1

Cap.2. Aerul umed

O serie de instalaţii precum cele de ventilare, condiţionare, climatizare, uscare, congelare
ş. a. utilizează ca agent de lucru aerul atmosferic. Aerul atmosferic este un amestec de gaze,
vapori de apă, impurităţi, praf şi bacterii.
Studiul acestui agent termodinamic necesită introducerea următoarelor noţiuni:
a) aerul uscat, adică aerul pur care nu conţine vapori de apă, praf şi bacterii, a cărui
compoziţie este dată în (tab. 2.1). Calculul proprietăţilor termofizice ale acestuia se face
considerându-l un amestec de gaze perfecte din azot N 2 cu participaţia volumetrică de 79% şi
oxigen O2 cu participaţia volumetrică de 21%.
b) aerul umed este un amestec de aer uscat şi umiditate care nu conţine praf şi bacterii.
Umiditatea din aer se poate prezenta sub formă de:
– vapori de apă
– picături de apă şi suspensii (ceaţă, ploaie)
– particule de gheaţă (chiciură sau zăpadă).
În cele mai multe cazuri, datorită presiunii parţiale p v extrem de redusă a vaporilor de
apă din aerul umed, umiditatea se prezintă sub formă de vapori supraîncălziţi.
Aerul umed care conţine vapori de apă în stare supraîncălzită se n umeşte aer umed
nesaturat. Aerul umed care conţine vapori de apă saturaţi se numeşte la rândul său, saturat, iar
atunci când umiditatea este sub formă de ceaţă sau chiciură, suprasaturat.
Studiul se va axa în continuare pe ideea că umiditatea din aer este sub formă numai de
vapori, fie supraîncălziţi, fie saturaţi. Această ipoteză corespunde realităţii în sensul că, în
instalaţiile cu aer umed, stările cu ceaţă sau chiciură sunt instabile.
Ceaţa sau chiciura se depune pe suprafeţe reci, sau în separatoare sp eciale. În această
situaţie, aerul umed vehiculat conţine numai vapori de apă saturaţi nu şi alte faze ale apei.

Tabelul 2.1. Compoziţia aerului uscat

Componenţi gazoşi Concentraţia volumică [%]

De bază Azot N2 78,09

Oxigen O2 20,84
Dioxid de carbon CO 2
Impurităţi Oxid de carbon CO
Dioxid de sulf SO 2  0,03

Trioxid de sulf SO 3
Argon Ar 0,93
Xenon Xe
Gaze rare Krypton Kr urme de gaze 0,11
Heliu He
ş.a.

2.1. Mărimi termodinamice de stare ale aerului umed

a) Presiunea aerului umed
În instalaţiile care folosesc drept agent de lucru aerul umed, acesta este ventilat cu
ajutorul unor ventilatoare, la presiuni foarte apropiate ca valoare de presiunea atmosferică.
Datorită faptului că umiditatea din aer se prezintă de obicei sub formă de vapori
supraîncălziţi, iar conţinutul de umiditate este în general redus, se poate considera cu
 2

suficientă precizie că aerul umed se supune legii lui Dalton pentru amestecurile de gaze
perfecte.
p B = p a + p v = 760 mmHg = 1,013 bar (2.1)
în care:
p B –presiunea aerului umed, egală cu presiunea barometrică
p a – presiunea parţială a aerului uscat
p v – presiunea parţială a vaporilor de apă p v <<< p a
b) Temperatura aerului umed
Spre deosebire de sistemele studiate până acum, în cazul aerului umed se operează cu
mai multe tipuri de temperaturi şi anume:
– temperatura măsurată cu termometrul uscat t se măsoară cu un termometru
obişnuit, protejat împotriva radiaţiilor termice;
– temperatura măsurată cu termometrul umed t um se măsoară cu un termometru
obişnuit dar cu bulbul sensibil înfăşurat într-un tifon umezit cu apă. Datorită procesului de
evaporare a apei din tifon, cu preluare de căldură latentă din aer ca unică sursă de căldură,
temperatura aerului din zona limitrofă a bulbului scade până la o valoare minimă t um ,
corespunzătoare momentului de saturare adiabată a aerului cu vapori de apă. Procesul de
evaporare este cu atât mai intens, cu cât aerul este mai departe de starea de saturaţie, deci mai
avid de apă. Deoarece vaporii de apă formaţi difuzează în aerul din zona limitrofă a bulbului,
în ansamblu, procesul este adiabat.
O temperatură particulară măsurată cu termometrul uscat este temperatura de rouă.

