CAPITOLUL 2.

TANATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ

Tanatologia medico-legală este un capitol al medicinei legale, care studiază fenomenele legate de
moartea ființei umane, incluzând și procesele biologice și chimice care au loc în corpul uman după
moarte, astfel încât, prin examinarea cadavrului, medicul legist să poată oferi justiției răspunsuri
pertinente și utile în legătură cu decesul unei persoane.
În comparație cu anatomia patologică, care studiază modificările morfologice legate de diverse
boli care duc la moarte, tanatologia medico-legală este mai cuprinzătoare, studiind și urmele de violență
de pe cadavru, în vederea stabilirii felului și cauzei medicale a morții, precum și mecanismul de producere
a leziunilor traumatice.
Viața și moartea sunt două fenomene opuse dar complementare ale existenței tuturor ființelor vii,
de la celulă la ființa umană, definirea lor exactă fiind imposibilă, ambele fiind înconjurate încă de mult
mister. Ca atare, au fost stabilite criterii fiziologice pentru obiectivarea prezenței vieții la cele două nivele
fundamentale: la nivel celular și la nivelul ființei umane în ansamblu.
Astfel, criteriile de stabilire a prezenței vieții la nivel celular sunt: metabolismul, excitabilitatea și
reproducerea.
Din punct de vedere al organismului uman în ansamblu, viața poate fi definită ca funcție a
elementelor așa-zisului trepied vital, sau funcții vitale: activitatea cerebrală, activitatea respiratorie și
activitatea cardiocirculatorie.
Pe baza acestor criterii de definire a vieții vom putem defini moartea, ca fiind nu un moment, ci un
proces care are loc treptat, prin încetarea ireversibilă a funcțiilor vitale, și care are loc succesiv la toate
nivelele, începând cu organismul ca întreg (respirație, circulație, activitate cerebrală), apoi în toate
țesuturile și organele, sub forma unui proces lent, prin încetarea treptată a metabolismului celular.
Moartea începe deci cu dispariția funcțiilor vitale din organism, și se termină cu moartea ultimei
celule din corp. Din punct de vedere psihic, diagnosticul de moarte cerebrală corespunde practic morții
organismului.

2.1. Sindroamele tanatogeneratoare

Sindroamele tanatogeneratoare reprezintă o asociație de semne și simptome clinice, cu substrat

lezional specific, de etiologie diversă, corespunzând insuficienței unui organ.
Prin evoluție spre ireversibil, sindroamele tanatogeneratoare pot duce la moarte, stadiile finale
corespunzând practic stărilor terminale. Sunt legate de elemetele componente ale trepiedului vital, prin
afectarea ireversibilă a cel puțin uneia din acestea, atrăgând ulterior și prăbușirea celorlalte.
Expertiza medico-legală are rolul de a preciza atât sindromul tanatogenerator, cât și cauzele care
au dus la instalarea lui. Cunoașterea aspectelor pe care le îmbracă diferitele sindroame tanatogeneratoare,
permit medicului legist să formuleze concluzii pertinente referitoare la felul și cauza medicală a morții.
Cele mai multe sindroame tanatogeneratoare sunt comune atât morților violente, cât și celor
neviolente, ele fiind de mai multe feluri:
- sindroame ale insuficienței SNC: comele, șocul, zdrobirea craniului;
- sindromul insuficienței respiratorii: asfixiile mecanice;
- sindromul insuficienței cardiocirculatorii;
- sindroame complexe.
Există totuși câteva sindroame tanatogeneratoare specifice deceselor de cauză violentă, cum ar fi:
sindromul de zdrobire a unui organ vital (dilacerare cerebrală sau hepatică, ruptură traumatică de
miocard); șocul traumatic și hemoragic, șocul postcombustional.
Prin stabilirea cauzei tanatogeneratoare și a condițiilor în care aceasta a acționat, medicul legist
poate formula concluziile referitoare la felul morții, violentă ori neviolentă.
Șocul reprezintă o condiție patologică cu risc vital, caracterizat prin scăderea severă și
generalizată a perfuziei tisulare, responsabilă de inducerea hipoxiei, a tulburărilor metabolice celulare și
respectiv de asociere în evoluție a unei reacții inflamatorii sistematice.
În funcție de cauza scăderii perfuziei tisulare se disting trei tipuri principale de șoc:
 - șocul cardiogen prin scăderea primară a debitului cardiac
- șocul hipovolemic prin scăderea primară a volumului circulator efectiv
- șocul distributiv sau vasogen prin scăderea primară a rezistenței vasculare periferice.
Coma este o stare patologică, caracterizată prin alterarea profundă a funcției creierului,
manifestată prin pierderea totală sau parțială a stării de conștiență, a mișcărilor voluntare, a sensibilității
conștiente, dar cu păstrarea respirației și a activității inimii.
Pierderea conștienței este dată de o leziune a sistemului reticulat activator ascendent (SRAA) de
pe linia mediană din trunchiul cerebral. Acesta se proiectează în emisferele cerebrale, mai ales în nucleii
bazali, și mai puțin în scoarța cerebrală.
Se asociază frecvent cu alterări ale funcțiilor vegetative, tulburări biochimice, și uneori cu semne
neurologice de diferite grade, după întinderea laterală în trunchiul cerebral.
Tulburările vegetative care însoțesc frecvent stările comatoase, se datorează implicării structurilor
vegetative din trunchiul cerebral afectate de aceeași leziune, care prin întinderea ei laterală, depășeste
ariile axiale și periaxiale ale formațiunii reticulate.
Poate fi urmare a leziunilor cerebrale de origine vasculară, infecțioasă, tumorală, traumatică, a
unei crize de epilepsie, a unei intoxicații acute, ori a unei boli metabolice sau endocrine.
Clinic, sindromul comatos are următoarele componente: abolirea totală a stării de conștiență,
tulburări vegetative, tulburări oculare, tulburări neurologice.

2.2. Etapele morții organismului sau stările terminale

Stările terminale reprezintă ultima etapă a sindroamelor tanatogeneratoare, manifestările clinice

și de laborator fiind deci comune pentru toate acestea. Ele sunt de regulă stări ireversibile, în care terapia
intensivă nu reușește decât în mică măsură să readucă organismul la viață.
1. Preagonia etapă neobligatorie, premergătoare agoniei, în care manifestările psihice sunt
relativ specifice (neliniște, anxietate, agitație, obnubilare, euforie, logoree, stare neobișnuită de bine),
fiind totuși condiționată de felul morții, și o serie de factori individuali:
- constituția organismului
- vârsta: bătrânii acceptă de regulă mai ușor faptul că vor muri, unii fiind învinși de o mare
oboseală fizică și mai ales psihică;
- structură psihică, concepții religioase și filozofice;
- traumatismele: apare logoree, agitație, mișcări dezordonate, accelerarea proceselor mentale;
- îngheț: calm, euforie, senzație de planare;
- boli cronice evolutive: senzație de incertitudine, anxietate, curiozitate legată de starea sa;
- boli consumptive: apare resemnarea;
- cu câteva ore anterior unei sincope cardiace se poate resimți o senzație plăcută de liniște,
somnolență;
- alienați: după mulți ani de izolare completă de mediu, începe brusc să relateze evenimente
petrecute în perioada de izolare, după care mor.
2. Agonia (vita minima) este etapa de trecere, de regulă ireversibilă de la viață la moartea clinică,
în care fenomenle biologice sunt înlocuite treptat de cele tanatologice, care câștigă continuu teren, având
ca substrat hipoxia și acumularea de produși proprii de degradare.
Procesul morții începe cu această perioadă, având durată variabilă în funcție de cauza acesteia,
putând lipsi în morțile violente și în unele morți subite.
a). manifestări clinice și paraclinice
- dispariția funcțiilor psihice, cu pierderea contactului cu realitatea imediată;
- dispariția treptată a simțurilor: primul dispare văzul, ultimul auzul;
- anestezie completă, cu pierderea senzației corporale;
- alterarea funcțiilor vegetative
b). forme clinice
- agonie cu delir: boli febrile, intoxicații, meningoencefalite, etc
- agonia aparent lucidă: în bolile cardiovasculare
- agonia alternantă: boli psihice, boli acute.
Aceste forme clinice pot avea importanță juridică în contextul încheierii de acte de dispoziție în
stări ante finem. Se admite faptul că în agonia lucidă există discernământ și implicit capacitate psihică de
a semna acte de dispoziție, pe când în cea cu delir acesta lipsește. În cazul stărilor alternante, pentru ca
actul să fie valabil, trebuie demonstrat că acesta afost încheiat într-o perioadă de luciditate.
c). durata agoniei
- absența agoniei: zdrobirea craniului, unele morți subite;
- agonii scurte: asfixii acute, hemoragii mari, intoxicații acute;
- agonii lungi: boli cronice, unele intoxicații.
3. Moartea clinică înseamnă apnee, stop cardiac, activitate cerebrală suspendată, deci dispariția
funcțiilor vitale, dar nu ireversibilă.
Este perioada precoce a morții, când inițierea resuscitării și terapia intensivă sunt optime, putând fi
urmate de restaurarea tuturor organelor vitale, incluzând refacerea funcțiilor normale ale creierului.
Începe cu dispariția funcțiilor vitale, și se sfârșește cu instalarea leziunilor ireversibile ale
sistemului nervos central, moartea creierului fiind criteriul morții organismului.
Manifestări clinice și paraclinice:
- dispariția funcțiilor vitale
- dispariția activității reflexe
- vederea panoramică a vieții
- EEG și ECG cu linie izoelectrică
Durata: în condițiile aplicării metodelor de terapie intensivă, în primele 3-5 minute de la instalarea
morții clinice, aceasta poate fi reversibilă.
Marea sensibilitate a neuronilor, și în special a neuronilor corticali la lipsa de oxigen se explică
prin faptul că aceștia au un metabolism preponderent aerob, creierul consumând în repaus 20-25 % din
oxigenul organismului, de circa douăzeci de ori mai mult decât mușchiul. Neuronul consumă apropape
exclusiv glucide, iar în absența glucozei producerea energiei se realizează pe seama corpilor cetonici,
deoarece rezervele lor de glucoză sunt mici.
Gradul de sensibilitate la anoxie al neuronilor este în funcție și de vechimea lor pe scara
filogenetică, cei mai sensibili fiind neuronii corticali cerebrali, care rezistă la anoxie 3-5 minute, încetarea
funcțiilor lor după acest interval traducându-se prin dispariția conștiinței.
O rezistență ceva mai mare, de circa 10-15 minute au neuronii subcorticali și mezencefalici,
neuronii bulbopontini rezistând la anoxie până la 30 de minute, încetarea activității acestora din urmă
fiind urmată de dispariția reflexelor corneene și pupilare.
4. Moartea cerebrală
În prima fază are loc distrucția ireversibilă (necroză) a emisferelor cerebrale, dar nu și a
trunchiului cerebral, caracterizat prin stare vegetativă profundă (sindromul apalic), comă cu respirație
spontană prezentă, dar cu EEG silențioasă sau difuză, anormală.
Odată cu persistența anoxiei, are loc treptat și necroza trunchiului cerebral, mulți autori definind
azi moartea în termenii morții creierului, chiar dacă inima continuă să bată și ventilația artificială este
menținută.
Criteriile de declarare a morții cerebrale sunt reglementate de Legea Nr. 104/2003, art.1 alin.2, și
de H.G. Br. 451/2004, art.2. Normele metodologice de aplicare a Legii Nr.104/2003 cuprinde protocolul
de declarație a morții cerebrale, care au la bază criterii neurologice (reflexele de tip central), traseul EEG
izoelectric și testul de apnee, fiind necesare două examinări succesive la interval de șase ore în cazul
adultului și de minim doisprezece ore în cazul copilului sub șapte ani.
Criteriile O.M.S. pentru diagnosticul de moarte cerebrală sunt:
- pierderea completă a vieții de relație;
- areflexie și atonie musculară totală;
- tensiune arterială susținută doar medicamentos;
- absența respirației spontane;
- traseu EEG izoelectric, plat;
- diminuarea diferențelor dintre parametri sângelui arterial și venos în circulația cerebrală.
După confirmarea morții cerebrale se pot recolta organe pentru transplant, cu respectarea strictă a
prevederilor legale, care cuprinde și necesitatea existenței consimțământului scris al persoanei înainte de
deces, sau consimțământul scris al unei rude după deces, în ordinea: soț, părinte, copil major, soră/frate.
6. Moartea biologică (moartea reală)
Urmează inevitabil morții clinice, reprezentând faza finală și ireversibilă a tanatogenezei, când nu
se intervine cu o resuscitare eficace, când acestea sunt abandonate, ori când nu se intervine deloc.
 Este un proces autolitic ce are loc în toate țesuturile și organele, neuronii devenind necrotici după
circa o oră de lipsă de circulație sanguină, urmează inima, plămânii, rinichii, pielea fiind mai rezistentă,
necroza producându-se după mai multe ore sau zile.
Prin cadavre umane se înțeleg persoanele care nu prezintă niciun semn de activitate cerebrală,
cardiacă sau respiratorie, fiind deci absente funcțiile vitale, și care sunt declarate decedate din punct de
vedere medical, potrivit legii.
7. Moartea socială
Este o stare vegetativă persistentă, datorită lezării severe și ireversibile a creierului, la o persoană
inconștientă, dar cu o anumită activitate cerebrală, evidențiabilă prin EEG, cu anumite reflexe prezente, și
cu respirație spontană. Trebuie deosebită de moartea cerebrală, unde EEG este silențioasă, și de moartea
întregului creier, unde toate reflexele, precum și respirația spontană sunt absente.

2.3 Manifestările postvitale

Reprezintă viața reziduală a unor celule sau țesuturi, după încetarea vieții din organismul ca întreg,
aceasta însemnând faptul că celulele nu mor imediat după dispariția funcțiilor vitale, ele putund
supraviețui un interval de timp, în funcție de rezistența lor la lipsa de oxigen.
Această perioadă în care aceste celule sau țesuturi își păstrează capacitatea lor de reacție, a fost
denumită perioada vieții intermediare.
Aceste manifestări se întâlnesc în general în țesuturi mai puțin diferențiate, și deci mai rezistente
la anoxie, trecând mai rapid de la metabolismul aerob la cel anaerob, și dispunând de un echipament
enzimatic autolitic mai sărac.

2.4. Felul morții

Stabilirea felului morții în violentă și neviolentă, este criteriul primordial al oricărei autopsii
medico-legale.
- moarte violentă se produce sub acțiunea factorilor traumatici din mediul extern (mecanici,
fizici, chimici, biologici și psihici) asupra organismului, suficient de puternici, încât să cauzeze decesul;
- moarte neviolentă are loc sub acțiunea unor cauze intrinseci organismului (tulburări
cardiocirculatorii, inflamații, tumori, etc), manifestate printr-o boală acută sau cronică decompensată.
Moartea prin inhibiție este o formă particulară de moarte violentă, produsă sub acțiunea unui
factor traumatic extern de intensitate mică, dar care acționerază asupra unei zone reflexogene a corpului
(sinus carotidian, plex celiac, plexul solar, regiunea perineală, testicule, etc), determinând reflexe
inhibitorii asupra funcțiilor vitale.
Moartea violentă este de regulă consecința încălcării sau nerespectării legii, și prin aceasta face
obligatorie autopsia medico-legală.
Din punct de vedere juridic morțile violente se incadrează în una din următoarele categorii, în
ordinea frevenței lor: accidente, sinucideri și omucideri.
În accidente traumatismul tanatogenerator este determinat de o forță a naturii, ori este rezultatul
unui eveniment întâmplător nedorit și neprevăzut, putându-se datora însă și acțiunii neintenționate a
persoanei decedate sau a altei persoane. În omucideri, traumatismul tanatogenerator are la bază acțiunea
intenționată a unei alte persoane, iar în sinucidieri acțiunea intenționată a persoanei decedate.
 CAPITOLUL 2.
TANATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ
CONTINUARE

Semiologie tanatologică

Studiază semnele morții și modificările cadaverice, morfologice și chimice, consecutive acțiunii

