CUPRINS

1. INTRODUCERE ……………………………………………………………………… 3
1.1. DEFINIŢIE ŞI OBIECTUL DE STUDIU ………………………………………… 3
1.2. RELAŢIILE BIOGEOGRAFIEI CU ALTE ŞTIINŢE ………………………....... 3
1.3. RAMURILE BIOGEOGRAFIEI ………………………………………………….. 3
1.4. ISTORICUL DEZVOLTĂRII BIOGEOGRAFIEI ……………………………….. 4
1.5. IMPORTANŢA BIOGEOGRAFIEI ………………………………………………. 4
2. RĂSPÂNDIREA ORGANISMELOR ……………………………………………...... 5
2.1. BIOSFERA: DEFINIŢIE ŞI LIMITE ……………………………………………… 5
2.2. AREALUL BIOGEOGRAFIC ……………………………………………………. 5
2.2.1. Definiţia arealului şi metode de stabilire ……………………………………. 5
2.2.2. Caracteristicile arealelor ……………………………………………………... 6
2.3. MODALITĂŢI DE RĂSPÂNDIRE A VIEŢUITOARELOR …………………….. 9
2.4. FACTORII PALEOGEOGRAFICI AI RĂSPÂNDIRII VIEŢUITOARELOR 10
2.4.1. Teorii privind evoluţia paleogeografică a răspândirii vieţuitoarelor .………. 10
2.4.2. Glaciaţiunile cuaternare şi repercusiunile lor biogeografice……………….. 13
3. INFLUENŢA FACTORILOR DE MEDIU ASUPRA DEZVOLTĂRII ŞI
RĂSPÂNDIRII VIEŢUITOARELOR …………………………………………………. 18
3.1. FACTORII CLIMATICI…………………………………………………………… 18
3.1.1. Lumina……………………………………………………………………….. 18
3.1.2. Temperatura………………………………………………………………….. 19
3.1.3. Umiditatea……………………………………………………………………. 21
3.1.4. Vântul………………………………………………………………………… 22
3.2. FACTORUL EDAFIC……………………………………………………………… 23
3.2.1. Influenţa proprietăţilor fizice ale solului asupra plantelor…………………… 23
3.2.2. Influenţa proprietăţilor chimice ale solului asupra plantelor…………………. 23
3.2.3. Animalele şi solul…………………………………………………………….. 24
3.3. CARACTERISTICILE MEDIULUI ACVATIC…………………………………... 25
3.3.1. Salinitatea mediului acvatic………………………………………………….. 25
3.3.2. Dinamica apelor………………………………………………………………. 25
3.4. FACTORII GEOMORFOLOGICI…………………………………………………. 25
3.4.1. Altitudinea……………………………………………………………………. 25
3.4.2. Înclinarea terenului…………………………………………………………… 26
3.4.3. Expoziţia versanţilor………………………………………………………….. 26
3.4.4. Relieful ca adăpost……………………………………………………………. 26
3.5. FACTORII BIOTICI……………………………………………………………….. 27
3.6. FACTORUL ANTROPIC………………………………………………………….. 29
4. DOMENIILE DE VIAŢĂ ALE GLOBULUI ……………………………………...... 31
4.1. DOMENIUL ACVATIC …………………………………………………………... 31
4.1.1. Biomul lotic ………………………………………………………………….. 31
4.1.2. Biomul lacustru ………………………………………………………………. 32
4.1.3. Biomul palustru ……………………………………………………………… 33
4.1.4. Biomul mlaştinilor …………………………………………………………… 33
4.1.5. Biomul deltaic ……………………………………………………………….. 33
4.1.6. Biomul marin ………………………………………………………………… 34
4.1.7. Biomul oceanic ………………………………………………………………. 34
4.2. DOMENIUL TERESTRU …………………………………………………………. 35
4.2.1. Deşerturile şi semideşerturile ………………………………………………... 36

1
 4.2.2. Savanele şi stepele …………………………………………………………. 39
4.2.3. Pădurile şi tufărişurile ………………………………………………… 43
4.3. DOMENIUL SUBTERAN ………………………………………………………… 56
5. REGIUNILE BIOGEOGRAFICE ALE GLOBULUI ……………………………… 58
5.1. REGIUNEA HOLARCTICĂ ……………………………………………………… 58
5.2. REGIUNEA NEOTROPICALĂ …………………………………………………... 60
5.3. REGIUNEA AFRICANO-MALGAŞĂ …………………………………………… 62
5.4. REGIUNEA INDO-MALAYEZĂ ………………………………………………… 62
5.5. REGIUNEA AUSTRALIANĂ ……………………………………………………. 63
5.6. REGIUNEA POLINEZIANĂ …………………………………………………….. 64
5.7. REGIUNEA ANTARCTICĂ ……………………………………………………… 64
6. VEGETAŢIA ROMÂNIEI …………………………………………………………… 65
6.1. STRUCTURA VEGETAŢIEI ROMÂNIEI ……………………………………….. 65
6.2. ZONELE DE VEGETAŢIE DIN ROMÂNIA …………………………………….. 66
6.2.1. Zona de stepă ……………………………………………………….………... 66
6.2.2. Zona de silvostepă …………………………………………………….……... 66
6.2.3. Zona nemorală ………………………………………………………………. 67
6.3. ETAJELE DE VEGETAŢIE DIN ROMÂNIA ……………………………………. 67
6.3.1. Etajul colinar ………………………………………………………….……… 67
6.3.2. Etajul montan ……………………………………………………………….... 68
6.3.3. Etajul subalpin ……………………………………………………………….. 68
6.3.4. Etajul alpin …………………………………………………………………… 69
6.4. VEGETAŢIA INTRAZONALĂ ŞI AZONALĂ ………………………………….. 69

TEST FINAL DE AUTOEVALUARE …………………………………………………. 71

ADDENDA ……………………………………………………………………………...... 73
BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………… 76

2
 1. INTRODUCERE

1.1. DEFINIŢIE ŞI OBIECTUL DE STUDIU

Biogeografia este o ştiinţă interdisciplinară care studiază răspândirea geografică

a vieţuitoarelor şi a complexelor lor biocenotice, precum şi factorii genetici şi ecologici
care condiţionează această răspândire. Se poate considera că biogeografia este o ştiinţă de
graniţă între biologie şi geografie.

Obiectul de studiu îl constituie arealul biogeografic şi relaţiile bioecologice

care s-au stabilit în decursul timpului între componenţii săi: biocenoza şi biotopul.
Biocenoza reprezintă comunitatea de plante şi animale care populează un biotop.
Biogeografia se ocupă cu preponderenţă de caracteristicile învelişului biocenotic în
strânsă legătură cu particularităţile mediului. Domeniul de cercetare este variat şi
complex, încadrându-se la trei direcţii interdependente şi complementare:
- corologia studiază răspândirea taxonilor (specii, genuri etc.), cât şi arealul lor
pe baza cărora Pământul a fost împărţi în unităţi biogeografice;
- ecologia studiază modul cum factorii de mediu influenţează dezvoltarea şi
răspândirea organismelor vii şi a biocenozelor;
- biocenologia studiază biocenozele din punct de vedere al organizării, al
componenţei, al relaţiilor cu factorii de mediu, al dinamicii răspândirii lor pe Glob.

1.2. RELAŢIILE BIOGEOGRAFIEI CU ALTE ŞTIINŢE

Zoologia şi botanica oferă biogeografiei datele privind relaţiile de descendenţă

şi înrudire dintre taxonii clasificărilor. Cu ajutorul acestor date se înţelege răspândirea
actuală a florei şi faunei, se stabilesc arealele speciilor sau taxonilor superiori şi se
compară între ele.
Paleontologia se ocupă cu studiul formelor fosile vegetale şi animale, în
vederea corelării stratigrafice a unor formaţiuni sedimentare şi a sincronizării vârstei lor
relative. Pe baza analizei fosilelor s-au obţinut date privind evoluţia şi răspândirea
grupelor de vieţuitoare în diverse perioade geologice.
Palinologia se ocupă cu studiul sporilor şi polenului şi ajută la stabilirea vârstei
unor depozite petrografice şi ale unor aspecte cantitative şi calitative ale răspândirii
plantelor în diferite perioade.
Paleogeografia reconstituie aspectele geografice din trecut şi oferă informaţii
asupra evoluţiei peisajului geografic de-a lungul timpului geologic.
Ecologia se ocupă cu studiul relaţiilor dintre vieţuitoare şi mediul lor de viaţă.

1.3. RAMURILE BIOGEOGRAFIEI

În funcţie de orientarea cercetării biogeografice se disting:

1. Biogeografia descriptivă – se bazează pe înregistrarea datelor floristice şi
faunistice şi pe studiul diverşilor taxoni, în vederea reconstituirii arealului lor.
2. Biogeografia comparată stabileşte relaţii între complexele floristice şi
faunistice sau arealele pe baza unor studii comparative.
3. Biogeografia cauzală reprezintă etapa superioară, care explică relaţiile de
condiţionare dintre o serie de factori şi răspândirea geografică a vieţuitoarelor. Din acest

3
punct de vedere, se disting două ramuri: biogeografia ecologică şi biogeografia genetico-
istorică.
În funcţie de regnul studiat:
1. Fitogeografia studiază răspândirea geografică a organismelor vegetale şi
relaţia acestora cu factorii de mediu.
2. Zoogeografia studiază răspândirea geografică a organismelor animale şi
relaţia acestora cu factorii de mediu.

1.4. ISTORICUL DEZVOLTĂRII BIOGEOGRAFIEI

Încă din antichitate, savanţii (Hippocrat, Platon, Aristotel) au sesizat legăturile

dintre mediu şi om. Cercetările asupra răspândirii animalelor a adus în Evul mediu au
adus contribuţii noi.
Cercetările de biogeografie mai riguroase au început în cadrul ştiinţelor
biologice. Prima lucrare ştiinţifică de zoologie, scrisă de K. Gessner a apărut la mijlocul
secolului al XVI-lea. În 1542 apare cartea ilustrată despre păsări a lui L. Fuchs, îar în
1557, H. Staden a scris o carte despre plantele şi animalele din Lumea Nouă.
În secolul al XVIII-lea, B. Varenius a prezentat lumea vie a deşerturilor,
pădurilor, râurilor şi lacurilor. Savanţii din această perioadă au demonstrat rolul
important al studiului fosilelor, pentru a trage concluzii cu privire la condiţiile climatice
din trecut. Dintre aceştia menţionăm pe E. W. Zimmermann, Saussure, Ramond,
Soulavie.
Cercetările biogeografice moderne au început cu studiile efectuate de Al. von
Homboldt (1769 – 1859). El a pus bazele fitogeografiei şi fitoecologiei, prin lucrarea sa
numită Fizionomia plantelor, în care arată că mediul geografic determină fizionomia
vegetaţiei.
A. Young s-a preocupat de influenţa condiţiilor de mediu asupra migraţiei şi
răspândirii plantelor. F. Schouw a întocmit primele hărţi fitogeografice.
Un moment de referinţă pentru biogeografie l-a reprezentat anul 1859, odată cu
apariţia lucrării lui Charles Darwin (1809 – 1892) On the origin of species by means of
natural selection (Despre originea speciilor în lumina selecţiei naturale). În 1866,
Haeckel pune bazele ştiinţelor ecologice ca parte a biologiei. În lucrarea intitulată
Morfologia generală a organismelor, Haeckel defineşte biologia ca fiind ştiinţa vieţii sau
ştiinţa organismelor Pământiului.
În secolul XX contribuţii la dezvoltarea biogeografiei au adus mai mulţi autori,
cercetările având o pronunţată orientare ecologică. Apar numeroase studii ecologice
regionale. În a doua jumătate a secolului XX s-a implementat analiza statistică, studiul
populaţiilor şi se face simţită influenţa teoriei tectonicii globale în răspândirea
vieţuitoarelor pe Glob etc. Apar preocupări în cadrul geografiei fizice, care s-au
intensificat în ultimele decenii.

1.5. IMPORTANŢA BIOGEOGRAFIEI

Biogeografia oferă date asupra felului în care se prezintă vegetaţia şi fauna

Pământului în prezent, a răspândirii lor, asupra modului cum a evoluat în trecut şi a
perspectivelor viitoare de evoluţie a arealelor biogeografice. Oferă indici cantitativi şi
calitativi, date asupra eficacităţii cultivării unor plante agricole şi creşterii animalelor
domestice, în raport cu mediul geografic. Buruienele din culturi, agenţii patogeni,
epidemiile şi invaziile de insecte sunt doar câteva probleme la ale căror rezolvare
biogeografia contribuie.

4
 2. RĂSPÂNDIREA ORGANISMELOR

2.1. BIOSFERA: DEFINIŢIE ŞI LIMITE

Noţiunea de biosferă a fost introdusă de geologul austriac Ed. Suess (1875) şi

dezvoltată ulterior, în lucrările lui V. I. Vernadschi (1926), care a dat denumirea de
biosferă învelişului geografic populat cu organisme vii, situat în stratele inferioare ale
atmosferei, hidrosferei şi cele superioare ale litosferei.
Biosfera reprezintă învelişul organic, complex, al Pământului, populat cu plante
şi animale (R. Călinescu et al., 1972). Vieţuitoarele se întâlnesc în toate învelişurile
Terrei: învelişul gazos – atmosfera, învelişul lichid – hidrosfera – şi învelişul solid –
litosfera, precum şi în învelişul de sol în care interacţionează toate învelişurile
Pământului, respectiv pedosfera.
La partea superioară a litosferei, stratul afânat cu acumulare de materie organică
transformată, cu grosime variabilă, respectiv solul, prezintă o densitate mare de
organisme vii. Solul reprezintă substratul de fixare şi sursă de substanţe nutritive pentru
majoritatea plantelor şi suport în deplasarea animalelor. Vieţuitoarele populează mai ales
orizonturile superioare ale solului, unde vegetează părţile subterane ale plantelor
(rădăcini, bulbi, rizomi, tuberculi) şi îşi duc viaţa o floră (bacterii, alge, ciuperci etc.) şi o
faună (protozoare, larve, insecte, viermi, rozătoare etc.) endogene bogate şi variate. Dacă
unele specii de râme pătrund în pământ până la adâncimea de 8 m, iar unele rozătoare
până la 5 – 6 m, rădăcinile unor plante ajung până la câteva zeci de metri, mai ales în
deşert (Calligonum în Sahara, Haloxylon sau saxaulul în deşerturile Asiei Centrale).
Hidrosfera reprezintă mediul în care se află masa cea mai mare de organisme,
datorită imensităţii Oceanului Planetar şi apelor terestre (cca. 79 % din suprafaţa totală a
Pământului). Sunt lipsite sau sunt foarte sărace în organisme numai lacurile şi mările cu
salinitate foarte ridicată (Marea Moartă). În apa mărilor şi oceanelor organismele nu sunt
răspândite uniform, ci sunt stratificate în funcţie de cerinţele faţă de factorul lumină şi
faţă de oxigenul dizolvat în apă. Hidrofitele fotosintetizante pot supravieţui până la
adâncimi la care mai pot pătrunde razele solare (200 – 400 m, în funcţie de transparenţa
apei). La adâncimile cele mai mari ale oceanelor s-au întâlnit numeroase bacterii şi chiar
peşti abisali cu organe fotogene.
În atmosferă vieţuitoarele sunt concentrate la partea inferioară a troposferei, într-
un strat care atinge 50 – 70 m înălţime, până la partea superioară a coronamentului unor
arbori (Sequoia atinge chiar şi 150 m înălţime). Dincolo de această înălţime numărul
organismelor se reduce rapid. La altitudini mari se mai întâlnesc doar spori şi bacterii.
Unele păsări se pot înălţa în aer până la câteva mii de metri (condorul ajunge la 7000 m).
Limita maximă absolută de extindere a biosferei este marcată de ecranul protector de
ozon.

2.2. AREALUL BIOGEOGRAFIC

2.2.1. Definiţia arealului şi metode de stabilire

Un anumit taxon (subspecie, specie) ia naştere într-un anumit loc numit centru
biogenetic, din care, după o perioadă de timp se răspândeşte radiar, tinzând să-şi
lărgească spaţiul de existenţă, adică arealul. Aşadar, centrul biogenetic reprezintă centru
de dispersie al speciei.

5
 Prin areal se înţelege teritoriul sau acvatoriul în care trăieşte o anumită specie
(sau alt taxon) de plantă sau animal. De exemplu, măslinul (Olea europaea) are un areal
care corespunde cu climatul mediteranean. La animale problema arealului este mai
complicată, în sensul că reprezintă regiunea în care o anumită specie îşi duce viaţa
normal şi nu ocazional.
Noţiunea de areal poate fi utilizată şi în cazul fenomenelor fenologice (migraţii,
înflorire, fructificare).
Speciile de plante cu acelaşi areal se încadrează în grupe numite elemente
floristice. Principalele elemente floristice din Europa sunt:
1. Elementele europene – cu răspândire în Europa Centrală şi Nordică;
2. Elementele continentale sau estice (irano-turanienene) – sunt cantonate în partea
de sud – est a Europei şi sud – vestul Asiei;
3. Elementele arctice şi alpine – din extremul nordic al Europei şi de pe munţii
înalţi;
4. Elementele balcanice – sunt caracteristice Peninsulei Balcanice;
5. Elementele mediteraneene sau sudice – sunt localizate în bazinul mediteranean;
6. Elementele atlantice sau vestice – sunt răspândite în vestul Europei, aflată sub
influenţa climatului oceanic;
7. Elemente cosmopolite – cu o largă răspândire pe tot Globul;
8. Elementele adventive – introduse din alte continente şi care se răspândesc mult în
noile regiuni;
9. Elemente endemice – cu un areal foarte restrâns.
Flora unei anumite regiuni geografice este formată din mai multe elemente
floristice, în care unele pot deţine o pondere mai mare altele mai mică, în funcţie de
condiţiile genetico-evolutive în care s-au format şi au evoluat speciile care compun
asociaţiile floristice ale acelei regiuni.
Studiul distribuţiei spaţiale a speciilor, a structurii arealelor şi a mobilităţii
populaţiilor biologice, constituie obiectul de studiu al arealografiei, care are ca finalitate
realizarea hărţilor biogeografice.
Arealul unei specii se stabileşte prin notarea pe hartă a punctelor în care specia
este prezentă şi unirea punctelor extreme, delimitând o zonă care constituie arealul
speciei respective.

2.2.2. Caracteristicile arealelor

Arealele sunt definite de trei caracteristici principale: mărime, formă şi

densitatea indivizilor.
A. Extinderea arealului este în funcţie de valenţa ecologică a speciei, de modul
de răspândire şi de vârsta geologică. În funcţie de valenţa ecologică, speciile euritope, cu
capacitate mare de acomodare faţă de cele mai variate condiţii de mediu, se răspândesc
pe arii extinse şi diverse, iar speciile stenotope, cu exigenţe mari faţă de condiţiile de
viaţă, îşi duc viaţa numai în arii restrânse cu condiţii constante de existenţă. Un filum cu
vechime mai mare a beneficiat de un timp mai îndelungat pentru a se răspândi pe un
teritoriu mai mare. Aşa se explică faptul că la clasele inferioare de plante şi animale, fiind
mai vechi, arealele sunt mai mari decât la clasele superioare, mai noi.
După mărimea arealelor, organismele se împart în două grupe: organisme
ubicviste (cosmopolite) şi organisme endemice.
a. Organismele ubicviste sunt acele vieţuitoare care sunt răspândite în diferite
regiuni ale Globului. Acestea sunt localizate de regulă în câte o zonă climatică, de aceea
denumirea de ubicvist este improprie. Mai cunoscute sunt plantele acvatice şi cele

6
ruderale. Dintre plantele acvatice, pot fi considerate ubicviste trestia (Phragmites
communis), întâlnită pretutindeni în afară de bazinul fluviului Amazon, limba broaştei
(Alisma plantago) şi ciuma bălţilor (Elodea canadensis). Dintre plantele ruderale
cosmopolite, a căror răspândire este favorizată de om, mai cunoscute sunt păpădia
(Taraxacum officinale), traista ciobanului (Capsella bursa pastoris) şi urzica (Urtica
dioica, U. urens). Dintre animale răspândire largă au scrumbia de mare (Scomber
scombrus), delfinii (Delphinus delphi), balenele (Balaenoptera rostrata) şi o serie de
specii parazite, cum ar fi puricii, ploşniţele ş.a.
Categoriile sistematice superioare speciei se încadrează în măsură mai mare în
rândul organismelor ubicviste. Astfel genurile ubicviste sunt ceva mai numeroase: pinii
(Pinus), sturzii (Turdus) etc.
b. Organismele endemice au un areal restrâns, de cele mai multe ori limitat la
un vârf de munte, la un versant, un lac, un pârâu etc. Termenul de endemism a fost
generalizat şi se atribuie şi organismelor cu răspândire mai largă dar cu areal bine
delimitat (lanţ muntos, regiuni istorico-geografice etc.). Dintre speciile endemice cele
mai tipice menţionăm: lotusul caspic (Melumbium caspicum) care trăieşte numai în delta
Volgăi, dreţele (Nimphaea lotus thermalis) care în România se găseşte numai în Lacul
Peţea, garofiţa Pietrei Craiului (Dianthus callizonus) endemism al Munţilor Piatra
Craiului.
În funcţie de tendinţa de evoluţie a arealului, organismele manifestă endemism
progresiv, atunci când arealul lor este în extindere (ex. vulturica – Hieracium sp.), sau
endemism conservator, când o specie îşi reduce arealul (dreţele).
După gradul lor de evoluţie, organismele endemice sunt paleoendemice şi
neoendemice.
a. Organismele paleoendemice (relicte) au avut în timpuri străvechi areale
mari de răspândire. Arborele pagodelor (Ginkgo biloba, ginkgo = caise de aur, jpn.) avea
în Cretacic o răspândire circumpolară în emisfera nordică, iar astăzi îl întâlnim spontan
numai în China. Feriga arborescentă (Trysopteris elegans) este un relict paleozoic din
arhipelagul Juan-Fernandez (Oc. Pacific). Arborele mamut (Sequoia gigantea) a avut în
Cretacic o răspândire circumpolară nordică, iar azi creşte numai în California (S.U.A.).
Factorul climatic şi izolarea geografică au jucat un rol foarte important în
formarea paleoendemismelor. Dispunerea meridiană a lanţurilor muntoase în America de
Nord, a făcut ca aici să se păstreze un număr mare de astfel de specii relicte terţiare. În
Eurasia dimpotrivă, dispunerea munţilor în lungul paralelelor a constituit o piedică pentru
revenirea în postglaciar a speciilor terţiare în locurile din care fusese îndepărtate de
glaciaţii.
După vârstă, relictele sunt:
- relicte paleozoice: câteva specii din genul Nautilus (apărute în Cambrian);
- relicte mezozoice: arborele pagodelor din regiunea chino-japoneză, şopârla tuatara
sau hateria (Sphaenodon punctatum) din Noua Zeelandă, insulele din golful Plenty şi din
strâmtoarea Cook, Welwitschia mirabilis din Deşertul Namib;
- relicte terţiare: dreţele şi melcul acvatic Melanopsis parreyssi, ce trăiesc în asociaţie
în Lacul Peţea de lângă Oradea, sturionii, paleoendemisme ponto-aralo-caspice;
- relicte pleistocene: arginţica (Dryas octopetala), mesteacănul pitic (Betula nana),
merişorul (Vaccinium vitis idaea), zîmbrul (Pinus cembra);
- relicte holocene: bujorul de stepă (Paeonia tenuifolia).
Alte specii relicte sunt peştii dipnoi, întâlniţi în zona tropicală, sau aspretele
(Romanichtys valsanicola), un peşte relict terţiar care se găseşte în râul Vâlsan.

7
 b. Organismele neoendemice sunt specii apărute recent (pliocen sau cuaternar)
prin izolare geografică sau specializare strictă la anumite condiţii de mediu, ce au
tendinţă de extindere pe noi teritorii.
La noi în ţară sunt foarte multe asemenea endemisme, unele apărând în singur
punct al Globului, cum este garofiţa Pietrei Craiului, care creşte numai în Masivul Piatra
Craiului ş.a. Dintre animalele neoendemice pot fi menţionate foca din Marea Caspică
(Phoca caspica), tritonul siberian (Ranodon sibericus), care trăieşte în Alataul
djungarian, vulpea polară (Alopex lagopus) endemism al tundrei ş.a.
După natura limitării care a determinat izolarea endemică, se pot distinge mai
multe tipuri de endemisme: al insulelor, al masivelor montane, al deşerturilor.
a. Insulele care s-au separat de continente în epocile geologice străvechi sunt
foarte bogate în specii endemice. Din cele 1400 specii de plante vasculare din
Arhipelagul Canarelor, 470 specii sunt endemice. În Madagascar ponderea endemismelor
este de 65 %, existând şi familii endemice, în Noua Zeelandă 72 %, iar în Hawaii ajunge
la 82 %. În toate aceste insule s-au păstrat specii paleoendemice care au dispărut demult
de pe continente. Insulele sunt bogate şi în animale endemice: în Arhipelagul Galapagos
(cca. 1000 km spre vest de ţărmul Americii de Sud) din 34 specii de păsări terestre, 31
sunt endemice.
b. Endemismul masivelor montane se manifestă prin păstrarea unor
paleoendemisme şi formarea unor neoendemisme.
c. Endemismul deşertic este reprezentat printr-o serie de specii relicte ajunse în
masivele din deşertul Sahara, care au servit ca refugiu plantelor din câmpia deşertică şi,
mai ales, relictelor mediteraneene, ajunse aici în perioadele mai umede. Exemple: mirtul
(Myrtus communis), măslinul sălbatic (Olea laperini) şi levănţica (Lavandula
angustifolia).
În funcţie de taxonul cu răspândire limitată, se vorbeşte despre endemismul
speciilor, endemismul genurilor şi endemismul familiilor. Acestea mai sunt numite şi
macroendemism, iar endemismul nivelurilor taxonomice inferioare (varietate, subspecie)
constituie microendemism.
B. După formă, arealele pot fi:
a. continui (sau întregi); un asemenea areal poate avea formă circulară, ovală, tentaculară
sau sub formă de fâşie (în lungul râurilor);
b. fragmentate (sau discontinui, disjuncte); acestea pot fi constituite astfel:
- două arii mari: ex. elefanţii care trăiesc în Africa (Loxodon africana) şi în Asia
(Elephas maximus), rinocerii actuali etc.;
- o arie de bază şi unul sau mai mulţi sateliţi;
- areale pulverizate (în pete): capra neagră (Rupicapra rupicapra) trăieşte în Pirinei,
Alpi, Apenini, Alpii Dinarici, Carpaţi, Crimeea şi Caucaz;
- areale punctiforme: la unele specii cavernicole.
C. În general, densitatea indivizilor în cadrul unui areal nu este uniformă, ci este
variabilă. Apar uneori oscilaţii neperiodice, cum sunt invaziile lemingilor din tundra
polară, care în unii ani pornesc spre sud şi spre vest, în cârduri mari, urmate de vulpile
polare şi păsările răpitoare. Alteori apar aşa-numiţii „ani de şoareci” sau invazii de
insecte etc.
Cele mai caracteristice sunt migraţiile organismelor care se deplasează în
cadrul arealului datorită unor factori de natură trofică, climatică, edafică şi biologică.
Deplasările anuale se desfăşoară atât pe verticală cât şi pe orizontală.
Migraţiile pe verticală sunt determinate de schimbările circadiene şi de
succesiunea anotimpurilor. Organismele planctonice din apele adânci ale Oceanului
Planetar efectuează migraţii zilnice, ridicându-se la suprafaţă noaptea, când se hrănesc, şi

8
coborând spre adâncimi ziua, unde sunt feriţi atât de razele solare nocive cât şi de
planctonofagi.
În munţi, animalele erbivore şi frugivore, urmate de carnivore, coboară la
începutul iernii spre regiunile cu zăpadă mică, unde hrana este mai abundentă.
Migraţiile pe orizontală sun evidente la unele specii de peşti, la păsări dar şi la
animalele terestre. Peştii de origine mediteraneană (scrumbia albastră) iernează şi se
reproduce în Marea Marmara sau în Marea Egee, unde salinitatea este mai ridicată şi
apele mai calde (o cerinţă în perioada de reproducere), iar vara trăiesc în Marea Neagră.
Peştii care migrează în apele dulci pentru a se reproduce se numesc peşti anadromi:
somonul (migrează din Marea Nordului pe fluviile din nordul şi vestul Europei), morunul
(Huso huso) urcă din Marea Neagră pe Dunăre. Peştii catadromi trăiesc şi se hrănesc în
apele dulci şi coboară pentru a se reproduce în mare: anghila sau ţiparul european
(Anguilla anguilla) din fluviile Europei migrează în Marea Sargaselor pentru a se
reproduce, depun icrele, iar după ce sunt fecundate mor. Din ouă ies larve de ţipari care
plutesc la suprafaţa apelor şi sunt purtaţi pasivi timp de patru ani de Curentul Golfului
spre ţărmurile vestice şi nord-vestice ale Europei.
Migraţiile păsărilor au ca principală cauză schimbarea condiţiilor de viaţă (lipsa
hranei) într-un anumit sezon. Acest lucru se produce în afara zonei ecuatoriale, pe măsură
ce ne îndepărtăm de ecuator proporţia şi amploarea migraţiilor crescând. Păsările
migratoare au un areal de cuibărit şi unul de iernat, între care se stabilesc trasee constante
de deplasare. Dintre acestea menţionăm rândunelele, berzele ş.a.

2.3. MODALITĂŢI DE RĂSPÂNDIRE A VIEŢUITOARELOR

Plantele şi animalele se răspândesc în mediul în care trăiesc, la distanţe mai mici

sau mai mari, formându-şi şi extinzându-şi arealul. Modalităţile prin care acestea se
răspândesc sunt diverse, vieţuitoarele folosind atât mijloace proprii (diseminarea activă)
cât şi intermediari (diseminarea pasivă).
Diseminarea pasivă este caracteristică plantelor şi se realizează prin
intermediul factorilor naturali externi (vânt, apă, animale) sau prin intervenţia omului.
Anemochoria reprezintă răspândirea seminţelor, sporilor, fructelor sau chiar a
plantelor întregi prin intermediul vântului. Speciile anemochore prezintă numeroase
adaptări în acest sens:
- greutatea seminţelor este foarte redusă: la smirdar (Rhododendron) seminţele au o
greutate de numai 0,025 mg;
- seminţele sau fructele unor specii sunt sferice, putând fi uşor rostogolite de vânt pe
solul neted al stepelor: ex. Leguminosae, Brassicaceae etc.;
- seminţele au coroană de peri la un capăt la salcie (Salix), plop (Populus), sau pe
toată suprafaţa tegumentului la bumbac;
- seminţe sau fructe aripate aripate;
- fructe cu o umbrelă de peri numit papus, la păpădie, plămidă, sau cu o aristă
penată la colilie (Stipa);
- întreaga inflorescenţă este purtată de vânt datorită prezenţei unei bractei ca la tei
(Tilia);
- unele plante uscate pline cu seminţe, ca roza Ierichonului (Anastatica
hierochuntica), din zonele semiaride ale Egiptului şi Israelului, chiurlanul (Salsola kali)
din stepa rusă (la noi întâlnit sub forma ciulinilor), sunt purtate de vânt pe distanţe foarte
mari, împrăştiind seminţele.