Fig. 2.1. Stările şi evoluţia vaporilor de apă din aerul umed.

Pentru a defini temperatura de rouă, se vor analiza în (Fig. 2.1), în coordonate T – s,

stările posibile ale umidităţii din aer şi procesele prin care aerul umed poate ajunge la
saturaţie. În cele mai multe cazuri, umiditatea din aer se găseşte în stare de vapori
supraîncălziţi, reprezentată prin punctul V în coordonate T – s. Presiunea parţială a vaporilor
de apă cu starea V este p v , iar temperatura aerului umed, măsurată cu termometrul uscat este
T. Se observă că starea de saturaţie a vaporilor de apă, respectiv a aerului umed poate fi a tinsă
prin evoluţia VR. Procesul VR este o răcire a aerului umed la presiune constantă şi implicit la
presiunea parţială p v = const., în care vaporii de apă ating starea R, temperatura lor
micşorându-se de la T la T s (p v ).
Temperatura de saturaţie T s (p v ) = T r , poartă de numele de temperatură de rouă. O
răcire suplimentară a aerului ar produce condensarea unei fracţ iuni din cantitatea de vapori de
apă conţinută.
În calculele şi proiectarea instalaţiilor de condiţionare şi climatizare se folosesc şi o
serie de temperaturi numite temperaturi senzitive. Acestea ţin seama de influenţa vitezei de
mişcare a aerului şi de influenţa radiaţiei termice a obiectelor din jur asupra senzaţiilor
 3

termice de percepţie ale omului. Scările acestor temperaturi au fost stabilite pe baza
experienţelor efectuate cu grupuri de oameni şi sunt prezentate în literatura de specialitate.

c) Umiditatea relativă  (sau gradul de saturaţie)

Pentru definirea acestei mărimi se analizează în diagrama din (Fig. 2.1) o altă posibilă
evoluţie a aerului umed către starea de saturaţie, reprezentată prin procesul VS.
Pe cale practică, trecerea de la V către saturaţie S, se poate realiza prin injectarea de
abur de joasă presiune în aerul umed sau prin tratarea cu apă cu temperatura egală cu
temperatura aerului umed măsurată cu termometrul uscat. Astfel, cantitatea de vapori din
aerul umed se măreşte, producând şi creşterea presiunii parţiale de la p v la presiunea de
saturaţie p s (T), corespunzătoare temperaturii măsurate cu termometrul uscat.
Prin definiţie
v
  100 [%] (2.2)
s
în care:
v – densitatea vaporilor de apă din aerul umed (starea V)
s – densitatea vaporilor de apă din aerul saturat (starea S) şi care exprimă densitatea
maximă posibilă de vapori din aerul umed la temperatura T.
Din ecuaţiile termice de stare rezultă:
pv
v 
Rv  T
şi
p s (T )
s 
Rv  T

care se introduc în relaţia (1.2). Rezultă o nouă expresie pentru calculul umidităţii relative,
considerând R v const., adică:

100% sau   

pv pv
 (2.3)
p s (t ) p s (t )
evident, în condiţiile în care se neglijează abaterea de la comportarea gazelor perfecte.
Valoarea maximă posibilă a umidităţii relative se atinge l a starea de saturaţie S, atunci
când p v = p s (t) şi deci  max = 100%.
Umiditatea relativă influențează în mod direct senzația de confort termic.

