Sei sulla pagina 1di 235

Marc Levy

Prima noapte
„Fiecare dintre noi are în el ceva dintr­un Robinson aşteptat de o lume nouă, pe
care s­o descopere, şi de un Vineri, pe care să­l întâlnească.”
  Eléonore WOOLFIELD

„Povestea asta este adevărată, de vreme ce am inventat­o.”
  Boris VIAN

  Numele meu este Walter Glencorse şi sunt directorul administrativ al 
Academiei Regale de Ştiinţe din Londra. L­am întâlnit pe Adrian acum vreun 
an, când a fost repatriat de urgenţă de pe situl astronomic Atacama, din Chile, 
unde explora cerul, în căutarea stelei originare.
  Adrian este un astrofizician de mare talent şi, în răstimp de câteva luni, 
am devenit prieteni în adevăratul sens al cuvântului.
  Deoarece el nu visa decât un singur lucru – să­şi continue lucrările 
privind originea Universului – iar eu mă aflam într­o situaţie profesională cum 
nu se poate mai dificilă, bugetul pe care îl gestionam fiind la pământ, l­am 
convins să se prezinte în faţa unei fundaţii ştiinţifice care organiza, la Londra, 
un concurs încununat cu un premiu generos.
  Aşa se face că, săptămâni de­a rândul, am repetat împreună discursul de
prezentare a proiectului său. În această perioadă, între noi s­a legat o frumoasă
prietenie; dar v­am spus deja că suntem prieteni, nu­i aşa?
  Câştigătorii concursului n­am fost noi: premiul i­a fost atribuit unei 
tinere arheologe, pe cât de impetuoasă, pe atât de hotărâtă. Ea conducea 
lucrările de săpături în Valea Omo, din Etiopia, când o furtună de nisip i­a 
distrus şantierul şi a silit­o să se întoarcă în Franţa.
  În seara când a început totul, ea se afla la Londra, ca şi noi, în speranţa 
că va câştiga premiul, pentru a se întoarce în Africa şi a­şi continua cercetările 
cu privire la originea omului.
  Neprevăzutul vieţii este straniu: Adrian o întâlnise pe Keira, tânăra 
arheologă, în trecut. Trăiseră o dragoste de­o vară, dar, de atunci, nu se mai 
văzuseră.
  Ea îşi serba victoria; el, eşecul. Şi­au petrecut noaptea împreună, iar a 
doua zi, de dimineaţă, Keira a plecat, lăsându­i lui Adrian un pandantiv ciudat,
adus din Africa. Acesta era un fel de piatră găsită în craterul unui vulcan de 
către un băieţel etiopian, Harry, luat sub aripa Keirei, care se ataşase profund 
de el.
  După plecarea ei, Adrian a descoperit într­o noapte, pe furtună, că 
pandantivul avea nişte proprietăţi uluitoare. Când o lumină puternică – aşa 
cum este, de exemplu, fulgerul – îl traversa, acesta proiecta milioane de puncte 
luminoase.
  Adrian a înţeles destul de iute despre ce era vorba. Oricât ar părea de 
uimitor, aceste puncte înfăţişau o hartă a bolţii cereşti, dar nu una obişnuită, 
ci un fragment de cer, o reprezentare a poziţiei stelelor aşa cum se găseau ele 
deasupra Pământului, cu patru sute de milioane de ani în urmă.
  Însufleţit de această extraordinară descoperire, Adrian a plecat s­o caute 
pe Keira în Valea Omo.
  Din păcate, Adrian şi Keira nu erau singurii care se interesau de straniul 
obiect. Când Keira fusese la Paris ca să­şi viziteze sora, îl cunoscuse pe un 
bătrân profesor de etnologie, un anume Ivory. Acesta a intrat în legătură cu 
mine şi, până la urmă, m­a convins – în cel mai urât mod, trebuie să recunosc 
– să­l încurajez pe Adrian să­şi continue cercetările.
  În schimbul serviciilor mele, mi­a înmânat o mică sumă de bani şi mi­a 
promis că va face o generoasă donaţie către Academie, dacă cercetările lui 
Adrian şi ale Keirei vor fi încununate cu succes. Am acceptat târgul. Pe atunci, 
nu ştiam că Adrian şi Keira aveau pe urme o organizaţie secretă care, spre 
deosebire de Ivory, nu voia cu nici un preţ ca ei să­şi atingă scopul, 
descoperind celelalte fragmente ale pietrei.
  Adrian şi Keira aflaseră de la bătrânul profesor că obiectul găsit în 
vulcanul stins nu era singurul de acest fel. Undeva, pe faţa Pământului, se mai 
găseau încă patru­cinci fragmente asemănătoare. Ca urmare, hotărâseră să le 
găsească.
