Vasile Alecsandri

Hora Unirii

Hai să dăm mână cu mână

Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!

Iarba rea din holde peară!

Peară duşmănia-n ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi omenie!

Măi muntene, măi vecine,

Vină să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire,
Şi la moarte cu-nfrăţire!

Unde-i unul, nu-i putere

La nevoi şi la durere.
Unde-s doi, puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!

Amândoi suntem de-o mamă,

De-o făptură şi de-o samă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.

Amândoi avem un nume,

Amândoi o soartă-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!
 Vin' la Milcov cu grăbire
Să-l secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Şi să vadă sfântul soare

Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!

ŢARA. POPORUL-Alexandra Vlahuță

Dunărea, Marea, Carpaţii şi Prutul — iată cele patru hotare cari-ngrădesc pământul
Ţării Româneşti. Am fost trăit, pe vremuri, în graniţi mai largi. S-au fost învârtit, pe
vremuri, paloşele sclipitoare ale Voievozilor noştri şi peste Carpaţi şi peste Prut.
Dar s-au vărsat încoace înecuri de potop, neamuri pe neamuri s-au împins —
noroade, ce nu le mai încăpea lumea, au curs mereu peste noi şi-a trebuit — ca să
putem trăi — să ne mai strângem ţara, şi de la miazănoapte şi de la răsărit.

Aduşi în Dacia de împăratul Traian, rămaşi aici, în urma celei mai vajnice lupte ce-
au văzut timpurile vechi, am păstrat în sângele nostru vitejia acelor două popoare
mari din care ne tragem, şi nu o dată, în zbuciumul atâtor veacuri, ne-am arătat
urmaşii vrednici şi ai legionarilor biruitori, care au vânzolit lumea şi-au abătut
codrii, ca să răzbată în cetatea lui Decebal, şi ai uriaşilor învinşi, care — ne mai
putându-se apara — şi-au dat o moarte aşa de măreaţă şi de tragică în flăcările
Sarmisegetuzei. De-atunci au trecut aproape două mii de ani. Multe războaie am
avut şi multe nenorociri ne-au călcat în vremea asta. Vijelii cumplite-au trecut peste
noi, la toate-am ţinut piept, şi nu ne-am dat, ş-aici am stat. Ca trestia ne-am îndoit
sub vânt, dar nu ne-am rupt.

Şi-am rămas stăpâni pe moşioara noastră. Ştie numai bunul Dumnezeu cu cât sânge
ne-am plătit noi pământul acesta, scump tuturor românilor, scump pentru
frumuseţile şi bogăţiile lui, scump pentru faptele măreţe şi înălţătoare care s-au
petrecut pe el.

Odihnească-n pace gloriosul Ștefan, că n-au fost spuse în deşert cuvintele mândre
şi-nţelepte pe care ni le-a lăsat cu limbă de moarte: "Dacă duşmanul vostru ar cere
legăminte ruşinoase de la voi, atunci mai bine muriţi prin sabia lui decât să fiţi
privitori împilării şi ticăloşiei ţării voastre. Domnul părinţilor voştri, însă, se va
îndura de lăcrimile slugilor sale şi va ridica dintre voi pe cineva carele va aşeza
iarăşi pe urmaşii voştri în voinicia şi puterea de mai înainte".

Din straşina munţilor ce-nalţă marginea ţării de la Severin până la Dorohoi, râuri
frumoase, dătătoare de viaţă, şi nenumărate pâraie se despletesc, în cărări de argint,
peste-ntinsele şesuri ale Valahiei şi printre dealurile blânde ale Moldovii. Singură
câmpia Ialomiţei s-aşterne tăcută, netedă, uscată — vast ostrov însetat, în mijlocul
atâtor ape ce-mpodobesc pământul României. Doarme sub şuierul vânturilor
deşertul larg, nemărginit al Bărăganului. De mii de ani visează râuri limpezi şi
lacuri sclipitoare: în zilele senine de vară visu-i se răsfrânge-n undele aerului şi-
ngână peste lanurile şi bălăriile uscate ale pustiului acele ape vrăjite, amăgitoare ale
"mirajelor", aşa de frumos numite de popor "apa morţilor".

