Documenti di Didattica
Documenti di Professioni
Documenti di Cultura
O gamă relativ separată o constituie amestecurile de gaze sau lichide (miscibile sau
nu) ale căror proprietăţi se tratează în mod separat, funcţie de proprietăţile specifice ale
componentelor.
[1]
1.2. Clasificarea agenţilor termici si energetici
În funcţie de starea fizică agenţii energetici se pot clasifica conform celor prezentate în
tabelul 1.1.
După nivelul temperaturilor de utilizare agenţii energetici se împart în cinci grupe după
cum este prezentat în tabelul 1.2.
[2]
Tabel 1.2. Clasificarea agenţilor în funcţie de nivelul de temperatură
[3]
în care: este densitatea fluidului la 0°C, iar este coeficientul de dilatare termica
volumică a fluidului. Inversul densităţii se numeşte volum specific: .
În tabelul 1.3. sunt prezentate câteva valori ale densităţii unor lichide la temperatura
mediului ambiant (20°C)
În tabelul 1.4. sunt prezentate câteva valori ale densităţii unor gaze şi vapori în condiţii
normale fizice (t=0°C si p= 101325 Pa)
[4]
Compresibilitatea reprezintă proprietatea fluidelor de a-si modifica volumul
odată cu variaţia presiunii. Se defineşte cantitativ prin coeficientul de
compresibilitate β şi a modulului de elasticitate E:
Pentru lichide se utilizează coeficientul de compresibilitate izotermă, βT, iar pentru gaze
coeficientul de compresibilitate izentropă, βS, conform ecuaţiilor:
În tabelele 1.5., 1.6. si 1.7. sunt prezentate câteva valori pentru coeficienţii de
dilatare ale unor lichide, apă şi gaze lichefiate la temperatura ambiantă.
[K-1] [K-1]
[5]
Tabel 1.6. Coeficientul de dilatare volumică a apei cu temperatura t
0 -63 10 95 80 630
[Pas] [Pas]
[7]
1.4. Proprietăţi fizice specifice lichidelor
T [°C] 0 10 20 30 40 50
Absorbţia de gaze este fenomenul în care gazele pătrund prin difuzie în masa
de lichid prin suprafaţa liberă de separaţie. Absorbţia se produce când concentraţia
masei absorbită este mai mare decât concentraţia de echilibru corespunzătoare fazei
[8]
lichide la acea presiune. Masa absorbită creşte odată cu scăderea temperaturii
lichidului.
C APITOLUL II.
Diferitele proprietăţi fizice ale apei servesc pentru definirea unor mărimi fizice
fundamentale şi anume:
- temperaturile de topire şi de fierbere ale apei la presiunea de 760 torr definesc
unitatea de temperatură în scara Celsius
- unitatea de măsură pentru căldură, caloria, este egală cu capacitatea calorică a
unui gram de apă la temperatura de 15°C;
- unitatea de masă, kilogramul, este egală cu masa unui dm 3 de apă pură, la
temperatura densităţii maxime (4°C).
Unele proprietăţi fizice ale apei prezintă „anomalii” (alături de HF, NH3 şi mai puţin HCl),
faţă de a hidrurilor vecine în sistemul periodic (CH4, PH3, H2S, H2Se, HBr, etc.),
datorită asociaţiei moleculelor H2O prin legături de hidrogen. Aceste anomalii sunt
punctele de topire şi de fierbere, densitatea, capacitatea calorică şi căldurile de topire
şi vaporizare, care au valori mai ridicate.
Punctele de topire şi de fierbere ale apei au valori anormal de ridicate în
comparaţie cu hidrurile elementelor vecine din sistemul periodic astfel, apa este un
lichid la temperatura obişnuită, în timp ce hidrurile elementelor vecine sunt gazoase.
Căldura latentă de vaporizare a apei reprezintă cantitatea de căldură,
exprimată în calorii (Joul), consumată la temperatură constantă (100°C) pentru o
cantitate de apă(1 gram în cazul căldurii latente de vaporizare, lv şi un mol în cazul
căldurii latente molare de vaporizare, Lv).
Apa încălzită într-un vas deschis, la presiunea atmosferică, începe să fiarbă la
100°C, temperatură care rămâne constantă pentru apă şi vapori până când vaporizează
întreaga cantitate.
Dacă aportul de căldură continuă, vaporii se încălzesc peste această temperatură
devenind vapori supraîncălziţi.
[9]
Apa are căldurile de vaporizare lv = 540 cal/g (2260 kJ/kg) şi Lv = 9729 cal/mol
(40735 kJ/kmol), mult mai mari decât ale altor substanţe, datorită legăturilor de
hidrogen care sunt mult mai tari decât legăturile van der Waals, care unesc moleculele
lichidelor nepolare.
Căldura specifică (capacitatea calorică) de 4,18 kJ/kg, mare comparativ cu a
altor hidruri covalente, contribuie la schimbarea lentă a temperaturii apei din mediul
ambiant (lacuri, mări şi oceane), deci are un rol regulator în natură.
Densitatea apei nu prezintă o variaţie monotonă cu temperatura, ca la celelalte
lichide, ci mai întâi creşte de la 0°C (d = 0,99987 g/cm3) la 4°C (d = 1 g/cm3), apoi
scade (ajungând la 25°C la d = 0,99701 g/cm3).
Datorită acestei variaţii a densităţii, apa prezintă proprietăţi mecanice unice faţă
de alte substanţe.
Această anomalie este explicată prin ipoteza că apa pură este un amestec de apă
solidă (care este polimerizată prin gruparea moleculelor) şi solventul cu formula H2O.
Tensiunea superficială a apei reprezintă forţa de contracţie ce acţionează
perpendicular pe o lungime de 1 cm pe suprafaţa de separaţie a lichidului cu aerul.
La toate lichidele tensiunea superficială descreşte odată cu creşterea temperaturii.
Tensiunea de la interfaţa dintre apă şi alt lichid care nu este miscibil cu apa este
aproximativ egală cu diferenţa dintre tensiunile superficiale proprii. Tensiunea de la
interfaţa dintre cele două lichide descreşte o dată cu creşterea temperaturii.
Alte proprietăţi fizice ale apei care îi conferă proprietăţi termodinamice benefice sunt:
Presiunea de vapori a apei la o anumită temperatură reprezintă presiunea la
care coexistă cele două stări de agregare ale apei: gazoasă şi lichidă. Vaporii în
echilibru cu lichidul se numesc saturaţi.
Presiunea exercitată de aranjarea tetraedrică a moleculeor în momentul îngheţării apei
este de circa 16 atm, fapt explică spargerea recipientilor sau chiar a unor echipamente
tehnologice(vane, ventile, schimbatoare de căldură, etc.) care nu rezista la aceste
presiuni.
Compresibilitatea apei – lichidele sunt foarte puţin compresibile în raport cu
gazele, dar foarte compresibile faţă de solide. Astfel, apa este foarte puţin compresibilă
în raport cu aerul şi este de cca. 100 de ori mai compresibilă decât oţelul moale
obişnuit.
Dacă forţa care comprimă un lichid este înlăturată, acesta revine exact la volumul
iniţial, fără a se manifesta deformaţii remanente, lichidele fiind astfel perfect elastice.
Valoarea experimentală a coeficientului de compresibilitate cubică al apei este x =
50,2·10–10 m2/kgf şi modulul de elasticitate cubică ε = 1,99·10 8 kgf/m2 (ε = 1/x). Valorile
mici ale coeficientului de compresibilitate conduc la neglijarea acestui efect, apa fiind
considerată, în general, incompresibilă.
Constantele critice sunt temperatura, presiunea şi volumul molar şi sunt
proprietăţi fizice constante proprii ale apei.
Temperatura critică (Tc) reprezintă temperatura deasupra căreia vaporii de apă
(aburul) nu mai pot fi lichefiaţi (647 K; 374°C).
[10]
Presiunea critică (Pc) a apei este presiunea minimă necesară pentru a lichefia
vaporii la temperatura critică (221 bar).
Volumul molar critic (Vc) reprezintă volumul ocupat de un mol sau kmol de apă
la temperatura critică (57 cm3).
Punctul triplu al apei reprezintă punctul în care se realizeaza echilibrul de faze
gheaţă-apă-vapori şi care corespunde temperaturii de 0,01°C şi presiunii de 4,6 torr.
Constanta ebulioscopică a apei Ke = 0,53 (determinată experimental la 760
torr) reprezintă ridicarea punctului de fierbere la dizolvarea unui mol de substanţă în
1000 g apă (solvent).
Constanta crioscopică a apei, Kt = 1,86 reprezintă scăderea punctului de topire
produsă de un mol de substanţă în 1000 g apă (solvent).
Vîscozitatea apei este caracterizată, ca şi la celelalte fluide, de coeficientul de
vîscozitate dinamică ( ) şi coeficientul de vîscozitate cinematică ( ), între aceştia
existând relaţia . Coeficienţii de vîscozitate variază cu temperature conform cu
valorile prezentate în tab.1.9.
Viscozitatea apei are un minimum la presiuni înalte, fapt care se interpretează în sensul
că apa are o organizare voluminoasă cu legături interne mobile care cedează eforturilor
mecanice, dând un lichid mai mobil. De asemenea, legăturile interne se rup când
temperatura creşte.
Adeziunea apei reprezintă forţa de atracţie dezvoltată la suprafaţa de contact cu
un solid. S-a dovedit, experimental, că până la distanţa de ordinul unei sutimi de
milimetru de la perete există un strat de lichid aderent, în repaus, chiar dacă lichidul
este în mişcare.
