Sef Lucrari DR Felicia BENCIU

Şef lucrări dr.
Felicia BENCIU
CHIMIA MEDIULUI
ψucureşti β011
Benciu Felicia, Chimia mediului – curs IFR
Anul I de studii
CUPRINS
Ghid de studiere a cursului……………………………………………..………………………5
Scopul cursului ................................................................................................................. 5
Structura cursului ............................................................................................................. 6
Studiul cursului ................................................................................................................. 6
Oportunităţi....................................................................................................................... 7
Alte unelte pentru studiu .................................................................................................. 8
Cursul 1. Noţiuni de chimie generală ............................................................................... 9
1.1 Structura moleculară a

materiei…………………………………………………………......9Error! Bookmark not
defined.
1.2 Legile chimiei…………………………………………………………………………..……..12

1.2.1 Legea conservării masei………………………………………………………..…12
1.2.β δegea propor iilor constante………………………………………………………13
1.2.γ δegea propor iilor multiple…………………………………………………………14
1.3 Structura atomului ...................................................... 14Error! Bookmark not defined.

1.4 Elemente chimice ...................................................... 17Error! Bookmark not defined.
Cursul 2. Legături chimice………………………………..…….……………………………..21
2.1 Legătura ionică…………………………………………………………………………...…..24

2.2 Legătura covalentă……………………………………………………………………….…..27
2.3 Legătura coordinativă………………………………………………………………………..34
2.4 Legătura metalică……………………………………………….……………………………35
2.5 Legătura de hidrogen………………………………………………………………………...37
2
Anul I de studii
Cursul 3. Elementele chimice şi combinaţiile lor………………….………………………41
3.1 Nemetale………………………………………………………………………………………42
3.2 Metale………………………………………………………………………………………….43
3.3 Metaloizi………………………………………………………………….……………………44
3.4 Aliaje……………………………………………………………………………………...……44
γ.5 Tipuri de combina ii…………………………………………………………………………..45
γ.5.1 Combina ii binare………………………………..…………………………..……..45
γ.5.β Combina ii ternare………………………………………………………….………46
Cursul 4. Stările naturale de agregare ale materiei……………………………….………48
4.1 Starea solidă……………………………………………………………………………….…50

4.2 Starea lichidă ………………………………………………………………………………...50
4.3 Starea gazoasă……………………………………………………………………………….50
Cursul 5. Teoria acizi - baze…………………………………………………………………...51
5.1 Teoria lui Arrhenius…………………………………………………………………………..52

5.2 Teoria protolitică……………………………………………………………………………...53
5.3 Teoria lui Usanovich………………………………………………………………………….54
Cursul 6. Reacţii chimice………………………………………………………………………56
6.1 Reacţii generale………………………………………………………………………………57

6.1.1 Reac ia de descompunere……………………………………………….………..57
6.1.2 Reac ia de combinare…………………………………………………...………...58
6.1.3 Reac ia de substitu ie……………………………………………….……………..58
6.1.4 Reac ia de dublă substitu ie………………………………………….…………...58
6.2 Reacţii specifice……………………………………………………………………………... 59
6.2.1 Reac ia acizi-baze………………………………………………………………... 59
6.2.2 Reac ia de hidroliză……………………………………………………….……….60
6.2.3 Reac ia redox………………………………………………………….…………...61
3
Anul I de studii
Cursul 7. Termodinamica sistemelor naturale……………………………………………..64
7.1 Factorii ce influenţează reacţiile chimice…………………………...……………………...65

7.1.1 Temperatura………………………………………………………………………..65
7.1.2 Apa………………………………………………………………………..…………66
7.1.3 O2 şi CO2…………………………………………………………………………………………………..……………...66
7.1.4 χl i factori……………………………………………………………………...…….67
7.2 Echilibre în sisteme naturale Eh-pH………………………………………………….…….67
7.2.1 Diagrama Pourbaix Eh-pH pentru sulfurile de fier……………………….……..68
7.2.2 Diagrama Pourbaix Eh-pH pentru calcopirită…………………………….……..69
7.2.3 Diagrama Pourbaix Eh-pH pentru blendă…………………………………….....70
7.2.4 Diagrama Pourbaix Eh-pH pentru galenă…………………………………...…..71
Cursul 8. Introducere în chimia organică…………………………………………..……….74
8.1 Hidrocarburi………………………………………………………………..………………….75
8.1.1 Hidrocarburile saturate…………………………………………………………… 80
8.1.2 Hidrocarburile nesaturate. ………………………………………………………..81
8.2 Derivaţii funcţionali. ………………………………………………………………………….83
8.2.1 Compuşii hidroxilici. …………………………………………………………...…..83
8.2.2 Compuşii carbonilici. ………………………………………………………….…..85
8.2.3 Compuşii carboxilici. ………………………………………………………..……..85
8.2.4 Aminele. …………………………………………………………………….………88
8.2.5 Aminoacizii. …………………………………………………………………...……89
8.2.6 Protide - Proteine. ……………………………………………………………..…..90
8.2.7 Glucide …………………………………………………………………………..….91
Glosar de
termeni……...…………………………………………………………………………………..…93
Teste grilă………………………………………………………………………….…………..…94
Bibliografie………………………………………………………………….………….………101
4
Anul I de studii
5
Anul I de studii
Ghid de studiere a cursului

Autori:
- şef lucrări dr. Felicia Benciu, Universitatea Ecologică din Bucureşti, Bucureşti, Sector 5,
bd.Vasile Milea nr.1G, e-mail: felidumitru@yahoo.com
Scopul cursului
ψine a i venit la acest curs de frecven ă redusă privind Chimia Mediului.

Obiectivele cursului sunt:
 Introducerea cursan ilor în disciplina chimiei generale şi crearea unui
cadru conceptual necesar pentru în elegerea domeniului mai larg al ştiin ei
mediului în care vor profesa ca viitori absolven i.
 În elegerea corectă a conceptelor majore ale chimiei generale şi
aplicabilitatea acesteia în protec ia mediului.
 Dezvoltarea capacită ii de a utiliza în contextul protec iei mediului termeni
şi no iuni specifice chimiei generale.
 În elegerea importan ei conceptelor şi teoriilor chimice pentru
fundamentarea politicilor şi strategiilor de protec ia mediului.
Nu fi i îngrijora i dacă unii termeni vi se par necunoscu i deoarece vor fi explica i în
lec iile din curs.
Nivelul cursului este astfel gândit pentru a fi utilizat de persoane ca dvs. ce vor lucra
în acest domeniu sau care vor fi poten iali apropia i de acesta. În acelaşi timp poate fi util
oricărei persoane ce doreşte o în elegere a fenomenului afacerilor electronice şi în special
prin Internet.
6
Anul I de studii
Structura cursului
Noi estimăm că durata medie de studiere a cursului va fi de γ0 de ore. În mod

normal, oamenii consideră că un asemenea curs se poate studia circa 10 ore pe
săptămână, deci să vă aştepta i ca studiul să dureze circa 7 săptămâni, în timp ce
examenul, necesită ca timp o săptămână. χm structurat cursul în 1β lec ii, iar durata de
asimilare a fiecărei lec ii este indicată la începutul fiecăreia.
Cursul se poate parcurge atât în întregime, respectând ordinea lec iilor, dar şi
par ial, prin studierea numai a acelei păr i pe care o considera i utilă. Totuşi, pentru
evaluarea finală a studen ilor este necesară parcurgerea tuturor lec iilor şi efectuarea
exerci iilor practice.
Studiul cursului
Este de dorit să studia i lec iile pe calculator sau din manual. Totodată sunte i invita i
să răspunde i la întrebările de autoevaluare, să efectua i lucrările şi exerci iile practice.
Dacă într-o anumită lec ie se regăsesc referin e către alte resurse şi materiale tipărite sau
în format electronic, pe Internet, vă indicăm să le parcurge i.
Fiecare sec iune începe prin prezentarea cunoştin elor, competen elor şi abilită ilor pe
care le căpăta i după studierea respectivului material. Citi i-le la început pentru a vă face o
imagine despre ceea ce ve i învă a şi mai citi i-le la sfârşitul lec iei pentru a vă asigura că
a i atins aceste obiective.
Pentru a testa cunoştin ele asimilate ave i la dispozi ie o serie de întrebări, teste şi
exerci ii practice. χcestea sunt menite să vă ajute să fi i convinşi că a i asimilat
cunoştin ele prezentate. Testa i-vă cunoştin ele doar după ce parcurge i lec ia şi nu vă
uita i la răspunsuri decât dacă a i epuizat toate posibilită ile de a răspunde de unul singur
la acea întrebare sau problemă. Subliniem că aceste teste sunt pentru uzul personal, atâta
vreme cât răspunsurile pe care le da i sunt văzute doar de dumneavoastră.
7
Anul I de studii
Noi am încercat să facem materialele de curs cât mai clare cu putin ă, dar este
inevitabil să găsi i unele păr i mai greu de în eles decât altele. În cazul în care dori i un
ajutor suplimentar nu ezita i să cere i acest lucru atât de la cadrele didactice şi tutorii pe
care-i ave i la curs şi la activită ile de seminar şi laborator. În măsura posibilită ilor, autorii
vor răspunde solicitărilor dumneavoastră.
Pe durata cursului pute i transmite întrebările prin email la administratorul cursului la
adresa felidumitru@yahoo.com iar răspunsurile le ve i primi în aproximativ două-trei zile
pe email.
Examenul final
Fiind o materie cu un deosebit poten ial aplicativ pute i căpăta abilită ile necesare
promovării cu succes a examenului final printr-un studiu individual sus inut şi constant.
Parcurgând lec iile pe durata recomandată pute i ob ine rezultate foarte bune şi de durată.
Verificarea finală constăμ
 într-un test grilă cu răspunsuri multiple şi
 din elaborarea şi prezentarea anterior testării finale a unui proiect
privind caracterizarea chimică a unei substanţe.
Înainte de examen păstra i-vă circa o săptămână în care să revede i materialele
studiate şi exerci iile practice pe care le-a i realizat dumneavoastră prin studiu individual.
Totodată parcurge i însemnările luate în sala de curs, la seminarii sau în laboratoare.
Nu în ultimul rând împărtăşi i experien a dumneavoastră cu al i colegi din grupă sau
alte cunoştin e care studiază sau au studiat această disciplină. Succes!
8
Anul I de studii
Oportunităţi
Prin parcurgerea acestui curs pute i să vă ini ia i în meserii legate de

laboratorul de chimie cum ar fi:
 laborant chimie;
 tehnician chimie.
Câştigul pe care l-a i putea ob ine din practicarea acestor meserii se poate situa
în intervalul: 200 – 500 Euro pe lună.
Alte unelte pentru studiu
 δa prezentul curs se adaugă suportul electronic pe CD.

 Glosar de termeni – unde pute i întâlni defini ia celor mai importan i termeni din
chimia mediului.
 Bibliografie.
 eεail discussion. Prin această func ie ve i avea acces la toate întrebările şi
răspunsurile schimbate cu tutorii si restul studen ilor, dar şi a unor specialişti din
afară.
9
Anul I de studii
Cursul 1. Noţiuni de chimie generală
Obiectivele lecţiei
 Introducerea cursan ilor în disciplina chimiei generale
 În elegerea corectă a no iunilor: element chimic, substan ă chimică, moleculă,
masă moleculară, structura atomică.
Conţinutul lecţiei
1.1 Structura moleculară a materiei.
1.2 Legile chimiei
1.3 Structura atomului.
1.4 Elementele chimice.
1.1. Structura moleculară a materiei
Trebuie înţeles faptul că noţiunea de substanţă simplă este distinctă de noţiunea de

element chimic.
Substanţele elementare sunt formate din aceleaşi specii de atomi şi nu se pot
transforma prin metode chimice şi fizice obişnuite în substan e mai simple. Se cunosc
până în prezent 108 elemente, dintre care 9β identificate în natură, iar celelalte ob inute pe
cale artificială.
Molecula este cea mai mică particulă care-şi păstrează aceleaşi proprietă i chimice
cu substan a din care provine.
10
Anul I de studii
Elementul chimic este conceptul chimic care desemnează toate

manifestările substan elor simple, indiferent de combina ia în care se aflăν
altfel spus, este invariantul care se păstrează indiferent de transformările
chimice pe care le suferă substan a.
Substanţele pot fi clasificate astfel:
 simple, formate din aceeaşi specie de atomiμ N2(g), H2(g), O2(g);
 compuse, formate din specii diferite de atomi: HCl(g); H2O(l).
Substan ele respective se constituie în molecule, care şi acestea pot fi formate din
aceeaşi specie atomică sau din specii diferite.
χşadar, substan ele sunt specii materiale unitare caracterizate prin:
• omogenitate
• compozi ie constantă.
După compozi ia chimică substan ele se împart înμ
• substan e elementare (elemente)
• combina ii chimice.
Elementele chimice se caracterizează prin spectre de emisie atomicăν ele nu dispar
decât prin reac ii nucleareμ
H 2  H 2  He  Q reacţii solare
Combinaţiile chimice - sunt substan e alcătuite din două sau mai multe elemente,
respectiv specii diferite de atomi, într-un raport bine determinat. Particula limită care mai
păstrează compozi ia, structura şi proprietă ile substan ei poartă denumirea de moleculă.
Combina iile chimice pot fi în func ie de numărul speciilor de atomi con inuteμ
• binare: ZnO, H2O;
• complexe: Na2CO3, etc.
Reprezentarea compozi iei unei substan e se face simbolic prin formule chimice
care indică speciile de atomi constituite precum şi raportul numeric dintre acestea (exμ
NH3, H2O.
Ca şi forme ale materiei, substan ele se caracterizează prin masă. Deoarece

masele absolute ale particulelor sunt foarte mici, de exemplu atomul de hidrogen are masa
11
Anul I de studii
egală cu 1,65 x 10-27 kg, din 1961 - pe plan interna ional s-a convenit introducerea no iunii
12
de unitate atomică de masă (u.a.m.) care este egală cu 1/1β din masa izotopului C.
Reprezentarea compozi iei unei substan e se face simbolic prin formule chimice
care indică speciile de atomi constituite precum şi raportul numeric dintre acestea (exμ
NH3, H2O.
Ca şi forme ale materiei, substan ele se caracterizează prin masă. Deoarece
masele absolute ale particulelor sunt foarte mici, de exemplu atomul de hidrogen are masa
egală cu 1,65 x 10-27 kg, din 1961 - pe plan interna ional s-a convenit introducerea no iunii
12
de unitate atomică de masă (u.a.m.) care este egală cu 1/1β din masa izotopului C.
u.a .m.  12C

1
12
χstfel se ajunge la no iunea de masă atomică relativă, mărime adimensională care
arată de câte ori masa unui atom este mai mare decât unitatea atomică de masă (ex :
masa atomică relativă χH = 1, AO = 16, AN = 14).
Atomul gram - reprezintă cantitatea în grame numeric egală cu masa
atomică relativă (A). Ex: 1 atom gram de H = 1 g, O = 16 g, N = 14 g.
Masa moleculară - ne arată de câte ori masa unei molecule este mai mare
decât unitate atomică de masă şi reprezintă suma maselor atomilor constituen i, inând
cont de indici (ex: MNH3 = 14 + 3x1 = 17).
Molecula gram sau molul - reprezintă cantitatea în grame numeric egală cu masa
moleculară (ex: 1 mol NH3 = 17 g).
Molecula gram sau molul - reprezintă cantitatea în grame numeric egală cu masa
moleculară (exμ 1 mol NH3 = 17 g).
Transformările substan elor prin care acestea îşi modifică compozi ia, structura şi
proprietă ile se numesc fenomene chimice reprezentate prin reacţii chimice. Rela ia dintre
componen ii care intră în reac ie şi cei care rezultă din reac ia scrisă prescurtat sub forma
unei egalită i poartă numele de ecuaţie chimică.
12
Anul I de studii
1.2. Legile chimiei
1.1.1 Legea conservării masei (Lomonosov,1748 - Lavoisiere,1776)

Într-o reacţie chimică, masa totală a sistemului se conservă, adică suma
maselor reactanţilor este egală cu suma maselor produşilor de reacţie.
A B
m total   m A   m B  constantã
δavoisiere, în 1776, a formulat legea conservării masei astfelμ „În natură nimic nu se
pierde, nimic nu se creează, ci totul se transformă”.
În anul 1758, δomonosov a descoperit şi legea conservării energiei, care se enun ă
astfelμ „Într-un sistem închis, diferitele forme de energie se pot transforma reciproc una în
cealaltă, suma lor însă, rămânând constantă, adică: E i  const. ”
Se ştie că, masa şi energia sunt proprietă i ale materiei şi că legătura dintre ele,
este dată după Einstein de rela iaμ
E  mc 2 (1.5)
Unde: E = energia corpului; [Jouli]
m = masa corpului; [kg]
c = viteza luminii în vid; [3 x 108 m/s].
χceastă rela ie trebuie interpretată în sensul că nu se poate concepe masă fără
energie şi invers, energie fără masă corespunzătoare.
Ca sublegi derivate din aceasta sunt:
a) conservarea numărului de atomi dintr-un anumit element
b) legea echivalenţilor chimici – două sau mai multe substanţe reacţionează între
ele într-un raport al maselor proporţional cu echivalenţii lor chimici.
13
Anul I de studii
A B  Pr odusi 
ma Ea
mb Eb
c) legea conservării sarcinii electrice – într-o reacţie chimică în care apar disocieri
ale substanţei în ioni, suma sarcinilor pozitive trebuie să fie egală cu suma
sarcinilor negative.
 cationi   anioni
Într-o substan ă neutră din punct de vedere electric suma valen elor negative
trebuie să fie egală cu suma sarcinilor pozitive.
1.1.2 Legea proporţiilor constante sau definite (Proust, 1779)

Două elemente chimice sau substanţe se combină între ele într-un raport de
masă constantν altfel spus, orice combina ie chimică este caracterizată
printr-o anumită compozi ie elementară.
Când două substan e simple χ şi ψ se combină între ele pentru a forma o substan ă
compusă χψ, raportul lor de combinare χ / ψ, în greutate, este întotdeauna constant.
Pentru a se forma o moleculă de sulfură feroasă (88g FeS), un atom-gram de fier
(56g Fe) se combină la cald cu un atom-gram de sulf (32g S):
56 gFe  32 gS  88gFeS
Raportul de combinare: Fe / S = 56 / 32 = 7/ 4, deci:
7 gFe  4 gS  11gFeS
Compozi ia unei substan e compuse oarecare, rămâne totdeauna aceeaşi,
indiferent de metoda de preparare folosită.
14
Anul I de studii
1.1.3 Legea proporţiilor multiple (Dalton, 1804)

Un element A reacţionează cu cantităţi diferite de element B, formând diferite
combinaţii astfel încât dacă a,b,c unităţi de masă de A reacţionează cu 1
unitate de masă de B, atunci există următoarea proporţie a:b:c = x:y:z, unde
x,y,z sunt numere mici, întregi.
De exemplu, azotul cu oxigen, formează cinci oxiziμ N2O, NO, N2O3, NO2, N2O5, în
care elementele respective se găsesc în raportul de combinare 14 μ 8, 14 μ 16, 14 μ β4, 14 μ
γβ şi 14 μ 40, deci în cei cinci oxizi ai azotului, cantită i diferite de oxigen se combină cu
aceeaşi cantitate de azot, într-un raport de numere întregi 8 : 16 : 24 : 32 : 40 sau 1 : 2 : 3 :
4 : 5.
Se constată astfel că, prin dublarea, triplarea, etc a cantită ii de oxigen pentru
aceeaşi cantitate de azot se produce o schimbare cantitativă a compozi iei care duce la
formarea unor compuşi chimici calitativ diferi i.
1.3. Structura atomului
χtomul oricărui element chimic este alcătuit din două păr i distincteμ
 un sistem central care se numeşte nucleu;
 parte exterioară nucleului, numită înveliş electronic.
Diametrul nucleului reprezintă circa a 10 000-a parte din diametrul atomului
şi concentrează aproape întreaga masă a acestuia. Nucleul este format din mai
multe tipuri de particule elementare dintre care amintim:
 protonii sunt particule materiale încărcate cu câte o sarcină elementară electrică
pozitivă (  protonilor  Z );
15
Anul I de studii
 neutronii sunt particule materiale neutre (  neutronilo r  N ).
Masa atomului (χ) este egală cu suma dintre masele protonilor (Z) şi a neutronilor
(N).
A Z  N
Pentru în elegerea configura iei învelişului electronic, Niels ψohr (191γ) a formulat
următoarele postulate:
 mişcarea electronului în jurul nucleului se face numai pe anumite orbite, numite
orbite permise (presupuse circulare) care corespund unor anumite energii
cuantificate ale atomuluiν în cursul mişcării pe orbitele permise, electronul nu
radiază energieν atomul poate absorbi numai energie radiantă de anumite frecven e
determinate cuantic, corespunzând tranzi iilor electronice care dau naştere liniilor
spectrale. Nivelurile de energie spectrale corespund, conform teoriei lui Bohr,
energiei electronului pe orbite cu raze din ce în ce mai mari;
 razele orbitelor permise se calculează, după ψohr, din următoarele premise. For a
centrifugă K a unui electron cu masa m, ce se mişcă cu viteza v, pe un cerc cu raza
r, în jurul nucleului este:
K
mv2
r
For a de atrac ie electrostatică dintre electron, cu sarcina e -, şi nucleu cu sarcina e+,
este conform legii lui Coulomb:
F  2
e2
r
δa echilibru dinamic, pentru o stare sta ionară, cele două for e sunt egale, K ţ F,
deci:
 sau mv2 r  e 2
mv2 e2
2
r r
16
Anul I de studii
 Electronul mişcându-se pe orbita sa are un moment cinetic mvr care raportat la
întreaga orbită (lungimea cercului) este 2πmvr. Bohr a introdus postulatul conform
căruia sunt permise numai acele orbite, ale căror momente cinetice sunt multipli n
ale constantei lui Planck h. Numărul cuantic n este un număr întreg cu una din
valorile 1, 2, 3, 4, ….7. Ecua ia se completează astfelμ
2mvr  nh mvr 
2
nh
sau
Orbita cu raza cea mai mică corespunde stării cu cea mai joasă energie (E 1). Când
un electron, de pe orbita corespunzând numărului cuantic n ţ β şi energiei E2, sare înapoi
pe orbita cu n ţ 1, el emite o cuantă cu energiaμ
E2  E1  h
χşadar, absorb ia sau emisia de energie luminoasă au loc numai la salturile
electronului de pe o orbită interioară pe una periferică şi la revenirea lui înapoi.
E  E fina l  Einitia l  h
Modelul configuraţiei electronice al atomilor, Sommerfeld (1916).