d) Conţinutul de umiditate x
Conţinutul de umiditate este dat de raportul dintre cantitatea de vapori şi c antitatea de
aer uscat din aerul umed:
mv
x [kg vapori de apă/kg aer uscat] (2.4)
ma
Atunci când masa vaporilor este exprimată în grame, conţinutul de umiditate se notează de
obicei cu d:
mv
d  1000 x  1000 [g vapori de apă/kg aer uscat] (2.5)
ma
Raportarea la cantitatea de aer uscat din aerul umed se justifică prin faptul că masa aerului
umed se modifică în majoritatea transformărilor de stare, datorită faptului că umiditatea
variază. Cantitatea de aer uscat însă, se menţine co nstantă.
Rezultă că masa aerului umed m va fi:
 4

 m 
m  ma  mv  ma 1  v   ma 1  x [kg aer umed]
 ma 
Între conţinutul de umiditate x şi umiditatea relativă  se poate stabili relaţia de
legătură, pornind tot de la ecuaţia termică de stare aplicată vaporilor de apă, respectiv aerului
uscat din aerul umed:
pV pV
mv  v ; ma  a
Rv T Ra T
Rezultă:
mv Ra p v M v p v
x   
ma Rv p a M a p a
Deoarece
RM R
Ra  şi Rv  M ; RM  8314,3 [J/kmol  K]
Ma Mv
M v =18,016 [kg/kmol]; M a = 28,96 [kg/kmol]
se obţine:
pv pv   p s (t )
x  0,622  0,622  0,622 (2.6)
pa p B  pv p B    p s (t )
Conţinutul maxim de umiditate x s este atins la starea de saturaţie S, când  = 100%
( = 1):
p s (t )
x s  0,622 (2.7)
p B  p s (t )
e) Volumul specific şi densitatea aerului umed
Conform legii lui Amagat pentru gaze perfecte, volumul ocupat de aerul umed:
V = V a + V v [m3 ]
sau:
mv = ma v a + m v v v
în care: v,v a , v v [m3 /kg] reprezintă volumul specific al aerului umed, respectiv al aerului uscat
şi al vaporilor de apă.
Dar m = m a + mv [kg aer umed] aşa că rezultă:
(ma + mv )v = ma v a + mv v v
ma (1 + x)v = ma (v a + xv v )
Se obişnuieşte ca volumul specific al aerului umed să se noteze v = v 1+x . Din relaţia de
mai sus, rezultă:
v a  xv v
v
1 x
Ra T RT
Dar va  şi vv  v aşa încât:
p p
Rv
1 x
T Ra
v = Ra
p 1 x
Pentru
 5

Rv M a 28,96
R a = 287 [J/kg  K] şi
   1,61
Ra M v 18,016
Rezultă expresia de calcul a volumului specific al aerului umed:
T 1  1,61x
v  287   [m3 /kg aer umed] (2.8)
p 1 x
Densitatea aerului umed se va calcula cu relaţia:
1
  [ kg aer umed/m 3] (2.9)
v
f) Căldura specifică a aerului umed
Deoarece procesele de schimbare a stării aerului se desfăşoară la pres iuni constante şi
practic egale cu presiunea barometrică se va stabili numai expresia căld urii specifice la
presiune constantă.
Căldura specifică a aerului umed se determină din bilanţul termic.
Q aer umed = Q aer uscat + Q vapori
m  c p  t = m a  c pa  t  mv  c pv  t; m = ma + mv
Rezultă:
ma c pa  mv c pv c pa  xc pv
cp   [kJ/kg aer umed  K]
ma  mv 1 x
Deoarece x << 1, se poate face raportarea la 1 kg de aer uscat, adică se poate aplica formula
următoare cu suficientă precizie:
c p =c pa +xc pv [kJ/kg aer uscat  K] (2.10)
În relaţiile de calcul prezentate, c p , c pa şi c pv sunt călduri specifice medii, definite de relaţia
generală:
t2
1
c dt [kJ/kg  K]
t2  t1  p
c pm  (2.11)
t1