9
 Hidrochoria reprezintă răspândirea plantelor prin intermediul apei. Prezintă un
aerenchim dezvoltat, pericarp şi tegument impermeabil pentru apă o anumită perioadă de
timp.
Zoochoria reprezintă răspândirea plantelor prin intermediul animalelor.
Animalele frugivore consumă fructele cărnoase de la unele specii de plante, seminţele
nefiind distruse în tubul digestiv al acestora pot fi transportate pe distanţe mari. Această
modalitate se mai numeşte endozoochorie. În mod pasiv, animalele transportă la distanţe
mari, pe lâna, părul, penele sau odată cu noroiul de pe picioarele lor, seminţe şi chiar
plante prevăzute cu cârlige sau ţepi încovoiaţi: turiţa (Galium), brusturele (Arctium) etc.
Diseminarea activă este întâlnită mai mult la animale şi mai puţin la plante.
Plantele autochote îşi răspândesc seminţele prin mijloace proprii, având unele adaptări
în acest sens, cum ar fi prezenţa în structura fructului a unor ţesuturi mecanice care
favorizează deschiderea bruscă şi aruncarea seminţelor la distanţe mari:
- slăbănogul (Impatiens noli tangere) prezintă o capsulă suculentă care se desface în
cinci valve care se răsucesc în spirală, seminţele fiind aruncate la 1 – 2 m;
- la plesnitoare (Ecballium elaterium) presiunea lichidului din fruct determină în
acelaşi timp detaşarea fructului de peduncul şi ţâşnirea lichidului cu seminţe la câţiva
metri distanţă;
Animalele au posibilităţi proprii de deplasare, fiind astfel capabile să-şi extindă
mult arealele. Totuşi există unele animale mici care pot fi răspândite cu ajutorul vântului
sau apei (insecte, broaşte, păsări) sau chiar prin intermediul altor animale.

2.4. FACTORII PALEOGEOGRAFICI AI RĂSPÂNDIRII

VIEŢUITOARELOR

2.4.1. Teorii privind evoluţia paleogeografică a răspândirii vieţuitoarelor

Configuraţia continentelor şi oceanelor a suferit de-a lungul erelor geologice

numeroase şi ample modificări, asupra evoluţiei acesteia fiind emise mai multe teorii,
susţinute de argumente geologice, paleontologice şi biogeografice. Deşi, la momentul
actual, teoria mobilităţii blocurilor continentale este aproape unanim acceptată, vom
prezenta pe scurt trei dintre cele mai importante.
1. Teoria punţilor continentale. Aceasta admite existenţa unor legături între
continente în anumite perioade din trecut. Se acceptă cinci continente intermediare sau
punţi intercontinentale:
- puntea sau continentul Nord-Atlantic dintre America de Nord, Groenlanda,
Islanda şi Europa, care ar fi funcţionat în repetate rânduri în Paleozoic, Mezozoic şi la
începutul Terţiarului;
- Gondwana ar fi grupat din Carbonifer până în triasic sau chiar Jurasic, America
de Sud, Africa, Madagascar, India peninsulară, Australia, Antarctida şi eventual Noua
Zeelandă; fragmentarea Gondwanei ar fi început în Triasic şi ar fi durat până în Jurasic;
- puntea africano-braziliană, rezultată din fragmentarea Gondwanei, reunea
părţile tropicale ale Americii de Sud şi Africii şi a funcţionat până în Cretacic;
- Lemuria, fragment al Gondwanei, făcea legătura între Madagascar şi India din
Triasic până la sfârşitul Cretacicului;
- puntea antarctică ar fi legat Patagonia şi Antarctida cu Australia sau Noua
Zeelandă (eventual cu amândouă) din Cretacic până la începutul Terţiarului;
- alte punţi mai puţin importante cum sunt: America Centrală, care a apărut în
Pliocen, legând cele două Americi separate în Terţiar, lanţul munţilor Urali care s-au
ridicat în Oligocen unind Europa şi Asia, până atunci separate de un braţ marin, şi, o

10
punte continentală actuală, incompletă, constând dintr-un lanţ de insule, este formată din
insulele Indoneziei, dintre care cele vestice (Sumatera, Djawa, Kalimantan) aparţin Asiei,
cele estice (Noua Guinee şi câteva insule vecine) aparţin lumii australiene, iar cele
centrale (Sulawesi, Moluce, Timor etc.) formează adevărata punte de legătură,
incompletă încă, între două continente care au evoluat independent unul faţă de celălalt.
2. Teoria permanenţei continentelor şi oceanelor. Această teorie se opune
teoriei punţilor continentale, susţinând ideea păstrării configuraţiei continentelor şi
oceanelor din Paleozoic până în zilele noastre, singurele modificări pe care le recunosc
fiind limita dintre uscat şi mare şi mările epicontinentale care înaintau sau se retrăgeau.
Teoria a fost emisă mai ales pe baza unor argumente geofizice, dar a fost acceptată de
numeroşi biogeografi care, în imposibilitatea unei explicaţii a răspândirii unor grupe au
recurs la rolul vântului ori al curenţilor marini. Adept al acestei teorii, zoogeograful Ph.
Darlington (1965) prezintă astfel evoluţia în timp şi spaţiu a vieţuitoarelor:
- formarea speciilor în zona tropicală a Lumii Vechi (în primul rând în sudul Asiei);
- pătrunderea în zona temperată nordică şi cea tropicală: Asia şi Europa, iar din
Asia estică în America de Nord şi de aici în cea de Sud;
- pătrunderea în zona sudică temperată: în Australia şi Noua Zeelandă, dinspre
Asia, iar în părţile reci ale Americii de Sud din zona tropicală a aceluiaşi continent;
- dispariţia treptată a multor specii în zona tropicală a Lumii Vechi, ulterior şi în cea
a Americii de Sud;
- dispariţia treptată din zona temperată nordică;
- supravieţuirea numai în zona temperată sudică.
3. Teoria translaţiei continentelor, cunoscută şi sub numele de „teoria lui
Wegener", după numele geofizicianului care a elaborat-o (şi prezentat-o în 1928 în forma
clasică) sau „a driftului continental", susţine existenţa iniţială a unui singur bloc
continental „Pangea", care s-a fragmentat în timp (există mai multe variante ipotetice ale
fragmentării), păstrându-se legături intercontinentale periodice care au favorizat
schimburi de floră şi faună; prin această teorie s-a constatat paralelismul ţărmurilor (estic
cu vestic al Atlanticului de sud, încadrarea Antarcticii între sudul Americii de Sud,
Africa, Madagascar, India, şi Australia), iar biogeografii au explicat asemănările
floristice şi faunistice între ţărmurile opuse, între continentele legate prin punţi;
contestată şi adusă iar în prim plan, de această dată susţinută de cercetări paleomagnetice,
această teorie nu mai reprezintă o ipoteză, ci un fapt bine stabilit, verificat, reconstituit şi
completat cu ajutorul calculatoarelor moderne.
Consideraţii biogeografîce sintetice privind teoriile paleogeografice
Din cele trei teorii prezentate mai sus teoria punţilor continentale a fost înlocuită
treptat de teoria translaţiei continentelor, în schemele iniţiale propuse de Wagener, iar
adepţii permanenţei continentelor s-au redus pe măsură ce s-au acumulat noi şi
incontestabile argumente în favoarea mobilităţii blocurilor continentale.
Dacă numeroase fapte biogeografice pot fi explicate prin ambele teorii, unele se
explică mai uşor prin teoria translaţiei: particularităţile florei şi faunei australiene,
prezenţa unor grupe de organisme numai în continentele sudice sau asemănările dintre
ihtiofauna sud-americană şi cea africană. Ne vom referi pe scurt la primul exemplu.
Australia, deşi este situată destul de aproape de sud-estul Asiei (considerat, pentru
Terţiar, principalul centru de evoluţie al grupelor moderne de animale), de care se leagă
incomplet prin insulele Indoneziei, conţine în flora şi fauna sa numeroase grupe arhaice
şi doar câteva elemente asiatice moderne. Acceptându-se teoria permanenţei
continentelor se pune întrebarea de ce elementele asiatice nu au pătruns de timpuriu şi au
pătruns numai cele moderne, târzii? Acceptându-se teoria lui Wagener, Australia (iniţial
vecină cu Africa, India, Madagascar, Antarctida şi America de Sud) a ajuns în

11
vecinătatea Asiei abia în Miocen; se pot explica astfel afinităţile cu teritoriile foste vecine
şi particularităţile căpătate în timpul îndelungii izolări care avea să urmeze.
Pe baza argumentelor biogeografice, dar mai ales geofizice, translaţia
continentelor este considerată nu o ipoteză, ci un fapt „cvasicert", ce a avut următoarea
evoluţie: în Terţiar marile blocuri continentale actuale, deja separate între ele, au
continuat să se îndepărteze unele de altele, astfel încât Australia ajunge să se apropie mai
mult de Asia; în Cretacic orice contact direct între continentele sudice era întrerupt.
Distribuţia geografică a grupelor de vieţuitoare care au evoluat şi s-au răspândit ulterior
(în era terţiară) nu mai reflectă translaţia continentelor.
Răspândirea actuală a plantelor şi animalelor este rezultatul evoluţiei
paleogeografice a Globului din Paleozoic şi mai ales din Mezozoic până în zilele noastre
şi ale cărei etape principale (după P. Bănărescu şi N. Boşcaiu, 1973) sunt următoarele:
1. existenţa, în paleozoic până în Triasic sau Jurasic a unui singur bloc continental
(Pangea) sau a două blocuri, unul nordic (Laurasia) şi altul sudic (Gondwana); grupele
de plante şi animale se puteau răspândi liber între Europa şi America de Nord şi
respectiv, între toate continentele şi regiunile sudice (inclusiv Madagascarul, India, Noua
Zeelandă);
2. fragmentarea continentului sudic (Gondwana) şi îndepărtarea diverselor
fragmente a căror floră şi faună au evoluat ulterior independent; între unele dintre
fragmentele Gondwanei au persistat legături până la sfârşitul erei secundare: între
America de Sud tropicală şi Africa şi între sudul Americii de Sud, Australia şi Noua
Zeelandă,prin intermediul Antarctidei;
3. existenţa, în cea mai mare parte a Terţiarului, a unui imens continent asiatic
căruia i s-a ataşat India (fragment al Gondwanei) şi Europa şi care a fost aproape
permanent legat de America de Nord, prin zona actualei strâmtori Bering; sudul tropical
al Asiei a fost, în cea mai mare parte a Terţiarului, principalul centru de evoluţie al
grupelor competitive de animale şi de plante, care tindeau să se răspândească pe întreg
globul; au fost astfel înlocuite flora şi fauna veche din India, flora şi fauna de climă
temperată din nordul Asiei au populat Europa şi America de Nord; se consideră că
genurile florei actuale au apărut aproape în totalitate la sfârşitul Cretacicului (în urmă cu
peste 70 milioane ani);
4. în Miocen Africa s-a ataşat de Asia, numeroase grupe de plante şi animale
tropicale atât de savană, cât şi de pădure, originare din sudul Asiei, au început să
populeze Africa, înlocuind aproape complet vechea floră şi faună de origine
gondwaniană; începând cu sfârşitul Terţiarului, principalul centru de evoluţie şi
răspândire a grupelor competitive de animale pare să se fi deplasat din sudul Asiei în
Africa; odată cu formarea, foarte recentă, a Mării Roşii, Africa s-a izolat din nou de Asia;
5. America de Sud, fragment al Gondwanei, a stabilit la începutul Terţiarului, o
legătură temporară cu America de Nord, de unde a pătruns o serie de grupuri de plante şi
animale (mai ales mamifere) caracteristice teritoriului numit Megagea (Eurasia, Africa şi
America de Nord); această legătură a durat puţin timp, cea mai mare parte a Terţiarului,
America de Sud fiind izolată, timp în care grupele care pătrunseseră din alte continente
au evoluat într-un mod particular; legătura care se restabileşte cu America de Nord în
Pliocen duce la înlocuirea parţială a florei şi faunei cu grupe venite din America de Nord;
6. Australia, provenind tot din Godwana, s-a deplasat spre nord-est, ajungând
prin Miocen, în apropierea Asiei de sud; totodată s-a stabilit o legătură incompletă între
aceste două mase continentale, prin care au pătruns în nordul tropical al Australiei
vieţuitoare originare din sud-estul Asiei, dar numai dintre cele capabile să se
răspândească peste braţe marine şi anume: păsări şi alte animale zburătoare, anumite
genuri de plante;

12
 7. în perioadele lungi în care blocurile continentale erau separate prin mări,
izolarea lor faunistică şi floristică nu a fost completă, căci o serie de plante şi animale au
putut depăşi braţele marine, graţie posibilităţilor lor de zbor sau de răspândire pasivă;
aceste schimburi floristice sau faunistice au fost posibile mai ales între blocurile
continentale separate, dar situate la distanţe mici - aşa a fost situaţia celor două Americi
din eocen până în pliocen; izolarea a fost deplină, faunele de mamifere, peşti primar-
dulcicoli şi amfibieni au evoluat independent, în schimb între faunele de păsări schimbul
a fost permanent;
8. puternicele fluctuaţii climatice din cuaternar (care s-au manifestat sub formă
de perioade glaciare şi interglaciare în zonele temperate, de perioade pluviale şi
interpluviale în cele tropicale) au influenţat foarte mult răspândirea plantelor şi
animalelor, au întrerupt în mod radical o evoluţie care a durat lent şi continuu timp de
milioane de ani.
„Se poate conchide că pentru unele grupe răspândirea actuală se explică prin
translaţie continentală, iar pentru altele prin răspândirea pe calea ocolită nordică",
concluzionează autorii mai sus citaţi de A. Lupaşcu (2001).

2.4.2. Glaciaţiunile cuaternare şi repercusiunile lor biogeografice

Spre deosebire de glaciaţiunile precuaternare, puse în evidenţă numai în emisfera

sudică, glaciaţiunile pleistocene foarte severe au acoperit în mai multe faze teritorii foarte
întinse pe ambele emisfere (cea mai mare parte a Americii de Nord, vestul şi centrul
Europei, sudul Americii de Sud şi al Australiei, Noua Zeelandă), afectând covârşitor
compoziţia florelor şi faunelor. Aceste perioade glaciare cu durată de 30.000 – 50.000 ani
sunt o succesiune de mai multe oscilaţii climatice foarte reci, numite stadii, şi temperate
(de încălzire a climatului), numite inter stadii, ce au influenţat radical majoritatea
grupelor de vieţuitoare.
Pentru Europa Centrală cele patru faze de expansiune a gheţarilor s-au denumit:
Günz, Mindel, Riss şi Würm, separate de trei perioade calde numite şi interglaciare:
Günz-Mindel, Mindel-Riss, Riss-Würm.
Pentru nordul Europei s-au separat trei glaciaţiuni: Elster, Saale, Vistula cu
perioadele interglaciare Holstein şi Eem. în partea europeană a fostei U.R.S.S. au fost
identificate trei glaciaţiuni: Oka, Nipru, Valdai, separate de interglaciarele Lichvin şi
Mikulino (Minsk).
Pentru America de Nord s-au identificat patru faze de extindere a gheţarilor:
Nebraska, Kansas, Ilinois şi Wisconsin, separate de perioadele interglaciare Aftonian,
Yarmouth şi Sangamon.
Sincronizarea şi echivalarea denumirilor reflectă faptul că fazele glaciare au avut
caracter global, iar manifestarea lor a avut aspect regional.
Cu ajutorul analizei sporo-polinice, palinologia a descifrat evoluţia climatului
cuaternar, reconstituind istoricul vegetaţiei şi modificările suferite de covorul vegetal ca
urmare a instabilităţii climatice. S-au separat astfel câteva tipuri de perioade
fitoclimatice:
- perioade anaterme (de încălzire a climatului), relevate de scăderea frecvenţei de
polen de pin şi de mesteacăn şi de creşterea frecvenţei polenului unor esenţe cu cerinţe
mai termofile, în special extinderea alunului;
- perioade hipsoterme (de culminare a climatului călduros), relevate de frecvenţa
mare a esenţelor temofile (stejar, tei, ulm, carpen);
- perioade cataterme (de răcire a climatului), cu regresul esenţelor termofile şi
revenirea celor microterme.

13
 S-au separat de asemenea, în cadrul perioadelor reci epoci arctice şi subarctice,
iar în cadrul perioadelor calde, epoci cu climat umed numite atlantice şi epoci cu climat
mai rece şi uscat numite boreale.
Evoluţia climatului şi a vegetaţiei cuaternare
Scăderea temperaturii de la începutul Cuaternarului a determinat înlocuirea florei
termofile rămasă din Pliocen cu una caracterizată de cerinţe mai microterme.
Primele glaciatiuni - Günz şi Mindel - au fost mai puţin riguroase, iar
interglaciarul care le-a separat a fost scurt şi nu a permis reinstalarea esenţelor termofile.
Interglaciarul Mindel-Riss (Holstein) a fost mult mai lung decât primul şi cu un climat
mult mai cald decât cel actual.
Glaciaţiunea Riss a fost cea mai extinsă, înregistrând două stadii cataterme
separate de o oscilaţie anatermă. Europa centrală era acoperită de tundre cu sălcii pitice
(Salix polaris, S. retusa), mesteacăn pitic (Betula humilis, B. nana), arginţică (Dryas
octopetala). Interglaciarul care a urmat a fost mai blând decât cel actual, favorizând
dezvoltarea asociaţiilor termofile.
Glaciaţiunea Würm ar fi durat aprox. 65.000 ani şi a constat într-o succesiune de
stadii (reci) şi interstadii (temperate). în decursul stadiilor se dezvolta o floră arctică-
alpină şi subarctică ierboasă şi arbustivă, iar în timpul intrestadiilor vegetaţia era alcătuită
din păduri de molid, stejar, ulm, frasin, carpen şi alun.
Ultima perioadă a complexului würmian (Tardiglaciar) a avut temperatura medie
mai coborâtă cu 8-12° decât cea actuală şi a fost denumită Dryas după denumirea uneia
dintre plantele caracteristice. Se consideră că tardiglaciarul începe acum 20.000 ani,
odată cu retragerea gheţarilor şi durează până acum 8.800 ani când Finlanda a fost
eliberată de gheţari. Intervalul cuprins între ultima glaciaţiune şi perioada actuală este
foarte bine cunoscut sub aspectul evoluţiei climatice din interpretarea şi omologarea
datelor sporo-polinice obţinute pentru diverse zone din Europa.
Schema de referinţă pentru periodizarea Postglaciarului, elaborată de Blytt şi
Sernander, sincronizată cu zonele polinice stabilite de Firbas, a diferenţiat zece zone
polinice bine individualizate, valabile şi pentru evoluţia vegetaţiei postglaciare de la noi,
reconstituită de Emil Pop şi colaboratorii (1970) pe baza unei diagrame sporo-polinice de
la Tăul Zănoguţii (Retezat):
Zona I sfârşitul perioadei tundrelor arctice (Dryas-ul vechi) -climatul arctic
continental era propice dezvoltării tundrelor cu ierburi şi arbuşti în Europa centrală; în
Carpaţi se succedau episodul pinetelor aride vechi cu jneapăn (Pinus mugo), un episod
Pinus-Picea într-o perioadă de încălzire (interstadiul Bolling) şi un episod al pinetelor
aride noi în climatul cataterm ce a urmat;
Zona II interstadiul Allerod sau perioada subarctică mijlocie -oscilaţie
anatermă căreia îi corespunde un episod de mesteacăn-pin în Europa centrală şi, un
episod al pinetelor cu molidiş bogat în Carpaţii româneşti; durează între 12.500 şi 10.700
B.C. (B.C. -înainte de Hristos);
Zona III perioada subarctică recentă sau a tundrelor parcuri noi (Dryas-ul
recent) - sfârşitul tardiglaciarului cu o nouă expansiune a tundrelor în care vegetau şi
rarişti de pin;
Zona IVpreborelul sau faza de tranziţie pin-molid - încălzirea climatului a
favorizat extinderea pădurilor de pin şi molid în Europa centrală; în Carpaţi s-au extins
masiv molidişurile;
Zona V borealul sau faza extinderii molidişurilor cu stejăriş amestecat şi alun -
climatul călduros şi uscat ajunge la apogeu, molidişurile se extind spre altitudine,
foioasele termofile (stejar, ulm, tei) şi alunul ocupau locurile mai joase;

14
 Zona VI şi VII atlanticul sau apogeul molidişurilor cu stejăriş amestecat -
domină climatul hipsoterm postglaciar cald şi uscat la început, apoi treptat umed, foarte
favorabil vegetaţiei forestiere care se dezvoltă exploziv; spre stărşitul fazei în Carpaţi se
răspândesc carpenul şi fagul;
Zona VIII subborealul sau faza molidişurilor cu carpen - climatul devine mai
răcoros şi mai uscat - în competiţia biocenotică speciile mai puţin adaptate sunt
eliminate; în Carpaţi, între stejărişe şi molidişuri se interpune o zonă de cărpinişe;
Zona IX şi X subatlanticul sau faza făgetelor - climatul răcoros şi umed a
favorizat extinderea masivă a fagului pe seama carpenului a cărui zonă o ocupă, şi a
celorlalte esenţe care suferă o reducere a frecvenţei lor; în Europa centrală ca şi în ţara
noastră devine principalul edificator climatogen al vegetaţiei montane; în zona X, pe
măsură ce ne apropiem de prezent, se reflectă influenţa antropică din ce în ce mai mare în
dinamica vegetaţiei.
Consecinţele biogeografice ale glaciaţiunilor
1. Oscilaţiile climatice pleistocene şi alternanţa dintre perioadele glaciare şi
interglaciare au determinat migraţii, deplasări alternative de la nord spre sud şi invers
(pentru emisfera boreală şi invers pentru cea australă) ale florei şi faunei mai adaptabile
(deoarece contactul cu factori de mediu schimbaţi - substrat geologic, sol, altitudine,
factori biotici - a dus la eliminarea speciilor cu cerinţe stricte şi supravieţuirea celor cu
valenţă ecologică mai largă, mai uşor adaptabile). Prin urmare, s-a înregistrat o sărăcire
generală şi treptată a florei şi faunei preglaciare (P. Bănărescu, N. Boşcaiu, 1973). Au
dispărut astfel din Europa genuri ca Liriodendron, Catalpa, Magnolia şi Pterocarya, s-
au conservat pe areale restrânse genuri ca Sequoia şi Taxodium în America de Nord,
Metasequoia şi Glyptostrobus în Asia, sau au supravieţuit ca relicte fitogeografice în
staţiuni adăpostite (refugii) în care condiţiile nu s-au modificat foarte mult (lotusul
tropical Nymphaea lotus var. termalis şi gasteropodul de apă dulce Melanopsis pareyssi
rezistă din Terţiar în apele termale ale pârâului Peţea de lângă Oradea).
2. Elementele faunistice şi floristice „arcto-terţiare”, cu răspândire circumpolară
aproape uniformă în cele trei continente la sfârşitul Terţiarului, datorită condiţiilor
climatice asemănătoare, au fost cel mai afectate de schimbările climatice deoarece
deplasările spre sud în timpul recrudescenţei frigului şi revenirile spre nord în
interglaciare nu s-au petrecut uniform (elementele arcto-terţiare rămase pe vârful
munţilor la retragerea gheţarilor în interglaciare se numesc elemente arcto-alpine.
Diferenţele mari s-au datorat în primul rând dispunerii diferite a lanţurilor
muntoase în cele trei continente. Astfel în America de Nord lanţurile muntoase orientate
de la nord la sud, şi mai ales în Asia estică unde nu sunt munţi înalţi, nu au existat piedici
mari în calea migraţiilor. În Europa, munţii având orientarea vest-est, au constituit
adevărate bariere în calea migraţiilor, ei înşişi fiind acoperiţi de gheţari - în acest caz au
dispărut multe elemente arcto-terţiare. În Siberia, deşi se pare că a lipsit calota glaciară
(precipitaţiile fiind foarte reduse cantitativ), excesivitatea climatului, pe de o parte, şi
lanţurile muntoase foarte înalte din sud (Tian-Shan, Altai), au constituit o barieră de
netrecut în calea florei şi faunei.
Ca urmare a deosebirilor mari de migrare nord-sud şi invers, au supravieţuit un
număr mare de elemente arcto-terţiare în Asia estică şi sud-estul Americii de Nord, un
număr mic în sudul Europei (şi de asemenea în Asia vestică şi nordul Africii) şi aproape
deloc în Siberia. Arealul continuu al multor genuri a devenit discontinuu sau disjunct. Se
cunosc mai multe tipuri de disjuncţii:
- disjuncţii est asiatice-nordamericane - unele elemente termofile (genuri de
peşti, amphibieni, reptile şi de plante), în special arhaice, supravieţuiesc numai în Asia

15
estică şi sudul Americii de Nord; glaciaţiunile le-au restrâns arealele şi le-au suprimat în
Europa;
- disjuncţii eurasiatice-nordamericane - genuri de stepă şi semideşert din
podişurile şi stepele central-asiatice, pe de o parte, şi sud-vestul Americii de Nord, pe de
altă parte, care şi-au restrâns şi mai mult arealele; şi aceste disjuncţii sunt mai vechi;
- disjuncţii europeo-nordamericane — se referă la unele genuri de animale de apă
dulce, elemente arcto-terţiare rămase numai în Europa şi America de Nord;
- disjuncţii palearctice - genuri de peşti de apă dulce din Europa şi Asia estică,
lipsind din Siberia datorită glaciaţiunilor şi din America de Nord datorită răspândirii
exclusiv eurasiatice (palearctice);
- unele specii şi genuri cu arealul fragmentat în trei (Europa, Asia estică, America
de Nord) prezintă în acelaşi timp o disjuncţie europeo-nordamericane şi una est-vest-
palearctică.

Fig. 1. Relicte terţiare în cormoflora României: a. Nymphaea lotus var. thermalis (dreţe,
floare de tău); b. Hepatica transilvanica (crucea voinicului); c. Syringajosikaea (liliacul
ardelenesc); d. Veronica buchofenii (şopârliţa) (după V. Cristea şi colab., 1996).

3. Tot o consecinţă a schimbărilor climatice majore sunt relictele terţiare care au

supravieţuit în refugiile glaciare, extinzându-şi apoi arealele; aceste refugii au devenit
astfel centre de răspândire postglaciară. Se consideră ca foarte importante, pentru
elementele de pădure şi câmpii umede, următoarele refugii: mediteranean, armeano-
persic, est-asiatic, afganistan, Tian-Shan şi Mongolia, pentru Eurasia şi câteva pentru
America de Nord. Fauna dulcicolă a avut mai multe refugii în spaţiul mediteraneean:
iberic, italian, vest-balcanic, ponto-caspic, acestea diferenţiindu-se prin specii diferite.
4. Zonele tropicale au fost, de asemenea, afectate de oscilaţiile climatice cuaternare,
alternanţa de perioade pluviale şi interpluviale favorizând pe rând expansiunea florei şi
faunei de pădure ecuatorială, respectiv a savanei, în perioadele interpluviale secetoase.
5. Numărul de taxoni din floră şi faună a suferit numeroase modificări, nu toate în
sensul reducerii acestuia, ci şi al apariţiei de noi specii în urma proceselor de subspeciaţie
şi speciaţie favorizate de izolarea geografică. Aşa se explică numărul foarte mare de
specii înrudite care caracterizează fiecare alt refugiu din Asia Centrală sau America de

16
Nord. Se afirmă că glaciaţiunea a dus la reducerea numărului total de genuri preglaciare
şi, totodată la creşterea numărului total de specii.

TEST DE AUTOEVALUARE ŞI CONTROL

l. Definiţi Biogeografia.
2. Care sunt ramurile Biogeografiei?
3. Precizaţi legăturile Biogeografiei cu alte ştiinţe.
4. Caracterizaţi principalele tipuri de areal biogeografic.
5. Explicaţi principalele tipuri de diseminare pasivă.
6. Prezentaţi etapele evoluţiei Pământului şi consecinţele biogeografice ale
acesteia.

17
 3. INFLUENŢA FACTORILOR DE MEDIU ASUPRA
DEZVOLTĂRII ŞI RĂSPÂNDIRII VIEŢUITOARELOR

Mediul reprezintă un complex variat de factori ecologici ce acţionează

interdependent asupra organismelor. Factorii ecologici au un caracter compensator.
Ştiinţa care studiază modul cum factorii de mediu influenţează dezvoltarea şi
răspândirea organismelor vii şi a biocenozelor este ecologia. Are două ramuri:
antecologia, ce studiază relaţia organisme – factorii de mediu, şi sinecologia, ce studiază
relaţia dintre biocenoze şi factorii de mediu.
Fiecare grupare de vieţuitoare ocupă un teritoriu caracterizat printr-un complex
de factori fizico-geografici, care poartă numele de staţiune. Totalitatea factorilor fizico-
chimici specifici unei staţiuni constituie ecotopul.

3.1. FACTORII CLIMATICI

3.1.1. Lumina

Influenţa luminii asupra vieţuitoarelor se manifestă prin trei caracteristici:

intensitate, compoziţie şi regimul iluminării. Radiaţia solară ce cade pe suprafaţa terestră
are două componente principale: radiaţia directă şi radiaţia difuză. Spectrul radiativ
cuprinde pe lângă radiaţia luminoasă şi radiaţiile infraroşii care se transformă în energie
calorică.
A. Influenţa luminii asupra plantelor
Lumina intervine în procesele biologice şi fiziologice. Plantele verzi au
capacitatea de a produce substanţe organice din substanţe minerale prin procesul de
fotosinteză. Este singurul proces natural de transformare a materiei minerale în materie
organică. Energia folosită de clorofilă în acest proces este radiaţia solară ce permite
desfăşurarea reacţiilor chimice ce au loc în protoplasma celulară. Lumina este importantă
şi în transpiraţie prin care se elimină apa sub formă de vapori, asigurându-se circulaţia
substanţelor de la rădăcini spre frunze, unde are loc elaborarea hranei. Transpiraţia creşte
o dată cu lumina receptată.
Viteza de germinaţie a seminţelor este influenţată de intensitatea şi de calitatea
luminii. La numeroase specii de plante seminţele nu germinează în lipsa luminii, iar la
altele germinaţia se produce în absenţa luminii. Plantele verzi crescute pe întuneric sunt
înalte sau, crescute în lumină puternică, prezintă forme pitice.
În funcţie de exigenţele faţă de factorul lumină plantele se împart în două
categorii:
- plante fotofile (heliofite)
- plante umbrofile (sciafite) – fotofobe.
1. Plantele fotofile preferă radiaţia solară directă, o umbră redusă fiindu-le
dăunătoare. Exemple: pelinul (Artemisia sp.), pirul crestat (Agropyron cristatum), pinul
(Pinus sylvestris, laricea (Larix decidua) ş.a. Există plante care trăiesc nrmal în condiţii
de iluminare bună dar suportă şi umbrire: fagul (Fagus silvatica), carpenul (Carpinus
betulus). În general speciile fotofile au frunzele orientate spre sursa de lumină pentru a
recepta o mai mare cantitate de radiaţie cum este cazul iederei (Hedera helix).
2. Plantele umbrofile se dezvoltă al umbră (desişuri, parterul pădurilor, văi
umbroase etc.). Pentru această categorie lumina este dăunătoare, la defrişări ele dispar.