factorilor de mediu asupra cadavrului.
Diagnosticul de deces se poate pune pe baza semnelor negative de viață, și pe apariția semnelor
pozitive de moarte, sau semnele morții reale.
2.5.1. Semnele negative de viață
Semnele negative de viață apar imediat după deces, având însă doar valoare orientativă pentru
diagnosticul de moarte, fiind reprezentate de:
- poziția și aspectul general al cadavrului
- absența respirației
- absența activității cardiocirculatorii
- absența reflexelor
- modificări oculare
- absența oricărei activități cerebrale
Apar imediat după dispariția funcțiilor vitale, și au valoare orientativă, nepermițând diagnosticul
cert al morții reale, deoarece aceste semne negative sunt prezente și în sincope, lipotimii, moarte clinică,
moarte aparentă, inhibiții vagale, etc.
Poziția și aspectul general al cadavrului dau primele indicii asupra faptului că o persoană este
decedată. Cadavrul se află de regulă în decubit dorsal, musculatura este flască, pielea are paloare ceroasă
și elasticitatea pierdută, faciesul este imobil și inexpresiv, mandibula este căzută, mucoasele labiale și
bucale sunt uscate, iar pleoapele întredeschise.
Prin inspecție, palpare și auscultație se poate constata absența activității respiratorii și
cardiocirculatorii, precum și absența reflexelor, inclusiv al reflexului cornean.
Lipsa respirației se poate determina și empiric, prin așezarea unui fulg în fața narinelor, prin
plasarea unei oglinzi în fața orificiilor respiratorii (nu se aburește), sau prin așezarea unui vas cu apă pe
torace, apa rămânând imobilă.
Lipsa activității cardiocirculatorii se poate verifica empiric și prin ligatura unui deget, neapărând
semnele ischemiei locale, precum și prim lipsa hemoragiei la incizia tegumentului.
La arsura produsă pe tegumente, în caz de moarte reală se formează o proeminență cornoasă
uscată, fără înroșire periferică, spre deosebire de arsurile produse intra vitam, care determină formarea
unei flictene cu lichid Rivalta pozitiv și a unei areole periferice roșietice.
Modificările la nivelul globului ocular constă în hipotonie instalată la câteva minute de la deces,
lipsa chemozisului conjunctival la aplicarea de soluții iritative. Examenul fundului de ochi evidențiază
paloare retiniană cu fragmentarea coloanei sanguine la nivelul vaselor acesteia.
2.5.2. Semnele morții reale
Constă în ansamblul modificărilor fizico-chimice pe care le prezintă cadavrul, consecutiv încetării
funcțiilor vitale și acțiunii factorilor de mediu, dând certitudinea diagnosticului de moarte. În funcție de
momentul apariției lor, sunt următoarele:
A. Modificări cadaverice precoce, apărute în primele 24 ore de la deces:
- răcirea cadavrului
- deshidratarea cadavrului
- rigiditatea cadacerică
- lividitățile cadaverice
- autoliza cadaverică
B. Modificări cadaverice tardive, apărute după 24 ore de la deces:
- putrefacția
- distrugerea cadavrului de către animale, insecte necrofage și larvele acestora
- modificări conservatoare naturale:
 - mumifierea
- adipoceara sau saponificarea
- lignificarea sau tăbăcirea
- congelarea
- pietrificarea sau mineralizarea
A. Modificările cadaverice precoce
1. Răcirea cadavrului (algor mortis)
Se datorează inițial opririi circulației și metabolismului, iar apoi pierderii de căldură în mediu.
Într-un mediu cu temperatura de 15-20 C° răcirea cadavrului se face cu un grad pe oră în primele
patru ore postmortem, iar apoi cu două grade pe oră, astfel încât după 10-12 ore de la moarte, temperatura
intrarectală este de circa 20 C°.
Pierderea căldurii cadavrului se realizează prin trei mecanisme:
- conducție, ce constă în pierderea de căldură prin contact direct cu suprafața unui mediu mai rece.
- convecție, în care pierderea de căldură are loc în primul rând în stratul de aer care este în
imediata apropiere a corpului (1-4 mm), fiind dislocat de curenții mai reci.
- iradiere, care constă în emiterea de radiații electromagnetice sub formă de fotoni, absorbite de
obiectele învecinate, ce au temperatura mai scăzută decât cea a corpului, fără ca între ele și corp să existe
contact direct; de aceea, cadavrele aflate în camere încălzite se răcesc totuși, căldura corpului iradiind spre
pereții poroși, absorbanți.
Temperatura cadavrului scade de la suprafață spre interior, zonele descoperite răcindu-se mai
repede, în funcție de mai mulți factori, cum ar fi: temperatura mediului ambiant, curenții de aer,
umiditatea, stratul de țesut adipos, îmbrăcăminte, poziția cadavrului.
2. Deshidratarea cadavrului
Se datorează opririi circulației sângelui, și evaporării apei din straturile cutanate superficiale,
procesul fiind mai rapid la nivelul mucoaselor externe lipsite de stratul cornos, și a zonelor de piele în
care stratul cornos al epidermului este mai subțire în mod natural (buze, scrot, vârful degetelor, vârful
nasului), fie consecutiv unor traumatisme (excoriații, plăgi, șanț de spânzurare sau strangulare).
În aceste zone deshidratarea conferă aspectul pergamentărilor, cu pielea uscată, întărită, uneori
ușor deprimată, brun-maronie, buzele fiind zbârcite, aspre. Dacă fanta palpebrală rămâne întredeschisă, pe
cornee apar petele Liarché, de formă triunghiulară, ovalară sau circulară, localizate în unghiurile externe
ale ochilor și apoi în cele interne.
Consecutiv deshidratării, cadavrul pierde în greutate: în condiții de mediu extern cu temperatura
de 18 C° și umiditate de 15%, cadavrul adult poate pierde până la 10 kg masă corporală pe zi.
3. Rigiditatea cadaverică (rigor mortis)
În timpul vieții, mușchiul prezintă elasticitate și plasticitate, adică capacitatea de a se prelungi și
comprima sub acțiunea unei forțe exterioare, revenind la starea inițială după ce acțiunea acestei forțe a
încetat.
Astfel, rigiditatea cadaverică este o modificare cadaverică caracterizată prin întărirea mușchilor,
cu pierderea plasticității și elasticității atât în mușchii striați, cât și în cei netezi, și creșterea tensiunii lor.
Este precedată de o relaxare musculară, care durează 1-2 ore postmortem, cauza sa fiind epuizarea
ATP-ului muscular. La mușchii netezi această relaxare se manifestă prin dilatarea pupilei și relaxarea
sfincterelor anale și vezicale.
În mod obișnuit, rigiditarea cadaverică trece prin trei etape:
- etapa de instalare: durează 2-6 ore.
Debutează la toți mușchii deodată, dar este mai evidentă la început la nivelul mușchilor mici, de
regulă în sens cranio-caudal, conform legii lui Nysten. Poate fi învinsă cu ușurință, după care în scurt timp
se reinstalează.
La nivelul mușchilor netezi, rigiditatea evoluează mai rapid, datorită masei lor musculare mai
mici, interesând: pupilele, cu micșorarea diametrului lor, mușchii erectori ai firului de păr, dând aspectul
de piele de găină al tegumentelor, mușchii vezicii urinare, rectului și veziculelor seminale, cu eliminare de
urină, lichid seminal și fecale, uterul și cordul.
- etapa de stare (generalizare): dureză 24-48 ore postmortem.
Cuprinde toți mușchii striați, se învinge cu dificultate, după care nu se mai reinstalează; mușcii
flexori fiind mai puternici, realizează la cadavru aspecte de semiflexie a membrelor.
În mușchii netezi aspectele din etapa precedentă persistă și se generalizează.
 - etapa de rezoluție: debutează după 24 ore, concomitent cu începerea putrefacției, și este
completă în 3-7 zile postmortem; dispare în aceeași ordine în care aceasta s-a manifestat la instalare.
O formă apartea a rigidității cadaverice o constituie spasmul cadaveric sau rigiditatea prin
decerebrare, și care este o stare de hipercontractilitate a mușchilor, care începe încă din timpul vieții,
întâlnindu-se în: decapitare, zdrobirea craniului, leziuni bulbare sau diencefalice.
4. Lividitățile cadaverice
Sunt zone de culoare violacee sau roșie-violacee, datorată opririi circulației sângelui și consecutiv
acțiunii gravitației asupra acestuia, acumulându-se în vasele din zonele declive ale corpului, după care
difuzează pasiv în țesuturi, contrastând cu nuanțele palide ale regiunilor opuse, în care vasele sunt golite
de sânge.
În mod caracteristic nu apar niciodată în zonele de sprijin ale cadavrului cu planul dur pe care se
află, și nici în regiunile comprimate de îmbrăcăminte, datorită compresiunii vaselor din aceste zone, unde
sângele nu se poate acumula.
Evoluează în trei etape: hipostază, difuziune, rigiditate.
1. Hipostaza cu durata între 2-16 ore.
Dispar la presiune și reapar după încetarea acesteia, dispărând de asemenea, la modificarea
poziției cadavrului, pentru a reapare în noua poziție declivă.
La aproximativ 30-60 minute de la deces apar sub formă de pete dispersate, după care se întind
progresiv, confluându-se, fiind complet instalate după 12-16 ore. De reținut faptul că în această fază se
formează și cheagurile postmorte, cruorice și lardacei.
La secționare țesuturile subiacente sunt albicioase, iar din vase se scurg picături de sânge, care se
spală, după care reapar altele.
2. Difuziune cu durata între 16-24 ore
În această fază, sângele acumulat în vasele sanguine din poziția declivă a corpului, începe pasiv să
difuzeze în țesuturi. De aceea ele doar pălesc la presiune, după care reapar, iar la întoarcerea cadavrului
nu dispar complet, datorită sângelui ieșit deja în țesuturi, iar prin sângele rămas în vase, apar și în noua
poziție declivă.
3. Imbibiție după 24 ore
Având în vedere că tot sîngele din vase a difuzat în țesuturi, nu dispar nici la presiune și nici la
modificarea poziției cadavrului. Pe secțiune țesuturile subiacente sunt imbibate cu sânge, care se spală,
hemoliza fiind completă și capilarele goale.
Valoarea medico-legală a lividităților cadaverice:
- cel mai sigur și precoce semn de moarte reală
- indicator al timpului scurs de la producerea morții
- indicator al poziției cadavrului și a eventualelor modificări suferite până la examinare
- culoarea poate fi indicatorie pentru cauza morții.
Diferențierea lividităților cadaverice de echimozele situate în zonele declive ale cadavrului se face
prin secționarea tegumentului, în cazul echimozei identificându-se cheaguri de sânge aderente, care nu pot
fi îndepărtate prin spălare cu apă.
5. Autoliza cadaverică
Este o modificare cadaverică distructivă, precoce și abacteriană, care are loc sub acțiunea
enzimelor proprii din celule; precede putrefacția, creând mediu propice culturilor microbiene.
Debutează în general după 3-5 ore de la dispariția funcțiilor vitale, viteza ei depinzând de
conținutul celular în lizozimi: este maximă în cazul pancreasului, mucoasei gastrice, glandelor
suprarenale, medie în cazul cordului, ficatului, rinichilor și redusă pentru piele și mucoase.
La scurt timp după moartea celulei, enzimele hidrolitice conținute în lizozomi sunt eliberate în
citoplasmă, unde se activează în mediul acid rezultat din acumularea acidului lactic din lipsa oxigenului,
degradând rapid structurile subcelulare, destabilizând biochimic și structural celula.
Autoliza induce și modificări de culoare ale intimelor, endoteliilor, mucoaselor, dându-le o tentă
vișinie-murdară, și o emaciere a structurilor tisulare, ce poate conduce în unele situații la perforații,
exemplul clasic fiind perforația gastrică din autoliza postmortem, care se deosebește net de ulcerul
perforat din timpul vieții.
La nivel microscopic se constată alterarea componentelor celulare, ce îmbracă aspectul
intumescenței tulbure și a distrofiei granulare, sub acțiunea enzimelor lipozomale, care în final vor
determina citoliza.
 B. Modificările cadaverice tardive
1. Putrefacția
Este o modificare distructivă, tardivă și bacteriană, prin care substanțele organice sunt descompuse
în substanțe anorganice, cronologic urmând autolizei, creând microbilor condiții optime de activitate,
devenind de regulă vizibilă în două-trei zile postmortem.
Se desfățoară în două faze succesive: faza gazoasă în care are loc descompunerea glucidelor, cu
formarea de gaze, și faza de lichefiere în care are loc descompunerea proteinelor cu formarea aminelor
cadaverice.
Putrefacția se manifestă la cadavru prin: pata verde de putrefacție, circulația postumă, flictenele de
putrefacție, emfizemul de putrefacție și mirosul pestilențial.
a). pata verde de putrefacție
Procesul de putrefacție debutează la nivelul intestinelor, datorită conținutului crescut de bacterii, la
acest nivel formându-se hidrogenul sulfurat, gaz care difuzează în pereții intestinului, până la suprafața
pielii, formând împreună cu hemoglobina din sînge sulfhemoglobina și sulfmethemoglobina, ambii
compuși de culoare verde, colorând tegumentul abdominal într-o nuanță verzuie.
La început se manifestă în fosa iliacă dreaptă, datorită cecului foarte bogat în floră bacteriană, apoi
se întinde treptat, cuprinzând întregul perete abdominal și în final toracele și restul corpului.
Pata verde de putrefacție este evidentă postmortem la aproximativ o zi vara și două-trei zile iarna.
b). circulația postumă
Se manifestă sub forma unor dungi de culoare roșietică sau cafenie-murdară, reproducând desenul
venos superficial, inițial la nivelul brațelor și fețelor laterale ale toracelui. Apar în urma difuzării sîngelui
hemolizat în afara vaselor de sînge (perivascular), cu colorarea consecutivă a traiectului vascular.
c). emfizemul de putrefacție
Gazele de putrefacție se produc prin fermentația glucidelor în prezența oxigenului, sub acțiunea
bacteriilor aerobi, având drept rezultat umflarea cadavrului.
Ele destind stomacul, intestinele, scrotul, penisul, abdomenul împinge diafragma, comprimând
cordul și plămânii, cu apariția unei spume roșietice la nivelul narinelor. Prin comprimarea uterului gravid,
se poate produce expulzia fătului (naștere în sicriu).
Faza gazoasă este urmată de faza de lichefiere și topire a organelor, care treptat se transforă într-o
magmă negricioasă.
Proteinele sunt descompuse în aminoacizi, decarboxilarea lor ducând la formarea aminelor
cadaverice sau ptomainelor (cadaverina, putresceina, etc), iar dezaminarea lor la formarea acizilor
organici (acid lactic, acid succinic), și derivații lor (crezoli, fenoli).
Lipidele sunt descompuse în acizi grași și glicerol, iar aceștia la rândul lor în acizi liberi, alcooli,
aldehide și cetone.
Temperaturile cuprinse între 20-35 C° accelerează, iar temperaturile sub 20 C° inhibă putrefacția.
Reguli de apreciere cronologică a putrefacției:
- regula Devergie: cifra care indică zilele iarna, indică orele vara;
- regula Laccasagne: putrefacția începe a doua postmortem vara și în a opta zi iarna, putrefacția
fiind este întârziată iarna cu o lună față de vară;
- regula lui Caspers: o săptămână de putrefacție în aer echivalent cu două săptămâni în apă și cu
opt săptămâni în pământ;
- regula Scripcaru-Terbancea: o zi de expunere a cadavrului la aer echivalent cu o săptămână în
apă și o lună în pământ.
2. Modificări cadaverice distructive naturale
Acțiunea insectelor necrofage se suprapune și completeză modificările realizate de putrefacție,
fiind atrase de mirosurile degajate de cadavru, putând începe ciclul evolutiv înaintea înhumării.
Astfel, la câteva ore de la deces, pe cadavrele descoperite se pot observa ouă de muște sub forma
unor grămezi gălbui-albicioase, în orificiile naturale, unghiul intern al ochilor, organe genitale externe,
iar după 8-24 ore ies larvele care se hrănesc cu părțile moi ale acestuia.
La aproximativ o săptămână, larvele adulte se transformă în prepupe de culoare alb-gălbuie, iar
acestea la rândul lor în pupe, ale căror culoare virează în funcție de vârsta lor, de la galben-palid până la
castaniu-negricios. După circa 15 zile din pupe ies muștele tinere, acestea rămânând goale.
Larvele sunt foarte vorace, pătrunzând treptat în profunzimea cadavrului, putând scheletiza un
adult în circa 4 săptămâni, iar unul de copil într-o săptămână.
 A doua serie de insecte necrofage care populează cadavrul, este reprezentată de colioptere, care se
hrănesc cu larvele de muște, depunând excremente pulverulente, albicioase, și de lepidoptere atrase de
mirosul rânced al acizilor grași volatili.
Cadavrele aflate în aer liber, pot fi atacate de către rozătoare și animale sălbatice, ultimele putând
produce și dezmembrarea acestuia.
De asemenea, insecte specifice solului cimitirelor (de exemplu insectele rhizopage), pot pătrunde
în morminte prin tunele săpate de viermi.
3. Modificări cadaverice conservatoare naturale
În anumite condiții de mediu, putrefacția poate fi inhibată, prin distrugerea sau inactivarea
temporară a bacteriilor, cadavrele conservându-se, uneori pe perioade foarte lungi.
a). Mumifierea cadavrului
Are loc prin deshidratarea generalizată a cadavrului, în condiții de temperatură crescută, ventilație
bună și umiditate scăzută sau absentă, cum se întâmplă cu cele înhumate în sol nisipos, uscat, ori cele
aflate în podurile caselor calde și bine aerisite.
Aspectul cadavrului: pielea este dură, pergamentată, maroniu-negricios, volum redus, abdomen
retractat, in stadiile avansate devenind fărâmicios, iar viscerele devin tot mai uscate, cele parenchimatoase
cu aspect de magmă negricioasă, uscată.
După Kernbach, în condiții de mediu prielnice mumifierea debutează la circa 30 de zile și este
complet în circa 6-12 luni.
Cadavrele mumifiate pot fi distruse de insecte consumatoare de țesuturi uscate (molii, acarieni),
dar în lipsa acestora se conservă pentru perioade îndelungate de timp.
b). Saponificarea cadavrului (adipoceara)
Se produce în mediu umed, fără oxigen sau oxigen puțin și temperatură ridicată (bălți, lacuri,
fântâni, latrine).
Este precedată de putrefacție, care macerând pielea, permite contactul acesteia cu țesutul adipos,
grăsimile transformându-se inițial în acizi grași și glicerină, iar ulterior, în prezența amoniacului rezultat
din degradarea proteinelor, și a sărurilor de calciu și magneziu, se formează săpunul cadaveric, care
inhibă putrefacția.
De regulă saponificarea interesează partea corpului aflată în contact cu apa, saponificarea
generalizată fiind excepțională la adult, celelalte părți ale cadavrului putând prezenta alte tipuri de
modificăr, în funcție de condițiile de mediu la cere este expus (putrefacție, mumifiere, etc).
Aspectul cadavrului: este acoperit de o substanță alb-gălbuie, de consistență scăzută, unsuroasă,
gelatinoasă, cu miros de brânză râncedă; în contact cu aerul se usucă, devine sfărâmicioasă, cu aspect
grunjos, cenușiu, cu timpul căpătând tentă negricioasă.
c). Lignifierea sau tăbăcirea cadavrului
Are loc în medii acide, bogate în acid tanic și humic, cum ar fi mlaștinile acide, terenuri de turbă,
acizii distrugând bacteriile, dizolvând proteinele, grăsimile și calciul din toate țesuturile, și oasele.
Aspectul cadavrului: volum scăzut, piele tăbăcită, dură, brună sau negricioasă, oase brune,
decalcificate, moi.
Permite practic conservarea indefinită a cadavrului.
d). Pietrificarea sau mineralizarea cadavrului
Are ca substrat procesul de mineralizare postmortem cu săruri de calciu, mai ales la feți, unde
volumul corpului este mic.
e). Congelarea sau înghețarea cadavrului
Are loc la temperaturi foarte scăzute, mult sub zero grade, prin inhibarea putrefacției pe durata
înghețării, permițând de asemenea, conservarea indefinită a cadavrului.
Aspectul cadavrului: lividității roșietice, fără miros de putrefacție.
După dezghețarea cadavrului putrefacția avansează foarte repede.

2.6. Tanatocronologie

Este capitolul tanatologiei prin a cărei metode se apreciază data producerii decesului unei
persoane, precum și data producerii leziunilor traumatice față de momentul morții, adică intervalul de
timp dintre traumatism și deces.
 Sursele de care dispune medicul legist în rezolvarea acestor probleme sunt: datele de anchetă
judiciară și cercetarea la fața locului; felul și stadiul modificărilor cadaverice; procese fiziologice și
patologice cu debut antemortem; entomologie medico-legală; tanatochimie. Prin coroborarea tuturor
datelor obținute, se poate răspunde argumentat la cele două obiective.
Cercetarea la fața locului poate oferi date orientative privind intervalul de timp în care a survenit
moartea, putând fi obținute prin declarațiile anturajului, examinarea unor acte aparținând decedatului. În
cazul cadavrelor găsite în spații deschise, s-a constatat că după câteva zile, iarba de sub acestea pierde
treptat clorofila, primind tente tot mai palide.
Evoluția în timp a proceselor tanatologice cuprinde două faze:
- moartea recentă, care corespunde intervalului de timp post mortem până la instalarea putrefacției,
respectiv semnele morții reale cu debut la 2-6 ore postmortem, fiind completă în câteva zile;
- moartea de dată veche, care începe odată cu instalarea fenomenelor de putrefacție, pata verde
abdominală apărând după două zile vara sau în mediu cald, și la 7 zile iarna sau în mediu rece.
Procesele fiziologice care au debutat antemortem pot oferi de asemenea data valoroase:
- examinarea conținutului gastric poate stabili intervalul de supraviețuire după ultimul consum de
alimente (lactate, pâine 2-3 ore; legume 4-5 ore; carne 6-7 ore);
- plenitudinea vezicii urinare: vezica goală pledează pentru deces produs în prima parte a nopții,
iar vezica plină pentru deces în a doua parte a nopții;
- viteza creșterii părului, care este de 0,5 mm/zi, putând servi ca indicator al timpului trecut de la
ultimul bărbierit;
- la femei sunt extrem de valoroase modificările histologice și biochimice/hormonale din ciclul
menstrual.
Aportul tanatochimiei în aprecierea datei morții constă în studiul modificărilor chimice găsite la
cadavru, pe baza cercetării compoziției chimice a umorilor (sânge, urină, lcr, umoare vitroasă, etc).
Entomologia medico-legală, care se ocupă cu studiul ciclurilor de dezvoltare a insectelor care
populează cadavrele.

2.6. Moartea subită și moartea suspectă

Moartea subită se definește astfel, deoarece se produce rapid, brusc, adeseori instantaneu, în
plină stare de sănătate aparentă, sau la bolnavi cronici la care simptomatologia este vagă, neașteptându-se
la un sfârșit letal apropiat.
După tabloul morfopatologic morțile subite se clasifică în:
1. Morți subite cu leziuni organice incompatibile cu supraviețuirea: infarct miocardic acut cu
ruptură miocardică; accident vascular cerebral hemoragic cu inundație ventriculară, rupturi anevrismale,
trombembolii, pneumopatii acute, etc.
2. Morți subite cu leziuni cronice: miocardoscleroză, ateroscleroză aortică și coronariană, scleroze
pulmonare și renale, ciroză hepatică, afecțiuni renale cronice, etc;
Aceste cauze potențiale de deces pot fi actualizate în cauze tanatogeneratoare, de factori
favorizanți: stres, variații ale temperaturii și presiunii atmosferice, efort fizic, consum de alcool, etc.
3. Morți subite cu tablou lezional nespecific pentru o boală: stază viscerală, sufuziuni sanguine
submucoase și subseroase, distrofii viscerale, etc.
4. Morți subite cu absența leziunilor sau modificărilor anatompatologice, așa-zisele autopsii albe,
ce impun investigații complementare pentru a stabili și obiectiva cauza medicală a morții.
Moartea subită este totdeauna neviolentă, cauzată de un factor intern, aparținând practic întregii
patologii, atingând cu predilecție vârstele extreme: la copii cele mai frecvente cauze sunt reprezentate de
bolile respiratorii, pentru ca odată cu înaintartea în vârstă să predomine cauzele cardiovasculare.
O parte importantă a morților subite este de cauză cardiacă (până la 80%), toate acestea fiind
incluse în noțiunea de moarte subită cardiacă (MSC).
Moartea subită cardiacă se definește identic, dar este de cauză cardiacă, în care desesul survine
la un interval de cel mult o oră de la debutul simptomatologiei acute.
Pentru a explica de ce MSC se produce subit, la un moment anume, atunci când cardiopatia
adiacentă există deja de mult timp, Vlay propune o ecuație care vine în completarea definiției:

MSC = SUBSTRAT ANATOMIC + UN FACTOR DECLANȘATOR

 Substratul anatomic constă în anomalii de structură și/sau anomalii electrice, în raport cu o
cardiopatie dobândită sau congenitală.
Factorul declanșator poate fi de ordin mecanic, metabolic, neurologic, ischemic, etc.
Deși anumite variabile sunt imprecis definite, sau doar parțial cunoscute, este posibil totuși,
influențând variabilele cunoscute, să se prevină sfârșitul fatal. Aceasta nu înseamnă că se va putea
împiedica în totalitate moartea subită cardiacă, deoarece cea mai importantă este totuși gravitatea
cardiopatiei ischemice adiacente, care rămâne în final variabila determinantă a mortalității.
Cunoașterea substratului patologic cardiac permite totuși aplicarea măsurilor de prevenție și
tratament specific, putându-se astfel preveni sau cel puțin întârzia declanșarea altfel certă a acestor
evenimente.
Cauza principală imediată a tanatogenezei în MSC este grupul de tahiaritmii și bradicardii
simptomatice, primare sau secundare, fenomenul ultim fiind fibrilația ventriculară.
Numeroase afecțiuni cardiace și sistemice, din partea altor organe, prin afectarea inimii pot
produce MSC, mecanismele asistoliei și disociației electromagnetice sunt mai frecvente în insuficiența
cardiacă, șoc și alte boli cardiace severe.
MSC poate surveni la o persoană considerată sănătoasă până la acest eveniment, fiind deseori
prima și ultima manifestare a bolii, sau poate apărea la o persoană care a avut sau are o suferință, uneori
cu prognostic grav (infarct miocardic, valvulopatii, cardiomipatii). În acest ultim caz, pentru a fi
considerată moarte subită, aceasta trebuie să fie neprevăzută, în sensul că apariția ei să nu fie precedată de
o agravare a stării evolutive a bolii de bază, sau de o complicație a ei, care să facă posibil decesul.
Moartea subită necardiacă poate fi de origine meningoencefalică (accidente vasculare cerebrale,
meningite sau meningoencefalite supraacute, tumori cerebrale primare sau metastaze, abcese cerebrale,
epilepsia), respiratorie (trombemboli, pneumonii, bronhopneumonii, astm bronșic, bronșiectazie, etc),
digestivă (hepatite, pancreatită acută necroticohemoragică, enterite hipertoxice, ocluzii intestinale, etc),
renale (glomerulonefrite, scleroze renale), sau genitale (sarcină extrauterină ruptă, embolii amniotice, etc).
Moartea subită la sugar și copilul mic recunoaște drept cauză cea mai frecventă bolile aparatului
respirator, dintre care cea mai importantă fiind pneumonia interstițială de etilogie virală, care poate
determina moarte subită în cazul unor forme nediagnosticate, cu simptomatologie atipică.
când moartea este pusă în legătură cu o deficiență în acordarea asistenței medicale, sau în
aplicarea
Moartea suspectă este o noțiune juridică, care antrenează implicit o activitate de anchetă din
partea organelor de urmărire penală, și se referă la moartea produsă inexplicabil, într-o situație
necunoscută, adesea fără martori, ea creând suspiciunea că ar putea fi vorba de o moarte violentă, fiind
deci suspectă prin condițiile și circumstanțele în care apare.
 Capitolul 3.
CAUZALITATEA ÎN TEORIA ȘI PRACTICA MEDICO-LEGALĂ

3.1. Generalități

Principiul cauzalității constă în faptul că, orice fenomen are o cauză, și că în aceleași condiții,
aceleași cauze vor genera aceleași efecte.
Activitatea medico-legală nu se limitează doar la consemnarea unor stări de fapt obiective, ci
trebuie în același timp să se stabilească eventualele legături de cauzalitate dintre ele, pornind întotdeauna
de la analiza efectelor, ajungând în final la cauză.
Cauzalitatea medico-legală reprezintă astfel, înlănțuirea biologică a proceselor și fenomenelor pe
care le determină în evoluția lor leziunile traumatice, analiza acestei înlănțuiri putând evidenția fie
existența unei legături de cauzalitate, fie absența ei.
Precizarea existenței sau absenței legăturii de cauzalitate între acțiunea agentului traumatic și
prejudiciului morfofuncțional ori moartea, este un obiectiv esențial al expertizei medico-legale, atât la
persoanele în viață, cât și la cadavru. Aceasta, deoarece organele judiciare trebuie să se pronunțe,
bazându-se și pe sprijinul expertizei medico-legale, asupra cauzalității juridice, respectiv asupra legăturii
existente între acțiunea/inacțiunea incriminată și rezultatul prejudiciant.
Din punct de vedere al plasării în timp, cauza întotdeauna precede efectul. Însă, pentru ca o
acțiune sau inacțiune să constituie cauza unui efect, nu este suficientă simpla plasare în timp înaintea
efectului. Pentru a se putea stabili o legătură de cauzalitate, este esențial ca această acțiune sau inacțiune
să fie capabilă prin natura sa să producă efectul.
Cauzele, condițiile, circumstanțele și efectele constituie lanțul cauzal.
Cauza reprezintă un fenomen sau un ansamblu de fenomene care precede și genereză un alt
fenomen, numit efect, acesta din urmă neputându-se produce în lipsa cauzei, chiar dacă condițiile și
circumstanțele ar fi favorabile.
După natura lor se deosebesc cauze exogene, din mediul extern, și cauze endogene, care țin de
organism, această clasificare stând la baza împărțirii decelor în violente și neviolente. La realizarea
efectului o contribuție importantă au și condițiile sau factorii condiționali.
Condiția reprezintă situația sau împrejurarea de care depinde apariția unui efect, sau care
influențează acțiunea unei cauze, putând-o stimula sau din contră, diminua.
Cu toate că este un element esențial, cu rol favorizant sau inhibitor al acțiunii cauzei, condiția nu
poate genera independent efectul, în absența cauzei.
În funcție de origine se deosebesc condiții interne, și condiții externe.
Condițiile interne sunt reprezentate de factori condiționali fiziologici, cum ar fi vârstele extreme,
sexul, reactivitatea individuală, și de factori condiționali fiziopatologici, cu rol adjuvant sau determinant
în apariția efectului.
Condițiile externe se referă la condițiile de mediu la care a fost expusă victima după ce a suferit
leziuni traumatice, și de aplicarea sau neaplicarea unui tratament prompt și de calitate, care să poată salva
viața unei persoane cu leziuni traumatice grave, care altfel ar fi putut conduce la deces.
După intensitate se deosebesc condiții minime, fără de care efectul nu s-ar fi produs, condiții
suficiente și condiții excesive, caz în care efectul este nu numai realizat, dar și întreținut sau chiar
amplificat.
După tipul inflenței asupra cauzei, condițiile pot fi predispozante, favorizante sau declanșante, iar
în funcție de timpul cât acționează asupra cauzei, putem deosebi condiții preexistente sau precauzale,
condiții simultane și condiții subsecvente sau postcauzale.
Circumstanțele reprezintă împrejurările sau conjuncturile care însoțesc un fapt, ori o situație, cu
acțiune episodică, mai mult sau mai puțin prelungită în timp, putând avea rol inhibitor, declanșator sau de
amplificare a condiției, însă spre deosebire de condiții, se manifestă doar o perioadă de timp bine
delimitată, neavând caracter permanent.
Efectul este fenomenul care rezultă din interacțiunea cauzelor, condițiilor și circumstanțelor, și
care este determinat în mod necesar de cauza însăși.
Efectele pot fi imediate sau tardive, principale ori secundare, unice sau multiple, iar după calitate
pozitive și negative.
 3.2. LEGĂTURA DE CAUZALITATE

Termenul de legătură de cauzalitate se referă la corelația dintre acțiunea sau inacțiunea

incriminată, și rezultatul acesteia.
Stabilirea legăturii de cauzalitate în traumatogeneză, presupune explicarea corelației dintre
traumatism și prejudiciul fizic sau moarte, definind relația ce se poate stabili între acțiunea traumatică și
efectul constatat, implicând o anterioritate în timp a cauzei față de efect, cel de al doilea fiind generat de
primul.
În medicina legală putem distinge următoarele tipuri de lanțuri cauzale:
1. Cauzalitatea directă sau primară, care la rândul ei poate fi necondiționată sau imediată, și
condiționată sau mediată.
2. Cauzalitatea indirectă sau secundară
3. Cauzalitatea multiplă sau complexă
Legătura de cauzalitate directă, imediată sau necondiționată
Se raportează la situațiile în care acțiunea agentului traumatic este atât de puternic, încât poate
produce decesul sau prejudiciul adus victimei, indiferent de alți factori interni sau externi, lanțul cauzal
fiind scurt: cauză → efect.
Criteriile obiective pe care trebuie să le îndeplinească un traumatism, pentru a constitui o legătură
directă, imediată, cu prejudiciul sau decesul sunt:
- realitatea traumatismului, precizarea sa în timp și posibilitatea de a determina prejudiciul sau
moartea;
- acest prejudiciu trebuie să reprezinte o eventualitate posibilă a acțiunii traumatice respective;
- traumatismul trebuie să intereseze direct organismul, regiunea anatomică afectată, iar în cazul în
care efectul apare la distanță de locul acțiunii agentului traumatic, acest fapt să se poată explica
fiziopatologic;
- prejudiciul trebuie întotdeauna să se pruducă ulterior acțiunii traumatizante, și să nu fie vorba de
unul preexistent, pretins de către victimă ca efect direct legat de traumatismul incriminat, excuzându-se
orice alte cauze posibile de a determina efecte identice sau asemănătoare;
- să existe pe lângă concordanța de sediu și o continuitate firescă în timp a evoluției, în sensul unei
înlănțuiri simptomatologice neântrerupte, obiectivată anatomopatologic și fiziopatologic.
Legătura de cauzalitate directă, condiționată sau mediată
Pentru acest tip de legătură de cauzalitate, trebuie demonstată existența unui teren patologic
preexistent al victimei, în sensul factorilor morbizi endogeni, care contribuie la determinarea efectelor în
dublu sens: fie că traumatismul agravează starea morbidă preexistentă, fie că această stare agravează
efectele traumatismului.
Lanțul cauzal este în acest caz: cauză → condiție → efect.
Legătura de cauzalitate indirectă
Reprezintă toate complicațiile apărute în evoluția traumatismului suferit, aceste complicații
trebuind să fie legate cauzal de traumatism, și să nu reprezinte afecțiuni care puteau să apară independent
sau fără legătură cu acțiunea traumatică.
Probarea acestor aspecte se poate realiza pe baza unui diagnostic stabilit prin examinări clinice și
paraclinice, prin stabilirea apartenenței semnelor obiective de la data producerii traumatismului, și până la
apariția acestora, împreună cu cunoaștere stării generale locale și generale a organismului de dinainte de
traumatism, pentru excuderea unor factori morbizi preexistenți.
Lanțul cauzal nu se rupe, deoarece veriga intermediară, respectiv complicația, este consecința
directă a cauzei, iar efectul este la rândul său, consecutiv complicației, lanțul cauzal în acest caz fiind:
cauză → complicație → efect.
Legătura de cauzalitate multiplă sau complexă
Acest tip de legătură de cauzalitate există atunci când la producerea efectului concură mai multe
cauze, situații dificil de interpretat, apărând atunci când cauzele sunt reprezentate de acțiuni diferite,
produse de persoane diferite.
Precizarea cauzelor principale și secundare, a celor directe și indirecte, și a celor concomitente și
succesive este extrem de importantă justiției, permițând aprecierea corectă a rolului jucat de fiecare
subiect al infracțiunii.
 De exemplu, o persoană este lovită în mod repetat de către doi agresori, prezentând leziuni
traumatice pe tot corpul, dar cele tanatogeneratoare se dovedesc a fi cele de la nivelul capului (TCC grav).
Dacă datele de anchetă demonstrează că leziunile de la nivelul capului au fost produse doar de
către unul din agresori, iar celălalt a aplicat lovituri doar la nivelul altor regiuni anatomice, și fără rol
tanatogenerator, apare ca justificată diferențierea răspunderii penale a celor doi agresori.
Un caz aparte de cauzalitate multiplă sau compexă este cel al cauzelor concuratoare, cu rol egal
în survenirea efectului, fără a se putea preciza o cauză principală, respectiv una secundară. Fiecare din
aceste două cauze luate separat nu ar fi suficientă pentru a produce efectul, acesta fiind determinat de
acțiunea cumulativă a cauzelor.
În concluziile expetrizei medico-legale este necesar a se preciza nu numai că există legătură de
cauzalitate între traumatism și efectul produs de acesta, ci și tipul legăturii de cauzalitate, pentru a oferi
juristului posibilitatea cuantificării sancțiunii pe care o decide pentru fapta agresorului, în conformitate cu
prevederile codului penal.
Legătura de cauzalitate trebuie stabilită indiferent dacă efectele traumatismului sunt locale, loco-
regionale ori generale față de regiunea interesată inițial, sau dacă aceste efecte s-au produs imediat, sau
după un anumit interval de timp posttraumatic.
Pentru a se putea stabili din punct de vedere medico-legal existența legăturii de cauzalitate, este
necesar:
- să existe o continuitate cronologică a tulburărilor morfofuncționale, respectiv o înlănțuire
simptomatologică, morfopatologică și fiziopatologică obiectivabilă, neântreruptă între traumatism și
efectele acestuia, de la data traumatismului incriminat, până la data examinării medico-legale a persoanei;
- să existe o concordanță de sediu între traumatism și leziunile traumatice obiective constatate;
- să se poată exclude orice altă cauză posibilă a leziunii respective;
- stabilirea eventualului teren patologic preexistent al victimei, pentru a se putea face referiri
ulterioare legate de gravitatea traumatismului suferit.
Nu există legătură de cauzalitate atunci când elementul traumatic nu poate fi interpretat ca o
cauză, condiție sau circumstanță.

3.3. RAPORTUL DE CAUZALITATE

Raportul de cauzalitate este o noțiune ce presupune compararea leziunilor traumatice constatate pe

corpul victimei, cu obeictele traumatice care l-au generat, pentru ierarhizarea lor, realizând astfel o
discriminare între cauzele concuratoare, având aplicabilitate practică în cazul existenței mai multor
agresori, pentru a se stabili, prin prisma leziunilor traumatice produse victimei, gravitatea faptei fiecăruia
și implicit sancționarea juridică adecvată.
Acesta va folosi juristului pentru incadrarea diferențiată în cazul existenței mai multor făptuitori,
astfel încât în conformitate cu prevederile Codului penal și în funcție de gravitatea fiecărei leziuni
traumatice să se poată stabili responsabilitatea și implicit sancțiunea adecvată pentru fiecare.
 Capitolul 4.
TRAUMATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ GENERALĂ

4.1. Noțiuni generale

Traumatologia este știința medicală care se ocupă cu studiul factorilor traumatici și al efectelor
locale și generale ale acestora asupra organismului uman, ocupând o pondere importantă în activitatea
medicului legist, datorită marei frecvențe a producerii leziunilor traumatice în diverse împrejurări, de la
cele simple, până la cele soldate cu decesul persoanei în cauză.
Cauzele și consecințele posttraumatice mortale sunt analizate în cadrul tanatologie medico-legale,
iar cele nemortale în cadrul medicinei legale clinice.
Prin traumatism se înțelege acțiunea unei forme exterioare de energie asupra corpului, capabilă
să producă modificări morfofuncționale.
Prin traumă se înțelege o modificare morfologică și/sau funcțională, produsă în urma acțiunii unei
forme de energie exterioară organismului.
Prin agent traumatic se înțelege orice formă de energie exterioară organismului, care acționând
asupra acestuia, poate genera o leziune.
Agenții traumatici pot fi încadrați după tipul energiei utilizate, astfel:
1. Agenți traumatici mecanici: produc leziuni prin energia lor cinetică și potențială.
2. Agenți traumatici fizici: produc leziuni pri acțiunea diverselor forme de energie fizică, cum ar fi
temperaturile crescute sau scăzute, diferite forme de electricitate, variații de presiune atmosferică, etc.
3. Agenți traumatici chimici: diverse substanțe care produc leziuni sau moartea în cadrul
intoxicațiilor, de acest capitol ocupându-se toxicologia medico-legală.
4. Agenți traumatici biologici: intoxicația cu ciuperci, tulburări produse de diverse veninuri, etc.
5. Agenții traumatici psihici: o sperietură puternică poate genera efecte negativă în organism, și
chiar moartea, dar practic sunt imposibil de obiectivat.
Realitatea traumatismului este demonstrată în primul rând de prezența leziunilor traumatice
primare pe corpul victimei, constatate cu ocazia examinării generale. Valoare deosebită au în acest sens și
consemnările din actele medicale existente în cauză, și care pot atesta și existența unor leziuni traumatice
vindecate deja până la data examenului medico-legal.
Nu sunt deloc rare situațiile în care examinarea medico-legală este dispusă după dispariția
leziunilor traumatice corporale, caz în care doar calitatea bună a descrierilor medicale din actele medicale
vor permite obiectivarea și evaluarea acestora.
De asemenea, de multe ori examinarea medico-legală are loc după aplicarea tratamentelor medico-
chirurgicale, astfel încât prezența leziunilor primare poate fi atestată numai prin documentele medicale.
Așa este de exemplu cazul diverselor plăgi, care prin gravitatea lor impun conduită medico-
chirurgicală în regim de urgență, înaintea posibilității examinării medico-legale, cum ar fi plăgile
penetrante toracoabdominale, cu interesare de organe interne.
Consulturile medicale de specialitate, precum și examinările paraclinice sunt indispensabile pentru
confirmarea sau infirmarea unei suspiciuni de leziuni profunde (musculară, tendinoasă, osteoarticulară, de
organe interne). Astfel, diagnosticul de fractură stabilit clinic, trebuie confirmat și prin examinări
paraclinice imagistice (radiografii, examen CT sau RMN).
Stabilirea vechimii leziunilor traumatice, cu precizarea datei producerii acestora, se bazează pe
modificările evolutive ale diverselor leziuni traumatice, cum ar fi de exemplu modificările de culoare ale
echimozelor, ori calusul în cazul fracturilor.
Precizarea mecanismului de producere a leziunilor traumatice se poate face numai în condițiile
descrierii corecte a acestora, cu precizarea exactă a localizării lor. Astfel, de exemplu, prezența de leziuni
traumatice pe un singur plan, situate pe părțile proeminente ale corpului, sugerează cădere și lovire de
plan dur. Din contră, prezența leziunilor traumatice pe mai multe planuri, sugerează loviri repetate cu
corpuri dure.
Un examen neurologic sau neurochirurgical, împreună cu examinări imagistice craniene, pot
evidenția o fractură de boltă craniană iradiată la bază, precum și prezența de contralovitură, aspecte
sugestive în ansamblu pentru mecanism pasiv de decelarare.
 De asemenea, leziunile traumatice se pot produce în circumstanțe specifice, pe care examinarea
medico-legală le poate preciza. Astfel, prezența de leziuni traumatice pe marginea ulnară a antebrațului,
poate sugera caracterul de leziune de apărare pasivă.
Alteori, caracteristicile morfologice ale unor leziuni pledează pentru caracterul de autoproducere,
cum ar fi plăgile tăiate transversale, paralele între ele, situate pe fața ventrală sau dorsală a antebrațelor,
frecvent întâlnite la sociopați.
Tipul agentului vulnerant poate fi dedus din analiza detaliată a aspectelor morfologice ale
leziunilor traumatice prezente pe corpul victimei.
Aprecierea gravității leziunilor traumatice prin acordarea numărului de zile de îngrijiri
medicale necesare vindecării, servesc pentru încadrarea juridică a faptei, în conformitate cu prevederile
codului penal.
Stabilirea legăturii de cauzalitate între un eveniment traumatic și leziunile traumatice prezentate
de victimă, cât și legătura de cauzalitate între aceste leziuni și complicațiile apărute în evoluția lor,
precum și cu eventualele stări sechelare constituite definitiv, sunt obiective majore și uneori extrem de
complexe ale examinării medico-legale.

4.2. Aprecierea gravității leziunilor traumaitce în conformitate cu prevederile CP

În cazul leziunilor traumatice produse cu intenție sau din culpă, este obligatorie aprecierea
duratei îngrijirilor medicale, aceasta constituind elementul fundamental necesar încadrării penale a faptei.
Prin durata îngrijirilor medicale, în sensul prevederilor legale se înțelege intervalul de timp
necesar traumatizatului de a urma un tratament medical, și este independent de acordarea de concedii
medicale, și de constituirea de sechele, care nu mai beneficiază de intervenții terapeutice.
De asemenea, durata spitalizării nu este în toate cazurile concordantă cu aprecierea medico-legală
a îngrijirilor medicale, aceasta putând fi mai mică sau mai mare.
La acordarea zilelor de îngrijiri medicale medicul legist trebuie să țină seama de gravitatea leziunii
inițiale, de localizarea și profunzimea acesteia.
În situațiile în care însă deficitul morfologic sau funcțional rezultat din leziunea inițială impun o
reintervenție de specialitate, intervalul de tratament necesar acestei reintervenții se adaugă duratei
îngrijirilor medicale acordate inițial.
De asemenea, intervențiile chirurgicale cu caracter preventiv (vaccinul antirabic, antitetanic, etc)
se vor include în durata îngrijirilor medicale, în situația în care acestea sunt impuse de felul, intensitatea și
condițiile traumatismului.
Intervalul dintre tratamentul inițial și eventuala reintervenție terapeutică tardivă nu se ia în
considerație.
În cazul unor leziuni traumatice multiple, durata îngrijirilor medicale se va referi la leziunea cu
gravitatea cea mai mare, și care necesită tratamentul de cea mai lungă durată.
Când survin complicații în evoluția leziunilor traumatice inițiale, durata îngrijirilor medicale va
cuprinde și perioada necesară tratării acestora, specificându-se cauza apariției lor.
Unele afecțiuni preexistente (diabet zaharat, afecțiuni hematologice, ciroză hepatică, etc), pot
constitui cauze de prelungire a duratei îngrijirilor medicale sau chiar a constituirii de sechele, fiind
necesară consemnarea acestora, cu precizarea duratei obișnuite a tratamentului necesar în cazul unei
evoluții normale.
Durata îngrijirilor medicale în cazul fracturilor cuprinde pe lângă intervalul de imobilizare și
perioada necesară recuperării funcționale prin fizioterapie.
Pe lângă criteriul obiectiv al tratamentului efectuat, medicul legist trebuie să țină seama și de
gravitatea în sine a leziunii.
Astfel, unele leziuni, deși practic nu beneficiază de un tratament medical propriu-zis, prin
localizarea și intensitatea lor, din punct de vedere medico-legal se apreciază că necesită o anumită
perioadă de îngrijri medicale, deși nu se intervine efectiv terapeutic.
Exemple în acest sens sunt fracturile oaselor proprii nazale fără deplasare, fisurile sau fracturile
costale, unele fracturi ale neuro și viscerocraniului fără modificări neurologice.
În situația în care medicul legist constată întârzieri în aplicarea tratamentului, deficiențe
terapeutice, sau agravarea intenționată a leziunilor, toate acestea generând un număr mai mare de zile de
îngrijiri medicale, el este obligat să menționeze în concluziile documentului medico-legal aspectele care
au condus la aceată creștere, față de cele care ar fi fost acordate dacă aceste împrejurări nu ar fi apărut.
În concluzie, utilizarea acestui criteriu medico-legal de cuantificare a gravității unor leziuni
traumatice, presupune raportarea la o perioadă de timp necesară aplicării tratamentului medical în
ansamblul său, fără a fi divizat în părțile constitutive.
Se are astfel în vedere actul medical în totalitea sa, interpretat ca o prestație unică, fără a se face
referire la diferitele tipuri de îngrijri medicale din care este alcătuit.
Articolul 194 Noul Cod Penal, intitulat „Vătămarea corporalăˮ include pe lângă durata îngrijirilor
medicale și alte criterii de evaluare a gravității unui traumatism, prin anumite consecințe posibile, acestea
fiind: o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul și punerea în primejdie a vieții
persoanei.