Sommerfeld consideră că electronul se poate roti nu numai pe orbite
circulare, ci şi pe orbite eliptice, unda lui extinzându-se în jurul orbitei în zone
numite orbitali. În modelul atomic al lui Bohr-Sommerfeld, electronul
mişcându-se pe o orbită eliptică permisă, posedă un moment cinetic orbital.
Orbitalii sunt concepuţi ca nişte porţiuni ale spaţiului din vecinătatea atomului,
diferenţiaţi prin energia şi geometria lor şi care pot fi (dar nu în mod necesar) ocupaţi cu
electroni.
Fiecare orbital este caracterizat prin 4 numere cuantice: n – număr cuantic principalν
l – număr cuantic secundarν m – număr cuantic magneticν s – număr cuantic al spinului.
Numărul cuantic principal (n) determină numărul straturilor electroniceν poate avea
valori n ţ 1,β,γ…..7. Stratul nţ1 se numeşte stratul K (stratul cel mai interior şi cu nivelul
energetic cel mai mic); urmând consecutiv straturile δ, ε, N, O, P şi Qν numărul straturilor
electronice ale unui element chimic este egal cu numărul perioadei în care acesta se află.
17
Anul I de studii
Numărul cuantic secundar (l) determină substraturile electronice, adică orbitalii şi

forma lor care poate fi circulară sau eliptică. Valoarea lui l depinde de valoarea lui n,
deoarece între aceste numere cuantice există rela ia l Ţ n -1.
Principiul lui Paully (19β5) spune că „nu pot exista electroni cu aceleaşi numere
cuantice”.
χstfel se pot calcula numărul maxim de electroni pe straturi şi substraturi,
după următoarele reguliμ
- numărul maxim de electroni ce pot exista pe un strat, cu numărul
cuantic principal n este dat de rela iaμ N  2n 2 .
- numărul maxim de electroni dintr-un substrat, cu numărul cuantic l, este dat
de rela iaμ N  2(2l  1).
Succesiunea straturilor cu substraturile şi orbitalii lor atomici (după Rabega C.,1975).

δa completarea orbitalilor cu acelaşi nivel energeticμ s, p, d se aplică regula lui
Hundμ „cel de-al doilea electron intră în aceşti orbitali, numai după ce sunt ocupaţi mai întâi
de un singur electron”.
1.4. Elemente chimice
Elementele chimice (elementum din latină, semnifică component al materiei) sunt

specii ale materiei, formate din atomi, caracterizate printr-un anumit număr atomic Z.
18
Anul I de studii
Savantul rus D.I.εendeleev (1869) inând seama de legătura dintre

proprietă ile fizice şi chimice ale elementelor chimice şi maselor lor atomice,
a reuşit să enun e legea periodicită ii astfelμ „proprietăţile fizice şi chimice ale
elementelor, cum şi ale compuşilor acestora se găsesc într-o dependenţă
periodică de masele lor atomice”.
εai târziu, ψohr şi εoseley, pe baza cercetărilor privind structura atomului au
formulat legea periodicită ii astfelμ „proprietăţile fizice şi chimice ale elementelor şi ale
combinaţiilor formate de ele sunt funcţii periodice de sarcinile nucleelor atomice ale
elementelor”.
δocul fiecărui element în sistem este desemnat prin numărul de ordine Z care se
mai numeşte şi număr atomic.
Privind tabelul clasificării periodice a elementelor, distingem mai multe regiuni sau
familii de elemente, care pot fi caracterizate sumar astfel:
 Hidrogenul, elementul cu numărul atomic Z ţ 1, ocupă un loc deosebit fa ă de
celelalte elemente, de care se deosebeşte prin proprietă ile chimice caracteristice.
Gazul rar heliu poate fi încadrat fie într-o serie aparte, alături de hidrogen, fie ca
primul din seria gazelor rare.
 Elementele din grupele principale sunt încadrate în cele 8 coloane verticale numite
grupe principale notate Ia, IIa, IIIa, …..VIIIa (numită adesea şi grupa zero).
 Elementele tranzi ionale, în număr de γ0, apar pe rânduri de câte 10, în perioadele
4, 5 şi 6. Există deci 10 subgrupe sau 8 grupe secundare, intercalate în tabelul
periodic, între grupa IIa şi grupa IIIaν grupa IIIb urmează după grupa IIa,
continându-se cu IVb, Vb, VIb, VIb, VIIIb, iar apoi urmează Ib şi IIb. Sensul acestei
aranjări este justificat de structura învelişului electronic.
 δantanidele şi actinidele formează două familii de câte 14 elemente fiecare, care se
intercalează, prima după lantan Z ţ 57, iar a doua după actiniu Z ţ 89. Spre
deosebire de elementele grupelor principale şi secundare, lantanidele şi actinidele
nu prezintă nici un fel de periodicitate a proprietă ilor chimice şi fizice, ci acestea
sunt asemănătoare cu cele ale lantanului şi respectiv actiniului.
Numărul grupei indică valenţa maximă a elementelor din acea grupă fa ă de
oxigen.
Valenţa minimă a elementelor fa ă de hidrogen creşte în perioade de la
grupa I la grupa IV principală, după care scade până la grupa a VII principală.
19
Anul I de studii
Grupa I II III IV V VI VII

Compuşi cu oxigen E2O EO E2O3 EO2 E2O5 EO3 E2O7
Compuşi cu hidrogen EH EH2 EH3 EH4 EH3 EH2 EH
În perioade, caracterul electropozitiv elementelor creşte de la dreapta la stânga, iar

în grupe, creşte de sus în jos.
Energia de ionizare reprezintă energia necesară unui atom în stare gazoasă, pentru
a trece în ion pozitiv. În func ie de elementul chimic, se poate desprinde un electron, şi
avem o treaptă de ionizare sau β electroni, când avem două trepte de ionizare, etc.
Afinitatea de electroni sau caracterul electronegativ exprimă capacitatea
elementelor de a accepta electroni, acceptare înso ită de eliberare de energie. Caracterul
electronegativ creşte în grupă de jos în sus, iar în perioadă de la stânga la dreapta.
Volumul atomic a fost calculat pentru prima dată de δothar εayer ca raportul dintre
masa atomică şi densitate. Volumul atomic este direct propor ional cu raza atomică. χstfel,
se observă elemente chimice cu rază atomică mare, şi elemente care au rază atomică
mică. În perioadă raza atomică creşte de la dreapta la stânga, iar în grupă creşte de sus în
jos, o dată cu creşterea numărului de straturi din învelişul electronicν aşa deci elementele
din grupa a I-a principală au razele atomice cele mai mari.
Razele ionice este firesc să fie mai mari sau mai mici (dependent de natura
fenomenului de acceptare sau cedare de ioni), comparativ cu razele atomice. χstfel că,
raza cationilor este mai mică decât raza atomică, pe când raza anionilor este mai mare
decât acesta.
Temperatura de topire scade o dată cu creşterea razei atomice, deoarece cu cât

raza atomică este mai mare cu atât nucleul este mai afânat şi mai pu in compact. Astfel
că, temperatura de topire creşte până la grupa IV-a principală, iar apoi scade, iar la
elementele tranzi ionale temperatura de topire creşte până la grupa a VI-a secundară, iar
apoi scade.
Electronii din straturile exterioare ale atomilor sunt responsabili pentru proprietă ile
chimice ale atomilor. De aceea, aceşti electroni se numesc electroni de valenţă.
20
Anul I de studii
Teme pentru verificarea

cunoştinţelor acumulate (autoevaluare)
1. Ce este elementul chimic?

2. Ce este substan a chimică?
3. Prin ce se deosebeşte o substan ă simplă de una complexă?
4. Ce reprezintă un mol?
5. Prin ce este caracterizat un atom?
6. Ce sunt orbitalii?
7. Care sunt numerele cuantice?
8. Câ i electroni maxim putem avea pe strate? Dar pe substrate?
9. Ce este valen a unui element chimic?
10. Care sunt proprietă ile chimice ale unui element chimic? Cum variază acestea?
21
Anul I de studii
Cursul 2. Legături chimice
 Introducerea cursan ilor în disciplina chimiei generale
 În elegerea corectă a no iunilorμ legătură ionică, legătură covalentă, legătură
metalică
 Modul de manifestare al legăturilor intermoleculare
2.1 δegătura ionică
2.2 δegătura covalentă
β.γ δegătura coordinativă
β.4 δegătura metalică
β.5 δegătura intermoleculară de hidrogen
χşa cum s-a observat în capitolul anterior, proprietă ile chimice ale atomilor sunt
determinate de numărul de electroni de pe ultimul strat. În consecin ă, toate transformările
chimice ale atomilor se datorează modificării configura iei lor electronice exterioare. De
exemplu, gazele inerte care au pe ultimul strat 8 electroni, excep ie face heliul cu numai β
electroni, au o deosebită stabilitate, care induce o inactivitate chimică.
No iunile de valen ă şi legătură chimică au apărut cu mult timp înainte de a se fi

cunoscut structura atomilor. În anul 1806, H. Davy a descoperit electroliza, admi ând că
22
Anul I de studii
atomii posedă o afinitate reciprocă datorită sarcinilor opuse. În 1819, J. J. ψerzelius,

reluând aceste idei creează teoria dualistă care este adecvată pentru explicarea
combina iilor heteropolare, dar nu poate explica formarea unor molecule din atomi de
acelaşi fel, dar şi reac iile de substitu ie din chimia organică. J.S.Dumas creează în 1840
teoria unitară, conform căreia moleculele formează o unitate în care atomii îşi pierd
personalitatea, teorie bazată pe experien ele în care s-a înlocuit un element electropozitiv
cu unul electronegativ, fără ca proprietă ile moleculei să se schimbe prea mult. În anul
185β, E Frankland introduce no iunea de valen ă ca o capacitate a atomilor şi a radicalilor
de a se satura unii pe al ii, iar în 1857 F.χ.Kekule şi .W.H.Kolbe au extins no iunea la
carbon, stabilind că valen a acestuia este 4. În 1861, χ.ε.ψutlerov a arătat că fiecare
substan ă posedă o formulă chimică de structură, proprietă ile moleculei fiind determinate
de structura ei. Ch.χ.Wurtz a făcut pentru prima dată deosebirea între valen ă şi afinitate,
valen a fiind un număr dat de experien ă iar afinitatea un mecanism pe care nu a putut
însă să-l explice. Adaptându-se teoria disocia iei electrolitice a lui S.A. Arrhenius,
formulată în 1887, s-a revenit par ial la teoria lui ψerzelius. χ.Werner, ocupându-se de
teoria compuşilor coordinativi a introdus în 189γ no iunea de valen ă secundară,
dezvoltând stereochimia combina iilor complexe
La începutul secolului XX, descoperirile fundamentale din fizică au modificat şi
dezvoltat concep iile despre legătura chimică. Dintre acestea se poate men ionaμ
- caracterizarea electronului (J.J.Thomson - 1887, R.Millikan - 1910);
- descoperirea structurii atomului (E.Rutherford - 1911);
- construc ia învelişului de electroni (N.ψohr - 1913).
Studiind configura iile electronice ale atomilor în sistemul periodic, se remarcă
faptul că singurele configura ii atomice stabile, care nu tind să se modifice, sunt cele ale
gazelor inerte. Toate celelalte configura ii atomice tind către stări similare, adică tind să
dobândească configura ii având to i electronii cupla i.
Neavând la dispozi ie electroni necupla i cu spin antiparalel în propria
configura ie, atomii îşi cuplează electronii cu electroni necupla i cu spin opus de
la parteneri cu care rămân apoi într-o rela ie de interdependen ă numită legătură
chimică.
δewis şi Kössel (1916) consideră că atomii elementelor care au pe ultimul strat
electronic un număr incomplet de electroni, au o configura ie chimică instabilă şi deci,
manifestă tendin a de a-şi completa stratul exterior prin transfer de electroni (cedare-
acceptare) sau prin punere în comun de electroni. Din această cauză, atomii elementelor
23
Anul I de studii
nu pot exista în stare liberă, ci se combină între ei sau cu atomii altor elemente, pentru a-şi
forma un strat electronic exterior complet, ajungând la o configura ie electronică stabilă,
asemănătoare cu a unui gaz inert.
Teoria electronică a legăturii ionice - elaborată de W. Kossel în 1916 se
referă la legătura realizată prin transfer de electroni de la un atom la altul, în
urma căruia atomii dobândesc sarcini electronice elementare, sau multipli ai
acesteia, adică devin ioni care se atrag prin for e electrostatice.
Teoria electronică a legăturii covalente - elaborată de G.N.δewis se referă la
substan ele în care legătura între atomi se realizează prin puneri în comun de
electroni şi folosirea în comun a perechii formate. χceasta a fost numită legătură
covalentă şi explică în mod satisfăcător formarea substan elor moleculare şi a
celor care formează re ele atomice.
În anul 19β7 W.Heitler şi F.δondon au explicat posibilitatea formării legăturii covalente
pe baza mecanicii cuantice, rezolvând ecua ia lui Schrödinger pentru molecula de
hidrogen.
Teoria mecanic - cuantică a demonstrat pe cale matematică faptul că legătura
chimică este unitară şi cele două tipuri de legături aparent diferite sunt de fapt
cele două stări limită ale uneia şi aceleiaşi legături interatomice, starea normală
fiind cea intermediară numită şi covalen ă polară.
χceasta nu înseamnă că nu există covalen ă pură, dar este foarte rară, prototipul fiind
diamantul. Legătura ionică pură însă nu există din cauza polarizaţiei electronice dintre ioni.
Existen a substan elor ionice nu este determinată de natura legăturii interatomice, ci de
modul cum se organizează atomii (sau ionii) în stare condensată.
Studiul îndelungat al substan elor a condus la concluzia că există trei moduri
principale, prin care atomii elementelor chimice se pot unii între ei, cu alte cuvinte trei tipuri
de legături chimiceμ
24
Anul I de studii
 δegătura ionică sau electrovalen a
 δegătura covalentă sau covalen a
 δegătura metalică
δegătura metalică apare numai la atomii metalelor, în stare solidă sau lichidă, şi se
caracterizează prin uşurin a mare de a circula electronii de la un atom la altul.
În afară de aceste legături fundamentale chimice, se cunosc şi un alt gen de legături,
mai slabe, intramoleculare. Cel mai frecvent întâlnite sunt legăturile van der Waals şi
legătura de hidrogen.
χtomii la temperatură nu prea înaltă, se combină între ei sau cu atomii altor elemente.
Prin acest proces se degajă energie. Combina iile rezultate sunt sisteme mai sărace în
energie şi deci mai stabile, decât dacă atomii ar rămâne în stare liberă. În continuare von
discuta factorii care determină formarea uneia sau alteia din aceste legături şi ce condi ii
trebuie să îndeplinească un atom pentru a se putea lega de al i atomi, ionic, covalent sau
metalic.
2.1. Legătura ionică
W. Kossel (1916) a explicat legătura electrovalentă astfelμ

”electrovalenţa se formează prin transferul electronilor de valenţă de pe
ultimul strat al elementelor electropozitive pe stratul ultim, de valenţă, al
atomilor elementelor electronegative, fiecare dintre ionii rezultaţi având
configuraţie stabilă de gaz inert”.
ψazele ştiin ifice ale teoriei legăturii ionice au fost puse de W. Kossel pornind de la
structura complexă a atomului. El a scos în eviden ă faptul că prin combinarea chimică
atomii tind să-şi modifice stratul exterior, astfel încât să dobândească o configura ie cât
mai stabilă, corespunzătoare cu cea a unui gaz rar sau cât mai apropiată de aceasta.
25
Anul I de studii
Instabilitatea configura iei electronice a atomilor este cu atât mai mare, cu cât elementele
sunt situate, în sistemul periodic, mai aproape de un gaz inert. Atomii elementelor ce
urmează, în sistem, după gazele rare (grupele Iχ şi IIχ) pierd cu uşurin ă electronii
excedentari fa ă de configura ia gazului rar precedent, devenind ioni pozitivi (cationi), de
   
exemplu:
Na 1s 2 2s 2 2 p 6 3s1  Na 1s 2 2s 2 2 p 6 10Ne


11 1e 10
χtomii elementelor dinaintea gazelor rare (grupele VIχ şi VIIχ) îşi pot completa
octetul cu un număr de electroni corespunzător diferen ei între 8 şi numărul grupei,
devenind ioni negativi (anioni) cu configura ia electronică a gazului rar ce urmează.
 