18
Exemple: măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella), vinariţa (Asperula odorata). Sciafitele
prezintă frunze subţiri.
În funcţie de factorul lumină plantele se stratifică, având înălţimi potrivite
pentru a primi suficientă lumină. Astfel, în pădurea de foioase se întâlneşte un srtat
arborescent superior cu specii diferite în funcţie de nevoia de lumină, un strat arbustiv, un
strat ierbos, un strat al muşchilor şi ciupercilor. În pădurea ecuatorială apare o stratificare
foarte bine definită. Exigenţa faţă de lumină produce o stratificare şi în cazul algelor din
mediul acvatic: algele verzi fiind situate la suprafaţa apei, apoi mai în adâncime, algele
brune şi algele roşii.
După durata iluminării plantele pot fi de zi lungă (mai frecvente în zonele
temperate şi reci), de zi scurtă (caracteristice zonei calde), şi indiferente (liliacul –
Syringa vulgaris).
B. Influenţa luminii asupra animalelor
Rolul ecologic al luminii în viaţa animalelor este multiplu. Cu ajutorul luminii
animalele se orientează în spaţiu şi reacţionează contra schimbărilor ce apar în mediu.
Lungimea zilelor este una din cauzele migraţiilor păsărilor mici: mătăsarul etc.
Lumina prezintă rol important în coloraţia animalelor ca un răspuns la acţiunea
ei. Dacă trăiesc pe întuneric se depigmentează. Ex. insectele cavernicole se
depigmentează, devin incolore, albicioase. Un alt fenomen întâlnit la animale este
homocromia, prin care animalul capătă culoarea mediului de viaţă, chiar la cele mai mici
schimbări. Animalele din nisipurile pustiurilor are predominant culoarea cenuşie gălbuie,
cele care-şi duc viaţa în biotopuri cu multă verdeaţă imită culoarea mediului (brotăcelul,
ciocănitoarea mare, lăcustele). Fauna din regiunile polare prezintă specii de culoare albă:
ursul polar (Ursus maritimus), altele devin albe doar în anotimpul de iarnă: iepurele alb
(Lepus timidus), găinuşa polară (Lagopus lagopus) ş.a.După necesarul de lumină,
animalel pot fi fotofile şi umbrofile, diurne (de zi) şi nocturne (de noapte).
Animalele diurne fotofile prezintă adaptări pentru a suporta o temperatură mai
ridicată, o intensitate mai mare a luminii, o evapotranspiraţie mai mare. Dintre aceste
exemplificăm prin: popândăul pătat (Citellus suslica), porcul mistreţ (Sus scrofa).
Animalele nocturne sunt daptate la temperaturi mai reduse, la un grad mai
mare de umezeală, evaporaţie mică. Dintre speciile de animale cu viaţă nocturnă
menţionăm: broasca brună (Rana temporaria), dihorul (Mustella putorius), majoritatea
speciilor de păianjeni etc.
La animale, ca şi la plante, se manifestă fenomenul de fotoperiodism, ce constă
în oprirea reproducerii toamna şi iarna, legată de scurtarea zilei; primăvara activitatea
glandelor sexuale creşte.

3.1.2. Temperatura

Procesele biochimice prezintă din punctul de vedere al limitelor de temperatură

un punct minim, la care debutează, un punct optim la care ating maximul de acţiune şi un
punct maxim, peste care procesele încetează. Majoritatea organismelor suportă variaţii de
temperatură cuprinse între 0 şi 50 oC. Unele bacterii şi alge pot vegeta la temperaturi
foarte scăzute de -30 oC, cum sunt specii de alge roşii care mor la temperatura de +4 oC.
Pinguinul imperial şi renul suportă temperaturi de până la -60 oC. La polul opus al
toleranţei faţă de temperatură se situează unele specii de nevertebrate mari care au fost
identificate în preajma unor izvoare termale submarine, cu temperaturi de 400 – 500 oC,
din largul coastelor pacifice ale Mexicului. În regiunile tropicale deşertice au fost
identificate specii de plante şi animale care suportă temperaturi de 50 oC.
Clasificare plantelor după necesarul de căldură:

19
 - megaterme - trăiesc la temperaturi mai mari de 20 oC: palmierii, şi alte plante
tropicale;
- mezoterme - +15 − + 20 oC: măslinul;
- microterme - 0 − +15 oC: coniferele;
- histoterme - sub 0 oC.
Din punct de vedere al toleranţei faţă de factorul termic, plantele şi animalele se
grupează în două categorii ecologice: euriterme şi stenoterme.
Organismele euriterme – suportă mari variaţii de temperatură şi de aceea sunt
ubicviste. Exemple: broasca râioasă (Bufo bufo) este răspândită de la 65 o lat. N până în
nordul Africii, şoarecele Mus musculus etc.
Organismele stenoterme se caracterizează printr-un interval strict de
temperatură pe care-l tolerează, de aceea au areale restrânse. Aici se încadrează unele
endemisme din zona izvoarelor termale şi din zonele calde ale Globului, constituind
stenoterme termofile, şi specii din regiunile cu zăpezi veşnice sau gheţari, constituite în
grupa stenotermelor criofile.
A. Influenţa temperaturii asupra plantelor
Regimul termic influenţează plantele sub mai multe aspecte:
- fotosinteza;
- respiraţia plantelor între limitele -10 oC − +50 oC ;
- transpiraţia creşte odată cu temperatura;
- absorbţia apei cu săruri este mai uşoară în solurile calde;
Plantele suferă o serie de adaptări morfologice şi fiziologice faţă de factorul
termic:
a. la temperaturi scăzute:
- dispunerea ramurilor pe sol, rezultând forme repente;
- formarea tulpinilor şi ramurilor în sol, la suprafaţă apărând doar frunzele şi florile;
- creşterea plantelor sub forma unui covor sau pernă pentru a menţine un microclimat
mai cald;
- trecerea în anotimpul nefavorabil sub formă de spori sau seminţe;
- acumularea în celule a zaharurilor şi sărurilor;
- creşterea concentraţiei osmotice, coborându-se astfel punctul de coagulare;
- secretarea de pigmenţi diferiţi pentru iarnă, culori mai închise, şi vară, culori mai
deschise;
- căderea frunzelor pe timpul sezonului rece la foioasele din regiunile temperate.
b. în condiţii de temperaturi ridicate:
- dezvoltarea la nivelul epidermei a unei cuticule lucioase care să reflecte razele solare;
- dispoziţia verticală a frunzelor;
Pe timpul iernii plantele rezistă prin diferite organe situate la diferite niveluri
faţă de suprafaţa solului. După poziţia acestor organe, plantele se împart în mai multe
categorii numite forme biologice (bioforme):
- fanerofite – au mugurii situaţi mult deasupra solului şi protejaţi de solzi;
- chamefite – au mugurii deasupra solului apăraţi de solzi şi de stratul de zăpadă;
- hemicriptofite – au mugurii la suprafaţa solului, iarna părţile aeriene pierind (păpădia,
traista ciobanului);
- criptofite (geofite) – iarna rezistă numai mugurii organelor subterane (bulbi, rizomi,
tuberculi);
- terofite – plante ce pier şi iernează sub formă de seminţe.
B. Influenţa temperaturii asupra animalelor
Animalele prezintă unele adaptări faţă de factorul termic cum ar fi:

20
 a. reglarea temperaturii corpului la poikiloterme (insecte, peşti reptile), datorită
faptului că temperatura lor variază odată cu temperatura mediului, se face prin
accelerarea metabolismului, încălzire la Soare (la reptile), culoarea corpului închisă,
intrarea în estivaţie sau hibernare, perioadă în care poikilotermele amorţesc;
b. la homeoterme:
- dintre adaptările morfologice menţionăm: creşterea taliei la animalele din zonele mai
reci (arctice), viteza reacţiilor metabolice mai redusă la animalele din zonele reci faţă de
cele din zona caldă, dimensiunea extremităţilor mai mare la speciile din zona caldă
pentru a pierde mai multă căldură;
- dintre adaptările fiziologice: intensitatea reacţiilor metabolice invers proporţional cu
creşterea temperaturii;
- adaptări comportamentale: migraţiile, construirea de galerii subterane, vizuini în
zăpadă, în gheaţă sau în nisip, traiul în colonii aglomerate;
- hipotermia adaptativă este starea de latenţă cauzată de frig – hibernare, sau cauzată
de căldură – estivaţie.

3.1.3. Umiditatea

Componentele hidrice sau higrice cu influenţă asupra dezvoltării şi răspândirii

organismelor sunt precipitaţiile, umiditatea aerului şi umiditatea solului.
Precipitaţiile reprezintă un factor limitativ important în răspândirea plantelor,
influenţând prin cantitatea lor şi regimul anual repartiţia geografică a ecosistemelor
majore. Din acest punct de vedere se disting următoarele biomuri: de pustiu, de stepă, de
tufărişuri subtropicale, de savană, de pădure temperată şi de pădure ecuatorială.
Umiditatea aerului influenţează evapotranspiraţia, evaporaţia apei din sol, aceste
procese fiind cu atât mai intense cu cât umezeala relativă a aerului este mai mică.
Apa lichidă sau sub formă de vapori condiţionează răspândirea plantelor şi
animalelor, activitatea lor biologică etc. În funcţie de preferinţele pentru apă, organismele
s-au grupat în patru categorii:
- organisme hidrofile (acvatice) – denumite hidrofite (plantele) sau hidrofile
(animalele);
- organisme higrofile – care trăiesc în mediu cu umiditate excesivă şi suportă
variaţii mici de umiditate;
- organisme mezofile – se întâlnesc în biotopuri cu umiditate moderată;
- organisme xerofile – trăiesc în zonele de deşert, cu un deficit permanent sau
temporar de apă.
În funcţie de cerinţele pentru umiditatea solului, plantele se grupează în mai
multe categorii: xerofite, mezo-xerofite, mezofite, mezo-higrofite, higrofite, ultra-higrofite
şi eurifite. Fiecare categorie are un anumit regim de umiditate a părţii superioare a solului
specific pentru perioada de vegetaţie sau pentru întregul ciclu vegetativ.
a) Speciile xerofile sunt adaptate să reziste pe soluri estival uscate, până la
uscat-reavăne. Cele mai caracteristice acestui regim sunt: Festuca valesiaca, F.
pseudovina, Artemisia austriaca, Adonis vernalis, Andropogon ischaemum, Echium
rubrum, Genista sagittalis, Koeleria glauca, Melica ciliata, Potentilla recta, Stachys
germanica, Xeranthemum annuum.
b) Speciile mezo-xerofile sunt specifice solurilor care în orizonturile superioare
sunt uscat-reavăne până la reavăne în perioada de vară. Din această categorie fac parte:
Asparagus tenuifolius, Brukenthalia spiculifolia, Campanula persicifolia, Campanula
ranunculoides, Carex montana, Digitalis lanata, Festuca altisima, Genista tinctoria,
Origanum vulgare ş.a.

21
 c) Speciile mezofile se întâlnesc pe soluri reavăne şi reavăn-jilave în perioada
de vară. Caracteristice sunt: Dentaria bulbifera, Anemone ranunculoides, Asarum
europaeum, Asperula odorata, Convallaria majalis, Elymus europaeus, Euphorbia
amygdaloides, Pulmonaria rubra, Vinca minor.
d) Speciile mezo-higrofile sunt caracteristice solurilor reavăn-jilave până la
jilav-umede. Dintre acestea menţionăm: Allium ursinum, Arum maculatum,
Chrysantemum rotundifolium, Festuca gigantea, Lamium maculatum, Luzula sylvatica,
Ranunculus carpaticus, Salvia glutinosa, Senecio fuchsii.
e) Specii higrofile. Acestă categorie este specifică solurilor jilav-umede până la
umed-ude şi este reprezentată prin Carex pendula, Equisetum silvaticum, Impatien noli-
tangere, lycopus europaeus, Stachys palustris.
f) Speciile ultra-higrofile pot fi întâlnite pe solurile cu exces de umiditate,
permanent ude sau parţial submerse. În asemenea condiţii de mediu se întâlnesc: Carex
riparia, Carex rostrata, Carex stellulata şi Eriophorum vaginatum.
g) Specii eurifile. Această categorie include speciile vegetale capabile să se
dezvolte în condiţii de umiditate variate. Cele mai întâlnite sunt: Deschampsia flexuosa,
Galium schultesii, Inula salicina, Lapsana communis, Luzula luzuloides, Melica nutans,
Rubus hirtus, Stellaria nemorum, Vaccinium myrtillus.
Organismele vegetale xerofile prezintă diverse adaptări pentru evitarea
deshidratării:
- sistem radicular foarte dezvoltat;
- ţesuturi acvifere pentru menţinerea unei rezerve de apă;
- epiderma frunzelor cuticulată, cerificată, pentru reducerea transpiraţiei;
- reducerea suprafeţei foliare, căderea frunzelor în perioada secetoasă sau
transformarea frunzelor în spini.
Animalele evită pierderea apei prin adaptări de impermeabilizare a
tegumentelor, alungirea foselor nazale (vaporii de apă condensând), creşterea
concentraţiei urinei (la insecte, păsări, reptile) şi o serie de adaptări comportamentale prin
care animalele caută locurile mai răcoroase şi cu umiditate acceptabilă.

3.1.4. Vântul

Vântul este unul dintre agenţii de răspândire a pantelor şi animalelor

anemochore. Are un rol hotărâtor în polenizarea plantelor anemofile. Dar în general
acţiunea sa este defavorabilă. Prin acţiunea sa mecanică şi fiziologică, impune restricţii în
lărgirea arealelor şi condiţionează apariţia unor adaptări specifice.
Creşterea vitezei vântului accelerează transpiraţia plantelor şi evaporaţia la
suprafaţa solului, ducând la deshidratarea pantelor şi la pierderea mugurilor florali şi a
frunzelor tinere. Se apreciază că vânturile uscate şi fierbinţi (Vântul negru din Dobrogea)
sunt mai primejdioase decât secetele îndelungate fără vânt.
Creşterea vitezei vântului peste anumite limite determină o acţiune violentă
provocând dezrădăcinări ale copacilor. În timpul furtunilor se pot produce pagube
însemnate, cum au fost cele din iarna anilor 1947 – 1948, din 1963 şi din 6 – 8 martie
2001, când s-au înregistrat doborâturi pe suprafeţe întinse.
Vânturile locale de tip foehn favorizează stabilirea şi supravieţuirea unei
vegetaţii termofile şi xerofile, cum se întâmplă în regiunea Carpaţilor de Curbură, unde
se întâlnesc mojdreanul (Fraxinus ornus), scumpia, liliacul, cărpiniţa (Carpinus
orientalis) etc. (R. Călinescu et al., 1966, 1972).
De asemenea, influenţează prin viteza şi direcţia sa morfologia şi fiziologia
organismelor sau aria lor de răspândire. Dintre adaptările plantelor împotriva vântului

22
menţionăm: adoptarea unor caractere xerofile, lipirea de pământ sub forme de rozetă,
perniţă sau plante târâtoare, căpătarea unei forme asimetrice de „steag” prin dezvoltarea
ramurilor pe partea opusă direcţiei vântului, reducerea înălţimii arborilor şi dezvoltarea
repentă (jneapănul – Pinus mugo, ienupărul – Juniperus nana, salcia pitică – Salix
reticulata).
Asupra animalelor vântul se manifestă în mai multe direcţii. Poate transporta şi
disemina pasiv unele forme inferioare sub formă închistată sau de germeni. Migraţiile
păsărilor se fac la o anumită înălţime unde vânturile constante le ajută în deplasarea lor.
O consecinţă a acţiunii selective a vântului este apterismul (atrofierea sau lipsa aripilor)
la unele specii de păsări şi mai ales la insectele de pe munţii înalţi, din unele insule
circum-antarctice (I-le Kerguelen, I-le Sandwich), din I-le Galapagos ş.a.

3.2. FACTORUL EDAFIC

Solul are rol foarte important în viaţa organismelor, atât pasiv cât mai ales activ.
Rolul pasiv rezultă din folosirea sa drept substrat de fixare pentru plante şi drept suport în
deplasarea animalelor sau adăpost pentru unele dintre acestea. Solul influenţează activ
dezvoltarea şi răspândirea plantelor prin capacitatea lor de a pune la dispoziţia plantelor
substanţele hrănitoare necesare, proprietate complexă numită fertilitate. Cel mai mult
influenţa solului se manifestă asupra plantelor, în majoritatea lor dependente de sol.
Există şi plante independente de sol parazite, saprofite sau epifite.

3.2.1. Influenţa proprietăţilor fizice ale solului asupra plantelor

Proprietăţile fizice ale solului intervin în răspândirea plantelor prin textură, grad
de compactare etc. După textura şi mobilitatea solului, există plante psamofile, hasmofile
şi litofile.
a. Plantele psamifile (arenarii) cresc pe solurile nisipoase şi pe nisipuri. Au
adaptări pentru reducerea transpiraţiei, sistemul radicular este foarte bine dezvoltat.
Dintre cele mai reprezentative specii sunt: măturile de nisip (Kochia arenaria), garofiţa
de nisip (Dianthus arenarius), guşa porumbelului (Silene parviflora) ş.a. Pe nisipurile
litorale creşte orzul de nisip (Elymus sabulosus).
b. Plantele hasmofile (saxicole) sunt întâlnite pe stânci sau în crăpăturile lor:
alge, muşchi, licheni. Au forme de perniţă pentru a reţine praful organic şi resturile
vegetale. Aceste plante au şi o acţiune corozivă şi de disociere asupra rocii pe care se
fixează.
c. Plantele litofile sunt acele plante care trăiesc pe grohotişuri.
Pe solurile compactate natural sau antropic se pot instala specii caracteristice
cum ar fi: Agrostis alba, Carex brizoides, Festuca pseudovina, Gypsophilla muralis,
Potentilla alba, Potentilla erecta, Veronica spicata.

3.2.2. Influenţa proprietăţilor chimice ale solului asupra plantelor

Din acest punct de vedere solul influenţează prin compoziţia chimică, prin
reacţia solului şi prin tipul de humus.
În funcţie de compoziţia chimică a solului plantele sunt: halofile, nitrofile sau
calcifile.
a. Plantele halofile trăiesc pe solurile cu salinitate ridicată din stepe,
semipustiuri, la ţărmurile mărilor şi oceanelor, pe roci bogate în săruri solubile (masive

23
de sare), foste lacuri sărate. Sunt adaptate la presiunea de reţinere mare a apei printr-o
presiune osmotică (la nivelul rădăcinilor) mare. Alte plante nu pot absorbi apa sărată,
instalându-se astfel aşa-numita secetă fiziologică. Există două categorii de halofite:
- halofite obligatorii – care nu pot trăi altfel: sărăriţa (Salicornia herbacea),
sărărica (Suaeda maritima) ş.a.
- halofite facultative – pot creşte şi pe soluri lipsite de sare: chiurlanul (Salsola
kali), rogozul maritim (Scirpus maritimus).
b. Plantele nitrofile trăiesc pe solurile bogate în săruri de azot. Dintre aceste fac
parte numeroase plante ruderale (buruienele din apropierea locuinţelor) cum sunt urzica
(Urtica dioica, U. urens), cucuta (Conium maculatum), ştevia (Rumex alpinus).
c. Plantele calcifile preferă solurile bogate în calciu fie prin prezenţa
carbonatului de calciu fie a sulfatului de calciu. Calcifite tipice sunt plantele de stepă,
dintre care exemplificăm prin ghipsariţă (Gypsophila altissima), colilia (Stipa) şi unele
plante termofile cum este stejarul pufos (Quercus pubescens).
Din punct de vedere al adaptabilităţii la diferite medii cu reacţie diferită (pH),
plantele se grupează în mai multe categorii:
a) specii extrem acidofile (pH = 3,5 ÷ 5,0): Calluna vulgaris, Bruckenthalia
spiculifolia, Luzula sylvatica, Deschampsia flexuosa, Lycopodium clavatum, Vaccinium
vitis-idaea, Polytrichum commune, Sphagnum sp., Polytrichum juniperinum.
b) specii extrem acidofile - moderat acidofile:
- pH = 3,5 ÷ 6,0: Vaccinium myrtillus, Carex brizoides, Luzula luzuloides,
Veronica officinalis, Genista sagittalis, Homogyne alpina.
- pH = 4,5 ÷ 6,0: Carex montana, Deschapsia caespitosa, Pyrola uniflora,
Juncus effusus.
d) specii moderat acidofile (pH = 5,0 ÷ 6,0): Saxifraga cuneifolia, Carallorhiza
trifida, Hierochloe australis.
e) specii moderat până la slab acidofile (pH = 5,0 ÷ 6,8): Epilobium montanum
(Pufuliţă), Campanula abietina, Cardamine amara, Carex digitata, Chrysantemum
rotundifolium, Dryopteris filix-mas ş.a.
f) specii moderat acidofile – neutrofile (pH = 5,0 ÷ 7,2 → 8,0): Carex silvatica
(Şovarul), Carex pendula, Andropogon ischaemum, Fragaria viridis, Hedera helix,
Galium aparine, Impatiens nolitangere, Inula germanica, Melica uniflora, Poligonatum
multiflorum, Potentilla alba, Rubus hirtus, Salvia glutinosa, Pulmonaria officinalis ş.a.
g)specii slab acidofile – neutrofile (pH = 6,0 ÷ 7,2 → 8,0): Arum maculatum,
Adonis vernalis, Artemisia austriaca, Convallaria majalis, Digitalis lanata, Festuca
gigantea, Lamium maculatum, Lycopus europaeus, Rubus caesius, Stachis germanica,
Vinca herbacea, Vinca minor.
h)specii neutrofile preferă solurile alcaline dar şi substraturile carbonatice (pH =
6,8 ÷ 8,0): Astragalus monspessulanus, Echium rubrum, Inula salicina, Linaria
dalmatica şi Melica ciliata.
Microorganismele din sol au un rol foarte important în circuitul unor elemente
chimice (circuitul azotului, fosforului, potasiului, fierului, sulfului etc.). Dintre aceste
menţionăm bacteriile fixatoare de azot din genul Rhizobium.

3.2.3. Animalele şi solul

Solul reprezintă suport pentru deplasarea animalelor dar şi mediu de viaţă. Ca

suport în deplasarea animalelor proprietăţile fizice ale solului (în special textura şi
consistenţa) au condus la o serie de adaptări. Mamiferele care trăiesc pe soluri tari,
pietroase, merg pe vârful degetelor terminate cu copite înguste (cai, zebre, capra neagră

24
etc.), iar cele care îşi duc viaţa în regiunile mlăştinoase sau nisipoase au copite care le
frânează scufundarea picioarelor (bivoli, hipopotami, cămile). Unele reptile prezintă
franjuri pe marginile degetelor, ca o adaptare la mobilitatea nisipurilor. Unele păsări
prezintă membrană interdigitală care ajută atât la înot cât şi la împiedicarea scufundării
picioarelor în solul mlăştinos.
Solul are rol de adăpost pentru unele rozătoare care ies la suprafaţă pentru hrană
(hârciogul, şoarecele de câmp, vulpea ş.a.) sau constituie mediu de viaţă permanent
(cârtiţele, coropişniţa). Unele reptile sunt legate de sol, preferând anumite tipuri de sol;
de exemplu vipera cu corn preferă trenurile calcaroase. Sunt larg răspândite în sol
protozoarele (cca. 1,5 milioane indivizi la 1g sol), numeroase nevertebrate care au rol de
afânare a solului.

3.3. CARACTERISTICILE MEDIULUI ACVATIC

Organismele acvatice sunt influenţate de salinitatea apei şi de dinamica apelor.

3.3.1. Salinitatea mediului acvatic

Din punctul de vedere al salinităţii apei, organismele aparţin mai multor grupări
ecologice:
a. organisme oligohaline – în apele dulci cu salinitate mică (0,5 – 5 ‰);
b. organisme mezohaline – în apele salmastre cu salinitate cuprinsă între 0,5 – 18
‰);
c. organisme polihaline – în apele marine (18 – 41 ‰);
d. organisme hipersaline – în lacurile continentale cu salinitate peste 41 ‰.
Salinitatea mediului acvatic influenţează şi bogăţia numărului de specii ale
regnului animal. Astfel, în apele marine sunt reprezentate aproape toate tipurile de
organizare din regnul animal, unele grupe fiind exclusiv marine. În Marea mediterană
care are o salinitate de 35 ‰, au fost găsite peste 7000 de specii, în Marea Neagră, care
are o salinitate de cca. 17 ‰, trăiesc doar 1200 specii, iar în Marea Azov, cu o salinitate
de 12 ‰, au fost identificate aproximativ 100 specii.
În general, în apele cu salinitate foarte mare sau în apele salmastre cu variaţii
mari ale salinităţii trăiesc puţine specii, dar populaţiile acestora au un numă mare de
indivizi.

3.3.2. Dinamica apelor

În regiunile cu variaţii periodice mari ale nivelului apelor plantele au adaptări

speciale. Vegetaţia de pe ţărmurile acestor mări se constituie în asociaţii de tip
mangrove, care au adaptări la aceste oscilaţii.

3.4. FACTORII GEOMORFOLOGICI

3.4.1. Altitudinea

Altitudinea reliefului se implică în distribuţia organismelor prin modificarea

caracteristicilor atmosferei şi deci a condiţiilor climatice. Se vorbeşte despre o etajare
bio-pedo-climatică impusă de altitudine. Cu cât altitudinea este mai mare cu atât

25
temperatura este mai scăzută, umezeala mai ridicată, radiaţia mai intensă, vânturile mai
puternice, presiunea mai scăzută.
Ca o consecinţă, vegetaţia se dispune etajat, zonalitatea latitudinală fiind
transpusă în dispunerea etajată. Astfel, în ţara noastră, se poate distinge un etaj al stepei,
un etaj al silvostepei, un etaj nemoral, altul boreal, un etaj subalpin şi altul alpin (R.
Călinescu et al., 1969).

3.4.2. Înclinarea terenului

Cantitatea de radiaţie solară care cade pe suprafaţa terestră depinde de unghiul

sub care cade, deci este în funcţie şi de înclinarea terenului, care determină încălzirea mai
rapidă sau mai înceată a terenului respectiv.
De înclinarea terenului depinde şi favorabilitatea formării unui sol, infiltraţia şi
reţinerea apei, şi posibilitatea împăduririi sau acoperirii cu vegetaţie a terenurilor lipsite
de vegetaţie.
Pe pantele mari se produc avalanşe sau deplasări de teren care distrug învelişul
vegetal. Pentru a rezista acestor fenomene plantele prezintă adaptări speciale cum ar fi:
rădăcini foarte dezvoltate pe două direcţii, în profunzime şi în suprafaţă, crengi flexibile,
ramuri dispuse radiar la suprafaţa solului.

3.4.3. Expoziţia versanţilor

Orientarea versanţilor influenţează prin diferenţele de bilanţ radiativ dintre

versanţii expuşi şi cei opuşi.
În zona temperată a emisferei nordice, versanţii sudici primesc cea mai multă
lumină şi căldură, evaporaţia este mai intensă, faţă de versanţii nordici care sunt mai
umbriţi, mai umezi. Pe unele văi înguste se pot diferenţia foarte mult tipurile de
vegetaţie: pe versantul însorit creşte vegetaţie fotofilă, iar pe cel umbrit se dezvoltă o
vegetaţie umbrofilă.
În regiunile muntoase se distinge „faţa” şi „dosul” muntelui. Pe pantele cu
expunere sudică a munţilor din emisfera nordică, limita superioară a pădurilor este mai
sus decât pe pantele nordice. De exemplu, pe versanţii sudici ai Alpilor, vegetaţia se
ridică până la 3300 m altitudine, iar pe cei nordici, până la 2900 m.
Debutul ciclului vegetativ este mai timpuriu pe versanţii expuşi decât pe cei
umbriţi. Plantele de pe pantele expuse înfloresc mai repede decât cele de pe pantele
opuse radiaţiei solare.

3.4.4. Relieful ca adăpost

Formele înalte de relief joacă adesea rol de baraj în calea maselor de aer reci sau
uscate, favorizând prosperarea plantelor şi animalelor în regiunile ferite de vânt. Când
efectul de adăpost se combină şi cu o expoziţie spre Soare, condiţiile de viaţă sunt mult
mai prielnice. Sudul Crimeei, deşi se află la latitudinea Deltei Dunării, are caracter
mediteranean mai accentuat ca urmare a orientării spre sud, a adăpostului asigurat de
Munţii Iaila, înalţi de 1500 m şi a influenţelor exercitate de Marea Neagră. Aici se
întâlnesc cele mai multe dintre speciile de plante caracteristice ţinuturilor mediteraneene
(chiparoşi, măslini, portocali, lămâi).
Un rol de adăpost au depresiunile deschise. Astfel, în Depresiunile subcarpatice
din sudul ţării noastre, se dezvoltă specii termofile cum este castanul bun, care formează

26
masive întinse. În depresiunile deschise orientate spre est din zona Vrancea liliacul
înfloreşte mai devreme decât în ţinuturile situate mai la sud (R. Călinescu et al., 1972).
Dimpotrivă în depresiunile închise se produc inversiuni termice şi implicit de
vegetaţie. Astfel, vegetaţia psichrotermă se dezvoltă pe fundul depresiunilor, iar cea
termofilă se dezvoltă îndeosebi la partea superioară a versanţilor.