Absorbţia apei – apa absoarbe gazele cu care vine în contact. Greutatea
gazului dizolvat creşte proporţional cu presiunea, volumul gazului menţinându-se
constant. La temperatura obişnuită apa conţine un volum de aer egal cu circa 2% din
volumul său. Apa în contact cu aerul absoarbe mai mult oxigen şi mai puţin azot, faţă
de raportul în care aceste gaze se găsesc în aer. Astfel, la 0°C în aer participaţiile
volumetrice sunt de circa 21% O2 şi 79% N2, pe când în apă aceste participaţii sunt de
cca. 34% O2 şi 66% N2.
Indicele de refracţie la 20°C este de 1,333 şi scade de la violet spre roşu. Apa
posedă o capacitate mare de absorbţie a căldurii prin radiaţie în domeniul infraroşu
fapt ce explică încălzirea relativ rapidă la soare. În domeniul vizibil, în UV apropiat, între
180 şi 780 nm este transparentă, din care cauză are o prezenţă incoloră. O uşoară
absorbţie în UV ca şi prezenţa unor substanţe dizolvate fac ca apa naturală în strat
gros să fie de culoare verde-albăstruie.
Transparenţa apei depinde de lungimea de undă a radiaţiei ce o traversează.
După cum reiese şi din cele menţionate anterior, radiaţiile ultraviolete penetrează cu
uşurinţă straturile groase de apă, în timp ce radiaţiile infraroşii, care sunt mai utile din
punct de vedere fizic şi termodinamic, penetrează mult mai greu asemenea straturi.
Constanta dielectrică a apei este ε = 80,08, ceea ce înseamnă că introduse
într-un câmp electric, moleculele de apă se orientează faţă de liniile de forţă ale
acestuia. Această orientare neutralizează parţial câmpul aplicat, intensitatea lui scade
[11]
şi explică de ce apa ca solvent are excelente proprietăţi disociante şi o mare putere
ionizantă.
Conductivitatea electrică a apei este, la 20°C, de 4,2·10-6 Siemens (4,2 μS)
corespunzătoare unei rezistivităţi de 23,8 Mohm·cm. Conductibilitatea apelor naturale
este în funcţie de concentraţia sărurilor dizolvate şi variază direct proporţional cu
temperatura.
Disocierea apei în elemente sale componente, oxigen şi hidrogen, începe să se
realizeze termic la circa 1000°C, deci foarte greu, ceea ce este demonstrat şi de
entalpia de disociere Δh = 286,4 kJ/mol (aproximativ 68,5 kcal/mol), apa fiind deci, un
electrolit slab care disociază foarte puţini ioni.
abur viu adus direct de la generator (cazan) la utilizator, fără să fi fost utilizat în
alt agregat şi fără să fi suferit vreo reducere de parametri (presiune şi
temperatură);
abur derivat (sau prelevat), abur care a fost utilizat parţial într-o maşină şi apoi
derivat pentru alte scopuri;
abur uzat, abur evacuat din turbină după utilizarea totală;
[12]
abur laminat, abur căruia i s-a redus presiunea fără producere de lucru mecanic.
Aburul derivat şi cel uzat mai este utilizat în scopuri tehnologice sau pentru
termoficare. Dacă se pune problema ca o turbină să alimenteze cu abur un proces
tehnoloic sau termoficarea, aburul este prelevat (la turbinele cu condensaţie) respectiv
evacuat (la turbinele cu contrapresiune) la parametrii necesari procesului, respectiv
termoficării.
masa molară, de care este legat volumul masic şi care este un parametru
termodinamic;
capacitatea termică masică, de care sunt legate valorile entalpiei şi entropiei, şi
care definesc starea energetică;
conductivitatea termică şi viscozitate dinamică, de care depind fenomenele de
transfer termic.
Astfel în decursul timpului s-au dezvoltat relaţii analitice de legatură între parametrii de
stare şi relaţii empirice determinate prin regresii după experimetări:
în anul 1904 Richard Mollier a trasat primele diagrame entropice de stare având
entalpia pe una din axe, bazate pe ecuaţia de stare a lui Koch:
în anii 1950 Mihail Vukalovich a propus o ecuaţie de stare cu coaficienţi viriali, pe baza
cărora s-au calculat valorile proprietăţilor aburului utilizate pe plan mondial în deceniile 5
şi 6 ale secolului al XX-lea.
mai târziu Ernst Schmidt a propus succesiv mai multe ecuaţii de stare empirice, ultima
fiind acceptată la Conferinţa IAPWS din 1966 (IAPWS-66) şi care a fost valabilă până în
1968, când IAPWS-68 a adoptat prima formalizare modernă.
IAPWS-95 pentru aplicaţii ştiinţifice (program relativ simplu, foarte precis, dar cu
viteză mică de lucru), formalizare bazată pe potenţialul termodinamic Helmholz. Valorile
calculate sunt verificate până la 1000°C şi 10000 bar şi se consideră că pot fi
extrapolate până la 5000°C şi 100000 bar.
IAPWS-IF97 pentru aplicaţii industriale (program cu viteză mare, dar cu o
precizie mai redusă), bazat pe relaţii empirice. Valorile calculate sunt validate până la
800°C şi 1000 bar.
[13]
De asemenea valorile se găsesc calculate în tabele termodinamice de stare, însă în
practică este mult mai intuitivă folosirea unor diagrame termodinamice.
[14]
Aburul saturat
[15]
Domeniul aburului umed.
unde mapa este masa apei la saturaţie, iar mabur este masa aburului saturat.
Titlul aburului ia valori între 0 (apă la saturaţie) şi 1 (abur saturat). Pentru diferite
presiuni, în diagrama T-s, starea de apă la saturaţie este pe curba de x = 0, iar starea
de abur saturat este pe curba de x = 1. La presiunea normală (de 101325 Pa = 1,013
bar) căldura latentă de vaporizare (căldura schimbarii de fază) este de 2257 kJ/kg. La
presiuni mai mari, această căldură scade, deoarece curbele x = 0 şi x = 1 se apropie şi
se întâlnesc la presiunea critică de 221,2 bar, în punctul critic, a cărui temperatură este
de 374°C. Peste această presiune, este domeniul supracritic, în care vaporizarea apei
se face fără o transformare de fază vizibilă, deoarece datorită parametrilor ridicaţi, nu
mai există o diferenţă sesizabilă între densitatea apei si cea a aburului.
[16]
Domenii de utilizare a aburului.
a) în tehnică
b) în medicină
la aparate de sterilizat;
la inhalaţii.
c) pentru uz casnic:
la prepararea alimentelor;
la călcat în instalaţii cu cilindri rotativi încălziţi cu abur;
la instalaţile de curăţare cu abur;
în saune, etc.
C APITOLUL III.
AGENTII FRGORIFICI
3.1. Clasificarea agentilor frigorifici.
[17]
vapori; in functie de această temperatura, denumita temperatura normala de vaporizare
[tsN], se deosebesc trei tipuri de agenti:
cu temperatura mai ridicata de vaporizare situata intre 00C si 600C utilizati
mai ales la pompele de caldura;
cu temperatura medie de vaporizare cuprinsa intre -50 0C si 0 0C;
cu temperatura joasa de vaporizare plasata intre -130 0C si -50 0C.
Aerul precum si alte gaze sau amestecuri de gaze avand temperaturi joase
de vaporizare, utilizate in instalatiile frigorifice cu comprimate de gaze, in cele
turbionare precum si in instalatiile de lichefiere si separare a gazelor.
Solutii ale diferitelor substante utilizate in instalatiile cu absortie.
Apa utilizata in instalatiile cu jet de abur.
[18]
3.2 . Caracteristicile agentilor de lucru utilizaţi în mod uzual la instalatiile
frigorifice cu comprimare de vapori.
Proprietatile celor mai importanti agenti frigorifici utilizati in instalatiile cu ciclu inversat
cu comprimare de vapori sunt date de prin caracteristicile fizice si actiunea fiziologica.
Caracteristicile agentilor frigorifici utilizati pe scara larga in tehnica frigului moderat:
Amoniacul, [NH3], este utilizat pe scara larga in instalatiile frigorifice cu
comprimare de vapori cu o treapta si, respectiv, cu doua trepte, precum si in cele de
absortie pentru temperaturi de vaporizare t0 ≥ -750C; temperatura normala de
vaporizare a amoniacului este tsN = -33,350C. Printre avantajele amoniacului se numara
volumul specific mic la temperaturile de vaporizare uzuale, usurinta depistarii scaparilor
de amoniac datorita mirosului, solubilitate in ulei redusa, nu exercita actiuni corozive
asupra otelului dar in prezenta apei ataca zincul, cuprul, bronzul si alte aliaje pe baza
de cupru cu exceptia bronzului fosforos. Dintre dezavantaje se mentioneaza faptul ca
este toxic, exploziv si inflamabil la concentratii de 16,5....26,8 % amoniac in aer. La
temperatura de 260 0C amoniacul se descompune in azot si hidrogen.
Bioxidul de sulf, [SO2], este un gaz foarte toxic fiind utilizat numai in instalatiile
ermetice la temperaturi de vaporizare t0≥ - 75 0C. Ca avantaje ale bioxidului de sulf se
pot enumera: temperatura normala de vaporizare relativ ridicata (t sN=-10,1 0C) ceea ce
permite mentinerea unor presiuni reduse in condensator la temperaturile de
condensare apropiate de temperatura mediului ambiant, neinflamabilitate, solubilitate
redusa in ulei, neagresivitate in raport cu cuprul si aliajele sale.
Clorura de metil, [CHCl], se situeaza intre amoniac si bioxidul de sulf, fiind tot
mai mult inlocuita de agentii frigorifici din grupa freonilor. Nu corozeaza otelul si aliajele
sale, dar in prezenta apei ataca zincul, aluminiul si magneziul. Este utilizata la amsinile
frigorifice mici.
Bioxidul de carbon, [CO2], este utilizat in principal in instalatiile de producere a
ghetii uscate (zapada carbonica). Este neutru in raport cu metalele, neinflamabil,
netoxic. Dezavantajul sau consta in aceea ca temperatura critica este relativ ridicata
(tcr=31 0C) la presiunea critica pcr= 75 atm. Din acest motiv, bioxidul de carbon conduce
la presiuni ridicate in condensator.