Cl 1s 2 2s 2 2 p 6 3s 2 3 p 5   
Cl 1s 2 2s 2 2 p 6 3s 2 3 p 6 18Ar

17 1e 18
Numărul de electroni cu care se modifică configura ia atomului corespunde
numărului de sarcini electrice elementare purtate de fiecare ion. Se produce astfel un
transfer de electroni de la elementul puternic electropozitiv, cu poten ial de ionizare scăzut,
la elementul puternic electronegativ, cu afinitate ridicată pentru electroni. εodificările
învelişurilor electronice la formarea ionilor, se reflectă prin importante efecte asupra
dimensiunilor atomiceμ ionul pozitiv are un volum micşorat fa ă de atom, iar cel negativ
este mai mare decât atomul din care provine. Ionii astfel forma i nu rămân izola i ci se
atrag electrostatic între ei, până la distan ă minimă permisă de repulsiile între învelişurile
lor electronice. Nu se poate vorbi în cazul combina iilor ionice de molecule, ci de re ele
ionice.
Valen a elementelor este dată de numărul sarcinilor electrice ale ionilor respectivi,
ca urmare a numărului de electroni ceda i sau primi i de atomi.
Teoria electrovalen ei date de W.Kossel explică mul umitor formarea combina iilor
ionice tipice, deoarece formarea lor este justificată şi din punct de vedere energetic. Se
cunoaşte că o legătură chimică este stabilă dacă se formează cu degajare de energie,
stabilitatea combina iei fiind propor ională cu cantitatea de energie degajată. Toate
26
Anul I de studii
combina iile ionice cunoscute sunt combina ii exoterme. Ele nu formează molecule
propriu-zise, deoarece câmpul electric al ionilor este uniform distribuit în toate direc iile,
legătura ionică nefiind dirijată în spa iu.
χcest tip de legătură se întâlneşte la combina ii anorganice dintre care
reprezenta ii tipici sunt sărurile.
În stare solidă, combina iile ionice formează re ele ionice. În func ie de raportul rc / ra
există trei tipuri de re eleμ
  0,731 – tip de re ea CsCl (n.c. ţ 8)

rc
ra
  0,731  0,41 – tip de re ea NaF (n.c. ţ 6)

rc
ra
  0,41  0,22 – tip de re ea ZnS (n.c. ţ 4).

rc
ra
Proprietăţile compuşilor ionici.
Combina iile formate din ioni pozitivi şi ioni negativi se numesc combinaţii
ionice. În cazul compuşilor ionici, nu se foloseşte no iunea de moleculă, deoarece
în cristale şi topiturile combina iilor ionice nu există molecule, ci ioni.
δegătura ionică fiind de natură electrostatică nu este rigidă, astfel că ionii încărca i
electric diferit, uni i prin această legătură nu au o pozi ie fixă unii fa ă de al ii.
χranjarea ionilor în re eaua cristalină se face pe principiul maximei compactită i
„energia totală a reţelei ionice este minimă atunci când aranjarea cationilor şi anionilor se
face cât mai compact”.
Temperatura de fierbere şi de topire creşte prin scăderea diferen ei de
electronegativitate:
Na F
Ttopire  1000C  Ttopire
Ca F2
 1200C  Ttopire
AlF3
 1225C
27
Anul I de studii
La dizolvarea combina iilor ionice în solven i polari se produce fenomenul disocierii
electroliticeν ionii forma i se mişcă independent. Combina iile ionice, atât în solu ie, cât şi în
topitură, sunt bune conducătoare de electricitate.
2.2. Legătura covalentă
- Teoria electronică a covalenţei-

- δewis G.N (1916) o defineşte astfelμ „legătura covalentă se realizează prin
punerea în comun de electroni cu participare egală, rezultând una sau mai multe
perechi de electroni care aparţin deopotrivă ambilor atomi”.
χşadar electronii trebuie să aibă spinul electronic de sens opus (spin antiparalel)
pentru a se putea închide liniile de for ă. Datorită închiderii liniilor de for ă, cei doi electroni
se atrag formând un cuplu electronic de mare stabilitate, care se numeşte dublet electronic
sau covalenţă.
δegătura covalentă se realizează prin punere în comun de electroni neîmperechea i
ai atomilor şi conduce la formarea de molecule sau re ele atomice. G.N. δewis, fondatorul
teoriei electronice a covalen ei, a arătat că prin această punere în comun de electroni,
atomii tind să dobândească configura ii electronice stabile, în majoritatea cazurilor
configura ie de gaz rar întâlnită mai ales în combina iile elementelor perioadei I şi a II-a.
Elementele perioadelor mari, pot forma un număr mai mare de covalen e (până la opt),
depăşind astfel configura ia de octet. Numărul covalen elor stabilite de un atom este însă
limitat de configura ia electronică a stratului exterior şi de raportul razelor atomilor ce
stabilesc între ei covalen e.
Covalen a, spre deosebire de legătura ionică, fiind dirijată în spa iu, atomii unei
molecule ocupă pozi ii fixe unii fa ă de al ii. χceste pozi ii se pot schimba, lungimea
28
Anul I de studii
legăturii şi unghiurile de valen ă fiind caracteristice moleculelor. În func ie de natura
atomilor care participă la formarea legăturii chimice, se deosebesc două tipuri de
covalen eμ
- covalen a nepolară stabilită între atomi de acelaşi fel şi caracterizată de
apartenen a perechii de electroni de legătură în mod egal la cei doi atomi lega i, de
exemplu formarea moleculei de hidrogen sau de clor;
- covalen a polară stabilită între două specii diferite de atomi caracterizată prin
deplasarea electronilor de legătură către elementul mai electronegativ, aparând astfel
sarcini electrice par iale.
Teoria electronică clasică, deşi a reprezentat un pas important în fundamentarea
legăturii covalente, nu a reuşit să dea explica ii satisfăcătoare tuturor tipurilor de covalen e
şi proprietă ilor substan elor cu legătură covalentă. Teoria electronică nu dă posibilitatea
efectuării de calcule cantitative pentru distan ele interatomice şi energia de legătură,
pentru a dovedi că într-adevăr moleculele sunt mai stabile decât atomii liberi.
Teoria mecanic – cuantică a legăturii covalente –

Mecanica cuantică a dat o interpretare matematică exactă, riguroasă
legăturii chimice, oferind rela ii de calcul care dau posibilitatea determinării
din premise teoretice, a principalilor parametri ai legăturii chimiceμ energia
legăturii, distan a internucleară, pozi ia reciprocă a mai multor legături
realizate de un atom.
Solu ionarea acestor ecua ii întâmpină impedimente de ordin matematic, ele fiind cu
atât mai complicate cu cât sistemul atomic este mai complex. χstfel, chiar şi pentru
determinarea parametrilor celei mai simple molecule, molecula H2, metodele de calcul
sunt foarte complicate şi de aceea se recurge de obicei la simplificări, renun ându-se la o
serie de interac iuni care se neglijează şi se rezolvă ecua iile prin metoda aproximărilor.
29
Anul I de studii
Două metode de aproximare au căpătat o aplicabilitate mai largă, datorită
accesibilită ii lor şi datorită posibilită ilor pe care le oferă pentru interpretarea calitativă a
covalen ei, şi anumeμ
- Metoda legăturii de valenţă (MLV) ini iată de W.Heitler şi F.δondon, continuată de
Slater şi Paulingν
- Metoda orbitalilor moleculari (MOM) ini iată de F.Hund şi dezvoltată de εülliken,
E. Hückel şi al ii.
χmbele metode pornesc de la ecua iile func iilor de undă atomică pe care le
combină liniar pentru a ob ine func ia de undă moleculară, care se deosebeşte de cele
atomice prin aceea că este bi sau polinucleară. Contribu ia fiecărei func ii de undă atomice
la func ia de undă moleculară poate fi egală (în cazul nucleelor identice) sau diferită (în
cazul nucleelor diferite) ceea ce exprimă prin coeficien ii de distribu ie , a căror valoare
rezultă din condi iile de normare a func iei de undă moleculare. Cele două metode diferite
prin valoarea pe care o atribuie coeficien ilor de distribu ie (condi ia de normare a
acestora) şi prin modul de interpretare al rezultatelor.
Pentru molecula neutră cea mai simplă, molecula de hidrogen H 2, formată dintr-un
atom de hidrogen (a) şi un alt atom de hidrogen (b), func ia de undă moleculară se ob ine
prin combinarea liniară a celor două func ii de undă atomice (func ii orbitale
monoelectronice de tip hidrogenoid):
 mol  ca a  cb b
unde ca, cb ţ coeficien ii de contribu ie a orbitalilor atomici a şi b
Deoarece are sens fizic numai pătratul func iei de undă care indică densitatea de
probabibitate a celor doi electroni, se poate scrie:
( mol ) 2  (ca a  cb b ) 2  ca2 a2  2ca cb a b  cb2 b2
30
Anul I de studii
Primul şi ultimul termen redau densitatea de probabilitate în jurul atomului (a) şi
respectiv (b), corespund unei interac ii electrostatice şi se rezolvă matematic prin integrala
de schimb. Termenul din mijloc corespunde interac iunii covalente a orbitalilor atomici (a)
şi (b), adică formării legăturii şi se rezolvă prin integrala de contopire.
Cele două metode interpretează în mod diferit această integrală, respectiv
interac iunea covalentă.
Metoda legăturii de valenţă, numită şi metoda perechilor de electroni, presupune
că legătura se realizează prin împerecherea spinului electronilor necupla i la doi atomi,
care-şi suprapun orbitalii atomici nedeforma i, în spa iul dintre cele două nuclee. Cu cât
gradul de suprapunere a orbitalilor este mai mare (valoarea integralei de suprapunere este
mai mare) cu atât legătura este mai puternică. Electronii cupla i din orbitalii atomici
periferici nu participă la formarea legăturilor, formând aşa numitele perechi de electroni
neparticipan i.
Metoda orbitalilor moleculari presupune că în momentul formării legăturii, orbitalii
atomici se deformează, func iile de undă se modifică şi orbitalii se contopesc formând
orbitali moleculari care apar in concomitent tuturor nucleelor (covalen a fiind dată deci de
mişcarea electronilor simultan în câmpul mai multor nuclee) şi în care nu este absolut
necesară cuplarea de spin. Orbitalii interiori, complet ocupa i cu electroni nu participă la
legătură, rămânând orbitalii atomici (Oχ) sau orbitali moleculari (Oε) de nelegătură.
Proprietăţile moleculelor covalente
δegătura covalentă conduce la molecule adevărate, putându-se izola
molecule de H2, O2, HCl, etc. δegătura covalentă este cea mai puternică
dintre legăturile cunoscute (E >> 400kj/mol).
εoleculele au orientare în spa iu, pe direc iile orbitalilor atomici sau a orbitalilor
hibrizi. În nodurile re elelor moleculare se găsesc molecule. În general, legătura
31
Anul I de studii
covalentă există la combina iile anorganice care nu au caracter de electrolit, şi în special,
la combina iile organice.
Combina iile cu legături covalente, în general, sunt solubile în dizolvan i organiciμ
hidrocarburi, alcool, eter. Solubilitatea lor în solven i polari scade o dată cu creşterea tăriei
legăturii, astfel încât reac iile sunt lente.
Debye a urmărit polaritatea legăturii covalente şi a împăr it moleculele în

polare şi nepolare. O moleculă este nepolară când rezultă prin unirea a doi
atomi identici, prin punere în comun de electroni cu participare egală, iar
centrele de greutate electrice se suprapun. Exemple: H2, O2, Cl2, N2, dar şi
molecule de CH4, CCl4 formate din atomi diferi i, dar cu structură simetrică.
O moleculă este polară când rezultă din unirea a doi atomi diferi i. χstfel, perechea
de electroni care formează legătura covalentă, nu mai apar ine în egală măsură ambilor
atomi, ci este deplasată mai mult spre atomul care are cel mai accentuat caracter
electronegativ. În molecula rezultată se formează, astfel, două centre de sarcini electrice
opuse sau un dipol.
Procentul de caracter ionic al legăturii covalente.
Polaritatea legăturilor şi moleculelor
Într-o covalen ă homonucleară χ-χ distribu ia electronilor este identică la ambele
nuclee (covalen ă nepolară). χstfel de legături apar la substan ele elementare nepolare cu
molecule diatomice (H2, X2, O2, N2), tetraatomice (P4), octoatomice (S8) sau poliatomice
(diamant, grafit, stări alotropice ale sulfului, fosforului, etc.).
Într-o covalen ă heteronucleară χ-ψ, distribu ia electronilor între nuclee nu mai
poate fi identică între cele două nuclee, datorită caracterului electrochimic diferit al
atomilor care formează legătura. Nucleul elementului electronegativ atrage mai puternic
electronii legăturii, deplasând norul electronic către el, astfel că densitatea electronică
creşte în jurul acestui nucleu (apare un exces de sarcină negativă notat -), şi în acelaşi
timp densitatea electronică scade în jurul celuilalt nucleu, care rămâne par ial dezecranat
(apare un deficit de sarcină negativă care creează un exces de sarcină pozitivă, notată
32
Anul I de studii
+). δegătura covalentă devine astfel par ial ionică (legătura covalentă polară), polaritatea
ei putându-se exprima prin momentul de dipol (exprimat în Debye):
 leg    e  r unde ( ± × e ) ţ sarcina par ială formală a atomilor
r ţ distan a internucleară (lungimea covalen ei)
În cazul atomilor izola i, orice transfer de electroni se soldează cu transformarea
atomilor în ioni. În cazul atomilor care sunt implica i într-o legătură chimică, asemenea
transfer total de electroni de la un atom la altul nu este posibil, deoarece electronii se află
sub influen a concomitentă a ambelor nuclee, deci trebuie să se admită că, se produce un
transfer par ial de sarcină, electronii care realizează legătura apar in în continuare ambelor
nuclee, dar se localizează cu o pondere mai mare la unul din ele. În cadrul metodei
legăturii de valen ă (εδV), Pauling a dat o defini ie caracterului electrochimic, mai precis
electronegativită ii unui element aflat într-o combina ie.
Astfel, prin electronegativitatea unui element aflat într-o combina ie se
în elege puterea cu care acel element atrage către propriul nucleu norul
electronic al legăturii pe care o realizează cu un alt element.
Electronegativitatea, după Pauling, se sustrage însă măsurătorilor directe şi pentru
a putea exprima calitativ această proprietate a elementelor, Pauling a elaborat o metodă
de calcul care porneşte de la idea că energia (tăria) unei legături covalente dintre doi
atomi este cu atât mai mare, cu cât diferen a între electronegativită i este mai mare. Dacă
se consideră două elemente oarecare χ şi ψ care realizează o legătură covalentă polară
A-ψ, atunci diferen a dintre energia acestei legături, notată E A-B şi media aritmetică a
energiei legăturii dintre atomii χ, EA-A şi dintre atomii ψ, EB-B rezultă din rela iaμ
E  E A-B 
E A - A - E B- B
2
33
Anul I de studii
Dependen a dintre valoarea lui ∆E şi electronegativitatea elementelor care
realizează legătura covalentă, Pauling o exprimă prin rela ia empirică, de forma:
 A B  10 2 E unde A, B ţ coeficien ii de electronegativitate a elementelor
Pentru a calcula valorile absolute ale electronegativită ilor, Pauling consideră
electronegativitatea litiului egală cu unitatea, introducând deci unitatea arbitrară Li = 1.
Valoarea maximă pentru coeficientul de electronegativitate o are fluorul ( F = 4)
care este elementul cel mai electronegativ, iar valoarea minimă o au cesiul şi franciul ( Cs
ţ Fr = 0,7) care sunt elementele cele mai slab electronegative din sistemul periodic, între
aceste limite înscriindu-se electronegativită ile celorlalte elemente.
Cu cât coeficientul de electronegativitate are valoarea mai mare, cu atât elementul
este mai puternic atrăgător de electroni. χceasta înseamnă că într-o legătură chimică,
densitatea norului electronic este mai mare în jurul nucleului elementului care are E mai
mare.
Caracterul electrochimic diferit al atomilor care formează legătura chimică nu este
singura cauză a polarită ii legăturii. Se cunosc şi cazuri în care legătura χ-B poate fi
polară, cu toate că atomii χ şi ψ au coeficien i de electronegativitate aproape identici, în
aceste cazuri polaritatea legăturii fiind dată de dimensiunile foarte diferite ale atomilor.
Momentul de dipol electric se calculează ca produsul dintre sarcina electrică a
atomilor (e) şi distan a dintre centrele sarcinilor pozitive şi negative (d)μ
  ed unde µ ţ momentul electric de dipol al legăturii
Pauling a elaborat o metodă de calcul, pornind de la faptul că în εδV o legătură
covalentă polară se consideră ca fiind o legătură par ial covalentă şi par ial ionică, iar
momentul electric dipolar al legăturii poate fi calculat din procentul de caracter ionic al
legăturii. În acest caz, centrul sarcinilor electrice ale atomilor se consideră că este chiar în
34
Anul I de studii
nucleu, iar distan a dintre nuclee este chiar lungimea covalen ei care poate fi determinată
cu mare precizie din date spectrale, iar în unele cazuri poate fi calculată.
χşadar, legătura covalentă este în general polară, dar oricât de mari ar fi diferen ele
de electronegativitate, procentul de caracter ionic nu atinge 100%. De exemplu, în cazul
CsF formată între cel mai electronegativ element, fluorul, şi cel mai pu in electronegativ,
cesiul, pentru care F - Cs = 4 - 0,7 = 3,3, procentul de caracter ionic este 93%. Aceasta
înseamnă că , datorită polariza iei mutuale a învelişurilor electronice, în re elele ionice care
se realizează cu elemente pentru care ( χ - ψ) > 1,8 nu apare niciodată legătură pur
ionică.
Polariza ia mutuală constă în deformarea norului electronic al anionului în direc ia
cationului, ceea ce determină o apropiere a celor două nuclee mergând până la o
pătrundere a cationului în norul electronic al anionului, suprapunerea orbitalilor atomici
determinând o transformare par ială a legăturii ionice în legătură covalentă.
2.3. Legătura coordinativă
Un alt tip de covalen ă ce se poate forma este covalen a coordinativă , în care unul
din atomi posedă o pereche de electroni neparticipan i (atom donor) pe care îi pune în
comun cu un alt atom deficitar în electroni (atom acceptor).
Între doi atomi, dintre care unul posedă perechi de electroni neparticipan i iar
celălalt are orbitali liberi de joasă energie în stratul de valen ă, se pot forma legături
covalente (prin perechi de electroni) care diferă de cea obişnuită numai prin mecanismul
de formare şi care poartă numele de legătură covalentă coordinativă.
δegătura coordinativă se formează prin punerea în comun a unei perechi de
electroni cupla i de la un atom, care poartă numele de donor şi a unui orbital
liber de joasă energie din stratul de valen ă de la un alt atom, care poartă
35
Anul I de studii
numele de acceptor de electroni. Perechea de electroni şi orbitalul apar in

concomitent ambelor nuclee ca şi în cazul legăturii covalente obişnuite, de
care nu se mai deosebeşte după ce s-a format.
A  B
atom atom
donor acceptor
Exemple de combina ii care se formează pe baza legăturii coordinative suntμ ionul

hidroniu H 3O  , ionul amoniu NH 4 , etc, şi în principal combina iile complexe, care sunt
compuşi ce au un atom metalic central legat coordinativ de molecule sau anioni

(CN  , F  , SO42 ) sau molecule neutre ( NH 3 , H 2 O) numite liganzi.
2.4. Legătura metalică
Metalele - 80 din cele 106 elemente cunoscute până acum - prezintă unele
proprietă i comune care se datoresc configura iei lor electronice şi caracterul deosebit al
legăturii dintre atomii lor. În condi ii obişnuite, metalele sunt substan e solide, cristaline (cu
excep ia mercurului care este lichid) şi proprietă ile lor specifice se manifestă în această
stare.
Faptul că proprietă ile metalelor nu se pot explica prin extinderea teoriei legăturii
chimice la re elele metalice, a condus la necesitatea fundamentării teoretice a legăturii
metalice admi ând existen a unor electroni mobili în re elele metalice.
Metoda legăturii de valenţă aplicată structurii metalelor de către δ.Pauling

