13.

Maria secondo la rivelazione

biblica (P. Alberto Valentini)

L’opinione, tuttora diffusa, secondo la quale la Scrittura parlerebbe poco di Maria è

certamente un giudizio acritico, anzi un pregiudizio che misconosce il carattere non
quantitativo, ma qualitativo della Parola di Dio e la sua finalità storico-salvifica. La Scrittura
infatti - a differenza della letteratura apocrifa e devozionale - non si interessa direttamente
della biografia e della vicenda particolare della Madre di Gesù -, ma del suo ruolo e
significato all’interno del disegno salvifico. "Chiunque voglia approfondire biblicamente la
dottrina mariana - osserva giustamente Feuillet - non può farlo che mediante una maggiore
comprensione della storia della salvezza".
Statisticamente i brani espliciti concernenti la Madre di Gesù non sono numerosi, ma
neppure scarsi; in ogni caso, sono testi strategici e di eccezionale densità. Strategici,
perché collocati alle svolte fondamentali della storia della salvezza: Incarnazione - Mistero
pasquale - Pentecoste; di straordinaria densità, in quanto vitalmente inseriti in tali misteri,
da cui traggono valore e significato.

Ampie prospettive e mistero pasquale

Ma non ci si deve limitare ai testi espliciti, né restar prigionieri di contesti particolari ed

angusti: è necessario dilatare la prospettiva, andando oltre ciò che è immediato e
manifesto, cercando di cogliere la reale portata della figura di Maria sullo sfondo dell’intera
Rivelazione. Essa appare allora un crocevia obbligato verso cui convergono e dal quale si
diramano le principali linee vettoriali del disegno salvifico, concernenti il credente, la Chiesa
e l’intera famiglia umana. Si giustifica in tal modo la solenne e impegnativa affermazione
conciliare: "Maria per la sua intima partecipazione alla storia della salvezza, riunisce per
così dire e riverbera i massimi dati della fede" (Lumen Gentium 65). La Madre di Gesù,
dunque, è tutt'altro che marginale nella fede cristiana: ne è componente decisiva e
qualificante; non è una semplice figura individuale, ma segno ed espressione privilegiata
della comunità dell'alleanza.

Tale ricchezza di significato emerge solo se si considera Maria in prospettiva storico-

salvifica, partendo - come sempre - dal mistero pasquale di Cristo, criterio fondamentale e
chiave ermeneutica della Rivelazione. La didattica del Risorto che spiega ai discepoli di
Emmaus "in tutte le Scritture ciò che si riferiva a lui" (Lc 24,27) è testimonianza preziosa di
come le primitive comunità cristiane leggessero la Parola di Dio, ed esortazione per i
credenti di ogni tempo a fare altrettanto. Per comprendere che tutte le Scritture parlano di
Cristo, si richiede una lettura "spirituale" e plenaria dei testi: il semplice approccio letterale
e storico-critico non è in grado di "comprendere" Cristo e il suo mistero nelle parole
dell’Antico Testamento.

Anche nei confronti della Vergine Maria si impone una lettura "cristiana", maturata alla luce
dell’evento pasquale, iniziando dagli strati più arcaici della rivelazione neotestamentaria.
Tale metodo permette di seguire la progressiva presa di coscienza delle comunità primitive
circa la Madre di Gesù, che procede parallelamente all’esplicitazione cristologica, trinitaria
ed ecclesiale della fede cristiana.
Sviluppi della riflessione neotestamentaria

Come è noto, gli scritti neotestamentari si sono formati secondo un ordine diverso rispetto
alla disposizione nella quale ci sono pervenuti.

I1 Kerygma apostolico e la predicazione cristiana originaria si concentrarono in maniera

essenziale sull'evento di morte-risurrezione del Cristo, come attestato in particolare dalle
formule presenti in testi come 1Cor 15,3-4; At 2,23.32.36; 3,14-15; 4,10;10,39-40. I1
problema prioritario che occupava le comunità delle origini, sia in ambiente palestinese che
ellenistico, era costituito dalla necessità di giustificare e dimostrare attraverso le Scritture
che il crocifisso era il Signore della gloria. In questa fase primitiva - in cui sono assenti
sviluppi posteriori - manca una riflessione diretta sulla Madre di Gesù, alla quale si accenna
solo in maniera occasionale ed implicita, anche se in contesti di notevole spessore
dottrinale, come Gal 4,4-7 e Rm 1,3-4.

