteva texte pauline servesc lui Augustin în problema predestinării:”Iar
dacă este prin har,nu mai este din fapte;altfel,harul nu mai este har”(Romani

6
Constantin C.Pavel,”Problema răului la Fericitul Augustin”,EIBMBOR,Bucureşti,1996
15
11,6)7;”Celui care face fapte,nu i se socoteşte plata după har,ci după
datorie”(Romani 4,4)8.
Augustin afirmă două adevăruri:
1.Omul este liber
2.Omul nu poate face nimic fără graţie
Ele sunt importante,dar nu rezolvă problema,rezolvarea o gasim în
explicaţia augustiniană cu privire la guvernarea divină a voinţelor.El
stabileşte trei principii:
1.Dumnezeu este stăpânul absolut şi prin graţia Sa determină toate voinţele.
Dumnezeu,cauza primă,este autorul binelui,al perfecţiei morale.Nici un om
nu este bun sau virtuos,fără darul lui Dumnezeu numit graţie,numai în acest
fel pentru că este în întregime gratuit.Augustin spune că libertatea nu
foloseşte omului la nimic,dacă este fără de Dumnezeu.Libertatea depinde de
Dumnezeu în fiecare moment al exercitării ei.
2.Sub acţiunea graţiei,ca şi în absenţa ei,omul rămâne liber;libertatea chiar
sub acţiunea graţiei eficiente este întotdeauna apărată de Augustin.Sub
acţiunea graţiei,voinţa rămâne sieşi stăpână.Credinţa şi voinţa sunt în
puterea noastră,fiindcă nu se fac decât dacă voim noi9.
3.Voinţa nu se decide niciodată fară un motiv,fără a fi atrasă de un bine
perceput în obiect.Omul nu este şi nu poate fi stăpânul primelor sale
gânduri.El poate influenţa,fără îndoială,mersul reflecţiei,dar nu poate
determina el însuşi obiectele,imaginile şi prin consecinţă,motivele care se
înfăţişează spiritului său.Voinţa conţine libertatea chiar în noţiunea sa,căci
unde nu există voinţă de sine stătătoare,acolo nu e în nici un fel
voinţă.Faptul că voinţa liberă îşi are cauza în Dumnezeu,nu o face mai puţin
liberă,şi tocmai liberă a fost ea creată.O voinţă determinată în bine nu ar
putea să păcătuiască şi existenţa însăşi a păcatului e dovada libertăţii voinţei.
Voinţa omului nu este un efect,ci o cauză, cauză a tuturor acţiunilor
omenşti.Fundamentul noţiunii libertăţii este acela că libertatea nu e
nimic,dacă nu e felul nostru de a fi.Nu suntem nimic altceva în afară de
7
Biblia sau Sfânta Scriptură,EIBMBOR,Bucureşti,2008

8
Idem 29

9
Idem 23
16
 voinţă.Augustin recunoaşte libertatea care poate păcătui,după cum poate să
nu păcătuiască şi recunoaşte de asemenea,voinţa care nu poate păcătui în
nici un fel.Libertatea noastră în bine se rezumă la supunerea faţă de
Dumnezeu.Răul este ceea ce creatura raţională nu conservă din binele pe
care l-a primit de la Dumnezeu,răul e privaţie de fiinţă,corupere a naturii
noastre10.
Dumnezeu ne-a înzestrat cu liber arbitru;dacă am păcătuit,eu sunt cel care
am păcătuit.Adevăratul discipol al lui Hristos este acela care se apropie de
El nu pentru a înţelege ceea ce vrea,ci pentru a vrea ceea ce înţelege.

2.1 Natura Răului

Aici plecând de la afirmaţia lui Augustin, pentru ai combate pe

gnostici, malum nihil esse, răul nu are fiinţă. De ce? Pentru că orice fiinţă
este bună prin faptul că e fiinţă. Prin urmare orice fiinţă şi esenţă sunt bune.
Natura a fost bună când a fost creată, căci altfel dacă ar fi un rău n-ar fi
trebuit mântuită. Dumnezeu toate le-a găsit bune (Gen 1, 4). Noi avem fiinţa
de la Dumnezeu şi nu din Dumnezeu. Ele au fiinţă în măsura în care au
primit-o de la Tine şi sunt lipsite de fiinţă în măsura în care nu sunt ceea ce
Tu eşti11. Căci dacă ar fi din natura lui Dumnezeu, creaturile ar fi identice cu
El şi atunci nu ar mai fi creaturi. Trebuie să recunoaştem că nu în această
inferioritate faţă de Fiinţa Supremă şi chiar faţă de alte fiinţe, stă
cauzalitatea răului12.

10
Idem 21 Pag.162

11
AUGUSTIN, Confesiuni, Nemira, Bucureşti 2003, 149.

12
Cf. C. PAVEL, op. cit., 103-105.
17
 Răul nu e ceva de sine stătător, nu e o natură în adevăratul sens al
cuvântului. Binele ca să existe nu are nevoie de rău, dar răul ca să existe are
nevoie de bine. O putem explica în felul următor. De exemplu boala pentru
om nu e ceva ca făcând parte din el, ci e o privaţie, o lipsă a ceea ce ar fi
trebui să fie. Natura este rea doar atunci când este coruptă. Puterea răului
este limitat, o voinţă rea nu poate distruge cu nimic ordinea stabilită de
Dumnezeu. De aceea natura a tot ceea ce este rău e lipsa, privaţia care se
însoţeşte şi se împărtăşeşte cu fiinţa. Natura răului este identică privaţiei,
coruperii. Binele naturii nu este imutabil, ci schimbător, şi schimbarea este
locul prin care intră în lume răul 13. Răul nu-i deci o substanţă, ci un
accident al substanţei, aşezat într-un mediu care nu îi convine14.

Natura cu care este înzestrată omenirea de către Dumnezeu este bună,

dar Adam înainte de cădere şi Cristos în timpul Întrupării au naturi pure cum
noi oamenii nu mai putem avea, deoarece degradarea datorată alegerilor
greşite duce la obişnuinţa care ţine legat caracterul, putem vorbi aici de răul
metafizic, adică acel rău care nu este rău15 Imperfecţiunea metafizică nu
este propriu zis o corupţie, ci e naturală. Adevăratul rău e cel voluntar,
păcatul16 Răul nu-i o substanţă, ci un accident al substanţei, aşezat într-un
mediu mai puţin convenabil. Starea aceasta produce suferinţa, ce vine de la
corupţie. În păcat, răul nu stă în obiectul către care se îndreaptă actul, nici în
natura materială a actului, nici în corpul celui în care îşi are începutul, ci în
lipsa a ceea ce ar trebui să fie 17. Căci Augustin se explică contra maniheilor
despre realitatea răului, spunând că otrăvurile pot deveni remedii pentru
sănătate atunci când sunt folosite cu pricepere. Răul nefiind o substanţă,
natura sa fiind privată, Augustin se explică astfel de reproşul de al fi creat
Dumnezeu, şi explică posibilitatea răului prin creaţia din nimic. Putem
distinge trei tipuri re rău:

13
Cf. A. ADĂMUŢ, Filozofia Sfântului Augustin, Polirom, Iaşi 2001, 138-140.

14
C. PAVEL, Problema răului la Fericitul Augustin, Eimbor, Bucureşti 1996, 48.

15
Cf. H. CHADWICK, op. cit., 60.

16 ]
AUGUSTIN, Opera Omnia…, 165.

17
Cf. C. PAVEL, Introducere în gândirea…, 108-112.
18
 Răul metafizic: acest rău înseamnă o simplă imperfecţiune, limitarea
fiinţei. Fiecare creatură îşi are atâta fiinţă şi imperfecţiune cât îi sunt date
potrivit scopului pentru care este făcută făptura şi rangul pe care îl ocupă în
ierarhia creaturilor.

Răul moral: este singurul rău cu adevărat, iar acest rău se cheamă
păcat.

Răul fizic: nu e altceva decât pedeapsa pentru răul moral; cutremure,

inundaţii, etc.

2.2 Originea răului

Unde se află atunci răul, de unde a venit şi pe unde s-a strecurat în

lume?18. Răutatea vine de la natură, de la un principiu rău, coetern cu
Dumnezeu. Împotriva acestor lucruri, Augustin a stabilit că răul nu este
substanţă, ci accident; cel care păcătuieşte din neştiinţă nu poate spune că
săvârşeşte păcatul fără voia sa, căci actul său, dacă e involuntar ca păcat, nu-
i involuntar ca acţiune. Este păcat pentru că omul a făcut ceea ce era oprit.
Voinţa este deci condiţia şi cauza păcatului, nu părăseşte ideea că originea
păcatului stă în voinţa liberă19. Afirmă Augustin în Retractationes: Eu zic că
nu există păcat, dacă nu se păcătuieşte din propria voinţă 20 Augustin nu
pune originea răului în unirea sexuală, dar spune că totuşi, dorinţa şi
plăcerea care-l însoţesc sunt rele. Ea nu este un rău în sine, ci este un mijloc
prin care se garantează perpetuarea speţei umane. Creatorul pentru
asigurarea vieţii, a înarmat fiinţa cu pofte şi dorinţe puternice. Plăcerile care
le însoţesc nu pot fi păcate decât dacă înfrâng ordinea naturală şi Divină.
Nimeni nu forţează spiritul să asculte de pasiuni21 .

18
AUGUSTIN, Confesiuni…, 140.

19
Cf. C. PAVEL, Introducere în gândirea…, 129-132.

20
AUGUSTIN, Retractationes, Anastasia, Bucureşti 1997, 75.

21
Idem, De libero arbitrio, Humanitas, Bucureşti 1998, 69.
19
 În De libero arbitrio Augustin face o paralelă între păcatul omului şi
cel al diavolului. El spune că pe când diavolul a căzut printr-un act cu totul
spontan, la om, răul a fost provocat de seducţia tentatorului. Dumnezeu îi
utilizează pe diavoli doar ca instrumente pentru păcatele noastre, e o
permisiune de la Dumnezeu, dar pentru că acesta abuzează de puterea Lui,
va fi pedepsit. El nu e stăpân pe voinţa noastră, noi îi putem rezista, el e
doar un călău; nu e autorul păcatului, ci doar seducător. Dar fiindcă omul
păcătuieşte mai puţin decât diavolul, însuşi acest fapt a contat la
redobândirea mântuirii sale22.

Dacă răul nu are cauza ultimă, nici în corp, nici în efecte, nici în
materie, nici în diavol, să vedem dacă nu cumva o are în Dumnezeu. Nu
există decât un singur Dumnezeu, de la care totul vine, înseamnă că şi răul
vine tot de la El. Dar Augustin, în înţelepciunea sa, afirmă că Dumnezeu nu
poate fi autorul răului. Dacă ar fi El, omul nu ar mai fi responsabil de faptele
lui, iar sancţiunile ar fi pe nedrept. Dacă El face răul înseamnă că nu mai e
Sfânt.

Dumnezeu nu poate fi autorul răului, deoarece El e autorul a tot ce

este bun. Dumnezeu prevede răul, dar nu-l vrea. Fiind înţelept lasă pe om să
facă ce vrea; nu poate impune omului să facă binele, pentru că astfel omul
nu ar avea libertatea să aleagă, El doar inspiră să facă binele, iar omul alege.
Răul fiind privaţia binelui, inexistenţă ontologică, nu poate avea cauză. Dar
dacă El nu este cauza creatoare, e, în orice caz cauza permisivă a răului. Cu
această afirmaţie, Augustin salvează atotputernicia lui Dumnezeu, după ce
lui i-a restituit tot binele prin îndepărtarea cauzei creatoare de la El.
Inexistenţa cauzei eficiente a răului înseamnă inexistenţa principiului răului.
Căci Dumnezeu e cauza eficientă sau autorul tuturor lucrurilor. Răutatea stă
în liberul arbitru23, fiindcă voinţa e cauza păcatului, rădăcina tuturor
relelor este avariţia, a voi mai mult decât îţi este de ajuns 24. Noi păcătuim
fără să fim constrânşi de o realitate superioară sau una inferioară, fie şi de

22
Cf. Ibidem, 289-291.

23
Cf. C. PAVEL, Introducere în gândirea…, 135-137.

24 ]
AUGUSTIN, De libero arbitrio..., 319.
20
 una egală, ci numai de această voinţă25. Aici intervine o altă problemă, în ce
măsură mai putem socoti liberul arbitru ca fiind bun, şi primit de la
Dumnezeu, dacă prin el facem şi răul? Pentru Augustin răspunsul e simplu,
liberul arbitru este un bun în sine, numai întrebuinţarea lui poate fi rea;
voinţa liberă e necesară şi bună, deoarece fără ea nu există drepţi. Virtutea o
postulează neapărat. Liberul arbitru este un dar periculos, dar frumos, el este
un intermediar. E condiţia unui bine mai mare, fericirea. Nimic nu defineşte
mai bine personalitatea ca libertatea26.

Sfântul Augustin, având credinţa în Revelaţia creştină, afirmă creaţia

din nimic, care singură explică posibilitatea răului; neidentificarea cu esenţa
fiinţei în creatură sunt adevăruri care lămuresc posibilitatea răului. 

2.3 Conceptul de teodicee”

Temenul teodicee este un neologism creat de Leibniz, în 1696, din

cuvintele greceşti theos ( zeu) şi dike (reparaţie, judecată, justiţie , dreptate).
În ciuda etimologiei sale, conceptul ramâne ambiguu, fiind dificil de
precizat dacă este vorba de justiţia divină sau de justificarea divinităţii în
condiţiile existenţei răului în lume. Este surprinzător faptul că nicăeri în
cuprinsul Teodiceei, lucrare publicată în Amsterdam în 1710, în limba
franceză, Leibniz nu defineşte şi nici măcar nu utilizează neologismul care
apare în titlu. O serie de contemporani ai filosofului german au crezut că
Teodiceea este un pseudonim , fiindcă lucrarea a fost publicată fără a se
indica numele autorului.
Titlul şi conţinutul cărţii lui Leibniz determină definirea teodiceei ca
doctrină despre bunătatea lui Dumnezeu, libertatea omului şi originea răului.
Între 1695 şi 1697 a apărut celebrul Dicţionar istoric şi critic al lui Bayle,
una dintre cele mai citite cărţi ale timpului. Din această perioada datează şi

25
Idem, Retractationes..., 257.

26
Cf. C. PAVEL, Introducere în gândirea …, 158.
21
planul lui, Leibniz pentru o teodicee, plan pus de el însuşi în legatură cu
următorul pasaj din Noul Testament: „ Nu cumva Dumnezeu este nedrept
când îşi dezvăluie mânia?”(Rom.3,5). Presupoziţiile unei teodicee, sunt atât
credinţa în divinitate, cât şi o anumită emancipare faţă de religie. Abia
dezvoltarea ideilor de libertate şi subiectivitate a deschis calea tuturor
teodiceelor. Conceptul de teodicee, în sens restrâns, este circumscris viziunii
iluministe despre raţiune şi libertate. În sens larg, el desemnează orice
doctrină filosofică şi teologică care are ca obiect raportul dintre divinitate şi
răul din lume. În antichitatea geco-romană pot fi semnalate două mari
teodicee: cea a lui Epicur şi cea a lui Platon. Formularea clasică a primeia
este următoarea: Sau Dumnezeu vrea să distrugă răul dar nu poate, sau poate
şi nu vrea; dar atunci care este originea răului?”
Pentru Plotin, răul este o parte din armonia cosmică şi, astfel,
parte din justiţia providenţială. I se reproşează divinităţii, spune autorul
Eneadelor, că nu toate lucrurile sunt la fel de bune şi la fel de frumoase, aşa
cum i se reproşează unui pictor faptutul că frumuseţea culorilor este inegal
repartizată într-un tablou, deşi din ansamblul lor rezultă frumuseţea operei.
Dumnezeu a creat, de asemenea, un univers desăvârşit, în care părţile se
îmbină armonios, astfel că nu este permisă judecarea întregului prin
intermediul unei părţi. Necesitatea existenţei răului în lume nu înseamnă şi o
negare a responsabilităţii omului pentru faptele sale. Cu acesată convergenţă
problematică, Plotin va înrâuri fundamental teodiceea creştină.
Augustin şi tradiţia augustiniană rezolvă problema originii răului apelând la
învăţătura biblică despre păcatul originar. Libertatea voinţei este însă mereu
sursă a unor dificultăţi insurmontabile.
Teodiceea lui Leibniz preia diferite idei şi motive din istoria
filosofiei şi teologiei. Noutatea pe care o reprezintă faţă de tradiţie concepţia
sa este convingerea că o dată cu Teodiceea a bătut ceasul raţiunii. Leibniz
corelează problema originii răului ca cea a raportului dintre raţiune şi
credinţă.
Ca doctrină, teodiceea, în genere, a fost considerată uneori ca un inutil joc
de idei în jurul credinţei lui Dumnezeu. Datorită imposibilităţii de a întări
credinţa însăşi prin argumente teoretice, problema teodiceei ar trebui

22
părăsită. Pe de altă parte, cum ar putea fi Dumnezeu apărat, dacă el n-ar
exista deloc? Iar dacă el există, orice teodicee devine astfel o simplă
deducţie din conceptul de Dumnezeu. În realitate, lucrurile stau cu totul
altfel; problema se învârte aici în jurul conceptului de ŤDumnezeuť. Ar fi
oare problema teodiceei lipsită de conţinut, n-ar mai avea ea nici o
semnificaţie, dacă Dumnezeu n-ar exista?
Atunci când teodiceea ia forma dovezilor aduse în sprijinul existenţei lui
Dumnezeu, problema originii răului nu dispare, ci suferă doar o
reformulere: Este, oare , lumea astfel alcătuită încât să fi fost creată de
Dumnezeu?
Ceea ce încearcă să dovedească orice teodicee este faptul că Dumnezeu este
nu numai creatorul lumii, ci şi forţa morală originară, dătătorul legilor
morale, astfel încât raţiunea practică, în sensul kantian al termenului, nu se
întemeieză doar pe etos, ci pe natura însăşi. Legile morale sunt la fel de
naturale şi universale ca şi cele fizice. Prin urmare, dacă sfera eticului şi cea
a naturii sunt opera aceluiaşi creator, este garantată victoria binelui moral în
lumea reală.Teodiceea este, aşadar în aceeaşi măsură un concept etico-
filosofic şi unul religios, de unde rezultă caracterul său contradictoriu.
Întotdeauna în religie se manifestă un anumit monism, o anumită afirmare a
unei existenţe absolute.
În etică, dimpotrivă, există mereu un dualism implicit sau explicit, ea
neputând fi concepută fără afirmarea unui „trebuie”, a unui ideal opus
realului. Fără monism nu există religie evoluată, fără dualism nu există
morală.
Postularea originii divine a legilor morale înseamnă o formulare a problemei
binelui şi răului, nu o rezolvare. Teodiceea este o încercare de a demonstra
raţional tocmai acest postulat, însă orice postulat este obiectul unei credinţe.
Teodiceea urmăreşte, în mod paradoxal, să întemeieze raţional credinţa.
Obţinem astfel o definiţie şi mai completă a teodiceei: ea este apărarea
teoretică a credinţei în victoria binelui în lume, şi dacă acest lucru nu este
garantat decât de o fiinţă atotputernică, atotştiutoare şi nesfârşit de bună,
teodiceea este susţinerea raţională a credinţei într-o asemenea fiinţă, în
Dumnezeu. Teodiceea nu este deci doar apărarea onoarei divinităţii, prin

23
respingerea argumnetelor scoase din existenţa răului în lume, ci
demonstrarea faptului că universul a fost creat şi este guvernat de cea mai
înaltă înţelepciune.
Fiindcă pentru orice teodicee Dumnezeu este atât creatorul legilor
naturii, cât şi al celor morale, apărarea divinităţii prin respingerea acuzaţiilor
pe care adversarii credinţei sau raţiunii însăşi le ridică plecând de la
existenţa răului şi dovada existenţei lui Dumnezeu reprezintă una şi aceeaşi
problemă. Orice atac la adresa bunătăţii, înţelepciunii şi puterii divine este ,
implicit, şi o contestare a existenţei lui Dumnezeu. Un Dumnezeu fără
bunătate absolută, fără atotputernicie şi fără o infinită înţelepciune este o
contradicţie în termeni. Problema teodiccei devine astfel adânc înrădăcinată
într-o bună parte a istoriei filosofiei. De pildă, dialogul Timaios al lui Platon
sau Mângîierile filosofiei de Boethius sunt, în sens larg, teodicee, iar în sens
restrâns, întregul raţionalism modern, de la Descartes până la Kant,
reprezintă o teodicee, chiar dacă termenul ca atare a fost creat abia de
Leibniz27.
Descoperirea legii gravitaţiei universale a dat un extraordinar impuls
cercetărilor privind unificarea domeniului moral cu cel natural. În Filosoful
ignorant, Voltaire afirmă aşa cum legea gravitaţiei guvernează întreaga lume
materială, legea morală guvernează toţi oamenii şi toate popoarele. De
asemenea celebra formulă a lui Kant” cerul înstelat deasupra mea li legea
morală în mine” este expresia unificarii legislative dintre natură şi spirit. În
forma sa clasică, teodiceea este edificată în secolul al XVIII-lea, tocmai
pentru că acest secol este străbătut de febra descoperirii unui principiu
unificator între natural şi spiritual. Conţinutul lucrării Essais de Théodicée
sur la bonté de Dieu, la liberté de l'homme et l'origine du mal, ca explicare a
conceptului de „ teodicee”, este ca un fel de consemnare a unui proces, unde
Leibnbiz este avocatul lui Dumnezeu. În această calitate , el are dintru
început concluzia la care trebuie să ajungă. Demonstraţia lui nu e decât
justrificarea credinţei intime că lumea este o creaţie a lui Dumnezeu, iar
pentru răul din lume el nu poartă nici o vină. Teodiceea lui Leibniz este
capodopera raţionamemtului justificativ, în care este pusă mai întâi

27
G.W.Leibniz,Eseuri de teodicee
24
concluzia, apoi premisele din care acestea trebuie să rezulte. Leibniz
respinge în faţa tribunalului raţiunii, prin raţiunea însăşi, toate argumentele
scoase din existenţa de netăgăduit a răului într-o lume creată de preabunul
Dumnezeu. În viziunea sa, justiţia umană şi cea divină nu sunt decât cazuri
particulare ale unei juristprudenţe universale, valabile pentru toate fiinţele
raţionale. Între spiritul divin şi cel uman nu este decât o diferenţă de grad,
nu de esenţă, de aceea avocatul lui Dumnezeu trebuie să fie în acelaşi timp
şi logician, fiindcă Leibniz consideră jurisprudenţa ca fiind logica aplicată
domeniului moral.
Dincolo de orice definiţie, trebuie remarcat că teodiceea nu este o creaţie
aleatorie a unui anumit gânditor ci, în sens restrâns, ea este o paradigmă de
gândire a spiritului occidental din perioada modernă.