3.5. FACTORII BIOTICI

Acţiunile pe care le exercită organismele unele asupra altora au un rol deosebit

de important în repartiţia acestora, de aceste relaţii depinzând şi fizionomia biocenozelor.
Din categoria factorilor biotici fac parte raporturile reciproce dintre organisme (R.
Călinescu et al., 1972):
- raporturile plante – plante, numite relaţii fitogene;
- raporturile animale – animale, numite relaţii zoogene;
- raporturile plante – animale, numite relaţii biocenotice.
Relaţiile se pot stabili între indivizii aceleiaşi specii, numite relaţii
intraspecifice, sau între indivizi aparţinând la specii diferite, numite relaţii interspecifice.
Relaţiile intraspecifice s-au dezvoltat în timpul evoluţiei speciei în scopul
organizării şi perfecţionării funcţionalităţii populaţiei respective. Aceste relaţii au
caracter de necesitate, asigurând integritatea şi activitatea normală a populaţiei şi implicit
a speciei.
Relaţiile interspecifice reflectă interacţiunile din cadrul populaţiilor eterogene
ce împart acelaşi biotop. Prin aceste relaţii se menţine echilibrul din interiorul
biocenozei. După efectul pe care îl au, relaţiile interspecifice sunt de mai multe tipuri.
1. Neutralismul este relaţia de indiferenţă dintre organisme: de exemplu
veveriţa (Sciurus vulgaris) care se hrăneşte cu seminţe este neutră faţă de fluturi,
coleoptere ş.a.
2. Comensalismul este raportul de ajutor dintre două organisme din care doar
unul beneficiază fără a dăuna celuilalt. Relaţia este obligatorie pentru comensal, în timp
ce pentru populaţia gazdă relaţia este indiferentă. În interiorul spongierilor, scoicilor,
racilor se întâlnesc larve, insecte, viermi care profită de adăpostul prin care circulă apa cu
substanţele nutritive.
3. Simbioza reprezintă asocierea obligatorie din care ambii parteneri au de
câştigat. Termenul a fost introdus în 1870 de De Bary pentru a defini viaţa în comun a
unor organisme diferite. Exemplul clasic de simbioză îl constituie lichenii care-şi
datorează existenţa convieţuirii dintre două organisme: o algă autotrofă şi o ciupercă
saprofită. Un alt exemplu îl reprezintă relaţia dintre rădăcinile plantelor leguminoase şi
bacteriile fixatoare de azot (Rhizobium leguminosarum); bacteria furnizează plantei
azotaţi, iar planta substanţe hidrocarbonatate.
4. Mutualismul reprezintă interacţiunea cu avantaje de ambele părţi. Este foarte
răspândit în regnul animal: unele flagelate populează intestinul termitelor utilizând
celuloza ca hrană.
5. Cooperarea reprezintă relaţia de asociere dintre două specii de animale,
fiecare putând trăi şi separat. Cooperarea asigură un profit mai mare. Exemple sunt
numeroase: crabii au fixate pe spatele lor actinii; actiniile devin mobile şi crabul este mai
bine apărat; carnivorele ce trăiesc în haite: lupii (Canis lupus), hienele etc.
6. Alelopatia (amensalismul) reprezintă relaţia prin care unele plante au
capacitatea de a produce o serie de substanţe ce împiedică dezvoltarea altor plante.
Populaţia amensală este inhibată de produsele de secreţie ale speciei inhibitoare, aceasta

27
din urmă nefiind afectată de prima. Aşa sunt antibioticele secretate de unele ciuperci,
care împiedică dezvoltarea bacteriilor (mucegaiul verde sau galben din genul
Penicillium).
7. Competiţia (concurenţa) apare la animalele cărora le sunt necesare aceleaşi
condiţii de viaţă, resursele de mediu fiind limitate. De exemplu moluştele coloniale
(stridiile, midiile).
8. Parazitismul reprezintă convieţuirea dezarmonică dintre două organisme în
care parazitul se hrăneşte pe seama celui parazitat. Relaţia implică inhibarea de către
specia parazită a creşterii şi dezvoltării speciei parazitate. În lumea plantelor sun
cunoscute specii de plante inferioare, dar şi superioare, care nu prezintă clorofilă sau alţi
pigmenţi asimilatori. Dintre ciuperci menţionăm rugina grâului (Puccinia graminis) ce
atacă grâul, tăciunele porumbului (Ustilago maydis) ce populează toate organele
porumbului ş.a. Dintre animale: tenia (Trypanosoma) ş.a.
9. Semiparazitismul se manifestă la unele plante care deşi pot face fotosinteză
prezintă şi haustori. Exemple: vâscul (Viscum album) care atacă un număr mare de esenţe
lemnoase.
10. Prădătorismul este o interacţiune pozitivă pentru prădător şi nefavorabilă,
fatală, pentru pradă. Relaţia de prădătorism alături de parazitism are rolul de a limita
efectivele unor specii.
11. Relaţiile mecanice se întâlnesc la unele plante care, în căutare de lumină se
folosesc de alte plante cu rol de suport, fără să le dăuneze acest lucru. Tipice sunt lianele,
care se înfăşoară în jurul altor plante: curpenul (Clematis vitalba), iedera (Hedera helix),
din regiunile temperate, scara maimuţelor (Bauhinia) ş.a. foarte răspândite în pădurile
tropicale umede. În pădurile din Delta Dunării arborii şi arbuştii sunt acoperiţi de liana
mediteraneană Periploca graeca şi viţa sălbatică (Vitis silvestris).
Alte relaţii mecanice stabilesc epifitele: lichenii (Usnea barbata), orhidee
tropicale, ferigi.
12. Relaţiile biocenotice sunt mixte şi au consecinţe pozitive, de perpetuare a
unor specii, sau negative pentru una dintre părţi. Din prima categorie fac parte mai multe
tipuri de interacţiuni.
a) Polenizarea cu ajutorul unor animale: insecte, păsări, moluşte sau lilieci este
răspândită la multe specii de plante.
Plantele entomofile sunt polenizate cu ajutorul unor insecte. Exemplul cel mai tipic
este smochinul (Ficus carica), care, introdus din regiunea mediteraneană a Europei în
California, nu a putut fructifica până nu a fost adusă şi insecta Blastophaga psenes.
Plantele ornitofile sunt polenizate cu ajutorul unor păsări nectarivore. O serie de
Rubiaceae tropicale sud-americane sunt polenizate prin intermediul păsărelelor din
familia Trochylidae, cunoscute sub numele de „colibri” sau „pasărea muscă”. Tot
aceste păsări mai polenizează şi florile unor cactee (Cereus) din Columbia.
Plantele malacofile sunt polenizate cu ajutorul unor moluşte. Este cazul vaniliei
sălbatice.
Plantele cheiropterofile sunt polenizate cu ajutorul liliecilor care se hrănesc cu sucul
dulce din cupele florale sau cu musculiţele ce se adună pe aceste flori.
b) Plantele carnivore sau cu nutriţie mixtă: roua cerului (Drosera), otrăţelul de
baltă (Utricularia vulgaris), Sarracenia, Pinguicula ş.a. din ţinuturile tropicale sud-
asiatice.
c) Plantele mirmecofile servesc drept gazdă unor furnici, care le apără de alte
furnici tăietoare.

28
 3.6. FACTORUL ANTROPIC

O dată cu apariţia sa, omul a început influenţa asupra lumii vii. Această
influenţă a avut caracter pozitiv sau negativ, modificându-se componenţa floristică sau
faunistică a diferitelor comunităţi de organisme ori acţionând direct asupra ariei de
repartiţie a diverşilor taxoni. Astăzi covorul vegetal şi lumea animală apar modificate,
uneori aproape distruse, pe mari suprafeţe pe Glob, aceste modificări fiind cauzate şi de
intervenţia omului. Se citează numeroase acţiuni inconştiente sau conştiente ale omului
care au favorizat schimbările biogeografice: folosirea focului, perfecţionarea uneltelor de
muncă, domesticirea animalelor care a dus la păşunat excesiv.
Defrişările efectuate pentru material de construcţii, material combustibil sau
pentru introducerea în cultură a unor noi suprafeţe de teren, a făcut ca în prezent
majoritatea suprafeţelor să fie ocupate de vegetaţie secundară.
Introducerea de către om a unor specii în regiuni în care acestea nu existau, a
creat dezechilibre. Introducerea iepurelui de casă în I-le Macarie (sud-vestul Oceanului
Pacific) pentru a-l aclimatiza, a avut un efect negativ. Iepurii s-au înmulţit rapid şi au
distrus culturile. pentru stârpirea iepurilor au fost introduse pisici, care după ce i-au
exterminat, au atacat păsările, a căror ouă erau hrana de bază a locuitorilor.
Omul a determinat şi reducerea unor areale sau chiar dispariţia unor specii.
Arealul bizonului, care altădată popula America de Nord pe o suprafaţă vastă, s-a redus
astăzi la câteva rezervaţii naturale, numărul exemplarelor fiind redus. Cu o răspândire
mare în trecut în Europa, zimbrul mai există astăzi doar în Pădurea Bielovej (Polonia) şi
în Caucaz. Câinele dingo adus în Australia a dus la dispariţia lupului marsupial.
Poluarea mediului a condus la schimbarea echilibrului natural pe Glob. S-au
redus numărul indivizilor, unele specii chiar au dispărut. Hidrocarburile deversate în ape
sau arderile incomplete (CO), smogul din marile oraşe ş.a. sunt câteva cauze ale
degradării peisajelor biogeografice.
Utilizarea energiei atomice a produs modificări accentuate în organismul
plantelor şi animalelor, motiv de îngrijorare pentru că pericolul rămâne pentru viitorul
genetic al populaţiilor de pante şi animale.

29
 TEST DE AUTOEVALUARE ŞI CONTROL

l. Prezentaţi rolul factorului lumină în răspândirea plantelor.

2. Care sunt tipurile de vieţuitoare după factorul termic?
3. Caracterizaţi relaţia vieţuitoare – sol.
4. Enumeraţi principalele tipuri de plante după necesarul de umiditate.
5. Explicaţi rolul omului în dezvoltarea şi răspândirea vieţuitoarelor pe Glob.
Daţi exemple!

TEMĂ DE CONTROL

Caracterizaţi corelativ factorii ecologici specifici unei regiuni de pe

Glob (de ex. Peninsula Balcanică, Arhipelagul Britanic ş.a.) şi
analizaţi condiţiile ecologice specifice dezvoltării vegetaţiei în această
regiune.
Termen de realizare: tutorial.
Pentru alte informaţii accesaţi: http://biogeosol.uv.ro

30
 4. DOMENIILE DE VIAŢĂ ALE GLOBULUI

Principalele domenii de viaţă de pe Glob sunt: domeniul acvatic, domeniul

terestru şi domeniul subteran.
În cadrul acestor domenii materia vie este organizată în:
- populaţii – formate din indivizii aceleiaşi specii;
- biocenoze – formate din totalitatea organismelor vii ce ocupă un anumit teritoriu sau
acvatoriu;
- biomuri – care înglobează totalitatea biocenozelor de pe suprafeţe foarte întinse.
Biocenoza împreună cu mediul abiotic în care se găseşte (biotopul) formează
ecosistemul.
Biomul reprezintă deci un nivel de organizare al materiei vii ce include
totalitatea biocenozelor cu structură generală asemănătoare şi valori ale factorilor
ecologici asemănători, în special temperatura şi umiditatea. Din acest punct de vedere,
domeniul acvatic este mai uniform decât cel terestru, care este mult mai eterogen.

4.1. DOMENIUL ACVATIC

După caracteristicile mediului acvatic domeniul acvatic a fost împărţit în:

1. Subdomeniul apelor continentale;
2. Subdomeniul apelor marine şi oceanice.
În cadrul primului subdomeniu se disting:
- biomul lotic – cuprinde ecosistemele de izvoare şi ape curgătoare;
- biomul lacustru – cuprinde ecosisteme de apă stătătoare;
- biomul palustru – cuprinde ecosistemele bălţilor;
- biomul mlaştinilor – cuprinde ecosistemele de mlaştini;
- biomul deltaic – cuprinde ecosisteme de deltă.
Pelagosul reprezintă totalitatea organismelor vii din masa de apă şi cuprinde
următoarele biocenoze:
- planctonul alcătuit din fitoplancton, zooplancton şi bacterioplancton ce populează
întreaga masă a apei;
- neustonul – populează suprafaţa neagitată a apelor continentale şi marine;
- pleustonul – format din grupări de hidrobionţi vegetali şi animali care plutesc pe
suprafaţa ecosistemelor acvatice;
- nectonul – este format din grupări de populaţii sau grupuri ce se deplasează activ în
masa apei.
Bentosul este format din biocenoze legate mai mult sau mai puţin de substrat.
Lanţurile trofice sunt complete în etajul luminat şi incomplet în etajele profunde ale
mediului acvatic în care sunt prezenţi numai consumatorii şi descompunătorii.

4.1.1. Biomul lotic

Cuprinde biocenoze foarte diferite de la izvoare şi până la vărsarea în mare a

râurilor. Condiţiile de viaţă pe traseul râului pot fi uneori foarte diferite: altitudine,
compoziţie chimică, regim termic, viteză de scurgere, natura şi structura substratului etc.
În funcţie de aceste caracteristici, biocenozele sunt foarte specializate.

31
 În cursurile superioare ale râurilor de munte sunt hidrobionţi specializaţi la viaţa
de curent acvatic rece, debit scăzut, curgere rapidă şi apă bogată în oxigen dizolvat.
Organismele au adaptări în acest sens:
- plantele prezintă rizomi puternici pentru fixarea de substrat;
- frunze filiforme în masa apei, tulpini grase şi ramificate;
- algele aderă la substrat şi secretă mucilagii pentru a nu opune rezistenţă trecerii
apei;
- fauna nevertebrată are dimensiuni mici, corpul aplatizat dorso-ventral, pentru o
aderenţă cât mai bună la substrat; unele au cârlige, ventuze, gheare de prindere;
- peştii au corpul filiform şi sunt foarte buni înotători.
Bentosul are biocenoze diverse, în funcţie de condiţiile eterogene:
- biocenoze lotice – în locurile cu curgere rapidă a apei;
- biocenoze lentice – unde curgerea apei este lină;
- biocenoze psamoreofile – de nisip;
- biocenoze argiloreofile – de argilă;
- biocenoze peloreofile – de mâl;
- biocenoze litoreofile – de piatră.
Vegetaţia lotică este reprezentată de microfite (alge, diatomee etc.) şi macrofite:
muşchiul de apă, piciorul cocoşului fluvial, iar pe malul apelor sunt prezente asociaţii de
stuf, papură şi rogoz.
Fauna este reprezentată în primul rând de peşti. În apele din regiunile mai înalte
trăiesc păstrăvul de munte (Salmo trotto-fario), lostriţa, boişteanul, lipanul, etc. În apele
de şes întâlnim bibanul, linul, crapul (Ciprinus carpio), plătica, scobarul ş.a. În Dunăre
trăiesc somnul, crapul, şalăul, iar dintre migratori vin aici pentru a se reproduce morunul,
nisetrul şi păstruga.
Biomurile lotice din zonele temperate şi reci au o dinamică sezonieră în circuitul
materiei şi energiei, cu o dezvoltare maximă vara şi o reducere toamna şi iarna. De
asemenea este supusă perturbaţiilor datorate viiturilor.

4.1.2. Biomul lacustru

Biomul lacustru cuprinde totalitatea ecosistemelor lacustre de pe suprafaţa

Pământului. Lacurile oferă condiţii diverse de viaţă din punctul de vedere al adâncimii,
compoziţiei chimice ş.a. Din punctul de vedere al trofismului ecosistemele lacustre se
clasifică în patru tipuri:
- oligotrofe – dezvoltate în lacurile montane cantonate în roci cristaline;
- mezotrofe – se dezvoltă prin eutrofizarea lacurilor oligotrofe;
- eutrofe – ocupă majoritatea lacurilor de pe Glob;
- distrofe.
Caracteristicile generale ale ecosistemelor lacustre:
- cuprind două biotopuri: pelagialul (masa de apă) şi bentalul (substratul);
- biocenozele lacustre grupate în pelagos şi bentos se diferenţiază în cenoze
specializate la viaţa în anumite locuri din ecosistem;
- funcţionarea sistemului se bazează pe lanţurile trofice stabilite, în care fiecare
specie reprezintă o verigă în circuitul materiei şi energiei, rezultatul final al acestui
circuit fiind producţia biologică finală.
- prezintă un ritm circadian şi unul sezonier;
În cadrul dinamicii pe termen lung, se pot înregistra fenomene ireversibile ce
duc la trecerea ecosistemului acvatic în unul terestru, aşa cum este fenomenul de
colmatare a lacurilor.

32
 4.1.3. Biomul palustru

Biomul palustru este constituit din ecosistemele de baltă de pe Glob. Suprafaţa

şi adâncimea bălţilor este variabilă în timp şi spaţiu. Se întâlnesc pe toate formele de
relief şi prezintă diferite grade de troficitate.
Bălţile oligotrofe se formează pe substrat nisipos sau argilos acid, fără mâl din
zona forestieră. Mineralizarea substanţelor organice se face lent şi incomplet datorită
condiţiilor aero-hidrice, depunându-se sedimente turboase. Ecosistemele palustre cu
troficitate mai ridicată sunt bogate în alge verzi. Fauna este adaptată la condiţiile
variabile prin care trece ecosistemul datorită frecventelor secete de vară.

4.1.4. Biomul mlaştinilor

Biomul mlaştinilor cuprinde totalitatea ecosistemelor de mlaştină de pe

suprafaţa terestră. Mlaştinile sunt formaţiuni intermediare dintre unităţile acvatice şi
uscat, a căror caracteristică principală este saturarea în apă. Condiţiile de viaţă din
mlaştini sunt aşadar anaerobe, procesele biochimice fiind specifice acestor condiţii. Pe
Glob, mlaştinile ocupă o suprafaţă de cca. 350 milioane de ha, iar în ţara noastră cca.
7000 ha.
După provenienţa apei se deosebesc:
- mlaştini ombrogene – alimentate din precipitaţii; corespund tinovurilor oligotrofe;
- mlaştini topogene – alimentate de apele de infiltraţie; corespund mlaştinilor eutrofe;
- mlaştini soligene – alimentate din precipitaţii şi prin viituri care îmbogăţesc
mlaştina în substanţe nutritive.
După troficitate se deosebesc:
- mlaştini eutrofe – prezente mai ales în zona intertropicală;
- mlaştini mezotrofe – specifice zonelor temperate;
- mlaştini oligotrofe – prezente în zonele temperate reci.
Biomul mlaştinilor eutrofe este caracterizat de bogăţia apei în săruri minerale,
pH-ul slab acid sau neutru, favorizând dezvoltarea vegetaţiei de baltă. Predomină
muşchii, plantele ierboase (trestie, papură, rogoz) şi câteva specii lemnoase (aninul
negru, mesteacănul, salcia). Sub aspect faunistic se constată preponderenţa
nevertebratelor.
Biomul mlaştinilor oligotrofe cuprinde totalitatea mlaştinilor oligotrofe de pe
Glob, răspândite mai ales în Alaska, Canada şi Europa de Nord. La noi în ţară se găsesc
la altitudini cuprinse între 700 şi 1600 m, fiind favorizate de clima rece şi umedă.
Substratul geologic este de natură silicioasă, reacţia fiind acidă (pH = 3,5 – 5). Ca
fizionomie aceste mlaştini se remarcă printr-o bombare şi o tendinţă de extindere pe
terenurile din jur. Covorul vegetal este dominat de muşchiul de turbă (Sphagnum), ferigi
şi puţine plante vasculare. Fauna este numeroasă şi variată, formată în special din
microorganisme şi puţine specii de mezofaună.

4.1.5. Biomul deltaic

Acest biom este caracteristic gurilor de vărsare ale marilor fluvii ce se varsă în
mările fără maree (Dunărea, Volga, Nilul, Mississippi ş.a.). În aceste situaţii se
acumulează o mare cantitate de aluviuni.
Deltele sunt unităţi ecologice complexe, cu un echilibru dinamic, în permanentă
schimbare, permanent suferind transformări geomorfologice, chimice, hidrologice şi

33
biologice. O caracteristică o constituie diversitatea biotopurilor deltaice (braţe, canale,
grinduri, lacuri, plauri, terenuri inundabile etc.) ce determină instalarea unor biocenoze
variate: plancton, bentos şi necton, în formaţiunile acvatice, şi pajişti, tufărişuri, păduri,
pe grinduri şi solurile aluvionare nisipoase sau loessoide.
Formaţiunile vegetale reprezentative pentru deltele temperate sunt stufărişurile,
în timp ce în regiunile calde (în Delta Nilului) predomină papirusul (Cyperus papyrus).
Pe plauri cresc stuful (Phragmites communis), feriga de plaur, izma, tătăneasa etc.
Asociaţiile acvatice sunt reprezentate de broscariţă (Potamogetum natans), nufărul alb
(Nymphaea alba), nufărul galben (Nuphar luteum) etc.
Fauna deltelor este foarte bogată ca număr de specii şi de indivizi. Nectonul
este format de peşti şi alte vertebrate.

4.1.6. Biomul marin

Mările constituie biomuri cu trăsături specifice, individualizate pentru fiecare în

parte. Din punctul de vedere al salinităţii există mări saline şi mări salmastre.
Temperatura apei mărilor diferă de la suprafaţă spre adâncime, de la o regiune la alta,
deci în latitudine şi în longitudine, cât şi în funcţie de sezon. transparenţa este diferită de
la o mare la alta şi depinde de cantitatea de suspensii din apă, de salinitate, de
temperatura apei. Dintre mările cu apă limpede se remarcă Marea Roşie, Marea
Mediterană şi Marea Antilelor.
Biocenozele biomului marin sunt planctonul şi bentosul.
1. Fitoplanctonul este alcătuit din alge unicelulare de apă dulce (aduse de râuri,
majoritare în spaţiul de vărsare al râurilor) şi de apă sărată (ce domină restul spaţiului
marin).
2. Zooplanctonul este alcătuit din protozoare, larve, meduze, care plutesc sau înoată
în toată masa apei şi se hrănesc cu fitoplancton.
3. Fitobentosul este constituit din alge unicelulare (diatomeele) şi alge mari (roşii,
verzi, brune), dispuse în funcţie de necesarul de lumină.
4. Zoobentosul este constituit din nevertebrate şi vertebrate: scoici, gasteropode,
crustacee, viermi, peşti.
5. Nectonul este format în general din peşti şi moluşte (sepii, caracatiţe).

4.1.7. Biomul oceanic

Oceanele constituie cele mai mari biomuri ale planetei, care deşi se constituie
într-un tot unitar, împreună cu mările formând Oceanul Planetar, prezintă diferenţieri
mari între ele, cât şi în cadrul aceluiaşi ocean, ca o consecinţă a barierelor ecologice
foarte eficiente care delimitează zone distincte în repartiţia florei şi faunei.
Oceanul este structurat conform cu profilul bazinului său.

Reamintiţi-vă structura generală a bazinelor oceanice!

Structura funcţională verticală a biomului oceanic este următoarea:

- zona neritică este corespondentul platoului continental;
- zona batială corespunde taluzului continental;
- zona abisală continuă zona batială până la fundul oceanului;
- gropile abisale ating adâncimile cele mai mari ale oceanelor: Groapa Marianelor,
Groapa Filipinelor etc.

34
 Pelagialul se diferenţiază pe adâncime în mai multe zone, în funcţie de
posibilitatea pătrunderii luminii:
- zona epipelagică – ce corespunde zonei de fotosinteză a producătorilor primari;
- zona mezopelagică – ţine până la adâncimea la care dispare lumina;
- zona batipelagică – are limita inferioară corespunzătoare izotermei de 4 oC;
- zona abisopelagică – situată la adâncimi cuprinse între 2500 şi 6000 m.
- zona hadopelagică (ultrabisală) – este situată la adâncimile mai mari de 6000 m.
Bentalul este de asemenea etajat.
Zona litorală se caracterizează printr-un relief slab înclinat, fără variaţii mari,
acoperit cu mâluri. Temperatura este variabilă sub directa influenţă a radiaţiei solare.
Beneficiind de lumină, s-a dezvoltat o vegetaţie abundentă şi variată. Dintre plante sunt
răspândite algele brune (Macrocystis, Posidonia, etc.), algele verzi şi roşii, iar dintre
animale gasteropodele, lamelibranhiatele, peştii. În biotopurile stâncoase sunt spongieri,
briozoare, crustacee.
În apele oceanice calde (la marginea continentelor şi în jurul insulelor) se
întâlnesc recifii de corali, ce conţin până la 90 % calcar. fauna litorală indo-vest-pacifică
este cea mai bogată din lume, regiunea fiind considerată principalul centru de evoluţie şi
răspândire a grupelor de animale.
Zona pelagică se întinde pe orizontală în continuarea celei litorale. Este
caracterizată de o mare uniformitate şi omogenitate: diverse organisme mărunte lipsite de
mijloace de locomoţie sau cu aparatul locomotor slab dezvoltat. Dintre organismele
fitopanctonice sunt caracteristice algele brune din genul Sargassum (S. sargans, S.
fluetans). Nectonul este alcătuit din specii cu deplasare activă. Dintre peşti răspândiţi
sunt rechinii, balenele, delfinii ş.a.
Zona abisală este caracterizată de întunericul veşnic, presiunea foarte mare,
temperatura scăzută şi invariabilă. Lipsesc curenţii orizontali, iar cei verticali aproape
lipsesc, astfel că această zonă este foarte slab aerisită. Organismele de aici prezintă
numeroase adaptări cum ar fi producerea luminii organice, ochii sunt reduşi, lipsesc sau
sunt puternic dezvoltaţi, depigmentare, fosforescenţă.
Această zonă este săracă în specii şi indivizi. Sunt rechini gigant (Chimera
monstruosa), moluşte cu cochilii subţiri şi culori şterse, crustacee cu carapacea spinoasă
şi membrele mult alungite. S-au descoperit şi specii arhaice: molusca primitivă
Neopilina, considerată ca trăind din Silurian, etc.

4.2. DOMENIUL TERESTRU

Comparativ cu domeniul acvatic, domeniul terestru este caracterizat de o mai
mare variabilitate a condiţiilor de mediu, motiv pentru care şi numărul speciilor de plante
şi animale este mai mare faţă de cele acvatice. În schimb aria de răspândire este mai
limitată decât a speciilor marine şi oceanice.
Dacă în cadrul domeniului acvatic, rolul determinant în răspândirea vieţuitoarelor
îl avea compoziţia chimică şi temperatura apei, în domeniul terestru principalul factor
care conduce distribuţia plantelor şi animalelor este clima cu variaţiile sale latitudinale şi
verticale caracteristice. S-a constatat că distribuţia vieţuitoarelor se face pe vaste teritorii
dispuse mai mult sau mai puţin paralele cu Ecuatorul. Aceste fâşii care se succed de la
Ecuator spre poli au fost denumite zone de vegetaţie şi faună sau zone biogeografice.
De-a lungul timpului au fost mai multe încercări de împărţire zonală a vegetaţiei
Globului. O primă încercare a făcut-o A. de Candolle (1855), după criteriul termic
distingând:

35
 - o zonă a plantelor megaterme – care se dezvoltă la temperaturi medii anuale
mai mari de 20 oC;
- o zonă a plantelor mezoterme - care se dezvoltă la temperaturi medii anuale
cuprinse între +20 oC şi +15 oC;
- o zonă a plantelor microterme - care se dezvoltă la temperaturi medii anuale
cuprinse între +15 oC şi 0 oC;
- o zonă a plantelor hekistoterme - care se dezvoltă la temperaturi medii anuale
sub 0 oC;
Împărţiri asemănătoare au mai făcut A. Grisebach (1884), W. Köppen (1884).
Aplicând şi criteriul termic, O. Drude (1897) distinge mai multe zone după
caracteristicile tipului de vegetaţie dominant.
Încercând să-şi explice prezenţa anumitor tipuri de sol pe uscatul terestru, V. V.
Dokuceaev (1898) a constatat interdependenţa dintre factorii pedogenetici: clima,
vegetaţia şi animalele, relieful, vârsta geologică şi roca mamă. De asemenea, a stabilit şi
existenţa unei zonalităţi altitudinale. Teoriile sale au fost dezvoltate de L. S. Berg şi le-a
concretizat în teoria landşafturilor (1952).
Relieful impune o etajare a tipurilor de vegetaţie, proprie tuturor masivelor
muntoase, dar care este în legătură cu zona latitudinală în care se află.
Factorii azonali produc deranjamente profunde asupra zonalităţii şi etajării, dar pe
suprafeţe relativ restrânse.

4.2.1. Deşerturile şi semideşerturile

Deşerturile sunt regiuni caracterizate prin cantitatea anuală de precipitaţii extrem

de redusă (foarte rar ajung la 300 mm/an). Sunt răspândite în toate zonele climatice ale
Globului.
Temperatura aerului înregistrează valori diferenţiate în funcţie de zona climatică a
Globului. În Sahara temperatura aerului înregistrează frecvent valori de + 47 – + 50 oC,
dar s-au măsurat şi temperaturi de +78 oC (R. Călinescu et al., 1972). În Death Valley
(valea Morţii) din America de Nord maximele termice a atins valori de + 52,7 oC – +
57,6 oC. Caracteristice pentru deşerturile din zona caldă sunt amplitudini termice diurne
foarte ridicate, noaptea temperatura scăzând frecvent până la 0 oC.
Umezeala relativă este foarte scăzută (uneori scade sub 5 %), motiv pentru care
vegetaţia nu se poate dezvolta decât în oaze, acolo unde pânza freatică cu un grad de
mineralizare redus este aproape de suprafaţă. În unele deşerturi lipsa precipitaţiilor este
compensată parţial de umiditatea provenită din rouă şi ceaţă datorită apropierii de marile
bazine acvatice (Sahara mauritaniană, pustiul Nubiei de pe ţărmul Mării Roşii).
Vântul accentuează fenomenul de evapotranspiraţie. Vânturile fierbinţi, cum ar fi
sirocco în Sahara algeriană, ori kamesinul în Arabia, au o acţiune foziologică negativă
asupra plantelor. Acţiunea mecanică a vântului se manifestă în general cu violenţă, prin
transportul unor mari cantităţi de nisip care au o acţiune negativă asupra frunzelor.Solul
scheletic, nisipos sau pietros, slab evoluat şi discontinuu ca întindere, cu slabă putere de
reţinere a apei, impune de asemenea limitări în dezvoltarea organismelor.
După zona climatică în care se găsesc, deşerturile şi semideşerturile pot fi grupate
astfel: deşerturi şi semideşerturi calde (tropicale şi subtropicale), deşerturi şi
semideşerturi temperate şi deşerturi reci.
1. Deşerturile şi semideşerturile calde – se găsesc în regiunile tropicale şi
subtropicale: în Africa s-au format deşerturile Sahara şi Namib, în America de Sud
deşertul Atacama, în Asia deşerturile din Peninsula Arabia (Nafud, Rub al Khali) şi
deşertul Thar.

36
 a. Deşerturile din Africa ocupă cele mai mari suprafeţe. Sahara se întinde pe o
suprafaţă de cca. 9 mil. km2, de la Oceanul Atlantic la Marea Roşie. Prezintă un relief
variat cu munţi stâncoşi, hamade, erguri.

Fig. 2. Răspândirea deşerturilor şi a semideşerturilor pe Glob

(după Susan L. Woodward, 2003).

Formaţiunea vegetală caracteristică este denumită acheb şi cuprinde plante

efemere, scunde (30 – 40 cm). Vegetaţia nisipurilor şi a pantelor dunelor este constituită
din tufişuri cu rădăcini lungi: drinul (Aristida pungens), ratem (Raetama raeta),
Calligonum comonum, Genista saharae, Ephedra alata. Culmile dunelor sunt
întotdeauna lipsite de vegetaţie. Pe ergurile cu soluri pietroase se întâlnesc tufe rare de
graminee şi mici arbuşti (Haloxylon scopaium), foarte rari pentru că sunt exploataţi
pentru lemn de foc.
Depresiunile închise din interiorul Saharei (numite dayas) şi văile seci (ueduri,
wadi, arroyas) prezintă cea mai mare densitate de vegetaţie. Se întâlnesc tufe lemnoase
spinoase de Acacia, Ziziphus lotus, Lycium aegyptiacum precum şi un adevărat arbore –
fisticul (Pistacia atlantica). Dintre plantele ierboase se remarcă genurile Panicum şi
Pennisetum. În oaze se întâlnesc curmalul (Phoenix dactylifera), acacia de gumă (Acacia
seyal), leandrul (Nerim oleander) şi se cultivă măslini, viţa de vie etc.
Munţii înalţi ai Saharei centrale au o vegetaţie diferită şi etajată. Astfel, în Munţii
Tibesti, situaţi exact la sud de Tropicul Racului, etajele de vegetaţie au următoarea
succesiune:
- mai întâi o stepă cu plante spinoase de tip tropical între 700 – 1800 m;
- un covor dens de graminee dominat de acacii între 1800 – 2300 m;
- un etaj al pajiştilor de altitudine în care apar specii mediteraneene;
- un etaj cu specii arborescente relicte ale unei faze climatice mai umede (Erica
arborea), între 2500 – 3000 m.
Deşertul Namib din sud-vestul Africii este cunoscut prin diversitatea plantelor
suculente cu flori viu colorate ca: stapelia (Stapelia), litops {Lithops). crasula (Crassula).
muşcate (Pelargonium), graminee şi arbuşti xerofili din genul Acacia. O relictă
foarte importantă este gimnospermul mezozoic Welwitschia mirabilis.

