Unde transversale in corzile unei chitari

A. INTRODUCERE – noţiuni generale

Fenomenul de propagare, din aproape în aproape, a unui fenomen variabil în timp
se numeşte undă. Ea constituie transport de energie prin spaţiu, transportul de
energie realizat de undă are loc fără transport de substanţă. Propagarea se face
cu o anumită întarziere (nu se transmite instantaneu).
Unda mecanică este un fenomen de propagare a unor perturbaţii într-un mediu
elastic. Dacă în mediul material perturbat se manifestă numai forţe elastice, unda
este o undă elastică.
Se numesc puncte de fază egală punctele din mediul de propagare a undei care
oscilează în fază (au permanent vectorii de oscilaţie egali în mărime şi cu aceeaşi
tendinţă de variaţie – creştere sau scădere).
Distanţa dintre două puncte de fază egală vecine, succesive pe direcţia de
propagare, se numeşte lungime de undă (λ).
Se numesc suprafeţe de undă sau suprafeţe de fază egală suprafeţele închise, în
jurul centrului de oscilaţie, pe care se dispun punctele de fază egală.

 CLASIFICARE
Forma suprafeţei de undă depinde atât de proprietăţile mediului de propagare cât
şi de forma sursei.
Considerând un mediu omogen şi izotop:
- dacă sursa este punctuală sau sferică suprafeţele de undă sunt sfere
concentrice, iar unda este numită undă sferică;
- dacă sursa de oscilaţie este o suprafaţă plană atunci suprafeţele de undă
sunt suprafeţe plane paralele cu planul sursei, iar unda este numită undă plană.

(liniile perpendiculare pe suprafeţele de undă, numite raze, indică direcţia de

propagare a undei)
Suprafaţa de undă situată, la un moment dat, la cea mai mare depărtare de sursa
de oscilaţie este numită front de undă.
Viteza de fază este viteza de propagare a frontului de undă, adică a fazei.
v=λ/T
λ este lungimea de undă.
T este perioada de oscilaţie a punctelor materiale din mediul în care se propagă
unda.
După modul de oscilaţie a particulelor mediului faţă de direcţia de propagare se
deosebesc două tipuri fundamentale de unde:
a) unde transversale;
b) unde longitudinale.

 Unde transversale
Se numeşte undă transversală acea undă la care direcţia de oscilaţie a particulelor
din mediu este perpendiculară pe direcţia de propagare a undei.
Viteza de propagare a unei unde transversale într-o coardă este dată de relaţia:
v = (T/μ )½
T este tensiunea la care este solicitată coarda.
μ este masa unităţii de lungime a corzii.
Exemple de unde transversale: oscilaţia unei corzi elastice, vibraţia unei bare care
a fost lovită lateral, vibraţia membranei unei tobe.

 Unde longitudinale
Se numeşte undă longitudinală acea undă la care direcţia de oscilaţie a
particulelor din mediu este paralelă cu direcţia de propagare a undei.
Viteza de propagare a unei unde longitudinale este dată de relaţia:
v = (E/ρ) ½
E este modulul de elasticitate longitudinal (modulul lui Young).
ρ este densitatea mediului de propagare a undei.
Exemplu de undă longitudinală se poate da cazul undelor sonore care se propagă
în aer (sub forma unor variaţii continui ale presiunii aerului).