Originea şi sensul răului

Lumea aceasta este cea mai bună dintre lumile posibile, afirmă
Leibniz, stârnind mai decgrabă protestul deznădăjduiţilor decât consolându-
i. Dintre numeroasele replici care s-au dat acestui celebru enunţ, nu mai
puţin celebră este cea alui Schopenhauer: „Dacă lumea a fost făcută de un
Dumnezeu, n-aş vrea să fiu acest Dumnezeu: mizeria operei mele mi-ar
sfâşia inima28”.
Leibniz însuşi, în Teodicee, recunoaşte că există anomalii, abateri de la
ordinea morală universală. El nu închide ochii, cum greşit crede adesea,
faptului că suficienţi păcătoşi prosperă şi sunt fericiţi, iar nefericirea loveşte
adesea pe cei nevinovaţi. Problema Teodiceei capătă acum următoarea
formă: Unde există ordine şi dreptate, când oamenilor buni le merge rău şi
celor răi bine? Răspunsul lui Leibniz se bazează pe distincţia dintre răul
metafizic, cel fizic şi cel moral. Primul constă în simpla nedesăvârşire, al
doilea în suferinţă. Răul moral este păcatul. Toate aceste forme ale răului
sunt verigi ale aceluiaşi lanţ. Răul metafizic – nedesăvârşirea – a fost
necesar întrucât creaţia nu poate sta în acelaşi plan cu creatorul. Prin urmare,

28
Arthur Schopenhauer,Lumea ca voință și reprezentare
25
existenţa răului metafizic este un adevăr necesar. Leibniz reia aici o idee a
lui Plotin: Creatorul lumii este perfect şi, în mod necesar, creaţia sa este
imperfectă. A crea înseamnă a produce ceva absolut nou, ceva care nu a mai
existat niciodată. Dacă Dumnezeu cel perfect ar fi creat o altă perfecţiune el
n-ar fi creat, de fapt, nimic, ci ar fi reprodus doar propria sa perfecţiune.
Creaţia sa este prin urmare nedesăvârşită. Din această nedesăvârşire a
creaturilor, adică, în termenii Teodiceei,din răul metafizic, rezultă răul
moral, a cărui necesitate nu este totuşi absolută, ci ipotetică sau morală,
fiindcă existenţa sa este condiţia celei mai bune lumi posibile. O lume
perfectă, în afara faptului că n-ar fi o adevărată creaţie, din motivul
menţionat deja, n-ar putea fi orientată spre mai bine. Dumnezeu, spune
Leibniz, urmează legea a ceea ce este mai bun.
Din răul moral rezultă răul fizic, rău care, în mod normal, are
caracterul unei pedepse. Atunci când suferă cei care nu au păcătuit,
remediul, recunoaşte Leibniz, nu se poate găsi decât într-o viaţă viitoare.
Întrebarea privind originea răului trimite la alegerea celei mai bune dintre
lumile posibile. Dumnezeu a prevăzut tot ceea ce este bun şi tot ceea ce este
rău în derularea evenimentelor universului. Deşi este cauza originară a
lumii, el nu este vinovat pentru răul din ea, fiindcă intelectul său este
independent de voinţa sa. Dumnezeu nu vrea răul, dar îl permite. Conceptul
de „permisiune” devine punctul central al problemei răului în viziunea lui
Leibniz. Pentru a defini acest concept-cheie, el distinge între voinţa
antecedentă a lui Dumnezeu şi cea consecventă. Leibniz însuşi mai numeşte
cele două forme ale voinţei divine prealabilă şi finală. Prima doreşte binele,
a doua vizează mai-binele. Acest mai bine cuprinde în sine, în anumite
cazuri, şi răul fizic, pe care Dumnezeu îl utilizează ca mijloc, în scopul
realizării mai-binelui. Răul moral, chiar şi atunci când poate fi, de
asemenea, un mijloc în vederea atingerii adevăratei finalităţi a lumii, când
poate contribui la realizarea unui bine sau la împiedicarea unui rău mai
mare, nu poate fi niciodată obiect al voinţei divine. Dumnezeu îngăduie doar
răul moral, fiidcă libertatea de a alege între bine şi rău este un atribut
exclusiv al omului.Ca şi Plotin, Leibniz consideră că sensul originii răului
ţine punctul de vedere din care este privită realitate. Răul este aproape nimic

26
– presque néant – în comparaţie cu binele pe care-l conţine universul întreg.
Dacă privim lumea care ne înconjoară, ea pare a fi imensă, dar dacă ne
imaginăm şi restul cosmosului, ea ne apare dintr-o dată infinit de mică. În
mod similar, răul din lume nu are sens decât raportat la acest „aproape
nimic , ce devine un adevărat pericol dacă ne fixăm privirea exclusiv asupra
lui. Oricare parte, privită în sine, rămâne mereu întunecată, nedesăvârşită,
dureroasă. Când este încadrată în ansamblu, când participă la desăvârşirea
întregului, propria sa imperfecţiune capătă un sens pozitiv.
Răul este numai absenţa binelui. Nimic nu este rău în sine, în mod absolut.
Umbra , spune Leibniz, redevenind poet, pune mai bine în evidenţă culori
decât lumina, şi chiar o disonanţă, la locul şi timpul potrivit, contribuie la
realizarea unei excepţionale armonii. Este, de altfel, o experienţă comună
aceea că uneori un mic rău îl simţim ulterior ca pe un mare bine, ajutând la
desăvârşirea morală. Până şi îngerilor – spune Leibniz – le trebuie pentru a
nu se moleşi, obstacole.
Teodiceea se derulează între o banalizare a răului şi o
instrumentalizare a sa, de aceea argumentarea este multidimensionată.
Leibniz însuşi, poet, logician, matematician, filosof, jurist, vorbeşte despre
„mii de căi” ce pot fi urmate spre a justifica modul de a proceda al lui
Dumnezeu. În anumite pasaje, cititorul poate sesiza cu uşurinţă stilurile
juristului, al logicianului, al matematicianului, sau al poetului Leibniz, dar
în altele este imposibil de disociat între diferite tipuri de discurs. Toate însă
au ca presupoziţie credinţa lui Leibniz în faptul că înţelepciunea divină este
nesfârşită, că nimic nu este mai drept decât judecata sa şi bunătatea divină
este fără margini. Credinţa în bunătatea lui Dumnezeu ia forma credinţei în
bunătatea lumii create de el.

III Boală și libertate

a.Definirea bolii și cauzele ei

Boala (sinonime latină: morbus, greacă: νόσος, nosos) este o stare

27
particulară a organismului condiționată de acțiunea nocivă a diverși factori
determinanți din mediu și, caracterizată printr-un complex de modificări
morfologice și funcționale - locale și generale, cu caracter reactiv și
lezional, ce tulbură regalarea și activitatea la diferite niveluri funcționale.
Prin acestea se realizează limitarea capacităților de adaptare, respectiv
reducerea capacității de muncă, printr-un proces ce afectează organismul în
ansamblul unității sale biologice și sociale complexe29.
Dumnezeu deși este făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute,nu
poate fi considerat ca autorul bolilor,al suferinței și al morții.Sfântul Maxim
Mărturisitorul subliniază că Dumnezeu,creând natura omenească,n-a
introdus în ea durerea și că pătimirea,stricăciunea și moartea,pe care omul
le-a cunoscut după aceea nu vin de la El.Autorul inspirat al Facerii arată că
creația lui Dumnezeu este bună în întregime (cf.Fac 1,21),iar Sf. Părinți
învață că omul însușii în starea de la început a firii sale,ignora cu totul
boala,infirmitatea,durearea și stricăciunea30.Omul trăia în bucuria
raiului,posedând integritatea facultăților sale,în starea naturală în care fusese
creat.
Omul a fost creat liber,de aceea depindea de voința sa ca el să
păstreze sau nu acest har și astfel să rămână în această nemurire pe care
harul i le conferea sau dimpotrivă să le piardă,lepădându-se.El n-a fost creat
nici muritor,nici nemuritor,ci capabil de amândouă.Nepăcătuind el putea să
nu moară.În voința personală a omului,în reaua folosire a liberului arbitru,în
păcatul săvârșit de el în rai,trebuie căutată sursa bolilor,a infirmităților,a
stricăciunii și a morții ca și a tuturor relelor care afectează natura
omenească.
După călcarea poruncii,Adam a fost supus bolii.Deci boala are ca și
cauză păcatul și vine din păcat.Aceste rele venite în urma păcatului au
afectat în primul rând sufletul omului,care a devenit pătimitor,a cunoscut
întristarea și suferința,s-a stricat și a murit,fiind separat de Dumnezeu și
lipsit de viață dumnezeiască.Apoi prin suflet,ele s-au transmis

29
https://ro.wikipedia.org/wiki/Boal%C4%83

30
Jean Claude-Larchet,Teologia bolii,p.16
28
trupului.Astfel,încetând prin greșeala lui Adam,de a fi conformată lui
Dumnezeu,natura omenească întreagă a devenit bolnavă de stricăciune.
Boala foarte gravă care l-a afectat pe om a atins cosmosul întreg.Efect al
greșelii lui Adam,consecință și formă a răului născut de acesta,boala este în
acelașii timp produsă și reprodusă,extinsă,dezvoltată,multiplicată și întărită
și uneori chiar întrupată,de puterile întunericului și ale răutății,diavolul și
demonii,care devin atunci unul dintre principalele izvoare ale
bolilor,manifestându-se cel mai adeseori prin ele în mod indirect,dar uneori
și nemijlocit,ca în cazurile de posesiune,ocupând atunci ele însele în om
locul gol al lui Dumnezeu.Deoarece Sdam este rădăcina naturii
umane,prototipul ei31 și cuprinde în principiu întreaga umanitate,el transmite
starea sa tuturor urmașilor săi.32Moartea,stricăciunea,boala,suferințadevin
astfel moștenirea întregului neam omenesc.Această stare afectează pe toți
oamenii,chiar dacă personal nu au păcătuit.Păcătuind la rândul lor,oamenii
contribuie la perpetuarea păcatului lui Adam și a urmărilor sale și chiar
adăugând păcatelor lor personale la păcatul lui Adam,dezvoltă și multiplică
urmările acestuia.

b.Vindecarea naturii umane de către Cuvântul întrupat

Singur Hristos putea să-i elibereze pe oameni de urmările greșelii lui

Adam și de păcat.Natura umană,căzută în Adam este restaurată în Hristos și
își redobândește toate privilegiile stării paradisiace.Precum în Adam natura
omului s-a îmbolnăvit de stricăciune,așa în Hristos ea și-a redobândit
sănătatea.Prin întruparea Sa,Hristos a surpat barierea care separa natura
noastră de Dumnezeu și a deschis-o iar energiilor îndumnezeitoare ale
harului necreat.Prin lucrarea Sa de răscumpărare,El ne-a eliberat de sub

31
Cf.Sf.Marcu Ascetul,Despre unirea ipostatică ,18

32
Cf.Sf.Maxim,Ambigua
29
tirania diavolului și a nimicit puterea păcatului.Prin moartea Sa,El a biruit
moartea și stricăciunea.
Prin Învierea Sa,El a dat oamenilor o viață nouă și veșnică.Dumnezeu
scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul se face om pentru a-l mântui pe omul
care se pierdea.El le recapitulează pe toate în Sine,demonstrând că întreaga
creație este una,ca și cum ea ar fi în felul ei un om,a cărui alcătuire este
încheiată prin adunarea laolaltă a membrelor sale.

c.Din ce motive există încă bolile?

Totuși,această lucrare a lui Hristos nu se împlinește fără a fi

respectată libertatea omului.Ea nu-i este impusă omului,nici celorlalte
făpturi ale creației.Dar împlinirea ei îi este propusă liberei sale voințe și
presupune asentimentul său și conlucrarea sa liberă 33.Prin botez omul se
dezbracă de omul cel vechi și se îmbracă în Hristos,în omul cel nou.Hristos
într-adevăr a suprimat necesitatea păcatului a pus capăt tiraniei diavolului,a
făcut moartea inofensivă,dar El n-a suprimat nici păcatul,nici lucrarea
demonilor,nici moartea fizică,nici în general urmările păcatului,pentru a nu
forța voințelelibere care sunt cauza acestora34.
Omul care trăiește în Hristos în Biserică,unde se află plinătatea
harului,primește arvuna Duhului,cunoaște primele roade al bunătăților
viitoare.Păcatul,diavolul,moartea și stricăciunea nu mai au putere asupra
lui,nu pot sa-l afecteze în mod definitiv,el este din punct de vedere
spiritual,liber față de ele.Numai dincolo după ce va fi înviat și va fi făcut
nestricăcios ,trupul nostru va putea fi ,prin harul lui Dumnezeu,cu totul unit
și supus sufletului și deplin spiritualizat.Chiar și sfinții sufăr inevitabil,în
trup suferințe și boli și la sfârșit moartea biologică.Ceea ce dovedește că nu
există o relație necesară între sănătatea trupului și sănătatea sufletului,că
boala și suferințele fizice nu sunt direct imputabile păcatului personal al
celui pe care îl ating.

33
Cf.Sf.chiril al Ierusalimului,Cateheze baptismale,VII,13

34
Cf.Sf.Ioan Damaschin,Dogmatica,IV,19
30
 Bolile sunt îngăduite pentru evitarea orgoliului,apoi pentru că puterea
lui Dumnezeu se arată în slăbiciuni și în vederea progresului spiritual al
omului.În cartea lui Iov se vede în mod clar că boala și suferința,deși nu
sunt provocate de Dumnezeu,pot intra în planul providenței Sale,lăsând să
se manifeste voia liberă a diavolului sau a omului care produce răul.Deși
pune limite lucrării diavolești și nu permite ca omul să fie ispitit peste
puterile sale,Dumnezeu îl lasă totuși pe diavolul să aducă astfel de rele celor
duhovnicești,căci El știe că cei ce vor reuși să le suporte întru El vor
dobândi imense binefaceri spirituale pe care altfel,după voia lor propie,nu
le-ar fi putut cunoaște.

IV.Bolile spirituale

4.1 Filautia

Filautia este privită de mulți Părinti drept izvorul tuturor răutăților

sufletului35,maica tuturor patimilor și în primul rând a celor trei patimi de
căpetenie,din care se nasc toate celelalte:gastrimarghia,arghirofilia și
chenodoxia.Există o formă de filautie virtuoasă,care ține de firea
omului,amintită de Hristos atunci cand vorbește despre cea dintâi
poruncă:”să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”,și care constă în a te

35
Cf.Talasie,Capete…,II,4
31
iubi pe tine ca făptură a lui Dumnezeu,creată după chipul Lui,a te iubi deci
în Dumnezeu și a-L iubi pe Dumnezeu în tine.
Filautia ca patimă este o pervertire a acestei cuvenite iubiri de sine și
constă,dimpotrivă,în amorul propriu,în sensul negativ al acestui
cuvânt,adică în iubirea egoistă de sine,iubirea eului căzut,înstrăinat de
Dumnezeu și îndreptat spre lumea materială,ducând o viață cu totul
trupească,și nu una spirituală.Pentru acest motiv din urmă,filautia este în
general definită ca iubire trupească sau iubire pătimașă față de trup și față de
aplecările lui păcătoase36.Sfântul Maxim Mărturisitorul descrie procesul
care-l duce pe om de la uitarea lui Dumnezeu la iubirea de sine,iar de la
iubirea de sine la patimă.
Filautia apare fundamental legată de plăcere,ea este căutare a
plăcerilor legate de simțuri,trupești,căutare care a avut un rol determinant în
procesul căderii omului alături de uitarea de Dumnezeu,care o sporește la
rândul ei.Sfântul Maxim explică:”Cu cât se îngrijea omul mai mult de
cunoștința celor văzute numai prin simțire,cu atât își strângea mai mult
legăturile neștiinței,cu atât se lipsea mai mult de experiența gustării prin
simțire a bunurilor materiale cunoscute.Pentru că omul nu are o realitate
autentică decât în Dumnezeu,iubindu-se pe sine în afara lui Dumnezeu ,el
nici nu se poate iubi cu adevărat,ci doar se amăgește.

Filautia,spune Sfântul Maxim Mărturisitorul a sălbăticit facultatea

iuțimii din noi,făcându-ne să ne pornim de dragul plăcerii,unii împotriva
altora37.Filautia apare astfel ca profund patogenă pe mai multe planuri și este
privită de Sfinții Parinți,atât în ceea ce privește natura cât și efectele sale,ca
semn al omului lipsit de minte și ca fiind ea însăși nerațională și cu totul
nebunească38.

4.2 Gastrimarghia

36
Cf.Sf.Maxim Mărturisitorul,Capete despre dragoste II,8;59

37
Epistola 27

38
Sf.Petru Damaschin,Învățături duhovnicești,Început
32
 Gastrimarghia poate fi definită ca o căutare a plăcerii de a
mănca,altfel spus ca dorința de a mânca de dragul plăcerii sau definită în
chip negativ,prin raportare la virtutea care o neagă,ca neînfrânarea gurii și a
pântecelui.Această patimă are doua forme principale:se poate îndrepta spre
o anume calitate a mâncării și atunci înseamnă căutarea unor feluri de
mâncare gustoase,fine,delicate și dorința ca mâncărurile să fie gătite cu
multă grijă.Se poate de asemenea sa aibă în vedere în principal cantitatea
mâncării,fiind atunci dorința de a mânca mult.În primul caz,ceea ce se caută
mai înainte de orice este plăcerea gurii,a gustului.În cel de al doilea,plăcerea
pântecului.Evagrie o numește de altfel gând rău,pătimaș 39,ca și Sfântul
Maxim.
Această patimă nu privește deci hrana în sine,ci constă în felul greșit
în care omul se folosește de ea,așa cum arată Sfântul Grigorie cel
Mare:”Păcatul nu stă în hrană,ci în felul cum o primești.De aceea se poate să
mănânci feluri gustoase și gătite cu grijă fără să păcătuiești în vreun fel și să
înghiți mâncăruri de rând și să te întinezi cu ele”40.
Gastrimarghia nu constă deci în dorința de hrană,firească,ci în dorirea
plăcerii dobândite prin mâncare.De aceea,abuzul care constituie patima nu
înseamnă numai a mânca mai mult decât îi este trebuință trupului,ci și a
căuta plăcerea chiar în puținul necesar.

Prin patima gastrimarghiei,omul păcătuiește pentru că,dorind să se

desfăteze cu mâncarea,pune dorința de hrană și plăcerea de a o avea înaintea
doririi lui Dumnezeu și predându-se acestei plăceri trupești,se depărtează și
se lipsește de cele duhovnicești,care sunt cu totul mai înalte.Lăcomia este în
fond idolatrie,căci lacomii și-au făcut din pântece dumnezeul lor 41.Prin
lăcomie omul aduce jertfă pântecelui și gurii sale,în loc să aducă jertfă
curată lui Dumnezeu.El face din simțu gustului și din funcțiile digestive
centrul și esența ființei sale,reducându-se aproape numai la ele,se îngrijește
de hrană mai mult decât orice altceva și uneori chiar numai de ea se
39
Tratatul practic,6;7.

40
Comentariu la Iov,XXX,18

41
Fil.3,19
33
îngrijește,nesocotind ceea ce cu adevărat ar trebui sa-l intereseze.Unii
părinți văd în această patimă chiar cauza păcatului originar 42.Gastrimarghia
constituie o pervertire a folsirii firești și normale a hranei,este privită de
Sfinții Părinți ca boală43.
Sfinții asceți arată ca excesul de mâncare și de băutură,oricare ar fi
ele,lipsește mintea de tărie și de vioiciune,o îngreuiază,îi aduce
întunecare44,toropeală și somn45 care cuprind în acceași măsură și sufletul în
întregime.Multă mâncare și băutură multă,spun Sfinții Părinți duc la
tulburarea minții care întinează sufletul.Gastrimarghia lasă cale liberă unei
mulțimi de patimi pe care le și sporește,de aceea Sfinții Părinți o privesc ca
pe maica tuturor patimilor și pricină a tuturor răutăților.

4.3 Desfrânarea

Patima desfrânării constă în întrebuințarea patologică pe care omul

o dă sexualității sale.Folosirea sexualității nu ține deloc de originea firii
umane ci aceasta a apărut ca urmare a păcatului protopărinților.Sfântul Ioan
Damaschin spune ca:”Fecioria este de la început și dintru început a fost
sădită în firea oamenilor”46.
În starea care a urmat căderii originare,pentru oamenii fecioria rămâne
norma desăvârșirii.În cadrul căsătoriei,patima desfrânării nu constă,deci în
flosirea funcției sexual,ci în folosirea ei în mod necumpătat.Putem vorbi de
necumpătare sau,mai précis de rea folosire,atunci când omul se folosește de
sexualitatea sa numai pentru dobândirea plăcerii legate de ea,atunci când
face din plăcerea sexuală un scop în sine47,ceea ce este un lucru pervers si
pathologic din mai multe motive.Mai întâi se neagă una dintre principalele
42
Cf.Sf.Ioan Scărarul,Scara,XIV,38
43
Avva Dorotei,Cuvinte despre nevoință,XV,161.

44
Sf.Isaac Sirul,Cuvinte despre nevoință,34

45
Ibidem

46
Dogmatica,IV,24

47
Cf.Sf.Maxim Mărturisitorul,Capete despre dragoste,II,17
34
meniri ale funcției sexuale,cea mai vădită și care este înscrisă în însăși firea
ei:procrearea48.
Iubirea conjugală în viziunea creștină,este privită ca unire a două
personae adică a două ființe privite în întregul lor,pe de o parte și în natural
or spiritual,pe de altă în Hristos,în vederea ajungerii în Împărăția
cerurilor,unire pecetluită în ceea ce privește natura și menirea ei de harul
Duhului Sfânt,dat prin taina cununiei.Atunci când unirea sexuală
se produce în afara contextului ei spiritual și se practică numai pentru
desfătarea simțurilor,inevitabil,ea îl mutilează pe om,pervertind profund
ordinea firească a raportului cu Dumnezeu cu sine însuși și cu aproapele.
Prin desfrânare,multe dintre funcțiile trupului sunt abătute de la
țelul lor firesc,ajungând unelte ale plăcerii sexuale.Patima desfrânării poate
fi săvârșită cu mintea,prin desfătarea cu închipuirea desfrânării,mai precis
cu imaginile ei.Desfrânarea îl face pe om să trăiască într-o lume a
fantasmelor,într-un univers ireal,căzut pradă delirului și forțelor demonice.
Pofta este o boală a sufletului,spune Sfântul Vasile cel Mare.Sfântul
Grigorie de Nyssa o numește:”boala plăcerii”,Sfântul Casian o numește
“boală rea”,spune pe de altă parte ca este boală foarte rea a ochilor este
desfrânarea,dar nu a ochilor trupești ci a sufletului 49.Această patimă are trei
efecte patologice:
1.O tulburare și un zbucium al sufletului,care însoțesc această patimă de la
zămislirea dorinței până la împlinirea ei
2.O neliniște care însoțește dintru început patima,în căutarea obiectului
dorinței și în elaborarea mijloacelor care să îi permit să ajungă la el
3.O întunecare a minții,a conștiinței50,și o pierdere a puterii de judecată.
Această patimă are drept urmare pe lângă acestea toropeala minții și
învârtoșarea inimii.
Patima desfrânării este zămislită,hrănită și sporită mai ales prin trei
feluri de comportament pătimaș și anume prin mândrie,prin slavă

48
Cf.Clement Alexandrinul,Pedagogul,II,X,83,1;92,2

49
Omilii despre pocăință,VI,2

50
Cf.Sf.Ioan Scărarul,Scara,XV,83
35
deșartă,prin osândirea aproapelui,prin săturarea pântecelui și prin somnul
fără de măsură.

4.4 Arghirofilia și pleonexia

Arghirofilia desemnează în mod general iubirea față de bani,ca și

față de diferite forme de bogăție materială.Această iubire se manifestă prin
plăcerea de a avea bani,prin grija de a-i păstra,prin greutatea de a te despărți
de ei și prin neplăcerea resimțităatunci când îi dai.În ceea ce privește
pleonexia,ea constă în voința de a dobândi bunuri noi și de a avea cât mai
multe.
Cu toate că reprezintă două stări pătimașe diferite,iubirea de bani și
lăcomia după averi pot fi puse laolaltă,pentru că amandouă sunt zămislite de
una și aceeași poftă de bunuri materiale și în fapt ele merg chiar mână în
mână.Caracterul pathologic al arghirofiliei și al pleonexiei este dat,deci,de
reaua folosire a puterii poftitoare,dar și a tuturor celorlalte puteri pe care
acestea le implică.Caracterul patolgic al acestor patimi se manifestă și prin
modul de a se purta al omului înrobit de ele,cu sine însuși.El se arată lipsit
de cea mai elementară iubire de sine,punând banii și averile mai presus de
sufletul său.51
Tot Sfinții Părinți subliniază faptul că menirea bogăției este să fie
împărtășită egal între oameni.Cel zgârcit și cel lacom de bogăție însă nu fac
așa,căci unul adună banul,iar celălalt își sporește averile numai și numai
pentru plăcerea și folosul lor.Amândoi depășesc limitele legii,adică se
îngrijesc mai mult dei ei decât de aproapele,călcând porunca iubirii.