37
 Fauna deşerturilor din Africa este săracă şi cuprinde specii din diverse grupe,
adaptate la condiţiile vitrege de pustiu. Reptilele sunt bine reprezentate: şopârla de deşert,
şarpele de nisip, cobra egipteană şi broasca ţestoasă de deşert. Păsările sunt de
dimensiuni mici: dropia-gulerară, găinuşa de pustiu, silvia de deşert, hoitarul-alb.
Mamiferele rozătoare sunt bine reprezentate: iepurele egiptean, şoarecele alergător de
nisip, şoarecele săritor. Mamiferele rumegătoare sunt reprezentate de: gazele, antilopele
de deşert, antilopa-vacă, antilopa-spadă. dromaderul. Mamiferele carnivore cuprind:
vulpea de deşert (Fennecus), pisica de barcană, hiena-vărgată.
b. Deşerturile din America de Sud se întind de-a lungul ţărmului vestic, între
Oceanul Pacific şi Munţii Cordilieri. Vegetaţia este formată din arbuşti ţepoşi şi cactuşi
din genurile Opuntia şi Cereus. Fauna este săracă în specii. Menţionăm drept
caracteristice rozătorul Ctenomys magellanicus, câinele lui Magellan {Canis
magellanicus) şi struţul american sau pasărea nandu {Rhea pennata).
c. Deşerturile din America de Nord au o vegetaţie densă formată din pelin
(Artemisia), arbustul de creozot (Larrea), Acacia, Celtis, Parkinsonia. Pe pantele abrupte
şi pe colinele stâncoase cresc plante suculente ca: Agave americana, Jucca, Opuntia şi
Cereus. În Tusson-Arizona se remarcă specia Carnegiea gigantea, un cactus arborescent
(15 m) şi alte specii mai mici. Dintre animale se întâlnesc:
- reptile: şerpi cu clopoţei (Crotalus), broaşte ţestoase;
- păsări: ciocănitoarea agavelor, cucul alergător;
- rozătoare: şobolanul-cangur, şobolanul-săritor, şoarecele-cu-buzunar;
- mamifere carnivore: coiotul, vulpea cu urechi lungi, skunksul.
d. Deşerturile din Australia ocupă suprafeţe întinse în centrul continentului,
acoperit de dune nisipoase cu vegetaţie adaptată la acest substrat, constituită din specii de
graminee, la care se adaugă arbori şi arbuşti din genurile Banksia, Casuarina,
Eucalyptus, Gravillea. Fauna este reprezentată de un număr redus de specii: cârtiţa-
marsupială de deşert, şobolanul-cangur marsupial, broaştele de deşert şi a unor păsări de
deşert.
2. Deşerturile şi semideşerturile temperate: în America de Nord deşertul
Mojave, în America de Sud semideşertul Patagoniei, iar în Asia ocupă teritorii întinse în
partea centrală unde se găsesc deşerturile Gobi, Tibet, Karakum şi Kâzâlcum. Acestea se
caracterizează prin împărţirea anului în două anotimpuri şi diversitatea substratului,
argilă, pietre, nisip. Nisipurile se prezintă sub mai multe forme de tranziţie, de la
nisipurile netede, fixate cu ajutorul vegetaţiei, la nisipurile mişcătoare prezente sub forma
barcanelor. Unele teritorii sunt puternic sărăturate.
Vegetaţia este formală din specii de graminee şi ciperacee ca: firuţa bulboasă
(Poa bulbosa), rogozurile de deşert, precum şi alte specii ierboase efemere; dintre
gimnosperme răspândit este cârcelul. În deşerturile sărăturoase cresc: Salicornia,
Halocnemum, Artemisia, şi câteva plante lemnoase.
Fauna prezintă unele particularităţi funcţie de tipul de deşert. Astfel
solonceacurile şi deşertul pietros sunt deosebit de sărace în vieţuitoare, deşertul argilos
are o faună bogată mai ales în timpul primăverii când în sud cad ploi bogate, iar în partea
nordică are loc topirea zăpezilor, iar deşertul nisipos are o faună mult mai bogată şi
caracteristică, ce se menţine în tot timpul anului.
3. Deşerturile şi semideşerturile reci. Aceste formaţiuni se întâlnesc la
extremitatea nordică a tundrelor arctice pentru emisfera boreală, şi respectiv, interiorul
continentului Antarctic, pentru emisfera australă. Vegetaţia pe insulele Oceanului Arctic
este constituită din pâlcuri mici şi rare de muşchi şi licheni, 70% din suprafaţă fiind
acoperită de pietrişuri şi bolovani. Dintre plantele cu flori menţionăm macul-arctic
(Papaver radicatum), saxifraga purpurie, cerenţelul galben sau arginţica (Dryas

38
octopetala), azaleea arctică etc., ce cresc mai ales pe coastele însorite ale fiordurilor. În
timpul verii pe zăpezile din interiorul insulelor se dezvoltă alge roşii, brune, verzi,
vizibile din avion ca nişte pete colorate.
Din faună mai bine reprezentate sunt păsările care migrează în număr foarte
mare pentru a se hrăni şi a se înmulţi în aceste ţinuturi în timpul verii: martinul gheţurilor
şi martinul polar, furtunarul gheţurilor, presura de zăpadă, specii de gâşte şi raţe rolare.
Pe ţărmuri trăiesc: foca, morsa, ursul polar.
Deşerturile antarctice au clima mult mai aspră decât cea din Arctica şi, ca
urmare, vegetaţia este extrem de săracă. Pe ţărmuri vegetează muşchi, licheni şi foarte
puţine specii de plante cu flori. În ape şi pe gheţari apar în anotimpul mai favorabil pete
colorate datorită dezvoltării unor alge albastre şi verzi ce poartă denumirea savantului
român Emil Racoviţă, explorator al acestor ţinuturi.
Fauna este foarte săracă, constituită din câteva specii de insecte şi păsări.
Insectele sunt lipsite de aripi pentru a nu fi luate de vânt. Păsările mai des întâlnite sunt:
pinguinii, albatroşii; se hrănesc cu peşte, calmari şi krili. Albatroşii trăiesc în medie 30
ani (pot ajunge până la 70 – 80 ani), au anvergura aripilor de 3,5 m şi pot zbura într-o zi
3750 km, planând ore întregi pe curenţii atmosferici. Furtunarul (pasărea furtunii) este
înrudit cu albatroşii şi este reprezentat de 18 specii. În interiorul continentului, dintre
plante supravieţuiesc câteva specii de licheni, iar animalele lipsesc.

4.2.2. Savanele şi stepele

4.2.2.1. Savanele

Savanele sunt formaţiuni ierboase tropicale, constituite majoritar din graminee

perene xerofile şi megaterme, verzi în anotimpul ploios, grupate într-un strat compact,
înalt de la câţiva decimetri până la câţiva metri, peste nivelul căruia se ridică arbori şi
arbuşti izolaţi sau în pâlcuri. Plantele de savană sunt foarte rezistente la secetă. Arborii
sunt mici, cu tulpini noduroase şi strâmbe, iar mugurii de pe ramuri sunt acoperiţi cu
solzi. Lianele şi epifitele sunt extrem de rare.
Clima este caldă tot timpul anului, iar precipitaţiile de 900-1000 mm/an cad într-
unul dintre cele două anotimpuri ale anului (în sezonul de vară al emisferei respective).
Solurile preponderente sunt cele feruginoase (bogate în oxizi de fier ce le dau culoarea
roşie) şi, mai puţin frecvente, solurile negre tropicale.
Fauna este alcătuită din animale mari de turmă, bune alergătoare şi cu văzul bine
dezvoltat şi numeroase specii de insecte, unele migratoare, altele stabile pe aceste
teritorii.
Răspândire: Africa, America de Sud, Australia, sudul şi sud-estul Asiei (fig. 3).
Savanele din Africa sunt cele mai reprezentative şi mai întinse de pe Glob,
acoperind 40% din suprafaţa continentului. Ele sunt situate între pădurile tropicale cu
frunze căzătoare şi semideşerturi, fiind acoperite de ierburi aspre înalte de unu-câţiva
metri, funcţie de umiditate. Arborii savanelor provin din pădurile cu care acestea se
învecinează şi sunt adaptaţi la condiţiile climatice aride.
Savana africană se împarte în mai multe categorii: savana cu baobabi, savana cu
acacii, savana cu palmieri, savana cu euforbiacee arborescente.
1. Savana cu baobabi are stratul ierbos de 150-350 cm constituit din următoarele
graminee: iarba elefanţilor (Pennisetum), specii de bărboasă (Andropogon), imperata
(Imperata cylindrica), mei, peste care se ridică din loc în loc coroanele baobabilor,
numiţi şi arbori de pâine al maimuţelor.
2. Savana cu acacii are stratul ierbos de 100-150 cm, format din graminee

39
mai xerofile (Aristida, Panicum), iar pâlcurile lemnoase sunt formate din arbori
şi arbuşti ale genului Acacia, unele cu coroana in formă de umbrelă.
3. Savana cu palmieri se întâlneşte mai ales în Africa apuseană. Speciile
de palmieri mai frecvente sunt: palmierul hifene, palmierul evantai, palmierul de
ulei.
4. Savana cu euforbiacee arborescente se remarcă prin numărul mare de
arbori (înalţi de 5-8 m) şi arbuşti.

Fig. 3. Răspândirea savanelor pe Glob (după Susan L. Woodward, 2003).

Fauna savanelor africane este bogată atât ca număr de specii, cât şi ca număr de
indivizi. Menţionăm antilopele (canna, niala, kudu, antilopa-gnu, beisa), zebrele
(Hippotigris), girafele (Giraffa), bivolul-african, rinocerul cu două coarne (Diceros
bicornis), rinocerul alb. Dintre carnivorele de savană menţionăm: câinele-hienă,
ghepardul, pisica-de-tufiş, leopardul, hienele. In preajma apelor trăiesc crocodilul-de-Nil
(Crocodylus niloticus), hipopotamul {Hippopotamus amphibius) şi numeroase păsări de
apă – flamingo, ibişi {Ibis ibis), pelicani. Rozătoarele şi insectivorele sunt foarte bine
reprezentate; menţionăm: pangolinii africani, porcul-furnicar. Dintre păsările
caracteristice amintim struţul.
Insectele sunt foarte bine reprezentate ca diversitate şi număr de indivizi,
constituind hrana multor animale mari. Dintre insecte menţionăm: lăcustele-pelerine,
lăcustele-călătoare (specii migratoare ce distrug toata vegetaţia în calea lor), termitele-
războinice, care îşi clădesc muşuroaie solide, înalte până la 6 m.
Savanele din America de Sud se diferenţiază în mai multe regiuni purtând
diferite denumiri, prin specii de plante şi animale caracteristice, şi anume:
- campos pentru platoul Braziliei - diferenţiat în campos-limpos (câmp
luminat), xerofil, care are stratul ierbos compact, cu foarte puţini arbuşti scunzi,
şi campos-serrados, cu ierburi mezofile de 1 – 2 m şi mulţi arbori şi arbuşti
xerofili;
- llanos pentru Venezuela, cu graminee, dicotiledonate şi arbori izolaţi;
- palmares si pantanaes pentru Bolivia de est şi, respectiv, Brazilia – statele
interioare –, conţin specii de graminee şi plante lemnoase specifice.
Fauna se remarcă prin: furnicari, tatui, skunksul şi surillo asemănători dihorului,
struţul sud-american sau nandu.

40
 Savanele din sudul Asiei se întâlnesc în India, insula Ceylon şi peninsula
Indochina. Menţionam câteva specii de animale caracteristice: antilopa, bivolul-indian,
rinocerul cu un corn, pantera, tigrul, ghepardul, hiena, pitonul, şarpele cu ochelari sau
cobra, gavialul.
Savanele din Australia ocupă teritorii în nordul şi estul continentului. Dintre
gramineele caracteristice menţionăm: Astrebla, Triodia etc; arbori mai frecvenţi: Acacia,
Casuarina, iarba-copac ş.a. Fauna este diversă: marsupiale ierbivore şi carnivore, păsări
nezburătoare (emu) şi zburătoare (vultur cu coadă în formă de pană).

4.2.2.2. Stepele

Ca şi savanele, stepele sunt formaţiuni ierboase în care predomină gramineele

xerofile şi lipsesc arborii, dar acestea sunt răspândite în zonele de climă temperat-
continentală. Pentru formaţiunile de climat cald subarid, care fac tranziţia spre savane şi
deşerturi s-a propus termenul de pseudostepe. Datorită climatului cu o lungă perioadă
secetoasă şi precipitaţii reduse cantitativ, cu vânturi puternice, arborii nu se pot dezvolta.
Vegetaţia ierboasă este în strânsă legătură cu gradul de umiditate, atât ca
densitate, cât şi ca înălţime. Plantele prezintă numeroase xeromorfoze: membrana frunzei
cutinizată sau păroasă, limbul plisat sau răsucit. Pentru utilizarea la maximum a
resurselor, rădăcinile se dispun stratificat şi ajung la 3-4 m adâncime. Ca bioforme,
predomină hemicriptofitele, terofitele şi geofitele; în stepele mai aride predomină
terofitele.
Animalele de stepă prezintă aceleaşi adaptări ca şi cele de savane: văd foarte
bine şi sunt bune alergătoare. Diversitatea şi abundenţa faunei este în strânsă legătură cu
învelişul vegetal. Animalele supraterane sunt reprezentate de insecte, păsări, mamifere
rozătoare, ierbivore şi carnivore. Ierbivorele mari (bizonii, caii sălbatici, gazelele,
antilopele saiga) migrează în turme pentru căutarea hranei şi pentru evitarea condiţiilor
nefavorabile din anotimpul secetos. Rozătoarele sunt cele mai numeroase comparativ cu
celelalte grupe, constituind hrana pentru numeroase animale carnivore. Majoritatea duc o
viaţă nocturnă în timpul sezonului cald şi hibernează în galerii pe seama proviziilor, în
timpul iernii. Păsările mai frecvente în stepă sunt: dropiile, vulturii de stepă, şorecarii.
Acestea migrează la venirea iernii în regiunile calde. Dintre insecte, lăcustele sunt
caracteristice stepelor, uscăciunea aerului fiindu-le o necesitate vitală. Speciile de lăcustă
diferă de la o stepă la alta. Viespile şi furnicile îşi lac cuiburi în sol până la 1 m
adâncime.
Stepele din Eurasia se întind ca o fâşie din Câmpia Bărăganului până în
Mongolia orientală. Câmpia Panonică, considerată de unii autori drept limita vestică a
acestei fâşii, s-a atribuit după ultimele cercetări silvostepei.
Climatul este continental excesiv, cu temperaturi medii anuale de 10 – 11 °C în
Bărăgan, 0,5 °C în Siberia, şi vânturi frecvente. Solurile negre bogate în humus
(cernoziom, cernoziom levigat, soluri castanii) sunt caracteristice stepei.
Sub aspectul vegetaţiei, stepele nordice, mai umede, învecinate cu păduri de
foioase şi conifere, se diferenţiază de cele sudice, mai uscate, situate în vecinătatea
zonelor de semideşert, pe de o parte, iar pe de altă parte, stepele siberiene se deosebesc
de cele europene printr-un mare număr de specii caracteristice. Astfel:
- stepele nordice au o floră mezoxerofilă foarte diversă, bine reprezentată
ca număr de indivizi; dintre graminee predomină obsiga, ovăsciorul, colilia sau
negara, păiuşul-sulcat, iar dintre dicotiledonate: păpădia, capul-şarpelui, salvia
sau jaleşul, aglica, oiţele sau anemonele, brânduşa de toamnă;
- stepele sudice au o floră în general xerofilă, mai puţin diversă, mai slab

41
productivă; predomină gramineele cu frunze înguste: colilia (Stipa), păiuşul
(Festuca), Koeleria; dintre dicotiledonate se remarcă pelinul {Artemisia), scaiul-
dracului {Eryngium campestre), târtanul;
- stepele sahariene se detaşează de cele de mai sus prin specii
caracteristice.
Fauna este bogată şi se remarcă prin specii comune arealelor de stepă (şi chiar
pentru formaţiunile învecinate), cum sunt lupul (Canis lupus), vulpea {Canis vulpes),
hârciogul-comun, popândăul-comun, şi specii caracteristice pentru anumite teritorii:
iepurele-european {Lepus europaeus), antilopa saiga {Saiga tatarica) din stepa
Kazahstanului, antilopa cu guşă, măgarul-sălbatec sau kiangul şi ciocârlia mongolică din
Mongolia, calul-sălbatec din Gobi. Dintre păsări amintim dropia, prepeliţa, potârnichea,
şorecarul de stepă sau eretele-alb, vulturul de stepă.

Fig. 4. Răspândirea stepelor pe Glob (după Susan L. Woodward, 2003).

Stepele din America de Nord sunt numite prerii şi ocupă o fâşie în centrul
continentului {între 35 şi 32 o lat. N). Ca urmare a întinderii teritoriului şi reliefului
diferit (câmpie în est, podiş în vest şi sud-vest), condiţiile climatice şi edafice variază
foarte mult. În consecinţă, se disting mai multe tipuri de prerii:
- preria propriu-zisă ce ocupă teritoriile centrale cu pajişti de graminee (din
genurile Poa, Stipa, Koeleria, Panicum) în amestec cu numeroase dicoliledonate;
- preria de tip Andropogon din estul fluviului Missouri, instalată după defrişarea
pădurilor de foioase, cu graminee înalte până la 2 m: Andropogon (bărboasă), Stipa
(colilie), Agropyron (pir);
- preria mixtă face tranziţia de la stepele cu pajişti scunde la cele cu pajişti
înalte;
- preria xerofilă ocupă teritorii nisipoase din est cu precipitaţii de 250 – 600
mm/an;
- preria scundă din statele cu climă caldă şi aridă, cu pajişti xerofile de 5 – 8 cm
înălţime - sunt prezente numeroase plante deserticole.
Fauna preriilor, sărăcită mult din cauza trecerii în exploatare agricolă a întinse
teritorii, este formată predominant din rozătoare mici şi mijlocii (iepurele de prerie,
căţelul preriilor, popândăul, şoarecele-săritor de câmp), carnivore de prerie (lupul de

42
prerie, vulpea de prerie, dihorul de stepă), ierbivore mari (antilopa-americană –
Antilocapre americana, bizonul - Bison bison, cerbul-măgăresc etc.). Dintre păsări, mai
frecvente sunt găinuşa de prerie, acvila de prerie, uliul, cucuveaua. Dintre reptile se
remarcă broaştele ţestoase, şopârlele şi şerpii Crotalus.
Stepele din America de Sud numite pampasuri, se întind pe şesurile din
Argentina şi Uruguay. Ca o consecinţă a climatului mai umed, flora este mult mai bogată
decât a stepelor eurasiatice (aprox. 2000 specii, din care jumătate sunt graminee). Dintre
graminee sunt frecvente genurile Stipa, Aristida, Festuca, Melica, Bromus, Poa, Koeleria
etc. Dintre animale menţionăm: cerbul mic de pampas, nutria, pisica-pampasurilor,
câinele lui Magellan, tatuul (Dasypus), pasărea-nandu (Rhea).
Stepele din Africa de Nord (Algeria şi Tunisia), situate în nordul Saharei, sunt
sărace în specii datorită climei calde şi aride.

4.2.3. Pădurile şi tufărişurile

Formaţiunile formate din păduri şi tufărişuri prezintă o mare diversitate pe Glob

datorată în special zonalităţii climatice.
În zona caldă se întâlnesc următoarele tipuri de ecosisteme:
a) păduri tropicale umede sempervirente;
b) păduri tropicale cu frunze căzătoare (de trei tipuri: sempervirente,
semisempervirente şi xerofile caducifoliate);
c) păduri subtropicale umede:
d) păduri şi tufărişuri subtropicale xerofile cu frunze dure şi mate.
În zonele temperate se întâlnesc următoarele tipuri de ecosisteme:
a) păduri şi tufărişuri cu frunze căzătoare (tip ce cuprinde: păduri de foioase
caducifoliate, păduri mixte de tranziţie, tufărişuri cu frunze caducifoliate,
tufărişuri sempervirente atlantice);
b) păduri de conifere boreale.

4.2.3.1. Pădurile tropicale umede sempervirente

Pădurile tropicale umede sunt localizate într-o bandă în jurul Pământului între
Tropicul Capricornului şi Tropicul Racului.
Răspândire: bazinul Amazonului şi vestul continentului până în Paraguay
(America de Sud), bazinul râului Congo şi teritorii pe coastele Atlanticului (Africa),
ţărmul vestic al Indiei, insula Ceylon, Bangladesh, coastele sudice ale Indochinei şi sudul
insulei Hainan (Asia), insulele Indoneziei (fig. 5).
Numite şi păduri pluviale ecuatoriale, selvas, hilee (hylea - desiş), jungla, ocupă
zona ale cărei condiţii de umiditate (1500 – 10.000 mm) şi temperatură (20 – 32 °C,
media anuală) favorizează dezvoltarea unei vegetaţii luxuriante şi diverse.
Solurile afectate de umiditatea constantă, se remarcă printr-un ritm de
transformare a resturilor organice foarte dinamic. Compuşii cu fier şi aluminiu rămân în
sol dând naştere la caolinit, iar solurile rezultate se numesc laterite.
Fizionomia şi structura pădurii ecuatoriale este diferită de la celelalte păduri
şi aceasta se explică prin marea diversitatea floristică, concurenţa acerbă pentru lumină,
ritmul de transformare a materiei prin activitatea nestăvilită a plantelor verzi ce se
dezvoltă luxuriant în condiţii optime. Vom enumera câteva trăsături ale acestui tip de
pădure:
- este sempervirentă, datorită căderii periodice şi neregulate a frunzelor;
- diversitatea floristică este foarte mare;

43
 - concurenţa pentru lumină determină dispunerea pe 4 – 6 straturi;
- stratul arborilor distribuit în 2 – 3 etaje imprimă pădurilor o boltă sinuoasă,
specifică numai acestor păduri;
- prezenţa numeroasă a lianelor, epifitelor şi semiepifitelor dă o notă distinctivă
acestei păduri;
- arborii se fixează superficial în sol şi îşi asigură stabilitatea prin lăţirea bazei
tulpinii, prin rădăcini adventive proptitoare ce pleacă de pe tulpină sau chiar de pe
ramuri;
- tulpinile arborilor sunt drepte, înalte, neramificate sau puţin ramificate la vârf,
prevăzute cu un buchet de frunze la vârf şi cu flori prinse direct pe tulpină sau pe
ramurile groase (fenomenul se numeşte cauliflorie).

Fig. 5. Răspândirea pădurilor tropicale umede pe Glob (după Susan L. Woodward, 2003).

Bogăţia şi diversitatea faunei din pădurile tropicale sunt o consecinţă a

condiţiilor extrem de variate pe care aceste biocenoze le oferă. Hrana disponibilă şi
spaţiul ce poate fi folosit intensiv, având în vedere multistratificarea pădurii, în condiţii
de temperatură şi umiditate optime şi aproape constante, explică marea densitate a
animalelor aparţinând la cele mai diverse grupe (viermi, crustacee, reptile, amfibieni,
păsări, mamifere ierbivore şi carnivore de talie mijlocie şi mică). Câteva exemple în acest
sens: în cornetele frunzelor unor bromeliacee epifite pline cu apă trăiesc mormoloci,
brotăcei, salamandre, crustacee inferioare, insecte, lipitori etc, în total aprox. 200 specii;
în Columbia pe o suprafaţă de 10 km s-au identificat 150 specii de ţânţari;
- o mare parte din animalele ce trăiesc în aceste păduri sunt arboricole şi
au adaptări în acest sens: se agaţă foarte uşor cu ajutorul cozii prehensile
(maimuţe, cameleon, furnicarul arboricol), a degetelor opozabile (maimuţe,
papagali) prevăzute la unele specii cu gheare puternice (leneş) sau perniţe
adezive (insecte, lilieci, broaşte); animalele care fac salturi, sau sar de la înălţime
mare au membrane interdigitale sau nişte pliuri de o parte şi de alta a corpului
care le ajută să planeze;
- cea mai frecventă culoare de protecţie întâlnită la animale este verdele
frunzişului (homocromie): este întâlnită la şopârle, şerpi, păsări insecte.

44
 Pădurile tropicale umede din America de Sud sunt cele mai întinse ca suprafaţă
(2/3 din Europa) şi mai puţin influenţate de om. Funcţie de umiditatea solului se
diferenţiază trei tipuri de pădure:
- hilea constant inundată („igapo") din zonele depresionare; pădurile sunt
edificate de palmieri mici cu rădăcini proptitoare; fauna este formată din specii
semiacvatice;
- hilea temporar inundată („varzea") de revărsările fluviului Amazon şi
ale afluenţilor; predomină palmierii, lianele, epifitele, ferigile; majoritatea
animalelor sunt arboricole;
- hilea neinundata („ete”) se întinde la 900 – 1300 m alt.; flora este foarte
diversă constituită din numeroşi arbori, arbuşti, liane, epifite, cactuşi, orhidee, ierburi
umbrofile. Mulţi arbori au importanţă economică: castanul de Para şi nucile paradisului
pentru seminţele uleioase, arborele de cauciuc, arborele-capoc, arboraşul de cacao,
arboraşul de coca, ce conţine un alcaloid folosit la obţinerea unor băuturi tonice,
palmienii de fibre textile, palmierul de vin şi alte specii utile.
Fauna pădurilor tropicale braziliene cuprinde un mare număr de animale
arboricole dintre care amintim maimuţele, oposumul, furnicarul, leneşul mic, porcul
spinos, lilieci. Dintre păsările caracteristice amintim harpia, tucanul, papagalii, păsările
colibri. Tot arboricole sunt numeroase reptile şi amfibieni ce se prind cu ajutorul
ventuzelor de la degete. Insectele sunt foarte diverse şi bine reprezentate furnici roşii şi
negre, fluturi, coleoptere, păianjeni, ţânţari. Din fauna terestră menţionăm: tapirul
american, tatuul uriaş, jaguarul, puma sau leul american, câinele de pădure, şerpi foarte
mari din genul Boa, broasca-fagure.
Pădurile tropicale umede din Africa, ocupă bazinul fluviului Zair, sudul
Nigeriei, ţărmurile Libiei, Coastei de Fildeş şi Ghanei, între 8° lat. N şi 5° lat. S, şi estul
insulei Madagascar. Pădurile tropicale africane depăşesc arareori înălţimea de 50 m şi au
o compoziţie floristică mai puţin diversificată (3000 specii de arbori) comparativ cu
pădurea umedă braziliană. Dintre arborii cu importanţă economică menţionăm: arborele-
capoc, abanosul african, palisandrul, terminalia - pentru lemnul lor, cola pentru seminţele
lor utilizate la prepararea băuturii „coca-cola”, arboraşul de cafea (Coffea liberica, C.
arabica), bananierii, pentru fructele lor. Palmierii africani cresc mai ales la liziera
pădurilor şi pe văile apelor curgătoare; mai importanţi sunt palmierul de ulei şi palmierul
de rafie. Şi numărul speciilor de epifite este mai mic (majoritatea sunt ferigi şi orhidee).
Fauna este foarte bogată şi diversă. Se remarcă diversitatea maimuţelor, mult
mai mare decât în America de Sud: lemurieni (maimuţe primitive mici) şi catarini:
cercopiteci, babuini, gorila, cimpanzeul.
Păsările sunt foarte numeroase şi diverse: pasărea-rinocer, papagali, bibilici,
păunul-african, păsărelele ţesătoare, nectariide, indicatoare de miere. Reptilele arboricole
sunt bine reprezentate: cameleoni, şopârle, şerpi.
Dintre animalele terestre menţionăm: ierbivorul okapi ce seamănă cu girafa dar
este de mărimea unui cal, antilopele moţate de pădure, bangoul (una din cele mai
frumoase antilope africane), ţapii de pădure africani, hipopotamul-pitic. Aceste animale
de talie mijlocie sau pitice populează desişurile pădurii, talia lor fiind de fapt o adaptare
la mediul greu de străbătut. În pădurile rare din vecinătatea savanelor trăieşte elefantul
african. Intre carnivore amintim leopardul sau pantera, care trăieşte şi în sudul Asiei.
Pădurile tropicale umede din Asia sunt răspândite pe ţărmul vestic al Indiei,
insula Ceylon, Bangladesh, o parte din peninsula Indochina şi sudul insulei Hainan.
Arborii au 40 – 75 m înălţime, remarcându-se câteva specii cu valoare economică:
abanosul negru, arborele-cusi, mango ce produce fructe foarte apreciate, arboraşul de
scorţişoară, palmierul de zahăr, bananieri, bambuşi. între speciile mai deosebite cităm:

45
ferigi arborescente, palmierul rotang (liană), plante cu flori parazite pe rădăcinile
arborilor (Rafflesia. Balanophora)
Fauna este variată şi bogată; menţionăm ca specii caracteristice: mai multe
genuri de maimuţe, lemurieni, ursul-buzat şi ursul malayez (buni căţărători), păunul,
pasărea-rinocer, găina sălbatică bankiva, elefantul indian, tapirul asiatic din pădurile
mlăştinoase din sudul Thailandei, rinocerul cu un corn, tigrul, caracteristic numai pentru
sud-estul Asiei.
Pădurile tropicale umede din Insulele Indoneziei ocupă locul doi ca întindere şi
diversitate, după cele din America de Sud. Arborii ajung la 60 – 70 (100) m înălţime,
sunt frecvenţi palmierii, bambuşii, ferigile arborescente, bananierii, epifitele, lianele,
orhideele epifite, muşchii. Numeroase specii au importanţă economică, consumându-se
diferite organe ale plantelor ca aliment sau condiment: arborele de pâine, pentru fructe;
sagotierul, pentru tulpina lui din care se obţine făina de sago; mangustanul ale cărui
fructe sunt considerate drept cele mai bune din lume; arborele de cuişoare ai cărui boboci
florali sunt „cuişoarele" folosite ca aromatice; muscatul ale cărui seminţe sunt
„nucuşoarele”; specii de bambuşi.
Fauna pădurilor indoneziene are specii deosebite cum ar fi: lemurienii (maimuţe
primitive, ce seamănă cu insectivorele), maimuţe de mărimea unui şoarece, numite şi
makii-fantomă, maimuţe pisici-de-mare, macacul, maimuţa-porc, gibonul-argintiu,
gibonul-negru, iar dintre maimuţele superioare fără coada - urangutanul. Multe din
animalele arboricole au formaţiuni membranoase care le ajută la planat: câinele-zburător,
veveriţa-zburătoare, şopârla-zburătoare, broasca-zburătoare, liliecii. Dintre păsări se
remarcă pasărea-rinocer, păsări ale paradisului, fazanul-bulver. Dintre reptile amintim
şarpele-paradis, cobra-regală. pitonul-zebrat (Python reticulatus). Animalele terestre sunt
numeroase şi, în general, de talie mijlocie şi mică: cerbul-muntiac, cerbul-moscat cautcil
(20 cm înălţime şi 45 cm lungime), boul-sălbatec, mistreţul-bărbos, rinocerul-de-
Sumatera, pangolinul-malayez, mangusta, pantera longibandă, şerpi, şopârle, insecte.
Pădurile tropicale umede din Australia ocupă ţărmurile estice ale continentului
şi teritorii restrânse din cele nordice. Datorită numeroaselor paleoendemisme pe care le
conservă au un caracter şi o fizionomie cu totul aparte: arbori ce ating 165 m înălţime
(Eucalyptus amygdalina) se ridică peste ferigi arborescente (Cyathea, Alsophila). Şi
fauna se remarcă prin specii cu origine străveche, marsupialele fiind cele mai primitive
mamifere terestre. Dintre cele arboricole amintim ursuleţul-marsupial sau koala, jderii-
marsupiali. veveriţa-marsupială, lilieci etc. Se remarcă păsările cu un penaj foarte viu
colorat: pasarea-liră, păsările-paradisului, papagalii. Şerpii şi şopârlele abundă în arbori şi
pe sol.