Călătorii străini care-au străbătut văile României pe drumuri hrintuite, în căruţele

de poştă de-acum patruzeci de ani, cu greu ar mai cunoaşte astăzi locurile pe unde-
au umblat. Li s-ar părea că altă ţară s-a pus între Carpaţi şi Mare. Şi-ntr-adevăr, o
ţară nouă s-a ridicat de-atunci în răsăritul Europii. Moşia lui Mircea ş-a lui Ştefan,
libera şi mândra Românie de azi nemaicrescând în lături, a trebiut să crească-n sus,
şi saltă zi cu zi — o saltă puterea tinereţii şi setea de lumină! Din hotar în hotar, în
lung şi-n lat, o prind acum, ca-ntr-o reţea, şosele netede, pietruite, şi linii ferate,
înşirând pe firele lor oraşele-nfloritoare şi sutele de fabrici ce scot la lumină
bogăţiile ţării.

Astăzi, capitala noastră, care-a stat pitită prin munţi atâtea veacuri, sporeşte —
sigură şi puternică — în mijlocul câmpiei dunărene, ridicând palat lângă palat, pe
unde-şi păştea odinioară turmele legendarul Bucur. Şi largi îşi deschid acum porţile
altarele luminii — treptat poporul se înviorează, se deşteaptă, la o viaţă de pace şi
de muncă roditoare.

În faţa scundelor şi sărăcăcioaselor chilii, unde-acum optzeci de ani dascălul Lazăr

punea în mâna copiilor cea dintâi carte românească, se-nalţă falnic palatul
universităţii, iar pe locul acela sfânt s-au aşezat trei statui: Eliade, Mihai Viteazu,
Gheorghe Lazar — poetul, eroul şi apostolul.

Două mari bulevarde taie-n cruciş oraşul. Dâmboviţa se minunează de strălucirea şi

mândreţa-n care se desfac malurile ei, ascunse până mai dăunăzi sub rădiuri77 de
sălcii.

De-aici, din mijlocul capitalei zgomotoase, îmi întorn gândurile pe unde am

umblat. Multe din locurile frumoase pe care le-am văzut îmi revin acum, învăluite
în farmecul depărtării, şi parcă mă dojenesc, unele că n-am spus destul, altele că n-
am spus nimic de ele. Multe vor fi iarăşi pe care nu le-am văzut încă. Dar ceea ce
se ridică mai luminos şi mai sfânt în mijlocul amintirilor mele, podoaba cea mai
aleasă şi mai mândră-ntre podoabele ţării, este poporul românesc. În sufletu-i larg,
nespus de duios, lămurit în focul atâtor suferinţi, am găsit izvorul curat al
frumoaselor lui cântece şi înţelesul istoric al trăiniciei şi stăruinţii noastre pe acest
pământ. În marea lui putere de muncă, de luptă şi de răbdare, în mintea lui trează
şi-n inima lui caldă am găsit sprijinul speranţelor noastre şi dezlegarea înaltei
chemări a neamului nostru. Îl urmăresc cu gândul de-a lungul veacurilor, îl văd cu
pieptul dezvălit în zloată şi-n bătălii, muncind ca să plătească dările ţării, luptând ca
să-şi apere pământul, căzând şi ridicându-se iar, murind în şes şi renăscând în
munţi, pururea tânăr, pururea mândru, cu toate nevoile ce-au dat să-l răpuie, şi mă-
ntreb: ce popor a avut pe lume o soartă mai aprigă şi mai zbuciumată, ce neam de
oameni a stat mai viteaz şi mai întreg în faţa atâtor dureri!

Unde-ar fi ajuns el astăzi dac-ar fi fost lăsat în pace!...

"O lacrimă-i tremură-n glas, şi graiul lui e un suspin", zice Michelet vorbind de
poporul român.
În adevăr, suferinţile acestea au pus o blândeţă divină pe figura ţăranului nostru.
Inima lui e plină de milă pentru cei nenorociţi, şi limba lui e dulce şi plină de
mângâieri.

Câtă gingăşie e în cântecul cu care-şi adorm ţărancele copiii:

“Nani, nani, puişor”

Şi cu ce vorbe sfâşietoare, adânci ca şi durerea din care-au izvorât, îşi petrec morţii
la groapă:

“Dragile mamei sprincene,

Cum o să fiţi buruiene!
Dragii mamii ochişori,
Cum o să vă faceţi flori!...”

Într-o ţară aşa de frumoasă, c-un trecut aşa de glorios, în mijlocul unui popor atât
de deştept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie, şi cum să nu-ţi ridici
fruntea, ca falnicii strămoşi de odinioară, mândru că poţi spune: "Sunt român!"

CASTELUL PELEȘ
Castelul Peleș este un palat din Sinaia, construit între anii 1873 și 1914. Construită ca reședință
de vară a regilor României, clădirea se află, în prezent, în proprietatea Familiei Regale a
României și adăpostește Muzeul Național Peleș.