51
Sf.Ioan Gură de Aur,Omilii la 1 Corinteni,XXXIII,5
36
 Arghirofilia și pleonexia nimicesc iubirea și legătura cu aproapele și
prin aceea că îi fac pe cei înrobiți de ele să nu mai vadă în semenii lor decât
piedici în calea îmbogățirii sau simple mijloace de dobăndire a
averilor.Patogenia arghirofiliei și a pleonexiei este dată de faptul ca ele sunt
patimi de nesăturat.Sfinții Părinți arată că ele sporesc necontenit și că nu
cunosc sațul,nefiind niciodată potolite.Dorința care stă la baza lor este
nezăgăzuită și pe măsură ce este satisfăcută,sporește tot mai mult 52.Cele
două patimi zămislesc de la început în suflet o stare de teamă,de neliniște.
Omul iubitor de bogății își vădește starea de delir în care se află și prin
aceea ca ajunge să le acorde acestora o valoare absolută,privindu-le ca
veșnice,în timp ce ele sunt,toate,pieritoare,stricăcioase și stricătoare de
suflet.O altă trăsătură patologică a arghirofiliei este caracterul obsesiv și
aproape halucinant pe care îl capătă banii și bogățiile material în sufletul pe
care ea îl stăpânește.Aceste două patimi sting iubirea,zămislind astfel toate
patimile care se împotrivesc
acesteia:nesimțirea,dezgustul,ura,dușmănia,ținerea de minte a
răului,certurile,uciderile și toate celelalte de același fel.Sfântul Maxim
învață că trei sunt pricinile dragostei de bani:iubirea de placere,slava deșartă
și necredința.

4.5 Tristețea

În Rai,omul nu cunoștea tristețea.Aceasta a apărut în urma păcatului

adamic și este legată de starea de cădere în care se află omul.Ea nu ține deci
de natura primordială și fundamentală a omului.Există două forme de
tristețe.Cea dintâi intră în rândul celor numite de Sfinții Părinți “afecte
firești și neprihănite”53,adică stări care au apărut în firea omenească în urma
păcatului originar,dar care,cu toate că sunt mărturii ale căderii sale din
starea de desăvârșire inițială,nu sunt rele.
Tristețea,care face parte dintre aceste afecte natural,nu numai că este
neprihănită,dar poate sluji drept temei al unei virtuți și anume “întristarea

52
Cf.Sf.Grigorie cel Mare ,Comentariu la Iov,XV,9

53
Sf.Ioan Damaschin,Dogmatica,III,20
37
cea după Dumnezeu”(2 Cor.7,10),care-l face pe om să se mâhnească pentru
starea decăzută în care se află,să-și plângă păcatele,să se întristeze de
pierderea curăției sale de la început,să sufere din pricina depărtării sale de
Dumnezeu și care este o stare de pocăință,de doliu duhovnicesc,de
străpungere a inimii,care ajunge la desăvârșire în darul lacrimilor.
Cea de a doua formă de tristețe este o patimă,o boală a
sufletului,produsă prin reaua întrebuințare a tristeții pomenite mai sus.În loc
de a se folosi de întristare pentru a-și plânge păcatele și a se mâhni pentru
înstrăinarea sa de Dumnezeu și pentru pierderea bunurilor
duhovnicești,omul o folosește pentru a deplânge pierderea bunurilor
materiale,el se întristează pentru că n-a putut să-și împlinească vreo dorință
sau să guste vreo plăcere,sau pentru că a suferit ceva neplăcut de la oameni.

Tristețea apare ca o stare de suflet caracterizată prin lipsă de

îndrăzneală,slăbiciune,greutate și durere
psihică,deznădejde,strîmtorare,apăsare a inimii,disperare dureroasă însoțită
cel mai adesesa de neliniște și chiar de spaimă.
Cel mai adesea tristețea este provocată de lipsa împlinirii uneia sau mai
multor dorințe.Tristețea apare din lipsa unei plăceri trupești,arată Evagrie54.
Sfântul Maxim subliniază că plăcerea simțurilor este urmată de
durere,care cel mai adesea este de natură psihică,iar nu fizică luând forma
tristeții.O a doua cauză a tristeții este mânia.În afară de ținerea de minte a
răului,de supărarea pe aproapele și dorința de a se răzbuna pe el,tristețea este
legată și de alte sentimente.Uneori omul se întristează pentru că mânia sa a
fost necuvenit de mare în raport cu ceea ce a generat-o sau,dimpotrivă
pentru că n-a izbucnit pe măsura supărării sau pentru că n-a trezit ,în cel
asupra căruia s-a pornit,reacția pe care o aștepta.Tristețea poate fi generată
și de o jignire sau de ceea ce omul crede că a fost o jignire.
Patima tristeții poate lua forma extremă a deznădejdii,care este una
dintre manifestările ei cele mai grave.Efectele patologice ale întristării sunt
devastatoare.Întristatrea este o stavilă în calea binelui și ea aduce în suflet o
mulțime de rele.Tristețea produce atitudini pătimașe,făcându-l pe om

54
Despre cele opt duhuri ale răutății,11
38
morocănos,rău,ranchiunos,plin de amărăciune,pizmaș,lipsit de răbdare.În
felul acesta,relațiile omului cu semenii săi sunt profund tulburate.

4.6 Akedia

Akedia se înrudește cu tristețea 55 atât de mult,încât tradiția ascetică

apuseană le pune laolaltă,socotindu-le una și aceeași patimă.Tradiția
răsăriteană face însă deosebire între ele,privindu-le ca două patimi
distincte.Cuvântul „akedia” a fost preluat în latină sub forma acedia,greu de
tradus în limbile moderne în chip simplu și complet în acelașii timp.
Akedia corespunde unei anumite stări de lene și unui soi de plictis,dar
alături de ea mai cuprinde și
lehamite,silă,ură,moleșeală,descurajare,împingându-l pe om la somn,fără ca
el să fie cu adevărat obosit,îngreunarea trupului și a sufletului.Demonul
akediei atacă mai ales pe cei dedicați viețuirii duhovnicești,el încearcă să-i
întoarcă din căile Duhului,să le împiedice în orice chip lucrarea pe care o
cere o asemenea viață și mai ales să-i depărteze de la pravilă și de la
stăruința în nevoința ascetică,să le tulbure liniștea și nemișcarea care o
înlesnesc.56

Sfântul Ioan Scărarul o prezintă ca pe o ”lâncezeală a sufletului,o

moleșeală a minții în nevoință,o scârbă față de făgăduința călugărească “57.
Această akedie ia forma unui sentiment,adesea nedeslușit,de nemulțumire,de
plictiseală,de oboseală,de silă de sine și de viață,de cei din jur,de locul în
care viețuiesc,de muncă și de orice activitate.Ceea ce distinge în mod
esențial akedia de tristețe este faptul că ea nu are un motiv précis,sufletul
fiind tulburat fără de noimă,cum spune Sfântul Ioan Casian.
Trândăvia vine din neglijența sufletului și e neglijent sufletul care bolește de
iubirea plăcerii.Sfântul Macarie Egipteanul pune akedia pe seama lipsei de
credință.Una din urmările ei este întunecarea în întregime a sufletului,akedia

55
Cf.Sf.Ioan Casian,Așezămintele mănăstirești,X,1
56
Idem

57
Scara,XIII,2
39
întunecă mintea și o orbește,aruncând sufletul în beznă.Astfel,sufletul nu
mai este în stare să cunoască înțelesurile duhovnicești.Tot din ea,spune
Sfântul Isaac Sirul vine duhul ieșirii din minți,din care răsar zecii de mii de
ispite58.Akedia ar putea fi privită ca lipsă a zelului duhovnicesc cu care a
fost hăruit primul om și pe care îl are și omul înnoit în Hristos,tot ca dar al
Sfântului Duh,pentru ca să-și poată astfel împlini cu râvnă fierbinte lucrarea
duhovnicească.

4.7 Mânia

Patima mâniei pornește din puterea irascibilă a sufletului și cuprinde

toate manifestările patologice ale agresivității.Puterea irascibilă i-a fost dată
omului la crearea sa și face parte din însăși firea lui.Mânia se vădește a fi
patimă ori de câte ori ea se îndreaptă spre semenul nostru.O asemenea mâie
nimic n-o poate îndreptăți.Omului i se cuvine să se mânie numai pe cel
rău,iar nu pe cei înșelați de acesta.Păcatul trebuie urât,nu cel care
păcătuiește.

Cea dintâi funcţie a agresivităţii la omul aflat în stare de sănătate

(Adam înainte de cădere, omul restaurat în Hristos) este de a se împotrivi la
tot ceea ce-l poate îndepărta pe acesta de Dumnezeu, abătându-l din cale
spre îndumnezeire, pe care a fost pus la creaţie. Această putere a sufletului,
spun Sfinţii Părinţi, a fost pusă de Dumnezeu în sufletul omului pentru a
putea lupta împotriva răului, mai precis pentru a respinge atacurile
demonilor, a se împotrivi ispitelor, a nu primi şi a reteza gândurile răutăţii
pe care duşmanii i le semănau în suflet. În Rai, Adam şi Eva erau ispitiţi de
diavol. Ei se foloseau de această putere pentru a păzi porunca pe care
Dumnezeu le-o dăduse; sau, altfel spus, pentru a rămâne pe calea pe care le-
o pusese înainte Dumnezeu atunci când i-a făcut, pentru a rămâne uniţi cu
Dumnezeu şi pentru ca să crească duhovniceşte în El. Prin această putere a
sufletului sădită în ei de Dumnezeu, puteau să se împotrivească ispitei,

58
Cuvinte despre nevoință,46
40
respingând momelile Celui Rău şi ferindu-se astfel de căderea în păcat.
„Mânia neprihănită a fost dăruită firii noastre de Dumnezeu care ne-a
zidit..., ca o armă a dreptăţii", spune Sfântul Diadoh al Foticeii. Dacă s-ar fi
folosit de ea împotriva Şarpelui, Eva n-ar fi ajuns să fie stăpânită de
plăcerea pătimaşă. Sfântul Isihie Sinaitul spune, la fel: această putere „ne-a
fost dată de Dumnezeu că o platoşă şi ca un arc”, şi tot el vorbeşte despre
folosirea ei „în chip drept, potrivit naturii sale, împotriva lui Satana,
şarpele". Sfântul Grigorie de Nyssa spune şi mai precis: „Cât despre iuţime,
mânie şi ură, acestea se cuvine să vegheze la porţi, ca nişte câini de pază.

Omul folosindu-se de puterea lor firească numai pentru ca să se

păzească de păcat şi împotriva furului vrăjmaş care se strecoară înlăuntru
pentru a-i răpi comoara sa dumnezeiască, ca să fure, să junghie şi să piardă”.
Sfântul Nichita Stithatul scrie, în acelaşi sens: „Dacă dorinţa şi mintea tind
potrivit firii spre cele dumnezeieşti, mânia este pentru ele o armă de dreptate
împotriva şarpelui care şopteşte cugetului şi-l amăgeşte să se facă părtaş
plăcerilor trupului”; „Din fire, partea pătimaşă (iuţimea) a sufletului spune
Evagrie, luptă cu demonii”; „trebuie să ne folosim de partea irascibilă ca să
ne pornim cu mânie împotriva Şarpelui”.
O cauză a mâniei ar fi și patima desfrânării,ca și prea multa odihnă a
trupului59.La fel ca toate celelalte patimi,mânia sub toate formele este privită
de Sfinții Părinți ca o boală a sufletului.Este socotită și ca o formă de
nebunie datorită dereglărilor pe care le produce.Consecințele mâniei sunt
grave:sufletul devine neputincios,lipsit de virtuți,căzănd pradă mulțimii
patimilor,mai ales tristeții,akediei,fricii și mândriei.

4.8 Frica

Sfinții Părinți pun între patimi frica și toate stările de suflet

asemănătoare,care constituie forme sau intensități ale ei,ca
teama,groaza,spaima,panica,dar și anxietatea,angoasa,disperarea.

59
Avva Dorotei,Sentițe,3
41
În general frica este provocată de pericolul unei pierderi sau de o
suferință,de idea de sentimental că vom pierde sau am putea pierde lucrul pe
care-l dorim sau pe cel de care ne-am legat.Primul fel de frică este cea pe
care Dumnezeu a sădit-o în om la crearea lui.Are două forme.Prima formă
este o forță care face să se teamă de a nu-și pierde sufletul și trupul.A doua
formă este frica de Dumnezeu,care pe o primă treaptă este frica de pedeapsa
dumnezeiască,iar pe cea mai înaltă treaptă se arată ca frica de a nu fi
despărțit de Dumnezeu.
Al doilea fel de frică este ca urmare a păcatului strămoșesc și se
manifestă ca aversiune a omului față de tot ce i-ar putea răpi sau distruge
existența.

Teama ca patimă vădește în oricare dintre cazuri,alipirea de lumea

aceasta,de bunurile din ea și de desfătarea simțuală de ele și iubirea vieții de
aici.În general frica poate fi iscată de starea de păcat peste sufletul oricărui
om care săvârșește răul.
Frica de Dumnezeu şi frica „lumească” nu sunt două atitudini deosebite prin
natura lor, ci sunt una şi aceeaşi atitudine fundamentală a omului, însă
îndreptată spre ţeluri diferite. Acest lucru iese limpede din învăţătura
Sfinţilor Părinţi, care arată cum una o exclude pe cealaltă: dacă ţi-e teamă de
ceva din lume înseamnă că nu ţi-e frică de Dumnezeu; şi, dimpotrivă, cel
care se teme de Dumnezeu n-are frică de nimic: „Cel ce s-a făcut rob
Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său. Dar cel ce nu se teme
încă de Acesta se teme şi de umbra lui”, scrie, de pildă, Sfântul Ioan
Scărarul. De aceea, Sfinţii Părinţi spun că teama ca patimă este înlesnită de
„lipsa de rob a sufletului”, la care ajunge omul când nu are Duhul cel
dumnezeiesc sălăşluit în sufletul său: „…m-am temut, căci sunt gol”, spune
Adam după ce a călcat porunca (Fac. 3, 10).

4.9 Chenodoxia

42
 CHENODOXIE s.f. (Liv.)Slavă deşartă,vanitate,boală sufletească asemenea
mândriei. [Gen. -iei. /60

Chenodoxia (kenodoxia), slava deşară sau vanitatea, este o patimă

de căpetenie şi izvor a nenumărate boli ale sufletului.

Sfântul Ioan Casian spune despre ea că se manifestă „în multe

forme , căci are multe feţe şi multe chipuri”, fiind dispusă în două trepte.

Primul fel de slavă deşartă este cel prin care ne mândrim pentru
foloasele materiale sau pentru lucruri care se văd. Este cea mai obişnuită şi
ami evidentă formă de chenodoxie, care-l loveşte pe omul căzut foarte uşor
şi cel mai adesea. Ea constă în a se arăta mândru şi a se lăud cu bunurile pe
care le are sau pe care le crede că le are, şi ar dori să fie văzut, apreciat,
admirat, stimat, onorat lăudat, într-un cuvânt să fie slăvit de ceilalţi oameni.

Mai subtilă, pentru că ţine mai puţi de cele materiale şi de cele care se
văd, deşi e tot atât de răspândită ca cea dintâi, este chenodoxia care constă în
îngâmfarea cu calităţi intelectuale, dar şi cunoştinţele dobândite.

A doua formă de chenodoxie este cea în care omul se mândreşte pentru cele
spirituale şi ascunse din dorinţa de laudă deşartă.

Această patimă are o putere neobișnuită.Caracterul ei subtil 61,capacitatea

de a îmbrăca nenumărate forme, de a se strecura pretutindeni și de a ataca omul
din toate părțile o fac greu de sesizat și de recunoscut și foarte greu de
combătut.Ca și în cazul tuturor celorlalte patimi,omul primește din slava deșartă
o plăcere care-l ține legat de ea și pentru care este gata să facă și paradoxal să
sufere orice.

Chenodoxia îl aruncă pe om în amăgire și delir,acestea fiind efecte

patologice fundamentale care-i îndreptățesc pe Sfinții Părinți să o numească

60
http://www.dexonline.news20.ro/cuvant/chenodoxie.html

61
Cf.Evagrie,Tratatul practic,13
43
nebunie.Pe plan duhovnicesc,efectele patologice ale chenodoxiei sunt extrem de
nocive.Ea aduce moartea sufletului,orbirea minții,tulburarea ei,micșorându-i
puterea de cunoaștere.

4.10 Mândria

Mândria (sau trufia) este un păcat care constă în afişarea unei

superiorităţi ce poate fi legată în chip nesăbuit de diverse lucruri (calităţi
fizice sau morale, avere, situaţie, origine, naţionalitate, etnie, rasă, culoarea
pielii, etc). Mândria este unul din cele şapte păcate capitale. Ea îl spurcă, îl
coboară pe om, îl acoperă de ruşine, căci îl face asemenea diavolilor, foşti
îngeri azvârliţi din cer de Dumnezeu din pricina trufiei; ea este în acelaşi
timp şi rădăcina marilor încălcări ale legii morale (deci al celorlalte păcate).
Dumnezeu urăşte ochii trufaşi şi inima trufaşă născătoare de cuvinte semeţe.
El le stă împotrivă celor mândri, pe care îi mustră şi îi pedepseşte aspru,
cărora le smereşte inima prin suferinţe şi necazuri. Exemple pilduitoare sunt
destinele tragice ale lui Sanherib, Belşaţar şi ale Egiptului, Israelului,
Moabului sau cele ceva mai blânde ale lui Nabucodonosor al II-lea, Ozia
sau Iezechia. În mod obişnuit mândria aţâţă certurile, poate cufunda omul în
sărăcie (prin refuzul de a presta unele munci considerate inferioare) şi poate
da naştere la dispreţ faţă de ceilalţi, ceea ce se întâmplă la unii oameni care
au o anumită corectitudine morală (pilda vameşului şi fariseului). Ea este
incompatibilă cu adevărata înţelepciune.

Creştinul adevărat nu se socoteşte niciodată înţelept, cum fac cei

bogaţi sau mulţi din oamenii mândri, pentru că acest lucru l-ar îndepărta de
mântuire. Omul mândru este adeseori lăudăros (cu ceea ce de fapt nu-i
aparţine- bunuri, sănătate, educaţie, origine), în multe cazuri ateu, uneori
batjocoritor; în anumite cazuri el este îmbuibat şi asupritor iar în altele
adună mulţime de păcate grele. Cauzele mândriei sunt cunoaşterea, bogăţia
şi puterea sau chiar o anumită corectitudine morală. Armele luptei împotriva
44
mândriei sunt rugăciunea şi iubirea aproapelui, modelul suprem fiind Iisus,
care este blând şi smerit cu inima.62

Ca și chenodoxia,mândria are două forme.Una se manifestă în

raporturile omului cu semenii săi,cealaltă privește legătura omului cu
Dumnezeu.Cea dintâi formă a mândriei constă în convingerea omului că
este superior față de ceilalți sau cel puțin față de unii dintre ei,dar și în
încercarea de a dobândi această superioritate daca cumva nu crede ca o are
deja.Oricum mândria constă în a se înălța omul pe sine,fie fără vreun motiv
anume.

În timp ce prima formă de mândrie îl face pe om să se înalțe față de

semenii săi,a doua îl face să se înalțe față de Însuși Dumnezeu și să se ridice
împotriva Lui.Mândria este o patimă de o gravitate extremă.Ea este negare
sau refuz a lui Dumnezeu.Evagrie scrie că demonul trufiei pricinuiește cea
mai grea cădere a sufletului.Fiind o formă de nebunie poate duce la stări
acute și tipice de nebunie în înțelesul curent al termenului.În mândrie omul
se arată a fi stăpânit de diavol mai mult decât în orice altă patimă și de aceea
uneori acela nici nu se mai luptă cu el.Sfântul Ioan Gura de Aur spune că
mândria face din om drac63.Mândria este cea care i-a transformat în diavoli
pe Satana și pe ceilalți îngeri căzuți.

62
https://ro.orthodoxwiki.org/Mândria

63
Omilii la 2 Tesaloniceni,I,2
45
V Afecțiunile somatice-boala fizică

5.1 De ce ne îmbolnăvim?

Majoritatea oamenilor privesc boala ca pe un ghinion în viaţa lor, o

nedreptate, mai ales dacă este vorba de o maladie ereditară sau e luată de la
cineva. Orice boală sau accident apărut în viaţa ta a fost provocat de tine.
Boala este pur şi simplu un semnal al corpului tău.

„Orice boala este o oportunitate si nu o judecata.

Scopul bolii este de al conduce pe om la el insusi.”-preluare din medicina

chineza.
Supraconştiinţa ta, latura ta divină, Dumezeul tău interior îţi trimite un
mesaj ca să-ţi atragă atenţia asupra faptului că în acţiunile, vorbele şi
46
gândurile tale este ceva care se opune legii iubirii. De aceea este necesar să
captezi mesajul şi să mulţumeşti supraconştiinţei tale că ţi l-a transmis. Dacă
nu reuşeşti să descifrezi mesajul, bolile şi accidentele tale nu vor face decât
să se intensifice.Durerea… este ”clopotelul”,care te avertizeaza.
Cănd starea de rău persistă, e timpul să vezi neapărat despre ce e vorba.
Dacă boala e puternică înseamnă că ea s-a instalat în tine de multă vreme.
Este sufletul tău care strigă ajutor. Trebuie să revii pe drumul cel bun, pe
drumul dragostei.
Fiecare boală, indispoziţie sau accident nu este decât un semnal.
Boala încetează de îndată ce ai înţeles mesajul. Cu cât doreşte omul mai
mult să se schimbe cu atât mai repede şi mai uşor se desfăşoară
însănătoşirea lui.
Bolile sunt cu miile, iar cauza este una singură: insuficienta iubire
de Dumnezeu. De îndată ce încetăm să năzuim către Divin noi ne cufundăm
în uman şi începem să depindem de acesta, adică de viaţă, desfătare sexuală,
mâncare, dorinţe şi conştiinţă. Cu cât depindem mai mult de acestea cu atât
mai mare va fi îmbolnăvirea.
Toate aceste boli se lecuiesc într-un singur mod: să accepţi pierderea
umanului, să vezi în aceasta voinţa divină şi să înţelegi că fără boală nu
există dezvoltare spirituală. Boala este un bec roşu care ne avertizează
asupra faptului că noi ne aflăm pe un drum greşit.
Dacă ani în şir faci prostii, repetând greşelile, vine o vreme a plăţii prin
boala pe care singur ţi-ai creat-o. De fapt boala se datoreşte pierderii
Divinului din noi, iar însănătoşirea este rezultatul restabilirii acestei legături.
Practic te vindeci trupeşte dacă te-ai vindecat sufleteşte.
Noi oamenii suntem alcătuiţi din trei componente: trup, suflet şi spirit,
asemeni Sfinei Treimi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi orice dezechilibru al
uneia din cele trei structuri ne aduce suferinţă.