Freonii sunt utilizati pe scara larga in tehnica frigului datorita avantajelor pe care
le prezinta si anume: nu sunt toxici, au inflamabilitate redusa, sunt neexplozivi, prezinta
neutralitate chimica. De asemenea, fiind caracterizati prin exponenti adiabatici mici
(kfreon=1,12...1,20<kNH3=1,3) freonii determina temperaturi de comprimare reduse. Ca
definitie, freonii reprezinta derivati dublu halogenati ai hidrocarburilor saturate
(CmH2m+2) obtinuti prin inlocuirea partiala sau completa a atomilor de hidrogen
prin atomi de fluor, clor sau brom. In consecinta deci, formula generala a
freonilor este de tipul CmHxFyClzBru unde x+y+z+u=2m+2.
Notatia prescurtata a freonilor este F – N sau R – N (refrigerent), N fiind numarul
freonului format din doua sau trei cifre care se stabileste dupa urmatoarele reguli:
a) La derivaţii fara atomi de hidrogen (x=0) prima cifra (daca N este format din
doua cifre) sau primele doau cifre (daca N este format din trei cifre) definesc
hidrocarbura in felul urmator: 1 – pentru metan (CH4); 11 – pentru etan (C2H6);
21 – pentru propan (C3H8); 31 – pentru butan (C4H10).
[19]
In continuare, se scrie numarul atomilor de fluor (y);
Exemple: - freonul CF2Cl2 – difluordiclormetan : R-12;
- freonul C2F4Cl2 – tetrafluordicloretan : R – 114.
b) La derivaţii cu atomi de hidrogen (x=1,2-....), numarul acestor atomi se adauga in
felul urmator: la derivatii metanul la prima cifra, iar la ceilalti derivati, la cifra a
doua;
Exemple: - freonul CHFCl2 – monofluordiclormetan: R-21;
- freonul C2H3F3 – trifluoretan: R-143.
c) La derivaţii cu atomi de brom (u=1,2.....), dupa numarul principal se pune litera
B, după care se scrie numărul atomilor de brom:
Exemplu: - freonul CF2Br2: R-12B2.
Se remarca faptul ca, la reducerea numarului atomilor de hidrogen scade
inflamabilitatea si pericolul de explozie. La cresterea numarului atomilor de fluor scade
toxicitatea si actiunea coroziva.
Dezavantajele freonilor constau in vascozitatea lor foarte redusa care favorizeaza
scaparile precum si solubilitatea reciproca cu uleiul care se accentueaza la marirea
presiunii si reducerea temperaturii freonului. Tot in categoria dezavantajelor se
incadreaza si faptul ca freonii au o densitate mai ridicata ceea ce determina cresterea
rezistentelor hidraulice la circulatia lor prin conducte. Pentru limitarea acestor rezistente
se procedeaza la marirea sectiunii de trecere prin conducte, supape, etc. Astfel,
diametrul conductei de R-12 se impune a fi de doua aori mai mare decat cel pentru NH3
in conditiile aceleasi puteri frigorifice. De asemenea, se remarca faptul ca freoniiconduc
la coeficienti de transfer de caldura sensibil mai mici deci in cazul amoniacului. Freonii
ataca garniturile de cauciuc si se recomanda utilizarea unor materiale rezistente la
actiunea freonilor de tipul savanitului sau a cauciucului freonorezistent. De regula, apa
nu se dizolva in freoni. Pentru evitarea blocarii sectiunilor de trecere se limiteaza
procentul masic de apa la 0,004 %.
Inlocuirea unui atom de clor cu unul de fluor, in cazul freonilor obisnuiti, din metan,
etan, propan si butan, determina reducerea temperaturii normale de vaporizare cu Δts :
m 1 2 3 4
Δts [grd] 51 44 39 35
In continuare, sunt prezentate unele caracteristici ale celor mai utilizati freoni:
[20]
[kJ/m3] la -15 0C), presiuni de condensare si vaporizare coborate
(pc=0,125 Mpa la +30 0C si p0= 0,0235 Mpa la -15 0C);
freonul – 21, CHFCl2, este recomandat pentru obtinerea unor temperaturi
moderate (≈ 0 0C), in principal, pentru conditionarea aerului si racirea
apei;
freonul – 114, CF2Cl-CF2Cl, este destinat instalatiilor de conditionare a
aerului echipate cu turbocompresoare.
freonul – 13, CF3Cl, este folosit atat in instalatiile frigorifice cu mai multe
trepte cat si in cele in cascada (pentru ramura inferioara) si permite
obtinerea unor temperaturi t0≥-100 0C;
freonul – 14, CF4, poate fi utilizat in instalatiile frigorifice in trepte sau in
cascada pentru obtinerea unor temperaturi de -100...-140 0C;
freonul – 13B1, CF3Br, permite obtinerea unor temperaturi t0≥-120 0C si
poate fi utilizat in instalatiile frigorifice cu o treapta. Masa moleculara mare
a acestui agent (M=148,9) il recomanda pentru utilizarea in
turbocompresoare in vederea reducerii numarului de trepte.
[21]
condensare sunt superioare celor care caracterizeaza fiecare dintre componenti. Ca
urmare, pentru un regim dat (t0, tc impuse) amestecul azeotrop este caracterizat prin
rapoarte de presiuni pc/p0 mai reduse si o putere frigorifica volumica mai mare.
In continuare sunt prezentate caracteristicile unora dintre amestecurile azeotrope cu
perspective de utilizare in tehnica frigului:
freonul - 500, este un amestec azeotrop compus din 26,2 % freon – 152 si 73,8
% freon – 12. Temperatura normala de vaporizare a lui R- 500 este de -33 0C.
Se recomanda a fi utilizat in instalatiile frigorifice echipate cu compresoare cu
piston. Pentru o cilindree orara data, freonul – 500 permite obtinerea unei puteri
frigorifice cu 20 % mai mare decat in cazul freonului – 12.
freonul – 502, reprezinta un amestec azeotrop compus din 51,2 % freon – 115 si
48,8% freon – 22, utilizat pentru obtinerea temperaturilor medii si joase.
Temperatura normala de vaporizare a lui R-502 este de – 45,6 0C. Utilizarea
acestui freon permite micsorarea consumului de energie cu 10...15 % in raport
cu R-12 consecinta a reducerii raportului de crestere a presiunii. Se recomanda
ca ciclurile cu -502 sa fie cu regenerare; datorita temperaturilor de refulare relativ
reduse, nu se impun conditii restrictive in ceea ce priveste gradul de
supraincalzire a vaporilor aspirati in compresor. Ca urmare, freonul – 502 poate
fi utilizat la nivelul unor temperaturi de condensare t0=40 0C.
[22]
Mecanismul procesului de distrugere a ozonului stratosferic de către CFC-uri
este exemplificat în continuare:
CFC → Cl + CFC
Cl + O3 → Cl O + O2
Cl O + O→ Cl + O2
R 11 CFCl3 1 1
[23]
R 124 C2HClF4 0,02 0,09 ÷ 0,1
FC 72 C6F14 0 ?
NH3 C2F3 0 ?
[24]
TEWI= xkgCFC11*GWPCFC11+ykgCFC12+zkg CO2emis la prod.energ.de act.
Înlocuieşte
Durata de
termici de
agenţilor
mediului
chumică
Formula
Utilizare
asupra
Simbol
Grupa
Efect
lucru
viaţă
A A A A A ODP GW GWP
P G D F E P *
R10 CCl4 ●
R12B CClF2Br ●
1
CF3Br ● ● 0,8 0,8
R13B
1
[25]
R23 CHF3 ● 0 R13,R50
3
R32 CH2F2 ● 0 0,14
R22
R125 C2HF5 ● 0 0,58
R502
R134 C2H2F4 ● 0 0,29 3100
HFC
a R12
C2H3F3 ● 0 0,75
R143
a C2H4F2 ● 0 0,03
R12,R50
R152 0
a
R501 R22/R12
Amestecuri
Instalatiile frigorifice cu absorbţie permit utilizarea acelor agenti de lucru pentru care
exista absorbanti corespunzatori. Tinând seama de specificul acestor instalatii care
constau în realizarea succesiva a reactiilor chimice de absortie si respectiv, de
desorbtie a agentului, este necesara respectarea unor conditii suplimentare care se pot
rezuma în urmatoarele:
[26]
diferenta mare intre temperaturile normale de vaporizare ale agentului de lucru si
absorbantului, ceea ce permite reducerea gradului de antrenare a absorbantului
de catre vaporii agentului de lucru si micsorarea dimensiunilor aparatelor de
rectificare;
viteza de absortie mare pentru reducerea dimensiunilor absorbitorului.
[28]
Figura 3.2. Influenta concentratiei asupra temperaturii de congelare a solutiilor de
CaCl2.
C APITOLUL IV.
[29]
Mărimile de stare ale aerului umed importante pentru tehnică sunt: temperatura
termometrului uscat Tusc, presiunea barometrică pB, presiunea parţială a vaporilor de
apă pv, densitatea , volumul specific v, entalpia h, umiditatea relativă şi conţinutul
real de vapori x.
Temperatura şi presiunea sunt mărimi fundamentale şi în funcţie de ele se dau
celelalte mărimi de stare ale aerului umed.
Densitatea aerului umed se defineşte prin relaţia:
a x v
[kg/m3],
1 x
unde: x este conţinutul real de vapori de apă la temperatura T;
a şi v sunt densităţile aerului uscat şi umidităţii, în kg/m3.
pa pv
a ; v ,
Ra T Rv T
iar pa , pv – presiunea parţială a aerului uscat, respectiv a vaporilor.