In un secondo tempo l'interesse si estese a tutta l'attività di Gesù "cominciando dal

battesimo di Giovanni fino al giorno in cui fu di tra noi assunto al cielo" (At 1,22). La
predicazione apostolica è chiamata allora a testimoniare la continuità tra Gesù di Nazaret e
il crocifisso-Signore. A questa fase appartiene il materiale della cosiddetta vita pubblica,
che forma l’oggetto del genere "vangelo", testimoniato in maniera tipica da Marco e dalla
tradizione sinottica. In tale contesto, centrato sull’annuncio del Regno e sui suoi
destinatari, la figura di Maria compare quale Madre di Gesù e in rapporto al discepolato cui
sono tenuti anche i parenti.

In questo itinerario a ritroso verso le "origini" di Gesù, mentre la riflessione giovannea -

come già precedentemente quella paolina - risale fino alla preesistenza e condizione divina
del Figlio, alcuni ambienti cristiani si soffermano sulla sua nascita secondo la carne,
presentandola però non in chiave biografica o di semplice documentazione storica, ma alla
luce della risurrezione. Sorgono allora i cosiddetti "vangeli dell’infanzia", nei quali Gesù
viene proclamato Messia, Salvatore, Emmanuele, Re e Signore. In tale ambito - testimoniato
dai primi due capitoli di Matteo e di Luca - la fisionomia della Vergine, specie nella
redazione lucana, appare notevolmente ricca e articolata.
Nell’opera giovannea, infine, pur nella rarità e concisione dei testi, la figura della Madre di
Gesù attinge il massimo spessore teologico-cristologico ed ecclesiale, in sintonia con la
ricchezza e il simbolismo di quella straordinaria letteratura.

Oltre i singoli testi

L’itinerario indicato mostra non solo lo sviluppo della riflessione sulla Vergine Maria
all’interno della teologia neotestamentaria, a partire dalle fondamentali – anche se indirette
e concise - affermazioni paoline fino alla densità della visione giovannea, ma anche il suo
radicamento nella storia della salvezza e il significato per la comunità ecclesiale, che in lei
si rispecchia e in qualche modo si identifica.

Se la Vergine - oltre che persona singola - è immagine del credente e della stessa Chiesa,
la riflessione su di lei non deve limitarsi ai brani mariologici espliciti e diretti, ma va estesa
- ovviamente, senza violenza ai testi - alle pericopi riguardanti la vita nuova in Cristo, il
discepolato, e l’identità stessa della Chiesa "sposa senza macchia e senza ruga" del Signore.
Molti passi ecclesiologici rivelano la loro pienezza solo se applicati a Maria, nella quale il
progetto di Dio concernente la Chiesa rifulge in tutto il suo splendore. E non si tratta di una
novità; il fenomeno è diffuso e tradizionale: si pensi alle riletture - al tempo stesso
ecclesiali e mariane - non solo di pericopi neotestamentarie, ma anche di numerosi brani
dell’Antico Testamento e di interi libri come il Cantico dei Cantici.

"Quello che le antiche Scritture annunciavano profeticamente della Chiesa – afferma De

Lubac – riceve come un’applicazione nuova nella persona della Vergine, di cui la Chiesa
diviene così la figura... e, reciprocamente, ciò che il Vangelo riferisce della Vergine,
prefigura altrettanto bene la natura ed i destini della Chiesa... In tutto ciò che da esso ci
vien detto, latent Ecclesiae sacramenta."Così la Vergine Maria, che fu la parte migliore
dell’antica Chiesa prima di Cristo, è divenuta la Sposa di Dio Padre per diventare anche
l’esemplare della nuova Chiesa, Sposa del Figlio di Dio". ... Tra la Chiesa e la Vergine, i
legami non sono soltanto numerosi e stretti: sono essenziali. Sono intessuti dal di dentro.
Questi due misteri della nostra fede sono più che solidali: si è potuto persino affermare che
essi sono un solo ed unico mistero. Diciamo, almeno, che essi sono tra loro in un tale
rapporto che si avvantaggiano sempre ad essere chiariti l’uno con l’altro; anzi, che
all’intelligenza dell’uno è indispensabile la contemplazione dell’altro".
La totalità delle Scritture