Boala şi starea de rău sunt opuse sănătăţii şi stării de bine şi se

manifestă în realitatea ta din vina ta. Tu nu poţi să fii bolnav fără ca la un
anumit nivel să-ţi cauzezi boala şi poţi să te faci iarăşi bine într-o clipă, pur
şi simplu decizând aceasta.
47
 Oamenii care nu cred în Dumnezeu sunt mai expuşi bolilor datorită
coeficientului de imunitate care este foarte scăzut, De acea, oamenii
credincioşi sunt mai sănătoşi psihic şi fizic decât cei care nu au credinţă.
Drumul însănătoşirii este drumul câtre Dumnezeu.
Toate bolile sunt autocreate. Până şi doctorii îşi dau seama acum de modul
în care oamenii se autoîmbolnăvesc. Oamenii cu un orgoliu interior crescut
atrag boala şi nenorocirea.
Boala ne obligă să ne schimbăm lăuntric, să ne transformăm, să
acumulăm iubire pentru Dumnezeu. Cu cât mai puternic se schimbă omul
lăuntric în direcţia bună cu atât mai puţine medicamente îi sunt necesare şi
mai repede poate învinge boala64.
Întotdeauna bolile apar în câmpul energetic al omului cu mulţi ani înainte ca
ele să se manifeste în planul fizic. Câmpul energetic este primordial în
raport cu corpul şi îi determină acestuia soarta, caracterul şi starea fizcă.
Organismul trebuie să blocheze programele distructive ce au pătruns în
câmpul omului. Cu cât este mai puternic şi mai periculos programul
distructiv, cu atât mai eficientă şi mai sigură poate să fie blocarea acestuia,
adică boala.
Când omul încalcă Legile Supreme se abate de la calea sa de
evoluţie, i se deformează structura energetică, apar breşe în sistemul său
defensiv şi el devine o pradă uşoară pentru virusu, care îndeplineşte funcţiile
unui program punitiv. Omul începe să fie bolnav. Bolile grave contribuie la
protejarea structurii spirituale.
Dacă distrugem armonia dintre noi şi univers vom avea parte de boli,
nefericire, necazuri şi suferinţe.
Gândurile sumbre, pline de neîncredre, grijile, ura şi frica, împreună cu
rudele lor: anxietatea, amărăciunea, nerăbdarea, avariţia, lipsa de
amabilitate, obiceiul de a judeca pe alţii şi de a-i condamna, toate acestea
atacă trupul la nivelul celulei, ceea ce va conduce la suferinţă, nefericire şi
deprimare. În aceste condiţii este imposibil să ai un corp sănătos.
Prin gândurile, dorinţele şi obiceiurile noastre inducem sănătate sau
boală în corpul fizic. Noi suntem singurii răspunzători pentru starea noastră

64
http://www.terapianaturala.ro/cauzele-spirituale-ale-bolilor/
48
de sănătate, pentru fericirea şi nereuşitele noastre. Nu Dumnezeu ne trimite
boli, accidente sau suferinţe, ci noi ni le creem singuri prin gândurile noastre
distructive. Cu alte cuvinte, culegem ce am semănat în trecut. Sentimentul
de prosperitate prin rezonanţă atrage prosperitatea.
A-ţi fi teamă de o boală înseamnă a-i înlesni evoluţia, a o provoca. Dacă
aveţi gânduri despre boală şi suferinţă trupul va atrage aceste gânduri în
corpul fizic.
Gândiţi-vă că întâmplările nu sunt cauze ci efecte ale stării mentale în care
vă complaceţi.
Boala nu trebuie considerată ca o pedeapsă sau ca o nedreptate. Ea este cel
mai drept act din existenţa noastră, pentru că a fost generată de
comportamentul nostru mental şi afectiv. Prin gând omul se îmbolnăveşte şi
tot prin gând el se vindecă.
Orice boală porneşte din minte. Mulţi bolnavi îşi pregătesc în mental, cu
străduinţă, anii de-a rândul, o înbolnăvire definitivă. Nimic nu se manifestă
în corp fără să aibă un prototip mental corespunzător.
Adevărata vindecare începe în momentul în care ne gândim ce am vrea să
facem atunci când ne vom recâştiga sănătatea. Nu tratamentul medical este
cauza vindecării, ci credinţa fermă. ”De veţi crede, toate sunt cu putinţă
celui care crede”. (Marcu 9, 23)
Când suntem bolnavi să cerem să ni se dea sănătate şi nu să fim vindecaţi de
boală.
În cazul unui om bolnav, cu cât vă temeţi mai mult pentru el cu atât
produceţi un rău mai mare şi-l împiedicaţi să supravieţuiască.
Când se îmbolnăveşte cineva să-i acordăm un ajutor minim şi foarte detaşat,
nu unul sufocant. Atenţia exagerată în timpul bolii întreţine boala şi
dependenţa.
Dacă compătimeşti un om, te poţi îmbolnăvi. Pe om poţi să-l ajuţi, dar nu
să-l compătimeşti. Compătimirea se adresează corpului şi poate prejudicia
spiritul omului. Când compătimeşti un om bolnav înseamnă să nu fii de
acord cu boala lui, dar nu iei în considerare cauzele spirituale ale bolii
respective, care favorizează destrămarea spiritului. De aceea, boala trebuie
acceptată cu smerenie. Singura soluţie a celorlalţi este să se roage pentru

49
sănătatea lui, dar nu să-l compătimească.
Medicul pansează rana şi Dumnezeu o vindecă. Când rana este tratată
cu iubire ea se vindecă repede. Vindecarea poate fi instantanee sau poate
dura o viaţă, în funcţie de cât de mult a-ţi capitulat în faţa iubirii. În măsura
în care putem păstra în suflet starea de bucurie şi iubire vom putea să
învingem treptat orice boală. Vindecările au loc doar atunci când greşelile
sunt plătite, lecţiile învăţate, atenţionarea luată în seamă.
Nu este suficient să acceptăm boala, trebuie să ne bucurăm că ea ne salvează
sufletul şi trupul.

Noi trebuie să acceptăm toate umilinţele, neplăcerile pricinuite

trupului nostru prin intermediul cărora ni se purifică sufletul.
Obiceiul oamenilor de a discuta în societate despre simtomele diverselor
boli, cauzele lor, morţi, agonii şi scene de coşmar atrag asupra lor un torent
de impresii dăunătoare, care le vor pricinui boli şi suferinţe.
Să nu uitaţi locul în care v-aţi născut. De locul în care aţi văzut lumina zilei
şi de poporul din care vă trageţi v-a leagat şi vă leagă întotdeauna energii
uriaşe, cu influenţe nebănuite. Să nu uitaţi că un om bolnav va fi ajutat cel
mai bine să se vindece în locul în care s-a născut, pentru că numai acolo
paternul lui bioenergetic funcţionează cel mai bine.

Dacă avem curajul să fim cinstiţi cu noi putem uşor să observăm că:
jumătate din viaţă ne străduim să ne distrugem sănătatea pentru avere,
pentru ca apoi   în cealaltă jumătate să cheltuim averea pentru a ne
recâştiga sănătatea, cât se mai poate din ea.

50
5.2 Cauzele spirituale ale bolilor

Prin boală omul trebuie să înţeleagă că a greşit undeva pe drumul

vieţii şi până nu-şi elimină greşeala nu se poate vindeca decât parţial,
deoarece în el persistă cauza generatoare de rău.
De aceea trebuie ca mai întâi să fie depistată cauza bolii, iar bolnavul să
înţeleagă să evite pe viitor greşelile comise, Dacă nu se elimină cauza
aceasta poate alimenta în continuare boala sau poate migra de la un organ la
altul. Când cauzele vor fi eliminate boala va dispărea.

a.Cancerul

Este cunoscut sub denumirea științifică de tumoare malignă sau neoplasm

malign, este un grup de boli ce implică dezvoltare a celulelor anormală cu
potențial de a invada sau a se răspândi în alte părți ale corpului. Nu toate
tumorile sunt canceroase; tumorile benigne nu se răspândesc la alte organe.
Posibile semne și simptome includ, printre altele: un nodul nou apărut,
sângerări anormale, tuse prelungită, pierdere în greutate fără explicație și
modificări ale scaunelor. În timp ce aceste simptome pot indica existența
cancerului, acestea pot apărea și datorită altor probleme. Există peste 100 de
tipuri diferite ce cancer care afectează corpul uman.65

65
https://ro.wikipedia.org/wiki/Cancer
51
CANCERUL: este boala întristării, reprimarea sentimentului negativ,
deprimarea şi nemulţumirea faţă de sine, de soartă şi ataşament faţă de
viitor. Bolnavii de cancer cad în depresie şi regretă trecutul.
Regenerarea iubirii faţă de alţi oameni este prima cale spre vindecarea
cancerului şi a altor boli. Femeile care ţin mari supărări în profunzime se
îmbolnăvesc de cancer. De fapt toate emoţiile înăbuşite produc cancerul.
Emoţiile ascunse multă vreme în tine sfârşesc prin a exploda, ceea ce
provoacă şi explozia celulelor din corpul tău.

Dacă jignim prin cuvinte persoana iubită putem să ne alegem cu

cancer la buze, la limbă sau gingii, iar dacă vom critica în permanenţă ne
vom îmbolnăvi de cancer hepatic. Dacă ne vom supăra în permanenţă pe
persoana iubită, pe sine şi pe soartă ne vom îmbolnăvi de cancer la piept.
Dacă vom gândi agresiv despre cei apropiaţi riscăm un cancer la stomac.
Cauza spirituală a cancerului constă în faptul că individul nu a asimilat cel
puţin jumătate din lecţiile karmice ce i-au fost propuse în această viaţă,
refuzând astfel evoluţia. Cancerul reprezintă o autodistrugere, ceea ce face
vindecarea dificilă. De fapt, cancerul este o boală a sufletului şi de aceea
trebuie vindecat întâi sufletul.
CANCERUL MAMAR:se datorează supărărilor pe tema iubirii şi o
permanentă nemulţumire în legătură cu banii, cu situaţia materială.
CANCERUL LA PROSTATĂ:apare datorită lipsei dorinţei de a trăi, care
loveşte în prima chakră. Cancerul stopează dorinţa de a-ţi ucide propriul
suflet.

b. Bolile cardiovasculare sau bolile cardiace

Sunt o categorie de boli care implică inima sau vasele sangvine:

(arterele și venele).

52
În timp ce termenul de punct de vedere tehnic se referă la orice boală care
afectează sistemul cardiovascular, acesta este adesea folosit cu referire la
cele legate de ateroscleroză și/sau hipertensiune arterială. Cauzele,
mecanismele și tratamente de aceste cauze adesea se suprapun.

Bolile cardiovasculare rămân cea mai mare cauza a deceselor la nivel

mondial, deși de-a lungul ultimelor două decenii rata mortalității
cardiovasculare a scăzut în multe țări cu venit ridicat. În același timp,
decesele și bolile cardiovasculare au crescut cu o viteză uimitor de rapidă în
țările mici și cu venituri medii.Procentul de decese premature din datorită
bolilor cardiovasculare variază de la 4% în țările cu venituri mari la 42% în
țările cu venituri mici. În 2008 mai mult de 17 de milioane de oameni au
murit din cauza bolilor cardiovasculare. 66

În fiecare an bolile de inimă ucid mai mulți americani decât cancerul. În

ultimii ani riscul cardiovascular la femei a fost în creștere și a ucis mai
multe femei decât cancerul de sân. Studii în rândul tinerilor a arătat că
ateroscleroza precoce se poate depista în adolescenșă și se fac eforturi de
prevenire primară necesare din copilărie.

66
https://ro.wikipedia.org/wiki/Boli_cardiovasculare
53
VI Bolile psihice

O boală mentală este o boala psihiatrică care afectează gândurile,

comportarea și abilitatea socială a oamenilor.

Boala mentală este o disfuncție care afectează sentimentele și

comportamentul. Deși puține boli mentale pot fi prevenite, aproape toate pot
fi abordate cu succes și tratate. Cauzele bolilor mentale sunt complexe și
sunt influențate de factori genetici (ereditari), experiențe stresante din viață,
boli fizice, dificultăți în mediul familial etc.

Adesea se face confuzie între noțiunile de boală mentală și dizabilitate

intelectuală. Există o diferență netă între ele: boala mentală este o boală și
poate fi vindecată, în timp ce dizabilitatea intelectuală, care este o stare
caracterizată prin dificultăți majore de învățare și înțelegere, datorate unei
dezvoltări incomplete a inteligenței, durează o viață67.

Este important să facem distincția între bolile mintale și cele

spirituale. Din acest motiv, unii vorbesc pe de o parte, de boli trupești, iar pe
de altă parte, de boli ale sufletului. Nu îmi place expresia „boli ale
sufletului”, deoarece este una ambiguă, putând face trimitere fie la bolile
mintale, fie la cele spirituale, care sunt două lucruri diferite. În realitate
trebuie să facem distincție între trei lucruri complet diferite. Există bolile
trupești, boli ale trupului, există bolile mintale care privesc viața noastră
psihică și, în fine, bolile spirituale care sunt un lucru distinct. Ce sunt,
așadar, bolile trupului? Este un lucru cunoscut de toată lumea: cele care
produc dereglări în trupul nostru.

67
https://ro.wikipedia.org/wiki/Boal%C4%83_mintal%C4%83
54
 Ce sunt bolile mintale? Sunt probleme ce clatină universul nostru
psihic, precum dezvoltarea exagerată a imaginației, tulburări de memorie,
probleme de logică, fobii față de anumite obiecte, tulburări ale poftei de
mâncare pentru care există cauze psihice etc. Există, în fine, bolile
spirituale. Ce sunt acestea? Tulburări apărute în relația noastră cu
Dumnezeu. Cu alte cuvinte, din moment ce omul a fost creat după chipul lui
Dumnezeu, aceasta înseamnă că tot ceea ce are și este va fi determinat de o
relație concretă cu Dumnezeu, fie pentru a-L primi, fie pentru a-L respinge.
Bolile spirituale sunt, așadar, boli ale relației noastre cu Dumnezeu, fiind
incluse aici atât lucrarea trupească, cât și cea proprie psihismului nostru. Ca
urmare, bolile spirituale nu sunt pur și simplu boli ale minții, ale duhului
care se găsește la un al treilea nivel, dincolo de cel al trupului și al
sufletului, ci cuprind întregul existenței noastre în relația ei , negativă sau
pozitivă, cu Dumnezeu. Aceste trei tipuri, așadar, de boli se pot manifesta
simultan.

Un om poate suferi de boli trupești, mintale și spirituale, care pot

avea sau nu legătură între ele. De pildă, există boli trupești care au o cauză
firească, deși toate bolile își au rădăcinile în căderea omului, în păcatul
strămoșesc, [iar nu în fire]. Totuși, în stadiul actual al umanității, există
oameni sănătoși, dar care suferă de boli, de cancer sau altceva, după cum
putem vedea și în viețile sfinților contemporani, cum ar fi Gheronda Porfirie
sau Gheronda Paisie, care erau bolnavi, dar sufereau de boli cu cauze firești,
nu duhovnicești. Bolile trupești, însă, pot avea și cauze psihice, caz în care
vorbim de boli psiho-somatice, așa cum, totodată, o boală trupească poate
avea o cauză spirituală. De pildă, când avem o anume patimă, să spunem
lăcomia pântecelui, când mâncăm mult, dăm pricină unor boli, cum ar fi
probleme cardiace, probleme ale sistemului circulator sau, iarăși, când ne
mâniem, provocând astfel disfuncții în organismul nostru, de asemenea,
când suntem cuprinși de stresul ce ține de planul duhovnicesc, avem de a
face cu dereglări ale organismului etc. Prin urmare, bolile spirituale pot avea
trei cauze distincte: cauze trupești, lucru vădit de Părinții Bisericii, după
cum, de altfel, subliniază și Sfântul Grigore de Nyssa. Consumul mare de

55
alcool, de pildă, produce probleme la nivel mintal, deci cauza este una
trupească.68

Cauză poate fi și diavolul însuși, lucrarea diavolească, dar această

influență nu trebuie exagerată. Se întâmplă ca unele persoane să fie
demonizate, dar nu putem explica toate bolile spirituale prin prisma luării în
stăpânire de către demoni și să le atribuim lucrării diavolului. Sunt puține
cazurile care se datorează demonizării. Și, desigur, există și cauze spirituale
pentru o serie de boli spirituale. De pildă, paranoia este adeseori pusă în
legătură cu trufia, depresia este corelată cu ceea ce Sfinții Părinți numesc
tristețe sau akedie. Procedura de identificare a cauzelor pentru fiecare
situație este una complicată. În unele cazuri, bolile mintale pot fi vindecate
prin tămăduirea trupului, în alte cazuri prin cea a sufletului, iar în alte
situații prin intermediul unei abordări speciale în ceea ce privește aceste boli
mintale. Dar există și cazuri în care o boală mintală nu are legătură cu una
spirituală. Așa se face că vedem oameni sănătoși duhovnicește, care cu toate
acestea au probleme psihice sau suferă de boli trupești. Trebuie să adoptăm
o abordare rezervată în privința celor spuse. Într-o altă carte pe care am
scris-o, intitulată Conștiință duhovnicească, în cadrul căreia analizez aceste
trei tipuri de boli, arăt că trebuie să fim atenți în privința unor psihoterapii,
deoarece problema constă în faptul că unele psihoterapii sunt inofensive, dar
altele se bazează pe o antropologie structurată amănunțit.

De exemplu, psihanaliza lui Freud sau Jung. Demonstrez faptul că în

multe cazuri antropologia și teologia nu se pot pune de acord. Sistemul lui
Freud, de pildă, este întemeiat pe ateism, având așadar o percepție asupra
omului care nu se împacă cu cea proprie creștinismului. Și la Jung există
probleme de natură teologică, acesta considerând, de pildă, că satana este
cea de a patra persoană a Sfintei Treimi și că omul, pentru a avea o
dezvoltare psihică firească, trebuie să înglobeze răul în viața sa, lucru total
ireconciliabil cu doctrina creștină. Trebuie, așadar, să fim foarte
circumspecți în privința psihoterapiei și să dăm, totodată dovadă de o

68
http://www.pemptousia.ro/2012/12/jean-claude-larchet-interviu-pent
56
ascuțime a minții. Cred că un lucru important în abordarea bolilor este
ascuțimea minții.

Marii Părinți duhovnicești, Bătrânii [cu autoritatea unui Gheronda]

au această ascuțime, după cum i-am cunoscut citindu-le viața, sunt capabili
să pună îndată un diagnostic al bolii, când se apropie cineva de ei. Părintele
Porfirie, de pildă, era capabil să spună „aveți această boală” sau „cauza este
trupească, mintală, spirituală” etc. Sigur, problema este că în zilele noastre
nu sunt mulți Părinți care să aibă o asemenea ascuțime a minții [harisma
străvederii] și să ne vorbească astfel. Dar asemenea întâmplări putem găsi în
scrierile Părinților.69

Schizofrenia este o psihoză caracterizată prin deteriorarea proceselor de

gândire și de răspunsuri emoționale inadecvate. Tulburarea se manifestă
prin halucinații auditive, deliruri paranoide sau bizare sau prin vorbire și
gândire dezorganizate și este însoțită de disfuncție socială sau ocupațională
semnificativă. Debutul acestor simptome apare de obicei la începutul
perioade adulte, cu o prevalență globală de-a lungul vieții în jur de 0,3–
0,7%.

O persoană diagnosticată cu schizofrenie poate avea halucinații (cele

mai frecvente sunt reprezentate de auzirea unor voci), deliruri (adesea bizare
sau de natură persecutorie) și gândire și vorbire dezorganizate. Ultima poate
baleia de la pierderea șirului gândirii la fraze vag conectate ca înțeles și la
incoerență, cunoscută drept schizofazie, în cazuri severe. Retragerea socială,
indiferența față de îmbrăcăminte și igienă, pierderea motivației și a judecății
sunt frecvente în schizofrenie.

Există adesea dificultăți emoționale sistematice, care sunt observabile, de

exemplu lipsa unui răspuns emoțional adecvat. Debilitatea cogniției sociale
este asociată cu schizofrenia,la fel ca simptomele de paranoia; izolarea
socială apare frecvent.Apar frecvent probleme cu memoria de lucru și
memoria pe timp îndelungat, atenția, funcțiile de execuție și viteza de
procesare a informației.Într-un subtip frecvent persoana poate rămâne
69
Jean-Claude Larchet,Terapeutica bolilor mintale
57
preponderent tăcută, poate rămâne nemișcată în posturi bizare sau se poate
deda la agitație fără sens, toate semne ale catatoniei

Depresia clinică este o stare mentală de tristețe/amărăciune care

persistă pe perioade îndelungate.

Simptome care durează mai mult de două săptămâni și de o severitate care

începe să împiedice desfășurarea normală a activităților zilnice deja
semnifică depresie clinică.

Se presupune că doar o mică parte din cei care suferă de depresie ajung să
conștientizeze această afecțiune și să se supună tratamentului corespunzător.
Motivele sunt frica de stigmatizare socială, orgoliul personal și ignoranța.

Spre deosebire de credința populară, chiar și cazurile de depresie severă pot

fi tratate medical și vindecate.

Se estimează că în anul 2020 depresia va deveni a doua cauză de

dizabilitate la nivel mondial, după afecțiunile cardiovasculare. În prezent,
boala afectează aproximativ 121 milioane de oameni pe glob. În România, a
fost depistată o creștere semnificativă a episodului depresiv major odată cu
vârsta, de la 2,1% – 2,6% (18-49 ani) la 4,4% – 5,2 % (peste 50 de ani) cu
un ritm de creștere de 1,2 puncte procentuale pentru fiecare grupă de vârstă
(50-64 ani și peste 65 de ani).70

Paranoia este un proces de gândire puternic afectat de anxietate sau

frică, de multe ori până la iraționalitate și delir, decurgând fără halucinații și
schimbări accentuate de personalitate. Gândirea paranoică este caracterizată
de obicei de neîncredere sau suspiciune față de ceilalți. Paranoia este
denumirea dată unei stări de orgoliu exagerate, de gândire greșită, de
interpretări false, fiind o boală psihiatrică încadrată în clasa psihozelor.
Istoric, această caracterizare a fost folosită pentru a descrie orice formă de
delir.

70
http://medlive.hotnews.ro/depresia-este-mai-frecventa-decat-diabetul-in-romania.html
58
 Câteodată, în vorbirea cotidiană, termenul paranoia este folosit greșit
pentru a descrie o fobie. De exemplu, o persoană nu vrea să zboare de frica
prăbușirii avionului. Acest lucru, nu indică automat paranoia, ci mai degrabă
o fobie. Faptul că nu este învinovățit cineva în acest caz, indică mai degrabă
prezența unei fobii. Starea de paranoia apare în momentul în care subiectul
poate fi considerat normal, însă este condus de o tulburare la limita
psihiatriei.Un aspect important al gândirii paranoice îl reprezintă
centralitatea: faptul că paranoicul se vede ca o personalitate centrală într-un
scenariu care poate fi periculos sau grandios și interpretează evenimente
care nu au nicio legătură cu ei în realitate ca fiind direcționate spre ei sau
despre ei.

Termenul paranoia a fost folosit pentru a descrie o boală mentală în

care o gândire delirantă este singura sau cea mai importantă caracteristică.
Conceptul a fost descris de către Heinroth, apărut în anul 1818 și provine
din limba greacă ("para=în afară; iar "nous"=minte).

În tentativa sa originală de a clasifica bolile mentale, psihiatrul german

Emil Kraepelin a folosit termenul paranoia pură pentru a descrie o condiție
unde era prezent delirul, dar fără o deteriorare aparentă a capacității
intelectuale și fără alte caracteristici ale dementia praecox, boala redenumită
mai apoi schizofrenie. Notabil, în definiția sa, gândul nu trebuia să fie
persecutor pentru a fi clasificat ca paranoic, deci orice gând delirant putea fi
clasificat ca fiind paranoic. De exemplu, o persoană care are gândul delirant
că este o figură religioasă importantă ar fi clasificată de Kraepelin ca
suferind de "paranoia pură". Chiar și în prezent, un delir nu trebuie să aibă
ca și caracteristici suspiciunea sau frica pentru a fi clasificat ca fiind
paranoic. O persoană, ar putea fi diagnosticată cu schizofrenie paranoică
fără un delir de persecuție, prin simplul fapt că delirul se referă la ei însăși,
cum ar fi gândul că ar fi un agent SRI sau un membru cunoscut al familiei
regale.71

71
http://www.la-psiholog.ro/info/tulburarea-de-personalitate-paranoida
59
 Fobia poate fi definită ca fiind o teamă irațională, foarte persistentă,
dusă uneori la extreme și totuși inofensivă. Aceasta poate fi stârnita atât de o
anumită situație, cât și de anticiparea ei. De exemplu, cei care suferă de
acrofobie (teama de inălțime) se pot panica chiar și atunci când se gândesc
că este necesar să urce pe o clădire înaltă.72

Tipuri de fobii

Fobii sociale (teama de diverse situații sociale - teama de a vorbi în public,

teama de a socializa etc.). În Statele Unite, 12% din adulți au fost afectați de
acest simptom de-a lungul vieții.

Agorafobii (teama de a rămâne blocat într-un loc)

Fobii specifice – teama de diverse lucruri sau obiecte (teama de gândaci, vânt,
cutremur etc) În această categorie se încadrează patru tipuri majore de fobii și
anume:

Teama de mediul natural – teama de lumină, apă, furtună etc.

Teama de animale – teama de șerpi, rozătoare, păianjeni etc.

Teama medicală – teama de a vedea sânge, teama de injecții, de medici etc.

Teama de diverse situații – teama de a merge pe poduri, de a pleca de

acasă, teama de a conduce etc.