Căldura specifică la presiune constantă a aerului umed este:
c p 1 x c pa x c pv [kJ/kgK],
în care: cpa este căldura specifică a aerului uscat, în kJ/kgK; cpv – căldura specifică a
vaporilor de apă, în kJ/kgK.
Observaţie: Pentru calcule uzuale, se pot folosi valorile aproximative constante:
cpa = 1,006 kJ/kgK, între 0 şi 50 °C; cpv = 1,863 kJ/kgK, între 0 şi 75 °C.
Entalpia aerului umed nesaturat format dintr-un kg de aer uscat şi x kg vapori de
apă la temperatura T[°C] este:
h1 x ha x hv c pa T x r c pv T 1,006T x 2500 1,863 T [kJ/kg aer uscat],
unde: ha este entalpia aerului uscat; hv – entalpia vaporilor.
Pentru temperaturi cuprinse în intervalul 0-50°C, se poate lua destul de exact:
ha 1,006 T ; hv 2500 1,863 T [kJ/kg].
[30]
Temperatura de rouă – este acea temperatură până la care trebuie răcit aerul, la
p=ct şi x=ct, pentru ca el să devină saturat. Sub această temperatură începe
condensarea vaporilor de apă conţinuţi în aer.
La temperatura de rouă denumită şi temperatura termometrului umed, aerul
umed este saturat, deci =1, iar pv=pvs.
Fig. 4.1. Diagrama h-x completă, pentru pB = 1000 m bar, între –10°C şi +60°C
[31]
kJ
h kg a.us.
t = ct.
h = ct.
= ct.
A
hA
A
tA = 100% pvap m
N
2
tum,A
tr,A pvap
pvap,A
kg
x
xA kg a.us.
[32]
producerea margarinei), în prelucrările mecanice ale metalelor și în tratamentul termic
al acestora.
Hidrogenul va deveni una dintre principalele surse de energie „verde” necesară punerii
în mişcare a vehiculelor sau încălzirii locuinţelor şi spaţiilor comerciale.
Hidrogenul reprezintă o alternativă pentru înlocuirea benzinei drept combustibil
pentru vehiculele echipate cu motoare cu ardere internă. Avantajele sale principale
constau în faptul că este ecologic, din arderea sa rezultând vapori de apă, iar
randamentul termic al motoarelor cu hidrogen este ridicat. Dezavantajele constau în
pericolul mare de explozie şi dificultatea stocării. Una dintre cele mai promițătoare
soluții tehnice o reprezintă conversia directă a energiei chimice din hidrogen în
electricitate, prin intermediul pilelor de combustie.
4.3. Aerul comprimat
Aerul comprimat reprezintă o energie potenţială de actionare a diferitelor fluxuri
tehnologice. Cel mai des utilizat este in linile automate de productie de masa sau linii
robotizate actionate pneumatic.
Sistemul de producere a aerului cuprinde următoarele componente:
Compresorul: Aerul aspirat la presiunea atmosferica este comprimat si furnizat la
presiune mai mare sistemului pneumatic. El transforma asadar, energia mecanica in
energie potentială;
Motorul de antrenare (de obicei motor electric): Furnizează puterea mecanică
compresorului. Transforma energia electrica in energie mecanica;
Regulatorul de presiune (presostatul): Controleaza motorul electric si de asemenea
presiunea in rezervor. El este calibrat la o presiune maxima la care motorul va fi oprit si
la o presiune minima la care se face distribuirea;
Supapa de sens unic: Permite trecerea aerului comprimat de la compresor la rezervor
si impiedica intoarcerea aerului cand compresorul este inchis;
Rezervorul tampon: Inmagazineaza aerul comprimat. Volumul sau este stabilit in
functie de capacitatea compresorului. Cu cat volumul este mai mare, cu atat intervalul
de timp dupa care porneste compresorul este mai mare;
Manometrul: Indica presiunea in circuit;
Descarcarea automata: Evacueaza toata apa de condens prezenta in rezervor fara a
necesita interventie din exterior;
Supapa de siguranta; Evacueaza aerul comprimat daca presiunea din rezervor creste
peste presiunea prevazuta;
Uscatorul: Raceste aerul comprimat cu cateva grade deasupra punctului de congelare
si condenseaza cea mai mare parte a umiditatii aerului. Astfel se va evita prezenta apei
de condens in sistemul din aval;
Filtrul de linie: Pozitionat pe linia principala, filtrul trebuie sa aiba o cadere de presiune
minima si capacitate de a misca din loc ceata de ulei. Acesta ajuta la mentinerea la
limita permisă a prafului, apei de condens si a uleiului de ungere.
Compresoarele pot fi clasificate (fig.4.3.) in doua mari familii :
[33]
a) Compresoarele volumetrice în care compresia este obtinuta prin
reducerea spatiului care contine aerul aspirat la presiunea atmosferica. Aceasta familie
cuprinde:
- Compresoare de tip alternativ : cu piston sau cu diafragma ;
- Compresoare de tip rotativ : cu palete, cu surub, cu angrenaje.
b) Compresoarele dinamice in care compresia este obtinuta prin transformarea
energiei cinetice a aerului aspirat în energie de presiune.
Aceasta familie grupeza :
- Compresoare de tip centrifugal ;
- Compresoare de tip axial.
[34]
C APITOLUL V.
[35]
Fig.5.1. Influienta caracteristiclor fluidului asupra conductelor
[36]
Presiunea (fig.5.2.) este parametrul care intervine direct in calculul mecanic al
conductelor stabilind in principal grosimea peretelui, precum si complexitatea sistemului
de rezemare sau suspendare. Se deosebesc urmatoarele presiuni caracteristice :
[37]
C APITOLUL VI.
[38]
Fig.6.1. Distributia de viteze intr-o conducta: a - regim laminar ; b - regim turbulent
Stratul limita reprezinta zona (filmul) de fluid din vecinatatea peretelui care mai
păstrează regimul laminar de curgere, indiferent de regimul de curgere al restului masei
de fluid si se datoreaza fortelor de frecare cu peretele si al celor de viscozitate.
Grosimea stratului limita δ scade cu cresterea vitezei medii a fluidului si a rugozitatii
peretelui si cu reducerea viscozitatii fluidului. Pentru conductele cilindrice de diametru
d (mm), grosimea srtatului limita se determina cu relatia aproximativa :
δ = 30d/Re f (mm),
Lh = (10-15)d
Legea lui Bernoulli este practic legea conservarii energiei in hidraulica (lege
conform careia energia totala a unui fluid in miscare este constanta). Astfel pentru
curgerea unui fluid incompresibil, in regim stationar si izoterm suma dintre presiunile,
statica, dinamica si de pozitie este constanta (fig.6.2):
p + ρw2/2 + ρgz = ct
[39]
Fig.6.2. Reprezentarea liniilor energetice pentru un tub de curent (legea lui Bernoulli)
P g h Qs / p m Qs ptot / p m [W],
unde Qs (m3/s) este debitul volumic de fluid; ρ (kg/m3) este densitatea fluidului; Δh (m) ,
este inaltimea de pompare ; ηp, ηm sunt randamentele pompei si respectiv al motorului
de antrenare.
l w2
plin g hlin f [ Pa ] ,
d 2
[40]
unde: f este coeficientul de pierderi liniare de presiune si care depinde de criteriul
Reynolds (Re) si de starea peretilor conductei prin rugozitatea relativa a acestuia (ε):
ε = k/d (k fiind rugozitatea absoluta a peretelui conductei (m)
b) Cazul Re1 < Re < Re2, conducta este semirugoasa hidraulic, iar
coeficientul de frecare depinde atit de Re cit si de , f = f(Re,), rugozitatea absoluta
fiind comparabila cu grosimea stratului limita, (k).
[41]
Tabel 6.1. Determinarea coeficientului de frecare f la curgerea izoterma a
fluidelor
[42]
In cazul curgerii neizoterme a fluidelor, apare o modificare a viscozitatii ceea
ce determina o variatie a coeficientului de pierderi liniare, notat in acest caz cu ft,
pentru acelasi regim de curgere ca şi în curgerea izoterma. Astfel Petuhov recomanda
n
p
relatia: f t f
f
in care f este coeficientul de pierderi liniare din curgerea izoterma, iar n este un
coeficient experimental ce depinde de sensul transferului de caldura: n = 0.14 la
încalzirea lichidului si n = 0.28 Prf- 0.25, la racirea fluidului. Marimile p si f sunt
viscozitatile dinamice ale fluidului determinate la temperaturile peretelui si respectiv
fluidului. Filonenko recomanda pentru curgerea neizoterma a lichidelor prin tevi netede
relatia :
2
f
f t 1.82 lg Re f 1.64
p
De asemenea, functie de natura fluidului pot fi aplicate si alte relatii
experimentale, ca de exemplu pentru gaze :
0.14
Tp
f t f
Tf
unde Tp si Tf sunt temperaturile absolute ale peretelui si respectiv fluidului.
w2
ploc g h [ Pa ]
2
[43]
Fig.6.4. Cazuri de conducte cu sectiune de curgere variabila:
a - marire brusca de sectiune; b – reducere brusca de sectiune; c – reducere brusca cu
diafragma; d – crestere continua de sectiune; e – reducere continua de sectiune
Astfel pentru o crestere brusca de sectiune (fig 6.4.a) de la diametrul d1 la d2
coeficientii ξ se pot determina cu relatia:
2 2
S S
1 1 1 sau 2 1 2
S2 S1
2 2
ploc w1 w2 2 1 w1 2 w2 [ Pa ]
2 2 2
0,0418 0,043
0,582 Merriman sau 0,57 Altsul
1,1 d 2 d1
2
1,1 S 2 S1
In alte cazuri se pot utiliza pentru determinarea coeficientilor de pierderi locale tabele
sau nomograme (rezultate prin masuratori in instalatii existente sau pe standuri special
amenajate), conform cu cele prezentate mai jos.