(19γ8) consideră legătura metalică ca fiind o legătură covalentă delocalizată.
Astfel, spre deosebire de teoria gazului de electroni, în εδV se consideră că
electronii sunt mobili, se deplasează de la un nucleu la altul, dar nu părăsesc
nucleele, nu au o stare de independen ă (se află în stare de rezonan ă),
36
Anul I de studii
independen a mişcării electronilor în re eaua metalică fiind limitată la

direc iile pe care se află nucleele.
Numărul de electroni cu care fiecare atom de metal participă efectiv la realizare
legăturilor în re ea a fost denumit de Pauling “valen ă metalică”. δa stabilirea valen ei
metalice trebuie să se ină seama de existen a orbitalului metalic, fără de care nu se pot
realiza legături în re ea. Pentru metalele reprezentative (blocul sp), orbitalii disponibili
pentru realizarea legăturilor în re ea sunt orbitalii de valen ă ns şi np, deci patru orbitali, iar
pentru formarea legăturilor în metalele tranzi ionale (blocul d), orbitalii liberi sunt cei cinci
orbitali (n-1)d şi orbitalii exteriori ns şi np, în total nouă orbitali.
Valen a metalică nu coincide cu valen a metalului în combina iile sale. δegătura
metalică nefiind saturată, numărul partenerilor din imediata vecinătate a unui atom metalic,
cu care acesta formează legături directe în re ea, este întotdeauna mai mare decât valen a
metalică.
Toate proprietă ile metalelor, depind de tăria legăturii dintre atomii care compun
re eaua şi implicit de valoarea valen ei metalice. χstfel, cu cât valen a metalică este mai
mare şi deci legăturile interatomice mai puternice, cu atât metalul este mai dur, mai dens,
mai greu fuzibil, mai pu in volatil.
Metoda orbitalilor moleculari interpretează legătura metalică ca o legătură

covalentă realizată prin Oε extinşi, ob inu i prin contopirea tuturor Oχ din
stratul de valen ă al atomilor metalici ce formează benzi de energie largi,
apar inând în comun tuturor nucleelor, dar fiind numai par ial ocupate cu
electroni. În func ie de numărul Oχ de valen ă care participă la formarea
benzilor de energie se cunosc două situa ii. Gradul de ocupare cu electroni
explică tăria interac iei din re eaua metalică şi implicit, o serie de proprietă i
deosebite ale metalelor (raza metalică, punctele de topire şi fierbere,
densitate, duritate).
37
Anul I de studii
Reprezentarea nivelelor energetice ale unui atom de Na şi a benzilor de energie în Na metalicμ a) nivele de
energie ale unui atom de Na; b) nivele de energie ale unor atomi de Na alătura iν c) benzi de energie în Na
metalic; B – bandă de conduc ie.
Partea din banda de valen ă neocupată cu electroni numită bandă de conducţie,

este folosită la circula ia electronilor supuşi unei diferen e de poten ial electric sau termic şi
explică în acest fel conductibilitatea electrică şi termică a metalelor.
2.5. Legătura intermoleculară de hidrogen
Polariza ia moleculelor datorată polarită ii şi polarizabilită ii acestora este cauza

apari iei unor legături intermoleculare, aceste interac ii care apar între molecule sunt
cunoscute sub numele de for e Van der Waals şi legături de hidrogen.
εoleculele diatomice în stare gazoasă, moleculele mono sau poliatomice
saturate din punct de vedere al covalen ei din re elele moleculare se leagă
prin for e slabe de natură electrostatice, numite for e Van der Waals.
χceste for e nu implică punerea în comun sau transferul de electroni, la baza
lor stând fenomenul de polariza ie dintre particulele componente, interac iunea
realizându-se prin interac iuni dipol-dipol, care sunt de trei feluri:
1. interac iuni prin for e de dispersie - interac iuni δondonν
β. interac iuni prin for e de orientare - interac iuni Keesomν
γ. interac iuni prin for e de induc ie - interac iuni Debye.
38
Anul I de studii
Indiferent de natura lor, interac iile dipol-dipol sunt atractive şi repulsive, iar
instabilitatea re elelor moleculare se datoreşte echilibrului dintre ele. χpropierea dintre
molecule s-ar face până la contopirea lor totală, datorită for elor atractive, dacă
concomitent nu s-ar naşte for ele repulsive între electronii învelişurilor exterioare ale
moleculelor şi între nucleele slab ecranate.
Cele trei tipuri de interac iuni Van der Waals asigură coeziunea moleculară şi se
manifestă în stările condensate (solidă şi lichidă), dar şi la gaze, la presiuni mari şi la
temperaturi mai apropiate de punctul de lichefiere. Contribu ia acestor trei tipuri de
interac iuni la coeziunea moleculară este însă inegală şi depinde de polarizabilitatea şi de
polaritatea moleculelor.
Tăria for elor Van der Waals determină valorile constantelor fizice ale substan elor
moleculare. χstfel, substan ele nepolare au puncte de topire şi de fierbere scăzute, călduri
de topire şi vaporizare de asemenea mai scăzute decât a substan elor polare cu mase
moleculare comparabile. χsigurând coeziunea moleculară, for ele Van der Waals explică
de ce substan ele moleculare cu masă moleculară mai mică sunt gaze (gazele rare, H 2,
N2, O2, Cl2, CO2, H2S, NH3, CH4, etc.) în timp ce substan ele moleculare cu masă
moleculară mai mare şi polarizabilitate ridicată sunt lichide (ψr2, C6H6, hidrocarburile cu
mai mult de cinci atomi de carbon, CCl4) sau chiar solide cu re ele de simetrie scăzută (S8,
P4).
Legătura de hidrogen ia naştere prin intermediul atomilor de hidrogen şi se

stabileşte numai cu atomii elementelor puternic electronegative. Protonul
exercită o atrac ie puternică asupra electronilor neparticipan i ai atomilor
puternic electronegativi fluor, oxigen, azot, stabilind cu aceştia o legătură de
natură electrostatică.
Această atrac ie se exercită atât asupra atomului electronegativ de care hidrogenul
este legat ini ial, cât şi de atomul electronegativ din molecula învecinată.
39
Anul I de studii
Astfel sunt hidrurile (HF, H2O, NH3), oxoacizii şi sărurile acide ale acestora, acizii
organici şi sărurile lor acide, alcooli, fenolii, hidroxilamina, aminele, iminele, amiduri,
hidrazida, acizii azothidric şi cianhidric, aminoacizii.
δegătura de hidrogen se formează datorită particularită ilor pe care le prezintă
protonul:
- este complet lipsit de înveliş electronicν
- are raza cea mai mică, ceea ce permite pătrunderea lui în învelişul electronic al
atomilor;
- are sarcina specifică cea mai mareν
- puterea sa polarizantă este maximă.
δegăturile de hidrogen pot apăreaμ
- atât între molecule, rezultând for e intermoleculare (între molecule de HF, H2O):
- cât şi în molecule, for ele exercitate fiind intramoleculareμ
Numărul maxim de legături de hidrogen la apă, apar la 4 oC (ρmax=1 g/cm3), după

care prin creşterea temperaturii începe şi ruperea legăturilor de hidrogen, astfel că la cca
40oC rămân doar 50% legături de hidrogen, în timp ce la 80 oC acestea dispar. Din
asocierea moleculelor de apă se formează aşa-zisa „apă polimerizată”.

1. De ce se realizează legăturile chimice?

2. Cum se pot realiza legăturile chimice?
3. Caracteriza i prin exemple legătura ionică.
4. Caracteriza i prin exemple legătura covalentă.
5. Exemplifica i asemănări şi/ sau deosebiri între legătura ionică şi cea covalentă.
40
Anul I de studii
6. Caracteriza i prin exemple legătura coordinativă.

7. Exemplifica i asemănări şi/ sau deosebiri între legătura covalentă şi cea
coordinativă.
8. Cărui fenomen se datoreză legăturile intermoleculare?
9. Caracteriza i prin exemple legătura de hidrogen?
10. Ce poate schimba prezen a legăturilor intermoleculare?
41
Anul I de studii
Cursul 3. Elementele chimice şi combinaţiile lor
 Introducerea cursan ilor în disciplina chimiei anorganice
 În elegerea corectă a no iunilor: nemetal, metal, metaloid, aliaje
 Descifrarea proprietă ilor chimice şi fizice specifice fiecărei categorii
 Importan a aliajelor
3.1 Nemetale
3.2 Metale
3.3 Metaloizi
3.4 Aliaje
3.5 Tipuri de combina ii
3.5.1 Combina ii binare
3.5.2 Combina ii ternare
Clasificarea în metale şi nemetale (cunoscută din sec. al XIX-lea) este folosită în

prezent în scop didactic. χvând la bază concep ia electrochimică conform căreia metalele
formează ioni pozitivi, iar nemetalele ioni negativi, această clasificare este conven ională şi
cu valabilitate limitată. Proprietă ile structurale şi fizico-chimice permit clasificarea
elementelor după criterii diferite.
Elementele ce formează Sistemul Periodic sunt grupate în patru clase:
42
Anul I de studii
- H + He;
- elementele grupelor principale (A);
- elementele de tip d (metale tranzi ionale) – grupele secundare (B);
- elemente de tip f (lantanide şi actinide) – grupele secundare (B).
Elementele din grupele principale pot fi împăr ite în patru clase în func ie de
structurile lor şi compuşii naturali forma i în condi ii normale de temperatură şi presiune μ
-elemente din clasa A - metale formează legături metalice şi legături ioniceν
-elemente din clasa B - apar sub formă de structuri covalenteν
-elemente din clasa C - pot forma molecule biatomice prin legături covalenteν
-elemente din clasa D - au orbitalii din stratul de valen ă completat cu electroniν
aceste elemente nu pot forma legături între ele.
3.1. Nemetale
Elementele situate în grupele principale în dreapta diagonalei care poate fi

trasată de la bor (grupa a III-a) la astatiniu (grupa a VII-a) sunt nemetale,
caracterizate prin următoarele proprietă i generaleμ
 formează 1/5 din totalul elementelor naturale şi se găsesc în toate stările de
agregare:
• gaze (F2, O2, N2);
• lichide (ψr2)
• solide ( I2, S8, P4, C) formând molecule covalente bi, tetra, octoatomice
sau polimere ;
 cu excep ia halogenilor, pot exista în mai multe modifica ii alotropice. Elementele ψ,
C, Si, P, χs, Se, Te şi ψi pot forma polimeri ;
 având configura ia electronică exterioarăμ ns2np2-5, cu excep ia borului (βs22p1),
dispun numai de electroni s şi p ca electroni de valen ă, în număr egal cu numărul
grupei, din care cauză au caracter electronegativ, care scade în grupe şi creşte în
43
Anul I de studii
perioade cu creşterea lui Z. Electronegativitatea nemetalelor variază de la β,0 la

bor, la γ,5 la oxigen şi 4,0 la fluor şi prezintă o scădere însemnată la trecerea de la
perioada a doua la a treia ;
 în solu ie apoasă formează numai anioni ;
 cu oxigenul formează oxizi acizi gazoşi, lichizi sau solizi anhidri ;
 cu hidrogenul formează hidruri covalente polare sau nepolare (EH8-n), substan e
gazoase, cu excep ia apei care este lichidă în condi ii normale. Energia legăturii
nemetal-hidrogen scade în grupe şi creşte în perioade cu creşterea lui Z ;
 numărul de oxidare (NO) maxim al nemetalelor este egal cu numărul grupei şi este
dat de totalitatea electronilor s şi p, cu exceptia fluorului, care func ionează constant
cu NO = -1, oxigenul -2 în oxizi, -1 în peroxizi (Na2O2), -1/2 în superoxizi (KO2) ;
 azotul, oxigenul, sulful, seleniul şi halogenii formează compuşi stabili la NO minimeμ
-3, respectiv -β şi -1, în timp ce B, C şi P la NO maxime, egal cu numărul grupei ;
 energia de legătură nemetal-oxigen, nemetal-fluor şi nemetal- nemetal scade în
perioade şi creşte în grupe cu creşterea lui Z ;
 ψ, C, N, O şi F, primii termeni din grupe ai nemetalelor, se deosebesc de restul
elementelor din grupe. ψorul se aseamănă mai mult cu siliciul, element aşezat în
diagonală în sistemul periodic (asemănare diagonală).
3.2. Metale
Metale reprezintă 80 din cele 106 elemente cunoscute până în prezent. χu

proprietă i generale caracteristice, generate de legătura metalică, dar şi
proprietă i particulare determinate de structura atomilor lor. După configura ia
electronică, metalele suntμ
• tipice - componente ale blocului sp, fiind cuprinse în grupele principale ale
sistemului periodic ;
• tranzi ionale - componente ale blocurilor d şi f, cuprinse în grupele secundare ale
sistemului periodic.
Toate proprietă ile caracteristice metalelor sunt valabile pentru stările de agregare
solidă şi lichidă, deoarece în aceste condi ii între atomii metalelor se manifestă legături
44
Anul I de studii
metalice. În starea gazoasă metalele nu se deosebesc de nemetale. Cele mai

reprezentative proprietă i suntμ
• tendin a de a forma re ele cristaline compacteν
• proprietă ile optice (opacitate, luciu metalic, culoare)ν
• densitatea ;
• temperaturile de topire şi de fierbereν
• conductibilitatea termică şi electricăν
• proprietă ile mecanice specialeν
• insolubilitatea în dizolvan i comuni (se dizolvă numai în metale cu formare
de aliaje).
3.3. Metaloizi
Elementele chimice B, Si, Ge, As, Sb, Se şi Te, prin proprietă ile şi comportarea lor
generală ocupă o pozi ie intermediară între nemetale şi metale, de aceea se
numesc semimetale sau metaloizi.
Prezintă luciu metalic şi prin aceasta se apropie de metale, după structură fac parte
din blocul p şi se aseamănă mai mult cu nemetalele. Toate semimetalele sunt substan e
cristaline, cu forme alotropice, iar cele cu electronegativitate apropiată de a carbonului (ex.
Si) au tendin a accentuată de a forma polimeri (macromolecule).
Cu excep ia oxigenului, hidrogenului, azotului, gazelor rare, sulfului şi carbonului,
care se găsesc în natură şi în stare liberă, nemetalele se găsesc, pe planeta noastră,
numai sub formă de combina ii, în propor ii care scad de la oxigen 49,4% şi siliciu β5,75%
la radon 4,10-17%.
3.4. Aliaje
Deşi numărul metalelor este relativ mare, sunt totuşi insuficiente spre a se satisface
prin proprietă ile lor nevoile tehnicii moderne. Practic s-a constatat că prin adăugarea la
45
Anul I de studii
metalele pure a anumitor substan e (oxizi, carburi) sau a altor metale, nemetale sau
semimetale, se ob in amestecuri cu proprietă i fizico-chimice superioare.
Amestecurile cu proprietăti metalice, constituite din două sau mai multe
elemente, dintre care cel pu in elementul predominant este un metal poartă
denumirea de aliaje.
χliajele pot fi formate din două metale (aliaje binare), din trei metale (aliaje ternare),
din patru metale (aliaje cuaternare) sau mai multe metale (aliaje polinare). Majoritatea
aliajelor în stare topită se amestecă în orice propor ie, dar unele metale sau semimetale
nu se amestecă în stare topită cu alte metale (de exempluμ χl cu Pb, χg cu Fe, Te cu Pb).
Unele metale se dizolvă la topire numai într-o anumită propor ie (Zn şi Pb topite împreună
dau un amestec omogen, dar lăsate în repaus formează două straturiμ stratul inferior, mai
dens, este format din plumb ce con ine pu in zinc, iar stratul superior este format din zinc
care con ine o anumită cantitate de plumb).
χliajele se caracterizează în general prin proprietăti calitativ superioare fa ă de cele
corespunzătoare elementelor componente. Duritatea şi rezisten a aliajelor sunt de obicei
mai mari decât ale componentelor. Datorită acestor calită i cât şi a altora, aliajele
reprezintă materiale mult mai solicitate în tehnica modernă decât metalele în stare pură.
3.5. Tipurile de combinaţii
Combina iile în func ie de numărul de elemente din care sunt constituite, pot fi μ
binare, ternare şi combina ii la a căror formă finală participă mai multe specii de atomi.
Vom prezenta cele mai importante şi întâlnite combina ii ale fiecărui element în
parte, la descrierea acestuia. Întâlnite în mod frecvent sunt numai câteva clase de
combina ii ale elementelor principale, acest lucru datorându-se fie faptului că sunt
instabile, fie că nu există în realitate, etc.
3.5.1 Combinaţii binare.
Hidrurile. Aceste combina ii ocupă un rol important în cadrul combina iilor
chimice datorită structurii speciale a atomului de hidrogen. Dintre acestea fac
parte hidrurile carbonului :
46
Anul I de studii
- hidrocarburile (CxHy);
- compuşii organici foarte importan i deoarece din aceştia se formează deriva ii
func ionaliν
- hidrura oxigenului H2O; H2O2 şi hidrurile halogenurilor (hidroacizii).
Singurii compuşi ionici ai hidrogenului sunt hidrocarburile alcaline, acestea însă se
ob in în laborator şi nu pe cale naturală.
Halogenurile au structuri ionice când se asociază cu elemente din clasa χ, dar pot
forma şi legături covalente când se cuplează cu elementele din clasele ψ şi C.
Oxizii. Oxigenul este al doilea element puternic electronegativ (după F). Structuri
ionice formează oxizii elementelor din clasa χ, iar cei din clasa ψ şi C au structuri
covalente. Caracterul oxizilor metalici este bazic iar al elementelor din clasa B este acid.
Sulfurile sunt foarte importante datorită frecven ei mari de apari ii în natură şi
reactivită ii mărite pe care o au şi datorită căreia participă cu uşurin ă la reac ii chimice.
3.5.2 Combinaţii ternare.
Dintre acestea fac parte hidroxizii şi oxiacizii. Hidroxizii elementelor din clasa
χ (metale), sunt baze, iar cei ai elementelor din clasele ψ şi C sunt oxiacizi
(acizi care au în componen ă oxigenul).
NaOH Mg(OH)2 Al(OH)3 baze
Si(OH)4 PO(OH)3 SO(OH)2 ClO3(OH) acizi
Prin cedare de H+ unor baze, oxiacizii se transformă în oxianioni SiO4  ; PO4  ;
4 3
SO4 2 ; ClO4  . χceştia în combina ie cu al i cationi vor forma săruri. Sărurile formate cu
elementele din clasa χ şi alte metale tranzi ionale sunt stabile, însă cele formate cu
elementele din clasele ψ şi C sunt săruri nestabile uşor hidrolizabile.

1. Care este clasificarea clasică a elementelor chimice?

2. Ce sunt nemetalele?
3. Ce proprietă i chimice şi fizice au nemetalele?
4. Ce sunt metalele?
47
Anul I de studii
5. Ce proprietă i fizice şi chimice au metalele?

6. Ce sunt metaloizii?
7. Care sunt proprietă ile lor fizice şi chimice?
8. Ce sunt aliajele şi care este importan a lor?
9. Ce clase de combina ii binare cunoaşte i?
10. Ce clase de compuşi ternari cunoaşte i?
48
Anul I de studii
Cursul 4. Stările naturale de agregare ale materiei
 Cunoaşterea concretă a stărilor de agregare d.p.d.v. al ecua iilor de stare.
 Întelegerea concretă a manifestării diferitelor stări de agregare ale materiei.
 Clasificările apărute în cadrul fiecărei stări de agregare ca urmare a diferen elor
apărute între proprietă ile fizice şi chimice ale substan elor.
4.1 Starea solidă
4.2 Starea lichidă
4.3 Starea gazoasă
Stările naturale de agregare suntμ solidă, lichidă şi gazoasă. χcestea sunt

caracterizate prin valori constante (de echilibru) ale p, V, T. Aceste valori se numesc
variabile de stare sau parametrii de stare.
Orice stare de agregare a unui sistem este caracterizată prin valori constante
bine determinate ale parametrilor de stare. Reprezentarea stării unui sistem
se face printr-o func ie de stare notatăμ
f ( p,V, T )  0
ce reprezintă un punct din spa iu, cu γ axe presiune, volum, temperatură.
49
Anul I de studii
4.1. Starea solidă
Caracterizată prin corpul solid, are volum şi formă proprie, energie mare între
particule (care la temperatură normală prezintă mişcări de vibra ie sau de rota ie, în jurul
unor pozi ii fixe), densitate mare şi temperaturi de topire, de asemenea ridicate.
Ecua ia de stare a solidelor esteμ
L,V  cons tan t
(condi ia de rigiditate-distan a dintre două puncte din intervalul solidului).
Solidele au duritate (scara lui Mohs 0 - 10) şi prezintă stări alotropice (grafit,
diamant). Corpurile solide apar cu:
 structură cristalină caracterizată ca medii izotrope (din punct de vedere
proprietă ilor fizice şi nu a celor optice), cu temperatură de topire fixă, indice de
refrac ie şi spărtură ordonată, are clivaj, opacitate şi transparen ăν
 structură amorfă caracterizată ca mediu anizotrop, cu interval de topire şi spărtură
dezordonată.
Structura cristalină este reprezentată prin celula elementară care este caracterizată
prin dimensiunile a, b, c (determinate prin difrac ia de raze cu metoda ψragg) şi planele
simetrie α, , .
Din punct de vedere chimic, solidele se împart în func ie de natura particulelor
constituente şi interac iunile ce apar între acestea, astfel:
 re ele ionice, unde particulele sunt ionii, lega i prin interac iuni electrostaticeν
 re ele atomice, unde particulele sunt atomii, lega i covalent, legăturile fiind
orientate în spa iu pe direc ia orbitalilor atomici sau a orbitalilor hibrizi. De
exempluμ diamant, re ele stratificate – grafit, argile, zeoli i, miceν
 re ele moleculare, formate din molecule între care apar legături van der Walls
(I2, CO2, CxHy, ghea a, etc)ν
 re ele metalice.
50
Anul I de studii
4.2. Starea lichidă
Lichidele sunt caracterizate prin culoare, gust, miros, ocuparea unui volum
constant, proprietatea de curgere, senza ie la pipăit. Ecua ia de stare caracteristică
lichidelor este:
V  cons tan t
δichidele şi solidele sunt stări condensate ale materiei.
δichide se pot clasifica în func ie de comportarea în amestecuri prin
formarea suprafe elor de separa ie, astfelμ
 lichide miscibile (complet) – când două sau mai multe lichide se amestecă , în orice
concentra ie, fără formarea unei suprafe e de separa ie. Rezultă un amestec ce
formează o singură fază lichidă omogenăν
 lichide par ial miscibile – când pe anumite intervale de temperatură şi în anumite
concentra ii, lichidele sunt complet miscibile, iar la schimbarea concentra iilor sau
temperaturii acestea se separă între ele printr-o suprafa ă de separa ie (fenolul-
apa);
 lichide nemiscibile – se deosebesc între ele prin natura chimică şi anumeμ polare
(apa) şi nepolare (hidrocarburile)ν suprafa a de separare este plană dacă lichidele
sunt în cantită i mari sau în propor ii asemănătoare, iar dacă unul dintre lichide este
în concentra ie mai mică, atunci suprafa a de separare este sferică.
4.3. Starea gazoasă
Reprezintă o stare de agregare caracterizată prinμ color-incolor, miros, nu prezintă

senza ie la pipăit, volumul variază foarte mult prin creşterea presiunii, la o temperatură
dată, ocupă tot spa iul disponibil în timp scurt, rezultând o presiune constantă cu o
concentra ie constantă.
51
Anul I de studii
Pentru o cantitate cunoscută de gaz mţconstant, se poate scrie ecua ia de

stare a gazelor:
 cons tan t

pV
Distribu ia gazelor, în atmosferă, cu altitudinea are loc conform ecua iei δaplaceμ
p  p0  e