6.1.Tristețea

Este o stare a sufletului alcătuită dincolo de ceea ce însușii cuvântul

indică din descurajare,neputință,greutate și durere
sufletească,mâhnire,strâmtorare,apăsare înăbușire,deznădejde,însoțite de cel

72
Petru Boișteanu, Ana-Maria Grigorescu, "Fobia socială. Tulburarea de anxietate socială",
ed.Cantes, 2005

60
mai adesea de o mare tulburare și neliniște.O primă cauză a tristeței ar fi
neîmplinirea dorințelor,unei pofte trupești73.Tristețea vădește că cel atins
este alipit de bunurile materiale,de valorile acestei lumi.De aceea
evagrie,arătând că toate patimile sunt legate de tristețe,pentru că patima
înseamnă poftă.Adeseori tristețea este provocată de pierderea unui bun
material,sau de orice pagubă suferită peacest plan.Tristețea este iscată și de
pizmuirea celorlalți,pentru bunurile lor materiale saumorale.A doua cauză
este mânia.Adesea omul se mâhnește pentru că s-a mâniat peste măsură de
mult sau că s-a mâniat prostește și fără rost,alteori,dimpotrivă,pentru că nu
și-a revărsat toată furia sau pentru că n-a trezit în celălalt reacția scontată.În
orice tristețe e o parte de lucrare demonică,fie că o iscă,fie că o sporește,fie
că o menține în suflet.Mai ales când e vorba de tristețea fără motiv.Patima
tristeții poate lua chipul cumplit al deznădejdii,care este lucrul cel mai
rău.Nimeni altul,decât diavolul aruncă sufletul în deznădejde ca să-lpiardă
cu totul.

6.2 Akedia

Akedia se înrudește atât de mult cu tristețea,încât tradiția ascetică

apuseană,le socotește una și aceeași patmă.

Termenul grec akedia,preluat în limba latină acedia,e greu de tradus

în chip simplu și complet în același timp,cuvintele lene și plictis,prin care
este redat cel mai adesea, nu exprimă decât o parte din realitatea complexă
desemnată prin el.Akedia este un soi de lenevie și de plictiseală,dar mai e în

73
Despre cele opt gânduri păcătoase,11
61
ea și lehamite,silă,nepăsare,descurajare,lâncezeală,somnolență împingându-l
pe om la somn.

VII Boala de origine demonică

Încă de la început trebuie spus că Dumnezeu în iconomia sa, în marea

sa iubire de oameni îngăduie aceste posedări cu un scop bine stabilit, şi că
orice rău se preface în bine. Există chiar un cuvânt care spune că diavolul
oricât s-ar strădui să facă rău până la urmă tot bine iese. Demonizarea luată
în sensul de încercare de la Dumnezeu, sens care necesită acţiunea unor

62
oameni credincioşi, este cea mai bună dovadă a existenţei sufletului
imaterial, a realităţilor spirituale, a iconomiei divine, a dreptei judecăţi.etc

Vindecarea lor este dovada puterii neasemănate a Mântuitorul Iisus

Hristos, precum şi a neputinţei demonilor şi a înfrângerii definitivă a lor.
Posedatul odată vindecat ajunge la o adâncă smerenie, ca urmare a lucrurilor
prin care a trecut, şi la o permanentă grijă de sine pentru a nu mai recădea în
patimi care să-i readucă boala. Familia celui posedat se uneşte strâns pe
lângă acesta în post, rugăciune, în participarea la viaţa Bisericii. Răbdarea
pe lângă cel bolnav este nevoinţă mucenicească, dătătoare de cununi.
Aceştia se călesc în virtutea răbdării şi a nădejdii. În vechime cei bolnavi
astfel erau primiţi în mănăstiri şi daţi spre îngrijire unor fraţi mai nevoitor
pentru călirea acestora, pentru exersarea în răbdare şi nevoinţă. Trecerea
printr-o asemenea încercare marchează pe tot restul vieţii.

În ceea ce priveşte terapeutica, trebuie subliniat că doar Sfântul este

apt să discearnă eventuala intervenţie demonică. Tot aici trebuie spus că
Sfântul prin darul tămăduirii, prin puterea lui Dumnezeu, este capabil să
vindece orice formă de nebunie. Puterea dată sfinţilor asupra demonilor este
una foarte mare aşa cum vedem la avva Theodor al Fermei „se zicea despre
avva Theodor că atunci când şedea la Schit a venit la dânsul dracul vrând să
intre şi l-a legat afară din chilie. Şi iarăşi alt drac a venit să intre, dar şi pe
acesta l-a legat. Şi mai venind şi al treilea drac a găsit legaţi pe cei doi şi le-a
zis lor: ce staţi voi aicea afară? Şi i-au răspuns lui: fiindcă şade înăuntru
cuviosul şi nu ne lasă să intrăm. Şi acesta făcând silă, se ispitea să intre. Iar
bătrânul l-a legat şi pe acesta. Deci temându-se dracii de rugăciunile
bătrânului, îl rugau zicând: slobozeşte-ne pe noi. Şi le-a zis lor bătrânul:
duceţi-vă! Şi ruşinaţi, s-au dus.” (Theodor al Fermei, 26) precum şi la mulţi
alţi sfinţi.

Metoda este, după cuvântul Mântuitorul, prin post şi rugăciune.

Iată câteva exemple din Pateric prin care demonizaţi au fost vindecaţi prin
post şi rugăciune:

63
Avva Longhin: „altădată iarăşi i-au adus lui unii pe un îndrăcit. Iar el zicea
către dânşii: eu n-am ce să fac. Ci mergeţi mai bine la avva Zinon. Apoi
când a început avva Zinon să gonească diavolul, a început a striga diavolul:
cum socoteşti, avvo Zinon, că pentru tine ies? Iată avva Longhin se roagă
acolo împotriva mea şi temându-mă de rugăciunile lui, ies, că altfel ţie nu-şi
dau răspuns” (Longhin, 5)

Avva Xantie: „s-au suit odată avva Xantie de la Schi la Terenut. Şi unde a
găzduit pentru osteneala nevoinţii, i-au adus lui puţin vin. Şi auzind unii, i-
au adus lui un îndrăcit şi a început dracul să îl ocărască pe bătrân: la
băutorul de vin acesta m-aţi adus? Şi bătrânul nu vroia să-l scoată, dar
pentru defăimare zicea: cred lui Hristos, că nu voi isprăvii paharul acesta
până ce nu vei ieşi. Şi dacă a început bătrânul să bea, a strigat dracul,
zicând: mă arzi, mă arzi! Şi mai înainte de a isprăvii, a ieşit, cu darul lui
Hristos” (Xantie, 2)

„Odată a venit un om la Schit, având supărare de duh necurat. Petrecând el

multă vreme la Schit, n-a simţit nici un folos sau uşurare. Iar unui părinte
oarecare făcându-i-se milă, a făcut rugăciune către Dumnezeu pentru dânsul
şi l-a însemnat pe faţă cu semnul Sfintei Cruci. Iar dracul fiind strâmtorat şi
necăjit de acel părinte, i-a grăit, zicând: mă goneşti pe mine din acest om,
dar să ştii că dacă mă goneşti, la tine voi veni. Zis-a lui părintele: vino la
mine, că eu cu bucurie te voi primi. Şi aşa ieşind necuratul duh din acel om,
a mers şi s-a lipit de părintele. Şi încă a început a-l îngreuia şi a-l necăji şi
aşa 12 ani l-a necăjit cu fel de fel de ispite. Iar bătrânul răbda şi se ruga lui
Dumnezeu cu priveghere şi cu mult post, muncind duhul care petrecea în el.
Mâncarea sa era în toate zilele numai câte 12 sâmburi de finici. După 12 ani
nemaiputând necuratul duh să-l sufere pe călugăr, l-a părăsit şi a fugit de la
dânsul. Iar bătrânul văzând dracul că a fugit, i-a zis: pentru ce mă părăseşti
şi fugi de la mine? Mai întoarce-te şi mai petreci cu mine! Şi i-a zis dracul:
Dumnezeu să te pedepsească călugăre, că numai Acela va putea să te
biruiască! Şi acestea zicând, s-a dus cu ruşine.” (XI, 6)

64
„Un pustnic aflând un om îndrăcit şi care nu putea să postească, s-a rugat lui
Dumnezeu să se mute la dânsul dracul şi acela să se slobozească. L-a
ascultat deci Dumnezeu şi a intrat dracul în pustnic, depărtându-se de la
omul acela. Iar pustnicul fiind îngreuiat de drac, răbda nevoindu-se în post
şi rugăciune. După puţine zile, pentru dragostea lui, mai mult a gonit
Dumnezeu şi de la dânsul dracul” (XII, 2) ş.a.

După cum se poate observa sfântul se roagă şi posteşte pentru cel

bolnav, ba uneori îşi pune în joc toată viaţa lui, aceasta fiind dragostea cea
desăvârşită, după cuvântul Mântuitorului. Deci, postul şi rugăciunea altora
pentru cel bolnav, aduc ajutorul dumnezeiesc. Dar nu oricine poate să facă
aceasta, sau mai bine zis oricine poate să facă aceasta dacă el însuşi este pe
calea sfinţeniei. Aşa cum vedem din (XIII, 3) „Povestea cineva din bătrâni
că a fost unul din bătrâni care s-a învrednicit de mare dar de la Dumnezeu şi
s-a înştiinţat pretutindeni numele lui, pentru viaţa lui cea cu fapte bune. A
ajuns de aceea numele lui până la împăratul. Iar împăratul trimiţând l-a
chemat şi dacă a luat rugăciune de la dânsul, a vorbit cu el şi folosindu-se
mult, i-a dat aur, iar bătrânul luând aurul a mers întru ale sale şi a început a
face ţarină cu vii şi alte adunături. Deci au adus un îndrăcit la dânsul după
obicei şi a zis bătrânul, dracului: Ieşi din zidirea lui Dumnezeu! Iar dracul i-
a răspuns: nu te voi asculta! Zis-a bătrânul: pentru ce nu mă asculţi? Zis-a
dracul: fiindcă te-ai făcut şi tu ca unul din noi, lăsând aducerea aminte de
Dumnezeu, pe care o aveai şi te-ai apucat de grijile cele pământeşti! Pentru
aceasta nu te voi asculta, nici nu voi ieşi din om!”. Uneori însă, este pus să
postească şi să se roage chiar bolnavul. Pentru aceasta se foloseşte
imobilizarea acestuia, cămaşa de forţă, mai ales când acesta se manifestă
violent. Astfel la (VII, 9) avem de-a face cu un frate oarecare, care fiind
înşelat de diavol prin vise, a ajuns până acolo încât a crezut că a primit
hirotonia de la Însuşi Hristos. Apoi, încredinţat fiind, a intrat în Sfântul
Altar vrând să se înveşmânteze şi să slujească. Părinţii cunoscându-l că nu
are hirotonie şi că este înşelat de diavol „au poruncit părinţii de i-au pus
fiare mari la picioare şi l-au trimis la o mănăstire afară din pustie şi au
poruncit să fie acolo pază şi să-l smerească cu ascultări grele, fără odihnă,
până ce se va smeri şi îşi va cunoaşte neputinţa şi înşelăciunea sa. Şi aşa i-au
65
făcut, până ce a venit el întru cunoştinţă şi a cunoscut înşelăciunea şi
smerindu-se s-a pocăit.”

În toate cazurile în care apare, imobilizarea nu pretinde să

constituie terapeutica sau s-o înlocuiască; cel mult poate să-i favorizeze
acesteia primirea iar acest lucru se vede şi din cuvântul Sfântului Ioan
Scărarul: „ţinând seama şi de ceea ce am văzut că se întâmplă şi la mulţi
bolnavi conştienţi. Aceştia cunoscându-şi frica şi neputinţa lor, au rugat pe
doctor să-i lege, fără voia lor, şi să-i trateze cu sila, de bunăvoia lor. (…) Iar
eu văzând aceasta i-am rugat pe doftori să se lase înduplecaţi de acei.”74

O altă armă şi mai puternică asupra demonului este smerenia. Smerenia este
starea Cuvântului Întrupat, este starea lui Hristos care acceptă chenoza,
acceptă, din dragoste pentru om defăimarea, batjocura, crucea. Omul care se
vede păcătos, se vede mai jos de toată făptura, iar cel care-şi vede păcatele
intră în starea lui Hristos. Hristos este cel ce-l îmbracă, iar acela dobândeşte
mintea lui Hristos. Ori aceasta nu este suferită de demoni. Aceasta îi arde
cel mai tare. Dacă ar fi să privim la cum defineşte Sfântul Ioan Scărarul
smerenia am citi: „ne-am adunat şi am cercetat împreună şi am ispitit
înţelesul cinstitei numiri. Şi unul a zis că ea înseamnă uitarea deplină a
isprăvilor proprii; altul, a se socoti pe sine cel mai de pe urmă şi mai păcătos
dintre toţi; altul, cunoştinţa ce o are mintea despre neputinţa şi despre
slăbiciunea ei; altul, a lua înaintea aproapelui în cazuri de supărări şi a
dezlega cel dintâi mânia; altul, cunoaşterea harului şi milei lui Dumnezeu;
altul, iarăşi, simţirea sufletului zdrobit şi tăgăduirea voii proprii. Iar eu (…)
am zis: smerita cugetare este un har fără de nume al sufletului, având un
nume numai pentru cei ce au primit cercarea (experienţa ei)” şi „cel ce m-a
îndrăgit (…) nu va mai lovi, nu va mai judeca, nu va mai voi să stăpânească,
nu va mai face pe înţeleptul, până ce va rămâne unit cu mine. Căci după
unirea cu mine, acela nu mai e supus legii” şi „dragostea şi smerenia sunt o
sfinţită pereche. Cea dintâi înalţă, cea de-a doua, susţinându-i pe cei înălţaţi,
nu-i lasă niciodată să cadă.

74
Idem 65
66
 Că smerenia este cea care îi înfrânge o recunosc şi demonii: „trecând odată
de la luncă la chilia sa, avva Macarie ducea smicele de finic, şi iată l-a
întâmpinat pe el diavolul pe cale cu secera şi vrând să-l lovească n-a putut.
Şi i-a zis lui: multă silă am de la tine Macarie, căci nu pot asupra ta. Iată
orice faci şi eu fac. Tu posteşti, dar eu nicidecum nu mănânc. Priveghezi,
dar eu nicidecum nu dorm. Numai una este cu care mă biruieşti. I-a zis lui
avva Macarie: care este? Iar el a zis: smerenia ta şi pentru aceasta nu pot
asupra ta.” (Macarie Egipteanul, 11) şi „altădată iarăşi un diavol a năpădit
asupra lui avva Macarie cu cuţit, vrând să-i taie piciorul. Şi pentru smerita
cugetare neputând, i-a zis: câte aveţi voi, avem şi noi, numai cugetarea cea
smerită vă deosebeşte de noi şi biruiţi” (Macarie Egipteanul, 33). Tot astfel
citim şi la amma Theodora în cuvântul 6: „smerita cugetare este biruirea
dracilor”

VIII Boala ca metaforă

Susan Sontag e unul din cei mai influenţi scriitori şi eseişti ai secolului 20, însă
ideile ei continuă să scoată la iveală aspecte mai puţin evidente din anatomia multor fenomene
cu care ne confruntăm. Sontag, care a fost totodată cineast şi activist politic, a provocat
numeroase controverse prin intervenţiile şi textele ei despre media şi cultură, despre SIDA şi
conceptul de boală, despre drepturile omului şi ideologia comunistă. A călătorit în zone de
conflict – în Vietnam, de pildă, în timpul războiului, ori la Sarajevo – şi şi-a făcut o vocaţie
din critica pertinentă.75

Deşi fiecare boală este problematică în felul ei, însoțită fiind de noi
aşteptări, boala propriu-zisă (odată tuberculoza, acum cancerul) stârneşte
75
https://ro.wikipedia.org/wiki/Susan_Sontag
67
frici de-a dreptul primitive. Orice boală considerată un mister, şi temută
suficient de acut, va fi percepută moral, dacă nu şi efectiv, ca fiind
contagioasă. Astfel, un număr surprinzător de mare de bolnavi de cancer se
află în situaţia în care sunt evitaţi de rude şi prieteni, fiind obiectul unor
practici de decontaminare întreprinse de membrii familiei, ca şi cum
cancerul, la fel ca tuberculoza, ar fi o boală infecțioasă. Contactul cu o
persoană atinsă de o boală văzută ca o maliţiozitate misterioasă va fi
inevitabil perceput ca o trangresiune sau, chiar mai rău, ca violare a unui
tabu. Până şi numele acestor maladii este perceput ca având o putere
magică.

În romanul Armance (1827) al lui Stendhal, mama eroului refuza să

pronunțe „tuberculoză“ de teamă că simpla rostire va grăbi evoluţia bolii
fiului ei. Şi Karl Menninger observă (în The Vital Balance) că „însuşi
cuvântul cancer se spune că i-ar ucide pe unii dintre pacienţii care altfel nu
ar fi sucombat (atât de repede) din cauza maladiei de care suferă“.

Observaţia susţine pietăţile anti-intelectuale şi compasiunilor

facile atât de des întâlnite în medicina şi psihiatria contemporană. „Pacienţii
care ne solicită consultaţia din pricina suferinţei, a stresului emoţional şi
dizabilităţilor suferite au tot dreptul să urască să fie etichetaţi cu un index al
condamnării“, adaugă doctorul Menninger. El le recomandă medicilor să
renunţe la „denumiri“ şi „etichete“ („rolul nostru este să-i ajutăm pe aceşti
oameni, nu să-i tulburăm şi mai mult“) – ceea ce ar însemna, de fapt,
accentuarea discreției şi a paternalismului medical. Nu a da un nume ca
atare este peiorativ sau condamnabil, ci numele de „cancer“.

Atâta vreme cât o anumită maladie este considerată un prădător

invincibil, şi nu o simplă boală, cei mai mulți bolnavi de cancer vor fi cu
adevărat demoralizaţi la aflarea maladiei de care suferă. Soluţia nu constă
nici pe departe în a nu dezvălui adevărul pacienţilor, ci, dimpotrivă, în
rectificarea concepţiei despre boală, în demitizarea ei.

Nu cu multe decenii în urmă, când cineva afla că suferă de

tuberculoză, vestea echivala cu o sentinţă capitală – aşa cum astăzi, în
68
imaginaţia populară, cancerul echivalează cu moartea –, de aici practica
ascunderii identităţii bolii în fața celor bolnavi și, după moartea acestora, în
fața copiilor lor. Chiar şi în cazul pacienţilor informaţi despre natura bolii de
care suferă, doctorii şi familiile se fereau să vorbească deschis. „Verbal, nu
mi se spune nimic deslușit“, îi scria Kafka unui prieten în aprilie 1924, din
sanatoriul în care avea să se stingă din viaţă două luni mai târziu, „deoarece
când discută despre tuberculoză toată lumea este timidă şi evazivă,
adoptând un limbaj lipsit de expresivitate“.

În cazul cancerului, convenţiile de camuflare a adevărului sunt

chiar mai riguroase. În Franţa şi Italia, se menține încă regula ca medicii să
comunice diagnosticul de cancer familiei pacientului, dar nu pacientului
însuşi; doctorii consideră că adevărul ar fi intolerabil pentru toţi pacienții, cu
excepţia celor extrem de maturi şi de inteligenţi. (Un mare oncolog francez
mi-a mărturisit că mai puţin de o zecime dintre pacienţii săi știu că au
cancer.)

În America – în principal din cauza temerilor doctorilor cu

privire la urmăririle penale pe motiv de malpraxis – există o mai mare
deschidere în comunicarea cu pacienţii, deşi cel mai mare spital american de
oncologie le trimite prin poştă pacienţilor informări de rutină şi note de plată
în plicuri pe care nu este trecut expeditorul, plecând de la premisa că
pacienţii ar dori să ascundă familiei adevărul. Deoarece a avea cancer poate
constitui o rușine care prejudiciază viaţa afectivă a bolnavuluui, şansele de
promovare sau chiar locul de muncă, cei care știu ce boală au, tind să fie
extrem de rușinați, dezvoltând o adevărată secretomanie legată de condiţia
lor medicală. Există chiar o lege federală, Legea accesului la informaţii
publice din 1966, în care, singura clauză în care se face excepţie de la
divulgarea unor astfel de date o constituie „tratamentul împotriva
cancerului“, caz în care este considerat că „divulgarea constituie o invazie o
vieţii private“.76

76
Susan Sontag,Boala ca metaforă
69
 Toată această minciună practicată față de şi de către bolnavii de
cancer denotă dificultatea existentă în societăţile industriale avansate de a
face faţă morţii. Cum moartea a devenit un eveniment insultător de lipsit de
sens, şi boala, considerată un sinonim al morții, a devenit ceva care trebuie
ascuns. Strategia ambiguității față de natura maladiei celor suferinzi de
cancer reflectă convingerea populară că este mai bine ca muribunzilor să li
se ascundă că vor muri și că moartea preferabilă este cea subită, ideal în
stare de inconştienţă sau în somn. Şi totuşi, negarea modernă a morţii nu
explică dimensiunile minciunii şi dorinţa de a fi minţiţi; ea nu atinge cele
mai profunde spaime.

Cineva care a suferit un atac coronarian are şanse cel puţin la fel de mari să
moară după următorul atac pe cât este de probabil că un bolnav de cancer va
muri din cauza cancerului. Doar că nimeni nu se gândeşte să ascundă
adevărul unui cardiac: nu este nicio ruşine să mori în urma unui atac de
cord. Suferinzii de cancer sunt minţiţi nu doar pentru că boala este (sau este
considerată a fi) o sentinţă capitală, ci pentru că este percepută drept ceva
obscen, în sensul original al cuvântului: prevestitor de rău, abominabil,
producător de repulsie la nivel visceral. Boala cardiacă implică o slăbiciune,
o problemă, un eşec de natură mecanică; nu este nicio ruşine, nimic din
tabuul care-i înconjura pe bolnavii de tuberculoză şi care încă-i înconjură pe
suferinzii de cancer. Metaforele asociate tuberculozei şi cancerului fac
trimitere la procese vitale cu o rezonanţă deosebit de îngrozitoare.

70
 IX Funcția cognitivă a bolii

Ontologia lui Cioran nu este în sens propriu o ontologie a

neantului, adică nu este în mod efectiv o me-ontologie. Mai semnificativă
decât neantul este pentru Cioran extincţia ca tindere spre neant. Neantul este
în sine static, în timp ce mişcarea intenţională spre el ar ţine mai degrabă de
o poziţionare fenomenologică decât de metafizică.

Această tindere se constituie ca o intenţie, deci are un sens

fenomenologic, dar nu ca o intenţie consumată la nivelul unei conştiinţe
apodictice ca la Husserl, ci la nivelul unei infrastructuri abisale care precede
şi susţine conştiinţa. Între acest caracter abisal al intenţionalităţii şi neant
există, desigur, o solidaritate fenomenologică.La inceputul secolului XX,
Heidegger reinterpretează intenţionalitatea lui Husserl în termenii unei
dispuneri afective (Befindlichkeit). Angoasa, adică teama de nimic
determinat devenea într-un sens mult mai real expresia nihilismului decât
simpla negaţie logică. Astfel, prin Heidegger, se revelează faptul că sensul
originar al nihilismului nu este unul logic, ci unul fenomenologic.

71
 Esenţa neantului nu se revelează într-o construcţie speculativă, ci
într-un sens mult mai adânc, în realitatea plictisului. Această explicitare
fenomenologică a ceea ce părea până atunci a fi un concept construit pur
logic avea să fie continuat, poate mai puţin consecvent, dar în orice caz mai
expresiv, de către Emil Cioran. Nu poţi accede, după Cioran, la neant, dacă
nu experimentezi drumul către neant. Sensul titlului primei cărţi în limba
franceză care-l şi consacră în mediul cultural parizian (Tratat de
descompunere), este tocmai acela al unei rafinate alchimii a disoluţiei.
Cioran ne arată că nu numai viaţa îşi are propria fiziologie, ci şi moartea.
Astfel, gândirea lui rămâne ataşată de economia dezarticulării, fie că este
vorba despre boală, spleen sau moarte. Această procesualitate este unica
formă în care tema nimicului este transferată din teritoriul impersonal al
abstracţiilor în termenii experierii, căci este prea puţin relevant să ai un
concept bine formulat asupra neantului dacă nu ai o întâlnire cu el. De
aceea, Cioran îşi transferă preocuparea lui pentru dereglările noastre
organice în tot atâtea forme de trezire la conştiinţă a trupului.

Aristotel definea sufletul ca fiind forma trupului dotat cu organe.