[44]
Tabel 6.2. Determinarea coeficientului de pierderi localede presiune ξ la variatia sectiunii
de curgere
[45]
Tabel 6.3. Determinarea coeficientului ξ si raportul x/d pentru unele rezistente locale
[46]
Fig.6.5. Determinarea coeficientului ξ de pierderi locale in coturi şi derivaţii
[47]
Fig.6.6. Determinarea coeficientului ξ pentru diferite tipuri de ventile, la Dn 100
l w2 w2
ptot = plin + ploc = f + (Pa),
d 2 2
l ech w 2 l w2 w2
f f + ,
d 2 d 2 2
d
din care rezulta : l ech l (m).
f
[48]
b) conducte pentru agenti frigorifici, la care izolatia termica are rolul de reduce
aporturile (absorbtia) de caldura din mediul ambiant, si evitarea condensarii umiditatii
din atmosfera pe suprafata conductelor izolate;
c) conducte pentru lichide cu temperatura apropiata de cea a mediului ambiant,
la care izolatia termica are rolul evitarii congelarii (inghetarii) lichidului la temperaturi
scazute ale mediului ambiant.
Transferul de caldura prin peretele conductei (fig.6.7) are loc prin urmatoarele
procese:
a) convectie termica de la fluidul interior la peretele interior al conductei;
b) prin conductie prin perelele tevii si prin straturile de izolatie si protectie;
c) prin convectie (la temperaturi ridicate si prin radiatie) termica de la peretele
exterior la mediul ambiant.
Astfel se calculeaza fluxul termic unitar liniar pentru conducte cilindrice sau fluxul
termic unitar de suprafata pentru pereti plani, dupa relatiile cunoscute din transferul de
caldura:
t t f t0
ql k l t (W / m)
Rl 1 1 de 1 d iz 1 d sp 1
ln ln ln
d i i 2 p d i 2iz d e 2sp d iz d sp e
t t f t0
q s k s t (W / m 2 )
Rs 1 p
iz sp 1
i p iz sp e
Trecerea de la coeficientul global de caldura liniar kl (W/mK) la cel global
raportat la suprafata S, ks (W/m2K) precum si a fluxului termic unitar liniar ql (W/m) in
cel de suprafata qs (W/m2) se face cu relatiile
[49]
Rs
k l dk s ql dqs Rl
d
Valorile orientative pentru coeficientul de convectie pentru gaze de ardere si aer cald,
( Nu l ) la interior sunt prezentate in tabelul 6.4.
Tabelul 6.4. Valori statistice ale coeficienţilor de convectie i [W/m2K] pentru gaze de
ardere si aer cald
[50]
ql (t e t 0 ) / Rle d e e (t e t 0 ) [W / m]
[51]
Tabelul 6.6. Valorile coeficientului de radiatie termica C al suprafetei unor materiale
Pentru calcule rapide se pot utiliza, cu o buna aproximatie urmatoarele relatii pentru
coeficientul de transfer la exteriorul conductelor :
- pentru conducte izolate in spatii inchise : e=9,4 + 0,052(te-t0) [W/m2K]
- pentru conducte in aer liber : e =11,6 +7 w [W/m2K].
Pierderile admisibile specifice de caldura sunt standardizate, iar la transportul fluidelor
cu temperatura variabila in timp (cazul retelelor de termoficare), valorile fluxului termic
liniar ql corespunzatoare altor temperaturi ale agentului termic tf si altor temperaturi ale
mediului ambiant t0 se calculeaza cu relatia: ql qlnormat (t med
f t0med ) /(t f t0 ) [W/m], unde
C APITOLUL VII.
- stabilirea tipului si marimii tensiunilor (solicitarilor) care apar in punctele cele mai
solicitate ale retelei;
[52]
- determinarea traseului optim al conductei, care satisface cerintelor tehnologice,
de acces, economice, precum si cele impuse de asigutrarea compensarii dilatarilor
impiedicate;
[53]
la tensiuni longitudinale (axiale) ζl si de torsiune exprimate in N/mm2 sunt date de
teoriile de rezistenta a IIIa (teoria efortului unitar tangential maxim) si a Va (teoria
energiei de variatie a formei, Huber – Mises) :
1. NOTIUNI INTRODUCTIVE
1.1 Generalitati
[55]
Functionarea instalatiilor integrate in diferite structuri tehnologice implica
transportul unui numar mare de fluxuri de masa, caracterizate prin simultaneitate si
continuitate. Agentii de lucru utilizati in aceste fluxuri sunt caracterizati in general prin
natura, proprietatile si parametrii de functionare, iar vehicularea pe traseul fluxului sau
de masa trebuie sa-i conserve calitatea.
Sistemul de conducte este alcatuit din doua sau mai multe conducte racordate
intre ele.
Circuitul reprezinta una sau mai multe conducte sau sisteme de conducte,
cuplate in serie sau in paralel, destinate transportarii si distributiei aceluiasi agent ( fara
schimbarea starii de agregare).
Agentul sau fluidul de lucru reprezinta materialul in stare fluida sau fluidizata
transportat prin conducta. Acesta poate fi sub forma de lichid, vapori sau gaz, sau
poate fi si sub forma solida - pulverizat sau granulat – in medii purtatoare de lichid sau
gaz.
[56]
Fig.1.1. Influienta caracteristiclor fluidului asupra conductelor
[57]
Presiunea este parametrul care intervine direct in calculul mecanic al
conductelor stabilind in principal grosimea peretelui, precum si complexitatea sistemului
de rezemare sau suspendare. Se deosebesc urmatoarele presiuni caracteristice :
[58]
Fig.1.2. Influenta temperaturii asupra presiunii maxime admisibile.
Structura conductelor
[59]
Fig.1.3. Clasificarea partilor componente si dotarilor unei conducte
[60]
(apartin conductei) si aparatura propriu-zisa, care apartine instalatiei de urmarire,
control, reglare si protectie a procesului tehnologic.
[61]
Tabel 1.2 Valorile standardizate ale presiunii nominale pn
[62]
sarcina (presiune) cit mai reduse. Asamblarile pot fi demontabile (cu flanse sau
filet) sau nedemontabile ( prin sudura).
flansa rotunda, plata, fixata prin sudura de colt, interior si exterior (p n<25);
flasa rotunda, cu gât, pentru sudare in capul tevii (pn= 2,5 . . . 400);
flansa rotunda, libera pe teava, pentru tevi rasfrinte (pn= 6 . . . 10);
flnsa rotunda, libera pe teava, pentru tevi cu inel sudat (pn= 6 . . . 25).
[63]
Fig.1.4. Variante constructive ale flanselor utilizate la asamblarea elementelor de
conducta
- Asamblarea prin filet, este o imbinare demontabila, prin intermediul unor piese
de legatura filetate (denumite generic fitinguri), si se aplica in general la
conducte de diametru relativ redus (Dn<150) Capetele tevilor sunt filetate la
exterior,iar al fitingurilor la interior. Etansarea filetarii se face de obicei cu cilti din
cinepa, banda textila, sau banda din teflon (rezistenta la temperaturi inalte).
Filetele sunt executate in inci (toli) si sunt asociate diametrelor nominale.
- tevi fara sudura, laminate la cald din oteluri carbon sau aliate;
- tevi fara sudura, trase sau laminate la rece, ecruisate sau tratate termic;
- tevi sudate elicoidal, pentru conducte industriale si petroliere, executate din
banda de otel;
- tevi trase sau laminate la rece din oteluri inoxidabile;
- tevi sudate longitudinal, executate din benzi de otel laminate la cald, destinate
conductelor care nu sunt supuse controlului organelor de supraveghere tehnica.
[64]
Tevile pentru conducte se livreaza in legaturi sau libere in vrac, specificindu-se
denumirea tevii, clasa de precizie a executiei, diametrul exterior si grosimea
peretelui, marca otelului si nr. STAS sub incidenta caruia intra fabricatia.
1.7 Fitingurile
[65]
Fig.1.5. Variante constructive si marimile caracteristice ale fitingurilor
[66]
de indoire (), raza de curbura (R), precum si prin dimensiunile bratelor de legatura (B1
si B2). Acestea asigura in general o flexibilitate pronuntata traseului, motiv pentru care
sunt recomandate conductelor care transporta fluide cu temperaturi ridicate (asigura
autocompensarea deplasarilor create de dilatare). Curbele pot fi :
Curbe cutate utilizate in cazul conductelor de abur saturat sau supraincalzit de joasa
presiune de diametre mari (Dn =400 . . 600). Sunt confectionate din tevi cu pereti
subtiri, prin indoire la rece, cu formare de cute prin incalzirea locala a zonelor
respective.
Coturile netede se obtin prin indoirea la cald sau la rece a tevilor cu pereti subtiri (Dn
< 600 ) ;
Ramificatiile reprezinta acele elemente care permit racordarea a mai mult de trei
tevi cu ramuri egale sau reduse si sunt confectionate prin forjare, ambutisare sau
sudare.
[67]
1.8 Armaturile
[68]
Fig.1.6. Integrarea fitingurilor in structura constructiva a traseului de conducta
[69]
- Armaturi echipate cu dispozitive statice, la care dispozitivele de actionare
sunt fixate in interiorul armaturilor, fara posibilitate de deplasare (armaturi
de laminare , site de retinere, etc).