4.2.3.2. Pădurile tropicale cu frunze căzătoare

Aceste păduri se învecinează cu pădurile tropicale umede ocupând fâşii între 5-

10° lat. N şi S în care precipitaţiile medii anuale scad la 1700 – 1500 (500) mm, acestea
fiind repartizate neuniform, un sezon fiind bogat în precipitaţii, iar altul secetos; sezonul
secetos durează 1 – 6 luni, chiar 8 luni/an, funcţie de depărtarea de ecuator şi factori
regionali. Cu cât sezonul secetos se prelungeşte, exuberanţa pădurilor tropicale scade,
fizionomia şi compoziţia floristică se modifică treptat, speciile de arbori cu frunza
căzătoare căpătând o pondere tot mai mare. Se diferenţiază astfel trei tipuri diferite de
pădure:
- pădurile sezoniere sempervirente asemănătoare cu cele umede;
- pădurile sezoniere semisempervirente în cadrul cărora se detaşează pădurile
musonice;

46
 - pădurile tropicale xerofile caducifoliate care fac trecerea spre savane.
Vom prezenta în continuare trăsăturile acestor tipuri de pădure.
1. Pădurile sezoniere sempervirente ocupă terenuri din bazinul Amazonului şi
Africa (Nigeria de sud), în continuarea pădurilor ecuatoriale cu care se şi aseamănă foarte
mult. Îşi pierd frunzele un număr redus de specii arborescente.
2. Pădurile sezoniere semisempervirente se întâlnesc în Africa (Guineea)
şi în Asia tropicală; perioada secetoasă durează 4 – 6 luni, 30% dintre arborii cei
mai înalţi îşi leapădă integral frunzele, restul vegetaţiei lemnoase fiind
sempervirentă. Un tip special de pădure din această categorie sunt pădurile
musonice, răspândite în India, peninsula Indochina şi Indonezia. Denumirea lor
vine de la vânturile musonice care bat vara dinspre ocean şi aduc precipitaţii
bogate (1500 mm/an), iar iarna (octombrie – martie) bat dinspre uscat şi produc
secete prelungite. Structurată în trei straturi, această pădure este mai luminoasă,
mai deschisă (cu liane şi epifite mai puţine), plantele fiind adaptate la climatul
cu două anotimpuri:
- în anotimpul secetos cad frunzele pentru economisirea apei;
- stratul sempervirent este des cu frunze mici şi dure;
- arborii înfloresc în perioada secetoasă;
- arbuştii înfloresc la începutul sezonului ploios, înainte de înfrunzirea
arborilor.
Datorită compoziţiei floristice diferite, în cadrul pădurilor musonice se disting
trei tipuri: păduri mixte, păduri de teck şi păduri de sal.
a. Pădurile mixte sunt mai frecvente comparativ cu celelalte două tipuri şi se
caracterizează prin numeroase specii de arbori cu lemn colorat de foarte bună calitate:
santalul, de culoare deschisă, abanosul, de culoare neagră, lemnul trandafiriu de India şi
alte specii: bambuşi, palmieri etc.
b. Pădurile de teck (Tectona grandis) sunt frecvente în Munţii Gaţii de Vest, în
centrul Indiei şi în peninsula Indochina.
c. Pădurile de sal răspândite în India sunt edificate în proporţie de până la 90%
de arborele sal (Shorea robusta).
Fauna pădurilor musonice este asemănătoare cu a pădurilor tropicale umede; se
remarcă maimuţele gibon, tapirul, bivolul gaur, tigri, reptile, insecte etc.
3. Pădurile tropicale xerofile caducifoliate – ocupă suprafeţe întinse în Africa
şi America de Sud, şi mai mici în Asia şi Australia; sezonul secetos se prelungeşte de la 4
la 8 luni, precipitaţiile cad în timpul iernii. Şi aceste păduri desfrunzesc în anotimpul
secetos (vara), de aceea li se mai spune păduri verzi iarna. În această categorie de păduri
se disting două formaţiuni: a. păduri-savane, b. păduri şi tufărişuri xerofile ghimpoase.
a. Pădurile-savane (savane-parcuri), sunt păduri sezoniere de climat tropical ce
fac trecerea spre savane. Anotimpul secetos durează 3 – 4 luni/an, iar precipitaţiile
oscilează între 1000 – 1500 mm/an. Arborii fiind rari nu depăşesc 20 m înălţime (coroana
lor se extinde mai mult orizontal), şi permit dezvoltarea unui strat compact de ierburi
(domină gramineele Andropogon şi Pennisetum), uneori foarte înalt, ce se usucă în
anotimpul secetos. Subarboretul este slab reprezentat sau lipseşte. Pentru formaţiunile din
Africa, dintre arbori menţionăm genurile: Terminallia, Isoberlinia, Acacia, Parkia,
arborele butoi, specii rezistente la incendii. Fauna este reprezentată de un amestec de
animale ce viu din teritoriile vecine - pădurea tropicală umedă şi savane. În America de
Sud ocupă teritorii în câmpia Gran Chaco. Precipitaţiile oscilează între 530 – 1000
mm/an. Dintre speciile de arbori reprezentative menţionăm: specii de Prosopis,
Caesalpinia, palmierul de ceară Copernicia cerifera, iar dintre animale: furnicarul,
tatuul, porcul de apă, jaguarul, puma, iguana. papagali, tucani.

47
 b. Pădurile şi tufărişurile xerofile ghimpoase spre deosebire de formaţiunea de
mai sus se dezvoltă în condiţii mai severe de uscăciune. Se întâlnesc în Africa, America
Centrală, America de Sud şi sud-estul Australiei şi au denumiri şi particularităţi, funcţie
de fiecare regiune. În Africa se numesc bruse: arborii au 3 – 5 m înălţime; se remarcă
Acacia cu coroana în forma de umbrelă, euforbiaceele-candelabru, arbuştii ţepoşi foarte
deşi, numeroase plante suculente în stratul ierbos.
Fauna este alcătuită din animale terestre mari de savana care migrează temporar:
antilope, girafe, elefanţi, rinoceri, maimuţe, struţi, păsări răpitoare, reptile, insecte.
În America de Sud sub numele de caatinga (pădure albă) sunt cunoscute
pădurile xerofile scunde, savanele cu arbuşti, tufărişurile şi pajiştile cu mărăcinişuri ce
fac trecerea între pădurile tropicale umede şi savanele cu arbuşti xerofili. Sunt mai
răspândite în Venezuela. Clima este aridă, cu 7 – 9 luni de secetă şi 500 – 700 mm
precipitaţii anuale. Majoritatea speciilor au frunzele căzătoare. Arborii sunt scunzi şi rari
- sunt caracteristici arborii-butoi Chorisia, Cavanillesia, arbori din familia leguminoase,
palmieri. Arbuştii sunt scunzi şi ţepoşi, alţii cu frunze persistente. Speciile de cactuşi de
diferite mărimi şi forme constituie o particularitate a vegetaţiei. Fauna de caatinga aste
asemănătoare celei de savană.
În Australia pădurile xerofile se diferenţiază în două formaţiuni după compoziţia
floristică a stratului arborescent:
- păduri xerofile cu arbori-butoi care se află în amestec cu alte specii şi au
o înălţime de 20 – 25 m: stratul arbustiv format din numeroase specii cu frunze
persistente este înalt de 2-3 m;
- păduri xerofile cu eucalipţi în amestec eu palmieri şi iarba-copac
(Xanthorea); în faună se evidenţiază numeroase marsupiale care se întâlnesc
în savane.

4.2.3.3. Pădurile subtropicale umede

Aceste formaţiuni fac trecerea între pădurile tropicale şi cele de zonă temperată,
climatul de nuanţă oceanică fiind favorabil dezvoltării arborilor.
Clima se caracterizează prin alternanţa a două anotimpuri: o vară călduroasă,
urmată de o iarnă blândă. Ocupând teritorii din vecinătatea mărilor şi oceanelor,
umiditatea aerului este ridicată aproape permanent.
Răspândire: estul Americii de Nord şi al Americii de Sud, Africa de sud (ţărmul
estic) şi insulele Canare, Madeira, Madagascar, estul Asiei şi insulele din nord-estul
Asiei. Australia de sud-est şi de sud-vest. Tasmania, Noua Zeelandă.
Solurile au culoare galbenă sau roşietică şi seamănă cu lateritele tropicale.
Fizionomia şi structura. Fitocenozele sunt formate din arbori cu frunze
persistente în amestec cu esenţe eu frunze căzătoare cu caracter xeromorf. Sunt prezente
dicotiledonate, conifere şi ferigi; stratul arbuştilor este des şi alcătuit din palmieri pitici,
bambuşi şi ferigi arborescente. Menţionăm câteva trăsături specifice: densitatea şi
înălţimea arborilor este mai mică, solzi protectori la muguri, numărul de epifite şi liane
este mai mic decât în pădurile tropicale.
Pădurile subtropicale umede din America de Nord ocupă versanţii estici ai
munţilor din Florida, îmbrăcaţi de stejari sempervirenţi numiţi hemoc. Printre aceştia
vegetează arborele-vieţii, pinul-de-tămâie, ţuga, magnoliile (Magnolia grandiflora), liane
din genurile Vitis şi Parthenocissus, epifite etc.
Fauna conţine animale proprii şi animale din zonele învecinate - tropicală şi
temperata. Menţionăm câteva specii: oposumul, marmota de pădure, veveriţa-zburătoare,
ursul-baribal (Ursus americanus), puma (Felis concolor), papagali.

48
 Pădurile subtropicale din Chile sunt edificate de conifere înalte de 50 – 60m în
amestec cu fagul-austral (Nothofagus) şi canelo (un magnoliaceu); dintre animale
menţionăm cerbul pudu, înalt de 34 cm, câinele lui Magellan, ursul mic cu ochelari.
În sudul Japoniei pădurile de acest tip sunt edificate ele stejari sempervirenţi în
amestec cu conifere, magnoliacee, specii originale de ferigi şi orhidee epifite, liane etc.
În sudul Australiei şi în Tasmania pădurile subtropicale umede sunt reprezentate
de două formaţiuni: într-una predomină în stratul arborescent fagul-austral, înalt de 40 m,
iar în cea de-a doua, stratul arborescent este format din eucalipţi (Eucalyptus gigantea)
înalţi de 75 m, iar cel subarborescent este format din fagul-austral în amestec cu alte
esenţe.

4.2.3.4. Pădurile şi tufărişurile xerofile subtropicale cu frunze dure şi mate

Acest biom este reprezentat de păduri xerofile ce ocupă suprafeţe mai mari în
jurul Mării Mediterane şi mai mici în NV-ul Californiei, în Chile, în sudul Africii şi în
sudul Australiei. Se dezvoltă într-un climat subtropical de tip mediteranean cu veri calde
secetoase şi ierni blânde şi ploioase.

Fig. 6. Răspândirea vegetaţiei mediteraneene pe Glob (după Susan L. Woodward, 2003).

Fizionomia fitocenozelor este specifică: sunt sempervirente cu frunze dure

(datorită ţesutului mecanic), cenuşiu-verzui fără luciu, acoperite cu ceară sau peri sau cu
frunze ori tulpini transformate în ţepi. Aceste păduri sunt rare, luminoase, cu stratul
ierbos sărac. În cadrul acestui biom se deosebesc mai multe tipuri de ecosisteme, unele
de pădure xerofilă, altele de tufărişuri xerofile:
a. Pădurile xerofile cu frunze dure şi mate prezintă unele particularităţi funcţie
de situarea lor geografică: cele din jurul Mării Mediterane, edificate de diverse specii de
stejar, vegetează pe versanţii munţilor până la altitudinea de 1300 m, învecinându-se cu
pădurile de cedri, de la altitudini mai mari. Specii frecvente: stejarul de stâncă (Quercus
ilex), stejarul de plută (Quercus suber), mălinul sălbatec (Olea europaea) şi roşcovul
(Ceratonia siliqua) ce vegetează în regiunile mai calde, unele specii de pini.
Ecosistemele din California seamănă cu cele mediteraneene, dar speciile arborescente şi
arbustive sunt diferite.

49
 Aceeaşi formaţiune din sud-estul Australiei este alcătuită din eucalipţi, iar stratul
arbustiv din Acacia, Casuarina etc.
b. Tufărişurile xerofile cu frunze dure şi mate, denumite şi chaparral (după
numele dat acestei formaţiuni în California) sunt de origine secundară, înlocuind pădurile
xerofile defrişate. Funcţie de ariditate, tufărişurile sunt mai înalte sau mai scunde, cu
frunze mici, rigide sau spinoase, cu ceară sau cu peri deşi, argintii, cu rădăcini foarte
dezvoltate, adaptaţi la condiţii unui climat arid.
Tufărişurile xerofile poartă diferite denumiri locale: cele mediteraneene -machis
(400-600 m alt. în Corsica, pe litoralul vestic al Italiei), frigana (Grecia, Creta, Asia
Mică), garriga (sudul Franţei, sudul Spaniei, Algeria şi Maroc) şi tomillares (tufişurile
scunde din Spania), ciaparal (chaparral) în America de Nord, mattora în America de
Sud, scrub în Australia, fiecare evidenţiindu-se prin specii caracteristice. Dintre animale
amintim pe cele mai numeroase: rozătoare, păsări, reptile, insecte.

4.2.3.5. Pădurile şi tufărişurile cu frunze căzătoare din zona temperată

Acest biom cuprinde mai multe tipuri de ecosisteme: păduri de foioase

caducifoliate, păduri mixte de tranziţie, tufărişuri cu frunze caducifoliate şi tufărişuri
sempervirente atlantice.
1. Pădurile de foioase caducifoliate verzi vara
Sunt răspândite în Europa Centrală şi de nord, nord-estul Chinei, Peninsula
Coreeană, Japonia, sud-estul America de Nord şi sudul Americii de Sud (fig. 7), de la
câmpie până în munţi. Clima este temperat-continentală moderată.
Fizionomia şi structura pădurii de foioase prezintă unele trăsături:
- bolta coroanelor nu are sinuozităţi ample;
- trunchiurile arborilor nu au contraforturi şi sunt protejate de ritidom (scoarţă),
iar mugurii sunt protejaţi de solzi;
- frunzele arborilor sunt moi, caduce, şi late ca o foaie (de aici denumirea de
foioase);
- prin căderea frunzelor şi ramurilor uscate se depune la nivelul solului litiera;
- pădurea este structurată în cel mult 4 straturi: stratul arborescent de aprox. 40
m este format din 1 – 2 specii, stratul arbustiv şi stratul ierbos, format dintr-un mozaic de
specii;
- lianele şi epifitele sunt mai puţin numeroase;
- pădurea are aspecte diferite în cele patru anotimpuri.
Caracterele faunei din pădurile cu frunze căzătoare. Animalele care populează
pădurile de foioase sunt foarte diverse şi se distribuie în toate straturile, inclusiv în stratul
subteran. Una dintre trăsăturile esenţiale este periodicitatea sezonieră foarte accentuată.
Unele animale trec anotimpul nefavorabil hibernând sau hrănindu-se din rezervele făcute
în adăposturi, altele migrează în alte zone (unele mamifere, unele păsări).
Pădurile de foioase din Europa sunt reprezentate de stejărişuri (edificator
Quercus robur), cerete (Q. cerris), gârniţete (Q. frainetto), gorunete (Q. petraea) şi
făgete (Fagus sylvatica). Speciile edificatoare enumerate se găsesc arareori în stare pură,
ele asociindu-se cu numeroase alte specii de foioase: carpen (Carpinus betulus), paltin de
câmpie (Acer platanoides), frasin {Fraxinus excelsior). ulm {Ulmus foliacea), mesteacăn
{Betula pendula), tei (Tilia cordata), cireş sălbatec (Cerasus avium). Stratul
subarborescent şi arbustiv este constituit din mai multe specii: jugastrul, gladişul, mărul,
părul pădureţ, păducelul, alunul, cornul, sângeriii, caprifoiul, lemnul-câinesc, măceşul
etc. Stratul ierbos are flora mai diversă sau mai săracă în specii, funcţie de reacţia solului
şi tipul de humus, solurile acide fiind preferate de un număr redus de plante.

50
 Fig. 7. Răspândirea pădurilor de foioase pe Glob (după Susan L. Woodward, 2003).

Pădurile de fag (făgete) se întind pe mari suprafeţe din nord-vestul Europei,

acoperind şesuri şi coline, precum şi în sudul şi sud-estul Europei, ocupând dealurile şi
munţii până la 1200 (1600) m alt. Se disting făgete cu soluri neutro-bazifile cu stratul
ierbos dezvoltat, şi făgete acidofile cu stratul ierbos mai sărac.
Fauna este bogată, cu specii foarte variate: ursul, lupul, vulpea, iepurele,
căprioara, cerbul, porcul mistreţ, jderul, reptile, amfibieni, păsări.
Pădurile de foioase din America de Nord, situate în sud-estul continentului,
sunt înconjurate şi influenţate de formaţiuni vegetale mult deosebite: deşerturi, stepe,
păduri mixte, păduri subtropicale umede. Se disting următoarele tipuri:
- stejărişuri în amestec cu castan nord-american în S-E;
- stejărişuri în amestec cu nuc în V şi S-V;
- făgete şi păduri de arţar de zahăr.
Aceste păduri pe lângă diversitatea mare de specii a genului Quercus, conţin
numeroase alte specii de arbori: platani, arborele de lalele, magnolii etc.
Din fauna specifică amintim: cerbul vapiti, cerbul-de-Virginia, elanul-american,
castorul, oposumul, râsul-roşu, veveriţa-roşie, ursuleţul-spălător etc.
Pădurile caducifoliate din America de Sud se întâlnesc în Patagonia şi în insula
Ţara Focului. Sunt alcătuite din fagi australi de 20 m înălţime, cu dracilă (Berberis) şi
magnoliaceul Drimys winteri în stratul arbustiv.
Pădurile de foioase caducifoliate din Asia Centrală ocupă teritorii în NE
Chinei, peninsula Coreea şi Japonia. Arborii edificatori ai pădurilor (stejari, frasin, tei,
arţari, nuci) aparţin altor specii decât cele din Europa. Fauna conţine, de asemenea, multe
specii proprii, specifice, sau provenind din biomii vecini (taiga, păduri tropicale).
Menţionăm: cerbul-pătat, cerbul-de-apă, iepurele-manciurian, câinele-enot, ursul-negru
himalayan, fazanul-manciurian; tigrul, leopardul.
2. Pădurile mixte de tranziţie
Acestea iac trecerea între pădurile de foioase şi cele de conifere, ocupând
terenuri întinse în nordul Europei, NE Chinei, şi estul Americii de Nord. Însuşi numele
acestor păduri - de amestec şi de trecere între două tipuri - le caracterizează compoziţia

51
floristică foarte variată, cu esenţe de foioase şi conifere amestecate în proporţii diferite,
funcţie de latitudine, relief etc. Fauna este de asemenea un amestec de animale provenind
din cele două tipuri de pădure.
3. Tufărişurile cu frunze caducifoliate verzi vara
Aceste ecosisteme rezultă în urma defrişării pădurilor caducifoliate, prin
dezvoltarea stratului arbustiv. În zona temperată aceste formaţiuni sunt dominate de alun
(alunişuri), sau de porumbar în amestec cu păducel (smirdărişuri).
În regiunile submediteraneene din Balcani, domină alte specii de arbuşti:
cărpiniţa (Carpinus orientalis), mojdreanul (Fraxinus ornus), scumpia, păliurul, liliacul
şi denumirea mai folosită este cea de şibliac. La noi ocupă dealuri din Banat, Oltenia şi
Dobrogea.
4. Tufărişurile sempervirente atlantice numite şi lande ocupă teritorii
întinse în Europa preatlantică şi, insular, în America de Nord, cu climat oceanic cu
veri răcoroase, ierni blânde şi precipitaţii aproximativ uniform repartizate în
timpul anului. Solurile sunt acoperite de o litieră groasă şi acidă cu humus brut. Covorul
vegetal este dominat de ericacee şi leguminoase arbustive, cu caractere xeromorfe
(datorate vânturilor frecvente care intensifică transpiraţia şi acizilor humici din
sol care fac dificilă absorbţia) şi port mic (25 cm).

4.2.3.6. Pădurile de conifere boreale

Aceste păduri sunt caracteristice zonei temperate din emisfera boreală, ocupând
suprafeţe întinse la altitudini mai joase ori pe versanţii munţilor (fig. 8).
Clima favorabilă dezvoltării molidişurilor este răcoroasă şi umedă cu precipitaţii
între 400 – 1000 mm. Unele specii de conifere suportă geruri de -52 °C.
Solurile predominante sunt podzolurile şi solurile cu caracter podzolic în care
mineralizarea se desfăşoară lent. Aceste soluri alternează cu soluri turboase, mlăştinoase
şi nisipoase prezente pe văile râurilor.

Fig. 8. Răspândirea pădurilor de conifere boreale (după Susan L. Woodward, 2003).

52
 Fizionomia şi structura pădurilor de conifere. Molidişurile şi brădetele sunt
păduri monotone, dese şi întunecoase, cu stratul ierbos sărac în specii, rar şi discontinuu.
Pinetele, dar mai ales laricetele sunt rare şi luminoase, cu un strat ierbos variat ca număr
de specii şi bogat. Coroana la molid şi brad este conică, iar la pin şi lariţă este aproape
sferică sau aplatizată. Frunzele sunt aciculare, cu caracter xeromorf şi persistente -
excepţie lariţa (Larix) şi chiparoşii {Taxodium).
Pădurile de conifere se învecinează la sud cu pădurile mixte sau tu stepe şi se
continuă la nord cu silvotundra, zona de tranziţie spre tundra propriu-zisă.

Pădurile de conifere eurasiatice se întind pe o suprafaţă foarte mare sub formă

de fâşie, din partea de nord-vest a Europei până la Oceanul Pacific. Funcţie de
compoziţia floristică, se diferenţiază mai multe tipuri de pădure:
- molidişurile europene nord-occidentale - în Scandinavia până la fluviu
Onega - conifere în amestec cu foioase: molidul-european, molidul-flnlandez
pinul-european (Pimis silvestris), pinul-laponic, mesteacănul şi plopul
tremurător;
- taigaua rară europeana dintre fluviile Onega şi Peciora, alcătuită din
păduri pure de molid-siberian, sau amestec de molid cu mesteacăn şi pinete pure
(pe solurile nisipoase);
- taigaua Siberiei occidentale se întinde între Peciora şi Enisei, având
compoziţia floristică şi condiţii de înmlăştinire neuniforme în teritoriu; în nord pe soluri
nisipoase, sunt prezente molidişuri siberiene în amestec cu pinul-
siberian; în partea mijlocie vegetează specii siberiene de molid, brad şi pin,
înmlăştinirile fiind frecvente; în sud, molidişurile şi brădeto-molidişurile
siberiene se găsesc în amestec cu unele foioase din pădurile mai sudice, iar
mlaştinile sunt mai slabe;
- taigaua Siberiei centrale este cea mai nordică pădure de conifere: lariţa-
siberiană şi lariţa-dahurică, uneori în amestec cu pinul-siberian, pinul arbustiv şi
unele specii de foioase, alcătuind păduri rare la tranziţia spre tundre;
- taigaua extremului nord este dominată de pini şi brazi în amestec cu
foioase.
Fauna este foarte diversă cuprinzând animale caracteristice numai taigalei
eurasiatiee şi animale provenite din formaţiunile vecine (păduri de foioase, tundră, stepă).
Unele animale migrează vara în tundrele nordice unde găsesc hrană, iar iarna se
adăpostesc în taiga. Menţionăm câteva specii: renii de pădure, căprioara, moscul, elanul-
siberian, ursul-brun, hermelina, nevăstuica-siberiană, zibelina, lupul, vulpea, în arbori:
râsul, jderul, veveriţa, numeroase specii de păsări.
Pădurile de conifere din America de Nord ocupă teritorii în nord (din Labrador
până în Alaska), ce se învecinează cu tundra, în centrul continentului în jurul Marilor
Lacuri şi pe cele două litoraluri. Teritoriile enumerate mai sus prezintă anumite
particularităţi şi anume:
- la limita cu tundrele nordice vegetează molidul-alb şi lariţa americană;
- în Alaska pădurea este alcătuită din molizi, ţuga. tuia, pini, chiparoşi de
Alaska;
- pădurile din Canada sunt alcătuite din molizi, brazi de balsam, pini în
amestec cu esenţe cu frunza căzătoare: mesteacăn, plop etc.;
- pădurile din est sunt alcătuite din molizi, brazi de balsam, pini, lariţă, în
amestec sau nu cu foioase (mesteceni, plopi);
- pădurile de conifere din jurul Marilor Lacuri (Lake-forest) sunt alcătuite
din pini, ţuga, molizi şi brazi în amestec cu numeroase foioase provenite din

53
pădurile meridionale de foioase cu care se învecinează;
- pădurile litorale estice sunt edificate de pinul-de-tămâie şi pinul-rigid;
- pădurile litorale pacifice, numite şi păduri de coastă sau pluviale, ocupă o fâşie
de ţărm cu lăţime variabilă (câţiva km până la 500 km) şi altitudine de până la 1500 m,
cu lungimea de 3680 km (din sudul Alaskăi până în California) şi se deosebesc mult de
celelalte păduri enumerate datorită climatului oceanic foarte umed (1000 – 3000 mm
precipitaţii pe an) cu veri răcoroase relativ uscate şi ierni blânde; pădurile sunt luxuriante
şi greu de străbătut din cauza trunchiurilor doborâte şi numărului mare de arbuşti; sunt
edificate de un număr redus de specii: arborele hemlok, tuia sau arborele-vieţii, molid,
duglas, brazi şi arborii-mamuţi.
Fauna pădurilor de conifere nord-americane cuprinde numeroase specii
caracteristice: elanul-american (Alces americanus), renul karibu (Rangifer caribou),
specii de veveriţe, porcul spinos arboricol, jderul-mare, zibelina-americană (Martes
americana) şi unele specii comune cu taigaua eurasiatică. Pădurile de coastă au o faună
deosebită de a pădurilor boreale; se remarcă cerbul vapiti occidental (Cervus canadensis
occidentalis), cerbul-cu-coadă-neagră, ursul-negru, vulpea nord-americană etc.

4.2.3.7. Tundrele

Tundrele sunt formaţiuni ierboase, subarbustive şi arbustive scunde, deschise,

formate sub influenta climatului aspru polar, situate la limita pădurilor de conifere, între
silvotundre şi deşerturile nivoglaciare. După poziţia lor pe Glob, tundrele se împart în
arctice, şi antarctice.
Tundrele arctice ocupă Islanda, nordul peninsulei Scandinave, extremul nordic
al Rusiei, estul Canadei (fig. 9). Acestea se caracterizează printr-un climat foarte aspru cu
temperaturi medii anuale oscilând între 0 °C şi 4 °C în tundra europeană şi între -9 °C şi -
14 °C în tundra asiatică. Precipitaţiile medii anuale sunt variabile, de 300 – 400 mm în
tundra europeană şi sub 250 mm în tundra asiatică; stratul de zăpada nu depăşeşte 30 cm.
Iarna, care este de fapt o lungă noapte polară pentru că soarele nu se ridică deasupra
orizontului timp de 7 – 9 luni, este geroasă cu media termică a lunii ianuarie de -40,l °C.
în acest anotimp se produc vânturi puternice şi fenomene luminoase numite aurore
boreale, datorită razelor crepusculare emise de soare. Verile sunt scurte şi răcoroase cu
precipitaţii care se şi topesc. Învelişul edafic este constituit din podzoluri şi soluri
mlăştinoase, sărace în substanţe nutritive. Vara, solurile se dezgheaţă pe o grosime de 0,2
– 1,6 m, stratul de adâncime permanent îngheţat (permafrost) menţinând la suprafaţă
apele rezultate din topirea gheţii.
Vegetaţia de tundră este constituită din muşchi, licheni, graminee, ciperacee.
subarbuşti şi arbuşti ce se distribuie pe un singur strat, cel mult două. De la sud spre nord
se succed următoarele biocenoze: tundra cu arbuşti, tundra cu subarbuşti, tundra cu
muşchi şi licheni şi tundra rară cu un grad mic de acoperire (sub 50% - fell-field şi
barren).
Tundrele din Eurasia ocupă mare parte din Islanda, nordul peninsulei
Scandinave, extremul nordic al Rusiei. Condiţiile de climă şi sol neomogene se reflectă
în mai multe subtipuri de tundră ce se succed de la sud la nord:
- tundre cu arbuşti pe solurile umede, cu îngheţul puţin profund,
adăpostite de vânturi: tufărişurile de mesteceni, arini şi sălcii pitice sunt foarte
dese; mlaştinile oligotrofe de Sphagnum sunt frecvente; evoluează spre tundra cu
arbuşti;
- tundre cu subarbuşti - se situează la nordul tundrelor cu arbuşti şi sunt
edificate de ericacee, sălcii şi mesteceni pitici;

54
 - tundre mezofile cu ciperacee şi graminee pe soluri permeabile, drenate şi
care se dezgheaţă pe o grosime de 1 m;
- tundre xerofile - pe terenuri ridicate cu substrat calcaros, săracă în specii
(sălcii-pitice, ericaceae, arginţica - Dryas octopetala, iarba-şopârlelor - Polygonum
viviparum, rogozuri);
- tundre cu muşchi şi licheni - în regiunile nordice cu climat aspru şi uscat;
specii frecvente de muşchi: Aulacomnium, Hylocomium, Polytrichum şi de licheni
(genurile Cladonia, Cetraria, Alectoria etc.).

Fig. 9. Răspândirea tundrelor în emisfera nordică (după Susan L. Woodward, 2003).

Tundrele din America de Nord sunt în general asemănătoare celor din Eurasia;
funcţie de excesivitatea condiţiilor climatice, se diferenţiază mai multe subtipuri. Fauna
tundrelor arctice este săracă şi omogenă pe tot cuprinsul Eurasiei şi Americii de Nord.
Insectele foarte numeroase hibernează iarna, iar vara se înmulţesc foarte repede.
Animalele poikiloterme sunt reprezentate de câteva specii de reptile şi batracieni, iar cele
homeoterme, mai bine reprezentate, fac faţă condiţiilor nefavorabile migrând în
majoritate pentru perioada iernii spre regiunile meridionale ale tundrei ori mai sudice, şi
doar o mică parte hibernând în anotimpul nopţii polare.
Tundrele din Antarctica ocupă ţărmurile Antarcticei şi insulele învecinate.
Antarctica cuprinde două regiuni climatice distincte:
- una subantarctică, nordică, cu climat oceanic mai blând, şi vegetaţie
săracă cu specii care cresc sub formă de perniţă;
- o regiune sudică cu climat continental foarte friguros şi bătută aproape
continuu de furtuni violente, foarte săracă în vieţuitoare.
Fauna din tundrele antarctice este de asemenea săracă. Mamiferele lipsesc;
păsările sunt reprezentate de mai multe specii, majoritatea marine, şi numai două specii
de uscat.