Pe Cioran îl interesează tocmai aceste organe sau mai exact relaţia pe care
acesta o întreţine cu principiul lor formal. Sănătatea rămâne forma vegetală
a vieţii, adică eminamente inconştientă pentru că ea este starea în care
putem să ne ignorăm anatomia. Durerea ca formă semiotică a patologiei este
calea prin care organele asaltează conştiinţa în care suntem obligaţi să luăm
act de propria arhitectură fiziologică: “Carne ce se emancipează, se
răzvrăteşte şi nu mai vrea să slujească, boala este apostazia organelor,
fiecare înţelege să acţioneze singur, fiecare, dintr-o dată sau treptat,
încetând să mai joace jocul, să mai colaboreze cu celelalte, se aruncă în
aventură şi capriciu. Conştiinţa nu poate atinge o anumită intensitate decât
dacă organismul suferă şi chiar se dezagregă; conştiinţa, la începuturile ei,
este conştiinţă a organelor. Cât timp suntem sănătoşi, le ignorăm; boala ni
le revelează, ne face să înţelegem cât sunt de importante şi de fragile şi cât
de mult depindem de ele. Insistenţa cu care ne aminteşte de realitatea lor
are în ea ceva neînduplecat; zadarnic vrem să le uităm, ea nu ne îngăduie;
această imposibilitate a uitării, prin care se exprimă drama de a avea un
72
 trup, umple spaţiul nopţilor noastre de veghe. În timpul somnului, particip
la anonimatul universal, sunt toate fiinţele; dacă durerea mă trezeşte şi mă
scutură, nu mai sunt decât eu însumi, luptând de unul singur cu boala mea,
cu nenumăratele gânduri pe care le trezeşte în mine şi împotriva mea. “Vai
de această carne care depinde de suflet şi vai de acest suflet care depinde
de carne!” – în anumite nopţi înţelegem deplinul sens al acestor cuvinte din
Evanghelia după Toma. Carnea boicotează sufletul, sufletul boicotează
carnea; duşmănindu-se între ele, sunt incapabile să coabiteze, să elaboreze
în comun o minciună salutară, o ficţiune de mare anvergură.”77

Aşa cum s-a văzut din citatul de mai sus, autonomia rămâne reţeta
prin care partea devine dizidentă faţă de întreg, dobândind relief şi
consistenţă. Sănătatea este sintetică şi unitară, pe când maladia revelează,
prin dezarticularea întregului, o veritabilă fenomenologie a nuanţelor.

Există un raport invers între vitalitatea noastră şi prezenţa divină

din noi. Pentru ca această prezenţă să devină expansivă, este nevoie de o
agonie a organelor. Numai prin lamentaţiile cărnii devenim permeabili
Divinitatii: “Leucemia e grădina în care înfloreşte Dumnezeu” 78Boala are
capacitatea de a transfigura, de a scoate din anonimat, motiv pentru care
Cioran vede în ea o realizare: “Cel care trage după sine, de multă vreme, o
infirmitate, nu va putea fi niciodată luat drept un veleitar. Într-un anume
fel, el s-a realizat. Orice boală este un titlu”.79

Funcţia cognitivă a maladiei e, de asemenea, accentuată în

repetate rânduri de Cioran, încât afirmă că prin suferinţă chiar şi animalele
ar ajunge la anumite grade de conştiinţă: “Orice bolnav gândeşte mai mult
77
Cioran, Emil, Căderea în timp, op. cit., p. 107-108.

78
Cioran, Emil, Silogismele amărăciunii, trad. de Nicolae Bârna, Humanitas, Bucureşti,
1992, p. 37.

79
Cioran, Emil, Sfârtecare, trad. de Vlad Russo, Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 117.

73
 decât un gânditor. Boala este spărtură, deci reflexie. Ne rupe întotdeauna
de ceva anume şi câteodată chiar de toate. Până şi un idiot care încearcă o
durere violentă depăşeşte prin asta idioţenia; e conştient de propria-i
senzaţie şi se plasează în afară de ea însăşi, şi poate chiar în afară de sine,
de vreme ce simte că el e cel ce suferă. La fel trebuie să existe în rândul
animalelor grade de conştiinţă, potrivit cu intensitatea afecţiunilor pe care
le îndură80

Forma în care boala devine matură şi împlinită este moartea.

Heidegger conferă morţii o funcţie transcendentală,o funcţie ce ţine de
finitudinea fiinţei, revelată în “Sein zum Tode”. Orice iniţiere în materie de
neant trebuie să treacă nu numai prin acceptarea morţii, dar mai ales prin
setea de extincţie ca expresie a nevoii de a ieşi din contradicţiile vieţii
printr-o demisie metafizică. Este aici un element schopenhauerian? Fără
îndoială că da.

Numai că la Cioran înverşunarea împotriva vieţii, deşi violentă, nu are

consecvenţa prin care poţi clădi un sistem. Schopenhauer este un veritabil
doctrinar al extincţiei, în timp ce Cioran se bucură mai degrabă de
inconsecvenţa poetului, de amestecul de ură şi ataşament faţă de viaţă.

Cioran vede în boală nimic altceva decât uvertura morţii, prezenţa

anticipată şi inoportună în chiar sânul vieţii: “Revelarea imanenţei morţii în
viaţă se realizează în genere prin boală şi stări depresive. […] Căci în
boală, moartea este totdeauna prezentă în viaţă. Stările cu adevărat
maladive ne leagă de realităţile metafizice pe care un om normal şi sănătos
nu le poate înţelege niciodată. Este evident că între boli există o ierarhie în
capacitatea lor de revelare. Nu toate prezintă cu aceeaşi durată şi
intensitate experienţa imanenţei morţii în viaţă şi nu toate se manifestă în
forme identice de agonie.”81

80
IBIDEM, p. 155

81
Vezi Cioran, Emil, Însemnări despre moarte, “Gândirea”, XIII, nr.4, apr. 1933.

74
 Moartea ridicată la rang de obsesie nu poate fi înlăturată cu
artificiile silogisticii. Unica modalitate de a o uza, de a o istovi, rămâne
trăirea ei până la capăt, savurarea subtilităţilor pe care le poate procura:
“Subterfugiile speranţei, ca şi argumentele raţiunii se arată neputincioase
în faţa obsesiei morţii: nimicnicia lor aţâţă doar pofta de a muri. Pentru a
învinge această poftă, nu există decât o singură “metodă”: să o trăieşti
până la capăt, să-i înduri toate deliciile, toate spaimele, să nu faci nimic
pentru a o eluda. O obsesie trăită până la saturaţie se anulează prin
propriile-i excese. Stăruind asupra infinitului morţii, gândirea ajunge să-l
uzeze, să ne inspire sila de el, preaplin negativ ce nu cruţă nimic şi care,
înainte de a compromite şi de a micşora atracţia morţii, ne dezvăluie cât e
de zadarnică viaţa”.82

Atât boala, cât şi moartea, departe de a secătui viaţa, îi

sporesc complexitatea şi conţinutul, scoţându-o dintr-o lungă stagnare de
raportare la sine: “Nimic nu ne poate schimba viaţa, în afară de insinuarea
treptată în noi a forţelor care o anulează. Ea nu-şi află înnoire nici în
surprizele creşterii noastre, nici în înflorirea darurilor noastre; ele îi sunt
doar fireşti. Şi nimic din ceea ce e firesc nu ar putea face din noi altceva
decât ceea ce suntem. Tot  ceea ce prefigurează moartea adaugă o calitate
de noutate vieţii. O modifică şi o amplifică.”83

Moartea poate avea şi o funcţie terapeutică, atunci când ea

devine obiect al meditaţiei, şi ne referim aici la o terapeutică a detaşării.
Meditaţia consecventă asupra morţii poate vindeca eul de jocul aparenţelor,
poate deveni o veritabilă “lapis philosophorum”. Fără această obsesie, orice
formă de conştiinţă, fie ea şi una extrem de rafinată şi familiarizată cu
tărâmul abstracţiilor, devine caducă şi inesenţială. Conştiinţa ştiinţifică de

82
BIDEM, p. 20-21.

83
Cioran, Emil, Tratat de descompunere, p. 21.

75
 exemplu, prin detaşarea, dacă nu prin ignorarea problemei morţii, este
acuzată de Cioran ca suferind de infantilitate metafizică pentru că, în
viziunea gânditorului nostru, universul are mai degrabă o natură poetică
decât matematică; “Prea des mi-am vindecat aparenţele prin moarte. Ea
este, ce-i drept, un elixir al timpului, căci te mântuie de toate bolile legate
de vremelnicie. De altă parte, timpul este numai un paliativ împotriva
morţii, pe când aceasta a descoperit “piatra filosofală”. Timpul este numai
un cadru pentru soluţii; moartea este soluţia însăşi.

La orice grad de cultură şi de oricâte subtilităţi ar fi capabil, dacă nu te

gândeşti intens la moarte, rămâi un inconştient. Un mare matematician – şi
care este numai atâta – e mult inferior unui ţăran care suferă primitiv pe
chestiunile ultime. În general, ştiinţa a îndobitocit oamenii, prin reducerea
conştiinţei metafizice. Când s-ar putea spune la un moment dat al
construcţiilor matematice cuvântul: moarte, atunci aş abandona totul
pentru inutilităţile acestei ştiinţe! Dar ea este recomandată chiar pentru a
uita teroarea cosmică. Oamenii de ştiinţă sunt nişte copii bătrâni care nu
trebuie luaţi în serios decât în momentele “cetăţeneşti” ale vieţii. Universul
nu merge spre formulă, ci spre poezie”.84

Exacerbarea conştiinţei thanatice poate avea în timp o funcţie

pozitivă, ducând în cele din urmă la detaşare, indiferenţă, la o veritabilă
“îmburghezire în abis”: “Adolescent, perspectiva morţii îmi trezea o spaimă
cumplită; ca să scap, dădeam fuga la bordel sau îi chemam în ajutor pe
îngeri. Dar, cu vremea, ne obişnuim cu propriile temeri, nu mai facem
nimic ca să scăpăm de ele, ne îmburghezim în Abis. Şi, dacă a fost o vreme
în care-i invidiam pe schimnicii din Egipt care-şi săpau mormântul spre a-
şi picura apoi în el lacrimile, acum, de mi l-aş săpa pe al meu, n-aş putea
lăsa să cadă în el decât mucuri de ţigară”.85

84
Cioran, Emil, Lacrimi şi sfinţi, p.125 et sqq.

85
Cioran, Emil, Silogismele amărăciunii, op. cit., p. 121.

76
 Concluzia care ar putea închide toate meditaţiile lui Cioran pe
tema morţii ar fi omologarea ei, nu cu o catastrofă individuală, ci cu una
cosmică. Nereuşind să devină în manieră budistă un detaşat, Cioran îşi
doreşte cu o gelozie ontologică funciară să dispară odată cu el întreaga
lume: “Nu pot muri înainte de a fi omorât totul din mine. Cu o conştiinţă de
criminal cosmic, aş avea o satisfacţie deplină şi o remuşcare totală. Nimic
nu m-ar mai putea lega de lume, de victima mea… Singur, n-aş mai avea
nevoie de singurătate şi de mine. Nu poţi muri cu gândul că ţi-ar putea
supravieţui un vierme, măcar. Voi omorî în mine lamentaţiile spaţiului, voi
sfărâma orga cosmică şi lacrimile îngheţate să nu răsfrângă un soare
muribund!”86

X Boala ca uvertură a morții

Dumnezeu n-a făcut moartea!(Înțelepciunea lui Solomon 1,13).

Dumnezeu nu l-a plăsmuit pe om ca să moară,ci să viețuiască
veșnic,cu o condiție să țină porunca lui Dumnezeu.Faptul că l-a înștiințat ca

86
Cioran, Emil, Lacrimi şi sfinţi, p. 121-122.

77
va muri n-a fost o pedeapsă dată de Dumnezeu omului,ci o prezicere,o
profeție.Moartea sufletului este rodul firesc al neascultării87.

Moartea duhovnicească,venită din îndepărtarea de Dumnezeu,a

atras după sine și stricăciunea trupească și mai presus de toate moartea
fizică.
Dumnezeu nu ne-a creat pentru moarte și nimicire,El ne-a creat pentru viața
veșnică.Ne-a chemat la nemurire,nu numai la nemurirea pe care ne-o dă
învierea,ci la o nemurire ce nu cunoștea moartea.Moartea s-a manifestat ca o
consecință a păcatului.Ea a apărut pentru că omul L-a pierdut pe
Dumnezeu,s-a depărtat de El și a căutat căi prin care să dobândească totul în
afara lui Dumnezeu și fără El.88
Moartea nu este ceva în afară,ontologic diferit de viață,deoarece moarte
ca realitate autonomă de viață nu există.A intra în moarte nu
însemnează,cum crede mentalitatea curentă și în genere creștinismul,a-ți da
ultima suflare și a păși într-o regiune de altă structură și pozitivitate decât a
vieții,ci a descoperi în progresiunea vieții un drum înspre moarte și a găsi în
pulsațiile vitalului o adâncire imanentă în ea89.
Oamenii sănătoși,normali și mediocre nu au o experiență a agoniei și nici o
senzație a morții.Ei viețuiesc ca și cum viața ar avea un caracter de
definitivat.
A trăi fără sentimental morții înseamnă a viețui dulcea inconștiență
a omului comun,care se comport ca și cum moartea n-ar constitui o prezență
veșnică și tulburătoare.Este una din iluziile cele mai mari ale omului normal
în a crede în definitivatul vieții și în a fi dincolo de sentimentul
prizonieratului vieții în moarte.Dacă bolile au o misiune filozofică în
lume,apoi aceea nu poate fi alta decât să arate cât de iluzoriu e sentimentul
eternității vieții și cât de fragilă e iluzia unui definitivat și a unei împliniri a
vieții.Căci în boală,moartea este totdeauna prezentă în viață.Stările cu
adevărat maladive ne leagă de realitățile metafizice,pe care un om normal și
87
Arhimandrit Vasilios Bacoianis,Sufletul după moarte,p.37

88
Mitropolitul Antonie,Viața,boala,moartea

89
Emil Cioran,Pe culmile disperării,p.26
78
sănătos nu le poate înțelege niciodată.Este evident că între boli există o
ierarhie în capacitatea lor de revelare.Întreg complexul stărilor maladive
descoperă o chinuire a vitalului și o dezintegrare a vieții din funcțiile ei
firești.Orice boală este un eroism,dar un eroism de rezistență,iar nu de
cucerire.Eroismul în boală se exprimă prin rezistența pe posturile pierdute
ale vieții.Nu se poate concepe moarte fără neant,deci nici viață fără un
principiu de absolută negativitate.Că neantul este implicat în idea de moarte
o dovedește frica de moarte,care nu este decât teama de neantul în care ne
aruncă moartea.

XI Fenomenul thanatic

Tanatologia medico-legala (thanatos = moarte şi logos = ştiinţă) este

un capitol al medicinii legale care studiază problemele legate de moartea
organismului uman (Thanatos - zeul mortii la greci).

Tanatologia medico-legala studiază în esenţă fenomenele care

preced instalarea morţii, denumite stări terminale şi fenomenele care succed
instalării morţii reale, denumite modificări cadaverice şi prezintă
79
 importanţă, deoarece prin obiectivele sale răspunde problemelor ridicate de
justiţie şi contribuie la:

- diagnosticul corect al morţii, evitându-se astfel înhumările precipitate in morţile

aparente;
- diferenţierea semnelor morţii reale de leziunile traumatice, permiţând astfel
semnalarea obligatorie a cazurilor medico-legale organelor judiciare;
- interpretarea fenomenelor vitale si letale, in vederea susţinerii prin mijloace
terapeutice a manifestărilor vitale şi a combaterii celor letale;
- stabilirea momentului morţii, ceea ce permite întreruperea la timp a reanimării şi
eventuala recoltare de organe in vederea transplantului.90

DEFINIŢIA ŞI ETAPELE MORŢII

Moartea reprezintă o încetare ireversibilă a funcţiilor vitale -

respiraţie şi circulaţie - cu încetarea consecutivă a metabolismului.

În esenţă, moartea survine când funcţiile celor trei mari sisteme:

cardiovascular, respirator şi nervos au încetat. În mod convenţional moartea
se consideră instalată în momentul opririi activităţii cardiace.

Din punct de vedere fiziopatologic, fenomenul de bază care precede

şi generează moartea este anoxia. Celulele şi ţesuturile care alcătuiesc
corpul omenesc au o rezistenţă diferită la lipsa de oxigen, condiţionată de
gradul de diferenţiere. Cele mai sensibile celule la anoxie sunt cele mai
recente filogenetic, respectiv neuronii corticali care rezistă doar 3-5 minute,
în timp ce fibrele musculare striate rezistă până la 30 minute, iar cele netede
până la 2 ore. Rezistenţa diferită a celulelor şi ţesuturilor la anoxie face ca
între viaţă şi moartea biologică (moartea reală) să se interpună o serie de
stadii intermediare denumite stări terminale. Acestea sunt reprezentate de
agonie, moartea clinică şi moartea cerebrală .

90
BELIS V. – Medicina legala – curs pentru facultăţile de ştiinţe
juridice
80
 a) Agonia

Agonia este etapa de trecere de la viaţă la moartea clinică.

Etimologic provine de la grecescul agon=luptă, deci ar semnifica lupta între
viaţa care nu a încetat şi moartea care nu a început.

În cursul agoniei se produce o diminuare marcată a funcţiilor vitale

acestea funcţionând sub limitele lor de eficienţă. Datorită acestui fapt agonia
este cunoscută şi sub denumirea de "vita reducta" (viaţă redusă).

Agonia poate fi precedată de o fază preagonală caracterizată printr-o

stare de excitaţie psihosenzorială, cu începutul deprimării funcţiilor vitale.

Fazele agoniei.

În general agonia evoluează în mai multe faze. De obicei debutează

cu o fază euforică caracterizată prin logoree, stare de agitaţie, mişcări
necoordonate, tahipnee cu respiraţii superficiale, ritm cardiac neregulat cu
reducerea amplitudinii pulsului.

În cea de a doua fază se produce scăderea marcată a funcţiilor de

bază. Respiraţiile devin superficiale şi rapide cu perioade de apnee şi uneori
respiraţie periodică. Apare bradicardie cu puls slab perceptibil. Faciesul ia
aspect hipocratic, privirea devine fixă, apar transpiraţii reci şi extremităţile
devin cianotice91.

În ultima fază corpul devine imobil, extremităţile se răcesc şi

simţurile dispar progresiv (primul care dispare fiind văzul şi ultimul auzul).

Fazele agoniei se pot succeda sau debutul poate fi marcat de una din
aceste faze.

Forme clinice.

91
GHEORGHIU V. – Medicină legală – note de curs,
81
 În funcţie de manifestările clinice dominante, agonia poate îmbrăca
3 forme clinice: agonia delirantă, agonia lucidă şi agonia alternantă.

- Agonia cu delir - cu stări de agitaţie şi episoade delirante. Această formă apare în

leziuni ale sistemului nervos central, meningo-encefalite, alcoolism, unele
intoxicaţii.
- Agonia lucidă – în care nu apar tulburări ale stării de conştienţă. Se întâlneşte în
special în decese prin afecţiuni cardio-vasculare.
- Agonia alternantă– în care perioadele de delir alternează cu stări de luciditate.

Durata agoniei variază în funcţie de cauza morţii. Agonia poate fi:

- absentă - în boli cu evoluţie supraacută, unele intoxicaţii supraacute, leziuni grave

encefalice (zdrobirea craniului şi conţinutului, împuşcarea în cap, etc.);
- de scurtă durată (de ordinul minutelor) - în asfixii mecanice, morţi subite,
intoxicaţii, etc.
- de durată lungă (ore sau chiar zile) – în decese prin afecţiuni cronice.

b) Moartea clinică

Moartea clinică este etapa de trecere de la viaţă la moartea reală. Se

caracterizează prin încetarea respiraţiei şi oprirea activităţii cardiace.
Durează aproximativ 5 minute, după acest interval apărând modificări
ireversibile ale neuronilor corticali, instalându-se moartea cerebrală. Pe
parcursul etapei de moarte clinică se poate interveni prin metode de
reanimare.

c) Moartea cerebrală (corticală)

82
 Moartea cerebrală se caracterizează prin încetarea oricărei activităţi
corticale (cu traseu izoelectric pe EEG). În condiţii de anoxie, neuronii din
trunchiul cerebral îşi menţin activitatea încă 20 – 30 minute. Datorită acestui
fapt, după instalarea morţii corticale este posibilă reanimarea şi menţinerea
funcţiilor vitale (respiraţie şi circulaţie), dar aceasta este inutilă datorită
stării de decerebrare prin modificările morfofuncţionale ireversibile a
neuronilor corticali.

d) Moartea reală (biologică)

Moartea reală este etapa care urmează după moartea clinică. Odată
cu instalarea acestei etape apar modificările cadaverice denumite şi semnele
morţii reale.

Sensul morţii din perspectivă paulină

Înţelesurile cele mai profunde, pe care Apostolul Pavel le dă morţii, sunt

cele de schimbare şi câştig. Textele clasice, în acest sens, sunt cele din
Filipeni 1, 20-25; 3, 20-21; II Cor. 4, 16-18; 5, 1-4; I Cor. 15, 35-58.

Moartea ca şi „câştig"

Abordarea sensului morţii din perspectiva unui câştig o găsim, prin

excelenţă, în Epistola către Filipeni. În momentul în care scrie această
Epistolă, Apostolul se găsea într-o scurtă, dar foarte grea captivitate la Efes2,
despre care însă nu avem însă informaţii directe, nici în Faptele Apostolilor
83
 şi nici în Epistolele pauline. Avem însă mărturii indirecte, ca, spre exemplu,
cea din I Cor. 15, 32, unde Sf. Pavel aminteşte faptul că s-a luptat cu fiarele
la Efes, ceea ce nu se putea întâmpla decât în cadrul unei arestări: „Dacă m-
am luptat, ca om, cu fiarele la Efes care îmi este folosul?".

Găsindu-se în această situaţie, neştiind dacă va fi eliberat sau îşi va

încheia viaţa printr-un martiraj, Apostolul Pavel ajunge să reflecteze la o
temă, specifică gândirii sale mistice, şi anume, viaţa în Hristos 3. În teologia
sa, viaţa şi moartea trupească sunt întotdeauna asociate misterului lui Iisus,
adică suferinţelor, morţii şi învierii Sale. Apostolul este mângâiat însă de
crezul său, şi anume, că Hristos va fi preaslăvit în trupul său, fie prin viaţă,
fie prin moarte: „Potrivit cu aşteptarea mea stăruitoare şi cu nădejdea mea
(kat¦ t¾n ¢pokaradok...an kaˆ TMlp...da mou) că întru nimic nu voi fi ruşinat,
ci, întru toată îndrăzneala, precum totdeauna aşa şi acum, Hristos va fi
preaslăvit în trupul meu, fie prin viaţă, fie prin moarte; Că mie a vieţui este
Hristos, iar a muri câştig" (Filip. 1, 20b-21).

Moartea ca „schimbare"

Cât priveşte înţelesul morţii ca însemnând nu o nimicire, ci o

schimbare meta-istorică a condiţiei noastre de aici, perisabilă şi supusă
trecerii, apostolul arată, aceloraşi filipeni, că „cetăţenia noastră este în
ceruri de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, care va
schimba (metaschmat...sei) la înfăţişare trupul smereniei noastre întru
asemănarea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea pe care o are de a-şi
supune Sieşi toate" (Filip. 3, 20-21).

În acest text, Apostolul Pavel arată lămurit că destinaţia noastră

finală este cerul, adică un alt tărâm, dincolo de cel de aici. În limbajul
obişnuit, a fi cetăţeanul unei ţări, înseamnă a exprima, în primul rând, că
respectiva ţară există şi că nu e nimic iluzoriu şi fictiv; că oriunde te-ai găsi,
te afli sub scutul şi apărarea legilor acelei ţări; că eşti egal în drepturi şi
îndatoriri şi că te bucuri de aceleaşi priviligii cu toţi cei ce compun marea
84
familie a acelui popor etc. Când Ap. Pavel afirmă că cetăţenia noastră este
în ceruri, el nu face nimic altceva decât să ne spună că locul, de dincolo de
marea trecere, există; că putem să ajungem acolo, că nu vom fi singuri şi că
vom forma o comunitate dincolo de legile spaţiului şi ale timpului prezent.