  Această căutare i­a purtat din Africa în Germania, din Germania în 
Anglia, din Anglia la frontiera Tibetului, apoi, survolând clandestin Birmania, 
până în arhipelagul Andaman; acolo, în insula Narcondam, Keira a dezgropat o 
a doua piatră asemănătoare cu a ei.
  De îndată ce fragmentele au fost reunite, s­a produs un fenomen ieşit din
comun: s­au atras ca doi magneţi, au căpătat o culoare de un albastru 
nemaivăzut şi au început să sclipească în mii de focuri. Motivaţi şi mai mult de 
noua lor descoperire, Adrian şi Keira s­au întors în China, fără să ţină cont de 
avertismentele şi ameninţările primite din partea organizaţiei secrete.
  Printre membrii acesteia – care poartă, fiecare, numele unui mare oraş – 
un lord englez, Sir Ashton, acţionează pe cont propriu, hotărât să pună capăt 
călătoriei lui Adrian şi a Keirei.
  Doamne, ce am făcut când i­am îndemnat să continue? De ce n­am 
înţeles mesajul, atunci când un preot a fost asasinat sub ochii noştri? De ce nu
mi­am dat seama de gravitatea situaţiei, de ce nu i­am spus, pe loc, 
profesorului Ivory să se descurce fără mine? Cum de nu l­am prevenit pe 
Adrian că era manipulat de bătrânul ăla… şi de mine, care îi sunt, chipurile, 
prieten?
  Pe când se pregăteau să plece din China, Adrian şi Keira au fost victimele
unui groaznic atentat. Pe un drum de munte, o maşină le­a împins vehiculul 
4x4 într­o prăpastie. Apoi, acesta a dispărut în apele Fluviului Galben. Adrian a
fost salvat de la înec de nişte călugări aflaţi pe mal în momentul accidentului, 
dar corpul Keirei nu a mai apărut.
  Revenit la Londra, după convalescenţă, Adrian a refuzat să­şi reia 
ocupaţia. Îndurerat de pierderea Keirei, şi­a căutat refugiul în casa părintească 
din insuliţa grecească Hydra. Adrian era născut din tată englez şi mamă 
grecoaică.
  Au trecut trei luni. În timp ce el suferea din cauză că­şi pierduse iubita, 
eu mă perpeleam, înnebunit din pricina sentimentului de vină, când am primit,
la Academie, un colet expediat anonim, din China, pe numele lui.
  În el se găseau lucrurile pe care le abandonase, împreună cu Keira, într­o
mănăstire, şi o serie de fotografii unde am recunoscut­o imediat pe tânăra lui 
prietenă. Avea pe frunte o cicatrice ciudată. O cicatrice pe care nu o mai 
văzusem niciodată până atunci. L­am informat pe Ivory, care m­a convins, în 
cele din urmă, că asta putea fi dovada că ea supravieţuise.
  De sute de ori am vrut să păstrez tăcerea, să­l las pe Adrian în pace; dar 
cum să­i ascund aşa ceva?
  Atunci, m­am dus la Hydra şi, din nou – tot din cauza mea – Adrian a 
luat, plin de speranţă, avionul de Pekin.
  Dacă scriu aceste rânduri, o fac cu intenţia de a i le arăta, într­o zi, lui 
Adrian, mărturisindu­mi, astfel, vinovăţia. În fiecare seară, mă rog să le poată 
citi şi să mă poată ierta pentru răul pe care i l­am făcut.
  Atena, 25 decembrie a.c.
  Walter Glencorse, Director Administrativ al Academiei Regale de Ştiinţe.
  CAIETUL LUI ADRIAN.
  Camera 307. Prima oară când am dormit aici, n­am fost deloc atent la 
privelişte; pe vremea aia, eram fericit, iar fericirea te face distrat. M­am aşezat 
la micul birou din dreptul ferestrei. Pekinul se întinde în faţa mea, şi niciodată, 
de când mă ştiu, nu m­am mai simţit atât de pierdut. Până şi ideea de a 
întoarce capul spre pat mi se pare insuportabilă. Absenţa ta a intrat în mine ca 
o mică moarte care îşi croieşte neîncetat drumul. Ca o cârtiţă, în pântecele 
meu. Am încercat cu tot dinadinsul s­o anesteziez, stropindu­mi din belşug, cu 
baijiu, micul dejun, dar nici măcar alcoolul de orez n­a izbutit.