1. Infirmitatea posttraumatică
Prin infirmitate se înțelege o vătămare corporală gravă, un prejudiciu cu caracter permanent, care
poate fi de ordin strict morfologic, morfofuncțional sau numai funcțional, producând un handicap fizic
și/sau psihic, și care generează persoanei respective o stare de inferioritate.
Handicapul fizic poate fi reprezentat prin:
- pierderea unui organ și/sau încetarea sau diminuarea semnificativă și permanentă a
funcționalității acestuia;
- pierderea sau reducerea semnificativă și permenetă a unui simț;
- lipsa unui segment corporal și/sau paralizia ori alterarea semnificativă și permanentă a
sensibilității locale;
Handicapul psihic, indiferent de de forma și intensitatea sub care se manifestă, trebuie să aibe un
substrat organic obiectivabil.
Infirmitatea se poate constitui imediat posttraumatic, sau la un interval de timp de la traumatism.
Cea imediată apare atunci când gravitatea inițială a leziunilor traumatice este foarte mare, cum ar
fi amputația unui deget sau al unui membru, iar cea tardivă este constituită după epuizarea tuturor
posibilităților terapeutice și de recuperare.
În cazul în care urmările negative ale traumatismului pot fi corectate, indiferent de perioada de
timp necesară, și de metoda terapeutică folosită, nu poate fi stabilită existența unei infirmități.
Există și situații în care prejudiciul anatomic este real, dar prin importanța sa morfologică minimă,
nu poate fi considerat drept o infirmitate, cum ar fi apendicectomia, anumite cicatrice, lipsa unei porțiuni
mici a falangei distale a unui membru, etc.
Spre deosebire de infirmitate, invaliditatea include în mod obligatoriu un deficit funcțional, chiar
dacă acesta nu este asociat cu o modificare anatomică, și poate avea repercusiuni asupra capacității de
muncă a individului.
Invalidul poate avea capacitea de muncă păstrată, scăzută sau pierdută.
Invaliditatea de gradul I. semnifică pierderea totală a capacității de muncă, asociată cu
imposibilitatea victimei de a se autoîngriji, fiind nevoie de supraveghere și îngrijire din partea altei
persoane.
Invaliditatea de gradul II. constă în pierderea totală a capacității de muncă, dar cu posibilitatea
invalidului de a se servi, fără ajutorul altei persoane.
Invaliditatea de gradul III constă în pierderea parțială a capacității de muncă, invalidul având
posibilitatea de a-și continua activitatea la același loc de muncă, dar cu program redus, sau poate
desfășura o activitate mai ușoară, cu program normal de lucru.
2. Prejudiciu estetic grav și permanent
Este o vătămare corporală gravă, constând în deformarea morfologică evidentă, semnificativă și
permanentă a unei regiuni corporale, indiferent de localizare, și care alterează aspectul estetic armonios al
acesteia, punând persoana respectivă în condiții de inferioritate.
Dacă în unele cazuri aprecierea prejudiciului estetic se poate face imediat după producerea
leziunii, în general precizarea caracterului permanent al acestuia nu se poate face decât la intervale de
timp mai mari, după epuizarea tuturor posibilităților terapeutice medico-chirurgicale și de recuperare.
Leziunile feței, pentru a putea fi încadrate în noțiunea de prejudiciu estetic grav și permanent,
trebuie să determine o modificare cu caracter permanent, care să producă o deformare vizibilă, evidentă, a
reliefului feței sau a celor învecinate (gât, urechi), cu alterarea semnificativă a aspectului, armoniei,
simetriei, sau mobilității acelei regiuni corporale.
La aprecierea unui prejudiciu estetic trebuie ținut cont în unele situații și de particularitățile
individuale legate de vârstă, sex, statut social, aceeași consecință posttraumatică putând avea repercusiuni
diferite asupra a două persoane, cum ar fi cazul unei lucrătoare la fabrică versus o prezentatoare la
televiziune.
Pierderea dinților, inclusiv a celor frontali nu constituie prejudiciu estetic, dacă acesta poate fi
remediată în totalitate prin proteze dentare fixe, funcționale și fizionomice.
3. Avortul posttraumatic
Acest criteriu indirect de evaluare medico-legală posttraumatică semnifică întreruperea cursului
normal al sarcinii, urmat de expulzia/extragerea de necesitate a fătului, ca o consecință a traumatismului
exercitat asupra unei femei gravide.
Pentru a deveni incidente prevederile Art. 194 Cod Penal, este indiferent dacă autorul faptei
cunoaște sau nu existența stării de graviditate a victimei, dar desigăr că, în caz afirmativ, și mai ales dacă
prin lovire intenționează producerea avortului, aceste considerente constituie circumstanță agravantă.
Obiectivele principale în aceste cazuri sunt:
- felul, localizarea și intensitatea leziunilor traumatice;
- prezența și vârsta sarcinii în momentul lovirii;
- mecanismul de producere a leziunilor traumatice;
- realitatea avortului, datele primelor semne și evoluția acesteia;
- dacă există legătură de cauzalitate între leziunile suferite și întreruperea cursului sarcinii.
În cazul sarcinilor aproape de termen, declanșarea prematură a travaliului, urmată de moartea
produsului de concepție, fie direct prin traumatism, fie prin imaturitate, fapta este incadrabilă în același
articol de lege.
4. Punerea în primejdie a vieții victimei
În conformitate cu cerințele legii penale, se consideră că o leziune traumatică a pus în primejdie
viața unei persoane, atunci când există pericolul real ca leziunea traumatică respectivă să determine
moartea victimei în lipsa aplicării unui tratament medical adecvat și la timp instituit, și independent de
rezistența uneori crescută a organismului traumatizat, care permite în aceste cazuri supraviețuirea victimei
chiar și în lipsa asistenței medicale.
Ea se referă fie la gravitatea inițială a leziunilor traumatice, fie la iminența sau apariția de
complicații care pot duce la moartea victimei.
Astfel, aspectele privind periculozitatea pentru viață, îmbracă două condiții principale:
- de certitudine, care poate fi evaluat imediat după producerea leziunii (stare de șoc, comă
profundă, insuficiență cardio-circulatorie sau respeiratorie acută) sau tardiv, prin examinarea tuturor
datelor medicale consemnate pe parcursul evoluției leziunilor;
- de prezumție, care se referă la aprecierea potențialului de periculozitate al unei leziuni, în funcție
de gravitatea acesteia, și de evoluția obișnuită (de exemplu plăgile penetrante toracice și abdominale).
Ceea ce este esențial în aprecierea unei leziuni ca fiind primejdioasă pentru viață este deci,
pericolul iminent, tardiv sau potențial, respectiv ca leziunea să determine moartea în cazul în care acest
pericol nu a fost înlăturat de un tratament medical eficace și la timp acordat, sau de rezistența neobișnuit
de mare a organismului.
Pentru o interpretare unitară se consideră ca leziuni care pun în primejdie viața persoanei,
următoarele sindroame și afecțiuni posttraumatice:
- traumatism cranio-cerebral acut închis sau deschis, cu modificări neurologice obiective grave, cu
stare comatoasă, sau prin complicații directe ori indirecte ce ar putea duce la moarte (leziuni vasculare
posttraumatice, complicații infecțioase, edem cerebral masiv și difuz, etc);
- leziuni craniene penetrante în cutia craniană, cu sau fără antrenarea de corp străin, în măsura în
care produc complicațiile arătate la aliniatul precedent;
- traumatisme vertebromedulare cu instalarea unui sindrom neurologic grav, ori complicații
infecțioase grave apărute în evoluția lor;
- politraumatisme urmate de șoc decompensat și prelungit;
- septicemii ori stări toxico-septice postrtraumatice;
- traumatisme toracice cu fracturi costale multiple, urmate de insuficiență respiratorie acută cu
stare de șoc, și hemopneumotorace;
 - leziuni penetrante în cavitatea toracică cu hemopneumotorace accentuat, cu leziuni ale cordului;
- plăgi penetrante abdominale, cu lezare de organe interne;
- leziuni traumatice cu lezarea vaselor mari și mijlocii, la care pentru oprirea hemoragiei grave
este absolut necesară intervenția chirurgicală;
- leziuni renale grave, care necesită intervenție chirurgicală;
- complicații infecțioase ale plăgilor penetrante toracoabdominale, și după leziuni traumatice ale
rinichiului, ureterelor, uretrei și vezicii urinare.
 Capitolul 5.
TRAUMATOLOGIE MECANICĂ

Traumatismele mecanice reprezintă cea mai frecventă modalitate de producere a unor leziuni
traumatice, producându-se atât accidental, cât și în mod voluntar, ca act de auto sau heteroagresiune,
constituind 75-80 % din activitatea expertală a medicului legist, atît în expertiza privind persoanele în
viață, cât și la cadavru.
Leziunile traumatice sunt abordate în mod diferit de către medicul clinician și medicul legist:
primul este interesat în special de aplicarea măsurilor terapeutice adecvate, în timp ce medicul legist va
interpreta leziunile prin prisma consecințelor juridice, oferind organului de justiție elementele medicale
obiective necesare încadrării juridice a faptei.
Agenții traumatici mecanici sunt obiecte contondente sau dure, care pot produce leziuni traumatice
prin energia lor cinetică și potențială, venind în contact cu corpul uman, în cadrul unui eveniment
traumatic produs în diverse circumstanțe.
O acțiune traumatică are în general un efect direct, local, prin contactul nemijlocit dintre obiectul
vulnerant și corpul omenesc. În cazul traumatismelor de intensitate mare, organismul prezintă adeseori
reacții generale, ce caracterizează starea de boală traumatică. Complicațiile imediate sau tardive, locale
sau generale, pot fi de asemenea, sursa unor modificări organice de multe ori ireversibile.
Expertiza medico-legală este interesată în primul rând de modificările lezionale posttraumatice,
capabile să genereze tulburări funcționale sau moartea, iar explicarea acestor consecințe posttraumatice se
face prin definirea și descrierea leziunilor, și nu prin utilizarea doar a termenului general de traumatism,
prin care se exprimă exclusiv modalitatea de producere a acestor leziuni.
Agenții traumatici mecanici se clasifică astfel:
1. Corpuri contondente sau dure:
a). cu suprafață mică ( până la 16 cm pătrat)
- neregulată (piatră, pumn)
- regulată, cu formă geometrică (sferică, cilindrică, poliedrică)
b). cu suprafață mare (peste 16 cm pătrați)
- plană (scândură, sol cu spuprafață plană)
- neregulată (vehicule, sol cu proeminențe)
2. Obiecte cu vârfuri și/sau lame ascuțite
- înțepătoare (ac, furcă, andrea, sulă, cui, etc)
- tăietoare (brici, lamă de bărbierit, sticlă, etc)
- înțepătoare-tăietoare (cuțit sau briceag cu vârf ascuțit)
- tăietoare-despicătoare (topor, sapă, sabie, etc)
3. Suflul unei explozii
4. Proiectile
Suflul exploziei nu este propriu-zis un corp contondent sau dur, dar datorită particularităților
leziunilor traumatice pe care le produce în organism, poate fi inclus în categoria agenților traumatici
mecanici.
Această clasificare și sistematizare este extrem de utilă, deoarece agenți traumatici diferiți
determină aspecte lezionale distincte, făcând posibilă identificarea retrospectivă a tipului de agent
vulnerant, pornind de la aspectul lezional constatat.
Pe lângă caracteristicile morfologice ale agențilot traumatici mecanici, aspectul unei leziuni
traumatice este influențat și de alți factori, cum sunt: caracteristicile regiunii corporale vizate, intensitatea
lovirii, și direcția de lovire, respectiv înclinarea obiectului vulnerant în raport cu suprafața corporală.
Aceasta deoarece, o acțiune traumatică are un caracter dinamic, mai ales în cazul
heteroagresiunilor, în care agresorul, agentul vulnerant, cît și victima sunt în mișcare, determinând situații
variate privind raportul dintre obiectul producător și cel de receptor al forței lezionale.
Principalele modalități de producere a leziunilor traumatice mecanice se clasifică astfel:
- lovire activă cu corpuri contondente, sau alți agenți traumatici mecanici;
- lovirea pasivă a corpului de diferite planuri dure sau obiecte (căderea și precipitarea);
- comprimarea corpului sau a unui segment corporal între două planuri dure;
- mecanisme lezionale complexe.
 În funcție de aceste tipuri de obiecte, leziunile traumatice externe și interne au caracteristici
diferite, dar trebuie să ținem seama și de faptul că același obiect poate avea caracteristici deosebite, în
funcție de forma și particularitățile sale, și în raport cu porțiunea cu care se produce impactul.
Dacă în multe cazuri localizarea leziunilor traumatice dă indicații prețioase în aprecierea unui
anumit mecanism de producere, există cazuri în care medicul legist trebuie să se limiteze la aprecieri de
probabilitate sau posibilitate.
Cunoașterea împrejurărilor producerii traumatismului, cu examinarea locului faptei și îndeosebi a
corpului vulnerant constuie o condiție principală care, coroborată cu aspectul și localizarea leziunilor,
poate contura sau chiar preciza mecanismul lezional.

5.1 Leziuni traumatice primare

Observarea, localizare, descrierea, și interpretarea corectă a acestora, atât la persoanele în viață,