Localizare

Castelul Peleș este situat în Sinaia, pe Valea Prahovei, (la 44 km de Brașov și la 122 km de
București), pe drumul european E60 (DN1). Pe calea ferată există numeroase trenuri care pleacă
din Ploiești sau Brașov cu destinația Sinaia.

Castelul Peleș din Sinaia, reședința de vară a regilor României, a fost construit la dorința regelui
Carol I al României, după planurile arhitecților Johannes Schultz, Carol Benesch[2] și Karel
Liman, și a fost decorat de celebrii decoratori J. D. Heymann din Hamburg, August Bembé din
Mainz și Bernhard Ludwig din Viena.
Castelul Peleș este unul dintre cele mai importante edificii de tip istoric din România, având
caracter de unicat și este, prin valoarea sa istorică și artistică, unul din cele mai importante
monumente de acest fel din Europa celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea.
 Castelul Bran
Castelul Bran (în germană Törzburg, în maghiară Törcsvár) este un monument istoric și
arhitectonic situat în Pasul Bran-Rucăr, la 30 de kilometri de Brașov.

Istorie

Un document emis de regele Ludovic I al Ungariei (1342-1382) la 17 noiembrie 1377 în Zvolen

le confirmă sașilor din Scaunul Brașovului (totaque communitas Saxonum sedis Brassouiensis)
dreptul de a ridica, conform promisiunii, pe cheltuiala și cu meșterii lor, o nouă cetate de piatră la
Bran (promiserunt novum castrum in lapide Tydrici edificare). Cu această ocazie, regele le
promite brașovenilor că, dacă Țara Românească va ajunge "în mâinile noastre", atunci vama va fi
mutată de la Rucăr (Ruffa Arbor) la Bran. Referința din textul documentului din 1377 cu privire
la o "nouă cetate de piatră" permite deducția că fortificația de piatră, ce urma să fie edificată pe
acest loc, a fost precedată de o întăritură de graniță mai veche. Această cetate, probabil din lemn,
a fost ridicată de cavalerii teutoni între 1211-1225. Ea îi este atribuită magistrului Theodorikus.
În secolul al XIII-lea, teritoriul cetății Bran a fost supus jurisdicției comitatului regal de Alba
Iulia.

Prezent

Castelul Bran se situează la mai puțin de 30 km de Brașov, pe șoseaua ce pornește din vechiul
cartier Bartolomeu și leagă Brașovul de Câmpulung. Castelul Bran este construit pe o stâncă,
într-un punct cheie din punct de vedere strategic.

În prezent, în muzeul de patru etaje sunt expuse colecții de mobilier, costume, arme și armuri, iar
Domeniul Bran cuprinde, de asemenea, Parcul Regal cu cele două lacuri, Casa de ceai, Casa
administratorului și Casa Principesa Ileana.
Palatul Culturii Iași
Palatul Culturii - palat al muzeelor, recunoscut ca efigie a orașului Iași, a fost construit în stil
neogotic și a reprezentat una din ultimele expresii ale romantismului în arhitectura oficială.

Deși nu este construit peste temelii antice, după cum se presupunea la începutul secolului al
XX-lea, Palatul se înalță, în parte, peste ruinele curtilor domnești medievale, menționate
documentar în 1434.

Au fost folosite, parțial, și temeliile vechiului palat (neoclasic) din vremea voievodului
Alexandru Moruzi (1806-1812), refăcut de Mihail Sturza (1841-1843) si demantelat în 1904.

De la aceasta construcție a moștenit Palatul legenda celor 365 camere, corespunzătoare zilelor
anului.

Edificiul, ridicat intre 1906-1925, este creația cea mai însemnată a arhitectului roman I.D.
Berindei, format la școala pariziană.

Din punct de vedere decorativ, în holul central se remarcă un mozaic figurativ în care sunt
dispuse concentric diverse reprezentări de bestiarum gotic: acvila bicefală, dragonul, grifonul,
leul.

Deasupra holului se găsește un luminator în care, inițial, a fost amenajată o seră.

În ciuda aspectului arhaicizant, la construirea Palatului, blocurile de piatră au fost înlocuite cu

materiale ușoare și mai putin costisitoare.

În plus, la decorarea unor săli, s-a folosit în premieră un material brevetat de Henri Coandă,
denumit bois-ciment, care imită lemnul de stejar.

Remarcabile sunt și elementele de feronerie decorativă, care se pot admira, de exemplu, la ușile
de la Sala Voievozilor.

Clădirea a fost, de asemenea, dotată cu facilități ultramoderne pentru epoca respectivă, cum ar fi
iluminatul electric, încălzirea (sistem pneumatic), ventilația, termostatele, aspiratoarele, care
porneau toate de la subsol, unde se afla centrala mașinilor.