Piesele componente ale armaturilor sunt executate prin turnare, forjare, matritare sau
sudare, iar materialele trebuie sa corespunda valorilor maxime admisibile ale
temperaturilor si presiunilor de lucru. Etansarea elementelor mobile ale armaturilor fata
de mediul exterior se realizeaza prin prin inele nedeformabile (metalice sau ceramice),
materiale deformabile (garnituri din cauciuc, carton, marsit, etc) sau presgarnituri
echipate cu flanse sau mufe filetate (v.fig.1.9). Armaturile se livreaza complet
asamblate, cu pozitia complet inchisa a dipozitivelor cinematice si cu etansarile
protejate anticorosiv prin acoperire cu vaselina tehnica. Variantele constructive ale
armaturilor sunt adaptate principiilor si conditiilor de functionare, dupa cum urmeaza :
[70]
Fig.1.7. Principalele parti componente ale armaturilor
[71]
Fig.1.8. Moduri de modificare a sectiunilor de trecere ale armaturilor
[72]
Fig.1.9. Variante de asamblarea armaturilor cu elementele de conducta
a – cu flanse (Pn < 160); b – cu capete pentru sudare (Pn > 16) ; c – cu mufe filetate
a – sertar paralel monobloc; b,c – sertar pana monobloc ; d,e – paralel cu discuri
independente ; f – pana cu discuri independente ; 1,2 – tija ne/ascendenta ; 3 – sertar ; 4 –
corp vana
[73]
Fig.1.11. Robineti cu sertar
[74]
Robinete cu ventil (v.fig.1.12-1.14) La acest tip de armaturi orificiul de trecere al
robinetului este amplasat intr-un plan orizontal sau oblic, ce impune specificarea
sensului de trecere. Dispozitivul de inchidere realizat sub forma unui ventil se
deplaseaza perpendicular pe planul orificiului, tija de antrenare avind o miscare
ascendenta, portiunea filetata fiind in exteriorul sau interiorul armaturii.
[75]
Fig.1.13. Variante constructive ale ventilelor
a – ventil plan ; b – ventil conic ; c – ventil sferic ; d – ventil sferic cu egalizarea presiunii la
deschidere
[76]
Fig.1.14. Variante de antrenare a tijei ventilului
a – filet exterior, cu roata si tija neascendenta; b – filet exterior cu roata neascendenta si tija
ascendenta; c – filet interior cu roata si tija ascendente
[77]
Fig.1.16. Robinet de inchidere cu membrana pentru etansare (a) si pentru inchidere si
etansare (b)
[78]
Fig.1.17. Schema de principiu a robinetului de reglare (a) si pentru variatia presiunii
in zona strangularii (b)
[79]
In practica se deosebesc urmatoarele tipuri constructive :
Robinet cu un scaun, la care circulatia fluidului este permisa in sensul pentru care
presiunea actioneaza desupra ventilului atunci cind robinetul este inchis. Ca efect
creste caderea de presiune pe robinet, reducind scaparile de fluid pe linga scaun dar
solicitind suplimentar etansarea la tija de actionare si marind cuplul pentru deschidere.
Robinet cu doua scaune la care fluxul de fluid se divizeaza, in sensul ca, atunci cind
robinetul este inchis presiunea fluidului actioneaza simultan asupra celor doua ventile in
sensuri opuse, ceea ce conduce la echilibrarea fortelor hidrostatice. Acest tip de
robinet asigura caderi mari de presiune, superioare celui cu un singur scaun.
Robinet de reglare cu clapeta fluture (fig.1.19) are dispozitivul de reglare sub forma
unei clapete care basculeaza pe axa tijei de antrenare.. Tija este prevazuta cu doua
lagare de alunecare si cu unul sau doua lagare de rostogolire. Forma si cursa clapetei
conduc la o caracteristica intrinseca de forma parabolica.
[80]
Fig.1.19. Robinet de reglare cu clapeta fluture cu unul (a) si doua lagare de
[81]
Fig.1.20. Robinet de retinere cu clapeta
(a) ventil liber ; (b) ventil cu arc de inchidere ; c- ventil de laminare a cursei
[82]
Fig.1.22. Oala de condensat cu plutitor (a) si separator termodinamic (b)
8 – cartus de filtrare
[83]
Fig.1.23. Supape de siguranta : cu arc (a) ; cu contragreutate (b) ; cu impuls (c)
[84]
Fig.1.24. Variante constructive ale suspensiilor si reazemelor : (a, b) suspensie
monofilara ; (c,d) suspensie monofilara cu dispozitiv elastic superior / intermediar ;
(e,f) suspensie bifilara cu dispozitive elestice intermediare / inferioare ; (g) suport
direct ; (h) suport indirect
[85]
Fig.1.25. Dispozitive de fixare ale suspensiilor mofilare si bifilare : 1 - conducta ; 2-
dublanta ; 3 - eclisa; 4- brida ; 5 – suport; 6 – grinda; 7 – consola; 8 – opritor ; 9 – tija
filetata; 10 – piulita; 11 – carlig; 12 – tirant.
[86]
Fig.1.27. Dispozitive de prindere a reazemelor de conducta: 1 - conducta ; 2- suport
din profil U ; 3 – suport din profil L; 4- postament ; 5 – grinda metalica; 6 –brida; 7 –
ghidaj lateral.
[87]
Calculul hidraulic al conductelor stabileste legatura dintre caracteristicile
geometrice si constructive – diametru, lungime, armaturi, traseu – si cele ale
curgerii fluidului transportat – presiune, debit, viteza-. Este necesara cunoasterea
unor proprietati ale fluidelor - viscozitate cinematica sau dinamica, densitate,
difuzivitate termica, etc. si se stabilesc : pierderile de presiune ale fluidului,
distributia de debit, lungimea posibila de transport, caracteristicile sistemului de
pompare, regimuri hidraulice,etc.
Re = w d/ = w d / , (2.2)
unde: w este viteza fluidului, in (m/s), iar d este dimensiunea preponderenta a curgerii,
in (m). Pentru conducte circulare "d" coincide cu diametrul interior, iar pentru sectiuni
diferite de cele circulare acesta se inlocuieste cu diametrul echivalent dech.:
[88]
unde S si P sunt sectiunea transversala a curgerii, si respectiv perimetrul udat de fluid.
Se deosebesc urmatoarele regimuri de curgere:
unde : wmax este viteza maxima in axa conductei, x este coordonata curenta fata de axa
conductei unde se calculeaza viteza wx si r este raza interioara a conductei. In regim
turbulent profilul de viteze este aplatisat, iar distibutia de viteze dupa Altsul este :
0,9f
wx = wmax [1 -(x/r)] , cu valoarea medie: wmed = wmax/(1+1,35f), (m/s), (2.5)
[89]
Fig.2.1. Distributia de viteze intr-o conducta: a - regim laminar ; b - regim turbulent
Stratul limita reprezinta zona (filmul) de fluid din vecinatatea peretelui care mai
pastreaza regimul laminar de curgere, indiferent de regimul de curgere al restului masei
de fluid si se datoreaza fortelor de frecare cu peretele si al celor de viscozitate.
Grosimea stratului limita δ scade cu cresterea vitezei medii a fluidului si a rugozitatii
peretelui si cu reducerea viscozitatii fluidului. Pentru conductele cilindrice de diametru
d (mm), grosimea srtatului limita se determina cu relatia aproximativa :
[90]
Lungimea hidrodinamica de intrare Lh este distanta masurata intre sectiunea de
intrare in canal si sectiunea in care stratul limita si profilul vitezei au ajuns la forma
finala, stabilizata. Pentru curgerea laminara Lh = 50 d, iar pentru curgerea turbulenta:
Lh = (10-15)d.
Legea lui Bernoulli este practic legea conservarii energiei in hidraulica (lege
conform careia energia totala a unui fluid in miscare este constanta). Astfel pentru
curgerea unui fluid incompresibil, in regim stationar si izoterm suma dintre presiunile,
statica, dinamica si de pozitie este constanta (fig.2.2) :
[91]
w12 w22
p g h z1 z 2 g p1 p 2 [ Pa ] (2.8)
2
unde Qs (m3/s) este debitul volumic de fluid; ρ (kg/m3) este densitatea fluidului; Δh (m) ,
este inaltimea de pompare ; ηp, ηm sunt randamentele pompei si respectiv al motorului
de antrenare.
l w2
plin g hlin f [ Pa ] ,
d 2
[92]
Re1 10 / si Re2 500 / =50 Re1 (2.11)
b) Cazul Re1 < Re < Re2, conducta este semirugoasa hidraulic, iar
coeficientul de frecare depinde atit de Re cit si de , f = f(Re,), rugozitatea absoluta
fiind comparabila cu grosimea stratului limita, (k).
[93]
Fig.2.3. Diagrama pentru determinarea coeficientului de pierderi de presiune liniare
[94]
n
p
f t f
f
(2.12)
in care f este coeficientul de pierderi liniare din curgerea izoterma, iar n este un
coeficient experimental ce depinde de sensul transferului de caldura: n = 0.14 la
incalzirea lichidului si n = 0.28 Prf- 0.25, la racirea fluidului. Marimile p si f sunt
viscozitatile dinamice ale fluidului determinate la temperaturile peretelui si respectiv
fluidului. Filonenko recomanda pentru curgerea neizoterma a lichidelor prin tevi netede
relatia :
2
f
f t 1.82 lg Re f 1.64 (2.13)
p
De asemenea, functie de natura fluidului pot fi aplicate si alte relatii
experimentale, ca de exemplu pentru gaze :
0.14
Tp
f t f (2.14)
Tf
unde Tp si Tf sunt temperaturile absolute ale peretelui si respectiv fluidului.
w2
ploc g h [ Pa ] (2.15)
2
[95]
Fig.2.4. Cazuri de conducte cu sectiune de curgere variabila:
w12 w22
ploc w1 w2 2
1 2 [ Pa ] (2.17)
2 2 2
[96]
0,0418 0,043
0,582 Merriman sau 0,57 Altsul (2.19)
1,1 d 2 d1
2
1,1 S 2 S1
In alte cazuri se pot utiliza pentru determinarea coeficientilor de pierderi locale tabele
sau nomograme (rezultate prin masuratori in instalatii existente sau pe standuri special
amenajate), conform cu cele prezentate mai jos.