4.3. DOMENIUL SUBTERAN

Domeniul subteran natural este unul din cele mai întinse de pe planetă,
cuprinzând mai multe tipuri de ecosisteme cu condiţii ecologice de viaţă ale biotopurilor

55
asemănătoare sau apropiate, adăpostite în carsturi, tuneluri de lavă şi peşteri din mediul
vulcanic, peşteri în alte tipuri de rocă, mediul subteran superficial, mediul hiporeic al
cursului apei, pânzele aluviale, peşterile marine.
Carstul este format din masive calcaroase erodate de apă la suprafaţă şi în
adâncime, proces în urma căruia rezultă reţele subterane de fisuri, cavităţi, galerii şi
grote. Domeniul subteran terestru cuprinde peşteri, fante, microcaverne şi solul.
Domeniul subteran acvatic se referă la apa din peşteri cu apă dulce, peşteri marine, pânze
freatice din aluviuni, râuri subterane din peşteri.
Factorii ecologici sunt obscuritatea, temperatura, umiditatea, ventilaţia şi hrana
în domeniul terestru şi, în plus la domeniul acvatic, regimul hidrologic şi chimismul
apelor.
Obscuritatea are următoarele consecinţe:
- lipsa plantelor cu clorofilă şi a animalelor fitofage;
- lipsa pigmentării la animale, care fug de lumină deoarece au tegumentul foarte
sensibil, vulnerabil la razele luminoase;
- au ochii atrofiaţi pană la lipsa totală, orientarea în spaţiu făcându-se cu alte
simţuri.
Hrana troglobiontelor (animale care trăiesc şi se reproduc numai în peşteri) este
reprezentată de materiile organice transportate de apele de infiltraţie, guanoul şi
cadavrele de lilieci.
Regimul hidrologic al domeniului subteran acvatic este în legătură cu
precipitaţiile. Inundaţiile parţiale sau totale ale galeriilor duc la distrugerea faunei terestre
şi amestecul faunei acvatice în diferite biotopuri.
Biocenozele cavernicole subterane terestre sunt de mai multe tipuri:
- parietale, ce ocupă pereţii şi tavanele peşterilor orizontale; troglobiile şi
animalele troglofile sunt reprezentate de specii de arahnide, izopode, miriapode.
coleoptere;
- de planşee vestibulare, care reprezintă biocenoze de tranziţie între
mediile cavernicol şi endogeu; predomină organismele troglofile;
- de planşee din zona profundală, ce ocupă planşeele cu stalagmite,
argiloase, nisipoase sau nude;
- biocenoza guanoului produs de lilieci; acesta variază funcţie de
densitatea populaţiilor de lilieci, de hrana acestora etc;
Peştera lui Adam de la Băile Herculane are caractere cu totul aparte datorită
apelor termale din masivul în care este săpată, fiind considerată o adevărată oază
biospeologică de tip tropical. Ecosistemul este extrem de simplu, cu doar două niveluri
trofice: al saprofitelor ce se hrănesc cu guano şi al zoofagelor ce se hrănesc cu aceste
saprofite. Peştera este considerată unică în lume.

56
 TEST DE AUTOEVALUARE ŞI CONTROL

l. Care sunt principalele domenii de viaţă de pe Glob?

2. Caracterizaţi pe scurt mlaştinile oligotrofe.
3. Precizaţi caracterele principale ale biomului lacustru.
4. Care este structura generala a unui bazin oceanic?
5. Enumeraţi principalele biomuri ale mediului terestru.
6.Ce ştiţi despre deşerturile din zona temperată?
7. Câte tipuri de savană se întâlnesc în Africa?
8. Enumeraţi şi descrieţi tipurile de prerii din America de Nord.
9. Descrieţi fizionomia şi structura pădurii tropicale umede sempervirente.
10. Enumeraţi şi descrieţi tipurile de păduri de conifere eurasiatice.
11. Descrieţi tundrele din Eurasia.
12.Comparaţi deşerturile temperate cu cele din zona intertropicală.
13.Caracterizaţi ecologic şi biotic domeniul subteran.

TEMĂ DE CONTROL

Prezentaţi particularităţile ariilor protejate din regiunea caracterizată

la tema de control nr 1.
Termen de realizare: ultima şedinţă de activităţi tutoriale.

Notă: Temele de control pot fi trimise şi într-un singul fişier dar cu

condiţia ca să fie transmise la termenul primei teme de control!

57
 5. REGIUNILE BIOGEOGRAFICE ALE GLOBULUI
TERESTRU

În repartiţia teritoriala a plantelor şi animalelor s-au stabilit limite între regiuni

biogeografice cu caracteristici proprii şi subdiviziuni în cadrul acestor regiuni, ca urmare
a unor particularităţi ale florei şi faunei, ce se desprind din trăsăturile principale.
S-au separat următoarele regiuni biogeografice terestre: 1. Regiunea holarctică,
divizată în 10 subregiuni; 2. Regiunea neotropicală, divizată în 5 subregiuni; 3. Regiunea
africano-malgaşă, divizată în 3 subregiuni; 4. Regiunea indo-malayeză, divizata în 2
subregiuni; 5. Regiunea australiană, divizată în 4 subregiuni; 6. Regiunea polineziană; 7.
Regiunea antarctica.

5.1. REGIUNEA HOLARCTICĂ

- cuprinde o mare parte din emisfera nordica: Europa, o mare parte din Asia.
America de Nord şi o parte din nordul Africii: se caracterizează printr-o mare diversitate
a lumii vegetale şi animale ca o consecinţă a variaţiei climatului de la cel polar la cel
subtropical, a evoluţiei paleogeografiee şi a giaciaţiunilor cuaternare;
- formaţiunile vegetale corespund zonelor climatice fiind valabile şi pentru
faună;
- dintre familiile de plante bine reprezentate ca areal şi număr de specii se
numără: Rosaceae, Ranunculaceae, Asteraceae, Apiaceae, Fagaceae,
Salicaceae, Betulaceae, Pinaceae. Cuprinde următoarele subregiuni:
1. Subregiunea arctică
- ocupă teritoriile nordice ale regiunii, suprapunându-se pe zona de tundră;
- predomină formaţiunile ierboase şi arbustive, sărace în specii şi cu adaptări la
condiţii foarte vitrege; printre acestea câteva specii de muşchi şi licheni.
2. Subregiunea euro-siberiană
- ocupă aproape toată Europa şi mare parte din Asia;
- predomină pădurile de răşinoase tip "taiga" şi pădurile de foioase:
- se subîmparte în:
- sectorul circumboreal – păduri de taiga (cu pin predominant);
- sectorul atlantic-european – tufărişuri de ericacee;
- sectorul central-european – păduri de foioase;
- sectorul alpin - pajişti şi tufişuri alpine peste 1900m alt.
3. Subregiunea chino-japoneză
- ocupă ţinutul Amurului, Japonia, Peninsula Coreea, S-E Chinei;
- formaţiuni vegetale de climat temperat continental: păduri de răşinoase lip
taiga şi păduri de foioase;
- specii caracteristice: magnolii, camelii, jen-sen, arborele pagodelor (Ginkgo
biloba), păduri de fag, stejar, frasin, tei. alun, liliac.
4. Subregiunea pontico-central-asiatică
- se întinde din estul Europei până în Tibet: câmpiile Ungariei, României, sudul
Ucrainei, Siberia apuseană. Asia centrala. Mongolia, o parte din Tibet;
- climatul este temperat-continental, cu temperaturi variate şi precipitaţii reduse;
- predomină formaţiunile ierboase, de deşert, pădurile fiind foarte rare;
- datorită suprafeţei mari şi a unor particularităţi distincte pentru anumite
teritorii, subregiunea a fost divizată în 4 provincii:
- provincia pontică;

58
 - provincia stepelor vest-siberiene;
- provincia turanică sau provincia pustiului central-asiatic;
- provincia armeano-iraniană (Asia Mică, Iranul, Armenia).
5. Subregiunea mediteraneană
- ocupă teritoriile din jurul Mării Mediterane;
- condiţiile climatice (veri uscate şi secetoase, ierni blânde şi umede)
favorizează pădurile şi tufărişurile xerofile cu frunze dure şi mate;
- cea mai mare parte din flora mediteraneană îşi are originea în cea tropicală,
adaptată la climatul secetos; multe specii au caracter sempervirent.
6. Subregiunea macaroneziană
- cuprinde insulele din nord-vestul Africii, reduse ca suprafaţă;
- formaţiuni vegetale: tufărişuri şi plante suculente în locurile joase, păduri
subtropicale umede sempervirente. păduri de pin şi tufărişuri la altitudini mai mari;
- cele mai multe specii au caracter endemic, unele au origine mediteraneană, iar
altele origine tropicală, mai frecvent este curmalul.
7. Subregiunea nord-africană-indiană de pustiu
- se întinde în nordul Africii, Peninsula Arabia şi nord-vestul Indiei;
- flora este foarte săracă, ca urmare a condiţiilor de deşert; plantele prezintă
spini.
8. Subregiunea nord-americană de est
- se întinde din Alaska până la Atlantic (Marile Lacuri), unde predomină
pădurile de răşinoase, şi de aici până în Golful Mexic, unde sunt prezente pădurile de
foioase;
- datorită întinderii sale foarte mari. se împarte în 4 provincii:
- provincia Alaska-Canada - provincia pădurilor de conifere; în asociaţii cresc şi
câteva specii de foioase;
- provincia Marilor Lacuri americane - predomină tot coniferele, clar apar câteva
specii caracteristice de răşinoase şi de foioase: Thuia occidentalis, Junipenis occidentalis,
Acer saccharum (arţarul de zahăr);
- provincia Mississippi-Alegani - ocupă bazinul mijlociu al fluviului Mississippi, în
care predomină pădurile de foioase; câteva specii caracteristice: fagul cu frunza lată
(Fagus grandifolia), arţarul (Acer negundo), nucul negru (Juglans nigra), arborele de
lalea, salcâmul (Robinia) care creşte spontan;
- provincia statelor sud-atlantice - se caracterizează prin predominanţa speciilor
de influenţă tropicală, dintre care chiparosul de mlaştină (Taxodium disthicum) şi câteva
specii de pini de nisip litoral (Pinus rigida, P. palustris).
9. Subregiunea nord-americană de vest (pacifică)
- cuprinde zona literală a Pacificului din sudul Alaskăi până în nordul peninsulei
California, iar în interior până la Munţii Stâncoşi;
- clima este oceanică, umedă spre ocean, şi secetoasă spre interior;
- formaţiuni: în zona litorală sunt prezente pădurile de conifere pluviale, spre
sud predomină pădurile de Sequoia, în zona cu climat secetos (între Sierra Nevada şi
Munţii Stâncoşi) se întinde un teritoriu de semipustiu.
10. Subregiunea preriilor nord americane
- este răspândită în partea centrală a S.U.A.;
- climatul este temperat continental de nuanţă excesivă;
- formaţiunea vegetală caracteristică este preria; înălţimea ierburilor scade de la
est (l,5 m) la vest (40 cm).

59
 5.2. REGIUNEA NEOTROPICALĂ

- cuprinde Mexicul, America Centrală şi America de Sud;

- flora este foarte bogată şi diversificată (peste 70.000 specii), mai răspândite
fiind cele din familiile Palmae, Enphorbiace, Myrtaceae, Cactaceae;
- principalele biomuri sunt: pădurea ecuatorială umedă, pădurea umedă
extratropicală, savane, păduri semiaride, păduri subtropicale, stepe, păduri de
Araucaria şi Podocarpus, păduri subantarctice umede de Nothofagus, turbării de
Sphagnum şi vegetaţie alpină pe culmile Anzilor;
- regiunea este împărţită în 3 subregiuni, după cercetătorii europeni: - central -
americana, tropicală sau braziliană şi subregiunca Anzilor - şi în 5 subregiuni
după cercetătorii americani, fiecare având una sau mai multe provincii:
1. Subregiunea Caraibilor
- cuprinde mai multe provincii:
- provincia America Centrală sau mesoamericană montană, care cuprinde zonele
montane (1000 – 4000 m) din Mexic, Guatemala şi Panama; vegetaţia este dominată de
păduri de pini cu câteva specii de brad şi chiar stejar; fauna: ursul, coiotul, puma.
rozătoare:
- provincia xerofilă mexicană - vegetaţia şi fauna sunt adaptate la secete de până la
11 luni. Cresc Acacia, Yucca, Idria, subarbuşti şi graminee;
- provincia Caraibilor - cuprinde Antilele Mari şi Antilele Mici; datorită condiţiilor
foarte variate, diversitatea este foarte mare: numeroşi palmieri, păduri de pin, de stejar,
de mangrove;
- provincia Guajira cuprinde litoralul nordic columbian şi venezuelean: clima este
secetoasă - vegetaţie mai săracă cu caracter xerofil: arbori, arbuşti, palmieri, cactuşi ;
- provincia insulelor Galapagos se caracterizează printr-o repartiţie
etajată a color 640 specii de plante: arbori de mangrove, apoi o zonă aridă dominată
de cactuşi arborescenţi (Opuntia), acacii şi Prosopis, la 200 – 550 m scalesele, iar
pe platourile umede cresc ferigi şi rogozuri.
2. Subregiunea braziliană sau amazoniană
- cuprinde zona de mijloc a Americii de Sud şi o parte din America Centrală şi a
fost împărţită în 9 provincii; climatul este cald şi umed şi ca urmare flora şi fauna sunt
foarte bogate şi diverse; predomină speciile de leguminoase, lauracee, myrtacee,
palmieri.
- provincia amazoniană ce se suprapune peste bazinul Amazonului - vegetaţia este
constituită din pădurea ecuatorială numită selvas;
- provincia pacifică în partea vestică a Arizilor - păduri asemănătoare cu selvas, iar
în zona litorală mangrove;
- provincia de las Yungas - o fâşie îngustă pe flancul estic al Anzilor
(3500 m); păduri tropicale umede, păduri cu frunze căzătoare (AInus) şi păduri de
conifere în zone montane (Podocarpus);
- provincia Cerrado - pe Platoul Central al Braziliei (500 – 1000 m). Predomină
formaţiuni de savană fără sau cu arbori, funcţie de umiditate;
- provincia Paranense în sudul Braziliei, NE Argentinei şi E Paraguayului; păduri
subtropicale (sempervirente), păduri de conifere şi savanele, în câmpie.
- provincia de savană în Llanosul din Venezuela şi Columbia - predomină
gramineele; apar şi pâlcuri de arbori (palmieri);
- provincia venezueleană în continuarea savanei, până în Anzi; păduri
pluviale şi păduri în alternantă cu savane;

60
 - provincia atlantică - fâşie în zona de coastă a Braziliei (7 – 30 o lat. S), păduri
pluviale de mangrove pe coastele inundate;
- provincia del Paramo (3800 – 4500 m alt.) în Venezuela, Columbia,
Ecuador; sunt foarte frecvente speciile Espeletia alba şi E. harvegiana - plante
arborescente înalte de 3 m, terminate în rozetă.
3. Subregiunea Guyana
- include un platou înalt până la 2000 m alt., situat în NE Americii de Sud;
- 8000 specii endemice: frecvente: rogozuri, graminee, bromeliacee;
4. Subregiunea Chaquena
- are o întindere foarte mare: un spaţiu din NE Braziliei, sub denumirea de
provincia Caatinga, şi un vast teritoriu din NV Argentinei, Sudul Boliviei şi
centrul Paraguaiului;
- cuprinde o pădure deschisă de climă caldă şi secetoasă. în NE Braziliei, păduri
xerofile cu frunza căzătoare, teritoriile secetoase cu stepe sau tufişuri xerofile şi
cactuşi; a fost divizată în 6 provincii;
- provincia Caatiga - pădure deschisă în N-E Braziliei: clima este caldă şi
secetoasă; vegetaţia prezintă caractere xerofile; păduri cu frunza căzătoare şi palmieri ce-
şi păstrează frunzele, cactuşi arborescenţi şi mici;
- provincia Chaquena - ocupă cel mai întins teritoriu în sudul Boliviei, Paraguay
si nordul Argentinei: climat continental (500 – 1200 mm/an); se întâlnesc păduri xerofile
cu frunze căzătoare, cu strat de graminee; în teritoriile mai secetoase se întâlnesc stepe cu
arbuşti şi cactuşi;
- provincia Espinal – fâşie arcuită în centrul Argentinei, cu clima caldă şi umedă
(1000 – 3000 mm); pâlcuri de arbori Prosopis, Acacia, graminee.
- provincia Prepunena – NV Argentinei între 22 şi 30° lat. S, la alt. de
1000 – 3400 m, clima este caldă şi secetoasă; predomină vegetaţia de tufişuri
xerofile în amestec cu cactuşi arborescenţi;
- provincia Montana - în V provinciei Espinal, între 27 – 40 ° lat. S, vast
teritoriu arid cu clima caldă, secetoasă (80 – 250 mm/an); flora este omogenă,
dominata de Lareea, Prosopis şi alţi arbori alcătuind formaţiuni de matorral;
- provincia Pampas - bazinul inferior al râului Parana, 0,5 mii km2, clima este
umeda (1200 – 600 mm), iar temperaturile moderate (13 – 17 °C); vegetaţia este formată
din graminee sub formă de tufe (60 – 100 cm); acolo unde precipitaţiile sunt reduse
creşte o vegetaţie lemnoasă de Prosopis şi soc.
5. Subregiunea andină patagoneză
- se întinde de-a lungul Anzilor şi mai cuprinde deşertul peru-chilian şi stepa
patagoneză;
- cuprinde 5 provincii: cu vegetaţie xerofilă (în Munţi Anzi), vegetaţie tipică de
stepă (tot în Anzi la 3000 – 4000 m). vegetaţie de deşert (în Peru şi Chile – pe coasta
pacifică); tufişuri xerofitice pitice (numită matorral) (Chile – partea centrală) şi tufişuri
ţepoase cu graminee în Patagonia (sudul Argentinei);
- provincia andină înaltă - cuprinde cordiliera andină între 10 – 54 o lat. S;
clima este rece, vegetaţia are caracter xerofil – predomină gramineele;
- provincia Puena - interiorul Anzilor 3000 – 4000 m alt., clima este rece şi
secetoasă: vegetaţia tipică de stepă;
- provincia deşertică peru-chiliană - pe coasta pacifică între 5 - 30° S; clima
este caldă şi extrem de secetoasă; vegetaţia foarte săracă - acacii, cactuşi, subarbuşti
ţeposi;
- provincia central chiliană - o parte din Chile, formaţiunea de matorral, tufişuri
xerofile pitice;

61
 - provincia Patagoniei - în sudul Argentinei; temperaturi medii anuale cuprinse
între 5-15 oC, precipitaţii 100 – 270 mm/an; flora este reprezentată de câteva specii de
graminee şi tufărişuri ţepoase.

5.3. REGIUNEA AFRICANO-MALGAŞĂ

- cuprinde cea mai mare parte a Africii, împreună cu I-le Madagascar,

Seichelles, Comore, Mascarene şi Socotra;
- vegetaţia este formată din formaţiuni de stepă, savană, păduri tropicale
caducifoliate şi păduri tropicale umede sempervirente;
- vegetaţia seamănă cu cea indo-malayeziană;
- predomină specii din familiile Moraceae, Euphorbiaceae, Mimosaceae,
Rubiaceae (Coffea arabica), Palmae, Poaceae.
1. Subregiunea africană sau etiopiană
- include toată partea centrală a Africii - savane şi păduri tropicale umede;
savanele sunt alcătuite din ierburi înalte şi diferite specii de arbori cu frunza
căzătoare; funcţie de specia lemnoasă se disting: savane cu acacii, savane cu baobabi
(Adansonia digitata) şi savane cu palmierul Borasus flambelifera.
- păduri tropicale umede în vestul Africii, bazinul Zair (Congo) şi zona litorală a
Golfului Guineea cu liane, epifite, ferigi; aici cresc arbori de cafea, de cola, mahonul;
- la nord de această subregiune - deşertul Sahara; la sud – vegetaţie de stepă şi
de pustiu (Kalahari şi Namib - aici creşte Welwitschia mirabilis).
2. Subregiunea Capului
- în SV Africii - climat de nuanţă mediteraneană;
- vegetaţie de savane, de semipustiu şi tufişuri cu frunze dure;
- flora este foarte bogată - peste Î2000 specii dintre care multe endemice: multe
ericaceae, asteracee, geraniacee, gladiole, frezii, asparagus, piciorul cocoşului, in,
măceş, urzica, colilia.
3. Subregiunea malgaşă
- cuprinde un arhipelag de insule (sus menţionate);
- numeroase specii endemice;
- vegetaţie formată din păduri tropicale umede în est (predomină palmierii),
savane cu baobabi (Adansonia digitata) în partea centrală şi nord-vest, semipustiuri în
partea de vest, cu stepe şi formaţiuni de cactuşi si aloe.

5.4. REGIUNEA INDO-MALAYEZĂ

- cuprinde un teritoriu vast: aproape toată India, Sri Lanka, Pen. Indochina, I-le
Indoneziei şi Filipine;
- are legături cu regiunea holarctică, africano-malgaşă şi australiană;
- flora este foarte variată şi bogată (58.000 specii);
- vegetaţia este constituită în cea mai mare parte din păduri ecuatoriale; sunt
prezente pădurile de mangrove pe litoralul peninsulei Malacca şi pe coastele Birmaniei.
iar zonele musonice sunt ocupate de păduri tropicale cu frunza căzătoare; teritoriile
defrişate sunt ocupate de savane;
- fauna este foarte bogată şi diversificată:
- regiunea reprezintă principalul centru de evoluţie a grupelor de plante şi
animale.

62
 1. Subregiunea indiană
- flora foarte variată: păduri tropicale, păduri musonice cu frunza căzătoare şi
formaţiuni ierboase de tip savană; în India cresc cei mai frumoşi arbori cu frunze
căzătoare ce dau lemnul trandafiriu, lemnul negru de abanos (Diosphiros melanoxylon),
lemnul alb de santal (Santalum album).
2. Subregiunea malayeză
- include aproape întreaga Indochină, Peninsula Malacca, I-lele Indoneziei si
Filipine;
- clima se caracterizează printr-o umiditate foarte mare;
- se dezvoltă o pădure tropicală umedă tipică cu numeroase specii de palmieri:
palmierul de cocos, arborele de pâine (Arctocarpus integer), ficusul (Ficus elastica) -
cel mai important dintre Moraceae, arborele de mango (Mangifera
indica), arborele de cuişoare, bambuşi, ferigi arborescente, epifite.

5.5. REGIUNEA AUSTRALIANĂ

Cuprinde Australia şi insulele din jur. Continentul s-a separat total în terţiar, ca
urmare, 75% dintre specii sunt endemice (9000 din 12.000).
Formaţiuni vegetale caracteristice: păduri tropicale umede (pe ţărmul estic şi
Noua Guinee), păduri subtropicale umede (de-a lungul litoralului pacific), păduri
subtropicale uscate, intens savanizate (spre zonele continentale), savane cu şi fără
eucalipţi (continuă formaţiunea anterioară), scrub (în centrul secetos), pustiuri cu ierburi
xerofile, alternând cu scrub (pe teritoriile centrale).
Fauna ocupă prin vechime al doilea loc în lume după cea neozeelandeză; s-au
conservat cele mai primitive mamifere: monotremele (echidna şi ornitorincul)
şi marsupialele (150 specii); mamiferele placentare sunt slab reprezentate.
Are unele areale eu particularităţi foarte distincte, ca urmare s-a separat în 4
subregiuni.
1. Subregiunea australiană
- condiţii naturale foarte variate: relief - un imens podiş mărginit de munţi în
partea vestică; clima: cu nuanţa ecuatorială în N şi NE, tropicală secetoasă în
centru, subecuatorială în SE;
- genuri caracteristice: Eucalyptus şi Acacia cu câte 400 specii fiecare – plante
sempervirente ce formează păduri veşnic verzi: eucalipţi se întâlnesc şi în savane şi în
semideşert. Acacii se întâlnesc în centru şi vest, formând scrubul australian; creşte şi
laurul.
2. Subregiunea Noua Guinee
- climat tropical umed favorabil pădurii ecuatoriale cu palmieri, arborele de
pâine, de cauciuc şi câteva specii de eucalipţi specifici florei australiene;
- insula este un adevărat paradis al păsărilor – numai păsările paradisului numără
peste 100 specii.
3. Subregiunea insulelor Maluku, Sulawesi si Sondele Mici
- face tranziţia între subregiunea malayeză şi cea australiană;
- vegetaţia este formată din păduri ecuatoriale edificate palmieri;
- fauna se aseamănă cu cea indo-malayeză; în insula Komodo (Sondele Mici)
trăieşte varanul uriaş (Varanus komodensis), cea mai mare şopârlă carnivoră din
lume (2 – 3 m lungime).
4. Subregiunea Noua Zeelandă
- condiţii climatice de nuanţă subtropicală în partea nordică, şi de nuanţă
temperat-oceanică în partea sudică;

63
 - formaţiuni vegetale: păduri umede subtropicale, păduri umede antarctice
(Nothofagus), păduri subalpine şi tufărişuri sempervirente;
- sunt frecvente specii sempervirente de ferigi arborescente, conifere cu frunza
lată (Podocarpus) şi fagul austral Nothofagus; în pădurea subtropicală sunt prezenţi
palmierii şi brazii;
- Fauna este foarte săracă în mamifere; păsările nezburătoare sunt foarte bine
reprezentate; este prezentă Sphaenodon (Hatteria) – cea mai primitivă reptilă actuală.

5.6. REGIUNEA POLINEZIANĂ (ARCHINOTICĂ)

Cuprinde parte din Melanezia (I-lele Solomon, Noile Hebride, Noua Caledonie
şi Fiji), Micronezia (I-le Mariane, Caroline, Marshall, Gilbert) şi Polinezia Centrală (I-le
Samoa, Touamotou şi Hawaii); aceste insule sunt de natură vulcanică sau coraligenă -
flora şi fauna sunt sărace; singurul arbore prezent pe toate insulele este cocotierul (Cocos
nucifera):
- pe insulele mari cresc păduri tropicale umede cu specii de Ficus, Eugenia, în
zonele muntoase se întâlnesc păduri subtropicale cu ferigi arborescente
(Alsophyla), păduri de ceaţă pe culmile munţilor şi păduri de mangrove pe litoral; în
Hawaii 80 % dintre specii sunt endemice.

5.7. REGIUNEA ANTARCTICĂ

Cuprinde I-le Falkland, Georgia de Sud, Kerguelen, Macquarie, Auckland,

extremitatea de SV a Americii de Sud şi Antarctida.
Flora şi fauna sunt foarte sărace, adaptate la condiţii foarte vitrege; formaţiuni
caracteristice: pădurea valdiviană sempervirentă şi umedă cu fag austral, arbuşti şi
gimnosperme; pădurea magelanică mai rece dar tot umedă (cu Nothofagus antarctica şi
N. pumilio), situată mai spre sud; tundra cu licheni, muşchi, ferigi, câteva specii de plante
cu flori este prezentă în preajma ţărmurilor. În America de Sud se delimitează o provincie
subantarctică cu climat umed (1000 – 5000 mm/an) ce favorizează dezvoltarea pădurii de
foioase cu frunze persistente ori căzătoare de Nothofagus, coniferele Araucaria,
Podocarpus şi Larix valdivian şi de asemenea cedrul chilian.

64
 6. VEGETAŢIA ROMÂNIEI

6.1. STRUCTURA VEGETAŢIEI ROMÂNIEI

Învelişul vegetal al ţării noastre se caracterizează printr-o mare complexitate, ca

o consecinţă a interferenţelor climatice, edafice şi bio-istorice ale celor trei subregiuni
fitogeografice ale regiunii holarctice: euro-siberiană, ponto-central-asiatică şi
mediteraneană, care se manifestă pe teritoriul României şi, de asemenea, a altor influenţe
cum ar fi cea panonică, cea ilirică, cea mediteraneană şi cea pontică.Cormofitele din
România însumează 3350 specii încadrate la 152 de familii din care 129 sunt spontane.
Al. Beldie (1979) încadrează flora ţării noastre în 9 grupe de elemente floristice.
a) Elementul circumpolar şi alpin (14 %)
b) Elementul eurasiatic (29 %). Specii europene: molidul (Picea abies), bradul
(Abies alba), stejarul pedunculat (Quercus robur), gorunul (Quercus petraea), fagul
(Fagus sylvatica), teiul (Tilia cordata), carpenul (Carpinus betulus), alunul (Corylus
avellana), păducelul (Crataegus monogyna) ş.a. Specii eurasiatice: pinul (Pinus
sylvestris), mesteacănul (Betula pendula), ţepoşica (Nardus stricta).
c) Elementul mediteranean (6 %): stejarii termofili cerul (Quercus cerris) şi
gârniţa (Quercus frainetto).
d) Elementul sudic şi sud-est european (18 %)
e) Elementul continental şi pontic (21 %). Specii pontice sunt arţarul tătărăsc
(Acer tatricum), porumbarul (Prunus spinosa), mai multe specii de colilii (Stipa
ucrainica, S. joannis, S. lessingiana).
f) Elementul atlantic (3 %)
g) Elementul endemic (4 %)
h) Elementul adventiv (2 %)
i) Elementul cosmopolit (3 %)
Suprafaţa ocupată de vegetaţia spontană reprezintă 43 %, din care pe unităţi de
relief (V. Cristea, 1993):
a) în regiunile de câmpie 16 %;
b) în regiunile de deal 37 %;
c) în regiunile de munte 47 %.
Datorită particularităţilor fizico-geografice ale teritoriului ţării noastre, se pot
distinge două tipuri de zonalitate: latitudinală (datorată poziţiei pe glob) şi altitudinală
(sub influenţa reliefului).
Vegetaţia spontană ocupă cea. 43% din suprafaţa ţării repartizată astfel: 47% în
regiunile de munte, 37% în cele de dealuri şi 16% în câmpie (V.Cristea, 1993). Prin
particularităţile fizico-geografice, vegetaţia României aparţine zonei nemorale (a
pădurilor de foioase caducifoliate). Influenţa continentală se manifestă prin prezenţa
unui teritoriu redus ca suprafaţă, încadrat în zona de stepă, precum şi a unor teritorii mai
extinse ce fac trecerea între prima şi zonele de pădure, încadrate în zona de silvostepă.
Pe altitudine, vegetaţia se dispune în etaje care se succed astfel: etajul colinar,
etajul montan (cu subetajele: inferior, mediu şi superior), etajul subalpin şi etajul alpin,
limitele etajelor sunt influenţate de poziţia latitudinală a masivelor muntoase, de
orientarea versanţilor, de curenţii dominanţi ai maselor de aer etc.