  Zece ore cu avionul, fără să închid ochii. Trebuie să dorm înainte de­a 
porni la drum. Câteva clipe de inconştienţă, atâta cer, un moment de abandon, 
în care să nu mai văd defilând în mintea mea ceea ce am trăit aici.
  Eşti acolo?
  Aşa m­ai întrebat prin uşa băii, cu câteva luni în urmă. Acum, nu mai 
aud decât clipocitul picăturilor de apă care se preling din robinetele uzate şi se 
lovesc de faianţa chiuvetei vechi.
  Dau scaunul deoparte, îmi pun pardesiul şi ies din hotel. Un taxi mă lasă
în parcul Jingshan. Traversez grădina de trandafiri şi păşesc pe podul de piatră
ce se arcuieşte peste un bazin.
  Sunt fericită că mă aflu aici.
  Şi eu eram. Dacă aş fi ştiut măcar spre ce destin alergam, inconştienţi, 
îndrăgostiţi de descoperiri. Dacă aş putea opri timpul în loc, l­aş opri exact în 
clipa asta. Dacă m­aş putea întoarce în urmă, aici m­aş întoarce…
  M­am întors în faţa trandafirului alb de pe o alee a parcului Jingshan, 
locul unde îmi exprimasem această dorinţă. Dar timpul nu se oprise în loc.
  Intru în Oraşul Interzis prin poarta de nord şi rătăcesc pe alei. Singurele 
mele călăuze sunt câteva amintiri despre tine.
  Caut o bancă de piatră, o stâncă neobişnuită, de lângă un copac înalt, 
unde, nu prea de mult, stătuse o pereche de chinezi foarte bătrâni. Poate că, 
dacă i­aş regăsi, aş afla puţină alinare; în zâmbetul lor mi se păruse că citesc 
făgăduinţa unui viitor pentru noi doi. Dar poate că râdeau, pur şi simplu, de 
soarta care ne aştepta.
  În cele din urmă, am găsit banca, neocupată. M­am lungit pe ea. 
Ramurile unei sălcii se mişcă, bătute de vânt, legănându­mă cu dansul lor 
leneş. Sub pleoapele închise, chipul tău îmi apare neatins. Adorm.
  Sunt trezit de un poliţist, care mă roagă să părăsesc locul. Se lasă 
noaptea, vizitatorii nu mai sunt bine­veniţi.
  La hotel, îmi regăsesc camera. Luminile oraşului gonesc întunericul. Am 
smuls cuvertura de pe pat, am întins­o pe jos şi m­am ghemuit sub ea. Farurile
maşinilor desenează pe tavan arabescuri ciudate. La ce bun să mai pierd 
timpul? Oricum, n­am să mai adorm.
  Mi­am luat bagajul, am achitat nota la recepţie şi mi­am recuperat 
maşina din parcare.
  GPS­ul de bord îmi indică direcţia Xian. În apropierea oraşelor 
industriale, noaptea se face nevăzută, ca să reapară în bezna câmpiilor.
  M­am oprit la Shijiazhuang, ca să fac plinul, dar nu cumpăr nimic de 
mâncare. Tu mi­ai fi spus că sunt laş şi poate că n­ai fi greşit, dar nu mi­e 
foame. Şi, atunci, de ce să­l ispitesc pe diavol?
  După o sută de kilometri, zăresc sătucul părăsit din vârful unui deal. O 
iau pe drumul plin de hârtoape, hotărât să privesc de aici soarele ce răsare 
peste vale. Se spune că locurile păstrează amintirea clipelor trăite acolo de cei 
ce s­au iubit; poate că o fi vreo toană de­a mea, dar, în dimineaţa asta, am 
nevoie să cred că e adevărat.
  Străbat ulicioarele­fantomă şi las în urmă adăpătoarea din piaţa 
principală. Cupa găsită de tine în ruinele templului confucian a dispărut. Aşa 
cum ai prezis tu, cineva a luat­o şi trebuie să fi făcut cu ea ceea ce a crezut de 
cuviinţă.
  Mă aşez pe o piatră de la marginea falezei şi pândesc lumina: este 
orbitoare. Apoi, îmi continui drumul.
  Când trec prin Linfen, simt aceeaşi îngreţoşare ca în prima călătorie; un 
nor poluant înţepător îmi arde gâtlejul. Scot din buzunar bucata de material 
din care improvizaseşi nişte măşti. Am regăsit­o printre lucrurile care mi­au 
fost expediate în Grecia. În ea n­a mai rămas nici o urmă din parfumul tău, 
dar, punând­o la gură, îţi revăd fiecare gest.
  Traversând Linfenul, te­ai plâns:
  Mirosul ăsta e infernal…
  Dar, pentru tine, totul era un pretext ca să bombăni. Cât aş vrea să­ţi 
mai aud şi acum reproşurile.