cât și la cadavre, are o importanță fundamentală în practica medico-legală, de aceste aspecte depinzând
rezolvarea corectă a majorității expertizelor.
Descrierea lor corectă este o condiție esențială a posibilităţii identificării agentului traumatic, și
implicit a stabilirii împrejurărilor în care s-au produs.
Leziunile traumatice primare se clasifică astfel:
A. Leziuni fără soluție de continuitate tegumentară (cu păstrarea integrităţii epidermului):
- echimoza
- hematomul
B. Leziuni cu soluție de continuitate tegumentară (cu afectarea integrităţii epidermului):
- excoriaţia
- plaga
1. Echimoza
Este o leziune de tip hemoragic, fiind cea mai comună şi mai frecventă marcă traumatică, putându-
se produce în cele mai diverse împrejurări traumatice: agresiuni, accidente, ori autoproducere.
Orice traumatism contuziv sau compresiv are drept consecinţă rupturi capilare dermo-
hipodermice, şi în condiţiile existenţei circulaţiei, extravazarea forţată cu infiltraţie sanguină a ţesuturilor
adiacente, ea putând deci apărea doar în timpul vieţii.
Apare de regulă la locul impactului agentului vulnerant, dar se pot manifesta şi la distanţă, prin
difuziunea sângelui de-a lungul fasciilor, tendoanelor sau a altor structuri tisulare, în sensul forţei
gravitaţionale. Întinderea echimozei variază în funcţie de energia cinetică a agentului, de caracteristicile
zonei traumatizate, precum şi de numărul şi calibrul vaselor afectate. După extravazare, majoritatea
hematiilor rămân bine fixate în reţeaua de fibrină a cheagului, neputînd fi dislocate la cadavru de jetul de
apă; o mică parte din hematii pot fi transportate în ganglionii limfatici regionali.
Dimensiunile echimozei depind de intensitatea cu care acționează agentul traumatic, de zona
interesată (în cazul țesuturilor mai laxe și bine vascularizate acestea sunt mai bine exprimate), de
fragilitatea vasculară, de existența tulburărilor de coagulare, etc.
Echimozele pot fi izolate, dar de multe ori confluează ori se întrepătrund.
Pentru medicul legist sunt esenţiale trei aspecte: culoarea, forma, şi localizarea lor.
Culoarea echimozelor permite aprecierea vechimii acestora, fiind legată de modificările
hemoglobinei din hematiile extravazate.
Astfel, în primele ore echimoza este roşie, datorită oxihemoglobinei şi vasodilataţiei iritative
histaminice. Hemoglobina pierzînd oxigenul, echimoza devine violacee, această culoare persistînd câteva
zile. În urma proceselor de degradare a hemoglobinei în globină şi hematină, cu pierderea fierului din
aceasta din urmă, devine maronie între zilele 3-7 de la producere. Această culoare este conferită şi de
oxidarea fierului cu apariţia hemosiderinei. Prin oxidarea bilirubinei, mai ales la periferia leziunii, apare
biliverdina, care dă tentă verzuie echimozei. Ulterior, sub acţiunea fagocitelor şi a enzimelor tisulare, au
loc procesele de remaniere, cu persistanţa unei tente gălbuie a echimozelor, până la dispariţia completă.
Modificările de culoare nu se produc simultan pe toată suprafaţa echimozei, astfel încât pe o
echimoză se pot observa culori şi nuanţe diferite, marginile acesteia putând prezenta culoarea fazei
evolutive următoare: o echimoză maronie poate avea pe margini o culoare verzuie, una verzuie poate avea
margini gălbuie, etc.
 La nivelul mucoaselor bucale şi genitale evoluţia nu se manifestă prin modificările de culoare
susamintite, coloraţia roşietică sau violacee iniţială păstrându-se, dispărând treptat, într-un timp mai
îndelungat prin reducerea treptată a dimensiunilor.
Întreaga evoluţie a unei echimoze are loc în medie în 8-20 zile, depinzând de unele particularităţi
locale sau generale, dar şi de întinderea şi profunzimea extravazatului.
Forma echimozei poate fi indicatorie privind caracteristicile agentului vulnerant, dar datorită
difuzării sângelui extravazat, aceasta depășește conturul strict al locului de impact, făcând identificarea
uneori dificilă sau imposibilă.
În anumite situații, totuși, forma echimozelor permite aprecierea anumitor caracteristici ale
agentului vulnerant:
- echimoza în bandă, cu centrul palid, sugerează acțiunea unui corp contondent de formă alungită
(vergea, băț, bici, etc);
- echimozele rotunde sau ovalare sunt sugestive pentru acțiunea compresivă a degetelor, iar cele
semilunare sub acțiunea unghiilor;
- în cazul accidentelor de trafic rutier, cu călcarea victimei, pe corpul acestuia se poate imprima
sub forma unui placard echimotic neomogen desenul roţii de cauciuc al autovehiculului, care poate
permite identificarea acestuia.
Un aspect particular „în amprentă de țesătură” al echimozelor permite demonstrarea faptului că
agentul traumatic a acționat prin intermediul îmbrăcămintei și nu direct asupra tegumentului.
Localizarea echimozelor este foarte variată, putând interesa orice regiune corporală, unele
localizări putând fi sugestive pentru un anumit act: la gât, echimozele rotunde sau ovalare reproducând
pulpa degetelor, iar cele semilunare a unghiilor, indică o acţiune de comprimare a gâtului; aceleaşi leziuni
aflate pe feţele interne ale coapselor un viol sau o tentativă de viol.
Situarea echimozelor în anumite regiuni corporale poate permite deducerea mecanismului activ
sau pasiv de producere a lor. Astfel, cele situate pe părțile proeminente ale corpului (coate, genunchi, iar
la nivel facial arcadele sprâncenoase, vârful nasului, mentonul, etc), sunt sugestive pentru mecanismul
pasiv, iar cele situate în zone mai ferite prin poziția lor anatomică, sunt produse mai probabil prin
mecanism activ. Un exemplu bun în acest sens sunt echimozele palpebrale, care constituie un indiciu de
lovire directă, activă cu corp dur, localizarea în această regiune excluzând posibilitatea lovirii de un plan
dur, regulat, exceptând cele în monoclu sau binoclu, produse prin difuzarea sângelui de la nivelul unei
fracturi de etaj anterior al bazei craniului.
Valoarea medico-legală a echimozelor:
- atestă realitatea unui eveniment traumatic;
- uneori permit aprecierea mecanismului de producere (activ, pasiv sau compresiv);
- indicator asupra numărului lovirilor;
- indicator privind natura şi caracteristicile agentului vulnerant;
- indicator privind data producerii leziunilor traumatice, prin modificările de culoare;
- valoare de reacţie vitală, respectiv a faptului că leziunile s-au produs în timpul vieţii victimei.
La cadavru este necesar diagnosticul diferenţial cu lividităţile cadaverice: în prima fază, de
hipostază, lividităţile cadaverice dispar la digitopresiune, cu reapariţia lor imediată, spre deosebire de
echimoze care nu dispar; mai târziu prin testul spălării cu apă, astfel încât la secţionarea pielii la locul
suspect, sângele se spală în cazul lividităţilor, rămânând fixat în ţesuturi în cazul echimozelor.
O formă particulară a echimozelor este reprezentată de eritemul posttraumatic, în care
intensitatea lovirii sau a compresiunii fiind mică, nu se produc rupturi capilare, ci doar o vasodilataţie a
zonei de impact.
Se prezintă sub forma unei zone de coloraţie roşietică, ce dispare la digitopresiune, putând
reproduce forma obiectului vulnerant, cum ar fi de exemplu dungile roşietice ce apar la locul lovirii cu
palma (degetele).
Eritemul postraumatic este o leziune traumatică produsă nu prin ruptură, ci prin hiperemie
vasculară, produsă sub acțiunea unui agent traumatic de intensitate mică.
Se prezintă ca o arie tegumentară hiperemică, de culoare roșie, bine delimitată, asociată uneori cu
o minimă tumefiere subiacentă. Este o leziune superficială, care dispare rapid în cîteva minute, mai rar în
câteva ore, de gravitate minimă și nu necesită îngrijiri medicale, nefiind evidențiabilă la cadavre.
Are totuși valoare medico-legală, constând în faptul că atestă realitatera traumatismului, uneori
furnizând informații despre agentul vulnerant, cum ar fi în cazul lovirii cu palma, eritemul putând
reproduce conturul degetelor. Examinarea trebuie efectuată rapid după producerea traumatismului,
existând riscul dispariției acesteia.
2. Hematomul
Este o acumulare de sânge în țesuturi, consecutivă unui traumatism contuziv mai puternic, cu
ruptura unor vase sanguine cu un calibru mai mare decât în cazul echimozelor. Își modifică culoarea într-
un timp mai îndelungat decât în cazul echimozelor, datorită cantității mai crescute de sânge.
Poate avea o localizare superficială, caz în care prezintă o anumită fluctuență, putând denivela
suprafața respectivă, sau profundă, depistabilă prin investigații paraclinice imagistice. După mărime se
deosebesc hematoame mici, cu câțiva mililitri de sânge, medii, și voluminoase, până la 1-2 litri.
Apare de regulă la locul acțiunii agentului traumatic, dar poate să apară sub formă de echimoză
sau hematom și la distanță, datorită difuziunii sângelui de-a lungul fasciilor, tendoanelor și aponevrozelor.
Fiind acumulări mai mari de sânge, hematoamele pot determina tulburări funcționale uneori grave
prin compresiune, ori șoc hemoragic și traumatic, când sunt numeroase și întinse pe suprafețe mari.
În unele situații, când evoluția este prelungită, trenantă, hematomul se poate închista, ori poate
apărea organizarea fibroasă, fiind necesară cura chirurgicală.
3. Excoriația
Se produce prin frecarea de piele a unui corp dur cu suprafață rugoasă, sau a unui obiect ascuțit cu
vârf sau lamă, rezultând o detașare a epidermului în sensul direcției de mișcare.
Poate fi superficială, când interesează strict epidermul, fiind fără sângerare, și acoperită cu o crustă
seroasă, sau profundă, când interesează și papilele dermale, caz în care leziunea sângerează, și este
acoperită de o crustă hematică.
Forma și localizarea excoriațiilor poate sugera un anumit act.
Astfel, excoriațiile semilunare date de unghii, localizate perioral sau perinazal pot sugera o
suforare, în timp ce la gât pot semnifica o sugrumare, permițând chiar stabilirea poziției victimei față de
agresor. Aceleași leziuni, aflate pe fețele interne ale coapselor sau pe sâni, pot fi urmarea unui viol sau
tentativă de viol. Când un segment corporal este frecat de o suprafață rugoasă, cu producerea de excoriații
liniare, paralele între ele, pe alocuri confluente, indică un mecanism de târâre, ce apare frecvent în
accidentele de trafic rutier.
Direcția producerii excoriației poate fi apreciată după anumite caracteristici: la locul de impact
este mai adâncă, iar distal devine mai superficială, putând exista la acest nivel resturi epidermale, sub
forma unor depozite albicioase.
4. Plaga
Plăgile sau rănile sunt soluții de continuitate ale tegumentelor, interesînd toate straturile pielii, și a
căror denumire este dată de instrumentul cu care sunt produse.
Pot fi superficiale sau profunde, iar la rândul lor cele profunde pot fi nepenetrante sau penetrante
în cavități (craniană, toracică, abdominală).
Cele penetrante pot fi perforante, dacă traversează organe cavitare (stomac, intestine, vezica
urinară sau biliară), sau transfixiante, dacă interesează organe parenchimatoase (ficat, splină, rinichi).
Clasificarea plăgilor după instrumentul producător:
- plaga contuză sau zdrobită
- plaga înțepată
- plaga tăiată
- plaga înțepată-tăiată (înjunghiată)
- plaga despicată
- plaga împușcată
Plaga contuză sau zdrobită
Este produse prin lovire cu sau de corp dur, cu suprafață plană sau neregulată, prin învingerea
rezistenței și elasticității pileii, și se caracterizează prin profunzime de regulă mică, margini și fund
anfractuos, sângerare de obicei mică, cu tendință de suprainfectare.
Există mai multe varietăți de plăgi contuze, în funcție de mecasnismul de producere,
caracteristicile obiectului vulnerant și regiunea corporală interesată.
Plaga plesnită se produce prin strivere, atunci când corpul contondent lovește piele aflată imediat
deasupra unui plan dur, osos (calota craniană, coate, genunchi), și se caracterizează prim margini relativ
drepte cu mici anfractuozități și dehiscență mică, datorită prezenței unor punți tisulare ce nu permit
îndepărtarea largă a marginilor.
 Plaga mușcată poate fi produsă de om sau animale, și de regulă este cu pierdere de țesuturi moi
uneori mare, cum este de exemplu la mușcătura de urs. La om, prin reproducerea formei arcadelor dentare
poate avea valoare de identificare-marca mușcată, avînd tendință la suprainfectare, datoră florei bacteiene
bogate, din cavitatea bucală.
Mușcătura umană produsă pe o suprafață plană a corpului (obraz, umăr, brațe, etc), se prezintă sub
forma a două semicercuri de echimoză, ca două paranteze, cu convexitățile dispuse în sens opus între ele,
pe care se imprimă amprenta dinților, sub forma unor excoriații sau plăgi paralele între ele, corespunzător
fiecărui dinte.
Plaga sfâșiată și scalpările produse prin mecanism de smulgere, realizează detașări și scalpări.
Plaga înțepată
Se produce prin îndepărtarea laterală a țesuturilor prin acțiune de pană, fără lipsă de substanță,
fiind în funcție și de calibrul obiectului înțepător.
Astfel, plăgile produse cu ace subțiri, prezintă la nivelul pielii un punct roșietic, iar la obiecte cu
calibru mai mare, se produce o dilacerare paralelă cu direcția fibrelor elastice, plaga cutanată avînd în
acest caz o formă alungită, în fantă, cu margini egale, apropiate, ascuțită la capete.
Obiectivarea inexistenței de lipsă de substanță se poate face prin apropierea marginilor plăgii, care
se aliniază perfect, dar această apropeire obținându-se numai într-un singur sens, întinderea pielii în sens
contrar ducând la producerea de unghiuri obtuze.
Canalul format de obiectul înțepător nu corespunde întotdeauna lungimii acestuia: este mai mic
când instrumentul nu pătrunde în întregime în țesuturi, iar când sunt perforate numai țesuturi moi poate fi
mai lung, datorită compresiunii acestora în momentul înțepării. Acest fapt se verifică de exemplu în cazul
plăgilor înțepate ale peretelui abdominal anterior, cînd un instrument relativ scurt poate duce la lezarea de
organe interne.
Plăgile înțepate pot duce la hemoragii exteren sau interne, pneumotorax, ori la complicații tardice
de tip infecțios, cum ar fi peritonita prin perforarea intestinelor, sau de tipul abceselor și flegmoanelor.
La cadavre trebuie examinată cu deosebită atenție plăgile înțepate produse prin injecții, urmărind
vechimea, localizarea (în zonele de elecție sau în afara lor), și numărul acestora. În cazul unei injecții cu
puțin anterior decesului, se va putea pune în evidență substanța care a fost injectată.
La persoanele în viață se vor nota regiunea unde s-a efectuat injecția, eventualele modificări sau
sechele produse de substanță prin injectarea paravenoasă, ori complicațiile infecțioase (abcese,
flegmoane). Înțepăturile de insecte dau reacții variabile locale sau generale, în funcție de natura toxicului
introdus prin înțepături, și de reactivitatea generală individuală a organismului.
Plaga tăiată
Este produsă de intrumente tăietoate, care au doar lamă tăioasă, fără vârf, cum ar fi lama sau
briciul, și se caracterizează prin margini perfect regulate, liniare, fără lipsă de substanță.
La locul impactului cu obiectul tăietor profunzimea este cea mai mare, superficializîndu-se apoi
trepat, putîndu-se termina cu o excoriație, numită codița plăgii. Dacă lama instrumentului acționează oblic
în raport cu suprafața corporală, rezultă lambouri cutante, cu denudarea pielii.
Cînd plaga tăiată este perpendiculară pe fibrele elastice ale pileii, marginile acesteia se depărtează,
fenomen care nu apare dacă direcția plăgii este paralelă cu aceste fibre. Mușchii, prin proprietatea lor
fiziologică de a se contracta, contribuie și ei la depărtarea marginilor plăgii: după secționare, fragmentele
rezultate nu mai au decât un singur punct de inserție fiecare, spre care se vor apropia prin contracție.
Profunzimea plăgii tăiate este în funcție de gradul de ascuțime a lamei, de forța cu care este
mânuită, înclinația obiectului față de suprafața vizată, precum și de rezistența țesuturilor secționate. Se pot
produce mutilări, desfigurări, amputări ale unor segmente corporale (pavilionul urechii, penis, mamelon,
vârful nasului, deget, etc).
Evident, de gravitate maximă sunt plăgile tăiate profunde ale gâtului, datorită proprietăților
anatomice ale acestei regiuni corporale, cu prezența unor vase sanguine de calibru mare, relativ ușor
accesibile agentului vulnerant.
Gravitatea plăgii tăiate este în funcție de profunzimea și implicit de leziunile organice pe care le
produce. Astfel, deschiderea marilor vase sanguine de la nivelul gîtului, inghinal, sau la membrele
superioare, pot duce rapid la deces prin hemoragie externă. Moartea este mai rapidă în cazul lezării unei
artere decât cea a unei vene, la aceasta din urmă putând să apară embolie gazoasă ca mecanism
tanatogenerator.
Plaga înțepată-tăiată (înjunghiată)
 Sunt rezultatul acțiunii instrumentelor de tipul cuțitului, pumnalului, și recunosc dublul mecanism
de acține: înțepare cu vârful, urmată de tăierea cu lama ascuțită. Dacă plaga este lungă și adâncă, se
numește plagă spintecată, cel mai frecvent apărând în regiunea abdominală.
Agentul traumatic acționând atât prin vârful lui, cât și prin una sau mai multe lame ascuțite,
aspectul leziunii este în funcție de caracteristicile agentului vulnerant. Astfel, dacă lama are două tăișuri,
plaga, de aspect fuziform, va avea un unghi ascuțit la ambele captete, iar dacă are un singur tăiș, numai
una din capete va fi ascuțită, celaltă fiind ușor rotunjită. La capătul cu unghiul ascuțit, poate apărea
similar plăgilor tăiate, o excoriație liniară, rezultată din scoaterea lamei din plagă, numita codiță plăgii.
Gradul de îndepărtare a buzelor plăgii este în funcție de regiunea corporală interesată, și implicit
de faptul dacă este paralelă, oblică sau perpendiculară pe fibrele elastice din piele, cea mai mare fiind în
cazul celei din urmă, ca în cazul plăgilor tăiate.
Pentru punerea în evidență a formei unghiurilor plăgii, este necesară apropierea buzelor acesteia,
deoarece, mai ales când rana este perpendiculară pe fibrele elastice ale pielii, aceasta poate să apară ovală
la o primă inspecție, cu ambele extremități rotunjite.
Lungimea plăgii cutanate va fi măsurată după apropierea buzelor plăgii, dar aceasta nu corespunde
lățimii lamei, decât în situația în care aceasta a pătruns și a ieșit perpendicular pe suprafața pielii. În
general, lungimea plăgii depășeste lățimea lamei, deoarece din cauza pătrunderii oblice a instrumentului
în țesuturi, tăișul va inciza tegumentele pe o distanță mai mare.
Canalul și respectiv traseul format în țesuturi de către agentul vulnerant corespunde ca înclinație
direcției de aplicare a loviturii.
Lungimea canalului nu corespunde de regulă lungimii lamei instrumentului: este mai scurtă dacă
lama nu pătrunde în întregime, și mai lungă, dacă aceasta pătrunde în întregime, datorită compresiunii
exercitate de instrument.
Traiectul plăgii poate fi urmărit la cadavru strat cu strat, orientându-ne după sediul leziunilor
interne asociate cu infiltrat sanguin. Spre deosebire de mușchii care se retractă, aponevrozele, seroasele,
ficatul sternul, craniul, reproduc destul de fidel caracteristicile lamei, dacă lovitura s-a aplicat
perpendicular. Plaga inimii poate avea un aspect semicircular, deoarece prin contracție se lovește încă
odată de lama tăioasă a obiectului vulnerant.
Cuțitul sau pumnalul pot face răni mai profunde decât lungimea lamei, deoarece dacă lovitura
aplicată este suficient de puternică, mânerul obiectului vulnerant poate deprima țesuturile moi ale regiunii
corporale vizate.
Ceea ce caracterizează îndeosebi aceste răni, dacă sunt penetrante în cavitățile corpului, este
caracterul lor de gravitate, prin interesarea organelor interne.
Plaga despicată
Este produsă cu intrumente grele, despicătoare, cum ar fi toporul, satârul, securea, barda sau sapa.
În funcție de ascuțimea lamei, marginile plăgilor despicate pot fi asemănătoare cu cele ale unei
plăgi tăiate sau cu cele ale unei plăgi plesnite. Lungimea plăgii corespunde cel mai frecvent cu lungimea
lamei. Fiind vorba de instrumente grele, leziunile produse sunt grave, putând produce fracturi liniare sau
multieschiloase, asociate cu zdrobirea țesuturilor moi adiacente, uneori și ale organelor interne.
Gravitatea plăgilor despicate este în funcție de profunzimea lor, de interesarea organelor interne,
cel mai frecvent creierul, precum și producerea de hemoragii externe și interne voluminoase.
Complicațiile cele mai frecvente în caz de supraviețuire sunt: hemoragia, infecția și embolia.
Forma cea mai întâlnită a traumatismului prin arme despicătoare o constituie rănirea în cadrul unei
agresiuni. Rănile accidentale sunt posibile, în cadrul accidentelor de muncă și habituale, producerea lor
prin act de sinucidere fiind excepțională.
Depesajul criminal este realizat prin despicarea corpului omenesc în mai multe bucăți, de regulă
cu detașarea membrelor și capului de trunchi, prin lovituri repetate la nivelul articulațiilor, pentru a ușura
ascunderea sau distrugerea cadavrului prin alte mijloace.
 REACȚIILE VITALE

Reprezintă totalitatea modificărilor locale și generale, ce apar la nivelul organismului viu, ca

răspuns la acțiunea unei traume de orice natură, fiind criteriul obiectiv ce permite diferențierea leziunilor
traumatice produse în timpul vieții, de cele apărute postmortem, precum și apreciarea intervalului de timp
trecut de la producerea lor până la moarte.
Diferențierea leziunilor traumatice produse în timpul vieții, de cele produse postmortem este
deosebit de importantă, o interpretare greșită a acestora putând avea drept consecință grave erori judiciare.
Leziunile postmortale pot fi produse fie accidental, fie în mod intenționat.
Accidental aceste leziuni pot apărea în circumstanțe extrem de variate: cadavrele pot fi degradate
de diverse animale; cadavrul unui înecat poate fi transportat de apă și izbit de diferite obstacole; cadavrul
poate fi călcat de un autovehicul, etc.
În cazul celor produse intenționat, de regulă pentru disimularea unei heteroagresiuni, la autopsie se
găsesc două categorii de leziuni traumatice care ar putea fi cauză de moarte, dar numai unele au caracter
vital. Astfel, cadavrul unei persoane poate fi așezată pe calea ferată, sau poate fi expusă la o sursă de foc
în cadrul unui incendiu. Există și cazul spânzurării cadavrului, după ce persoana respectivă a fost omorâtă
prin altă metodă, cum ar fi sugrumarea, sau intoxicația cu diverse substanțe toxice. Alterori cadavrul este
aruncat de la diferite înălțimi.
Reacțiile vitale pot fi locale sau generale.
Cele locale sunt: infiltratul sanguin și hemoragia, coagularea, retracția țesuturilor, inflamația,
procesele distrofice și necrotice, modificările hemoglobinei și modificările enzimatice.
Cele generale sunt: aspiratul pulmonar, embolia, modificările sistemului nervos central, modificări
endocrine, umorale și dismetabolice.
În continuare vom studia cele mai importante din ambele categorii.
1. Infiltratul sanguin și hemoragia
Având în vedere faptul că în focarul lezional infiltratul sanguin se poate constitui numai în
condițiile existenței activității cardiace, care să împingă forțat sîngele în țesuturi, în urma rupturii
capilarelor sanguine, acesta este cea mai importantă și mai comună caracteristică a leziunilor traumatice
mecanice produse în timpul vieții.
La suprafața pielii se prezintă sub forma echimozelor, iar în țesuturile moi perilezionale sub forma
unor zone de infiltrare negricioase-roșietice ce contrastează cu țesuturile adiacente.
Diferențierea lividităților cadaverice de infiltratul sanguin posttraumatic se poate stabili prin testul
spălării cu apă a țesuturilor, și prin examen histopatologic.
De asemenea, cadavrele nu sângerează activ, așa cum se întâmplă în timpul vieții, tot din lipsa
bătăilor cardiace care să pună sângele în mișcare, acesta putând doar curge pasiv din leziuni, sub acțiunea
forței gravitaționale.
Anemia viscerală generalizată este un alt semn cu valoare de reacție vitală, indicând existența în
timpul vieții a unei hemoragii importante, mai ales când aceasta nu s-a produs prea rapid.
Resorbția sângelui în ganglionii limfatici regionali este de asemenea un semn sigur de leziune
vitală, dar care nu poate fi găsit decât după un oarecare timp de supraviețuire. Dacă această supraviețuire
este mai lungă, în ganglionii limfatici tributari regiunii lezate, poate fi evidențiată hemosiderina.
Infiltratul sanguin perilezional poate fi minim, sau chiar poate lipsi în cazul în care decesul survine
foarte repede, aproape instantaneu, în cazul unor leziuni traumatice extrem de grave, sau în cazul unor
leziuni care au survenit după o hemoragie masivă.
2. Coagularea
Conform teoriei fundamentate de Brouardel, orice sânge se coagulează imediat după moarte, după
care se decoagulează printr-un proces de proteoliză fermentativă, care consumă mare parte a fibrinei
formate din fibrinogen, urmat de o recoagulare din care rezultă cheagurile postmortale, și care sunt de
două tipuri, cruorice și lardacei.
Aspectele morfologice macroscopice și microscopice ale cheagurilor produse în timpul vieții și
cele postmortem, derivă din diferența cantitativă a fibrinei din ele.
Astfel, cheagurile cruorice, având cantități mici de fibrină, sunt de culoare roșietică, având aspect
lucios, umed, neted, neaderent de peretele vascular, colabând la secționarea vasului.
 Spre deosebire de acestea, cheagurile produse în timpul vieții, conținând multă fibrină dispusă în
rețea, au un aspect mat, uscat, rugos, aderent de peretele vascular, herniind la secționarea vasului.
Cheagurile lardacei au caracteristicile cheagurilor cruorice, dar datorită sedimentării celulelor albe
în cazul agoniilor lungi, au culoare albicioasă, cu aspect slăninos.
3. Retracția țesuturilor
Plăgile produse în timpul vieții se caracterizează printre altele, prin depărtarea marginilor, dând
impresia de lipsă de substanță, pielea și mușchii având cea mai mare capacitate de a se retracta.
Această proprietate apare mai evidentă atunci când fibrele elastice sau musculare sunt secționate
transversal, determinând o retracție mai mare. În opoziție cu acest aspect, plăgile postmortale au marginile
moi, netumefiate, cu aspect flasc. Nici mușchii nu se contractă postmortem.
Pentru demonstrarea caracterului vital al unei plăgi, este util testul fibrelor elastice elaborat de
Kernbach, bazat pe faptul că o plagă produsă în timpul vieții, duce la ruptura fibrelor elastice și
conjunctive. Aceste fibre se detașează din țesuturile lezate, și se amestecă cu hematiile din focarul
hemoragic, fibrele elastice fiind evidențiabile prin metoda Weigert pentru aceste fibre.
4. Inflamația
Reacția inflamatorie este o manifestare fiziologică, a cărei prezență permite afirmarea cu
certitudine a faptului că leziunea a fost produsă în timpul vieții victimei, caracteristicile reacțiilor tisulare
inflamatorii dând și posibilitatea aprecierii vechimii acesteia.
Desigur, aprecierea reacției vitale prin observarea fenomenelor inflamatorii este cu atât mai
ușoară, cu cât supraviețuirea victimei este mai mare, dar în cele cu spuraviețuiri scurte este esențială
evidențierea primelor manifestări ale acestora, respectiv hiperemia și leucocitoza.
Macroscopic la cadavru semnele inflamatorii pot fi recunoscute prin prezența tumefacției, asociată
cu culoarea roșie a tegumentelor.
Microscopic se vor urmării etapele procesului inflamator, respectiv reacția leucocitară
(leucocitoza, marginația, diapedeza, aglomerarea perivasculară locală), al cărei debut este la circa 15
minute de la producerea leziunii traumatice.
Prezența țesutului de granulație, a limfocitelor, a celulelor plasmatice și eozinofilelor, sunt semne
că leziunea este mai veche.
5. Aspiratul pulmonar
Găsirea în alveolele pulmonare de diverse particule sau substanțe, este o dovadă indubitabilă a
existenței respirației în momentul când căile respiratorii superioare iau contact cu aceste materiale, în
diferite împrejurări.
Astfel, poate fi aspirat în plămân sânge, conținut gastric, apă, funingine sau alte materiale
pulverulente. Pentru a avea valoare medico-legală, respectiv semnificația unei reacții vitale, aspiratul
trebuie pus în evidență nu numai în căile respiratorii superioare, unde ele pot ajunge și după moarte, ci în
bronșiole și alveole, deoarece numai astfel este făcută dovada existenței respirației în momentul
contactului cu materialul aspirat.
Aspirarea sângelui apare cel mai frecvent în plăgile produse la nivelul gâtului, ale regiunii faciale,
fracturi ale viscerocraniului, sau traumatismele pulmonare, deci în toate situațiile în care focarul
hemoragic comunică cu căile respiratorii.
Mai poate fi aspirat în căile respiratorii și conținut gastric, de regulă în stările agonale prin
vomismente, sau stări avansate de ebrietate. Găsirea de funingine în alveolele pulmonare la o persoană
decedată prin arsuri în cadrul unui incendiu, are de asemenea valoare de reacție vitală. Prezența
diatomeelor și a particulelor de nisip la nivel alveolar este semnul vital al unei asfixii mecanice produse
prin înecare.
6. Embolia
Prin embolie se înțelege transportul intravascular al unor materiale, ce nu se regăsesc în mod
normal, fiziologic în sânge, cum ar fi grăsimi, fragmente tisulare, ori materiale străine organismului.
Astfel, pot fi transportate: grăsimi, celule, fragmente de țesuturi, cheaguri sanguine, precum și
diverse materii străine organismului, ele putând fi după starea lor de agregare gazoase (aer, azot), lichide
(uleiuri, coloranți, lichid amniotic), și solide (alifii, alice).
Embolia presupunând prezența activității cardiocirculatorii, poate fi considerată un semn categoric
de reacție vitală, mai ales atunci când după o perioadă de supraviețuire mai mare, apar consecințele
emboliilor: infarctizările.
 Embolia grasă poate să apară în cazul unor leziuni traumatice grave, cu fracturi de bazin sau
femur, fracturi craniene, moartea fiind cu atât mai rapidă cu cât este mobilizată o cantitate mai mare de
grăsime.
Embolia gazoasă apare în cazurile de tăiere a marilor vene ale gîtului, cu aspirarea aerului în
circulația venoasă, în avortul provocat empiric, în boala de cheson, și prin introducerea accidentală sau
intențională de aer prin injecție intravenoasă. În cazul unor leziuni grave toracale, gazele se vor afla nu în
circulația venoasă, cum este în cazurile amintite, ci în cea arterială.
Embolia tisulară poate apărea în cazul unor politraumatisme cu striviri de țesuturi moi, asociate
fracturilor, precum și în contuzii grave abdominale sau cerebrale, putând fi mobilizate fragmente de ficat,
de substanță cerebrală, sau alte țesuturi.
Există și o serie de de reacții cu caracter vital, specifice anumitor cauze de moarte.
În cazul asfixiei mecanice prin spânzurare, se poate demonstra conținutul diferit în histamină
totală și liberă la nivelul șanțului de spânzurare vital, față de cel obținut prin spânzurarea unui cadavu,
având în vedere faptul că în orice traumă celuele eliberează histamină.
Pentru înecare este caracteristic găsirea apei în alveole, spuma albicioasă apărută la nivelul
cavității bucale după scoaterea din apă, denumită și „ciuperca înecatuluiˮ rezultată în urma frecării apei de
pereții căilor respiratorii și amestecării cu mucusul de la acest nivel.
În cazul intoxicațiilor pentru a putea fi considerat ca fiind administrat în timpul vieții, toxicul
trebuie să se regăsească nu numai în tubul digestiv, ci ca dovadă a resorbției, în diferite organe, precum și
la nivelul căilor de eliminare. În cazul unor supraviețuiri mai lungi, pot fi găsite leziuni organice
caracteristice diferitelor substanțe toxice.
 Deontologie și responsabilitate medicală