La riflessione sulla Vergine deve dunque prendere in considerazione l’intera Rivelazione

biblica. Ma si può veramente parlare di una "presenza mariana" nell’Antico Testamento? Per
alcuni Maria è assente, o vi è accennata in maniera così fugace e indefinita che non è
possibile tratteggiarne la figura. Per altri, al contrario, la Vergine sarebbe presente un po’
dovunque nelle pagine dell’Antico Testamento, perché – dicono - tutte le Scritture parlano
di Cristo e indirettamente anche di lei. Tra queste affermazioni estreme si inserisce tutta
una gamma di posizioni intermedie. In ogni caso, bisogna dire che l’Antico Testamento
presenta accenni, anticipazioni vaghe e frammentarie, che possono essere comprese solo
alla luce del Nuovo Testamento e della Tradizione ecclesiale. "I libri dell’Antico e del Nuovo
Testamento e la veneranda Tradizione mostrano in modo sempre più chiaro la funzione
della Madre del Salvatore nell’economia della salvezza... E questi documenti, come sono
letti nella Chiesa e sono capiti alla luce dell’ulteriore e piena Rivelazione, mettono sempre
più chiaramente in luce la figura di una donna: la Madre del Redentore" (Lumen
Gentium, 55). In questo senso si può parlare di una preparazione e presenza di Maria
nell’Antica Alleanza. Una preparazione morale, tipologica e profetica.

La preparazione morale è riscontrabile in maniera privilegiata nell’atteggiamento degli umili

e poveri del Signore, i quali costituiscono "la dimensione spirituale d’Israele, che infine
genera Cristo"(A. Gelin). Maria si pone al termine e al vertice di tale porzione qualitativa del
popolo di Dio, che costituisce il resto santo depositario della promessa e della speranza
d’Israele.

La preparazione tipologica può essere individuale, comunitaria o riguardante le realtà

dell’Antico Testamento.

- Della tipologia individuale fanno parte persone che in qualche modo anticipano la figura
della Vergine. In questa linea si collocano, per esempio, Sara, Miriam, Debora, Giuditta,
Ester..., ma non solo donne: la figura di Abramo, per esempio, anticipa diversi tratti e
atteggiamenti fondamentali della Madre di Gesù.
- La tipologia comunitaria presenta Maria come punto di arrivo della comunità dell’alleanza.
Il Concilio, in merito, propone la figura della "Figlia di Sion", titolo di derivazione profetica,
recentemente riscoperto e proposto in maniera autorevole dal Concilio: "Con lei, eccelsa
Figlia di Sion, dopo una lunga attesa si compiono i tempi e si instaura una nuova economia"
(Lumen Gentium, 55).

- Nella tipologia delle realtàveterotestamentarie vanno annoverate, in particolare, l’arca

dell’alleanza e il tempio del Signore, sulla scorta di alcuni indizi e di riletture
neotestamentarie.

La tipologia profetica è data da parole, annunci, oracoli, che pur riferiti a un contesto
storico particolare, trovano senso pieno e profondo solo alla luce degli eventi
neotestamentari. La rilettura di tali testi in chiave mariana dev’essere fatta con rigore ed
oculatezza, non dimenticando, tuttavia, che si tratta di "una rivelazione autentica, benché
soltanto abbozzata, che sarà chiarita nel Nuovo Testamento, pienezza dell’Antico, e
nell’interpretazione tradizionale della Chiesa".

Come si vede, la figura della Madre del Signore è legata intimamente alla storia della
salvezza culminante in Cristo e cresce con la manifestazione sempre più luminosa del suo
mistero. Un’adeguata comprensione della donna Maria di Nazaret e del suo "mistero" si può
avere all’interno di tale contesto; solo così è possibile scorgere la sua icona biblica, nella
quale si rivela il volto autentico d’Israele e della Chiesa secondo il progetto del Padre.