Mgh
RT
undeμ g ţ accelera ia gravita ională (m/s2)

M = masa gazului (kg)
h ţ înăl imea / altitudinea (m)
po ţ presiunea par ială a gazului
R = constata gazelor perfecte
T = temperatura (K)

1. Care sunt stările naturale de agregare ale materiei?

2. Prin ce este caracterizată o satre de agregare?
3. Ce sunt paramentrii de stare?
4. Ce este o ecua ie de stare?
5. Care ecua ie de stare caracterizează starea solidă?
6. Ce structuri pot apărea la corpurile solide?
7. Care ecua ie de stare caracterizează starea lichidă?
8. În câte clase se pot diferen ia lichidele d. p. d. v. al suprefe ei de separa ie?
9. Care ecua ie de stare caracterizează starea gazoasă?
10. Ce este ecua ia δaplace?
52
Anul I de studii
Cursul 5. Teoria acizi baze
 Introducerea cursan ilor în teoria acizi – baze
 În elegerea concretă a termenilor de acid şi de bază d. p. d. v. al diverselor teorii
dezvoltate pe această temă
 χplicabilitatea concretă a acestor no iuni şi utilizabilitatea teoriilor respective.
5.4 Teoria lui Arrehnius
5.5 Teoria protolitică
5.6 Teoria lui Usanovich
5.1. Teoria lui Arrehnius
Teoria lui Arhenius aduce cea mai importantă contribu ie la elaborarea

teoriei acizi-baze, deoarece se bazează pe teoria disocierii electrolitice care
afirmă că acizii sunt substan e care în solu ii apoase disociază, dând naştere
la H+, iar bazele disociază cu formare de HO-.
53
Anul I de studii
Caracterul acid şi bazic, conform teoriei lui χrhenius, este legat de disocierea în
H2O a substan elor respectiveν altfel spus caracterul acid sau bazic al unei substan e este
determinat de apari ia ionilor de H+ şi HO-.
Substanţa amfoteră (amfolit), în func ie de condi ii de reac ie, se comportă fie ca
acid, fie ca bază, la disociere eliberând protoni sau ion oxidrilμ
H   Amf O  Amf  OH 
Amf  HO 
bază amfolit acid
Ionul de H+nu poate exista în stare liberă, în solu iile apoase, datorită poten ialului
ionic (sarcina/raza ionică) foarte mare, ceea ce denotă o reactivitate foarte mare, se va
combina cu apa, rezultând ionul hidroniu H3O+ care este mult mai stabil:
H   H 2O H 3O 
5.2. Teoria protolitică
Teoria protolitică (ψrosted şi δowry) dă o defini ie mai corespunzătoare

pentru acizi şi baze. χstfel, se numeşte acid o substan ă capabilă să cedeze
protoni, iar bază o substan ă capabilă să accepte protoni.
Defini iile de până acum scot în eviden ă legătura dintre acizi şi baze, echilibrul
caracteristic al acestei interdependen e poate fi scris sub formaμ
Acid H   ψaza conjugată

χstfel, ca urmare a pierderii unui proton de către un acid, se formează o bază, care
este baza conjugată a acidului respectiv. Consecutiv, prin acceptarea unui proton de către
o bază, aceasta se transformă în acid, care se numeşte acidul conjugat al bazei
respective.
χstfel, putem clasifica acizii şi bazele, după cum urmeazăμ
 Acizii sunt de trei feluri:
1. moleculari: HCl, H 2 SO4 , HNO3 etc;
2. anionici: HSO4 , H 2 PO4 , HPO42 ;
3. cationici: NH 4 , H 3O  a căror bază conjugată sunt NH 3 , H 2 O .
54
Anul I de studii
 Bazele sunt de două feluriμ

1. moleculare: NH 3 , H 2 O, NaOH , KOH , R  NH 2 ;
2. anionice: HO  , HSO4 , SO42 , CH 3  COO  , Cl  , NO3 a căror acizi conjuga i
sunt H 2 O, H 2 SO4 , HSO4 , CH 3  COOH, HCl , HNO3 .
Dacă luăm reac ia de autoprotoliză a apeiμ
H 2O  H 2O H 3O   HO 
bază acid acid bază
conjugat conjugată
H 3O HO  
Constanta de echilibru a acestei reac ii esteμ
K

H 2 O2
   
Pentru temperatura de 25oC şi 1 atm se poate scrieμ
K  [ H 2 O]2  Kw  H 3O   HO   10 14
χşa deci, la t şi p normale [H3O+] = [HO-] = 10-7 această valoare indică un

mediu neutru. Un mediu în care [H3O+] > [HO-] este acid, şi consecvent
mediu bazic când [H3O+] < [HO-].
δogaritmii cu semn schimbat ai concentra iei acestor ioni indică pH şi respectiv pOH
 
mediului de reac ieμ
pH   lg H 3O 
pOH   lgHO  
suma lor este 14. Astfel, pentru pH = 7 mediul este neutru, pH-ul Ţ 7 indică mediu acid,
iar pH-ul > 7 indică mediu bazic.
5.3. Teoria lui Usanovich
Teoria lui Usanovich, elaborată în 19γ9, defineşte acidul orice substan ă

care poate ceda cationi, sau care se poate combina cu anioni, iar bază orice
substan ă care poate ceda anioni sau se poate combina cu cationi.
55
Anul I de studii
Mai târziu Usanovich a definit acizii ca substan e capabile să cedeze electroni, iar
bazele substan e capabile să cedeze electroni. Usanovich a fost primul care a inclus
reac iile redox ca un caz particular al reac iilor acizi-baze.

1. Care este suportul teoriei acizi baze Arrehnius?

2. Ce sunt acizii conform acestei teorii?
3. Ce sunt bazele conform acestei teorii?
4. Ce este protonul conform acestrei teorii?
5. Ce este un amfolit?
6. Protonul poate exista în stare liberă? Este stabil?
7. Care este defini ia teoriei protolitice acizi baze?
8. Care este clasificarea dată de această teorie?
9. Ce semnifica ie au pH-ul? Dar pOH-ul?
10. Ce spune teoria Usanovich acizi baze?
56
Anul I de studii
Cursul 6. Reacţii chimice
 În elegerea corectă a no iunii de REχC IE, reactan i şi produşi de reac ie.
 Diferen ele creeate ca urmare a reactan ilor versus clasificările apărute în acest
cadru.
6.1 Reac ii chimice generale
6.1.1 Reac ia de descompunere
6.1.2 Reac ia de combinare
6.1.3 Reac ia de substitu ie
6.1.4 Reac ia de dublă substitu ie
6.2 Reac ii chimice specifice
6.β.1 Reac ia acizi-baze
6.β.β Reac ia de hidroliză
6.β.γ Reac ia redox
Reacţiile chimice reprezintă transformările unor substanţe în alte substanţe, care

au proprietăţi noi, ca urmare a unei schimbări produse în compoziţia lor chimică.
57
Anul I de studii
Reac iile chimice se reprezintă prescurtat prin ecua ii chimice, în care sunt
indicate prin formule, substan ele care intră şi care rezultă din reac ie, şi de
asemenea, prin coeficien i, se deduce raportul lor cantitativ. Potrivit legii
conservării masei, numărul atomilor care intră în reac ie trebuie să fie egal cu
numărul atomilor substan elor care rezultă în urma reac iei.
Orice proces, în care una sau mai multe substan e (reactan i), se transformă sub
ac iunea unor factori în alte substan e (produşi de reac ie), cu proprietă i fizice şi chimice
noi, constituie o reac ie chimică. Ecua ia chimică este reprezentarea prescurtată a unei
reac ii în care reactan ii şi produşii sunt desemna i prin formule chimice. O astfel de
reprezentare permite doar stabilirea raporturilor cantitative dintre participan ii la reac ie prin
calcule stoechiometrice. Pentru o cunoaştere aprofundată a reac iilor chimice este necesar
ca studiul lor să cuprindă to i factorii implica iμ
- starea fizică a substan elorν
- condi iile de reac ie (temperatură, presiune)ν
- efectele termice, ce înso esc orice reac ie chimică (termodinamica chimică);
- modul de desfăşurareμ dacă reac ia este totală sau în echilibru (echilibru chimic);
- toxicitatea, implica iile biologice etc.
6.1. Reacţii chimice generale
6.1.1. Reac ia de descompunere.
Este aceea reac ie prin care dintr-o substan ă compusă se ob in două substan e
simple sau cel pu in alte substan e compuse, dar cu o formă mai simplăμ
2HgO  2Hg  O2 
2H 2 O  2H 2  O2 
Descompunerile chimice (se folosesc în metodele de analiză) se fac cu consum de
anumite energiiμ termică, electrică, luminoasă, şi de aceea ele se deosebesc astfel:
 disocia ie termică
 electroliză
 fotochimică.
58
Anul I de studii
6.1.2. Reac ia de combinare.
Este aceea reac ie prin care din unirea a două substan e simple se ob ine o
substan ă compusăμ
H 2  Cl 2  2HCl 
2H 2  O2  2H 2 O 
3H 2  N2  2 NH 3 
Reac ie de combinare este procesul invers al reac iei de descompunere, şi este

folosită ca metodă de sinteză.
6.1.3. Reac ia de substitu ie.
În urma acestor reac ii, un element dintr-o substan ă compusă este substituit (sau
înlocuit) cu un alt element:
CuSO4  Fe  Cu  FeSO4
H 2 SO4  Fe  FeSO4  H 2 
χceste reac ii le întâlnim, în general, la metodele de identificare a cationilor şi

anionilor. Se poate observa, de asemenea, că aici se includ reac iile redox, pe care le vom
dezbate pe larg la „reac ii specifice”.
6.1.4. Reac ia de dublă substitu ie.
Este aceea reac ie prin care un element dintr-o substan ă compusă este substituit
de un alt element din cealaltă substan ă compusă, cu care acesta reac ioneazăμ
H 2 SO4  BaCl 2  BaSO4  HCl 
AgNO3  NaCl  NaNO3  AgCl 
Na 2 CO3  2KCl  2 NaCl  K2 CO3
59
Anul I de studii
6.2. Reacţii specifice
6.2.1. Reac ia acizi-baze.
Trebuiesc în elese ca reac ii la care participă β cupluriν pentru ca un acid să poată

ceda protoni, trebuie ca în solu ie să existe o bază care să-i fixeze, deoarece protonii am
observat că nu pot exista liberi în solu ieμ
A1  B1  H 
B2  H   A2
A1  B2  B1  A2
Făcând abstrac ie de prezen a apei, în sistemul de echilibru, reac ia de mai sus
poate reprezenta interac ia dintre acidul unui cuplu şi baza altui cuplu, fără ca vreunul din
cele două cupluri să fie cel al apeiμ
HF  F   H 
NH 3  H   NH 4
HF  NH 3  NH 4  F 
χminele, (compuşi organici) a căror solu ii au caracter bazic, generează în solu ii

apoase ioni oxidril.
δa dizolvarea în apă a unui acid, acesta va genera ioni hidroniu, iar la dizolvarea în
apă a unei baze, aceasta va elibera ioni hidroxil. Cologaridmii cu semn schimbat ai
concentra iilor acestor ioni, va indica mediul acid sau bazic al solu iei finale.
Se observă că prin cedare de protoni, acidul ini ial se transformă în baza sa
conjugată, astfel că, cu cât un acid este mai tare cu atât baza sa conjugată va fi mai slabă,
şi invers. De exemplu, cel mai tare acid în solu ie apoasă este ionul hidroniu H 3O+ (Ka = 1)
a cărei bază conjugată este apa H2O. χstfel, dacă vom aşeza acizii în ordinea
crescătoare a tăriei lor (Ka), va rezulta o ierarhie descrescătoare a tăriei bazelor lor
conjugate. Un acid va reac iona cu orice bază care se găseşte deasupra lui în această
ierarhie.
60
Anul I de studii
Consecutiv, în solu ii apoase baza cea mai tare este ionul hidroxil HO - (Kb = 1), al
cărui acid conjugat este apa. χşadar în solu ii apoase nu pot exista acizi mai tari ca H 3O+
şi baze mai tari ca HO-, şi consecutiv acizi mai slabe ca H2O şi baze mai slabe ca H2O.
În solu iile apoase apa este componentul predominant (în exces). Din această
cauză, acizii tari ionizează total, în solu ii apoase ei eliberează ionul hidroniu şi baze
conjugate, care sunt foarte slabe, chiar neutre din punct de vedere al bazicită ii (Cl -, NO3-,
SO42-, ClO4- sunt practic neutre). În cazul bazelor tari, acestea în solu ii apoase eliberează
ionul hidroxil şi acizii conjuga i (Na+, K+, Ca2+), care sunt acizi foarte slabi, chiar neutru din
punct de vedere al acidită ii.
6.2.2. Reac ia de hidroliză.
Este reac ia inversă a reac iei de neutralizare, interac iunea are loc între ionii apei şi
ionii sării. Toate reac iile chimice la care iau parte molecule de apă, se numesc reac ii de
hidroliză.
Sare  H 2 O Acid  Baza

χceastă ecua ie este valabilă numai când, în urma interac iunii dintre ionii sării şi
ionii apei se ob ine un electrolit slab sau greu solubil.
Astfel, pot exista trei cazuri:
1. B  A  H 2 O B  HO   HA
2. B  A  H 2 O H 3O   A  BOH
3. B  A  H 2 O BOH  HA
χşadar, când se ob ine un electrolit pu in disociat, rezultă că sarea a hidrolizatν
dacă se ob in numai electroli i tari, reac ia de hidroliză nu are loc, ci are loc ionizarea sării.
Există patru tipuri de săruriμ
I. săruri provenite de la acizi slabi – baze tari, rezultă o solu ie cu caracter bazic:
CH3COONa, KCN, Na3PO4, etc;
II. săruri provenite de la acizi tari – baze slabe, rezultă o solu ie cu caracter acidμ
NH4Cl, NH4NO3, FeCl3, AlCl3, etc;
III. săruri provenite de la acizi slabi – baze slabe, caracterul solu iei poate fi slab
acid, bazic sau neutru (în func ie de tăria acidului)μ NH4CN,
CH3COOAl, etc;
61
Anul I de studii
IV. săruri provenite de la acizi tari – baze tari, nu hidrolizează, în urma ionizării
sării, va rezulta o solu ie cu caracter neutru.
Unele reac ii de hidroliză pot servi la reac ia de identificare pentru unii ioni: BiCl3,
SbCl3, SnCl2. În analiza chimică calitativă precipitatele de sulfuri, carbona i, fosfa i, oxala i,
se spală cu solu ii de electroli i adecva i, pentru prevenirea reac iilor de hidroliză, în urma
cărora se formează precipita i.
6.2.3. Reac ia redox.
Sunt acelea în care reactan ii suferă transformări ale stărilor de oxidare, prin
transfer de electroni.

Donor  Acceptor  e
Donorul este reducător (Red) şi acceptorul este oxidant (Ox): Red = Ox + ē. χstfel se
defineşte cuplul reducător-oxidant (redox).

Ce 3  Ce 4  e

Ag  Ag   e

Fe 2  Fe 3  e

Sn 2  Sn 4  2 e

Zn  Zn 2  2 e
Acceptarea de electroni este un proces de reducere, iar cedarea de electroni este
oxidare. Substan a care suferă un proces de oxidare se numeşte agent reducător, iar cea
care suferă un proces de reducere se numeşte agent oxidant.
Într-o reac ie chimică un partener este oxidat când sarcina sa pozitivă creşte sau
sarcina sa negativă scade. Trecerea metalelor în solu ii, sub formă de cationi, este o
reac ie de oxidareμ

Na  Na   e

Fe  Fe 2  2 e
Un partener este redus, atunci când sarcina sa pozitivă scade sau sarcina sa
negativă creşte. Trecerea ionilor metalici de la o stare superioară de oxidare la una
inferioară este un proces de reducereμ

Fe 2  Fe 3  e
62
Anul I de studii

Ce 4  Ce 3  e

MnO4  8H   5 e  Mn 2  4H 2 O

Cr2 O72  14 H   6 e  2Cr 2  7 H 2 O
Din ultimele două reac ii se observă că reac iile redox sunt influen ate de prezen a
ionilor de H+, care induce un mediu acid.
χsemănător protonilor, nici electronii nu pot exista liberi, de aceea pentru ca un
reducător să poată ceda electroni, trebuie să existe în solu ie un oxidant care să-i accepte;
în reac iile redox trebuie să aibă loc simultan ambele fenomene de cedare şi acceptare de
electroni. Numai descriptiv cele două fenomene se scriu separat.
MnO4  8H   5Fe 2  Mn 2  5Fe 3  4H 2 O
2KMnO4  8H 2 SO4  10FeSO4  2MnSO4  5Fe2 (SO4 ) 3  K2 SO4  8H 2 O
Dacă în solu ia unui oxidant şi a unui reducător, de introduce un electrod inert

(metal inatacabil χu, Pd, Pt), acesta joacă rol de suport de electroni angaja i în reac ia
redox şi astfel, capătă un poten ial de electrod numit potenţial redox.
Conven ional, poten ialul normal pentru H+/H2 se ia ca referintă şi are valoarea o.
pe baza lui s-au putut calcula poten ialele pentru orice cuplu redox.

Li   e  Li ţ -3,040 mV

K  e  K ţ -2,900 mV

Na   e  Na = -2,710 mV

Zn 2  2 e  Zn = -0,760 mV creşte poten ialul redox

Fe 2  2 e  Fe = -0,760 mV creşte tăria oxidan ilor

2H   2 e  H 2 ε = 0,00 mV scade tăria reducătorilor

Fe 3  e  Fe 2 ţ 0,570 mV

MnO2  4H   5 e  Mn 2  2H 2 O ţ 1,β80 mV

Cr2 O72  14H   6 e  2Cr 2  7 H 2 O ţ 1,γ60 mV

MnO4  8H   5 e  Mn 2  4H 2 O ţ 1,500 mV
63
Anul I de studii
Cu cât un cuplu are poten ialul redox mai mare cu atât oxidantul cuplului este mai
puternic şi reducătorul mai slab.