65
 6.2. ZONELE DE VEGETAŢIE DIN ROMÂNIA

6.2.1. Zona de stepă

Prin stepă se înţelege zona pe care, datorită unor anumite condiţii de climă şi sol,
se instalează o vegetaţie ierboasă caracteristică, iar vegetaţia lemnoasă este reprezentată
prin câteva specii de arbuşti şi subarbuşti.
La noi există stepă primară în Dobrogea centrală şi sudică, estul Bărăganului şi
sudul Moldovei. Insular se mai întâlnesc ochiuri de stepă în Câmpia Română şi în
Oltenia. Caracteristici:
- relieful dominat de câmpii şi coline joase: 0 – 150 (200) m alt.,
- climatul continental excesiv (precipitaţii – 350 – 450 mm/an, temperatura
medie anuală 10 – 11,5 °C),
- solurile – în general cernoziomuri tipice şi carbonatice, iar în Dobrogea,
litosoluri de tipul rendzinelor.
Vegetaţia tipică este reprezentată de două asociaţii:
- as. Agropyretum cristati Prodan 1939, edificată de pirul cristat
şi prezentă pe cernoziomuri;
- as. Stipo ucrainicae – Festucetum valesiacae Dihoru 1970, edificată
de colilia ponto-caucaziană cu păiuşul de stepă, frecventă pe litosoluri.
Degradarea tuturor pajiştilor naturale a determinat evoluţia spre fitocenoze de
bărboasă (Botriochloa ischaemum), iarba de sadină (Chrysopogon gryllus) ori de negară
(Stipa capillata). Sunt prezente şi asociaţii intrazonale (vegetaţie de nisipuri şi de
săraturi), grupări azonale (acvatice şi palustre), ruderale (de-a lungul drumurilor);
vegetaţia lemnoasă este formată din specii ca: Prunus spinosa, Cerasus avium,
Amygdalus nana, Paliurus spina-Christi, Jasminumfruticans, prezente sporadic în insule
de păduri şi zăvoaie.

6.2.2. Zona de silvostepă

Zona silvostepei sau stepa cu păduri face trecerea la zona forestieră. La noi
ocupă suprafeţe mai mari decât stepa, şi constituie o subzonă în care se găsesc păduri
mici cu arbori piperniciţi, mai ales din genul Quercus. Relieful are altitudini de 50 – 300
m maxim, în Moldova şi Dobrogea, şi de 50 – 150 m în restul ţării. Clima are
temperaturi medii de 9,5 – 11 °C, precipitaţiile oscilând între 500 – 600 mm/an, iar
perioadele de secetă fiind mai reduse. Vegetaţia lemnoasă este formată din: Quercus
pedunculiflora, Q. robur, Ulmus foliacea, Acer tataricum, Cornus mas, Crataegus
monogyna, Prunus spinosa etc.
în silvostepă nordică fitocenozele sunt edificate de stejar, tufan şi glădiş - as.
Aceri tatarico-Quercetumpubescenti-roboris Zolyomi 1957, de tufan, stejar balcanic şi
glădiş: as. Aceri tatarico – Quercetum virgilianae-pubescentis Barcă 1973, ori numai de
tufan: as. Lithospermo – Quercetum pubescentis Br.-B1.1929, Borza 1937.
În partea sudică, pădurile se caracterizează prin complexe în care stejarul
brumăriu (Quercus pedunculiflora) deţine un loc de seamă.
Tufărişurile aparţin asociaţiilor edificate de migdalul pitic şi porumbar cu
păducel. Vegetaţia ierboasă este cea caracteristică stepei; este considerată ca şi
caracteristică asociaţia Medicagini-Festucetum valesiacae Wagner 1941, edificată de
păiuşul de stepă şi lucerna măruntă. Sunt prezente de asemenea grupări intrazonale
(semihalofile) şi azonale (grupări de lunci, acvatice şi palustre).

66
 6.2.3. Zona nemorală

Această zonă ocupă suprafeţe întinse în Oltenia şi Muntenia, Banat şi Crişana, în

centrul Transilvaniei, mai reduse în Moldova şi cu totul izolat în Dobrogea. Relieful este
reprezentat de câmpii înalte, coline şi platforme joase ori de dealuri cu altitudini de 150 -
400 (500) m.
Climatul se diferenţiază în 2 tipuri: unul cald şi moderat umed în sud şi vest, iar
altul mai răcoros şi umed în nordul Moldovei şi în Transilvania, astfel încât, vegetaţia se
subdivide în 2 – 3 subzone:
- subzona pădurilor de stejari xeromezotermofili (sau a pădurilor de cer şi
gârniţă);
- subzona pădurilor de stejari mezofili (sau subzona stejăreto-gorunetelor);
- subzona pădurilor de tranziţie.
Asociaţiile caracteristice zonei nemorale sunt: pentru Moldova
-asociaţia edificată de tufan (Quercus pubescens) şi stejar (Quercus robur) -as.
Aceri tatarico-Quercetumpubescenti-roboris Zolyomi, 1957, cărpineto-teişe - as. Tilio
tomentosae-Carpinetum betuli Doniţă, 1968, cărpineto-stejărişe - as. Aro orientale-Tilio-
Carpinetum; în Dobrogea sunt frecvente fitocenoze de stejar brumăriu cu gârniţă sau cu
tufan - as. Aceri tatarico-Quercetumpubescenti -pedimculiflorae, Zolyomi, 1957,
asociaţii de tufan (stejar pufos) şi cărpiniţă în care este frecvent bujorul românesc; în
Muntenia şi Oltenia, Banat şi Crişana se întâlnesc cerete, gărniţete ori cereto-gârniţete pe
locurile mai joase cu exces de umiditate primăvara (as. Quercetum cerris, Q. frainetto,
Quercetum fraineto-cerris), pe platourile mai înalte, afirmându-se goruneto-ceretele,
goruneto-gărniţetele şi cărpineto-teişele.
în Transilvania predomină păduri de stejari mezofili: stejăreto-gorunete,
stejăreto-cărpinete, iar în „Câmpia Ardeleană", în goruneto-stejărete se infiltrează şi
gladişul. în toate regiunile zonei nemorale sunt prezente cărpineto-făgete, chiar cărpinete
pure şi goruneto-cărpinete.
Tufărişurile rezultate în urma defrişărilor sunt dominate de porumbar şi păducel;
şibliacurile sunt formaţiuni vegetale de influenţă submedi-teraneană cu cărpiniţă,
scumpie, liliac, mojdrean. Vegetaţia ierboasă are caracter xero- şi xero-mezofil, şi este
constituită din: fitocenoze de păiuş de stepă şi lucerna măruntă, fitocenoze de păiuş de
stepă cu păiuş sulcat, fitocenoze de păiuş sulcat sau rupicol, pajişti de rogoz pitic cu
obsigă, în Transilvania. Din loc în loc sunt prezent şi fitocenoze extrazonale numite
"ochiuri de stepă".

6.3. ETAJELE DE VEGETAŢIE DIN ROMÂNIA

6.3.1. Etajul colinar

Se întinde ca un brâu cu lăţime variabilă la poalele Carpaţilor şi sub formă de

insule pe "culmile" din Dobrogea (V.Cristea, 1993). Relieful vălurat are altitudini de 300
– 600 (700) m, solurile sunt brune argiloiluviale tipice, luvice sau pseudogleizate. Clima
se caracterizează prin temperaturi de 7,5 – 9 °C şi precipitaţii medii de 600 – 750 (800)
mm/an, fără perioade prelungite de secetă.
Pădurile de gorun, denumite şi "şleauri de deal" se diferenţiază în gorunete şi
şleauri cu floră de mul, gorunete cu floră acidofilă, gorunete cu subarbuşti acidofili,
gorunete cu subarbuşti xerofili. Dintre acestea, menţionăm câteva specii caracteristice:
Quercus robur, Q. petraea, Q. fraineto, Q. pubescens; alte specii lemnoase: Carpinus

67
betulus, Ulmus foliacea, Acer platanoides, A. campestre, Fraxinus excelsior, Tilia
cordata, T. platifolia, Crataegus monogyna, Sambucus, Cornus etc.
Tufărişurile sunt alcătuite din porumbar, păducel şi alun. Extrazonal, apar
ceretele, cereto-gorunetele, stejăreto-gorunetele, stejăreto-cărpinetele. Azonal, apar
arinişe, sălcete, răchitişuri şi sălceto-plopişuri.
Vegetaţia ierboasă este formată predominant din fitocenoze de iarba câmpului cu
păiuşul sulcat, iarba câmpului cu viţelar şi lucerna măruntă cu păiuş de stepă.

6.3.2. Etajul montan

Se diferenţiază în 3 subetaje: inferior, mijlociu şi superior.

Asociaţia caracteristică pentru subetajul inferior este reprezentată de făgete cu
brusture negru, pe soluri slab acide-neutrofile, făgete cu vulturică {Hieracium
transsilvanicum) pe versanţii înclinaţi cu soluri brune acide. Unele făgete, în funcţie de
situarea lor geografică prezintă influenţe mediteraneene, balcanice, sud-estice.
Subetajul montan mijlociu sau cel al pădurilor de amestec reprezintă o bandă de
trecere spre pădurile de conifere. Fagul se găseşte în amestec cu bradul sau cu molidul.
Vegetaţia ierboasă este formată din fitocenoze de iarba câmpului cu viţelar şi iarba
câmpului cu păiuş roşu.
Subetajul montan superior. Este prezent în toate grupele Carpaţilor şi se mai
numeşte şi "al molidului" sau etajul "boreal". Relieful este reprezentat de masive
muntoase cu văi înguste şi depresiuni intramontane, altitudinea fiind cuprinsă între (900)
1200 şi 1700 m (1800) (în Moldova limita coboară până la 600 m în Depresiunea
Domelor). Solurile sunt brune acide, brune podzolice şi podzoluri, brun-eumezobazice şi
uneori litosoluri. Clima se caracterizează prin temperaturi medii de 4,5 - 2,5 oC şi
precipitaţii medii de 700 – 1100 (1400) mm/an.
Vegetaţia lemnoasă este reprezentată de molidişe, aşa numitele "molidişe pure"
care au în stratul ierbos vulturică transilvană (V.Cristea, 1993). La limita superioară
apare ienupărul şi în câteva masive zâmbrul (Pinus cembra). Stratul ierbos este constituit
din măcrişul iepurelui pe soluri mai uscate, muşchi şi Luzula silvatica pe versanţii cu
umiditate ridicată. Specia cea mai frecventă este Picea excelsa care se poate găsi în
amestec cu Abies alba şi Pinus silvestris; mai rar apar Larix decidua, Fagus silvatica,
Betula verrucosa, Sorbus aucuparia. Spre limita superioară apar Pinus montana
(jneapăn), Juniperus nana (ienupăr), Alnus viridis. Dintre arbuşti apar frecvent Rubus
idaeus, Sambucus racemosa, Lonicera xilosteum. Stratul ierbos este mai sărac decât în
etajul precedent - apar frecvent Oxalis acetosella, Impatiens nollitangere, Pyrola
uniflora, Poa nemoralis.
Tufărişurile sunt alcătuite din soc roşu, zmeur cu zburătoare, afin. Vegetaţia
intrazonală este constituită din fitocenoze de stâncării, pinete, laricete şi diverse
tufărişuri. Vegetaţia ierboasă este dominată de pajijşti, de păiuş roşu şi pajişti de păiuş cu
părul porcului. în mlaştinile oligotrofe, fitocenozele sunt edificate de muşchii de turbă şi
bumbăcăriţă.

6.3.3. Etajul subalpin

Etajul subalpin sau al jneapănului este bine reprezentat în Carpaţii estici şi sudici
cuprinzând o bandă altitudinală situată între limita superioară a molidişelor şi limita
superioară a tufărişurilor de arbuşti. Relieful este reprezentat de versanţi, platouri şi
forme geomorfologice glaciare pe munţii foarte înalţi. Altitudinile sunt cuprinse între
1600 şi 2100 m: în Carpaţii Orientali 1400 – 1900 m, în Carpaţii Meridionali 1800 –

68
2400 m. Solurile aparţin tipurilor brun-acide, podzolice, podzoluri humico-feriiluviale şi
humico-silicatice şi mai rar rendzine. Clima este rece şi umedă cu temperaturi medii
anuale de 0 – 2 °C şi precipitaţii cuprinse între 800 şi 1200 mm/an; vânturile puternice
sunt frecvente.
Vegetaţia lemnoasă este alcătuită din molidişe rare cu ienupăr pitic, jneapăn, afin
şi smirdar. Tufărişurile subalpine sunt edificate de jneapăn, smirdar, ienupăr pitic. Pe
văile umede se dezvoltă tufărişuri de arin verde constituind un tip de vegetaţie lemnoasă
intrazonală. Afinişele de la limita inferioară a etajului au caracter extrazonal. Vegetaţia
ierboasă se prezintă sub formă de pajişti de părul porcului, pajişti de păiuş roşu şi pajişti
de târsă pe terenurile plane cu exces de umiditate. Pe versanţii însoriţi se întâlnesc
grupări edificate de păiuş şi garofiţă. Vegetaţia intrazonală este constituită din fitocenoze
petrofile cu rogozuri, pe stâncăriile calcaroase şi fitocenoze de buruienişuri subalpine (cu
brânca ursului, ciucuraş, ştevie alpină, etc.) de-a lungul pâraielor.

6.3.4. Etajul alpin

Acest etaj este reprezentat insular în Carpaţii Orientali şi Meridionali la altitudini

de peste 2200 m (limita coboară în Călimani şi Giumalău la 1900m), lipsind din cei
Apuseni.
Solurile sunt scheletice, cu pH acid şi puternic acid, din tipurile humico-silicatic,
brun-acid-podzolic şi rendzine alpine pe rocile calcaroase.
Clima este rece şi umedă cu temperaturi medii anuale de -2,5 – 0 °C, precipitaţii
medii de 1200 – 1600 mm/an, vânturi frecvente şi puternice, diferenţe mari între noapte
şi zi, perioada de vegetaţie de scurtă durată.
Vegetaţia lemnoasă este reprezentată de câţiva subarbuşti (Dryas octopetala,
Salix herbacea, S. reticulata), iar flora ierboasă este bogată (mai ales pe munţii
calcaroşi), constituită din graminee, ciperacee, plante cu flori viu colorate aparţinând la
diferite familii, muşchi şi licheni.

6.4. VEGETAŢIA INTRAZONALĂ ŞI AZONALĂ

- de stâncării şi grohotişuri (specii litofite) se prezintă sub formă de pâlcuri

mici sau fâşii înguste, fiind influenţată mult de expoziţia versanţilor; predomină specii
ca: Sesleria rigida, Festuca rupicola ssp. saxatilis F. glacialis, Gypsofilla petrea, Geum
montanum, Carex humilis, Dorycnium carpaticum, Artemisia petrosa, Silene acaulis,
Poa alpina, Agrostis rupestris, Saxifraga aizoon;
- de nisipuri (specii psamofite): maritime – Cakile maritima, Silene pontica, sau
continentale – Apera spica-venti;
- de săraturi (specii halofile): Puccinelia distans, Artemisia maritima,
Bolboschoenus maritimus;
- acvatică: fixată: Nuphar luteum (nufărul galben), Potamogeton natans
(broscariţa), Nymphoides peltata (plutniţa), Marsilia quadrifolia (trifoiaşul de baltă -
ferigă din bălţi puţin adânci din sudul ţării); plutitoare: Lemna minor, L. trisulca,
Spirodela polyrhiza (lintiţă), Wolffia arrhiza (lintiţa măruntă), Salvinia natans
(peştişoară - ferigă);
- palustră: Phragmites australis (trestie sau stuf), Scirpus sylvaticus (pipirig),
Typha latifolia, T. angustifolia (papură), Glyceria maxima (mană de apă), Carex
acutiformis, C. riparia, C. vulpina (rogoz);
- mlaştini de turbării oligotrofe (tinoave): specii ale genului
Sphagnum (Sph. fuscum, Sph. nemoreum, Sph. recurvum, Sph. palustre, Sph.

69
magellanicum) în amestec cu unele specii de Carex (Crostrata, C. stellulata, C.
pauciflora) sau de Eriophorum (E. vaginatum);
- de luncă şi zăvoaie este caracteristică terenurilor din lungul apelor, supuse
deseori inundaţiilor, cu apa freatică la mică adâncime, umiditate atmosferică mare şi
extreme mari ale temperaturii; flora lemnoasă este formată din sălcii (Salix alba, S.
fragilis, S. purpurea), plop (Populus alba), anin (Alnus glutinosa) – dintre esenţele cu
lemn moale – şi stejar (Quercus robur), ulm (Ulmus foliacea), frasin (Fraxinus
excelsior), păr pădureţ (Pirus piraster) dintre esenţele cu lemn tare; în flora ierboasă
predomină următoarele specii: Carex gracilis, C. distans, Iris pseudacorus, Alisma
plantago-aquatica, Agrostis stolonifera, Euphorbia palustris, Mentha aquatica, Lythrum
salicaria;
- ruderală şi segetală este formată din buruieni care se dezvoltă pe terenurile
influenţate de activitatea omului: în jurul aşezărilor omeneşti, pe marginea drumurilor,
pe terenurile virane - vegetaţia ruderală (Polygonum aviculare, Lolium perenne,
Plantago maior, Malva pussila, Sambucus ebulus) - şi, în culturile agricole - vegetaţia
segetală (Agrostemma githago, Chenopodium album, Galinsoga parviflora, Sonchus
arvensis, Solanum nigrum).

70
 TEST FINAL DE AUTOEVALUARE
1. Elementele floristice cu o răspândire largă pe tot globul se numesc:
a) adventive
b) cosmopolite (0,25 p)
c) endemice
2. Care dintre speciile de mai jos sunt endemice:
a) Urtica dioica
b) Ardea cinerea (0,25 p)
c) Nimphaea lotus var. thermalis
3. Plantele care se răspândesc prin intermediul apei se numesc:
a) anemochore
b) zoochore (0,25 p)
c) hidrochore
4. Plantele iubitoare de umbră se numesc:
a) euriterme
b) heliofite (0,25 p)
c) umbrofile
5. Plantele care pier iarna şi supravieţuiesc prin seminţe se numesc:
a) terofite
b) epifite (0,25 p)
c) camefite
6. Relaţia prin care o specie este inhibată în creşterea ei de produsele de secreţie ale altei specii,
aceasta nefiind afectată de prima, se numeşte:
a) simbioză
b) amensalism (0,25 p)
c) prădătorism
7. Răspândirea geografică a speciilor migratoare se reprezintă numai prin arealul propriu-zis?
a) adevărat (0,25 p)
b) fals
8. Denumirea ştiinţifică a mesteacănului pitic este:
a) Pinus silvestris
b) Picea excelsa (0,25 p)
c) Betula nana
9. Psamofitele sunt plante care trăiesc pe nisipuri mobile:
a) adevărat (0,25 p)
b) fals
10. Plantele care trăiesc pe soluri bogate în săruri solubile se numesc:
a) calcifile
b) halofile (0,25 p)
c) silicicole
11. În categoria ecologică euri- intră speciile cu valenţă ecologică largă:
a) adevărat (0,25 p)
b) fals
12. Denumirea ştiinţifică a bradului este:
a) Picea abies

71
 b) Abies alba (0,25 p)
c) Pinus mugo
13. Ramurile biogeografiei cauzale sunt: ………………………………….……………………
…………………………………………………………………………………………… (0,5 p).
14. Arealul biogeografic reprezintă ………………………………………………………………
………………… …………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………….… (1p).
15. Menţionaţi două caracteristici ale mlaştinilor oligotrofe (0,5 p):
a) ………………………………………………………………………..
b) ………………………………………………………………………..
16. Caracterizaţi pe scurt savanele din Australia: ……... ….………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………… (1 p).
17. Tipurile de savane din Africa şi specii caracteristice (1,5 p):
a)…………..........…………………………………………………………….
b)………………... …………………………………………………………..
c) ……………………………………………………………………………..
18. Caracterizaţi pe scurt etajul colinar din România (1,5 p).

Din oficiu: 1 punct

TOTAL: 10 puncte

72
 ADDENDA

Angiosperme (magnoliofite) – plante autotrofe (numai puţine sunt heterotrofe)

lemnoase sau ierboase ce prezintă un organ caracteristic de reproducere – floarea – din
care iau naştere sămânţa şi fructul ce o protejează.
Asimilaţie autotrofâ – producerea de substanţe organice celulare din substanţe
anorganice şi energia luminii solare sau energie chimică.
Asimilaţie heterotrofă – preluarea substanţelor organice străine corpului, din
afara acestuia, şi transformarea lor în substanţe proprii, prin utilizarea energiei conţinute
de acestea Organismele heterotrofe pot fi consumatoare de organisme vii (biofagi) sau
consumatoare de substanţă organică moartă (saprofagi).
Autoreglarea – capacitatea unui sistem de a-şi controla şi corecta activitatea
proprie cu ajutorul mecanismelor de autoreglare.
Bacterii – organisme microscopice, unicelulare, de forme foarte variate
răspândite pretutindeni.
Biocenoza – ansamblu de populaţii de specii diferite, trăind pe un teritoriu
determinat şi care reprezintă o unitate organizată, la care apar trăsături caracteristice în
plus faţă de componentele ei populaţionale, imitate care funcţionează ca un întreg;
reprezintă un nivel de organizare a naturii vii, foarte mobil, istoric constituit în biosferă.
în care populaţiile de specii diferite sunt interdependente nu numai teritorial ci şi
funcţional.
Biosfera – locul cel mai înalt în ierarhia nivelurilor de organizare a sistemelor
biologice; sub aspect ecologic, reprezintă elementul de referinţă primordial al mediului
abiotic generat de litosferă, hidrosferă, atmosferă şi fără de care nu poate exista.
Briofite (muşchi) – plante autotrofe terestre, secundar acvatice, de dimensiuni
reduse (foarte rar ating 50 cm), intermediare ca treaptă de organizare între algele verzi şi
ferigi.
Climax – stadiu în care se realizează o stare optimă a ecosistemului prin
menţinerea unui echilibru mobil atât în interacţiunea dintre partea vie şi cea moartă sau
minerală, cât şi în interacţiunea componenţilor autotrofi şi heterotrofi.
Crosopterigieni (Latimeria chalumnae) – peşti osoşi ce constituie forme de
trecere caro au dus la apariţia tetrapodclor.
Echilibru dinamic – stare apropiată de echilibrul ideal, numită stare mobilă de
echilibru sau echilibru dinamic în care evoluează un sistem biologic.
Echinoderme – nevertebrate marine, străvechi (din Precambrian), pentaradiare,
cu numeroşi ţepi rigizi pe corp.
Ecosfera – sistemul ce integrează întreg substratul abiotic al Pământului
(alcătuit din stratul inferior al atmosferei, stratul superior ai litosferei şi hidrosferă),
denumit şi toposferă, şi biosferă sau învelişul viu al Pământului, alcătuită din totalitatea
biocenozelor, respectiv a biomurilor.
Ecosistemul – un sistem complex alcătuit din biocenoză şi biotop, adică un
fragment de scoarţă terestră populat şi transformat de o biocenoză; considerat parte
structurală şi funcţională a naturii; ecosistemul este unitatea de baza a ordinii în natură.
Efectivul populaţiei – numărul total al indivizilor care alcătuiesc populaţia unei
specii la un moment dat.
Ferigi (pteridofite) – plante autotrofe lemnoase şi erbacee care se înmulţesc
exclusiv prin spori: sunt primele plante apărute pe uscat, caracterizate printr-un corp
vegetativ vascularizat numit corm.

73
 Fitocenoza – grupare de plante din natură ce poate fi o populaţie vegetală
oarecare, dar şi un reprezentant sau individ de asociaţie definită.
Flagelate – protozoare ce prezintă unul sau mai mulţi flageli (ex. Euglena
viridis).
Fosile – urme de plante sau de animale care au trăit în trecutul îndepărtat al
scoarţei terestre (trilobiţi, amoniţi, numuliţi etc.); au mare importanţă în stabilirea vârstei
relative a stratelor.
Gimnosperme (pinofite) – plante autotrofe, exclusiv lemnoase, cu cormul
complet, alcătuit din rădăcină, tulpină şi frunze, ce fac trecerea între ferigi (pteridofite) şi
angiosperme; seminţele rezultate prin fecundarea ovulelor nu sunt protejate de fruct.
Homeoterme – animale ce-şi menţin temperatura corpului constantă,
independent de temperatura exterioară (păsările, mamiferele).
Homocromie – mijloc de protecţie naturală prin asemănarea coloraţiei corpului
cu cea a mediului ambiant.
Licheni – talofite rezultate prin simbioza dintre o ciupercă şi o algă verde sau
brună, autotrofă.
Metazoare – subregn ce include animalele al căror corp este alcătuit din mai
multe celule; cuprind: spongierii (bureţi de mare), celenteratele (de tip polip – coralii - şi
de tip meduză), viermii (laţi, cilindrici, inelaţi). moluştele, artropodele, echinodermele.
Mimetismul – mijloc de protecţie naturală întâlnit la animale lipsite de apărare
prin care sunt copiate caractere ale unor animale neînrudite cu ele, dar care sunt ocolite
de răpitori din cauza unor însuşiri pe care le au.
Peşti Dipnoi – peşti actuali cu respiraţie dublă: branhială şi pulmonară
(Neoceratodus) ai căror strămoşi au trăit în Paleozoic.
Poichiloterme – animale ce produc căldură proprie puţină, preluând cel mai
adesea temperatura mediului înconjurător şi eliberând nelimitat căldura în mediu
(reptilele).
Populaţia – un sistem supraindividual cu caracter universal în lumea vie (nu
există specii care să nu fie organizate măcar într-o singură populaţie) şi valoare de nivel
de organizare, alcătuit dintr-o grupare de indivizi de aceeaşi specie, ce trăiesc şi
acţionează împreună şi în relaţie cu aceleaşi condiţii de mediu într-un spaţiu determinat.
Populaţii ecologice – populaţiile din cadrul unei specii delimitate ca urmare a
adaptării lor la condiţiile particulare ale biotopului şi izolării reproductive.
Populaţii geografice (rase geografice) – populaţii cu un grad mare de
diferenţiere între ele, care pot fi descrise ca subspecii în cadrul speciei date cu patrimonii
genetice, trăsături fenotipice şi caracteristici ecologice diferite.
Productivitatea – însuşire pe care o posedă fiecare populaţie în parte, dar care
nu se poate realiza în afara biocenozei.
Producţia primară – cantitatea de substanţă organică sintetizată de plantele
verzi şi bacteriile foto- şi chimio-sintetizante ce constituie în mod direct sau indirect
sursa de hrană pentru toate speciile heterotrofe din ecosistem.

74
 Protozoare – animale al căror corp este alcătuit dintr-o celulă, de dimensiuni
variabile, de la un micron până la câţiva centimetri (unele foraminifere de tip Nummulites
şi unele radiolare de vârstă terţiară).
Relaţii trofice – relaţii ce leagă direct sau indirect toate speciile într-o populaţie
unică; aceste legături asigură circuitul substanţelor din mediul neviu în cel viu şi invers.
Specia – reprezintă unitatea naturală fundamentală de grupare a organismelor
vii; ea cuprinde totalitatea indivizilor sau populaţiilor ce aparţin unei potenţiale
comunităţi de reproducere, cu descendenţă, structură, performanţe şi comportament
unitar, ca şi cu un spaţiu de răspândire caracteristic.
Talofite – plante inferioare, pluricelulare, lipsite de rădăcină, tulpină şi frunze al
căror corp se numeşte tal.
Taxonomie (sistematică) – domeniu ce se ocupă cu caracterizarea, compararea şi
denumirea totalităţii organismelor existente şi a celor dispărute, precum şi încadrarea
fiecărei specii în sistemul natural de organizare a organismelor.
Taxon – unitate de clasificare; unitatea fundamentală este specia; unităţi
infraspecifice: subspecia, forma, varietatea, rasa; unităţi supraspeciflce: genul, familia,
ordinul, clasa, încrengătura sau filumul, regnul.
Vertebratele – animale al căror schelet axial este reprezentat de coloana
vertebrală cartilaginoasă sau osoasă şi al căror corp este alcătuit în general din cap,
trunchi, coadă şi membre. Clasificare: ciclostomi (chişcarii), peşti cartilaginoşi (rechinii),
peşti osoşi (crap, hering), amfibieni (cu coadă – urodele de tip salamandra şi fără coadă –
anure de tip broasca râioasă), reptile (şopârle, şerpi, broaşte ţestoase, crocodili), păsări,
mamifere.
Zoocenoză – grupare de animale de specii diferite.

75
 BIBLIOGRAFIE

Bănărescu, P., Boşcaiu, M. (l973) – Biogeografie, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.

Beldie, Al., Chiriţă, C. (1967) − Flora indicatoare din pădurile noastre, Edit. Agro-Silvică,
Bucureşti.
Călinescu, R. (coord.) (l969) – Biogeografia României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
Călinescu, R., Bunescu, Al., Pătroescu, Nardina (l972) - Biogeografie, Ed.Did. şi Ped.,
Bucureşti.
Dihoru, G., Pârvu, C. (1987) – Plante endemice în flora României, Edit. Ceres, Bucureşti.
Doniţă, N. (coord.) (1992) – Vegetaţia României, Editura Tehnica Agricolă, Bucureşti.
Drugescu, C. (1994) – Zoogeografia României, Edit. All, Bucureşti.
Ionescu Mariana, Condurăţeanu-Fesci, Simona (1985) – Parcuri şi rezervaţii naturale pe
Glob, Edit. Albatros, Bucureşti.
Lupaşcu, Angela (2001) – Biogeografie, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti.
Mohan, Gh., Ardelean, A. (1993) – Ecologie şi protecţia mediului, Edit. Scaiul, Bucureşti.
Opriş, T. (1990) – Plante unice în peisajul românesc, Edit. Sport-Turism, Bucureşti.
Pârvu, C. (coord.) (1980) – Ecosistemele din România, Edit. Ceres, Bucureşti.
Pisota, I. (1994) – Biogeografie, Edit. Fundaţiei „România de Mâine” Bucureşti.
Pisota, I. (2002) – Biogeografie, Edit. Univ. Bucureşti.
Popovici, L., Moruzi, C. (l973) – Atlas botanic, Ed.Did. şi Ped., Bucureşti.
Popovici, L., Moruzi, C., Toma, I. (2002) – Atlas botanic, Ed.Did. şi Ped., Bucureşti.
Rugină, Rodica, Mititiuc, M. (2003) – Plante ocrotite din România, Edit. Univ. „Al. I. Cuza”
Iaşi.
Sârbu, I. Ştefan, N., Ivănescu, Lăcrămioara, Mânzu, C. (2001) – Flora ilustrată a plantelor
vasculare din estul României, vol. I-II, Edit. Univ. „Al. I. Cuza” Iaşi.
Seghedin, T. G. (1983) – Rezervaţiile naturale din Bucovina, Edit. Sport-Turism, Bucureşti.
Strahler, A. (1973) – Geografie fizică, Edit. Şt. şi Ped., Bucureşti.
Stugreu, B. (1965) – Ecologia generală, Edit. Did. şi Ped., Bucureşti.
Ştefan, N., Ivănescu, Lăcrămioara (2002) – Elemente de morfologie şi taxonomie vegetală,
Edit. Univ. „Al. I. Cuza” Iaşi.
Voiculescu, M. (2002) – Biogeografie. Caiet de lucrări practice, Edit. Mirton, Timişoara.
Walter, H. (1974) – Vegetaţia Pământului, Edit. Şt., Bucureşti.
* * * (1983) – Geografia României,vol. I - Geografia Fizică, Edit. Academiei.

76