Ultima modifica Sabato 26 Giugno 2004 10:29

13. Maria conform revelației biblice

(Pr. Alberto Valentini)
Publicat de Administrator
  Dimensiunea fontului
 E-mail

 1

 2

 3

 4

 5

(0 voturi)

Maria
conform revelației biblice a
lui Alberto Valentini
Opinia, încă larg răspândită, potrivit căreia Scriptura va vorbi puțin despre Maria, este cu
siguranță o judecată necritică, într-adevăr o prejudecată care înțelege greșit caracterul
cantitativ, dar calitativ al Cuvântului lui Dumnezeu și al scopului său istoric-mântuitor. De
fapt, Scriptura - spre deosebire de literatura apocrife și devoțională - nu se preocupă în
mod direct de biografia și povestea particulară a Maicii lui Isus - ci cu rolul și semnificația ei
în planul de salvare. "Oricine dorește să studieze profund doctrina mariană - Feuillet
remarcă pe bună dreptate - poate face acest lucru doar printr-o mai bună înțelegere a
istoriei mântuirii".

Statistic, pasajele explicite referitoare la mama lui Isus nu sunt numeroase, dar nici măcar
rare; în orice caz, acestea sunt texte strategice de densitate excepțională . Strategice,
pentru că sunt plasate în punctele fundamentale ale istoriei mântuirii: Întrupare - Mister
pascal - Rusalii; de o densitate extraordinară, așa cum este vital introdusă în aceste
mistere, din care ei atrag valoarea și sensul.

Perspective largi și misterul Paștelui

Dar nu trebuie să ne limităm la texte explicite și nici să rămânem prizonieri ai unor

contexte particulare și înguste: este necesar să extindem perspectiva, depășind ceea ce este
imediat și manifest, încercând să înțelegem semnificația reală a figurii Mariei pe fundalul
întregii revelații . Apare atunci ca o răscruce obligatorie spre care se converg și de unde
liniile principale ale vectorului de design salvific se extind, în ceea ce privește credinciosul,
Biserica și întreaga familie umană. Astfel, afirmația conciliară solemnă și pretențioasă este
justificată: "Maria pentru participarea ei intimă la istoria mântuirii, reunește astfel să spună
și reverbește datele maxime ale credinței" ( Lumen Gentium 65).Prin urmare, mama lui Isus
nu este decât marginală în credința creștină: este o componentă decisivă și calificată; nu
este o figură individuală simplă, ci un semn privilegiat și expresie a comunității alianțelor.

Această bogăție de semnificație apare numai dacă luăm în considerare pe Maria într-o
perspectivă economizantă istorică, plecând - ca întotdeauna - din misterul pascal al lui
Hristos, criteriul fundamental și hermeneutic al Apocalipsei. Învățătura Celui Înviat care
explică ucenicilor lui Emaus "în toate Scripturile ceea ce sa referit la El" (Luca 24:27) este o
mărturie prețioasă a modului în care comunitățile creștine primitive citesc Cuvântul lui
Dumnezeu și îndemnarea pentru credincioșii din toate timp pentru a face la fel. Pentru a
înțelege că toate Scripturile vorbesc despre Hristos, este necesară o lectură "spirituală" și
plenară a textelor: abordarea literară și istorico-critică simplă nu este capabilă să
"înțeleagă" pe Hristos și misterul său în cuvintele Vechiului Testament.

De asemenea, în ceea ce privește Fecioara Maria, este necesară o lectură "creștină",

maturată în lumina evenimentului de Paști, începând cu cele mai arhaice straturi ale
revelației Noului Testament. Această metodă permite urmărirea conștientizării progresive a
comunităților primitive despre Maica lui Isus, care se desfășoară în paralel cu explicația
creștinologică, trinitară și ecclesială a credinței creștine.

Noul Testament al reflecției

După cum se știe, scrierile Noului Testament s-au format în conformitate cu o ordine
diferită de cea în care au fost primite.

Kerygma apostolică și predicarea creștină originală s-au concentrat în mod esențial asupra
evenimentului de înviere a morții lui Hristos, atestat în special de formulele prezente în
texte precum 1Cor 15,3-4; La 2.23.32.36; 3,14-15; 4.10; 10.39-40. Problema prioritară
care a ocupat comunitățile originale, atât în mediul palestinian, cât și în cel elenist, a fost
nevoia de a justifica și demonstra prin Scripturi că crucifixul era Domnul slavei. În această
fază primitivă - în care lipsesc evoluțiile ulterioare - nu există o reflecție directă asupra
Maicii lui Isus, care este menționată doar ocazional și implicit, chiar dacă în contexte de
adâncime doctrinară remarcabilă, cum ar fi Gal 4: 4-7 și Rom 1,3-4.