De asemenea, ținând cont de cele 14 incendii care au afectat clădirile anterioare Palatului,
Berindei a ignifungat lemnăria podului cu un produs intitulat orniton, pentru acoperiș utilizând un
material special, denumit eternita.

Clădirea inaugurată pe 11 octombrie 1925 a servit drept Palat Administrativ și de Justiție până în
1955, când a fost destinat găzduirii unora din cele mai de seamă instituții culturale ale orașului
Iași, reunite astăzi sub denumirea de Complexul Național Muzeal „Moldova” Iași.
Mănăstirea Săpânța-Peri
Mănăstirea Săpânța-Peri este un așezământ monahal din Transilvania, aflat pe teritoriul nordic al
satului Săpânța din județul Maramureș.

Mănăstirea Peri Săpânţa este unul dintre cele mai reprezentative lăcăşuri de cult pentru întreaga
zonă a Maramureşului.Este cea mai înaltă biserică de lemn din lume, ceea ce a făcut ca ea să fie
înscrisă în Cartea Recordurilor. Fiind amplasată într-un parc dendrologic, într-un spaţiu mirific
dintr-o pădure seculară, aceasta se află la numai 800 de metri de graniţa cu Ucraina şi la 25 de km
de Negreşti Oaş.

Lăcăşul se remarcă prin turla sa, de o înălţime impresionantă, ce măsoară 78 de metri. Datorita
acestei imense turle, mănăstirea este vizibilă chiar de la 5 km depărtare, fiind o atracţie turistică
ce stârneşte interesul turiştilor În anul 1391, nepoții lui Dragoș Vodă au dăruit Mănăstirii Peri
terenuri și bunuri, fiind ridicată o biserică din piatră. Mai bine de 300 de ani, această biserică de
piatră a fost folosită ca sediu al Episcopiei Române a Maramureșului, fiind ulterior ridicat de
către meșterul Ioan Macarie un lăcaș care să servească drept loc de rugăciune pentru comunitatea
greco-catolică din împrejurimi. Mănăstirea purta pe vremea voievozilor Dragoșești hramul
Sfântul Arhanghel Mihail. La Săpânța-Peri au fost traduse și copiate în română pentru prima dată
„Psaltirea”, „Evanghelia”, „Legenda duminicii”, „Codicele Voroțean” și „Faptele Apostolilor”.
Ansamblul sculptural Constantin Brâncuși de la Târgu-Jiu
Ansamblul sculptural al lui Constantin Brâncuși de la Târgu Jiu, cunoscut și sub numele de
Ansamblul monumental „Calea Eroilor” de la Târgu Jiu, este un omagiu adus eroilor căzuți în
timpul Primului Război Mondial, proiectat și construit de Constantin Brâncuși. Cele patru
componente sculpturale — Masa tăcerii, Aleea scaunelor, Poarta sărutului și Coloana fără sfârșit
— sunt dispuse pe aceeași axă, orientată de la apus spre răsărit, cu o lungime de 1275 m.

Masa tăcerii, lucrată în calcar, reprezintă masa dinaintea confruntării cu bătălia la care urmează
să participe combatanții. Timpul este dispus în clepsidrele-scaune care-l măsoară. Totul decurge
în tăcere

Poarta sărutului, construită din travertin, este poarta prin care se face trecerea spre o altă viață.
Motivul sărutului, prezent pe stâlpii porții, ar putea fi interpretat și ca ochii care privesc spre
interior

Coloana infinitului, sau a „sacrificiului infinit”, considerată de către Sydnei Geist punctul de
vârf al artei moderne, reprezintă un adevărat „testament spiritual” al artistului, un adevărat axis
mundi, menit parcă să sprijine în veșnicie bolta cerului. Înaltă de 29,33 m, este constituită din 16
romboidale din fontă .Ansamblul a fost inaugurat la data de 27 octombrie 1938.