în care: c pm – căldura specifică medie la presiune constantă

t 1 , t 2 – temperaturile între care se produce evoluţia aerului umed
Pentru t 1 , t 2 [–20, +80°C] şi p B = 720760 mmHg se pot utiliza valorile:
c pa  1,004 kJ/kg  K
c pv  1,84 kJ/kg  K
g) Entalpia specifică a aerului umed
Această mărime se notează cu H sau cu h 1 + x [kJ/kg aer uscat]
şi se raportează, ca şi conţinutul de umiditate x, la 1kg de aer uscat.
h  ha  xhv [kJ/kg aer uscat] (2.12)
în care:
h a [kJ/kg aer uscat] – entalpia specifică a aerului uscat
x [kg vapori/kg aer uscat] – conţinutul de umiditate
h v [kJ/kg vapori] – entalpia specifică a vaporilor de apă
Considerând ca valoare convenţională de referinţă h = 0 la t 0 = 0  C şi p B = 760mmHg,
se obţine:
h a = c pa t
h v = h + c pv (t – t s ) = 2500 + 1,84t s + 1,84 (t – t s ) = 2500 + 1,84 t în care h = 2500 + 1,84 t s
este entalpia specifică a vaporilor saturaţi uscaţi exprimată cu o relaţie e mpirică de calcul.
 6

c pa = 1,004[kJ /kg  K]; c pv = 1,84[kJ /kg  K]; iar t s este temperatura de saturaţie a apei la
presiunea p v , adică t s (p v ).
Înlocuind în relaţia (2.12) rezultă:
h = 1,004t + x(2500 + 1,84t) [kJ /kg aer uscat]; (2.13)
Entalpia aerului umed saturat (starea S pentru vapori), cu conţinut de umiditate x s este:
h = h a + x s h v = 1,004t + x s (2500 + 1,84t) [kJ /kg aer uscat] (2. 14)

2.2. Diagrama h – x
Diagramele de aer umed se construiesc pentru valori medii anuale ale presiunii
barometrice pe zone geografice şi pentru temperaturi compatibile cu domeniul de utilizare ( –
30+50  C în condiţionare, 0+300  C în instalaţii de uscare şi –60+10  C în instalaţii
frigorifice). Pentru o bună vizualizare a câmpului diagramei, aceasta este trasată în
coordonate oblice, aşa încât izoterma de 0C să apară reprezentată printr-o dreaptă orizontală.
Unghiul între axele h şi x este de aproximativ 135C.
Din motive de reducere a spaţiului diagramei, axa reală a conţinutului de umiditate x nu
se figurează, valorile x trecându-se pe o axă auxiliară, orizontală. Astfel, curbele de entalpie
constantă h = ct. vor fi drepte paralele cu axa reală a lui x, iar curbele de conţinut de umiditate
x = ct. vor fi drepte verticale, aşa cum rezultă din (Fig. 2.2).

Fig. 2.2. Diagrama h – x pentru aer umed; reprezentarea

curbelor h = const. şi x = const.

În diagrama h – x mai sunt reprezentate curbele t = ct. şi curbele de umiditate relativă

constantă  = ct. (Fig. 2.3).
 7

Curbele  = ct. formează un fascicol divergent şi devin linii verticale la temperaturi mai mari
decât temperatura de saturaţie a apei la presiunea atmosferică, t > t s (p B) = 100C.
Izotermele în domeniul nesaturat (deasupra lui =1) sunt drepte cu pante care se măresc
odată cu creşterea temperaturii.
Izotermele în domeniul suprasaturat (zona de ceaţă, sub  = 1) au aproximativ aceleaşi
direcţii cu liniile de entalpie constantă h = const.
Diagrama h – x mai conţine şi o nomogramă ce permite determinarea presiunii
parţiale p v a vaporilor de apă.
Cu ajutorul acestei diagrame se pot determina toate mărimile fizice ale aerului umed
caracterizat de o stare oarecare A (Fig. 2.3), respectiv: conţinutul de umiditate x A, entalpia
specifică h A, umiditatea relativă  A , temperatura după termometrul uscat t A , temperatura după
termometrul umed t umA, temperatura de rouă t rA , presiunea parţială a vaporilor de apă pvA şi
presiunea de saturaţie p s (t A).