Acest nou statut al existenţei noastre va fi dat de momentul celei

de a doua veniri a lui Iisus Hristos, care va schimba atunci, într-o clipă,
condiţia perisabilă, trecătoare a existenţei noastre, într-una spirituală,
nestricăcioasă şi veşnică. Acest adevăr este exprimat şi în Epistola I către
Corinteni, unde Sf. Pavel afirmă: „Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom
muri, dar toţi ne vom schimba... căci trebuie ca acest trup stricăcios să se
îmbrace în nestricăciune şi acest trup muritor să se îmbrace în nemurire"
(15, 51.53).

Condiţia noii materii a trupului nostru înviat va fi una spirituală,

asemănătoare materiei trupului înviat a lui Iisus, ale cărei proprietăţi, după
înviere, au oferit acestuia puterea şi calitatea de a putea pătrunde prin uşile
încuiate (cf. In. 20, 19).

Trupul lui Iisus, post-pascal, avea aceeaşi înfăţişare, fiind acelaşi cu

cel de dinainte de înviere, adică cu cel răstignit şi mort pe cruce, numai că
deţinea alte proprietăţi, în virtutea cărora putea transcede timpul şi spaţiul.
Astfel, Hristos înviat stă la masă cu ucenicii la Emaus, frânge pâinea, dar Se
şi frânge şi Se dă spre mâncare, în noua pâine euharistică (Lc, 24, 30); Se
arată Mariei Magdalena, dar Se înalţă în acelaşi timp şi la Tatăl (In. 20, 17);
îi trimite pe Ucenici să pescuiască, dar în acelaşi timp le oferă pâine şi peşte
pe jăratec (In. 21, 9) etc.

Aşadar, puterea care va acţiona asupra condiţiei vechii noastre

existenţe va aparţine Domnului înviat. Această existenţă meta-istorică este,
în concepţia Apostolului Pavel, obiect al aşteptării şi al speranţei creştine
eshatologice. Prin urmare, aparţinem, prin trupul nostru pământesc, acestui
tărâm, dar, prin credinţă, suntem ancoraţi deja în noul trup spiritual,
aparţinător celuilat tărâm. Din acest punct de vedere, existenţa de aici nu e
decât o continuă trecere, sau un mare pod, care face legătura dintre un mod
85
de a fi, trecător, şi altul, care va fi veşnic. Numai că trecerea pe acest pod are
doar un singur sens: de aici spre dincolo, nu şi invers.

Privită din această perspectivă, moartea se înscrie ca un moment necesar şi

plin de sens pe traiectoria existenţei începute la naştere, făcându-o să treacă,
în cele din urmă, în faza ei eshatologică, singura stare care-i revelează
înţelesul deplin.

De fapt, „Marea Trecere" se desfăşoară, potrivit concepţiei Sfântului

Pavel, în interiorul şi pe traiectoria unui paradox al devenirii: cu cât trecem
şi scădem, cu atâta devenim şi adăugăm. Preocupat, probabil, de sensul
acestuia, Apostolul îl descrie corintenilor astfel: „... nu ne pierdem curajul,
pentru că, chiar dacă omul nostru cel dinafară (œxw ¥nqrwpoj) se trece,
cel dinlăuntru (œsw ¥nqrwpoj) însă se înnoieşte zi de zi. Căci necazul
nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice
măsură: slavă veşnică covârşitoare" (II Cor. 4, 16-17).

Privită din aceast unghi, trecerea noastră înseamnă, de fapt, o

îngustare continuă şi treptată a vieţii până în punctul în care Botezul şi
moartea coincid. În acest punct, se petrece de fapt, în mod paradoxal,
naşterea din nou, adică dobândirea acelui nou statut existenţial, început la
Botez şi definit prin sintagma paulină kain¾ kt...sij (II Cor. 5,17). Aşadar,
moartea nu înseamnă sfârşit, ci un început; nu înseamnă nimicire, ci o nouă
naştere.

Procesul paradoxal al începutului unei noi creaţii, prin moarte în

apa Botezului, Apostolul îl exprimă magistral în Epistola către Romani,
unde şi schiţează coordonatele teologice ale Botezului creştin, ca sacrament.
Iată ce spune el: „... ne-am îngropat cu El, în moarte, prin Botez, pentru ca,
precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot astfel să umblăm şi
noi întru înnoirea vieţii." (Rom. 6, 4). Aşadar, în moarte se găseşte, în
germene, procesul înnoirii vieţii. Moartea în care, şi spre care, înaintează
creştinii, care trăiesc în Hristos, este o moarte împreună cu El, dar în acelaşi
timp, şi o înaintare în viaţă, întrucât Hristos, în al cărui trup eclesial suntem
încorporaţi prin Botez, ne şi conduce la învierea cu El. „Existenţa spre
86
moarte" (Sein zum Tode), care caracterizează, după Heidegger, existenţa
omenească, este în Hristos, în acelaşi timp, existenţa spre plenitudinea vieţii
(Sein zum Leben). Dar, întrucât în Hristos avem viaţa în plenitudinea ei, din
veacul viitor, avem, în acelaşi timp, în El, şi „moartea faţă de viaţa ştirbită şi
coruptibilă a veacului acestuia."

Acest proces de înnoire spirituală, petrecut în sacramentul Botezului,

este, de fapt, o anticipare al celui de-al doilea proces al înnoirii vieţii noastre
şi care se va petrece în momentul celei de-a doua veniri a lui Iisus Hristos,
la învierea universală a morţilor sau a transfigurării acelora pe care Parusia
Domnului îi va surprinde încă în viaţă. Aceasta este înnoirea pe care o avea
Apostolul Pavel în vedere, când afirma că necazul nostru de acum, pentru el,
„uşor şi trecător", ne aduce, mai presus de orice măsură, „slavă veşnică,
covârşitoare" (II Cor. 4, 17). Aşadar, înnoirea vieţii dobândită prin moartea
cu Hristos, în Botez, Apostolul o echivalează cu anticiparea slavei viitoare,
cereşti, care va fi veşnică şi acaparatoare.

Cunoscând cât de dificil de acceptat şi de înţeles este acest fenomen

al trecerii materiei dintr-o stare într-alta, adică de la vechi la nou, prin
moarte, Mântuitorul a încercat să explice ascultătorilor Săi posibilitatea
acestei treceri pornind nu de la un exemplu abstract, ci de la unul real,
petrecut în lumea proceselor schimbării materiei percepute de om. Este
vorba de exemplul seminţei. Pentru ca din ea să crească o nouă plantă, este
îngropată în pământ. Acolo ea putrezeşte şi se descompune. Dar, într-un
anumit moment din acest proces al descompunerii, greu de sesizat şi
precizat care e acela, ţâşneşte din ea noua viaţă a noii plante. Iată ce spune
Mântuitorul: „Adevărat, adevărat, vă zic vouă: Dacă grăuntele de grâu,
când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce
multă roadă" (In. 12, 24). Aşadar, punctul maxim al descompunerii materiei
vechii seminţe, coincide cu punctul iniţial al noii sale existenţe. Interesant
este faptul că, noua plantă, deşi poartă în compoziţia sa genetică toate
proprietăţile vechii plante, este una cu totul nouă, şi, totuşi, nu alta decât cea
veche.

87
Apostolul Pavel reia şi el această idee în încercarea de a răspunde creştinilor
săi din Corint, probabil la întrebarea pe care ei i-au pus-o, legată de
caracteristicile pe care le vor avea trupurile în care vor învia cei morţi, dar
mai ales de posibilitatea învierii celor ce odată au murit: „Dar de va zice
cineva: Cum înviază morţii? Şi cu ce trup au să vină? Nebun ce eşti! Tu ce
semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit" (I Cor. 15, 35-36). Aşadar,
adevărata viaţă, cea veşnică, se dobândeşte pe două căi: prin moartea
biologică, şi direct, prin transfigurare, cea din urmă referindu-se la cei pe
care Parusia Domnului îi va surprinde încă în viaţă. Din această perspectivă,
schimbarea, ca fenomen eshatologic, face şi ea parte din marea „taină" a
morţii, sau a „marii treceri".

Desigur, fenomenul transfigurării trupurilor noastre dintr-o stare într-

alta, adică din stricăcioase, în nestricăcioase; din muritoare, în nemuritoare;
dintr-o stare materială, într-una spirituală; într-un cuvânt, procesul
spiritualizării materiei, nu este uşor de acceptat de omul modern, inclinat
continuu spre exactitate şi probarea realităţii pornind de la principiul
argumentării logice şi palpabile. Înalt Prea Sfinţia Sa, Mitropolitul
Bartolomeu Anania, a explicat, în Pastorala de Paşti a anului 2006, prin
analogie cu fenomene din lumea proceselor fizice, posibilitatea realizării
acestui eveniment al spiritualizării materiei. Iată ce scria Înalt Prea Sfinţia
Sa: „Materia ni se înfăţişează într-una din cele trei stări posibile: solidă,
lichidă şi gazoasă. Apa, de pildă, este solidă în forma unui bulgăre de
gheaţă, devine lichidă prin topirea acestuia şi gazoasă prin evaporarea
lichidului, ea păstrându-şi aceeaşi compoziţie chimică. Ceara dintr-o
lumânare este solidă prin structură, devine lichidă prin aprindere şi
gazoasă prin ardere". Concluzia autorului este: „Cam aşa ar fi şi trupul
care moare, se descompune şi învie". Explicând mai îndeaproape fenomenul
trecerii trupului, direct din starea materială în cea spirituală, autorul
continuă: „Există însă în natură şi corpuri care trec de-a dreptul din starea
solidă în cea gazoasă, adică fără să mai treacă prin starea intermediară a
celei lichide. Un exemplu la îndemâna noastră este cristalul de camfor,
ascuns în tubul cu care ne desfundăm nările răcite; el este solid, dar de
îndată ce intră în contact cu aerul se volatilizează şi pătrunde în nară de-a
88
dreptul în stare gazoasă." Şi concluzia este aceeaşi: „Cam aşa se va petrece
cu trupurile celor vii la înviere."

Aşadar, Apostolul Pavel, vorbind de transfigurarea materiei, se

găsea în interiorul coordonatelor explicării ştiinţifice a fenomenului şi nu în
cele ale fanteziei. Trebuie însă precizat un lucru: Toate aceste treceri ale
materiei dintr-o stare într-alta se petrec sub acţiunea unei energii, a unei
forţe: apa trece, din stare lichidă în cea gazoasă, sub acţiunea focului; la fel,
din cea lichidă în cea solidă (cristale de gheaţă), şi invers, sub acţiunea unei
mase de aer rece, sau cald, aer care este, prin el însuşi, o energie sau o forţă.
Trecând exemplul de mai sus în spaţiul de analiză al subiectului nostru,
putem afirma că transfigurarea trupului nostru, sau trecerea lui din starea
materială, carnală, perisabilă, în cea spirituală, nestricăcioasă şi nemuritoare
se face sub acţiunea unei puteri, şi aceasta este cea a Domnului înviat, care
va acţiona, la a doua Sa venire, asupra cosmosului întreg, astfel că, într-o
clipă, pământul vechi va deveni unul nou, adecvat noului statut de existenţă
al trupurilor cereşti. Noua stare a trupurilor transfigurate, exprimată de Ap.
Pavel prin sintagma: „după cum am purtat chipul celui pământesc vom
purta şi chipul celui ceresc" (I Cor. 15, 49), conferă şi locului, în care
acestea îşi vor desfăşura noua existenţă, un calificativ aparte, şi anume cel
de „cer nou". Acelaşi adevăr îl exprimă şi Ap. Petru când spune: „Dar noi,
potrivit făgăduinţelor Lui, aşteptăm ceruri noi şi pământ nou, în care
locuieşte dreptatea" (II Ptr. 3, 13). Prin umare, expresia „ceruri noi şi
pământ nou" nu face decât să exprime diferenţa dintre prima stare, cea de pe
pământ - trecătoare, şi noua stare, cea din ceruri - veşnică.

Aşadar, putem afirma că ceea ce i-a fost descoperit Apostolului Pavel,

legat de sensul morţii în raport cu viaţa, este că viaţa pământească îşi capătă
sensul ei deplin de-a fi, abia după depăşirea momentului morţii, eveniment
prin care ajunge în faza ei ultimă, eshatologică. Din această perspectivă,
moartea nu-i decât un pod, pe care trebuie să trecem dintr-o parte într-alta,
sau o poartă, care dincolo de ea, ne deschide priveliştea veşniciei.

89
 Ceea ce s-ar impune acum, ca o concluzie finală, se transformă însă
într-o întrebare: Suntem pregătiţi pentru această mare trecere? Cuvintele
Sfântului Antonie cel Mare, care cerea pe patul de moarte, lui Dumnezeu,
să-i mai dea încă puţin timp de pocăinţă, cred că exprimă totul din răspunsul
pe care ar trebui să-l dăm.

XII Hristoterapia ortodoxă

Sfinții Părinți și întreaga Tradiție bisericească văd în

Hristos doctorul trimis de Tatăl pentru a-i vindeca pe oameni,care
boleau din pricina urmărilor păcatului strămoșesc,și pentru a-i reda
firii omenești sănătatea primordială.Singur,Iisus Hristos Care S-a făcut
om,rămânând în același timp Dumnezeu era doctorul potrivit și de
aceea pentru că numai El putea să-l vindece pe om ,Dumnezeu Tatăl
din nesfârșita Sa milă și iubire față de neamul omenesc și ca răspuns la
plânsetele și rugăciunile profeților și ale mulțimii de sfinți,L-a trimis
pe pământ.Hristos este privit și ca Cel care a venit ca să plăsmuiască
din nou pe cel zdrobit,să-l facă viu pe cel omorât și să cheme iară la el
din rătăcirea minții plăsmuirea Lui.92

În moartea lui Hristos,păcatul,stricăciunea,moartea și puterea

Celui Rău au fost nimicite,omul cel vechi a fost omorât,a pierit
viețuirea cea rea legată de păcat și supusă morții,diavolul a fost
înlănțuit și puterea lui surpată.Hristos este tămăduitorul firii
omenești,este adevăratul doctor,singurul doctor,cel dintâi dintre
doctori,pentru că el voiește să-i vindece pe toți oamnei,fără a lipsi pe
vreunul de mântuirea pe care a adus-o El.

92
Sf.Simeon Noul Teolog,Discursuri etice,I,2.
90
 Prin Sfintele Taine în biserică se realizează vindecarea.Astfel prin
ele primim harul și suntem făcuți părtași la viața Preasfintei
Treimi.Dumnezeu binevoiește să dăruiască neamului omenesc harul
Său mântuitor și îndumnezeitor.Tainele au scop curățitor și
vindecător.

12.1 Taina Sfântului Maslu

Taina Maslului numită și taina untdelemnului sfințit este o

taină destinată creștinilor bolnavi.Ea se adresează în primul rând celor
care suferă de boli trupești,dar are și menirea de a vindeca bolile
sufletești.În mod obișnuit,Maslul este săvârșit de un sobor de șapte
preoți,bătrânii Bisericii despre care vorbește Apostolul Iacov.

Prima parte constă într-o slujbă de mângâiere pentru cel care va

primi Sfânta Taină.A doua parte are drept scop sfințirea untdelemnului
care se folosește pentru ungere.După ce s-au rugat ca să se sfințească
untdelemnul acesta prin lucraea și venirea Sfântului Duh,cei șapte
preoți pe rând rostesc o rugăciune de sfințire a untdelemnului.

A treia parte a slujbei constă în ungerea celui bolnav de către

fiecare preot.Fiecare ungere este precedată de citirea unor texte din
Epistolele Sfinților Apostoli și din Sfânta Evanghelie.Apoi se rostesc
șapte rugăciuni,care ocupă un loc esențial în cadrul slujbei.

Ele arată iubirea și milostivirea pe care Dumnezeu le-a arătat-o

întotdeauna oamenilor,Îi cer să-l țină în viață pe cel bolnav,să-i
ușureze suferințele,să-I vindece și să-L întărească trupește și mai
presus de orice I se cere lui Dumnezeu iertarea păcatelor lui,întărire
sufletească,mântuirea și sfințirea,înnoirea întregii sale ființe și a vieții
91
 în Hristos.Urmează ungerea însoțită de rugăciune.Apoi cei șapte
preoți,împreună,pun Sfânta Evanghelie pe capul celui bolnav,rostind o
rugăciune de pocăință.Întreaga slujbă are un caracter penitențial,care
se explică prin faptul că această Sfântă Taină are drept scop nu numai
vindecarea bolilor trupești,ci și tămăduirea bolilor sufletești și iertarea
păcatelor.

12.2 Sfânta Euharistie

Cuvântul Euharistie provine din expresia care în limba greacă

înseamnă a aduce mulțumire. Euharistia este cunoscută și sub numele de
Sfintele Daruri, Dumnezeieştile Taine, Împărtășania sau Trupul și Sângele
Domnului Iisus Hristos. Biserica Ortodoxă învață că Dumnezeu este cu
adevărat prezent.

Euharistia este cea mai mare taină,mai presus decât oricare alta93.

Împărtășindu-se cu trupul și sângele lui Hristos,În care locuiește

trupește toată plinătatea Dumnezeirii (Col.2,9),omul Îl primește pe
Însuși Dumnezeu în sufletul și în trupul său.Euharistia nu-l face pe om
asemenea lui Hristos,precum celelalte Sfinte Taine,ci cu adevărat îl
hristifică.Trupul și Sângele lui Hristos se răspândesc în toate
mădularele noastre,și noi devenim hristofori94.Sfinții Părinți o socotesc
leacul prin excelență,care vindecă toate relele legate de păcat.Ea stinge
toată boala spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Înainte de primirea Sfintei Împărtășanii, toți rostesc rugăciunile de

mai jos. Aceste rugăciuni reprezintă angajamentul personal, al fiecăruia față

93
Sf.Nicolae Cabasila,Despre viața în Hristos,IV,60

94
Sf.Chiril al Ierusalimului,Cateheze mistagogice,IV,3
92
de Hristos, făgăduința lor că vor crede în El și în Sfintele Taine ale Bisericii
Lui:

Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui

Dumnezeu cel viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre
care cel dintâi sunt eu. (vezi I Timotei 1, 15)
Încă mai cred că acesta este Însuşi preacurat Trupul Tău şi acesta
este Însuşi scump Sângele Tău. Deci mă rog Ţie, miluieşte-mă, şi-mi iartă
greşelile mele cele de voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu
lucrul, cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă.
Și mă învredniceşte fără de osândă să mă împărtăşesc cu preacuratele Tale
Taine, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Amin.
Cinei Tale celei de taină, astăzi, Fiul lui Dumnezeu, părtaş mă primeşte, că
nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta, nici sărutare Îţi voi da ca Iuda; ci ca
tâlharul, mărturisindu-mă, strig Ţie: "pomeneşte-mă, Doamne, întru
Împărăţia Ta".
Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie mie împărtăşirea cu preacuratele
Tale Taine, Doamne, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului.

Credincioșii primesc Sfânta Împărtășanie dintr-o linguriță. Ei primesc

atât pâinea sfințită (NIKA), cât și vinul sfințit. Împărtășirea credincioșilor se
face întotdeauna din Darurile aduse și sfințite la Sfânta Liturghie respectivă.
Toți credincioșii pregătiți, membri ai Bisericii prin Sfintele Taine ale
Botezului și Mirungerii, inclusiv pruncii și copiii mici se pot împărtăși.95

95
https://ro.orthodoxwiki.org/Euharistie
93
 12.3 Postul

Medicina recomandă înfrânarea şi postul ca mijloace de

preîntâmpinare şi de vindecare a bolilor. Medicii au constatat că, după trei
zile de mâncare cu carne, în organism se află 67.000 de microbi/cm3, iar
după un regim vegetarian se găsesc numai 1.500 de microbi/cm3.

Singurul obicei bine încetăţenit prin care s-a păstrat funcţia de adaptare a
omului la lipsa de hrană este postul. Postul este urmaşul normalităţii
alimentare pe care am uitat-o de demult. Creştinii trebuie să ţină post atunci
când este necesar şi când a rânduit Biserica, după sfatul părinţilor duhovnici
la care sunt sub ascultare şi să mănânce suficient atunci când este îngăduit.
Această îngăduinţă nu este acordată întâmplător, existând o logică în
alternanţa sezonieră a posturilor din timpul unui an. Există o ordine, o
înţelepciune a Sfintei Biserici Ortodoxe în aşezarea posturilor:

 Postul Sfintelor Paşti se ţine primăvara şi reprezintă cea mai benefică şi mai
radicală cură de dezintoxicaţie, fiindcă în mesele zilnice apar o mulţime de
plante cu efecte depurative (diuretice);
 Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi Postul Adormirii Maicii Domnului
deschid vara şi, respectiv, anunţă venirea toamnei, dispunerea lor fiind
deosebit de utilă în cadrul igienei alimentare din acea perioadă a anului;

 Postul Naşterii Domnului este ultima perioadă de detoxifiere din cursul

anului.

Acestor intervale de post le corespund perioade fără oprelişti alimentare.

Referitor la postul negru, putem afirma că în timpul unei astfel de

perioade intră în acţiune o multitudine de mecanisme subtile în care este
implicat întregul organism, până la nivel celular, cum ar fi: lipidele din
ţesuturile sub-cutanate sunt consumate, arderile se obţin şi pe seama
proteinelor din ţesutul muscular. Tot ce este în exces în trupul nostru se
consumă, organismul ca întreg participând la efort.
94
În timpul postului, efortul, sacrificiul, jertfa trupească, fizică, materială ne
sunt absolut necesare. De ce?

Sfinţii Părinţi ne învaţă că Duhul Sfânt nu vine decât într-un trup

istovit (obosit). Prin atragerea Duhului Sfânt asupra noastră, deschizându-ne
mintea şi inima către Dumnezeu, nu facem decât să compensăm lipsa de
energie, cauzată de aportul alimentar scăzut, cu energiile harice pe care ni le
oferă Duhul Sfânt.

În esenţă, îndemnăm organismul uman să utilizeze energia harică

dumnezeiască, realizând, cu mila şi atotbunătatea proniei cereşti, minunea
vindecării asupra noastră.

Postul poate vindeca chiar şi cancerul, afirmă unii, dacă este unit
cu rugăciunea neîncetată şi cu credinţa neclintită că Dumnezeu poate da
revenirea la sănătate. Cea mai mare parte a „miraculoaselor” vindecări de
cancer sunt asociate unui regim alimentar foarte sărac în proteine animale,
grăsimi şi zaharuri. Tumorile sunt considerate de către organism ţesuturi
normale şi, din acest motiv, sunt perfect irigate, astfel că toate substanţele
necesare dezvoltării lor le parvin din abundenţă. Dar, într-o perioadă de
abţinere de la hrană, organismul începe să consume din propria sa substanţă,
tot ce este în exces contribuind la acest efort de a menţine necesarul
energetic fără „aprovizionare” din exterior. După ce lipidele din ţesuturile
sub-cutanate sunt consumate primele, organismul folosește, într-o ordine
precisă, tot ce poate fi necesar arderilor. Din moment ce până şi proteinele
din ţesutul muscular sunt consumate, este logic ca şi ţesuturile bolnave,
tumorile maligne, să fie şi ele utilizate.

Explicaţiile de mai sus, aşa simplist cum au fost enunţate, sunt

singurele care pot arunca o rază de lumina asupra aşa numitelor „vindecări
miraculoase” în care postul apare ca o constantă. Natura este cel mai bun
medic şi abţinerea de la hrană a organismelor bolnave este o regulă. Să ne
aducem aminte de reacţia în faţa bolii a unui animal bolnav care este mult
mai normală decât a noastră. Animalul refuză orice fel de hrană,
mulţumindu-se cu puţină apă.
95
 În fine, ca remedii pentru tratarea bolilor, putem evita tabletele,
pilulele şi medicamentele din farmacii, folosind în alimentaţia din timpul
postului atât legume, fructe, cât şi plante cu proprietăţi tămăduitoare, după
cum scrie în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament: „Domnul a zidit din
pământ leacurile, şi omul înţelept nu se va scârbi de ele. Şi El a dat
oamenilor ştiinţă, ca să Se mărească întru leacurile Sale cele minunate. Cu
acestea tămăduieşte şi ridică durerea… Fiule! În boala ta nu fi nebăgător de
seamă; ci te roagă Domnului şi El te va tămădui. Depărtează păcatul şi
întinde mâinile spre faptele drepte şi de tot păcatul curăţeşte inima ta.”
(Sirah 38,4-10)

Dumnezeu a lăsat pentru fiecare boală să crească o mică plantă. Astfel,

fiecare om își poate ajuta propria sănătate, dacă va culege, va folosi cu grijă
şi la timp plante din „farmacia Domnului”.