1. Ce este o reac ie?

2. Enumera i reac iile generale. Dar reac iile specifice?
3. Care sunt acestea?
4. Ce este reac ia acizi baze?
5. Ce este reac ia de hidroliză?
6. De câte feluri sunt sărurile?
7. Care tip de sare nu dă reac ie de hidroliză?
8. Ce este reac ia redox?
9. Ce este un oxidant?
10. Dar un reducător?
64
Anul I de studii
Cursul 7. Termodinamica sistemelor naturale
 Introducerea cursan ilor în disciplina termodinamica chimică.
 În elegerea corectă a no iunilorμ termodinamică, sisteme naturale, parametrii de
reac ie, cinetica reac iei, pH, Eh.
 Aplicabilitatea diagramelor Eh-pH şi modul de utilizare al acestora.
7.1 Factori ce influen ează reac iile chimice
7.1.1 Temperatura
7.1.2 Apa
7.1.3 Oxigenul si dioxidul de carbon
7.1.4 χl i factori
7.2 Echilibre în sisteme naturale
7.2.1 Diagrama Pourbaix Eh-pH pentru sulfurile de fier
7.2.2 Diagrama Pourbaix Eh-pH pentru calcopirită
7.2.3 Diagrama Pourbaix Eh-pH pentru blendă
7.2.4 Diagrama Pourbaix Eh-pH pentru galenă
65
Anul I de studii
7.1. Factorii ce influenţează reacţiile chimice
În acest capitol vom lua în discu ie parametrii unei reac ii chimice, variabile care şi
influen ează respectiva reac ie. Parametrii ce pot influen a reac iile chimice se pot
manifesta aditiv (prin însumarea factorilor, procesele de alterare se intensifică) sau
substractiv (un factor inhibă ac iunea unui alt factor). Din această cauză, ansamblul de
fenomene este complex. În continuare vor fi prezenta i factorii cei mai importan i.
7.1.1. Temperatura.
Influen a temperaturii asupra ratei de solubilizare are caracter exponen ial. Cea mai
simplă exprimare a efectului temperaturii asupra reac iilor chimice este dată de legea lui
Arrhenius (White, 1995):
Ea  1 1 
  
e
kj R  T0 T 
k 0j
kj – rata de solubilizare la temperatura T
k0j – rata de solubilizare la temperatura T0
unde Ea – energia de activare ( kJ/mol )
R – constanta gazelor ( 8,31451 J / Kmol )
T – temperatura absolută ( K )
εai mul i autori au propus folosirea termenului de energie de activare aparentă

(Eapp) în locul energiei de activare (Ea ), deoarece uzual această energie este calculată
pentru toată reac ia şi nu pentru reac iile elementare descrise de către teoria clasică a
stărilor tranzitorii.
Varia ia Ea a caolinului cu temperatura (după ψrady şi Carroll, 1994)
66
Anul I de studii
χşa cum se observă în diagramă, creşterea energiei de activare a reac iei amplifică
efectul pe care îl are temperatura asupra ratei de disolu ie a mineralelor. Energia de
activare Ea pentru mineralele silicatice are valori cuprinse între γ0 şi 90 kJ/mol (Knauss şi
Wolery, 1986ν ψrady şi Carroll, 1994). χceastă valoare nu este constantă pentru un
mineral, ea poate varia atât datorită neomogenită ii compozi ionale, a defectelor de re ea,
cât şi datorită chimismului solu iilor, etc.
Temperatura este de asemenea un parametru care influen ează activitatea
microorganismelor. χstfel din punct de vedere termic, bacteriile pot fi împăr ite înμ
 psichrofile – temperatura optimă de dezvoltare la 10-15ºC;
 mesofile – temperatura optimă de dezvoltare la γ0ºC.
7.1.2. Apa.
Cantitatea de apă disponibilă pentru reac iile chimice este dată de fluxul meteoric
net:
fluxul meteoric net  ( precipitat ii  topirea zapezii)  (curgerea de sup rafata  evaporatia )
Pentru a realiza o alterare chimică pronun ată este nevoie de îndepărtarea
produşilor de reac ie care rezultă în urma reac iilor chimice. Spălarea produşilor de reac ie
are loc în perioadele cu precipita ii. S-a observat că în timpul topirii zăpezilor se
înregistrează cele mai mari concentra ii de sulfa i ai metalelor dizolvate în efluen ii
proveni i din halde de steril ( δin şi Herbert, 1997).
7.1.3. O2 şi CO2.
În mediile exogene, fierul apare ca oxizi , oxihidroxizi, oxihidroxi-sulfa i, carbona i,

aceştia formându-se ca şi compuşi secundari, prin alterarea sulfurilor de fier şi/sau a
silica ilorν cel mai evident aspect al acestor transformări este cel de determinare al rela iilor
dintre Eh, pH şi pCO2, pO2.
χlterarea sulfurilor este controlată de rata transportului de oxigen (Blowes et al.,

1991).
Diminuarea oxidării sulfurilor se poate realiza prin limitarea pătrunderii fazei
gazoase în materialul depozitat, în special a O 2, cu ajutorul unor bariere introduse între
67
Anul I de studii
atmosferă şi materialul depozitat. εetode eficiente de prevenire a oxidării sulfurilor au fost

prezentate de Dold B.,( 2000).
În cazul depozitării materialului steril în lacuri, sulfurile sunt izolate de oxigenul
atmosferic printr-o pătură de apă. Cantitatea de oxigen dizolvat este de aproximativ 9mg / l
sau 250 mol / l (8 mg / l) la β5˚C şi 1 atm. Concentra ia oxigenului dizolvat variază cu
temperatura şi cu presiunea. În intervalul de temperatură cuprins între 0 şi γ0˚C
concentra ia oxigenului dizolvat scade la jumătate (White, 1998).
7.1.4. χl i factori.
Fragmentarea materialului măreşte foarte mult suprafa a specifică şi în acest fel

rata de reac ie creşte.
Reziden a în porii materialului depozitat un timp mai îndelungat va determina
suprasaturarea apei, compuşii forma i putând să precipite. Sărurile pot exercita presiuni
asupra pere ilor porilor şi fisurilor. Cristalizarea compuşilor forma i în porii materialului
poate contribui la dezagregare.
Prezen a impurită ilor schimbă rata de disolu ie a mineralelorν mineralele zdrobite
au reactivitate ridicată în zonele marginale, acestea dizolvându-se preferen ial. Un alt
factor care influen ează reactivitatea mineralelor este precipitarea compuşilor secundari pe
suprafa a mineralului alterat sau pe suprafa a mineralelor din vecinătate.
Fenomenele biochimice au rol deosebit de important. Rolul activită ii bacteriene în
alterarea mineralelor a fost recunoscută de foarte mul i autori ( ψanks et al., 1997). Dintre
bacterii, cea mai comună în apele de mină este Thiobacillus ferrooxidans (Nordstrom şi
Southam, 1982).
7.2. Echilibre în sisteme naturale
În acest capitol vom aborda echilibrele sistemelor Me – S – O – C – H, pentru a

în elege procesele fizico-chimice prin care metalele grele, existente sub formă de minerale
(sulfuri), ajung să intre în ecosistem, şi să producă poluarea acestuia.
68
Anul I de studii
χşadar, vom discuta posibilită ile de dizolvare a sulfurilor de Fe, Cu, Pb, Zn în
condi ii exogene, adică temperaturi de β5 oC şi 1 atm, şi ce este mai important condi ii de
Eh > 0 şi pH acid.
Numărul elementelor chimice care formează combina ii cu sulful este destul de

mare, circa 40, dintre care sunt de men ionat Fe, Zn, Cu, Pb, Sb, ψi, Hg, Co, Ni, Co, εo,
ş.a. εai mult de 50% sulf este legat de Fe, pirita şi pirotina fiind sulfurile cele mai
răspândite în scoar ă.
Sulfurile reprezintă minerale cu capacitate mare de alterare şi deci cu implica ii
majore în fenomenele generale de poluare în zonele miniere, respectiv în generarea
mediilor acide. Compuşii secundari forma i prin alterarea acestor minerale vor influen a
puternic migrarea elementelor metalice şi a altor ioni. Dintre sulfurile de fier – pirita,
marcasita şi pirotina – sunt cele mai importante.
7.2.1. Diagrama Pourbaix Eh – pH pentru sulfurile de fier
Oxidarea ionului de fier bivalent la ionul trivalent este o reac ie care se produce
foarte încet la un pH mai mic de 4, în timp ce reac ia de oxidare a Fe 2+ de către Fe3+ are
loc mai rapid. Datorită reac iei lente de trecere a Fe 2+ la o presiune par ială a oxigenului de
0,2 atm, raportul Fe2+ / Fe3+ este foarte ridicat deşi mediul este puternic oxidant. χcest
raport este controlat nu numai de oxigenul dizolvat, ci şi de cinetica reac iilor şi de
activitatea bacteriilor.
Din diagrama Fe-S-O-H, la 25OC şi 1 atm, observăm comportarea şi domeniile de
stabilitate ale celor două sulfuri de Feμ pirita şi pirotina. χstfel, pirita se caracterizează
printr-un domeniu de stabilitate foarte mare, pe un interval pH foarte larg ; contrar ei se
comportă pirotina, al cărei interval de stabilitate este restrâns si la un pH mai mic de 10,
caz destul de rar pentru mediile naturale exogene.
Diagrama Pourbaix, pentru sistemul Fe-C-O-H, indică un câmp foarte larg de
stabilitate a Fe(OH)3 care în prezen a sulfului din sistem este transformat în hematit,
(Fe2O3). Prezen a sulfului în sistem va determina inlocuirea câmpului Fe 2+ în cea mai
mare parte, şi a FeCO3 cu pirită.
69
Anul I de studii
Diagrame Pourbaix la t, p normale pentru sist. (A) Fe-C-O-H, (B) Fe-S-O-H, (după ψrookins, 1998)
Fierul trivalent este un oxidant puternic care determină oxidarea piritei într-un ritm
de zece ori mai rapid decât oxigenulν solubilitatea ionului feric creşte cu descreşterea pH-
ului, de aici rezultă că oxidarea sulfurilor de către fierul trivalent devine importantă la pH
acid. Studiul a relevat că la un pH mai mic de 6, activitatea ionului feric este controlată de
fazele sulfatice.
7.2.2. Diagrama Pourbaix Eh – pH pentru calcopirită
Diagrama Eh-pH la tempe-ratura de β5ºC indică prezen a ionului Cu2+ în domeniul

acid până la un pH de aproximativ 6,γ. Peste această valoare se formează malachit până
aproape de pH ţ 11 (Garrels şi Christ, 1965).
Solu iile rezultate din alterarea calcopiritei con in concentra ii ridicate de
sulfat de cupru, care prin evaporare duc la cristalizarea calcantitului (CuSO4*5H2O),
formându-se mase compacte pământoase sau cristale foarte fine, cu habitus tabular.
Extrem de rar, asociat cu produşii de alterare ai calcopiritei, se poate întâlni sulful
nativ. Acest fenomen apare în cazul în care procesul de alterare nu se desfăşoară
complet.
70
Anul I de studii
Diagrama Eh-pH, c.n., pentru sistemul Cu-S-O-H2O
(după Garrels şi Christ, 1965, cu completări).
Compuşii comuni care se găsesc în efluen ii proveni i de la haldele şi iazurile de

decantare – goethit FeO(OH), jarosit, etc. – pot reduce activitatea ionilor de cupru din
solu ie prin fenomene de adsorb ieν astfel la un pH neutru ionii de cupru sunt adsorbi i
100% pe suprafa a acestuia. Cuprul, de asemenea poate coprecipita sau poate fi adsorbit
de jarosit şi goethit.
7.2.3. Diagrama Pourbaix Eh – pH pentru blendă
χlterarea sulfurilor cu apă oxigenată, experien ă realizată de Jennings et al. (β000)

a arătat că blenda este o sulfură generatoare de aciditate. În acest experiment pH-ul
solu iei rezultate din alterarea blendei nu a prezentat diferen e semnificative, fa ă de
solu iile rezultate din alterarea mineralelor care nu generează aciditate (baritină, gips,
anhidrit, etc)ν în schimb, măsurat prin titrare, a fost mai mare. χutorii consideră că efectul
tampon observat în intervalul de pH cuprins între 4-5 este datorat prezen ei ionului de zinc
şi formării hidroxidului de zinc, conform ecua ieiμ
ZnS  4H 2 O2  Zn(OH ) 2  H 2 O  2H   SO42
71
Anul I de studii
Diagrama Pourbaix pentru sistemul Zn-O-H-S-C, c.n. (după ψrookins, 1998).
Pentru reac ia formată în condi ii naturale ei au propus următoarea ecua ieμ
ZnS  2O2  2H 2 O  Zn(OH ) 2  2H   SO42
În ambele cazuri Jennings et al.(β000) consideră că hidroliza Zn 2+ este răs-

punzătoare pentru producerea ionului H+.
Diagrama Pourbaix creată de Brookins, (1998), pentru o solu ie cu Zn, O, H, S şi C
confirmă prezen a ionului de zinc în solu ie în condi ii de pH şi Eh variate. Radicalul
Zn(OH)+ se formează la un pH cuprins între 7 şi 10. În acest interval, din concentra ia totală
de zinc, doar aproximativ 1γ% formează ionul Zn(OH)+ la pH = 8,5.
7.2.4. Diagrama Pourbaix Eh – pH pentru galenă
Particulele aflate în suspensie în apa râurilor vor avea un rol important pentru
transportul plumbului pe o distan ă mai mare fa ă de sursa primară. În afară de adsor ia pe
suprafa a particulelor aflate în suspensie, migrarea plumbului poate fi influen ată şi de
substan e organice cu rol de liganzi cu care acesta realizează complecşi solubili.
72
Anul I de studii
Diagrama Pourbaix pentru

sistemul Pb-S-C-O-H,
c.n.(după ψrookins, 1998).
εigrarea pe distan ă redusă a ionului liber Pb 2+ este ilustrată şi de diagrama Eh-pH,

pentru o sistemul Pb-S-C-O-H Din diagrama prezentată se observă că la un pH mai mic de
0,4 în solu ie este prezent ionul de Pb 2+, urmat de formarea anglezitului (PbSO4), care are
solubilitate scăzută şi conduce la precipitarea acestuia, la un pH cuprins între 0,4 – 5,
conform reac ieiμ
PbS  2O2  Pb 2  SO42  PbSO4
În intervalul de pH= 5 – 11, se formează carbonatul de plumb PbCO3 (ceruzit), după
următoarea ecua ie:
PbS  2O2  CO32  PbCO3  SO42
În condi iile în care concentra ia ionilor CO32- şi SO42- este scăzută, domeniul de
stabilitate a Pb2+ este mai mare (Brookins, 1998). Calculele termodinamice pentru o
solu ie apoasă, având o concentra ie a Pb 2+ de 1mg/l, în absen a ionilor SO42- şi CO32-,
confirmă activitatea ridicată a ionului liber de plumb, până în apropierea pH-ului neutru. În
domeniul acid, prin alterarea galenei, se formează anglezit. χcest mineral are produsul de
solubilitate (Ksp) de valoarea 10-7,79, ceea ce indică o solubilitate scăzută. Formarea
PbSO4 va împiedica hidroliza ionului Pb2+, în urma căreia s-ar produce mediu acid,
conform ecua iei (Jennings et al., β000)μ
Pb 2  2H 2 O  Pb(OH ) 2  H 
73
Anul I de studii
Formarea PbSO4 va reduce activitatea ionului de plumb astfel încât, în apropierea

domeniului bazic (peste valoarea pH-ului de 7,5), va exista o cantitate mică de plumb liber
pentru a forma Pb(OH)2, şi astfel nu se generează ioni de hidrogen, conform reac iei de
mai sus.
Conform datelor lui Jennings et al.,( β000) reac ia de alterare a galenei în medii
naturale se desfăşoară după ecua iaμ
PbS  2O2  PbSO4
Reac iile chimice care se desfăşoară în decursul alterării sulfurilor sunt mult mai
complexe decât rezultă din reac iile chimice prezentate depind, în mare măsură, de
condi iile de mediu, de prezen a diferi ilor ioni în solu ie, precum şi a diferitelor minerale
care pot juca un rol tampon pentru solu iile acide.