Figura 2.3. Determinarea mărimilor de stare în punctul A

2.3. Transformări de stare ale aerului umed

Transformările de stare ale aerului umed se produc în atmosferă la variaţia presiunii
barometrice şi a temperaturii, sau în instalaţii în care se a plică procedee de tratare a aerului
umed.
2.3.1. Raza unghiulară a unui proces în diagrama h –x
Analiza efectuată în acest capitol, pe lângă studiul variaţiei parametrilor de stare,
impune şi introducerea conceptului de rază unghiulară a procesului în diagrama h– x, sau
raport de termo-umiditate. Raza unghiulară a unui proces termodinamic oarecare 1-2 este
definită de relaţia:
Q 1 2
 1 2  [kJ/kg vap]
m w1 2
 8

în care:
– Q 1 2 [kW] reprezintă fluxul termic schimbat de aerul umed cu mediul exterior într-un
proces de trecere din starea iniţială 1 în starea finală 2;
– m  w12 [kg vap/s] reprezintă debitul de umiditate preluat, sau cedat de aerul umed în
timpul procesului 1–2.
Fluxul termic (în ipoteza că p = ct.) şi debitul de umiditate sunt date de relaţiile:
Q12  m
 a (h2  h1 )  m a h [kW]
 w12  m
m  a ( x2  x1 )  m
 a x [kg vap/s]
m a [kg aer uscat/s] reprezintă debitul de aer uscat din debitul de aer umed
Vom nota cu m  1 [kg aer umed/s] debitul de aer umed cu starea iniţială 1.
În practică, între starea iniţială (1) şi starea finală (2) există o infinitate de stări
intermediare, dar ne interesează numai starea finală (2), deci d irecţia procesului 12; vom
arăta legătura între  şi direcţia procesului 12.
Se exprimă: m 1  ma m v  m a (1  x1 ) în care:
m v [kg vap/s] este debitul corespunzător de vapori de apă din aerul umed
x 1 [kg vap/kg aer uscat] este conţinutul de umiditate în starea iniţială 1
Rezultă:
m 1
m a  [kg aer uscat/s]
1  x1

h2
h1
h

Fig. 2.4 . Semnificaţia razei procesului în diagrama h – x

.

h  h2  h1 [kJ/kg aer uscat] este variaţia entalpiei specifice

x = x 2 – x 1 [kg vap/kg aer uscat] este variaţia conţinutului de umiditate.
Rezultă:
m a h h h2  h1
 12   
m a x x x 2  x1
În coordonate h – x, semnificaţia mărimii  poate fi stabilită pe baza figurii 2.4. Din
triunghiurile dreptunghice 12D şi 1DC se deduce:
 9

2D DC 2C
tg1  tg 2   
1D 1D 1D
Dar 2C = h 2 – h 1 = h iar 1D = x 2 – x 1 = x, astfel încât:
h
tg 1  tg 2  
x

Deci direcţia procesului este determinată de , care de aceea se mai numeşte şi rază
unghiulară a procesului.
Razele unghiulare ale proceselor sunt trasate în coordonate h – x, numai la marginea
diagramei şi au ca pol comun P, punctul de coordonate hP, tP şi xP (fig.2.5). Pe cele mai multe
diagrame hP = 0, tP = 0; xP = 0. Acestea permit reprezentarea oricărui proces cu rază unghiulară şi
stare iniţială cunoscute, prin trasarea unei paralele la direcţia  din diagramă, din starea iniţială,
cunoscută.
În funcţie de valoarea razei unghiulare, , câmpul diagramei h – x se poate împărţi în patru
zone (fig.2.6), limitate de dreptele x = ct. ( = ) şi h = ct. ( = 0), pornind de la o stare iniţială
1 a procesului.
Evoluţia aerului umed cu starea 1 se poate produce astfel:
– în zona I la  > 0; h > 0; x > 0, cu preluarea de căldură şi umiditate (încălzire cu
umidificare);
– în zona II la  < 0; h > 0; x < 0, cu preluare de căldură şi cedare de umiditate (încălzire
cu uscare);
– în zona III la  < 0; h < 0; x < 0, cu cedare de căldură şi umiditate (răcire cu
scăderea conținutului de umiditate);
– în zona IV la  < 0; h < 0; x > 0, cu cedare de căldură şi preluare de umiditate
(răcire cu umidificare).