[97]
Tabel 2.3. Determinarea coeficientului ξ si raportul x/d
[98]
[99]
[100]
Fig.2.5. Determinarea coeficientului ξ de pierderi locale in derivatii
[101]
2.4. Pierderile totale de presiune ptot (lungimea echivalenta a conductei
lech)
l w2 w2
ptot = plin + ploc = f + (Pa), (2.20)
d 2 2
l ech w 2 l w2 w2
f f + , (2.21)
d 2 d 2 2
d
din care rezulta : l ech l (m). (2.22)
f
[102]
Fig.2.7. Determinarea lungimii echivalente x = lech pentru diferite tipuri de armaturi
[103]
de curgere si se neglijaza diferentele intre rugozitatile relative dintre cele doua
conducte. Conform ipotezelor de mai sus se scriu egalitatile dintre debitele volumice si
pierderile de presiune din cele doua cazuri (indice 1 pentru conductele de diametru mic,
d1 si 2 pentru conducta de diametru mare, d2):
2
l w2 l 2 w2 d12 d 22
f1 1 1 f 2 si Qv w1n w2 , (2.23)
d1 2 d2 2 4 4
5
d 2
n 2 . (2.24)
d1
3
d
n 2 d1 92 / d 2 92 , (2.25)
d1
cu d1 si d2 in (mm).
[104]
CALCULUL HIDRAULIC AL RETELELOR DE APA
[105]
3.1 Elemente generale
l w2 w2
p plin ploc f psplech Pa (3.1)
d 2 2
unde : psp = Δp/l este pierderea de presiune specifica (raportata la un metru de conducta):
w2 G2 Q2 Pa
psp f 0,0625f 5h 0,811f s 5 m (3.2)
2d d d
unde ‘’K’’ este caracteristica de debit (m3/s), iar ‘’s’’ este rezistenta hidraulica totala a
conductei, in (s2/m5):
K 3,48 d 5 f m / s
3
; s 0,0826 f lech / d 5 lech / K 2 s 2
/ m5 (3.4)
d
l ech l x l [m], este lungimea echivalenta a conductei.
f
[106]
Pentru calculul retelelor de apa se recomanda relatia lui Altsul pentru determinarea
coeficientului de frecare liniara f:
f 0,11 68 / Re
0, 25
(3.6)
f =0,110,25 (3.6’)
[107]
b) Conducte legate in serie. Pierderea totala de inaltime pentru conductele simple inseriste
(fig.3.1.) se calculeaza avand in vedere suma tuturor rezistentelor liniare si locale ale
tronsoanelor:
h Qs2 li K i2 Qs2 si m ; (3.10)
unde: Qs este debitul volumic care circula in sistemul de conducte inseriate [m3/s]); li este
lungimea tronsonului i in (m); Ki este modulul de debit al tronsonului i, iar si este rezistenta
totala a tronsonului i.
[108]
d) Retele de distributie a apei reci.
Pentru distributia in orase a apei reci se stabileste mai intai debitul care trebuie
transportat si apoi distribuit consumatorilor.
lech Q Q 2
p 0,0826 f 5 g Q1 1 2 2 / 3
2
Pa] (3.12)
d Q1 Q1
in care :
[109]
Considerand acum Q0 debitul total de apa, uniform distribuit in lungul conductei, [m3/s],
astfel incat Q1 = Q0 + Q2 , si avand in vedere relatia (3.4.) atunci pierderea de presiune
devine:
l
h s Q12 Q1Q0 Q02 3 0,0826 f ech5 Q12 Q1Q0 Q02 3 [m] (3.13)
d
l Q
2
Q2
p gh 0,0826 f ech5 g 1 s g 1 [Pa] (3.14)
d 3 3
In fig 3.4. sunt prezentate cateva retele ramificate cu o singura sursa de alimentare.
Pentru cazul cel mai simplu al unei retele cu un singur consumator la capat pierderea totala de
presiune p si rezistenta totala R sunt date de relatiile :
p RQsursa
2
[ Pa ] R Rsp l ech [ Pa s 2 / m 6 ] Rsp 0,811f / d 5 (3.15)
Pentru reteaua cu ‘n’ tronsoane in serie cu lungimi si diametre diferite, rezistenta totala
se calculeaza cu relatia :
n n
R Ri ( Rsp l ech ) i [ Pa s 2 / m 6 ] (3.16)
i 1 i 1
[110]
Fig.nr.3.4. Retele cu o sursa de alimentare
a - retea cu preluare uniforma de debit si diametru constant; b - retea cu “n”consumatori;
si reprezinta deci, o treime din pierderea totala de presiune a retelei cu un singur consumator la
capat.
B) Pentru o retea cu un numar finit de ‘’n’’ consumatori legati prin tronsoane de conducta
cu rezistentele locale li (fig.3.4.b) pierderea totala de presiune este suma pierderilor pe
fiecare tronson in parte:
[111]
p 1 pi R1 (Q1 Q2 ..... Qn ) 2 R2 (Q2 Q3 .....Qn ) 2 .... RnQn2 [ Pa]
n
(3.18)
- pentru primul tronson DC parcurs de tot debitul Qsursa s-a construit parabola R1Q2, care a
determinat pe axa ordonatelor caderea totala de presiune p1;
- pentru al doilea tronson CB parcurs de debitul (Qsursa- Q1) s-a trasat parabola R2Q2 care a
stabilit caderea de presiune p2 pe axa pierderilor de presiune (aceasta s-a trasat cu originea in
virful lui p1);
- in mod analog s-a procedat si pentru tronsonul al treilea.
Prin adunarea pe verticala a pierderilor de presiune s-a determinat pierderea totala de
presiune in retea p, echivalenta cu segmentul DD1.
[112]
3.4. Retele ramificate cu doua surse de alimentare
In figura 3.5. se prezinta schematic o retea de alimentare cu apa cu doua surse de alimentare,
amplasate la cele doua capete ale retelei
[113]
Fig.nr.3.5. Retele cu doua surse de alimentare
a - retea cu preluare uniforma de debit si diametru constant; b - retea cu numar finit de
consumatori;
Pentru cazul retelei de diametru constant, cu preluare constanta de debit si doua surse de
alimentare (fig.3.5.a), problema principala a calculului consta in determinarea caracteristicilor
punctului ‘0’ de separatie a curgerii si a debitelor QA si QB ale celor doua surse. Datele initiale
ale problemei sunt diferentele de presiune disponibile la surse pA si pB [Pa], debitul total al
retelei Qsursa = Qsp L [m3/s] si rezistentele specifice Rsp [Pa.s4/m6.m] ale tronsoanelor. Diferenta
de presiune in punctul de separatie 0 se determina din relatia:
[114]
p A0 Rsp l A0 Q A2 / 3 ( Rsp / 3Qsp )Q A3 Rc Q A3 ; si p B 0 Rc QB3 (3.21)
Se noteaza cu:
(p B p A ) /( RQsursa
2
/ 3) B3 A3 (1 A ) 3 A3 , (3.22)
raportul dintre diferenta presiunilor disponibile pentru reteaua alimentata din doua surse si
pierderea totala de presiune pentru reteaua alimentata dintr-o sursa.
Rezulta ca, din valoarea lui care se poate determina din datele problemei si din relatia
3.22 se poate determina valoarea debitului relativ al sursei A.
A 0,51 3 2 1 1 42 3 2 1 1 42
(3.23)
Neglijind termenii mici de rang superior – eroare sub 5%- solutia ecuatiei de mai sus se
simplifica la forma:
A 0,5(1 ) (3.24)
Din aceste elemente se deduc debitele reale ale surselor QA si QB, si apoi pA0 , pB0 si
p0 care defineste pozitia punctului 0.
Pentru cazul mai general al retelelor alimentate din doua surse, cu tronsoane cu
rezistente specifice diferite si numar finit de consumatori (fig.3.5.b), determinarea punctului
de separatie se face cu ajutorul rezistentelor patratice Rp. Presupunindu-se alimentarea retelei
numai din sursa A sau numai din sursa B cu debitul total Qsursa, atunci rezistenta patratica a
retelei, plecand din A este :
[115]
( R p ) AB [ R1Qsursa
2
R2 (Q2 .. Qn ) 2 .. Rn Qn2 ] / Qsursa
2
(3.25)
R1 R2 ( 2 .. n ) 2 .. Rn n2
Debitele relative de fluid A si B, raportate la cele doua surse, se deduc cu relatiile rezultate din
prelucrarea ecuatiilor 3.23-3.26:
( R p ) AB p A p B
1 1 2
1 1
QA ( R p ) BA ( R p ) BA Qsursa
A , (3.27)
Qsursa [( R p ) AB /( R p ) BA ] 1
sau analog :
( R p ) BA p B p A
1 1 2
1 1
QB ( R p ) AB ( R p ) AB Qsursa
B (3.28)
Qsursa [( R p ) BA /( R p ) AB ] 1
p AO ( R p ) AB Q A2 si p BO ( R p ) BA QB2 (3.29)
[116]
O metoda mai precisa de determinare a debitelor surselor, este cea bazata pe introducerea
unui multiplicator subunitar aplicat debitului provenit de la sursa cu diferenta de presiune mai
mica (ex. sursa B din fig 3.5.b) :
unde: (Rp)min si (Rp)max sunt valorile cea mai mica si respectiv cea mai mare dintre rezistentele
patratice (Rp)AB si (Rp)BA, iar ‘m’ un coeficient determinat din diagrama din fig.3.5.c, in functie
de valoarea dat de relatia
1 (p A p B ) /( R p ) AB Qsursa
2
(3.32)
b) cazul p A p B ( R p ) AB Qsursa
2
atunci QA = Qsursa si QB = 0, si in mod similar
daca p B p A ( R p ) BA Qsursa
2
atunci QB = Qsursa si QA = 0.
In ambele situatii kB = 0.