1. Ce sunt parametrii de reac ie?

2. Care este diferen a între parametrii aditivi şi cei substractivi?
3. Cum influen ează temperatura o reac ie chimică?
4. Care este inflen a apei într-o reac ie chimică?
5. Cum influen ează prezen a oxigenului o reac ie chimică?
6. Ce al i factori cunoaşte i că ar putea inluen a o reac ie chimică?
7. Ce sunt diagramele Pourbaix?
8. Care sunt parametrii ce pot influen a reac iile în condi ii exogene?
9. Cum putem folosi diagramele Pourbaix?
10. Citi i diagrama Pourbaix a diverselor substan e minerale naturale.
74
Anul I de studii
Cursul 8. Introducere în chimia organică
 Introducerea cursan ilor în disciplina chimiei organice
 În elegerea corectă a no iunilorμ elemente organogene, catene de carbon, derivat
func ional, reactivitatea grupărilor func ionale.
 Clasificările C.O. d. p. d. v. componen ei moleculelor resoective.
 Importan a biologică a diverselor clase de C.O.
8.1 Hidrocarburi
8.1.1 Hidrocarburi saturate
8.1.2 Hidrocarburi nesaturate
8.2 Deriva i func ionali
8.2.1 Compuşi hidroxilici
8.2.2 Compuşi carbonilici
8.2.3 Compuşi carboxilici
8.2.4 Amine
8.2.5 Aminoacizi
8.2.6 Protide. Proteine.
8.2.7 Glucide.
75
Anul I de studii
8.1. Hidrocarburile
O defini ie a chimiei organice, dată de K. Schorlemmer în 1889, este „chimia
organică este chimia hidrocarburilor şi a derivaţilor lor”.
Prin substan ă organică se în elege orice compus al carbonului, exceptând
compuşii săi anorganici (CO, CO2, H2CO3, sărurile sale numite carbona i,
HCN şi acetilurile sau carburile).
Elementele care intră în alcătuirea compuşilor organici se numesc organogene;
cele mai însemnate dintre acestea sunt C, H, O, N, F, Cl, ψr, I, S şi P. Numărul de
compuşi organici este foarte mare, în jur de β 400 000, deoarece elementele organogene
se pot combina între ele în diverse moduri. De exemplu, atomii de C se pot lega între ei
formând catene deschise: CH3 – (CH2)n – CH3 sau închise: ciclohidrocarburi.
χtomii de carbon, lega i între ei prin covalen e, pot fi de mai multe tipuriμ
 carbon primar, atunci când atomul de carbon este legat de un alt atom de carbon:
H3C – CH3
 carbon secundar, atunci când un atom de carbon este legat de al i doi atomi de
carbon: H3C – CH2 – CH3
 carbon terţiar, atomul de carbon este legat de al i γ atomi de carbonμ
CH3
H3C – CH – CH3
 carbon cuaternar, când atomul de carbon este legat de 4 atomi de C:
CH3
H3C – C – CH3
CH3
Dacă din molecula metanului, se desprinde un atom de H, se formează radicalul
.
metil, CH3 , adică restul hidrocarburii. Prin generalizare, din molecula de alcan C nH2n+2
.
rezultă radicalul alchil CnH2n+1.
76
Anul I de studii
Orice radical este neutru din punct de vedere electrostatic, astfel se deosebeşte
de cationi sau anioni. Având un orbital incomplet ocupat cu electroni, prin urmare, radicalii
sunt foarte reactivi. În general, sunt de două tipuriμ foarte reactivi, cu o via ă foarte scurtă,
.
şi mai pu in reactivi, cu o via ă foarte lungă. Din prima categorie fac parte metilul ( CH3) ,
. . .
etilul ( CH2 – CH3) şi fenilul ( C6H5) , iar din a doua categorie trifenilmetilul ( C(C6H5)3).
Stabilitatea radicalilor liberi creşte astfel CH3 < Rprim < Rsec < Rter . Radicalii liberi
apar ca intermediari în reac ii de tipul descompunerilor termice, reac iilor fotochimice, etc.
O func iune organică, RX, derivă dintr-o hidrocarbură în care au fost înlocui i unul sau mai
mul i atomi de hidrogen, prin atomi sau grupe de atomiν R reprezintă radicalul
hidrocarburii, iar X este grupa func ională. Reactivitatea radicalilor este mult mai mică
decât cea a grupelor func ionale, de aceea proprietă ile chimice ale compuşilor organici se
datorează mai ales grupelor func ionale.
În orice compus organic între radical şi grupa func ională există o anumită
interac iune. χstfel, dacă comparăm metanolul CH3 – OH şi fenolul C6H5 – OH, observăm
că gruparea func ională hidroxil este legată de radicalul metil şi respectiv fenil. Prin
urmare, deoarece au radicali diferi i, şi proprietă ile lor chimice vor diferii. Alcolii, R – OH
au caracter slab acid, aproape neutru reac ionează cu metalele alcaline, cu formare de
alcoxizi, în timp ce fenolii au caracter acid, şi reac ionează cu hidroxizii alcalini, formând
fenoxizi:
R  OH  Me  [ R  O] Me   1 2 H 2
alcoxid
Ar  OH  MeOH  [ Ar  O] Me   H 2 O
fenoxid
Grupele func ionale întâlnite cel mai des în chimia organică suntμ hidroxil
(HO -), sulfhidril (HS-), amino (-NH2), cian (- CN), carbonil ( C=O), carboxil (- COOH), etc.
Substan ele care au aceeaşi formulă chimică moleculară, dar cu formule structurale
diferite şi deci cu proprietă i diferite, se numesc izomere.
În următoarea schemă este redată interdependen a dintre diferitele func iuni
organice:
77
Anul I de studii
H2 O 2500°
C6H6 C2H2 C2Ca CaO + 3C ;
Benzen - CO
CnH2n-6
(Arene)
1100°
C + 2H2 CH4 C2H2n+2
sau 250° (Ni)
(alcani)
CH4
3/2O2
Cl2 CH3SH CH3SO3H
metilcaptan acid metilsulfonic
Mg (pulvis)
MgCH3Cl CH3Cl
Clorură de metilmagneziu clorură de metil
(Compus G r i g n a r d ) Zn/KOH
CH3NO2 CH3NH2
nitrometan metilamină
KOH
H – COOH
H2SO4 acid formic
CH3 – O – CH3 CH3OH H – COOCH3
Dimetileter Metanol formiat de metil
- H2
1/2O2 NH3
H – CHO H – COOH H – COONH4
(aldehidă formică) χcid formic Formiat de amoniu
- H2O
H – CONH2
Formamidă
- H2O
H – CN
Acid cianhidric
Există două categorii mari de compuşi organiciμ hidrocarburi şi func iuni organice,
adică acei compuşi care în afară de C şi H, au în compozi ia lor şi alte elemente
organogene.
78
Anul I de studii
Grupa carbonil , ţ CO, este cea mai importantă grupă func ională divalentăν ea se
găseşte la aldehide, cetone şi acizii carboxilici, în care oxigenul înlocuieşte β atomi de
hidrogen, de la acelaşi atom de carbon.
H – HC=O metanal sau aldehida formică
CH3 – HC=O etanal sau aldehida acetică
CH3 – CH2 – HCţO propanal sau aldehida propionică
(CH3)2 – CţO propanona sau dimetil cetonă, etc.
Gruparea carboxil (–COOH), este cea mai însemnată grupă func ională trivalentă,
în care oxigenul carboxilic înlocuieşte β atomi de hidrogen, iar gruparea hidroxil înlocuieşte
un atom de hidrogen, din molecula unei hidrocarburi.
H – COOH acid metanoic sau formic
CH3 – COOH acid etanoic sau acetic
CH3 – CH2 – COOH acid propanoic sau propionic
Func iunile organice care derivă de la alcani se numesc compuşi aciclici sau alifatici
(de la grecescul aloifi care înseamnă grăsime). Pe lângă aceştia există însă şi compuşi
ciclici care sunt de două feluriμ izociclici, ciclurile sunt formate numai din atomi de carbon,
şi heterociclici, cu cicluri formate din atomi de carbon şi alte elemente organogene.
Compuşii izociclici derivă de la cicloalcani şi arene, iar compuşii heterociclici derivă
de la compuşi pentaatomici şi hexaatomici. Din prima categorie fac parte compuşi furanici,
tiofenici, pirolici, tiazolici, pirazolici, etc, şi în categoria a doua intră compuşii piranici,
piridinici, piradazinici, piramidinici, etc.
Petrolul brut şi hidrocarburile
Din punct de vedere chimic petrolul sau i eiul este un compus natural complex,
format din hidrocarburi gazoase şi solide dizolvate în hidrocarburi lichide.
Din punct de vedere geologic petrolul brut este o rocă sedimentară, caustobiolitică
(gr. haustos=care arde, biosţvia ă, lithosţpiatră).
Prin identificare, în petrolul brut, a unor compuşi organici numi i fitoporfirine şi
zooporfirine, care au luat naştere prin degradarea clorofilei şi respectiv a hemoglobinei,
79
Anul I de studii
s-a ajuns la concluzia că i eiul are origine mixtă, vegetală şi animală. χceşti compuşi mai
sunt denumi i şi termometre geologice, deoarece prezen a acestora indică adâncimea
maximă de formare a zăcămintelor petrolifere.
Porfirinele respective se descompun peste temperatura de 200 0C, de aceea se
poate concluziona faptul că petrolul brut se găseşte în scoar a terestră până la adâncimea
maximă de 6600 m.
Hidrocarburile existente în petrolul brut sunt alcani, ciclalcani şi aromatice, alături
de cantită i mici (Ţ1%) de compuşi cu oxigen (acizi naftenici), compuşi cu sulf (mercaptani,
tiofen) şi compuşi cu azot (compuşi heterociclici).
Clasificarea hidrocarburilor saturate, nesaturate şi aromatice, ce constituie i eiul
este redată mai jos.
ALCANI
SATURATE
CICLOALCANI
HIDROCARBURI
MONOCICLICE
AROMATICE
POLICICLICE
i eiul din unele zăcăminte con ine în propor ie mai mare alcani cu catene liniare
( i eiuri parafinoase), iar în altele predomină izoalcanii, cicloalcanii şi hidrocarburile
aromatice ( i eiuri asfaltoase sau naftenice). În i ei nu se găsesc hidrocarburi nesaturate
(alchene sau acetilene)
80
Anul I de studii
8.1.1. Hidrocarburile saturate.
Moleculele de hidrocarburi saturate sunt nepolare, astfel că, între acestea se

exercită for e de atrac ie van der Waals.
Primii termeni din seria alcanilor (parafine) CnH2n+2 şi cicloalcanilor CnH2n sunt gaze
la temperatura normală. Începând cu C5, termenii mijlocii sunt lichizi ( C5 – C10), iar cei
superiori sunt solizi.
Punctele de fierbere ale alcanilor şi cicloalcanilor, cresc în seria omologă, pentru
fiecare atom de carbon, cu 20-30oC. Punctele de fierbere ale cicloalcanilor sunt mai
ridicate decât ale alcanilor corespunzători lor, acestea fiind dependente şi de coeziunea
dintre moleculele.
χlcanii şi cicloalcanii sunt insolubili în apă, şi solubili în hidrocarburi sau compuşi
halogena i.
δa temperaturi normale, în prezen a radia iei luminoase, hidrocarburile saturate
reac ionează cu halogenii şi cu O2, prin reac ii cu mecanism înlăn uit.
În prezen a luminii (UV sau solară), după o scurtă perioadă, începe o reac ie
energică, vizibilă prin degajare de hidracid HX.
CH 4  Cl 2  CH 3Cl  HCl 
Reac iile cu mecanism înlăn uit se caracterizează prin faptul că au trei etapeμ
a) o reac ie de ini iere , când se formează radicalii liberi, în prezen a h :

Cl 2  2 Cl
În ini ierea fotochimică, clorul absoarbe o cuantă de lumină din regiunea vizibilă a
spectruluiν în schimb metanul nu absoarbe în această regiune a spectrului.
b) un şir de reac ii de propagare a lan ului format din reac ii elementare care se repetă
de nenumărate ori

a. CH 4  Cl  CH 3  HCl 

b. CH 3  Cl 2  CH 3Cl  Cl
c) reac ii de întrerupere, când starea de radical liber dispare printr-o reac ie de

recombinare de doi radicali liberi sau doi atomi liberi.
CH 3  CH 3  CH 3  CH 3

CH 3  Cl  CH 3Cl
81
Anul I de studii
Este cunoscut că o cuantă de lumină absorbită dă naştere unei singure reac ii

elementare, însă în reac iile cu mecanism înlăn uit, o astfel de cuantă ini iază
transformarea unui număr foarte mare de molecule.
Reac iile hidrocarburilor saturate cu oxigenul molecular se numeşte reac ie de
autooxidare, când rezultă hidroperoxizi, prin mecanism de reac ie înlăn uit.
8.1.2. Hidrocarburile nesaturate.
Alchenele (olefine, de la latin. oleum ţ făcător de ulei) CnH2n – sunt hidrocarburi

nesaturate care con in în moleculă legături duble. Se găsesc în produsele ob inute prin
prelucrarea petrolului brut (ponderea alchenelor inferioare este mare C2 – C4).
Primii termeni ai seriei alchenelor aciclice şi ciclice sunt gaze la temperatura
obişnuită, după care termenii intermediari sunt lichide iar cei superiori sunt solide.
Dintre reac iile pe care le pot da alchenele, de interes pentru chimia mediului, este
cea de ozonizare a acestora. εecanismul acestei reac ii este foarte complex. Din reac ia
alchenelor cu molecule de ozon, se formează ozonide (sunt substan e explozive), stabile
la temperaturi scăzute.
O O
R1  HC  CH  R2  O3  R1  HC CH  R2
O
ozonidă
O altă reac ie de interes este cea de autooxidare a alchenelorν alchenele

reac ionează cu O2, mult mai decât alcanii, cu formare de hidroperoxizi, care au caracter
oxidant. Şi această reac ie are loc tot prin mecanism înlăn uit.
R1  HC  CH  CH 2  R2  O2  R1  HC  CH  CH  R2
O  OH
hidroperoxid
Alchinele CnH2n-2 sunt hidrocarburi nesaturate ce con in în moleculă atomi de

carbon uni i prin legătură triplă. Primii termeni din serie sunt gazeν începând cu C 4 ca
substan e lichide, iar termenii superiori sunt solide. Solubilitatea alchinelor în apă este mult
mai mare, comparativ cu hidrocarburile saturate sau nesaturate cu acelaşi număr de atomi
de carbon.
82
Anul I de studii
Hidrocarburi aromatice Ar – H, unde χr reprezintă nucleul aromatic.

Hidrocarburile aromatice se împart după numărul de inele benzenice din moleculă,
în:
 hidrocarburi aromatice monociclice care con in un inel benzenic substituit cu una
sau mai multe grupe alchil, şi se numesc alchilbenzeni sau fenilalcaniμ
CH2 – CH2 – CH3 CH3 – CH – CH3 CH3

C6H5 C6H5 C6H5
propilbenzen (1-fenilpropan) izopropilbenzen (2-fenilpropan) toluen
 hidrocarburi aromatice policiclice sau polifenili (difenil, naftalină, fenantren,

antracen).
bifenil
Din punct de vedere biologic cele mai importante hidrocarburi sunt:
 izoprenul C5H8 (alcadienă)ν
 terpenoide, cu aceeaşi formulă brută (C5H8)nν în acest grup intră monoterpenoidele şi
sesquiterpenoidele din uleiuri vegetale, precum şi di- şi tri-terpenoidele din
gume şi răşini vegetale nevolatileν
 poliene numite hidrocarburi carotenoidice C40H56 (au 8 resturi izoprenice) sunt
substan e sub formă de pigmen i a căror culoare variază de la galben la
portocaliu şi de roşu la violet, deoarece absorb raze ultraviolete din spectrul
solar;
 fenantrenul C14H10 şi izomerul lui, antracenul, care intră în structura unor substan e
biologic active, ca de exemplu: steroizii, etc.
83
Anul I de studii
naftalină α-metilnaftalină -metilnaftalină
antracen fenantren
8.2. Derivaţi funcţionali
O func iune organică, RX, derivă dintr-o hidrocarbură în care au fost înlocui i
unul sau mai mul i atomi de hidrogen, prin atomi sau grupe de atomiν R
reprezintă radicalul hidrocarburii, iar X este grupa func ională.
Func iunile organice formează ca şi hidrocarburile serii omoloage, ai căror termeni
diferă între ei prin una sau mai multe grupări metileniceμ
CH4 CH3Cl CH3 – OH CH3 – NH2
CH3 – CH3 CH3 – CH2Cl CH3 – CH2 – OH CH3 – CH2 – NH2
CH3 – (CH2)n – CH3 CH3 – (CH2)n – CH2Cl CH3 – (CH2)n – OH CH3 – (CH2)n – NH2
alcani monocloralcani alcooli amine
Grupele func ionale întâlnite cel mai des în chimia organică suntμ hidroxil (HO -),
sulfhidril (HS-), amino (-NH2), cian (- CN), carbonil ( C=O), carboxil (- COOH), etc.
8.2.1. Compuşii hidroxilici.
În grupul compuşilor hidroxilici intră alcoolii R – OH şi fenolii χr – OH.

Alcooli R – OH (după felul atomului de carbon legat de hidroxil) suntμ primari,
secundari şi ter iariν iar după numărul hidroxililor în moleculă, suntμ monohidroxilici
84
Anul I de studii
(metanolul CH3 - OH, etanolul C2H5 – OH), şi polihidroxilici (etandiolul sau glicolul HO -
CH2 – CH2 - OH, propandiolul sau glicerina HOCH2 – CHOH – CH2OH). Când catena
legată de hidroxil este saturată, nesaturată sau aromatică, alcoolii se mai numesc satura i,
nesatura i sau aromatici (alcoolul benzilic C6H5 – CH2OH).
Dintre alcoolii monohidroxilici importan i din punct de vedere biologic amintimμ
mentolul, retinolul, neovitamina A, colesterolul, ergosterolul, vitamina D 2, D3, provitaminele
D4, D5, D6, precum şi carotenoizii cu oxigen (vitamina χ).
Dintre alcoolii polihidroxilici trebuie aminti iμ carotenoizii cu oxigen, glicolul, glicerina,
eritritolii, hexitolii, etc.
Fenolii Ar – OH, sunt substan e care con in unul sau mai mul i hidroxili lega i direct
de nucleul benzenic. După numărul de hidroxili din moleculă putem aveaμ
- fenoli monohidroxilici, în acest grup intră hormonii estrogeni, fenolii toluenului numi i
crezoli, precum şi uleiuri vegetale timolul (uleiul de lămâioară) sau carvacrolul
(uleiul de chimion).
- fenoli polihidroxilici, importan i biologic sunt rezorcina, hidrochinona, pirogalolul, etc.
Solubilitatea fenolilor în apă este mai mică, datorită restului benzenic care este
hidrofob şi organofil.
Eterii R – O – R, sunt substan e ce se formează prin eliminarea unei molecule de
apă din două molecule de alcooli, fenoli sau alcool cu fenol. χşa deci, eterii pot fi alifatici,
aromatici sau micşti. Eterii sunt substan e plăcut mirositoare, ce se găsesc în uleiurile
vegetale: estragolul (uleiul de tarhon, de anason), anetolul (ulei de anason), izoeugenolul
(uleiul de ylang-ylang, de camfor), etc. Sunt însă şi eteri care intră în structura hormonilor
(tiroxina – hormonul tiroidian tireoglobulină).
Tioeterii R – S – R, sunt substan e care se ob in prin interac iunea chimică a
halogenurilor de alchil cu sulfura sodicăμ
2R  X  Na 2 S  R  S  R  2 NaX
Sulfura de etil diclorurată, numită şi iperită sau gaz muştar, este un gaz toxic cu
ac iune vezicantă foarte puternică (a fost folosit în scopuri agresive în al doilea război
mondial).
CH 2 Cl  CH 3Cl
Iperitele azotate au formula generalăμ R  N
CH 2 Cl  CH 3Cl
85
Anul I de studii
Formează săruri solubile în apă, care au ac iune necrozantă locală şi manifestă o

toxicitate sistemică, producând leucopenie şi distrugerea ganglionilor limfatici. De aceea
peste 30 de azotiperite au fost utilizate în oncologie, în tratamentul cancerului ganglionilor
limfatici.
8.2.2. Compuşii carbonilici.
Aldehidele şi cetonele sunt compuşi carbonilici (C ţ O) care rezultă prin

dehidrogenarea alcoolilor primari şi secundari. χldehidele sunt compuşi care au gruparea
carbonil legată de un radical şi de un atom de hidrogen, iar cetonele au gruparea
respectivă legată de doi radicali.
Aldehidele şi cetonele inferioare sunt lichide la temperatura obişnuită, excep ie face
H – HC ţ O formaldehida, care este gazoasă, iar cele superioare sunt solide.
Din punct de vedere biologic în organismul unor animale se află cetone
macrocicliceμ cibetonă (secretat de pisica de cibet), musconă. χcestea au fost ob inute şi
prin sinteză, sub numele de exaltonă, care se utilizează în parfumerie.
8.2.3. Compuşii carboxilici.
Acizii carboxilici con in gruparea mixtă carboxil formată dintr-o

grupare carbonil şi o grupare hidroxil. χcizii după numărul de grupă carboxilice pot fi
monocarboxilici şi policarboxilici. Se ob in direct prin oxidarea aldehidelor, cetonelor,
hidroliza esterilor, etc.
Principalii acizi monocarboxilici satura i
Acizi cu catenă normală
Acid formic H – COOH

Acid acetic CH3 – COOH
Acid propionic CH3 – CH2 – COOH
Acid butiric CH3 – (CH2)2 – COOH
Acid valerianic CH3 – (CH2)3 – COOH
Acid capronic CH3 – (CH2)4 – COOH
86
Anul I de studii
Acizi cu catenă normală
Acid enantic CH3 – (CH2)5 – COOH

Acid caprilic CH3 – (CH2)6 – COOH
Acid pelargonic CH3 – (CH2)7 – COOH
Acid caprinic CH3 – (CH2)8 – COOH
Acid lauric CH3 – (CH2)10 – COOH
Acid miristic CH3 – (CH2)12 – COOH
Acid palmitic CH3 – (CH2)14 – COOH
Acid stearic CH3 – (CH2)16 – COOH
Acid arahic CH3 – (CH2)18 – COOH
Acid behenic CH3 – (CH2)20 – COOH
Acizi cu catenă ramificată
Acid izobutiric (CH3)2CH – COOH

Acid izovalerianic (CH3)2CH – CH2 – COOH
Acid metiletilacetic CH3CH(C2H5) – COOH
Acid trimetilacetic (CH3)3C – COOH
Acizi aromatici
Acid benzoic C6H5 – COOH

Acid ortoluic CH3 – C6H4 – COOH
Acid metatoluic CH3 – C6H4 – COOH
Acid paratoluic CH3 – C6H4 – COOH
Acid α-naftoic C10H7 – COOH
Acid ß-naftoic C10H7 – COOH
Principalii acizi di- şi policarboxilici
Numele acidului
Acid oxalic HOOC – COOH

Acid malonic HOOC –CH2 – COOH
Acid succinic HOOC –(CH2)2 – COOH
Acid glutaric HOOC –(CH2)3 – COOH
Acid adipic HOOC –(CH2)4 – COOH
87
Anul I de studii
Numele acidului
Acid pimelic HOOC –(CH2)5 – COOH