Fig. 2.6. Valori posibile ale razei unghiulare .

Fig. 2.5. Trasarea razelor unghiulare în
diagrama h-x

Se mai observă că cele patru zone sunt separate prin drepte care reprezintă procese
particulare în diagrama h – x, care se desfăşoară la h = ct. sau la x = ct.
h 0
– Procesele care se desfăşoară la h = ct. au direcţia unghiulară    0
x x
h = 0; h 1 = h 2
 10

În aceste procese, căldura latentă necesară evaporării cantităţii de apă (x 2 – x 1 ) este

preluată din aer şi este egală cu căldura sensibilă cedată de acestea. Deoarece vaporii de apă se
reîntorc prin difuzie în aer, procesul este adiabatic.
– Procesele care se desfăşoară la x = ct. x 1 = x 2 ; x = 0 se mai numesc răciri sau încălziri
la conținut de umiditate constant
h h
Raza unui astfel de proces     
x 0
 = +  pentru h > 0 (încălzire uscată);
 = –  pentru h < 0 (răcire la conținut de umiditate constant).
În mod practic, evoluţia aerului în cadrul acestor procese are loc la tr ecerea peste baterii
de răcire sau peste baterii de încălzire. Răcirea uscată se realizează cu condiţia ca temperatura
suprafeţei exterioare a bateriei de răcire să fie mai mare sau egală în raport cu temperatura de
rouă a stării iniţiale.

2.3.2. Încălzirea uscată a aerului umed

Procesul de încălzire uscată, la trecerea peste o baterie de încălzire (fig. 2.7,a) se
reprezintă în diagrama h – x prin verticala 1–2 (fig. 2.7,b).

h2

h

t1, h1, 1 t2, h2, 2 h1

a b
Fig. 2.7. Încălzirea la x=ct. a aerului umed (încălzirea uscată)

h12 h12
Direcţia unghiulară  12     deoarece x 1 = x 2 = ct.
x12 0
Fluxul de căldură preluat de aer, egal cu sarcina termică a bateriei de încălzire:
Q12  m
 a (h2  h1 ) [kW]
în care: m a , h 1 şi h 2 au au semnificaţiile precizate anterior
Se observă cu umiditatea relativă a aerului scade
 2  1

2.3.3. Răcirea aerului umed

Se deosebesc două situaţii care trebuiesc analizate în mod diferit, şi anume:
 11

a) Răcirea la x=ct până la o temperatură mai mare decât temperatura de rouă t r1 a

stării iniţiale.

În acest caz, procesul este reprezentat în diagrama h – x printr-o dreaptă verticală 1–2,
conform fig. 2.8. În fig. 2.8,a s-a notat cu tp temperatura peretelui bateriei de răcire
Fluxul de căldură cedat de aer, egal cu sarcina termică a bateriei de răcire este:
Q m  a (h1  h2 ) [kW]
12
Direcţia unghiulară

h12 h12
 12     deoarece x 1 = x 2 = ct.
x12 0

b) Răcire până la o temperatură mai mică decât temperatura de rouă t r1 a stării iniţiale.