Mai târziu, interesul sa extins la întreaga activitate a lui Isus "începând cu botezul lui Ioan
până în ziua în care a fost luat de la noi în cer" (Faptele Apostolilor 1:22). Apocalipsa
apostolică este chemată atunci pentru a da mărturie despre continuitatea dintre Isus din
Nazaret și Domnul răstignit. În această fază apar materialele așa-numitei vieți publice, care
formează obiectul genului "evanghelie", mărturisit în mod tipic de Marco și tradiția
sinoptică. În acest context, centrat pe proclamarea Împărăției și a destinatarilor acesteia,
figura Mariei apare ca Mama lui Isus și în legătură cu ucenicitatea la care sunt deținute și
rudele.

În această călătorie înapoi la "originile" lui Isus, în timp ce reflexia Iohanină - așa cum a fost
cea dintâi a lui Pauline - datează din starea pre-existenței și divină a Fiului, unele cercuri
creștine locuiesc pe nașterea sa după trup, cheia biografică sau documentația istorică
simplă, dar în lumina învierii. Se ridică așa-numitele "Evanghelii din copilărie", în care Isus
este proclamat Mesia, Salvatorul, Emmanuel, Regele și Domnul. În acest context - mărturisit
de primele două capitole ale lui Matei și Luca - fizionomia Fecioarei, în special în editorialul
Lucanian, pare remarcabil de bogată și articulată.

În cele din urmă, în lucrarea de la Johannes, în ciuda rarității și concisității textelor, figura
Maicii lui Isus atrage adâncimea maximă teologico-hristologică și eclezială, în armonie cu
bogăția și simbolismul acestei literaturi extraordinare.

Dincolo de textele individuale

Traseul indicat arată nu numai evoluția reflecției asupra Fecioarei Maria în teologia Noului
Testament, pornind de la afirmațiile fundamentale - chiar indirecte și concise - până la
densitatea viziunii ioanale, dar și prin înrădăcinarea ei în istoria mântuirii și semnificația
comunității bisericești, care în sine este oglindită și cumva identificată.

Dacă Fecioara - ca și individul - este imaginea credinciosului și a Bisericii însăși, reflecția

asupra ei nu ar trebui să se limiteze la pasaje Mariologice explicite și directe, ci ar trebui
extinsă - evident, fără violență textelor - la pericopii privind viața nouă în Hristos, ucenicie,
și identitatea Bisericii "mireasă neîngăduită și zbârcită" a Domnului. Multe pasaje
ecleziologice nu își dezvăluie plinătatea decât dacă sunt aplicate Mariei, în care planul lui
Dumnezeu cu privire la Biserică strălucește în toată splendoarea sa. Și aceasta nu este o
noutate; fenomenul este larg răspândit și tradițional: gândiți-vă la re-citiri - în același timp
eclezial și marian - nu numai pericopii din Noul Testament, ci și numeroase pasaje din
Vechiul Testament și cărți întregi, cum ar fi Cântarea Cântărilor.
"Ceea ce Sfintele Scripturi a anunțat profetic despre Biserică - spune De Lubac - primește ca
o nouă cerere în persoana Fecioarei, despre care Biserica devine astfel figura ... și, reciproc,
ceea ce Evanghelia se referă la Fecioară, prefigurează la fel ca și natura și destinele
Bisericii ... În tot ceea ce ni se spune, Ecclesiae sacramenta latentă ."Astfel, Fecioara Maria,
care a fost cea mai bună parte a Bisericii antice înaintea lui Hristos, a devenit Mireasa lui
Dumnezeu Tatăl și a devenit exemplarul noii Biserici, Mireasa Fiului lui Dumnezeu". ... Între
Biserică și Fecioară, legăturile nu sunt doar numeroase și apropiate: ele sunt esențiale. Ele
sunt țesute din interior. Aceste două mistere ale credinței noastre sunt mai mult decât
solidaritate: am putea chiar să spunem că sunt un singur mister. Spunem, cel puțin, că
aceștia sunt printre aceștia într-o astfel de relație încât ei întotdeauna profită de faptul că
sunt clarificați unul cu celălalt; într-adevăr, că contemplarea celuilalt este indispensabilă
inteligenței celuilalt ".