[117]
O alta metoda folosita la calculul hidraulic al retelelor alimentate din doua surse este cea a
debitului aditional , care consta in alegerea arbitrara a punctului de separatie 0 precum si al
debitelor celor doua surse QA si QB si apoi determinarea pierderilor de presiune pe cele doua
tronsoane (fig. 3.6.).
[118]
Fig.nr.3.6. Retele cu doua surse de alimentare: metoda debitului aditional
Pentru cazul particular al celor trei consumatori din fig.3.6. se alege punctul de
separatie in dreptul consumatorului 2, iar suma debitelor pompelor, alese arbitrar
trebuie sa fie egala cu debitul total Q sursa .
In mod obisnuit cele doua valori vor fi diferite, (datorita alegerii arbitrare a debitelor ce
pleaca din pompe) ceea ce inseamna ca debitele din cele doua surse se vor modifica
intre ele cu ΔQ, astfel ca cel total al sursei sa ramana constant si pierderile de presiune
pe cele doua tronsoane sa fie egale.
pA R1 Q1 Q R2 Q2 Q pB R4 Q4 Q R3 Q3 Q
2 2 2 2
(3.37)
Din ecuatia de mai sus se determina valoarea lui ΔQ cu care se corecteaza cele doua
debite.
2
Q RiQi RiQi Ri p A pB RiQi2 / R (3.38)
i
i
i i
i
Q pA pB RiQi2 / 2 RiQi (3.39)
[119]
QA, B QAales
, B Q (3.40)
a-retea inelara bitubulara cu doua surse de alimentare; b-retea buclata; c-retea inelara
monotubulara
[120]
In figura 3.7.b este aratata o retea buclata la care se cunosc rezistentele hidraulice
Stabilirea circulatiei debitelor se face pe baza legilor lui Kirchhoff, definite astfel :
- suma algebrica a pierderilor de presiune intr-un contur inchis al retelei este zero
ΣRiQi2 = 0 (3.32)
de parcurs al debitului si sensuri arbitrare pentru debitele prin ramuri. Daca sensul
debitului prin ramura ‘i’ coincide cu sensul de parcurs ales atunci produsul RiQi2 este pozitiv
(in caz contrar el este negativ). In continuare se aleg valori arbitrare pentru debitele din
contur astfel sa se indeplineasca conditia din legea I Kirchhoff si se calculeaza RiQi2 care
aditional Q cu care se corecteaza debitele din retea. Operatiile se repeta pana cand in
in care semnul lui Q este acelasi cu al produsului RiQi2. Dupa determinarea lui Q se
[121]
Astfel pentru tronsoanele apartinand aceluiasi contur, debitul se determina cu :
Q Q
'
j A i A QA QB si Q Q
'
j B i B QB QA . Debitele ΔQA si ΔQB
firbinti din CET sau CT (boilere si/sau CAF-uri), statiile de pompare, retelele de conducte
magistrale bitubulare (tur – retur), puncte termice unde are loc transferul caldurii in
hidraulic sunt:
[122]
Calculul hidraulic de verificare stabileste capacitatea de transport si repartitia debitelor la o
retea existenta, sau verifica functionarea retelei intr-o etapa intermediara de dezvoltare
static de functionare.
retelei, intre conducta de tur si cea de retur, si prin inaltimea de pompare a instalatiilor din
laminare, etc.
[123]
Fig.nr.3.8. Schema unei retele de termoficare (a) si graficul piezometric asociat (b)
[124]
pr - diferenta totala de presiune intr-un punct oarecare din retea;
punct dat;
consumator;
pi,sp, tinand seama de notatiile de mai sus si figura 3.8, sunt date de ecuatiile :
Daca lungimile echivalente ale conductelor de tur si retur sunt egale ld,ech = li,ech = lech
[125]
Δpmed,sp= (Δprt - ppt) 103/2lech=[Δpp- (Δpsv+ Δpsb+ Δppt)] 103/2lech
(3.36)
initiale cvasiconstante: t =80°C, = 971,8 kg/m3, = 0,365 10-6 m2/s, si rugozitatea absoluta
simplificate:
unde Gh este dat in [kg/h], iar d in [mm]. Relatiile au fost obtinute din ecuatia generala (3.2)
in care s-a folosit relatiile lui Blasius si Davidson pentru coeficientul de frecare f.
[126]
initiale (mentinerea neschimbata a pozitiei organelor de reglare, sau prin diafragme de
laminare), iar la cele cu reglaj automat prin prevederea unor regulatoare de debit la
consumatori.
pi
Debitul de agent termic la un consumator oarecare i se poate scrie : Qi ai pi ,
Ri
Pentru cazul k = 1, pi=pCET, pierderile in retea sunt nule, iar reteaua are stabilitate
de masuri, si anume:
[127]
reducerea sectiunii armaturilor de reglare (inchiderea partiala a vanelor si ventilelor);
legarea in serie a unor consumatori de caldura, etc.
Toate aceste masuri conduc la cresterea economiei de enegie de pompare, imbunatatirea
termic.
a tot 1 1 a 1 a .... 1 a
2
1
2
2
2
n [m3/s] (3.41)
conditiile de functionare normale ale celui mai indepartat consumator. In acest caz
presiunea disponobila (ptur – pretur) la majoritatea consumatorilor este mai mare decit cea
In principiu echilibrarea retelei se face prin dimensionarea corecta a racordurilor sau prin
(debitul total ce trece prin diafragma de laminare este dat de o relatie de forma:
[128]
Q d 2 / 4 p ct p ). Diafragmele se prevad de obicei la consumatori sau
disponibila devine mai redusa decat cea maxima admisibila la instalatiile din aval, fara a se
conducta).
magistrala de retur are o valoare mai mica decat cea necesara evitarii golirii instalatiilor
mH2O pentru retelele urbane si 10 mH2O pentru cele industriale. Pentru distrugerea unui
exces mai mare de presiune se apeleaza la baterii de diafragme montate in serie, la distante
bine definite.
[129]
Pentru conductele de abur lungi cu pierderi mari de presiune, trebuie sa se aibe in vedere
variatia densitatii aburului ρ in lungul conductei, si utilizarea unor relatii de calcul adecvate.
Alegerea vitezei aburului (tabelul 3.1.) se face pe baza unor calcule tehnico-economice
care sa tina cont de toate aspectele privind costul investitiilor in conducte cit si economiile
abur ; 30 – 40
[130]
b) Conducte de abur saturat :
-conducte principale ; 30 – 40
-conducte secundare : 20 – 30
-conducte principale ; 30 – 50
-conducte secundare . 20 – 30
[m/s] [m/s]
< 200 50 35
> 200 80 60
a) Conducte scurte de abur. Pentru acest tip de conducte si viteze mici calculul pierderilor
[131]
viteze mari (>30 m/s) coeficientul de frecare se majoreaza cu un factor de corectie care tine
f’ =f [1 + (fa/f)/100] (3.43)
in care raporul fa/f [%] se determina din diagrama din fig. 3.9 in functie de viteza si
temperatura aburului.
Pentru conductele scurte, la care reducerea de temperatura este mica, se poate neglija
[132]
Fig.3.9. Raportul fa/f pentru abur supraincalzit
b) Conducte de abur lungi. Datorita variatiei densitatii aburului de-a lungul conductei (care nu
mai poate fi neglijata) din cauza pierderilor de presiune si temperatura, calculul hidraulic se
poate face prin doua metode aproximative:
[133]
p p1 (1 1 1250 f Gh2 lech / p1 1 d 5 ) [bar]
1800q l '
p p1 1 1 (1250 f Gh2 lech / p1 1 d 5 )(1 )
T1c pGh
unde: v - volumul specific al aburului, [m3/kg]; p1,2 - presiunile la intrarea si respectiv la iesirea
din conducta, [bar]; T1 - temperatura absoluta initiala a aburului, [K]; cp - caldura specifica
medie a aburului [J/kgK]; Gh – debitul orar de abur, [kg/h]; q - pierderea specifica de caldura a
conductei, [W/m]; l – lungimea conductei,[m], ce se inlocuieste cu lech pentru conducta cu
rezistente locale, [m]; l’ - lungimea echivalenta a conductei izolata termic, [m].
Pentru calcule foarte rapide se pot utiliza si nomograme de calcul, care duc la determinarea
diametrului conductei sau a debitului transportat, corespunzator unei pierderi de presiune date, in
ipotezele = ct. sau = variabil.
t q l ' Gs c p (3.44)
p T1 p Gs c pT1
1 1 (3.45)
p1 T1 t p1 Gs c pT1 ql '
Pentru calculele practice ale pierderilor de presiune, in cadrul retelelor de abur cu diverse
configuratii se admit parametrii medii, determinati cu urmatoarele relatii :
unde: ΔQ - pierderile totale de caldura ale conductei,[kW]; Gs,Gh - debitele de abur, [kg/s ;
kg/h] ; cp - caldura specifica a aburului la parametrii medii, [kJ/kgK].
[134]
- pierderile de caldura ale conductei in mediul ambiant
Q ql tm t0 l 103 [kW] (3.48)
in care ql sunt pierderile specifice de caldura, [W/mK], pentru conductele de abur izolate.
Acestea sunt prezentate in functie de diametrul conductei, sintetizat in tabelul 3.3.
[135]
Pentru curgerea gazelor in regim izoterm, diametrul conductei se poate determina cu
relatia :
d 1,311105 f wN2 l / p12 p22 [m] (3.49)
unde: p1,2 – presiunile initiala si finala, [barabs] ; wN viteza in conditii normale fizice (0ºC
si 760 mmHg) ; l – lungimea conductei, [m] ;f – coeficientul de frecare liniara ; δ –
densitatea relativa a gazului in raport cu cea a aerului.
Pentru cazul curgerii izoterme a gazelor raportul fa/f se determina si printr-o relatie
analitica:
RT
fa f 1 2 1 (3.50)
w
[136]
Fig.3.9. Raportul fa/f pentru aer
[137]