Medicul are îndatorirea de a acorda asistență medicală corespunzăptoare populației, în domeniul

medical pentru care are pregătire, în limitele mijloacelor tehnico-materiale de care dispune, bolnavii
având dreptul la o asistență medicală de calitate. Exercitarea în condiții corespunzătoare a acestei
activități medicale necesită atât cunoștințe profesionale temeinice, perfecționate continuu, cât și un
comportament ireproșabil în relațiile medic-pacient, medic-medic și medic-societate.
Există în acest sens o etică și o răspundere în etapă a medicului în stabilirea diagnosticului, a
conduitei terapeutice, și a urmăririi bolnavului până la vindecare și după vindecare, această răspundere
incluzând și prevenirea îmbolnăvirilor.
Orice abatere de la îndeplinirea cu profesionalism, conștiință și demnitate a actului medical,
angajează răspundere medicală. Astfel, în raport cu gravitatea conduitei necorespunzătoare și cu
consecințele prejudiciante ale demersului medical, răspunderea poate îmbrăca forma penală,
contravențională, civilă (delictuală sau contractuală) și disciplinară.
Indiferent de specialitatea sa, el are obligația de a acorda primul ajutor medical în orice caz de
urgență, cu îndrumarea bolnavului sau accidentatului spre o instituție sanitară competentă, cu asigurarea
supravegherii acesuia până la dispariția pericolului imediat pentru viața sa, sau până la predarea lui
instituției sanitare sau personalului medical de urgențe.
Constituie urgențe acele cazuri în care neacordarea imediată a asistenței medicale pune în
primejdie nemijlocit viața sau integritatea corporală a victimei, cum ar fi: traumatismele grave,
electrocuția, intoxicații diverse, abdomen acut, etc.
Medicul va lua toate măsurile necesare pentru a nu prejudicia cu nimic starea sănătății pacienților,
prin aplicarea unor metode de investigații și tratament neautorizate, sau care nu sunt necesare pacientului.
Îngrijirea bolnavilor trebuie să se facă în mod nepărtinitor, fără deosebire de rasă, naționalitate,
religie, convingeri politice, poziție socială, vârstă, sex, și independent de relațiile sale personale cu
bolnavul sau cu familia acestuia.
Responsabilitatea medicală reprezintă obligația medicului de a da socoteală asupra rezultatelor ce
decurg din îndeplinirea sau neândeplinirea unor îndatoriri ce compun normele specifice de conduită
profesională, el trebuind să suporte consecințele pentru abaterile de la normele eticii medicale, sau pentru
prejudiciile cauzate bolnavului în diferitele etape ale activității medicale.
În înfîptuirea diferitelor etape ale actului medical, este obligatorie realizarea obiectivelor
prevăzute de lege privind asigurarea sănătății populației. Nerespectarea acestui ansamblu de obligații
profesionale, atrage după sine răspunderea morală sau juridică a medicului.
14. 1. Bazele juridice ale răspunderii medicale ( Răspunderea juridică a medicului)
Elementele raportului juridic medical sunt: subiectele, conținutul, și obiectul.
Subiectul raportului juridic medical sunt persoanele fizice (medicii, asistenții medicali, pacienții),
și persoanele juridice (spitalul, policlinica, casele de asigurări, Colegiul Medicilor), care sunt titulari de
drepturiși obligații.
Conținutul raportului juridic medical reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor subiecților
între care se desfășoară o relație socială și care sunt prevăzute de norma juridică medicală.
Obiectul raportului juridic medical constă în acțiunile sau inacțiunile la care sunt îndatorate
părțile, ori de care acestea sunt ținute să le respecte, sau cu alte cuvinte, conduita pe care o pot avea sau
trebuie să o aibe părțile.
Medicul poate stabili următoarele raporturi juridice:
- medic – pacient
- medic – medic
- medic – asistentul medical
- medic – instituțiile sanitare, inclusiv Colegiul Medicilor și Ministerul Sănătății
Se pot distinge în domeniul fiecărei ramuri de drept mai multe forme ale răspunderii juridice:
răspunderea penală, răspunderea civilă, răspunderea contravențională, răspunderea disciplinară și
răspunderea materială.
 Răspunderea penală este definită ca raportul juridic penal de constrângere, ca urmare a săvârșirii
unei infracțiuni, între stat pe de o parte, și infractor pe de altă parte, raport complex, al cărui conținut îl
formează dreptul statului, ca reprezentant al societății, de a trage infractorul la răspundere, de a-i aplica
sancțiunea prevăzută pentru infracțiunea prevăzută, și de a-l constrânge să o execute, precum și obligația
acestuia de a răspunde pentru fapta sa, și de a se supune restabilirii ordinii de drept și restaurarării
autorității legii.
Răspunderea civilă este dominată de ideea fundamentală a reparării unui prejudiciu patrimonial
produs prin fapta ilicită a unei persoane. Se disting două forme: cea delictuală și cea contractuală.
În cazul răspunderii civile delictuale, obligația încălcată este o obligație legală, cu caracter
general, care revins tuturor, respectiv de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite.
În răspunderea civilă contractuală, obligația încălcată este una concretă, stipulată printr-un
contract preexistent, valabil, încheiată între cel păgubit și cel care și-a încălcat obligațiile contractuale.
Răspunderea contavențională este atrasă în cazul comiterii unei contravenții, definită ca o faptă
ce prezintă un pericol social mai redus decât infracțiunea, faptă prevăzută ca atare de lege sau alt act
normativ, și care este săvârșită cu vinovăție.
Această răspundere se incadrează într-un regim juridic special de drept public, și este legat și de
activitatea organelor administrației publice, respectiv organizarea executării și executarea legii,
necesitând și existența unor sancțiuni pe care le por institui și aplica aceste organe în activitatea lor
executivă.
Răspunderea disciplinară a fost definită ca o instituție specifică dreptului muncii, și constă într-
un ansamblu de norme legale privind sancționarea faptelor de încălcare cu vinovăție de către o persoană
incadrată, indiferent de funcție, sau de postul pe care îl ocupă, a obligațiilor asumate prin contractul de
muncă.
Aceste fapte sunt numite abateri disciplinare, și atrag sancțiuni ca: mustrare, avertisment,
reduceri de salariu, desfacerea contractului de muncă.
Răspunderea materială constă în obligația oricărui salariat de a repara, în limitele prevăzute de
lege pe care l-a creat unității din vina sa, și în legătură cu munca sa. Ea este o instituție specifică dreptului
muncii, obligația de despăgubire a unității derivând din contractul individual mde muncă.
14.2. Responsabilitatea sau culpa medicală (deficiență în acordarea asistenței medicale)
Analizarea cauzelor greșelilor medicale se poate face în raport cu diferitele etape ale actului
medical în diferitele specialități, sau după gravitate, dar cauza cea mai frecventă a acestora este este
neștiința și ignoranța.
Lipsa unor cunoștințe teoretice sau practice, lipsa de îndemânare, lipsa experienței de specialitate,
stau la baza unor posibile erori de diagnostic, și constituie în același timp abateri de la codul deontologic.
O altă cauză care poate atrage după sine erori de diagnostic este superficialitatea, care se referă la
numeroasele etape pe care trebuie să le parcurgă medicul până la formarea diagnosticului; superficialitate
în anamneză, în efectuarea examenelor clinice și paraclinice sunt la originea a numeroase greșeli de
diagnostic și implicit de tratament.
Pentru stabilirea unei culpe sau responsabilități medicale, trebuiesc probate următoarele:
- medicul în cauză avea datoria de îngrijire profesională față de pacientul respectiv;
- în exercitarea îngrijirii profesionale a pacientului, prin acțiune sau inacțiune au existat deficiențe,
care au condus la neândeplinirea cu vinovăție a acestei datorii;
- din aceste deficiențe a rezultat un prejudiciu fizic și/sau psihic al pacientului, între ele existând
legăturăde cauzalitate;
Această culpă sau responsabilitate medicală poate fi de patru feluri:
1. Culpa in agendo sau comisivă: acțiune inadecvată privind actul medical, manifestat prin
stângăcie, imprudență, nepricepere, lipsa dibăciei, nepăsare.
2. Culpa in omitendo sau omisivă, manifestat în cadrul unei inacțiuni, prin neexecutarea unor
acțiuni care ar fi fost necesare.
3. Culpa in eligendo rezidă într-o alegere greșită a procedurilor tehnice (ex. peridurală la la un
spasmofilic, curara la un miastenic, etc), sau într-o delegare a unei persoane nepotrivite.
4. Culpa in vigilando rezidă în nesupravegherea bolnavului (nu se măsoară tensiunea arterială
după o rahianestezie, sângerarea după naștere, etc), încălcarea unei datorii privind solicitarea și obligația
de a răspunde la un consult interclinic, prin nesolicitarea unui ajutor, prin neinformare.
 Datoria de îngrijire se stabilește de la sine, prin exercițiul profesiunii medicale, ori de câte ori un
medic este solicitat, sau chiar nu este solicitat direct, cum este cazul bolnavilor obnubilați și comatoși,
pentru a consulta în contextul programului de serviciu.
Având în vedere coexistența actului medical cu drepturile fundamentale de respectare a intimității
și mdreptul la autodeterminare, niciun pacient nu poate fi examinat împotriva propriei voințe. Astfel,
datoria de îngrijire num există în cazul pacienților care refuză consultația sau procedura medicală
respectivă, exprimându-și liber neacordarea consimțământului implicit și exprimat la consultație sau la
tratament.
În cazul situațiilor de urgență, întâlnite în afara orelor de serviciu, cum ar fi un accident soldat cu
leziuni grave, medicul are datoria de acordare de îngrijiri medicale, până când se asigură că victima a fost
preluată de către un alt medic, sau o mechipă medicală competentă. Medicii experți, cum sunt medicii
legiști sau medicii experți capacitate de muncă au doar datoria de îngrijire de urgență, ca orice cadru
medical.
Deficiențele medicale ce au ca urmare neândeplinirea datoriei de îngrijire se pot manifesta atât
prin comisiune, cât și prin omisiune, fiind necesară delimitarea erorii de greșeală.
Neglijența este forma cea mai gravă, și nu este admisibilă.
Greșeala înseamnă neaplicarea sau nerespectarea unor norme de comportament profesional, pe
care un alt profesionist, în aceleași condiții le-ar fi aplicat. Rezultă că elementul esențial al greșelii îl
constituie capacitatea profesională, care în condiții similare de lucru evită greșeala.
Eroarea înseamnă producerea unui prejudiciu din cauza naturii lucrurilor (evoluție complicată a
bolii, simptomatologie atipică), situație în care orice medic ar fi produs același prejudiciu în aceleași
condiții de lucru.
Angajarea răspunderii profesionale rezidă în delimitarea corectă a celor două noțiuni.
Teoria generală a erorilor profesionale delimitează erori de fapt, ce țin de natura actului medical,
respectiv de natura lucrului în sine, și erori de normă, ce țin de lacune de atitudine profesională.
Eroarea de fapt este neimputabilă medicului, deoarece nu a putut fi prevăzută, în ciuda
diligențelor atente și minușioase. Erorile se datorează unei imperfecțiuni a științei medicale la un moment
dat, unei reactivități particulare a bolnavuloui, care duc la cunoașterea falsă a unei situații de fapt. Ele mse
produc în condițiile unei activități perfect normale.
Deoarece respectă regulile de comportament profesional, eroarea de fapt este susceptibilă doar de
o analiză morală, cu un beneficiu deontologic. Se apreciază că se află în eroare orice medic care, în
aceleași condiții, ar fi fost victima aceleiași capcane.
Eroarea de normă este imputabilă medicului, ea ținând de domeniu conștiinței profesionale și se
omologhează cu greșeala, când nu se respectă normele acceptate unanim, de obicei. Erorile de normă pot
fi comisive (când se face ceva ce nu trebuie), și omisive (când nu se face ce ar trebui făcut), putând fi de
asemenea certe și îndoielnice, ușoare și grave.
Prin studierea erorilor de fapt se pot trage învățăminte care ajută la dezvoltarea științelor medicale,
iar prin cercetarea erorilor de normă, generatoare de prejudicii, se poate încerca evitarea acestora.
În ceea ce privește relația medic-pacient, este importantă eroarea diagnostică prin formularea
incompletă sau greșită a acestuia.
Nestabilirea diagnosticului, deci neprecizarea conținutului bolii reprezintă greșeală faptică, iar
formularea inadecvată a diagnosticuluireprezintă greșeală logică.
Erorile faptice apar prin neconcordanța totală sau parțială a diagnosticului cu realitatea, iar
erorile logice prin încălcarea regulilor de raționament medical, ele generându-se reciproc, lipsa unui
diagnostic corect determinând o atitudine medicală neadecvată.
Diferențierea erorii de greșeală impune și analiza condițiilor de lucru concrete pe care pe care le-a
avut medicul la îndemână. Se cauytă să se afle dacă medicul a făcut, apelând la conștiinciozitate și
diligență la cunoștințele sale știinșifice, tot ce era posibil în acele condiții, pentru a pune cel mai corect
diagnostic, și a alege cea mai bună metodă de tratament.
Dacă el a respectat cerințele unei atitudini ideale, neconcordanța diagnosticului cu realitatea, va fi
doar o eroare, căci orice medic ar fi ajuns la aceleași concluzii în aceleași condiții.
Dacă neconcordanța diagnostică apare prin folosirea nejudicioasă, fără diligență și
conștiinciozitate a cunoștinjțelor sale, în condițiile concrete de lucru, ne aflăm în situația de greșeală.
Eroarea apare în ciuda bunei credințe și a conștiinciozității medicului, dar greșeala nu s-ar putea
produce dacă medicul ar lucra în aceleași condiții, competent și conștiincios.
 Forța majoră apare atunci când nepunerea corectă a diagnosticului sau deducerea la bu sfârșit a
unei terapii este de cauză externă.
Cazul fortuit apare atunci când nepunerea corectă a diagnosticului sau neducerea la bun sfârșit a
unei terapii este de cauză internă.
Medicul trebuie să aibe în vedere și să evalueze cele mai mici riscuri pentru pacient, printr-
atitudine prudentă și o tehnică plină de acuratețe.
Riscul oportun-calculat și controlat-trebuie să evite riscul inutil, inoportun și nnecontrolabil.
Din punct de vedere juridic există riscuri supuse normării, susceptibile de mo evaluare anticipată,
și riscuri nesupuse normării, imprevizibile, rezultate din situații de urgență, caz fortuit sau forță majoră.
Riscul justificat, conștient acceptat, legitimat, este cel care îndeplinește următoarele condiții:
- pericolul este mare, actual și iminent, și nu poate fi evitat altfel;
- valoarea bunului supus riscului este mai mică decât aceea a prejudiciului care s-a produs.
Riscul legitim este cel care apare în alte situații și nu îndeplinește condițiile enumerate, cum ar fi
riscul impus de depășirea competenței sau riscul în cazul încrederii exagerate în forțele proprii.
Atitudinea față de riscuri nu poate fi apreciată decât pe baza ideii de greșeală. În acest mod se
confirmă cucerirea unei autentice libertăți profesionale în fața justiției și sociatății.
Temeritatea profesională constă în practicarea unor acte medicale neconsacrate și oarecum
riscante față de pregătirea proprie și față de condițiile obiective de lucru, și este de preferat față de
neasumarea riscurilor utile bolnavului, care coinstituie o gravă greșeală.
În stările de necesitate se impune în mod imperios să se accepte riscurile utile, iar orice medic cu
vocație autentică va deveni în mod conștient temerar la nevoie. În scopul reducerii la minimum a
eșecurilor profesionale, medicul trebuie să dea dovadă de mscrupulozitate științifică, prudențăp,
scepticism obiectiv și entuziasm limitat.
14.3. Consimțământul la tratamentul informat
Nimeni nu poate fi obligat la tratament, și în acest sens, orice persoană trebuie să își de în acest
sens consimțământul. În cazul copiilor, acesta vine din partea părinților, iar la bolnavii psihici din partea
aparținătorilorsau instituției medicale în care acesta se afla internat, sau autorității legale care îi apără
drepturile. În cazurile de urgență, în care victima este inconștientă sau este în stare de șoc, medicul nu are
nevoie de consimțământ, și poate acționa în conformitate cu cunoștințele sale, dar numai pentru binele
pacientului.
Consimțământul medical este de două tipuri:
1. Consimțământul implicit (prezumat): atunci când un pacient solicită un consult medical, el
implicit acceptă că va fi examinat și supus unor tratamente medicale. Acest consimțământ general acoperă
etapele de bază ale actului medical, și nu se răsfrânge asupra examinărilor din sfera genitală, a
investigațiilor invazive, tratamentele medicale agresive, etc.
2. Consimțământul medical exprimat este un consimțământ specific, exprimând permisiunea
specifică de a fi tratat printr-un anume act medical sau chirurgical, care prezintă riscuri potențiale. Se va
lua scris cu cel puțin un martor pentru: intervenții chirurgicale sau anestezice, intervenții diagnostice
invazive, tratamente medicale agresive (citostatice, cortizon, antihipertensive majore, etc), proceduri
medicale sau chirurgicale cu risc potențial pentru viața pacientului sau integritatea sa fizică și psihică.
Un tip aparte este consimțământul informat, care se ia cu ocazia intervențiilor chirurgicale, și
constituie o deplină încunoștințare a stării medicale și a intențiilor terapeutice ale medicului, pe înțelesul
bolnavului, cât și deplina exprimare a voinței și liberei alegeri în ceea ce privește actul medical ce se va
efectua. Se bazează pe deplina informare a pacientului asupra tuturor particularităpților intervenției
chirurgicale, a complicațiilor posibile, și îndreptățirea medicului de a lua deciziile pe care le consideră
cele mai favorabile în folosul binelui pacientului.
Reprezintă un drept al pacientului și o obligație a medicului, și trebuie să exprime echilibrul dintre
prevederea riscurilor și asumarea lor, dintre avertizarea utilă și cea excesivă.
În obținerea consimțământului informat există două situații particulare:
- pacient inconștientsau incapabil de discuție sau de înțelegerea celor prezentate, caz în care se
apelează la aparținători.
- situația în care prezentarea realității diagnosticului și a opțiunilor de urmat, este atât de nocivă
psihologic pacientului, încât îi pot produce un rău mai mare decât intervenția însăși (de exemplu
sinuciderea), caz în care există obligația medicului de a prezenta întrega situație aparținătorilor, și de a
obține de la aceștia consimțământul informat.
 RECAPITULARE

TANATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ

Tanatologia medico-legală este un capitol al medicinei legale, care studiază fenomenele legate de
moartea ființei umane, incluzând și procesele biologice și chimice care au loc în corpul uman după
moarte, astfel încât, prin examinarea cadavrului, medicul legist să poată oferi justiției răspunsuri
pertinente și utile în legătură cu decesul unei persoane.
În comparație cu anatomia patologică, care studiază modificările morfologice legate de diverse
boli care duc la moarte, tanatologia medico-legală este mai cuprinzătoare, studiind și urmele de violență
de pe cadavru, în vederea stabilirii felului și cauzei medicale a morții, precum și mecanismul de producere
a leziunilor traumatice.
Viața și moartea sunt două fenomene opuse dar complementare ale existenței tuturor ființelor vii,
de la celulă la ființa umană, definirea lor exactă fiind imposibilă, ambele fiind înconjurate încă de mult
mister. Ca atare, au fost stabilite criterii fiziologice pentru obiectivarea prezenței vieții la cele două nivele
fundamentale: la nivel celular și la nivelul ființei umane în ansamblu.
Astfel, criteriile de stabilire a prezenței vieții la nivel celular sunt: metabolismul, excitabilitatea și
reproducerea.
Din punct de vedere al organismului uman în ansamblu, viața poate fi definită ca funcție a
elementelor așa-zisului trepied vital, sau funcții vitale: activitatea cerebrală, activitatea respiratorie și
activitatea cardiocirculatorie.
Pe baza acestor criterii de definire a vieții vom putem defini moartea, ca fiind nu un moment, ci un
proces care are loc treptat, prin încetarea ireversibilă a funcțiilor vitale, și care are loc succesiv la toate
nivelele, începând cu organismul ca întreg (respirație, circulație, activitate cerebrală), apoi în toate
țesuturile și organele, sub forma unui proces lent, prin încetarea treptată a metabolismului celular.
Moartea începe deci cu dispariția funcțiilor vitale din organism, și se termină cu moartea ultimei
celule din corp. Din punct de vedere psihic, diagnosticul de moarte cerebrală corespunde practic morții
organismului.
Sindroamele tanatogeneratoare
Sindroamele tanatogeneratoare reprezintă o asociație de semne și simptome clinice, cu substrat
lezional specific, de etiologie diversă, corespunzând insuficienței unui organ.
Prin evoluție spre ireversibil, sindroamele tanatogeneratoare pot duce la moarte, stadiile finale
corespunzând practic stărilor terminale. Sunt legate de elemetele componente ale trepiedului vital, prin
afectarea ireversibilă a cel puțin uneia din acestea, atrăgând ulterior și prăbușirea celorlalte.
Expertiza medico-legală are rolul de a preciza atât sindromul tanatogenerator, cât și cauzele care
au dus la instalarea lui. Cunoașterea aspectelor pe care le îmbracă diferitele sindroame tanatogeneratoare,
permit medicului legist să formuleze concluzii pertinente referitoare la felul și cauza medicală a morții.
Cele mai multe sindroame tanatogeneratoare sunt comune atât morților violente, cât și celor
neviolente, ele fiind de mai multe feluri:
- sindroame ale insuficienței SNC: comele, șocul, zdrobirea craniului;
- sindromul insuficienței respiratorii: asfixiile mecanice;
- sindromul insuficienței cardiocirculatorii;
- sindroame complexe.
Există câteva sindroame tanatogeneratoare specifice deceselor de cauză violentă, cum ar fi:
sindromul de zdrobire a unui organ vital (dilacerare cerebrală sau hepatică, ruptură traumatică de
miocard); șocul traumatic și hemoragic, șocul postcombustional.
Prin stabilirea cauzei tanatogeneratoare și a condițiilor în care aceasta a acționat, medicul legist
poate formula concluziile referitoare la felul morții, violentă ori neviolentă.
Moartea clinică
Moartea clinică înseamnă apnee, stop cardiac, activitate cerebrală suspendată, deci dispariția
funcțiilor vitale, dar nu ireversibilă.
Este perioada precoce a morții, când inițierea resuscitării și terapia intensivă sunt optime, putând fi
urmate de restaurarea tuturor organelor vitale, incluzând refacerea funcțiilor normale ale creierului.
Începe cu dispariția funcțiilor vitale, și se sfârșește cu instalarea leziunilor ireversibile ale
sistemului nervos central, moartea creierului fiind criteriul morții organismului.
 Manifestări clinice și paraclinice:
- dispariția funcțiilor vitale
- dispariția activității reflexe
- vederea panoramică a vieții
- EEG și ECG cu linie izoelectrică
Durata: în condițiile aplicării metodelor de terapie intensivă, în primele 3-5 minute de la instalarea
morții clinice, aceasta poate fi reversibilă.
Marea sensibilitate a neuronilor, și în special a neuronilor corticali la lipsa de oxigen se explică
prin faptul că aceștia au un metabolism preponderent aerob, creierul consumând în repaus 20-25 % din
oxigenul organismului, de circa douăzeci de ori mai mult decât mușchiul. Neuronul consumă apropape
exclusiv glucide, iar în absența glucozei producerea energiei se realizează pe seama corpilor cetonici,
deoarece rezervele lor de glucoză sunt mici.
Gradul de sensibilitate la anoxie al neuronilor este în funcție și de vechimea lor pe scara
filogenetică, cei mai sensibili fiind neuronii corticali cerebrali, care rezistă la anoxie 3-5 minute, încetarea
funcțiilor lor după acest interval traducându-se prin dispariția conștiinței.
O rezistență ceva mai mare, de circa 10-15 minute au neuronii subcorticali și mezencefalici,
neuronii bulbopontini rezistând la anoxie până la 30 de minute, încetarea activității acestora din urmă
fiind urmată de dispariția reflexelor corneene și pupilare.
Felul morții
Stabilirea felului morții în violentă și neviolentă, este criteriul primordial al oricărei autopsii
medico-legale.
- moarte violentă se produce sub acțiunea factorilor traumatici din mediul extern (mecanici,
fizici, chimici, biologici și psihici) asupra organismului, suficient de puternici, încât să cauzeze decesul;
- moarte neviolentă are loc sub acțiunea unor cauze intrinseci organismului (tulburări
cardiocirculatorii, inflamații, tumori, etc), manifestate printr-o boală acută sau cronică decompensată.
Moartea prin inhibiție este o formă particulară de moarte violentă, produsă sub acțiunea unui
factor traumatic extern de intensitate mică, dar care acționerază asupra unei zone reflexogene a corpului
(sinus carotidian, plex celiac, plexul solar, regiunea perineală, testicule, etc), determinând reflexe
inhibitorii asupra funcțiilor vitale.
Moartea violentă este de regulă consecința încălcării sau nerespectării legii, și prin aceasta face
obligatorie autopsia medico-legală.
Din punct de vedere juridic morțile violente se incadrează în una din următoarele categorii, în
ordinea frevenței lor: accidente, sinucideri și omucideri.
În accidente traumatismul tanatogenerator este determinat de o forță a naturii, ori este rezultatul
unui eveniment întâmplător nedorit și neprevăzut, putându-se datora însă și acțiunii neintenționate a
persoanei decedate sau a altei persoane. În omucideri, traumatismul tanatogenerator are la bază acțiunea
intenționată a unei alte persoane, iar în sinucidieri acțiunea intenționată a persoanei decedate.
Moartea subită și moartea suspectă
Moartea subită se definește astfel, deoarece se produce rapid, brusc, adeseori instantaneu, în
plină stare de sănătate aparentă, sau la bolnavi cronici la care simptomatologia este vagă, neașteptându-se
la un sfârșit letal apropiat.
După tabloul morfopatologic morțile subite se clasifică în:
1. Morți subite cu leziuni organice incompatibile cu supraviețuirea: infarct miocardic acut cu
ruptură miocardică; accident vascular cerebral hemoragic cu inundație ventriculară, rupturi anevrismale,
trombembolii, pneumopatii acute, etc.
2. Morți subite cu leziuni cronice: miocardoscleroză, ateroscleroză aortică și coronariană, scleroze
pulmonare și renale, ciroză hepatică, afecțiuni renale cronice, etc;
Aceste cauze potențiale de deces pot fi actualizate în cauze tanatogeneratoare, de factori
favorizanți: stres, variații ale temperaturii și presiunii atmosferice, efort fizic, consum de alcool, etc.
3. Morți subite cu tablou lezional nespecific pentru o boală: stază viscerală, sufuziuni sanguine
submucoase și subseroase, distrofii viscerale, etc.
4. Morți subite cu absența leziunilor sau modificărilor anatompatologice, așa-zisele autopsii albe,
ce impun investigații complementare pentru a stabili și obiectiva cauza medicală a morții.
 Moartea subită este totdeauna neviolentă, cauzată de un factor intern, aparținând practic întregii
patologii, atingând cu predilecție vârstele extreme: la copii cele mai frecvente cauze sunt reprezentate de
bolile respiratorii, pentru ca odată cu înaintartea în vârstă să predomine cauzele cardiovasculare.
Moartea suspectă este o noțiune juridică, care antrenează implicit o activitate de anchetă din
partea organelor de urmărire penală, și se referă la moartea produsă inexplicabil, într-o situație
necunoscută, adesea fără martori, ea creând suspiciunea că ar putea fi vorba de o moarte violentă, fiind
deci suspectă prin condițiile și circumstanțele în care apare.
Semiologie tanatologică
Studiază semnele morții și modificările cadaverice, morfologice și chimice, consecutive acțiunii
factorilor de mediu asupra cadavrului.
Diagnosticul de deces se poate pune pe baza semnelor negative de viață, și pe apariția semnelor
pozitive de moarte, sau semnele morții reale.
Semnele negative de viață
Semnele negative de viață apar imediat după deces, având însă doar valoare orientativă pentru
diagnosticul de moarte, fiind reprezentate de:
- poziția și aspectul general al cadavrului
- absența respirației
- absența activității cardiocirculatorii
- absența reflexelor
- modificări oculare
- absența oricărei activități cerebrale
Semnele morții reale
Constă în ansamblul modificărilor fizico-chimice pe care le prezintă cadavrul, consecutiv încetării
funcțiilor vitale și acțiunii factorilor de mediu, dând certitudinea diagnosticului de moarte. În funcție de
momentul apariției lor, sunt următoarele:
A. Modificări cadaverice precoce, apărute în primele 24 ore de la deces:
- răcirea cadavrului
- deshidratarea cadavrului
- rigiditatea cadacerică
- lividitățile cadaverice
- autoliza cadaverică
B. Modificări cadaverice tardive, apărute după 24 ore de la deces:
- putrefacția
- distrugerea cadavrului de către animale, insecte necrofage și larvele acestora
- modificări conservatoare naturale:
- mumifierea
- adipoceara sau saponificarea
- lignificarea sau tăbăcirea
- congelarea
- pietrificarea sau mineralizarea
Lividitățile cadaverice
Sunt zone de culoare violacee sau roșie-violacee, datorată opririi circulației sângelui și consecutiv
acțiunii gravitației asupra acestuia, acumulându-se în vasele din zonele declive ale corpului, după care
difuzează pasiv în țesuturi, contrastând cu nuanțele palide ale regiunilor opuse, în care vasele sunt golite
de sânge.
În mod caracteristic nu apar niciodată în zonele de sprijin ale cadavrului cu planul dur pe care se
află, și nici în regiunile comprimate de îmbrăcăminte, datorită compresiunii vaselor din aceste zone, unde
sângele nu se poate acumula.
Evoluează în trei etape: hipostază, difuziune, rigiditate.
1. Hipostaza cu durata între 2-16 ore.
Dispar la presiune și reapar după încetarea acesteia, dispărând de asemenea, la modificarea
poziției cadavrului, pentru a reapare în noua poziție declivă.
La aproximativ 30-60 minute de la deces apar sub formă de pete dispersate, după care se întind
progresiv, confluându-se, fiind complet instalate după 12-16 ore. De reținut faptul că în această fază se
formează și cheagurile postmorte, cruorice și lardacei.
 La secționare țesuturile subiacente sunt albicioase, iar din vase se scurg picături de sânge, care se
spală, după care reapar altele.
2. Difuziune cu durata între 16-24 ore
În această fază, sângele acumulat în vasele sanguine din poziția declivă a corpului, începe pasiv să
difuzeze în țesuturi. De aceea ele doar pălesc la presiune, după care reapar, iar la întoarcerea cadavrului
nu dispar complet, datorită sângelui ieșit deja în țesuturi, iar prin sângele rămas în vase, apar și în noua
poziție declivă.
3. Imbibiție după 24 ore
Având în vedere că tot sîngele din vase a difuzat în țesuturi, nu dispar nici la presiune și nici la
modificarea poziției cadavrului. Pe secțiune țesuturile subiacente sunt imbibate cu sânge, care se spală,
hemoliza fiind completă și capilarele goale.
Valoarea medico-legală a lividităților cadaverice:
- cel mai sigur și precoce semn de moarte reală
- indicator al timpului scurs de la producerea morții
- indicator al poziției cadavrului și a eventualelor modificări suferite până la examinare
- culoarea poate fi indicatorie pentru cauza morții.
Diferențierea lividităților cadaverice de echimozele situate în zonele declive ale cadavrului se face
prin secționarea tegumentului, în cazul echimozei identificându-se cheaguri de sânge aderente, care nu pot
fi îndepărtate prin spălare cu apă.

TRAUMATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ GENERALĂ

Traumatologia este știința medicală care se ocupă cu studiul factorilor traumatici și al efectelor
locale și generale ale acestora asupra organismului uman, ocupând o pondere importantă în activitatea
medicului legist, datorită marei frecvențe a producerii leziunilor traumatice în diverse împrejurări, de la
cele simple, până la cele soldate cu decesul persoanei în cauză.
Cauzele și consecințele posttraumatice mortale sunt analizate în cadrul tanatologie medico-legale,
iar cele nemortale în cadrul medicinei legale clinice.
Prin traumatism se înțelege acțiunea unei forme exterioare de energie asupra corpului, capabilă
să producă modificări morfofuncționale.
Prin traumă se înțelege o modificare morfologică și/sau funcțională, produsă în urma acțiunii unei
forme de energie exterioară organismului.
Prin agent traumatic se înțelege orice formă de energie exterioară organismului, care acționând
asupra acestuia, poate genera o leziune.
Agenții traumatici pot fi încadrați după tipul energiei utilizate, astfel:
1. Agenți traumatici mecanici: produc leziuni prin energia lor cinetică și potențială.
2. Agenți traumatici fizici: produc leziuni pri acțiunea diverselor forme de energie fizică, cum ar fi
temperaturile crescute sau scăzute, diferite forme de electricitate, variații de presiune atmosferică, etc.
3. Agenți traumatici chimici: diverse substanțe care produc leziuni sau moartea în cadrul
intoxicațiilor, de acest capitol ocupându-se toxicologia medico-legală.
4. Agenți traumatici biologici: intoxicația cu ciuperci, tulburări produse de diverse veninuri, etc.
5. Agenții traumatici psihici: o sperietură puternică poate genera efecte negativă în organism, și
chiar moartea, dar practic sunt imposibil de obiectivat.
Reacțiile vitale
Reprezintă totalitatea modificărilor locale și generale, ce apar la nivelul organismului viu, ca
răspuns la acțiunea unei traume de orice natură, fiind criteriul obiectiv ce permite diferențierea leziunilor
traumatice produse în timpul vieții, de cele apărute postmortem, precum și apreciarea intervalului de timp
trecut de la producerea lor până la moarte.
Diferențierea leziunilor traumatice produse în timpul vieții, de cele produse postmortem este
deosebit de importantă, o interpretare greșită a acestora putând avea drept consecință grave erori judiciare.
Infiltratul sanguin și hemoragia
Având în vedere faptul că în focarul lezional infiltratul sanguin se poate constitui numai în
condițiile existenței activității cardiace, care să împingă forțat sîngele în țesuturi, în urma rupturii
capilarelor sanguine, acesta este cea mai importantă și mai comună caracteristică a leziunilor traumatice
mecanice produse în timpul vieții.
 La suprafața pielii se prezintă sub forma echimozelor, iar în țesuturile moi perilezionale sub forma
unor zone de infiltrare negricioase-roșietice ce contrastează cu țesuturile adiacente.
Diferențierea lividităților cadaverice de infiltratul sanguin posttraumatic se poate stabili prin testul
spălării cu apă a țesuturilor, și prin examen histopatologic.
De asemenea, cadavrele nu sângerează activ, așa cum se întâmplă în timpul vieții, tot din lipsa
bătăilor cardiace care să pună sângele în mișcare, acesta putând doar curge pasiv din leziuni, sub acțiunea
forței gravitaționale.
Anemia viscerală generalizată este un alt semn cu valoare de reacție vitală, indicând existența în
timpul vieții a unei hemoragii importante, mai ales când aceasta nu s-a produs prea rapid.
Resorbția sângelui în ganglionii limfatici regionali este de asemenea un semn sigur de leziune
vitală, dar care nu poate fi găsit decât după un oarecare timp de supraviețuire. Dacă această supraviețuire
este mai lungă, în ganglionii limfatici tributari regiunii lezate, poate fi evidențiată hemosiderina.
Infiltratul sanguin perilezional poate fi minim, sau chiar poate lipsi în cazul în care decesul survine
foarte repede, aproape instantaneu, în cazul unor leziuni traumatice extrem de grave, sau în cazul unor
leziuni care au survenit după o hemoragie masivă.