Totalitatea Scripturilor

Reflecția asupra Fecioarei trebuie, prin urmare, să țină cont de întreaga revelație biblică. Dar
putem vorbi cu adevărat despre o "prezență mariană" în Vechiul Testament? Pentru unii,
Maria este absentă sau este menționată atât de scurtă și de nedeterminată încât nu este
posibil să se contureze cifra.Pentru alții, dimpotrivă, Fecioara va fi prezentă aproape
oriunde în paginile Vechiului Testament, deoarece - spun ei - toate Scripturile vorbesc
despre Hristos și, indirect, despre ea. Aceste declarații extreme includ o întreagă gamă de
poziții intermediare. În orice caz, trebuie spus că Vechiul Testament prezintă indicații,
anticipări vagi și fragmentare, care pot fi înțelese numai în lumina Noului Testament și a
Tradiției ecleziale. "Cărțile Vechiului și Noului Testament și tradiția venerabilă arată tot mai
clar funcția Maicii Salvatorului în economia mântuirii ... Și aceste documente, așa cum sunt
citite în Biserică și înțelese în lumina Apocalipsa plină și plină, ei dau din ce în ce
mai multă lumină figura unei femei: Mama Răscumpărătorului "( Lumen Gentium, 55). În
acest sens, putem vorbi despre pregătirea și prezența Mariei în Vechiul
Legământ. Pregătire morală, tipologică și profetică.

Preparatul moral se găsește într - un mod privilegiat în atitudinea celor umili și săraci
Domnului, care alcătuiesc „dimensiunea spirituală a lui Israel, care generează în cele
din urmă Hristos“(A. Gelin). Maria se așază la sfârșitul și la vârful acestei porțiuni calitative a
poporului lui Dumnezeu, care constituie odihna sfântă, care este depozitarul făgăduinței și
speranței lui Israel.
Preparatul tipologică poate fi individuală, comunitate sau în ceea ce privește realitatea
Vechiului Testament.

- Persoanele fizice includ oameni care anticipă cumva chipul Fecioarei. În această linie
găsim, de exemplu, Sara, Miriam, Debora, Giuditta, Ester ... dar nu numai femei: figura lui
Avraam, de exemplu, anticipează trăsături și atitudini fundamentale ale Maicii lui Isus.

- Tipologia comunității prezintă Mary ca punct de sosire al comunității de alianță. Consiliul,

pe această temă, propune cifra "Fiicei Sionului", un titlu de derivare profetică, recent
redescoperit și propus în mod autoritar de către Consiliu: "Cu ea, Fiica înălțată a Sionului,
după o lungă așteptare, vremurile s-au împlinit și da stabilește o nouă economie "( Lumen
Gentium, 55).

- În tipologia realitățiiVechiul Testament ar trebui să fie inclus, în special, chivotul

legământului și templul Domnului, pe baza unor indicii și recite ale Noului Testament.

Tip profetic este dat de cuvinte, anunțuri, oracole, că , în ciuda referindu -se la un anumit
context istoric, sunt sensul deplin și profund numai în lumina evenimentelor Noului
Testament. Repetarea acestor texte într-o cheie mariană trebuie făcută cu rigoare și
prudență, fără să uităm totuși că aceasta este "o revelație autentică, deși numai schițată,
care va fi clarificată în Noul Testament, plinătatea Vechiului și în interpretarea tradițională a
Bisericii ".

După cum se poate vedea, figura Maicii Domnului este strâns legată de istoria mântuirii
care culminează în Hristos și crește odată cu manifestarea tot mai strălucită a misterului
ei. O înțelegere adecvată a femeii Maria din Nazaret și "misterul" ei pot fi luate în acest
context; numai în acest fel este posibil să vedem icoana sa biblică, în care chipul autentic al
lui Israel și al Bisericii este descoperit conform planului Tatălui.

Ultima modificare Sâmbătă 26 Iunie 2004 10:29