Constantin Brâncuși (n. 19

februarie 1876 Hobița, Peștișani, Gorj,
România – d. 16 martie 1957 Paris,
Franța) a fost un sculptor român cu
contribuții covârșitoare la înnoirea
 Mănăstirile din Bucovina
Mănăstirea Moldovița
Mănăstirea Moldovița este una din vechile așezări călugărești, cu un important și glorios trecut
istoric, situată în comuna Vatra Moldoviței din județul Suceava, la o distanță de circa 15 km de
comuna Vama.
Istoric
Originea acestei mănăstiri rămâne învăluită în negura vremii, tradiția amintind de existența ei
încă din timpul voievozilor Mușatini, care au ocrotit-o.
Sub pașnica domnie a lui Alexandru cel Bun, ocrotită și înzestrată de ctitori, mănăstirea a dăinuit
până la sfârșitul secolului al XV-lea când, din cauza unei alunecări de teren, s-a prăbușit. Ruinele
ei se văd și astăzi, la circa 500 m distanță de actuala mănăstire. La S-E se află pârâul Ciumărel[4]
și Valea numită a Ciumârnei.
Voievodul Petru Rareș, iubitor de artă ca și tatăl său, Ștefan cel Mare, vrând să continue existența
Mănăstirii Moldovița, a ales locul puțin mai la șes de vechea biserică a lui Alexandru cel Bun și a
construit actuala biserică a Moldoviței în anul 1532, închinând-o aceluiași hram „Buna Vestire”.
În aceeași epocă, Domnul împrejmuiește Biserica cu ziduri și turnuri de apărare, dându-i aspectul
unei mici fortărețe.
Mănăstirea Sucevița
Mănăstirea Sucevița este o mănăstire ortodoxă din România, construită între anii 1583-1586 și
situată în satul Sucevița din comuna omonină (județul Suceava), la o distanță de 18 km de
municipiul Rădăuți.

Istoric

Tradiția așază pe valea râului Sucevița, între dealuri, o biserică din lemn și o schivnicie de pe la
începutul veacului al XVI-lea.

Legenda spune că, mai târziu, pentru răscumpărarea a cine știe căror păcate, o femeie a adus cu
carul ei tras de bivoli, timp de treizeci de ani, piatra necesară actualei construcții. Documentar,
mănăstirea este atestată la 1582, în vremea voievodului Petru Șchiopul.

Monumentul este în realitate ctitorie comună a familiilor Movileștilor (mari boieri, cărturari și
chiar domnitori ai Moldovei și Țării Românești, sec. XVI-XVII). Construit în stilul arhitecturii
moldovenești - îmbinare de elemente de artă bizantină și gotică, la care se adaugă elemente de
arhitectură ale vechilor biserici de lemn din Moldova, edificiul, de mari proporții, păstrează
planul trilobat și stilul statornicit în epoca lui Ștefan cel Mare, cu pridvorul închis.
Cetatea Alba Carolina
Cetatea Alba Carolina este unica in tara prin stilul Vauban, ceea ce inseamna ca intreaga
suprafata a cetatii este cuprinsa intr-o forma de stea cu sapte colturi, cu cate un bastion in fiecare
extremitate. Chiar si astazi mai putem vedea ruine din prima asezare in zona cetatii, un castru
dacic-roman, care a existat o perioada lunga de timp, chiar si in vremurile medievale.

Ansamblul - compus din trei sisteme de apărare - prezintă caracteristici specifice primului și celui
de al doilea sistem Vauban.

Corpul principal al cetății este de forma unui heptagon neregulat, cele șapte bastioane conferindu-
i o imagine stelată tipică sistemelor de acest gen. Trinitatea este cel mai mare bastion și are un
blazon încoronat cu câmpuri multiple și frunze de acant. Celelalte sunt Sfântul Ștefan, Eugeniu
de Savoia, Sfântul Mihail, Sfântul Carol, Sfântul Capistrano și Sfânta Elisabeta.

Planul cetății a fost trasat în jurul axelor reprezentate de cele 6 porți (3 spre est și restul spre
vest), din care cea principală se află în partea de est. Porțile vestice făceau – la origine – legătura
cu terenul de instrucție al armatei. Artera principală de circulație în interiorul cetății este între
porțile IIl-IV-V-VI.

PRIMA POARTĂ
POARTA A II-A A CETĂȚII

POARTA A III-A A CETĂȚII

 Obeliscul lui Horea, Cloșca și Crișan din Alba Iulia
Obeliscul lui Horea, Cloșca și Crișan din Alba Iulia este situat pe str. Mihai Viteazul, în fața
porții a treia a cetății Alba Carolina. A fost ridicat în 1937 din inițiativa Societății ASTRA, cu
contribuția populației, fiind închinat memoriei conducătorilor răscoalei de la 1784-1785, conduse
de Horea, Cloșca și Crișan.

Obeliscul, ridicat în doar câteva luni, a fost inaugurat în prezența regelui Carol al II-lea al
României și a lui Mihai, voievod de Alba Iulia la 14 octombrie 1937.

Monumentul, cu înălțimea de 22,5 metri, este opera sculptorului Iosif Fekete, cunoscut și ca Iosif
Fekete Negrulea, și a arhitectului Octavian Mihălțan.