TRAUMATOLOGIE MECANICĂ GENERALĂ

Traumatismele mecanice reprezintă cea mai frecventă modalitate de producere a unor leziuni
traumatice, producându-se atât accidental, cât și în mod voluntar, ca act de auto sau heteroagresiune,
constituind 75-80 % din activitatea expertală a medicului legist, atît în expertiza privind persoanele în
viață, cât și la cadavru.
Leziunile traumatice sunt abordate în mod diferit de către medicul clinician și medicul legist:
primul este interesat în special de aplicarea măsurilor terapeutice adecvate, în timp ce medicul legist va
interpreta leziunile prin prisma consecințelor juridice, oferind organului de justiție elementele medicale
obiective necesare încadrării juridice a faptei.
Agenții traumatici mecanici sunt obiecte contondente sau dure, care pot produce leziuni traumatice
prin energia lor cinetică și potențială, venind în contact cu corpul uman, în cadrul unui eveniment
traumatic produs în diverse circumstanțe.
O acțiune traumatică are în general un efect direct, local, prin contactul nemijlocit dintre obiectul
vulnerant și corpul omenesc. În cazul traumatismelor de intensitate mare, organismul prezintă adeseori
reacții generale, ce caracterizează starea de boală traumatică. Complicațiile imediate sau tardive, locale
sau generale, pot fi de asemenea, sursa unor modificări organice de multe ori ireversibile.
Expertiza medico-legală este interesată în primul rând de modificările lezionale posttraumatice,
capabile să genereze tulburări funcționale sau moartea, iar explicarea acestor consecințe posttraumatice se
face prin definirea și descrierea leziunilor, și nu prin utilizarea doar a termenului general de traumatism,
prin care se exprimă exclusiv modalitatea de producere a acestor leziuni.
Agenții traumatici mecanici se clasifică astfel:
1. Corpuri contondente sau dure:
a). cu suprafață mică ( până la 16 cm pătrat)
- neregulată (piatră, pumn)
- regulată, cu formă geometrică (sferică, cilindrică, poliedrică)
b). cu suprafață mare (peste 16 cm pătrați)
- plană (scândură, sol cu spuprafață plană)
- neregulată (vehicule, sol cu proeminențe)
2. Obiecte cu vârfuri și/sau lame ascuțite
- înțepătoare (ac, furcă, andrea, sulă, cui, etc)
- tăietoare (brici, lamă de bărbierit, sticlă, etc)
- înțepătoare-tăietoare (cuțit sau briceag cu vârf ascuțit)
- tăietoare-despicătoare (topor, sapă, sabie, etc)
3. Suflul unei explozii
4. Proiectile
Principalele modalități de producere a leziunilor traumatice mecanice se clasifică astfel:
- lovire activă cu corpuri contondente, sau alți agenți traumatici mecanici;
- lovirea pasivă a corpului de diferite planuri dure sau obiecte (căderea și precipitarea);
- comprimarea corpului sau a unui segment corporal între două planuri dure;
 - mecanisme lezionale complexe.
Leziuni traumatice primare
Observarea, localizare, descrierea, și interpretarea corectă a acestora, atât la persoanele în viață,
cât și la cadavre, are o importanță fundamentală în practica medico-legală, de aceste aspecte depinzând
rezolvarea corectă a majorității expertizelor.
Descrierea lor corectă este o condiție esențială a posibilităţii identificării agentului traumatic, și
implicit a stabilirii împrejurărilor în care s-au produs.
Leziunile traumatice primare se clasifică astfel:
A. Leziuni fără soluție de continuitate tegumentară (cu păstrarea integrităţii epidermului):
- echimoza
- hematomul
B. Leziuni cu soluție de continuitate tegumentară (cu afectarea integrităţii epidermului):
- excoriaţia
- plaga
Echimoza
Este o leziune de tip hemoragic, fiind cea mai comună şi mai frecventă marcă traumatică, putându-
se produce în cele mai diverse împrejurări traumatice: agresiuni, accidente, ori autoproducere.
Orice traumatism contuziv sau compresiv are drept consecinţă rupturi capilare dermo-
hipodermice, şi în condiţiile existenţei circulaţiei, extravazarea forţată cu infiltraţie sanguină a ţesuturilor
adiacente, ea putând deci apărea doar în timpul vieţii.
Apare de regulă la locul impactului agentului vulnerant, dar se pot manifesta şi la distanţă, prin
difuziunea sângelui de-a lungul fasciilor, tendoanelor sau a altor structuri tisulare, în sensul forţei
gravitaţionale. Întinderea echimozei variază în funcţie de energia cinetică a agentului, de caracteristicile
zonei traumatizate, precum şi de numărul şi calibrul vaselor afectate. După extravazare, majoritatea
hematiilor rămân bine fixate în reţeaua de fibrină a cheagului, neputînd fi dislocate la cadavru de jetul de
apă; o mică parte din hematii pot fi transportate în ganglionii limfatici regionali.
Dimensiunile echimozei depind de intensitatea cu care acționează agentul traumatic, de zona
interesată (în cazul țesuturilor mai laxe și bine vascularizate acestea sunt mai bine exprimate), de
fragilitatea vasculară, de existența tulburărilor de coagulare, etc.
Echimozele pot fi izolate, dar de multe ori confluează ori se întrepătrund.
Pentru medicul legist sunt esenţiale trei aspecte: culoarea, forma, şi localizarea lor.
Culoarea echimozelor permite aprecierea vechimii acestora, fiind legată de modificările
hemoglobinei din hematiile extravazate.
Astfel, în primele ore echimoza este roşie, datorită oxihemoglobinei şi vasodilataţiei iritative
histaminice. Hemoglobina pierzînd oxigenul, echimoza devine violacee, această culoare persistînd câteva
zile. În urma proceselor de degradare a hemoglobinei în globină şi hematină, cu pierderea fierului din
aceasta din urmă, devine maronie între zilele 3-7 de la producere. Această culoare este conferită şi de
oxidarea fierului cu apariţia hemosiderinei. Prin oxidarea bilirubinei, mai ales la periferia leziunii, apare
biliverdina, care dă tentă verzuie echimozei. Ulterior, sub acţiunea fagocitelor şi a enzimelor tisulare, au
loc procesele de remaniere, cu persistanţa unei tente gălbuie a echimozelor, până la dispariţia completă.
Modificările de culoare nu se produc simultan pe toată suprafaţa echimozei, astfel încât pe o
echimoză se pot observa culori şi nuanţe diferite, marginile acesteia putând prezenta culoarea fazei
evolutive următoare: o echimoză maronie poate avea pe margini o culoare verzuie, una verzuie poate avea
margini gălbuie, etc.
La nivelul mucoaselor bucale şi genitale evoluţia nu se manifestă prin modificările de culoare
susamintite, coloraţia roşietică sau violacee iniţială păstrându-se, dispărând treptat, într-un timp mai
îndelungat prin reducerea treptată a dimensiunilor.
Întreaga evoluţie a unei echimoze are loc în medie în 8-20 zile, depinzând de unele particularităţi
locale sau generale, dar şi de întinderea şi profunzimea extravazatului.
Forma echimozei poate fi indicatorie privind caracteristicile agentului vulnerant, dar datorită
difuzării sângelui extravazat, aceasta depășește conturul strict al locului de impact, făcând identificarea
uneori dificilă sau imposibilă.
În anumite situații, totuși, forma echimozelor permite aprecierea anumitor caracteristici ale
agentului vulnerant:
 - echimoza în bandă, cu centrul palid, sugerează acțiunea unui corp contondent de formă alungită
(vergea, băț, bici, etc);
- echimozele rotunde sau ovalare sunt sugestive pentru acțiunea compresivă a degetelor, iar cele
semilunare sub acțiunea unghiilor;
- în cazul accidentelor de trafic rutier, cu călcarea victimei, pe corpul acestuia se poate imprima
sub forma unui placard echimotic neomogen desenul roţii de cauciuc al autovehiculului, care poate
permite identificarea acestuia.
Un aspect particular „în amprentă de țesătură” al echimozelor permite demonstrarea faptului că
agentul traumatic a acționat prin intermediul îmbrăcămintei și nu direct asupra tegumentului.
Localizarea echimozelor este foarte variată, putând interesa orice regiune corporală, unele
localizări putând fi sugestive pentru un anumit act: la gât, echimozele rotunde sau ovalare reproducând
pulpa degetelor, iar cele semilunare a unghiilor, indică o acţiune de comprimare a gâtului; aceleaşi leziuni
aflate pe feţele interne ale coapselor un viol sau o tentativă de viol.
Situarea echimozelor în anumite regiuni corporale poate permite deducerea mecanismului activ
sau pasiv de producere a lor. Astfel, cele situate pe părțile proeminente ale corpului (coate, genunchi, iar
la nivel facial arcadele sprâncenoase, vârful nasului, mentonul, etc), sunt sugestive pentru mecanismul
pasiv, iar cele situate în zone mai ferite prin poziția lor anatomică, sunt produse mai probabil prin
mecanism activ. Un exemplu bun în acest sens sunt echimozele palpebrale, care constituie un indiciu de
lovire directă, activă cu corp dur, localizarea în această regiune excluzând posibilitatea lovirii de un plan
dur, regulat, exceptând cele în monoclu sau binoclu, produse prin difuzarea sângelui de la nivelul unei
fracturi de etaj anterior al bazei craniului.
Valoarea medico-legală a echimozelor:
- atestă realitatea unui eveniment traumatic;
- uneori permit aprecierea mecanismului de producere (activ, pasiv sau compresiv);
- indicator asupra numărului lovirilor;
- indicator privind natura şi caracteristicile agentului vulnerant;
- indicator privind data producerii leziunilor traumatice, prin modificările de culoare;
- valoare de reacţie vitală, respectiv a faptului că leziunile s-au produs în timpul vieţii victimei.
La cadavru este necesar diagnosticul diferenţial cu lividităţile cadaverice: în prima fază, de
hipostază, lividităţile cadaverice dispar la digitopresiune, cu reapariţia lor imediată, spre deosebire de
echimoze care nu dispar; mai târziu prin testul spălării cu apă, astfel încât la secţionarea pielii la locul
suspect, sângele se spală în cazul lividităţilor, rămânând fixat în ţesuturi în cazul echimozelor.

Clasificarea plăgilor după instrumentul producător:

- plaga contuză sau zdrobită
- plaga înțepată
- plaga tăiată
- plaga înțepată-tăiată (înjunghiată)
- plaga despicată
- plaga împușcată

Aprecierea gravității leziunilor traumaitce în conformitate cu prevederile CP

În cazul leziunilor traumatice produse cu intenție sau din culpă, este obligatorie aprecierea
duratei îngrijirilor medicale, aceasta constituind elementul fundamental necesar încadrării penale a faptei.
Prin durata îngrijirilor medicale, în sensul prevederilor legale se înțelege intervalul de timp
necesar traumatizatului de a urma un tratament medical, și este independent de acordarea de concedii
medicale, și de constituirea de sechele, care nu mai beneficiază de intervenții terapeutice.
De asemenea, durata spitalizării nu este în toate cazurile concordantă cu aprecierea medico-legală
a îngrijirilor medicale, aceasta putând fi mai mică sau mai mare.
La acordarea zilelor de îngrijiri medicale medicul legist trebuie să țină seama de gravitatea leziunii
inițiale, de localizarea și profunzimea acesteia.
În situațiile în care însă deficitul morfologic sau funcțional rezultat din leziunea inițială impun o
reintervenție de specialitate, intervalul de tratament necesar acestei reintervenții se adaugă duratei
îngrijirilor medicale acordate inițial.
 De asemenea, intervențiile chirurgicale cu caracter preventiv (vaccinul antirabic, antitetanic, etc)
se vor include în durata îngrijirilor medicale, în situația în care acestea sunt impuse de felul, intensitatea și
condițiile traumatismului.
Intervalul dintre tratamentul inițial și eventuala reintervenție terapeutică tardivă nu se ia în
considerație.
În cazul unor leziuni traumatice multiple, durata îngrijirilor medicale se va referi la leziunea cu
gravitatea cea mai mare, și care necesită tratamentul de cea mai lungă durată.
Când survin complicații în evoluția leziunilor traumatice inițiale, durata îngrijirilor medicale va
cuprinde și perioada necesară tratării acestora, specificându-se cauza apariției lor.
Unele afecțiuni preexistente (diabet zaharat, afecțiuni hematologice, ciroză hepatică, etc), pot
constitui cauze de prelungire a duratei îngrijirilor medicale sau chiar a constituirii de sechele, fiind
necesară consemnarea acestora, cu precizarea duratei obișnuite a tratamentului necesar în cazul unei
evoluții normale.
Durata îngrijirilor medicale în cazul fracturilor cuprinde pe lângă intervalul de imobilizare și
perioada necesară recuperării funcționale prin fizioterapie.
Pe lângă criteriul obiectiv al tratamentului efectuat, medicul legist trebuie să țină seama și de
gravitatea în sine a leziunii.
Astfel, unele leziuni, deși practic nu beneficiază de un tratament medical propriu-zis, prin
localizarea și intensitatea lor, din punct de vedere medico-legal se apreciază că necesită o anumită
perioadă de îngrijri medicale, deși nu se intervine efectiv terapeutic.
Exemple în acest sens sunt fracturile oaselor proprii nazale fără deplasare, fisurile sau fracturile
costale, unele fracturi ale neuro și viscerocraniului fără modificări neurologice.
În situația în care medicul legist constată întârzieri în aplicarea tratamentului, deficiențe
terapeutice, sau agravarea intenționată a leziunilor, toate acestea generând un număr mai mare de zile de
îngrijiri medicale, el este obligat să menționeze în concluziile documentului medico-legal aspectele care
au condus la aceată creștere, față de cele care ar fi fost acordate dacă aceste împrejurări nu ar fi apărut.
În concluzie, utilizarea acestui criteriu medico-legal de cuantificare a gravității unor leziuni
traumatice, presupune raportarea la o perioadă de timp necesară aplicării tratamentului medical în
ansamblul său, fără a fi divizat în părțile constitutive.
Se are astfel în vedere actul medical în totalitea sa, interpretat ca o prestație unică, fără a se face
referire la diferitele tipuri de îngrijri medicale din care este alcătuit.
Articolul 194 Noul Cod Penal, intitulat „Vătămarea corporalăˮ include pe lângă durata îngrijirilor
medicale și alte criterii de evaluare a gravității unui traumatism, prin anumite consecințe posibile, acestea
fiind: o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul și punerea în primejdie a vieții
persoanei.
1. Infirmitatea posttraumatică
Prin infirmitate se înțelege o vătămare corporală gravă, un prejudiciu cu caracter permanent, care
poate fi de ordin strict morfologic, morfofuncțional sau numai funcțional, producând un handicap fizic
și/sau psihic, și care generează persoanei respective o stare de inferioritate.
Handicapul fizic poate fi reprezentat prin:
- pierderea unui organ și/sau încetarea sau diminuarea semnificativă și permanentă a
funcționalității acestuia;
- pierderea sau reducerea semnificativă și permenetă a unui simț;
- lipsa unui segment corporal și/sau paralizia ori alterarea semnificativă și permanentă a
sensibilității locale;
Handicapul psihic, indiferent de de forma și intensitatea sub care se manifestă, trebuie să aibe un
substrat organic obiectivabil.
Infirmitatea se poate constitui imediat posttraumatic, sau la un interval de timp de la traumatism.
Cea imediată apare atunci când gravitatea inițială a leziunilor traumatice este foarte mare, cum ar
fi amputația unui deget sau al unui membru, iar cea tardivă este constituită după epuizarea tuturor
posibilităților terapeutice și de recuperare.
În cazul în care urmările negative ale traumatismului pot fi corectate, indiferent de perioada de
timp necesară, și de metoda terapeutică folosită, nu poate fi stabilită existența unei infirmități.
 Există și situații în care prejudiciul anatomic este real, dar prin importanța sa morfologică minimă,
nu poate fi considerat drept o infirmitate, cum ar fi apendicectomia, anumite cicatrice, lipsa unei porțiuni
mici a falangei distale a unui membru, etc.
Spre deosebire de infirmitate, invaliditatea include în mod obligatoriu un deficit funcțional, chiar
dacă acesta nu este asociat cu o modificare anatomică, și poate avea repercusiuni asupra capacității de
muncă a individului.
Invalidul poate avea capacitea de muncă păstrată, scăzută sau pierdută.
Invaliditatea de gradul I. semnifică pierderea totală a capacității de muncă, asociată cu
imposibilitatea victimei de a se autoîngriji, fiind nevoie de supraveghere și îngrijire din partea altei
persoane.
Invaliditatea de gradul II. constă în pierderea totală a capacității de muncă, dar cu posibilitatea
invalidului de a se servi, fără ajutorul altei persoane.
Invaliditatea de gradul III constă în pierderea parțială a capacității de muncă, invalidul având
posibilitatea de a-și continua activitatea la același loc de muncă, dar cu program redus, sau poate
desfășura o activitate mai ușoară, cu program normal de lucru.
2. Prejudiciu estetic grav și permanent
Este o vătămare corporală gravă, constând în deformarea morfologică evidentă, semnificativă și
permanentă a unei regiuni corporale, indiferent de localizare, și care alterează aspectul estetic armonios al
acesteia, punând persoana respectivă în condiții de inferioritate.
Dacă în unele cazuri aprecierea prejudiciului estetic se poate face imediat după producerea
leziunii, în general precizarea caracterului permanent al acestuia nu se poate face decât la intervale de
timp mai mari, după epuizarea tuturor posibilităților terapeutice medico-chirurgicale și de recuperare.
Leziunile feței, pentru a putea fi încadrate în noțiunea de prejudiciu estetic grav și permanent,
trebuie să determine o modificare cu caracter permanent, care să producă o deformare vizibilă, evidentă, a
reliefului feței sau a celor învecinate (gât, urechi), cu alterarea semnificativă a aspectului, armoniei,
simetriei, sau mobilității acelei regiuni corporale.
La aprecierea unui prejudiciu estetic trebuie ținut cont în unele situații și de particularitățile
individuale legate de vârstă, sex, statut social, aceeași consecință posttraumatică putând avea repercusiuni
diferite asupra a două persoane, cum ar fi cazul unei lucrătoare la fabrică versus o prezentatoare la
televiziune.
Pierderea dinților, inclusiv a celor frontali nu constituie prejudiciu estetic, dacă acesta poate fi
remediată în totalitate prin proteze dentare fixe, funcționale și fizionomice.
3. Avortul posttraumatic
Acest criteriu indirect de evaluare medico-legală posttraumatică semnifică întreruperea cursului
normal al sarcinii, urmat de expulzia/extragerea de necesitate a fătului, ca o consecință a traumatismului
exercitat asupra unei femei gravide.
Pentru a deveni incidente prevederile Art. 194 Cod Penal, este indiferent dacă autorul faptei
cunoaște sau nu existența stării de graviditate a victimei, dar desigăr că, în caz afirmativ, și mai ales dacă
prin lovire intenționează producerea avortului, aceste considerente constituie circumstanță agravantă.
Obiectivele principale în aceste cazuri sunt:
- felul, localizarea și intensitatea leziunilor traumatice;
- prezența și vârsta sarcinii în momentul lovirii;
- mecanismul de producere a leziunilor traumatice;
- realitatea avortului, datele primelor semne și evoluția acesteia;
- dacă există legătură de cauzalitate între leziunile suferite și întreruperea cursului sarcinii.
În cazul sarcinilor aproape de termen, declanșarea prematură a travaliului, urmată de moartea
produsului de concepție, fie direct prin traumatism, fie prin imaturitate, fapta este incadrabilă în același
articol de lege.
4. Punerea în primejdie a vieții victimei
În conformitate cu cerințele legii penale, se consideră că o leziune traumatică a pus în primejdie
viața unei persoane, atunci când există pericolul real ca leziunea traumatică respectivă să determine
moartea victimei în lipsa aplicării unui tratament medical adecvat și la timp instituit, și independent de
rezistența uneori crescută a organismului traumatizat, care permite în aceste cazuri supraviețuirea victimei
chiar și în lipsa asistenței medicale.
 Ea se referă fie la gravitatea inițială a leziunilor traumatice, fie la iminența sau apariția de
complicații care pot duce la moartea victimei.
Astfel, aspectele privind periculozitatea pentru viață, îmbracă două condiții principale:
- de certitudine, care poate fi evaluat imediat după producerea leziunii (stare de șoc, comă
profundă, insuficiență cardio-circulatorie sau respeiratorie acută) sau tardiv, prin examinarea tuturor
datelor medicale consemnate pe parcursul evoluției leziunilor;
- de prezumție, care se referă la aprecierea potențialului de periculozitate al unei leziuni, în funcție
de gravitatea acesteia, și de evoluția obișnuită (de exemplu plăgile penetrante toracice și abdominale).
Ceea ce este esențial în aprecierea unei leziuni ca fiind primejdioasă pentru viață este deci,
pericolul iminent, tardiv sau potențial, respectiv ca leziunea să determine moartea în cazul în care acest
pericol nu a fost înlăturat de un tratament medical eficace și la timp acordat, sau de rezistența neobișnuit
de mare a organismului.
Pentru o interpretare unitară se consideră ca leziuni care pun în primejdie viața persoanei,
următoarele sindroame și afecțiuni posttraumatice:
- traumatism cranio-cerebral acut închis sau deschis, cu modificări neurologice obiective grave, cu
stare comatoasă, sau prin complicații directe ori indirecte ce ar putea duce la moarte (leziuni vasculare
posttraumatice, complicații infecțioase, edem cerebral masiv și difuz, etc);
- leziuni craniene penetrante în cutia craniană, cu sau fără antrenarea de corp străin, în măsura în
care produc complicațiile arătate la aliniatul precedent;
- traumatisme vertebromedulare cu instalarea unui sindrom neurologic grav, ori complicații
infecțioase grave apărute în evoluția lor;
- politraumatisme urmate de șoc decompensat și prelungit;
- septicemii ori stări toxico-septice postrtraumatice;
- traumatisme toracice cu fracturi costale multiple, urmate de insuficiență respiratorie acută cu
stare de șoc, și hemopneumotorace;
- leziuni penetrante în cavitatea toracică cu hemopneumotorace accentuat, cu leziuni ale cordului;
- plăgi penetrante abdominale, cu lezare de organe interne;
- leziuni traumatice cu lezarea vaselor mari și mijlocii, la care pentru oprirea hemoragiei grave
este absolut necesară intervenția chirurgicală;
- leziuni renale grave, care necesită intervenție chirurgicală;
- complicații infecțioase ale plăgilor penetrante toracoabdominale, și după leziuni traumatice ale
rinichiului, ureterelor, uretrei și vezicii urinare.