În cadrul acestui proces, după atingerea temperaturii de rouă, datorită răcirii

suplimentare, vaporii de apă din aer condensează pe pereţii bateriei de răcire (fig. 2.8, a)
Dacă se analizează procesul în diagrama h – x (fig. 2.9) se observă că acesta se desfăşoară în
două etape şi anume: o răcire la conţinut de umiditate constant x = ct., de la starea iniţială l până la
atingerea temperaturii de rouă, starea R1, urmată de o răcire până la o temperatură t2 < tr, starea 2".
Starea 2 este instabilă, în sensul că este compusă din aer umed saturat şi picături de apă (ceaţă) care
se depun însă rapid pe peretele bateriei de răcire. Rezultă că evoluţia reală a aerului saturat poate fi
reprezentată cu suficientă precizie pe curba de saturaţie, de la R1 la 2.
 12

Figura 2.9. Răcirea aerului sub temperatura de rouă t r1

h12
Raza unghiulară este  12   0 deoarece
x12
h 1-2 = h 2 – h 1 < 0 şi x = x 2 – x 1 < 0

Sarcina termică a bateriei de răcire:

Q12  m
 a (h1  h2 ) [kW]

Debitul de apă obţinut din condensarea vaporilor:

 condens  m
m  w12  m
 a ( x1  x2 ) [kg condens/s]

Se observă din fig. 2.9 că temperatura peretelui bateriei de răcire t P este mai mică decât
temperatura finală t 2 a aerului umed cu t = t 2 – t P, diferenţă de temperatură necesară desfăşurării
transferului de căldură aer-baterie.

Trebuie observat că în ambele cazuri de răcire studiate, indiferent că x = ct sau x scade,

umiditatea relativă φ creşte
 2  1

2.3.4. Amestecarea a două cantităţi de aer umed

Şi în acest caz trebuie luate în discuţie două situaţii diferite, în funcţie de poziţia stării
finale.
a) Amestecul rezultat este aer umed nesaturat
Fie două debite de aer umed m 1 cu starea iniţială 1 şi m 2 cu starea iniţială 2, cunoscute
şi cu stările fixate în diagrama h – x (Fig. 2.10).
 13

h2

hM
h1

Fig. 2.10. Amestecare cu starea finală nesaturată

Prin amestecarea celor două cantităţi, rezultă o stare M ale cărei mărimi caracteristice se vor
determina în continuare.

Din ecuaţia conservării masei aplicată aerului uscat din aerul umed:

 m a  M  m a1
m
 a2
în care:
1
m 2
m
 a1 
m  a2 
; m
1  x1 1  x2
şi din ecuaţia conservării masei aplicată vaporilor de apă:
m a  x1  m
 a  x2  (m
 a ) M  xM
1 2

rezultă conţinutul de umidate al stării finale:

m a 1  x1  m a2  x2
xM 
m a1  m a2
De asemenea, se poate obţine expresia entalpiei specifice a stării finale, apelând la
ecuaţia de bilanţ energetic:
m a1  h1  m a2  h2  m a M  hM
m a 1  h1  m a2  h2
hM 
m a1  m a2
Tot din relaţia de bilanţ energetic se observă că:
h2  hM m a1

hM  h1 m a2
iar din relaţia de bilanţ masic de vapori se obţine:
x2  x M m a
 1
x M  x1 m  a2
h2  h M x x
Rezultă că:  2 M şi deci punctul M se găseşte pe segmentul de dreaptă 1 – 2, pe
hM  h1 x M  x1
care îl împarte în segmente invers proporţionale cu debitele de aer ce se amestecă.
 14

b) Amestecul rezultat se află în zona de ceaţă

Această situaţie este prezentată în figura 2.11.

În acest caz, starea M, cu conţinut de umiditate x M şi entalpie specifică h M definite de

relaţiile precizate anterior, este o stare instabilă, compusă din picături de condens care se depun
şi aer umed saturat cu starea M ’.
Deoarece în zona de ceaţă izotermele se suprapun aproape peste izentalpe, se poate
considera că starea finală a aerului umed saturat M   M  , iar h M = hM '  hM " .

h2

h1
hM

Fig. 2.11. Amestecare cu starea finală în zona de ceaţă

Conţinutul de umiditate x M "  x M  x este mai mic evident decât x M.