 EXEMPLE DE UNDE MECANICE

 Unde sonore
Sunetele sunt vibraţii mecanice care se propagă în medii continuu deformabile
sub formă de unde longitudinale şi provoacă senzaţii sonore urechii umane
Sunetele produse de o sursă sonoră se propagă prin unde longitudinale în medii
elastice (continuu deformabile) şi ajung la urechea noastră.
Viteza undelor sonore (între anumite limite) depinde de proprietăţile mediului, de
tipul undei şi de temperatură.
Proprietăţile sunetelor (depind de sursă şi de receptor) :
a) înălţime;
b) intensitate (tărie);
c) timbrul
La distanţă mare de sursa sonora, undele sferice pot fi considerate unde plane
(cel mai frecvent tip întâlnit in fluide). Receptorul de unde sonore recepţionează
undele ce se propagă pe o anumită direcţie, ecuaţia devenind unidimensională :
e = A sin (ω t – φ).
În cazul în care două surse sonore (ex. diapazon) emit unde cu frecvenţe foarte
apropiate nu se mai percep două sunete distincte ci un singur sunet cu intensitate
variabilă oscilatorie. Acest fenomen poartă denumirea de bătăi şi se poate explica
prin suprapunerea celor două unde.
Primele două diagrame arată dependenţa de timp ale elongaţiilor (y1 respectiv
y2) a două unde de aceeaşi amplitudine. Elongaţia y a undei rezultante la un
moment de timp rezultă din adunarea elongaţiilor individuale (y = y1 + y2). Din
diagrama de jos rezultă cum depinde această elongaţie y de timp t. Variaţiile
periodice ale intensităţii sonore observate rezultă din oscilaţiile amplitudinii
oscilaţiei rezultante.

 Unde seismice
Când are loc o fisură sau deplasare bruscă în scoarţa pământului, energia radiază
în exterior sub forma unor unde seismice.
În fiecare cutremur, există mai multe tipuri de unde seismice:
 unde interne, care se propagă prin interiorul Pământului;
- unde longitudinale numite şi unde P;

- unde transversale numite şi unde S;

 unde de suprafaţă, care se propagă de-a lungul unor anumite suprafeţe.

- unde de tip Love(L) sau de tip Rayleigh (R) care se propagă la suprafaţa
Pământului;

- unde Stoneley (legate de undele de tip R), care se propagă la o suprafaţă de

discontinuitate din interiorul Pământului;
- unde canal, care se propagă de-a lungul unui strat din interiorul Pământului.

 Unde longitudinale
Undele longitudinale, denumite şi unde P sau unde de comprimare sau unde
primare, se propagă cu o viteză de aproximativ 1 până la 5 mile pe secundă (1.6
până la 8 kilometri/secundă), depinzând de materialul prin care se deplasează.
Această viteză este mai mare decât cea a altor unde, astfel încât undele P ajung
înaintea celorlalte la o anumită suprafaţă. Ele se pot deplasa prin substanţe
solide, lichide şi gazoase, şi astfel vor pătrunde prin scoarţa pământului. Atunci
când se deplasează prin rocă, undele pun în mişcare particule minuscule de rocă,
înainte şi înapoi, îndepărtându-le şi apropiindu-le, pe direcţia pe care circulă unda.
Aceste unde ajung de obicei la suprafaţă sub forma unei bufnituri bruşte.

 Unde transversale
Undele transversale, denumite şi unde S sau unde de tăiere sau unde secundare,
ajung la suprafaţă puţin în urma undelor P. În timp ce aceste unde sunt în
mişcare, ele deplasează în afară particule de rocă, împingându-le perpendicular cu
calea undelor. Astfel rezultă prima perioadă de ondulare asociată cutremurelor.
Spre deosebire de undele P, undele S nu se deplasează direct prin pământ. Ele
circulă doar prin materiale solide, astfel încât sunt oprite de stratul lichid din
interiorul pământului.
 B. Undele staționare
Unda staționară este fenomenul fizic rezultat în urma suprapunerii a două
unde de aceeași frecvență pe aceeași direcție dar în sensuri opuse, sau în direcții
diferite. Prin interferența celor două unde se obține o structură ondulatorie
constantă în timp. Undele care interferă pentru a crea unda staționară pot fi de
orice fel: mecanice, sonore, optice, electromagnetice. Lungimea de unda a unei
unde stationare este de 2 ori distanta dintre 2 noduri adiacente.
În funcție de mediul de propagare undele staționare pot fi uni-, bi- sau
tridimensionale:
1 dimensiune: coarda vibrantă, tubul sonor, fibra optică;
2 două dimensiuni: cutia de rezonanță a instrumentelor muzicale, suprafața
unui lichid, membrana unei tobe;
3 trei dimensiuni: interiorul unei încăperi, spațiul în care se propagă unde
luminoase coerente.
Toate aceste instrumente emit sunete atat direct,cat si prin cutia de
rezonanta care are o importanta esentiala pentru timbrul sunetului. Coarda
produce unde sonore cu frecventa egala cu cea a vibratiilor produse la randul lor
prin interferenta. Modurile proprii de vibratie ale corzii sunt astfel excitate si
aceste vibratii dau nastere unor unde longitudinale in aerul inconjurator care le
transmite pana la urechile noastre ca un sunet muzical.