În perioada postului, utilizarea plantelor medicinale în dieta alimentară

zilnică are un rol important în restabilirea echilibrului metabolic, mai ales că
ştiinţa a demonstrat că elementele chimice benefice ale plantelor sunt mai
asemănătoare compuşilor organismului uman, decât compoziţia
medicamentelor de sinteză. De aceea, asimilarea lor şi influenţa asupra
proceselor noastre metabolice este mult mai pregnantă.

Iar în ceea ce-i priveşte pe cei sănătoşi, postul, însoţit de rugăciune, îi va

ajuta să se ferească de boală. Pentru că e mult mai uşor să prevenim boala,
decât să o vindecăm96.

12.4 Rugăciunea

Rugăciunea, împreună cu postul și milostenia, este unul din cei trei

stâlpi ai evlaviei, după cum arată Mântuitorul Iisus Hristos în predica de pe

96
http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/reflectii/postul-cale-spre-vindecarea-trupeasca
96
muntele fericirilor (Matei 6, 1-18). Biserica Ortodoxă învață că toate
virtuțile și harurile lui Dumnezeu se obțin în primul rând prin rugăciune.

În mod propriu, rugăciunea este vorbirea minții cu Dumnezeu (cf. Evagrie

Ponticul). Este o realitate care ne pune în legătură cu Dumnezeu (Arhim.
Teofil Părăian). În fond, rugăciunea este un mijloc de a sta în fața lui
Dumnezeu sau în fața celor către care le este adresată rugăciunea: în fața
Maicii Domnului, în fața sfinților lui Dumnezeu cu care vorbim în mod real,
când într-adevăr ne unim gândurile și simțirile noastre cu textele liturgice de
rugăciune.97

Fără rugăciune nu se poate vorbi despre o viață duhovnicească.

Prin ea se întoarce omul către Dumnezeu,și fără ea nu poate să facă
nimic,prin rugăciune cere el ajutorul lui Dumnezeu,se deschide garului și se
unește cu El.Rugăciunea este condiția cu neputință de ocolit a lucrării
poruncilor,a nimicirii patimilor și a împlinirii tuturor virtuților și îndeosebi a
iubirii,care duc la unirea cu Dumnezeu.Rugăciunea este lepădarea
gândurilor,golirea minții de toate înțelesurile.

Există în Biserica Ortodoxă o serie de rugaciuni pentru tămăduirea

sufletului și a trupului.Am sa redau doar una dintre ele în cele ce urmează.
“Preasfântă, Preacurată şi Preaminunată Fecioară şi Maică a Domnului
nostru Iisus Hristos, Te rugăm ascultă rugăciunea nevrednicilor robi
(numele) şi vindecă-ne pe noi, pe cei din familiile noastre şi pe toţi
suferinzii din lumea asta bolnavă, de bolile grele, transmisibile sau
netransmisibile, de bolile ştiute şi neştiute de noi. Fie ca toţi creştinii să Te
preamărească şi să Te preacinstească pe Tine, iar noi să avem tot ajutorul cel
bun, sfânt şi ceresc. Îţi mulţumim Maică Sfântă pentru vindecare, pentru tot
ajutorul Tău, pentru mijlocirea Ta la Preabunul Dumnezeu, că Tu eşti scară
la Cerul Sfânt, pentru rugăciunile noastre şi ajutor nemijlocit în cererile
noastre cele îndreptăţite. Amin!”98

97
https://ro.orthodoxwiki.org/Rug%C4%83ciunea
97
Așadar exista o serie de acatiste si de paraclise către sfinți pentru tămăduirea
bolilor sufletești și trupești,însă cunoaștem ca Hristos este Doctorul
Sufletelor și al Trupurilor noastre.

XIII Restaurarea ființei prin înviere

Dumnezeu l-a creat pe om „bun foarte” (Fac. 1, 31), pentru ca omul să

fie în comuniune de iubire cu Izvorul comuniunii și al iubirii supreme99.

98
http://www.doxologia.ro/rugaciune/rugaciune-catre-maica-domnului-pentru-
vindecarea-de-boli
98
 Căderea lui Adam și a Evei în păcat (care a constat în neascultarea față de
Dumnezeu) a însemnat astfel îndepărtarea omului de Dumnezeu și
diminuarea acestei comuniuni din partea omului. Deși omul a resimțit
consecințele negative ale actului său, căci: „s-au văzut goi și s-au ascuns
printre pomii raiului” (cf. Fac. 3, 7-8), totuși nu el a avut inițiativa
întoarcerii la Dumnezeu, ci Dumnezeu a fost protagonistul căutării omului
căzut. Întrebarea „Adame, unde ești?” (Fac. 3, 9) nu se referă la o
îndepărtare fizică sau geografică, ci la una spirituală pe care o dă starea de
păcat100.Adam a căzut din starea spirituală inițială în care îl așezase
Dumnezeu.

Din această stare omul nu se putea ridica de unul singur. Avea

nevoie de ajutor; iar izbăvirea din starea grea în care se afla a venit prin
Jertfa, Moartea și Învierea lui Iisus – Fiul lui Dumnezeu Întrupat.

Învierea lui Hristos a schimbat condițiile existențiale ale firii umane101 și a

îndreptat tot ceea ce a stricat păcatul lui Adam: „unde s-a înmulțit păcatul, a
prisosit harul lui Dumnezeu” (Rom. 5, 20). De aceea Învierea a fost numită
a doua creație a lumii102 .Prin Întrupare s-a realizat nu doar apropierea
omului de Dumnezeu, ci firea dumnezeiască s-a unit cu firea umană în
persoana veșnică a Fiului lui Dumnezeu, refăcându-se comuniunea dintre
Dumnezeu și om și realizându-se astfel o unire a lui Dumnezeu cu omul
(unirea ipostatică)103 . Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul Său” (Fac. 1,
27) pentru ca omul să devină „asemenea lui Dumnezeu” (Fac. 1, 26).
99
Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1,

E.I.B.M.B.O.R., București 1996, p. 280).

100
Cf. Viu este Dumnezeu, Ed. Harisma, București, 1992, p. 33
101
Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, notițe de curs 1988-1990
102
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Mântuirea – a doua creație a lumii.

Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran și Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia
103

Dogmatică, București, E.I.B.M.B.O.R., 1991, p. 222.

99
 Asemănarea omului cu Dumnezeu constituia scopul creației,
respectiv dorința Creatorului pentru devenirea omului în dobândirea menirii
lui, adică starea finală de îndumnezeire, dar și întregul drum de dezvoltare a
chipului spre asemănare. Prin neascultarea lui Adam, acesta a pierdut
posibilitatea dezvoltării chipului spre asemănare, iar chipul lui Dumnezeu
din om a slăbit, dar nu s-a pierdut .

„Chipul lui Dumnezeu în om” nu se referă la trup, pentru că Dumnezeu este

Duh și nu are trup; totuși, „chipul” nu-i cu totul străin de trup, întrucât
trupul participă la puterea sufletului prin formă, poziție și posibilitate de
exprimare a stărilor sufletești . Prin „chipul lui Dumnezeu în om” se înțelege
natura spirituală a omului: rațiune, voință, sentiment.

Slăbirea chipului lui Dumnezeu în om înseamnă șubrezirea firii

umane: rațiunea s-a întunecat și nu mai putea cugeta la Dumnezeu așa cum
se întâmpla înainte de cădere; voința a slăbit și s-a înclinat mai mult spre rău
decât spre bine: „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc,
pe acela îl săvârșesc” (Rom. 7, 19); sentimentul a fost întinat și pervertit.

Prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu a fost refăcut chipul lui Dumnezeu în
om, pentru că Fiul este chipul Tatălui. Rațiunea umană a fost luminată
pentru a putea cugeta la cele dumnezeiești și pentru a putea primi și înțelege
revelația, adevărurile divine.

Voința slăbită a omului a fost întărită pentru ca el să poată tinde către

Dumnezeu, iar sentimentul întinat al omului a fost curățat. De asemenea
omul a dobândit posibilitatea de a tinde către dumnezeire (asemănarea cu
Dumnezeu). Sfinții sunt cei care au dobândit îndumnezeirea prin răspunsul
lor la chemarea lui Dumnezeu dublată de harul Său. Această chemare este
adresată tuturor oamenilor: „Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc
desăvârșit este” (Mt. 5, 48). Depinde de fiecare om dacă răspunde sau nu
acestei chemări.

Păcatul a degradat în om armonia dintre trup și suflet. Trupul tinde

aproape covârșitor către cele materiale, ale pământului, iar sufletul tinde
100
firav către cele de sus, către Dumnezeu. Dizarmonia dintre suflet și trup
poate fi constatată în faptul că s-au văzut goi. Dar Dumnezeu nu i-a creat
îmbrăcați în haine materiale. Pe acestea și le-au făcut ei ulterior (Fac. 3, 7).
„Haina” cu care erau ei îmbrăcați până atunci era o haină de lumină, era
harul lui Dumnezeu. Prin păcat au pierdut acest har și s-au văzut goi.

Prin Învierea Sa Hristos a refăcut în om armonia dintre suflet și trup.

Deși giulgiul a rămas în mormânt, totuși la întâlnirea dintre Iisus și femei
nimeni nu s-a rușinat, întrucât Mântuitorul era îmbrăcat în haină de lumină:
„Dă-mi mie haină luminoasă, Cel care Te îmbraci cu lumina ca într-o haină”
(Cf. Ps. 103, 2). Participarea omului la haina de lumină a lui Iisus începe
prin Taina Sfântului Botez, când cel afundat de trei ori în apă moare și învie
împreună cu Hristos.

Păcatul a vătămat legătura dintre bărbat și femeie. Până la căderea în

păcat exista o unitate între bărbat și femeie. Aceasta rezultă din faptul că
Dumnezeu îi binecuvântează și li se adresează amândurora deodată:
„creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și îl supuneți” (Fac. 1, 28). După
căderea în păcat Dumnezeu se adresează separat lui Adam și osebit Evei.

Prima minune pe care Hristos a săvârșit-o, deși nu-i sosise ceasul, a

fost la nunta din Cana Galileii, arătând prin aceasta că a refăcut unitatea
dintre bărbat și femeie.

Păcatul a stricat echilibrul dintre om și întreaga creație. Din faptul că

Dumnezeu l-a făcut pe om din pământ (cuvântul ebraic Adamah = pământ)
se vede legătura dintre om și tot ceea ce a creat Dumnezeu. Omul însă, deși
solidar cu întreaga operă a lui Dumnezeu, totuși era cununa ei, pentru că
prin om toată făptura era menită să fie transfigurată în Dumnezeu. Pământul
care rodea iarbă și pomi cu sămânță în ei spre hrana omului (Fac. 1, 29),
prin păcatul lui Adam a devenit blestemat, rodind spini și pălămidă (Fac. 3,
17-18); vietățile asupra cărora Adam avea stăpânire (Fac. 1, 28) și care
ascultau de el, căci le pusese nume (Fac. 2, 20), fără să se teamă de ele,
unele dintre acestea s-au răzvrătit împotriva omului și avem azi animale
sălbatice și animale domestice.
101
Așadar, „făptura a fost supusă deșertăciunii – nu de voia ei, ci din cauza
aceluia care a supus-o – …și ea împreună suspină și împreună are dureri
până acum” (Rom. 8, 20 și 22).

Hristos, prin Învierea Sa, a refăcut legătura dintre om și întreaga creație.

Totuși din realitatea cotidiană constatăm că natura este într-o continuă
degradare. Aceasta este un indiciu că umanitatea este din ce în ce mai
păcătoasă; că fiecare om în parte nu-și asumă ceea ce a făcut Domnul pentru
el.

Restaurarea omului și a creației în Hristos este obiectivă. Această

realitate obiectivă este însă virtuală, în potență, adică se cere însușită de om
pentru a deveni lucrătoare în el și în creație. Restaurarea deplină, desăvârșită
a omului și a făpturii în Hristos va avea loc în eshaton când va fi un „cer nou
și un pământ nou” (Apoc. 21, 1) și când „Lupul va locui laolaltă cu mielul și
leopardul se va culca lângă căprioară; și vițelul și puiul de leu vor mânca
împreună și un copil îi va paște. Juninca se va duce la păscut împreună cu
ursoaica și puii lor vor sălășlui la un loc, iar leul ca și boul va mânca paie;
pruncul de țâță se va juca lângă culcușul viperei și în vizuina șarpelui
otrăvitor copilul abia înțărcat își va întinde mâna. Nu va fi nicio nenorocire
și niciun prăpăd în tot muntele Meu cel sfânt !” (Is. 11, 6-9).

Prefigurarea acestei stări din viața de apoi o constatăm în viața

aceasta pământească la sfinți, care împlinitori fiind ai voii lui Dumnezeu, au
arătat legătura lor cu creația: Sfântul Proroc Ilie a fost hrănit în pustie de
corbi; trupul adormit al Sfintei Maria Egipteanca a fost îngropat de un leu,
iar Sfântul Serafim de Sarov hrănea un urs.

Hristos prin Înălțarea Sa la cer cu trupul înviat a așezat firea umană,

nu doar în raiul redeschis, ci în Sânul Sfintei Treimi, pentru ca de acolo
diavolul să nu-i mai poată face rău. (Sfântul Ioan Gură de Aur).

În fine, „plata păcatului este moartea” (Rom. 6, 23). Omul care fusese creat
de Dumnezeu „bun foarte”, după „chipul lui Dumnezeu”, în vederea
„asemănării cu Dumnezeu”, deci cu posibilitatea de a deveni nemuritor, prin
102
neascultare a devenit muritor; iar morții trupești i-a urmat moartea veșnică,
iadul, adică neputința totală de a mai simți dragostea lui Dumnezeu.

Hristos prin Învierea Sa a omorât moartea noastră: „Hristos a înviat

din morți cu moartea pe moarte călcând…” și „precum în Adam toți mor,
așa și în Hristos toți vor învia” (I Cor. 15, 22). „Iisus omorât fiind cu trupul,
dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât și a propovăduit și duhurilor
ținute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată” (I Petr. 3, 18-20).

Deși unii: Avraam, Moise, Ilie, Isaia, Iezechiel, Ieremia, Daniel,

Ioan Botezătorul etc., împliniseră voia lui Dumnezeu în viața aceasta
pământească, totuși din cauza păcatului lui Adam toată umanitatea se afla în
iad. Coborârea Mântuitorului la iad a avut menirea de a-i elibera de acolo pe
toți aceia pe care iadul îi ținea pe nedrept. Nu pe toți i-a eliberat, ci doar pe
cei care au crezut în El .Apoi, firii umane, prin Învierea lui Iisus, i se dă
posibilitatea nemuririi, căci: „Hristos înviat din morți nu mai moare.
Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Căci ce a murit, a murit păcatului
o dată pentru totdeauna, iar ce trăiește, trăiește lui Dumnezeu” (Rom. 6, 9-
10), adică trupul înviat al lui Hristos trăiește veșnic în sânul Sfintei Treimi,
iar această stare a Mântuitorului este oferită ca posibilitate fiecărui om care-i
urmează Lui.

Astfel moartea trupească nu mai este spre moartea veșnică, adică spre
pierderea comuniunii cu Dumnezeu, ci moartea trupească devine, pentru cei
ce împlinesc voia lui Dumnezeu, prag de trecere din viața pământească în
viața de apoi, spre întâlnirea și comuniunea cu Hristos cel răstignit și înviat
din morți: „cel care ascultă cuvântul Meu și crede în Cel care M-a trimis are
viață veșnică… și se mută de la moarte la viață” (cf. In. 5, 24).

În fine, prin Învierea lui Hristos, moartea omului este spre Înviere:
„…cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși cei care au făcut cele rele
spre învierea osândirii, iar cei care au făcut cele bune spre învierea vieții”
(cf. In. 5, 28-29), căci mai tare decât moartea și iadul este iubirea de oameni
a lui Hristos.

103
 CONCLUZII

Sănătatea trupului are o valoare relativă.Dacă omul rămâne bolnav

sufletește,sănătatea trupului nu-I slujește la nimic,căci el rămâne trup și nu
își folosește organele spre a-L slăvi pe Dumnezeu.
Aici pe pământ sănătatea trupului nu poate fi decât precară și
provizorie.Atât timp cât omul trăiește în această lume,trupul său,în realitatea
sa actual de trup pământesc rămâne,din pricina păcatului,supus stricăciunii
și trebuie să sufere moartea.
Hristos,Doctorul Suprem tămăduiește pe oamenii bolnavi sau
neputincioși în trupurile lor și le redă sănătatea,având în vedere pentru ei
ceva mai bun și anume de a-I elibera definitiv din stricăciune și din
moarte,înviindu-I prin puterea lui Dumnezeu și dându-le un trup
nestricăcios,reînoit și viața veșnică.

Hristos a biruit suferința și moartea prin Învierea Sa,a dat un alt sens
vieții.

104
Rostul suferinței în zilele noastre este unul mântuitor,prin suferință omul se
curăță de păcate,se eliberează de rău.
Prin Sfintele Taine omul se tămăduiește atât trupește cât și
sufletește și primește posibilitatea unirii și a refacerii legăturii cu Dumnezeu
pierdută prin păcatul protopărinților noștri.

Hristos voiește ca suferința să piară și oamenii să nu mai

sufere.Stingerea deplină a suferințelor se va realize în Împărăția cerească la
sfârșitul veacurilor când Dumnezeu îi va readuce la viață pe cei morți
înviindu-le trupurile,El îi va tămădui de toate suferințele lor.
Prin înviere înțelegem restaurarea sau reîntoarcerea noastră la starea
de început104.În Hristos,pentru creștin suferința capătă un alt rost,își pierde
puterea de a-l mâna în păcate și patimi și I se face,dimpotrivă prilej de a le
războii.Suferința devine un bun prilej de sporire duhovnicească.

104
Răspunsuri către Talasie,61
105
 BIBLIOGRAFIE

1.Primară

1) Antonie,Mitropolitul de Suroj,Viața,Boala,Moartea,Editura
Sophia,București,2015
2) Bacoianis,Vasilios,Sufletul după moarte,Editura de
Suflet,București,2013
3) Biblia sau Sfânta Scriptură,Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române,București,2008
4) Berdiaev Nikolai,Despre sclavia și libertatea omului,Editura
Antaios,Oradea,2000
5) Cioran,Emil,Amurgul gândurilor,Editura Humanitas,București
2008
6) Idem,Pe culmile disperării, Editura Humanitas,București 2008
7) Chira,Vasile,Dominantele gândirii cioraniene,Editura Universității
„Lucian Blaga,Sibiu”,2006

106
 8) Larchet,Jean-Claude,Teologia bolii,Editura Oastea
Domnului,Sibiu,1997
9) Idem,Dumnezeu nu vrea suferința omului,Editura
Sophia,București,2008
10) Idem,Tradiția ortodoxă despre viața de după moarte,Editura
Sophia,București,2006
11) Idem,Terapeutica bolilor mintale, Editura
Sophia,București,2008
12) Idem,Terapeutica bolilor spirituale, Editura
Sophia,București,2006
13) Leibniz,G.W,Eseuri de teodicee,Editura Polirom,Iași,1997
14) Panayotis,Nellas,Omul animal-îndumnezeit,Editura
Deisis,Sibiu,2009
15) Sfântul Teofan Zăvorâtul,Boala și moartea,Editura
Sophia,București,2002

2.Secundară

1) Ioan Scărarul,Scara dumnezeiescului urcuș,Editura Institutului Biblic

și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,București,1980
2) Maxim,Mărturisitorul,Ambigua, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,București,2010
3) Pavel,C.Constantin,Problema Răului la Fericitul Augustin, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române,București,1996
4) Pareyson,Luigi,Ontologia libertății,Editura Pontica,Constanța,2005
5) Rose,Serafim,Sufletul după moarte,Editura Sophia,București,2015
107
6) Sontag,Susan,Boala ca metaforă,Editura Vellant,București,2014
7) Tudose ,Florin,Tudose,Cătălina,Dobranici,Letiția,Tratat de
psihopatologie și psihiatrie pentru psihologi,Editura Trei,2011
8) Vlachos,Hierotheos,Boala și tămăduirea sufletului în tradiția
ortodoxă,Editura Sophia,București,2007
9) Schopenhauer,Arthur,Lumea ca voință și reprezentare,Editura
Humanitas,2012
10) Stănlioae,Dumitru,Teologia Dogmatică ortodoxă, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române,București,2008,vol 1
11 )Cioran,Emil,Lacrimi și sfinți, Editura Humanitas,București
2008
12) Idem,Tratat de descompunere,Editura
Humanitas,București,2011
13) Cabasila,Nicolae,Viața în Hristos,Editura Făclia

14) GHEORGHIU V. – Medicină legală – note de curs,

15) Damaschin,Ioan,Dogmatica, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,București,2008
16)Popescu,Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române,București, 2005

17) Criteanul,Andrei,Canonul Cel Mare,Editura Trinitas,2006

18) Augustin,De libero arbitrio,Editura Humanitas,București
19) Schopenhauer,Arthur,Despre libertatea voinței,Editura
Paidea,București,2003
20) Marga,Andrei,Întroducere în filosofia contemporană,Editura
enciclopedică,București,1988
21) Aries Philippe,Omul în fața morții,Editura
Meridiane,1996,vol I și II
108
22) Dragomirescu V,Hanganu O,Prelipceanu D.Expertiza
medico-legală psihiatrică,Editura Medicală,București,1990
23) Iamandescu I.B,Manual de psihologie medicală,Editura
Infomedica,București,1995
24) Larousse,Dicționar de psihiatrie și psihopatologie
clinică,Editura Univers Enciclopedic,București,1998
25) Predescu V,Psihiatrie,vol.1,Editura Medicală,București,1989
26) Gafton,Vasile,Moartea,Pragul dintre vieți,Editura
Andreiana,Sibiu,2015
27) Eliade,Mircea,Mitul eternei reîntoarceri,Editura Univers
Enciclopedic Gold,București,2011
28) Idem,Sacrul și profanul,Editura Humanitas,București,2013
29)Iftime Oana,Iftime Alexandru,Homeopatia,Știință?Credință?
Medicină?Magie?,Editura Evanghelismos,București,2014
30) Chira,Vasile,Analitica existențială la Emil Cioran,Editura
Astra Museum,Sibiu,2014
31) Kirkegaard,Soren,Conceptul de anxietate,Editura
Amarcord,Timișoara,1998
32) Cuviosul Siluan Athonitul,Între iadul deznădejdii și iadul
smereniei,Editura Deisis,Sibiu,2001
33) Stăniloae,Dumitru,Iisus Hristos sau Restaurarea
Omului,Editura Basilica a Patriarhiei Române,București,2013
34) Bunge,Gabriel,Gastrimarghia sau nebunia
pântecelui,Editura Deisis,Sibiu,2014
35) Evagrie Ponticul,În luptă cu gândurile,Editura
Deisis,Sibiu,2006
36) Arhimandrit Antonie,I.Stilianakis,Vindecări ale
demonizaților,Editura Egumenița,Galați,2014

109
 37) Pavelecu,V.Cunoașterea de sine și cunoașterea
personalității,Editura Didactică și Pedagogică,București,1982
38) Crăciun Teofil,Genetica și societatea,Editura
Albatros,București,1983
39) Gordos Constantin, Dicţionar Enciclopedic de Psihiatrie,
volumul III, Editura Medicală, Bucureşti, 1989
40) Sfântul Ambrozie, Naşterea de sus şi Învierea prin Har,
Mănăstirea Sfântului Pantelimon, Siliştea Gumeşti, Teleorman,
1998
41) Surdu,Alexandru,Filosofia contemporană,Editura
Paideia,București,2003
42) Dahlke Ruediger,Boala ca șansă.cum să descifrăm mesajul ascuns al
bolii,Editura Trei,2008
43) Blaga,Lucian,Trilogia cunoașterii,Editura
Humanitas,București,2013

44) Ganțolea Eugen,Ranga Horia Ioan,Viața biologică și viața

duhovnicească,Editura Universității” Lucian Blaga “,Sibiu,2011

45) Ward,Keith,Marile întrebări din știință și religie,Editura

Curtea-Veche,București,2011

CV

110
111
DECLARAȚIE

112