Acid suberic HOOC –(CH2)6 – COOH
Acid caprilic HOOC –(CH2)7 – COOH
Acid acelaic HOOC –(CH2)8 – COOH
Acid sebacic HOOC –(CH2)2 – COOH
Acid ftalic (o) C6H4(COOH)2
Acid izoftalic (m) C6H4(COOH)2
Acid tereftalic (p) C6H4(COOH)2
Acid hemimelitic (vic.) C6H3(COOH)3
Acid trimelitic (asim.) C6H3(COOH)3
Acid trimezic (sim.) C6H3(COOH)3
Acid melitic C6 (COOH)6
Acizii monocarboxilici satura i aciclici se mai numesc impropriu, acizi graşi. χstfel
de acizi sunt lichizi până la acidul lauric, care este primul dintre acizii graşi în stare solidă.
Solubilitatea acizilor în apă scade cu creşterea numărului de atomi de carbon, până la
acidul lauric, care este practic insolubil.
Punctele de fierbere ale acizilor carboxilici sunt ridicate datorită legăturilor de
hidrogen care se formează intermolecular. În solu ie apoasă, acizii carboxilici sunt pu in
ioniza i, ei fiind cei mai slabi acizi.
Din punct de vedere biologic acizii carboxilici se găsesc în diverse structuriμ acidul
formic (se găseşte în furnici, dar şi în acele verzi de pin, brad sau urzică)ν acidul acetic
(ob inut prin oxidarea etanolului sub ac iunea unor microorganisme din genul Bacterium
acidi, în stare anhidră se numeşte acid acetic glacial)ν acidul n-butiric (existent în unt);
acidul lauric (C12 – În fructele de dafin)ν acizii palmitic şi stearic (se găsesc sub formă de
esteri simpli în gliceride); acidul i-butiric (în rădăcina de arnică)ν acidul benzoic se utili-
zează în dermatologie, iar benzoatul de sodiu, este folosit ca şi conservant alimentar, etc.
88
Anul I de studii
8.2.4. Aminele.
Aminele R – NH2, sunt compuşi care con in gruparea amino (–NH2)ν după radicalul
de care se leagă aceasta aminele pot fi alifatice şi aromatice. După numărul de grupări
amino putem avea monoamine şi diamine (putrescina şi cadaverina).
χminele în solu ie apoasă sunt baze foarte slabe, deoarece majoritatea moleculelor
există în stare dizolvată, şi nu ionizată. În schimb hidroxizii de amoniu cuaternar, au un
caracter puternic bazic, analog KOH sau NaOH.
χminele alifatice sunt baze mai slabe decât cele aromatice şi de aceea albăstresc
turnesolul, asemănător amoniacului. ψazicitatea aminelor creşte deci cu numărul
radicalilor alifatici, şi scade cu cel al radicalilor aromatici din moleculă.
Cele mai importante amine alifatice sunt : metilamina CH3 – NH2, gaz care spre
deosebire de amoniac, arde şi are un caracter mai bazic decât aceasta. Este folosită în
sinteza adrenalinei. Trimetilamina, se extrage din deşeurile de peşte, având astfel un
miros neplăcut. Dintre diaminele alifatice men ionămμ diaminobutan H 2N – (CH2)4 – NH2
(putrescina) şi diaminopentan (cadaverina).
Cele mai importante amine aromatice suntμ anilina, toluidinele, naftilaminele şi
fenilendiaminele.
χnilina este un lichid incolor, imediat după ob inere, după care se colorează în
galben brun în contact cu aerul. Vaporii de anilină sunt foarte nocivi pentru plămâni.
Aminele aromatice se utilizează la fabricarea coloran ilor.
8.2.5. Aminoacizii.
Aminoacizii naturali se prezintă ca serii sterice levogire (δ), cu excep ia celor din
tumori maligne care apar in seriei (D) dextrogire.
χminoacizii care, neputând fi sintetiza i de organismul animal, sunt prelua i de-a
gata din hrana ingerată, se numesc esen iali, deoarece sunt absolut necesari bunei
func ionări a organismului.
Există şi al i aminoacizi, numi i neesen iali, care pot lipsi din hrană, fără ca
organismul să se resimtă.
89
Anul I de studii
Aminoacizi Aminoacizi esenţiali

neesenţiali Neînlocuibili Înlocuiţi prin
Glicocol Valină
χlanină δeucină
Acid aspartic Izoleucină
Acid glutamic Treononă
Serină εetiononă → Cisteină (cistină)
χrginină δizină
Prolină Fenilalanină → Tirozină
Histidină
Hidroxiprolină
Triptofan
O O H2N CH C OH
H2N CH C OH H2N CH C OH CH2
H CH3 CH CH3
CH3
glicocol alanina leucina
O O H2N CH C OH
H2N CH C OH H2N CH C OH CH2
CH CH3 CH2
CH3 OH
HN
valina serina triptofan
Unii deriva i ai aminoacizilor au o largă utilizare terapeutică, χstfel, esterul etilic al

acidului paraaminobenzoic H2N – C6H4 – COOC2H5 este liposolubil şi se utilizează ca
90
Anul I de studii
anestezic local sub numele de anestezină. Clorhidratul paraanimobenzoatului de dietil

aminoetanol: HCl .
H2N – C6H4 – COO – (CH2)2 – N(C2H5)2, serveşte sub numele de
procaină sau novocaină, ca analgezic. Sub denumirea de gerovital H 3 se în elege o solu ie
apoasă injectabilă de β% de clorhidrat de procaină, care se utilizează ca factor eutrofic
prin stimularea generală a metabolismelor, vasodilatator coronarian şi antifibrilant. Este
realizat de acad. χna χslan în tratamentul profilactic şi curativ al fenomenelor de
senescen ă (îmbătrânire), tulburări trofice, eczeme, neurodermite.
8.2.6. Protide. Proteine.
În compozi ia chimică a proteinelor intrăμ C ţ 50-56%; O = 20-23%; N = 16%; H =

6,8-7,8%; S = 0-β%ν iar în unele proteine intră şi microelemente ca: Cl, Br, I, P, Cu, Fe,
Co, etc.
După solubilitatea lor în apă sau diverşi solven i polari, proteinele se împart în
solubile şi insolubile. Proteinele insolubile includμ keratinele (din epidermă), colagenul (din
tendoane şi oase), fibroina (din mătase). χcestea se află în stare solidă, în organism, ceea
ce îi imprimă acestuia rezisten ă.
Hemul (hemoglobina) Clorofila
Clorofila
Proteinele solubile există în celule atât în stare dizolvată, cât şi ca geluri hidratate.
Din grupul acestora fac parte: histoproteinele (legate de acizii nucleici în nucleul celular),
albuminele şi globulinele.
91
Anul I de studii
În organismele vii, proteinele neutralizează atât acizii, cât şi bazele, îndeplinind rolul
unor solu ii tampon, men inând astfel constant pH-ul lichidelor din organismul viu.
Proteinele se dizolvă în solu ii bazice sub formă de anioni, iar în solu ii acide ca şi cationi.
Peptidele se formează prin condensarea a două sau mai multe molecule de
aminoacizi, putând rezulta polipeptide. Unele peptide au un rol însemnat în organism:
hormonii hipotalamici, hormonii hipofizari, hormonii pancreatici, precum şi hormonul
glandelor paratiroide.
Proteidele includ holoproteinele (proteinele propriu-zise) şi heteroproteinele

(proteine conjugate). Prin hidroliză totală în cazul holoproteinelor se eliberează numai
aminoacizi, iar heteroproteinele vor elibera pe lângă aminoacizi şi componente neproteice.
În func ie de compozi ia chimică a acestor componen i neproteici, heteroproteidele suntμ
cromoproteide, fosfoproteide, glicoproteide, lipoproteide, metaloproteide, nucleoproteide.
8.2.7. Glucide
Glucidele, numite şi zaharide sau zaharuri, se formează în plantele verzi prin

procesul de fotosinteză. După numărul atomilor de carbon din moleculă, glucidele pot fi
dioze, trioze, tetroze, pentoze, hexoze, etc. Pentozele şi hexozele sunt singurele glucide
naturale, restul sunt compuşi sintetici. După gruparea carbonil (aldehidă sau cetonă),
glucidele pot fi aldoze (glucoza) şi cetoze (fructoza).
glucoză fructoză
(α - D – glucopiranoză) (α - D –glucofuranoză)
Glucidele se pot clasifica şi după numărul de glucide mai simple, rezultate prin
hidroliză, astfel, sunt monozaharide, dizaharide……, polizaharide.
Cele mai importante monozaharide sunt pentozele C5H10O5 şi hexozele C6H12O6.
Dintre aldopentoze fac parte: arabinozaν riboza şi dezoxi-riboza (acestea reprezintă
componentele glucidice ale ARN-ului şi χDN-ului).
Cele mai importante hexoze sunt aldohexozeleμ glucoza şi galactoza şi cetphexoza
numită fructoză. Ele sunt cele mai răspândite monozaharide în natură, atât ca stare liberă,
cât şi sub formă de compuşi.
92
Anul I de studii
Glucoza se află sub stare liberă în fructe şi flori, alături de fructoză şi zaharoză.
εierea este un amestec echimolecular de glucoză şi fructoză. Glucoza combinată cu ea
însăşi sau cu alte monozaharide, formează dizaharide caμ maltoza, lactoza, zaharoza sau
polizaharide caμ amidonul şi celuloza. În organismul animal, glucoza există sub formă
liberă, în sânge, sub formă de glicogen, depozitat mai ales în ficat. χtât excesul, cât şi
deficitul de glucoză, produc apari ia unor tulburări de ordin metabolic şi nervos.
εonozaharidele sunt cristalizate, incolore, dulci, solubile în apă. Polizaharidele
rezultă prin condensarea moleculelor de monozaharide, şi pierderea de molecule de apă
(C6H10O5)n.

1. Care sunt elementele organogene?

2. Ce sunt compuşii organici?
3. Ce sunt deriva ii func ionali?
4. Ce sunt radicalii?
5. Cum variază reactivitatea acestora?
6. Prin ce se caracterizează hidrocarburile?
7. Care sunt diferen ele si asemănările între hidrocarburi saturate şi cele nesaturate?
8. Ce func iuni organice cunoaşte i?
9. Cum influen ează acestea un compuşii organici?
10. Caracteriza i o clasă de deriva i func ionali.
93
Anul I de studii
Teste grilă
1. Legea periodicităţii enunţată de Mendeleev spune că:

a) proprietă ile chimice şi fizice ale elementelor se găsesc într-o dependen ă
periodică de masele lor atomice.
b) proprietă ile chimice şi fizice ale elementelor se găsesc într-o dependen ă
periodică de stuctura lor moleculară.
2. Legea periodicităţii enunţată de Bohr si Moseley spune că:

a) proprietă ile chimice şi fizice ale elementelor sunt func ii periodice de
sarcinile nucleelor atomice.
b) proprietă ile chimice şi fizice ale elementelor se găsesc într-o dependen ă
periodică de legătura chimică prezentă.
3. Elementele electropozitive sunt:

a) metale.
b) nemetale.
4. Energia de ionizare este:

a) energia necesară unui atom pentru a trece în ion pozitiv, formând cation.
b) energia necesară unui atom pentru a trece în ion pozitiv, formând anion.
5. Afinitatea pentru electroni:

a) exprimă capacitatea elementelor de a accepta electroni, formând cation.
b) exprimă capacitatea elementelor de a accepta electroni, formând anion.
6. Legătura electrovalentă explicată de Kossel:
94
Anul I de studii
a) se formează prin transferul electronilor de valen ă de pe ultimul strat al

elementelor electropozitive pe stratul ultim, de valen ă, al atomilor
elementelor electronegative.
b) se realizează între un element chimic şi un element fizic.
7. Legătura covalentă explicata de Lewis:

a) se realizează prin punerea în comun de electroni cu participare egală.
b) se realizează între un element chimic şi un element fizic.
8. Legătura coordinativă se realizează:

a) prin punerea în comun a unei perechi de electroni cuplati de la un atom, între
un atom donor de electroni şi un atom acceptor de electroni.
b) între două elemente fizice.
9. Legătura de hidrogen:
a) se stabileşte între atomii de hidrogen şi atomii elementelor puternic
electronegative.
b) este o legătură intermoleculară.
10. Ecuaţia de stare a solidelor este:

a) L,V  cons tan t
b) L  V  cons tan t
11. Ecuaţia de stare a lichidelor este:

a) V  cons tan t
b) p,V  cons tan t
12. Lichidele, din punct de vedere al formării suprafeţelor de separare, se împart

în:
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
13. Ecuaţia de stare a gazelor este:

95
Anul I de studii
 cons tan t .

pV
a)
b) p  p0  e

Mgh
RT
.
14. Substanţa amfoteră:

a) este un amfolit şi se comportă atât ca acid, cât şi ca bază.
b) este un electrolit şi se comportă diferit.
15. Teoria electronică acid-bază, Lewis, spune că:

a) acizii sunt substan e cu deficit de electroni, iar bazele sunt substan e cu
surplus de electroni.
b) acizii sunt substan e care cedează protoni, iar bazele sunt substan e care
acceptă protoni.
16. Teoria protolitică acizi-baze spune că:

a) un acid care a cedat un proton se transformă în baza sa conjugată.
b) o bază care a acceptat un proton sau care a cedat un ion hidroxil se
trasformă în electrolit, respectiv sare.
17. Din punct de vedere al teoriei protolitice acizii sunt:

a) moleculari......................................................................................
b) anionici...........................................................................................
c) cationici.........................................................................................
alege i: HCl, H 2 SO4 , HNO3 , HSO4 , H 2 PO4 , HPO42 , NH 4 , H 3O 
18. Din punct de vedere al teoriei protolitice bazele sunt:

a) moleculare......................................................................................
b) anionice...........................................................................................
alege i: NH 3 , H 2 O, NaOH , KOH , R  NH 2 , HO  , HSO4 , SO42 , CH 3  COO  , Cl  , NO3
 
19. Aciditatea este exprimată matematic de relaţia:
a) pH   lg H 3O  .
96
 
Anul I de studii
b) pOH   lg HO  .
20. Un mediu este acid când:

a) [H3O+] > [HO-].
b) [H3O+] < [HO-].
21. Care afirmaţie este adevarată:

a) Reac iile chimice reprezintă transformările unor substan e in alte substan e,
care au proprietă i noi, ca urmare a unei schimbări produse in compozi ia lor
chimica.
b) O reac ie chimica este un proces, in care substan ele se transforma sub
ac iunea factorilor din univers in alte stări de agregare.
22. Reacţiile acizi-baze sunt reacţiile:

a) la care participa doua cupluri acizi si baze.
b) la care participa electroli ii intre ei.
23. Reacţia de autoprotoliză este reacţia:

a) intre aceeaşi specie chimica care are caracter amfoter.
b) dintre un electrolit slab si un electrolit tare.
24. Reacţiile redox sunt:

a) acelea in care reactan ii suferă transformări ale stării de oxidare.
b) cele dintre sare si apa.
25. Echilibrele Pourbaix:

a) sunt echilibre in sisteme naturale Eh-pH.
b) sunt echilibre a stărilor de agregare.
26. Schorlemmer defineşte chimia organica ca fiind:

a) chimia petrolului si a i eiului.
b) chimia hidrocarburilor si a deriva ilor lor.
27. Funcţiunile organice deriva din:

97
Anul I de studii
a) distilarea i eiului si a petrolului.

b) hidrocarburi prin substituirea atomilor de hidrogen.
28. Denumiţi grupele funcţionale:

(HO-)……….................................……
(-NH2)…………………………….…….
( CţO)………..…….…………….…….
(- COOH)……………………..….....….
29. Fitoporfirinele si zooporfirinele sunt compuşi:

a) organici care au luat naştere prin degradarea clorofilei si hemoglobinei.
b) ai i eiului, folosi i in industria cosmetica.
30. Aminoacizii sunt:

a) compuşi cu caracter de solu ie tampon, comportându-se ca acizi, dar si ca
baze.
b) electroli i care arata originea lor.
98
Anul I de studii
Răspunsuri la teste grilă
1. A
2. A
3. A
4. A
5. B
6. A
7. A
8. A
9. A, B
10. A
11. A
12. - miscibile
-par ial miscibile
-inmiscibile
13. A
14. A
15. A
16. A
17. – moleculari: HCl, H 2 SO4 , HNO3
- anionici: HSO4 , H 2 PO4 , HPO42
- cationici: NH 4 , H 3O 
18. – moleculare: NH 3 , H 2 O, NaOH , KOH , R  NH 2
- anionice: HO  , HSO4 , SO42 , CH 3  COO  , Cl  , NO3
19. A
20. A
21. A
99
Anul I de studii
22. A
23. A
24. A
25. A
26. B
27. B
28. - hidroxil
-amino
-carbonil
-carboxil
29. A
30. A
100
Anul I de studii
Bibliografie selectivă şi resurse internet
Avram M., (1983) – Chimie Organică, Editura χcademiei RS România, ψucureşti.
Brookins D.G., (1998) – Eh-pH diagrams for geochemistry, Springer-Verlag, Berlin.
δuca C., Duca χl., Crişan I., (198γ) – Chimia analitică şi analiză instrumentală, Editura
didactică şi pedagogică, ψucureşti.
Duffus J.H., (2002) – « Heavy Metals » - A meaningless term ?, Pure and Applied
Chemistry, IUPAC, 74, nr.5.
Gheorghiu C., χntonescu δ., Zălaru F., (198β) – Chimie, Editura Didactică şi Pedagogică,
ψucureşti.
Gill R., (1996) – Chemical Fundamentals of Geology, Second edition, Published by
Chapman & Hall, London.
Garrels R.M., Christ Ch.L., (1965) – Solutions, minerals and equilibria. A Harper
International Student Reprint, New York, Evenston, Londra.
Neni escu C.D., (196γ) – Chimie Generală, Editura Tehnică, ψucureşti, edi ia a doua.
Rabega C., Rabega M., (1975) – Chimie Generală, Editura didactică şi pedagogică,
ψucureşti.
www.wikipedia.
101

Sef Lucrari DR Felicia BENCIU

Caricato da

Informazioni sul documento

Titolo originale

Copyright

Formati disponibili

Condividi questo documento

Condividi o incorpora il documento

Opzioni di condivisione

Hai trovato utile questo documento?

Questo contenuto è inappropriato?

Copyright:

Formati disponibili

Sef Lucrari DR Felicia BENCIU

Caricato da

Copyright:

Formati disponibili

Şef lucrări dr.

Ghid de studiere a cursului……………………………………………..………………………5

Scopul cursului ................................................................................................................. 5

Structura cursului ............................................................................................................. 6

Studiul cursului ................................................................................................................. 6

Alte unelte pentru studiu .................................................................................................. 8

Cursul 1. Noţiuni de chimie generală ............................................................................... 9

1.1 Structura moleculară a

1.2 Legile chimiei…………………………………………………………………………..……..12

1.3 Structura atomului ...................................................... 14Error! Bookmark not defined.

Cursul 2. Legături chimice………………………………..…….……………………………..21

2.1 Legătura ionică…………………………………………………………………………...…..24

Cursul 3. Elementele chimice şi combinaţiile lor………………….………………………41

Cursul 4. Stările naturale de agregare ale materiei……………………………….………48

4.1 Starea solidă……………………………………………………………………………….…50

Cursul 5. Teoria acizi - baze…………………………………………………………………...51

5.1 Teoria lui Arrhenius…………………………………………………………………………..52

Cursul 6. Reacţii chimice………………………………………………………………………56

6.1 Reacţii generale………………………………………………………………………………57

Cursul 7. Termodinamica sistemelor naturale……………………………………………..64

7.1 Factorii ce influenţează reacţiile chimice…………………………...……………………...65

Cursul 8. Introducere în chimia organică…………………………………………..……….74

Ghid de studiere a cursului

ψine a i venit la acest curs de frecven ă redusă privind Chimia Mediului.

Noi estimăm că durata medie de studiere a cursului va fi de γ0 de ore. În mod

Prin parcurgerea acestui curs pute i să vă ini ia i în meserii legate de

Alte unelte pentru studiu

 δa prezentul curs se adaugă suportul electronic pe CD.

Cursul 1. Noţiuni de chimie generală

 Introducerea cursan ilor în disciplina chimiei generale

 În elegerea corectă a no iunilor: element chimic, substan ă chimică, moleculă,

masă moleculară, structura atomică.

1.1 Structura moleculară a materiei.

1.2 Legile chimiei

1.3 Structura atomului.

1.4 Elementele chimice.

1.1. Structura moleculară a materiei

Trebuie înţeles faptul că noţiunea de substanţă simplă este distinctă de noţiunea de

Elementul chimic este conceptul chimic care desemnează toate

decât prin reac ii nucleareμ

• binare: ZnO, H2O;

• complexe: Na2CO3, etc.

Ca şi forme ale materiei, substan ele se caracterizează prin masă. Deoarece

u.a .m.  12C

moleculară (ex: 1 mol NH3 = 17 g).

moleculară (exμ 1 mol NH3 = 17 g).

unei egalită i poartă numele de ecuaţie chimică.

1.2. Legile chimiei

1.1.1 Legea conservării masei (Lomonosov,1748 - Lavoisiere,1776)

maselor reactanţilor este egală cu suma maselor produşilor de reacţie.

pierde, nimic nu se creează, ci totul se transformă”.

În anul 1758, δomonosov a descoperit şi legea conservării energiei, care se enun ă

cealaltă, suma lor însă, rămânând constantă, adică: E i  const. ”

este dată după Einstein de rela iaμ

Unde: E = energia corpului; [Jouli]

m = masa corpului; [kg]

c = viteza luminii în vid; [3 x 108 m/s].

χceastă rela ie trebuie interpretată în sensul că nu se poate concepe masă fără

energie şi invers, energie fără masă corespunzătoare.

Ca sublegi derivate din aceasta sunt:

a) conservarea numărului de atomi dintr-un anumit element

ele într-un raport al maselor proporţional cu echivalenţii lor chimici.

trebuie să fie egală cu suma sarcinilor pozitive.