1 Coardele ciupite
Coardele ciupite sunt cele mai vechi instrumente cu coarde inventate in
istorie. Sunt ciupite cu degetele sau cu ajutorul unui mic obiect elastic-plectru.
Pentru instrumentele ale caror coarde sunt intinse deasupra cutiei de
rezonanta,gaura de rezonanta este larga,sub forma unei rozete.
2 Coardele frecate
Aceste instrumente folosesc de regula un arcus pentru punerea in vibratie a
coardelor. Tehnica avansata de constructie si interpretare plaseaza inventarea
coardelor frecate intr-o epoca ulterioara aparitiei tipurilor deja prezentate.
Frecarea este produsa cel mai frecvent prin intermediul unui arcus controlat in
mod direct de mana instrumentistului.In cazul unui instrument cu coarde frecate,
corzile sunt intinse deasupra unei cutii de rezonanta cu rozeta sau efuri. Aceste
instrumente sunt mai sonore decat coardele ciupite.
3 Coardele lovite
Procedeul de executie este asemanator cu ciupirea. Pentru punerea in
vibratie a corzilor,se folosesc ciocanele ale caror capete sunt imbracate in pasla -
ele sunt fie manuite de interpret (in numar de doua, fiecarei maini revenindu-i
unul), fie actionate prin mecanica instrumentului. Cele mai cunoscute
instrumente cu coarde lovite sunt pianul si tambalul.

C. Chitara
Chitara este considerata o inventie tarzie,ce apartine de Renastere.In
schimb,inventarea tehnologiilor fara de care nu putea fi utilizata si construirea
ascendentilor chitarei,dateaza din cele mai vechi timpuri.Chitara clasica moderna
a aparut în jurul anului 1850, cand spaniolul Antonio Torres a modificat forma si
proportiile instrumentului, oferindu-i o acustica îmbunatatita, un ton deosebit de
placut si o structura rezistenta. În anii 1920, Lloyd Loar s-a alăturat lui Orville
Gibson, cei doi construind prima chitară jazz, cu efuri decupate pe tabla de
rezonanță (în locul obișnuitei rozete). Chitara electrică a luat naștere la
inventarea primelor doze electromagnetice la sfârșitul anilor 1920, însă s-a
bucurat de succes doar după 1936, când Gibson a introdus modelul ES 150, făcut
celebru de chitaristul de jazzCharlie Christian. Odată cu creșterea posibilităților de
amplificare a sunetului, chitara electrică a captat atenția multor muzicieni și,
bineînțeles, a creatorilor de chitare, fapt care a declanșat o adevărată cursă
pentru perfecționarea lor.
1. Cap ◊ 2. Prăguș ◊ 3. Șurub (cheie) de acordare ◊ 4. Tastă (bară) ◊ 5. Tijă de
susținere ◊ 6. Marcaj ◊ 7. Gât ◊ 8. Butuc ◊ 9. Corp ◊ 10. Doze electromagnetice ◊
11. Potențiometre ◊ 12. Cordar ◊ 13. Placă de protecție ◊ 14. Spate ◊ 15. Tabla de
rezonanță ◊ 16. Eclisă ◊ 17. Rozetă ◊ 18. Corzi ◊ 19. Căluș ◊ 20. Tastieră (pop. grif).
Construcție
Chitarele pot fi folosite atât de instrumentiști dreptaci, cât și de stângaci. În
general, chitaristul folosește mâna cu care scrie pentru ciupirea corzilor; degetele
celeilalte mâini vor apăsa corzile pe taste, pe rând sau simultan (pentru acorduri),
activitate ce implică un alt fel de coordonare din partea creierului. Raționamentul
este valabil pentru toate instrumentele cordofone cu tastieră (de exemplu, cele
din familia viorii, familia violei, lăuta etc.), singura diferență în cazul
instrumentelor cu arcuș fiind un set diferit de gesturi pentru mâna care pune
corzile în mișcare.