2.3.5. Transformări de stare produse de tratarea aerului cu apă

Tratarea aerului cu apă constă în pulverizarea de apă rece sau caldă în curentul de ae r
umed. Să presupunem că într-un curent de aer umed cu starea iniţială 1 cunoscută figura 2.12
se pulverizează un debit m  w de apă cu temperatura t w constantă. Din apa pulverizată,
fracţiunea m w0 se vaporizează şi este preluată de aer, care îşi măreşte conţinutul de umiditate
de la x 1 la x 2 , odată cu variaţia entalpiei specifice de la h 1 la h 2 .
Fluxul de căldură preluat de aer va fi:
Q12  m a (h2  h1 )  m a h12
 15

h h2
h1

Fig. 2.12. Tratarea aerului umed cu apă

iar cantitatea de umiditate preluată:

 w0  m
m  a ( x2  x1 )  m a x12
Q h
Raportul de termoumiditate:  12  12  12
 w0
m x12
Se admite reprezentarea procesului de tratare cu apă a aerului umed, pe linia ce uneşte
starea iniţială 1 cu punctul W de pe curba =1, care are temperatura egală cu cea a apei
pulverizate t w.
Starea finală 2 a aerului umed se găseşte pe segmentul 1W, poziţia punctului 2 fiind
funcţie de debitul de apă cu care se face tratarea şi de randamentul camerei de pulverizare.

Fig. 2.13. Zonele transformărilor de stare posibile

Se observă că, în funcţie de valoarea temperaturii apei de răcire tw, se pot realiza o infinitate
de procese în diagrama h – x (fig. 2.13) :

- zona a : încălzire (t creşte) cu creşterea conţinutului de umiditate (x creşte) şi creşterea entalpiei

(h creşte)

- procesul 1-D umidificare izotermă ( t = ct ; x creşte)

- zona b: răcire (t scade) cu umidificare (x creşte) şi creşterea (h creşte)

- procesul 1 – U umidificare adiabată (h = ct ; x creşte)

 16

- zona c : răcire (t scade) cu umidificare (x creşte) şi scăderea entalpiei (h scade)

- procesul 1 – R1 răcire la conţinut de umiditate constant (x = ct. )

- zona d : răcire (t scade) cu scăderea conţinutului de umiditate (x scade) şi scăderea entalpiei (h

scade).

De remarcat că în toate procesele de tratare a aerului umed cu apă, umiditatea

relativă a acestuia φ creşte.

Cel mai utilizat procedeu de tratare cu apă este umidificarea adiabată 1-U care se
efectuează cu apă recirculată fără să fie nevoie ca apa să fie răcită sau încălzită în prealabil.

2.3.6. Umidificarea izotermă, prin tratarea aerului cu abur

h
h2
h1

h

Fig. 2.14. Tratarea aerului cu abur

Mărirea conţinutului de umiditate, la temperatură constantă, se poate realiza, în afară de

tratarea cu apă cu t w = t, prin injectarea directă de abur cu presiune joasă, în aerul umed.
Procesul este prezentat în fig. 2.14.
Fluxul de căldură primit de aer prin aburul injectat:
Q 12  m  ab  hab [kW]
în care, entalpia specifică a aburului
hab  c p ,v  tab  r [kJ/kg abur]

 w12 , este tocmai debitul de abur injectat

Creşterea în timp a conţinutului de umiditate, m
 w12  m
m  ab , aşa încât, direcţia procesului este:

Q12 m h
 12   ab ab  hab [kJ/kg abur]
 w1 2
m  ab
m
Entalpia specifică a vaporilor de apă din aerul umed este:
 17

h v  c pv t + r  h ab  c pv t ab + r, deoarece r este mult mai mare decât căldura sensibilă, respectiv: r

>> c pv t; r >> c pv  t ab şi deci h v h ab .
De aceea, se poate considera că raportul de termoumiditate are valo area:  1-2 =h v .