Capul
Capul este situat la extremitatea depărtată de instrumentist a chitarei, fiind
dotat cu chei muzicale care prin rotire măresc, respectiv micșorează tensiunea
aplicată corzilor elastice, în scopul acordării instrumentului. La chitara clasică, ele
sunt dispuse câte trei pe două rânduri de o parte și de alta a capului; această
configurație se regăsește și la unele chitare electrice. Cheile pot fi dispuse și în
linie (modelul Fender Stratocaster). Există și alte moduri de aranjare a
mecanismului de acordare; un exemplu ar fi chitarele electrice Steinberger care,
neavând cap, au dispozitivele respective montate pe corp sau pe punte.
Tastiera
Tastiera sau griful este o bucată de lemn pe care sunt integrate benzi de metal
și reprezintă partea de sus a gâtului. Aceasta este plată pe chitara clasică și ușor
curbată, pe lățime, pe chitarele acustice și electrice. Curbura tastierei se măsoară
prin raza tastierei, care este raza unui cerc ipotetic din care suprafața tastierei
constituie un segment. Apasând o coardă asupra unei benzi de metal de pe
tastieră se scurtează lungimea de vibrație din coardă și astfel se produce o
frecvență mai înaltă de sunet. Tastierele sunt realizate cel mai frecvent din lemn
de palisandru (rosewood), abanos, arțar și, uneori, materiale compozite, cum ar fi
HPL sau rășină.
Corpul
Poate avea o diversitate de forme și aceasta datorită faptului că nu trebuie să
mai îndeplinească rolul de amplificator al vibrației, amplificarea făcându-se cu
ajutorul componentelor electrice. În acest caz se pune mare accent pe doze,
componentele care captează vibrațiile coardelor. Corpul chitarei este confecționat
din lemn. Este prevăzut ca și chitara "rece" cu cordar si înălțător (reglabil). Pe corp
mai sunt montate dozele electromagnetice. Instalația electrică se află în interiorul
corpului, iar butoanele de reglaj sunt în afară. Tot pe corp mai există si o mufă cu
ajutorul căreia se face legătura între instalația chitarei și amplificator (mufa mamă
jack mono, mare).
 Când o coardă este făcută să vibreze, ia naștere imediat și o undă staționară.
Înălțimea notei produse depinde de lungimea corzii și de tensiunea acesteia. Când
cântă la chitară, muzicianul apasă corzile pe tastieră pentru a le scurta lungimea
efectivă. Apăsând o coardă la jumătatea lungimii ei, se obține o frecvență de
vibrație de două ori mai mare decât cea a întregii corzi, adică o octavă mai înaltă
decât frecvența fundamentală a corzii.Ca să poată fi auzit, sunetul produs de o
coardă trebuie amplificat. Aceasta se face de obicei cu ajutorul unei cutii de lemn,
numită cutie de rezonanță și care formează corpul chitarei. Un traductor
electromagnetic (o doză electromagnetică) este amplasat în spatele corzilor,
transformând variația distanței față de coarda în mișcare în semnale electrice care
pot fi amplificate și reproduse la volumul dorit de către un difuzor.