  Şi, tot atunci, te­ai înţepat la deget, în timp ce îţi scotoceai prin bagaj, şi 
ai descoperit microfonul ascuns în geanta ta de voiaj. Ar fi trebuit să iau, chiar 
în seara aia, hotărârea de­a face cale­ntoarsă; nu eram pregătiţi pentru ceea ce 
ne aştepta, nu eram nişte aventurieri, ci numai doi oameni de ştiinţă, care se 
purtau ca doi puşti fără minte.
  Vizibilitatea este la fel de proastă şi trebuie să­mi gonesc gândurile astea 
negre, ca să mă concentrez asupra drumului.
  Îmi amintesc că, la ieşirea din Linfen, oprisem pe marginea şoselei şi mă 
mulţumisem să mă descotorosesc de microfon, fără să­mi fac griji în privinţa 
pericolului pe care îl reprezenta, preocupat fiind doar de această intruziune în 
intimitatea noastră. Atunci îţi mărturisisem că te doresc şi tot atunci refuzasem
să­ţi spun, mai mult din pudoare decât din joacă, tot ce iubeam la tine.
  Mă apropii de locul unde s­a produs accidentul, locul unde asasinii ne­
au împins în prăpastie, şi mâinile îmi tremură.
  Ar trebui să­i dai voie să ne depăşească.
  Fruntea mi se umple de broboane de sudoare.
  Încetineşte, Adrian, te implor!
  Ochii mă înţeapă.
  Nu e posibil, au ce au cu noi.
  Ţi­ai pus centura?
  Mi­ai răspuns „da” la această întrebare pusă pe tonul unui ordin. Prima 
izbitură ne proiectase înainte. Îţi revăd degetele strângând atât de tare mânerul 
de sprijin, încât falangele ţi se albiseră. Câte izbituri primiserăm în bara de 
protecţie până să ni se lovească roţile de parapet, până să alunecăm în hău?
  Te­am sărutat, în timp ce apele Fluviului Galben ne înghiţeau, mi­am 
adâncit privirile în ochii tăi, în timp ce ne înecam, am rămas cu tine până în 
ultima clipă, iubirea mea.
  Serpentinele se ţin lanţ, la fiecare viraj mă forţez să­mi controlez gesturile
din cale­afară de nervoase, să aduc maşina pe drumul drept. Să fi trecut oare 
de potecuţa ce ducea la mănăstire? De când am luat avionul spre China, toate 
gândurile mi se îndreaptă către acel loc. Bătrânul lama care ne­a oferit găzduire
este singura mea cunoştinţă de pe aceste meleaguri străine. Cine altul decât el 
mi­ar putea indica o pistă pentru a te regăsi, cine mi­ar putea da o informaţie 
care să­mi întărească speranţa firavă că eşti în viaţă? O fotografie a ta, în care 
ai o cicatrice pe frunte, o bucăţică de hârtie, pe care o scot din buzunar de o 
sută de ori pe zi, nu e mare lucru. Recunosc, în dreapta, intrarea pe acel 
drumeag. Am frânat prea târziu, maşina derapează; dau înapoi.
  Roţile vehiculului 4x4 se înfundă în noroaiele toamnei. A plouat toată 
noaptea. Opresc la liziera pădurii şi o iau pe jos. Dacă mai ţin bine minte, am 
de trecut printr­un vad şi de urcat pe coasta unei a doua coline; din vârf, voi 
vedea acoperişul mănăstirii.
  Mi­a luat cam o oră de mers pe jos până să ajung. În acest anotimp, 
râuleţul e mai umflat şi nu mi­a fost deloc uşor să­l trec. Din apele 
tumultuoase, abia dacă ies puţin la suprafaţă bolovani rotunzi şi alunecoşi. 
Dacă m­ai fi văzut făcând echilibristică într­o poziţie atât de puţin elegantă, îmi
închipui că m­ai fi luat peste picior.
  Gândul ăsta îmi dă curaj să continui.
  Pământul mustind de apă mi se lipeşte de tălpi şi am senzaţia că, în loc 
să înaintez, dau înapoi. Până să ajung în vârf, m­am căznit, nu glumă. Ud, plin 
de noroi, trebuie că arăt ca un vagabond şi mă întreb cum mă vor primi cei trei 
călugări care îmi ies în întâmpinare.
  Fără o vorbă, îmi fac un semn poruncitor să­i urmez. Ajungem la poarta 
mănăstirii, iar cel care, pe drum, verifica mereu ca nu cumva s­o şterg, mă 
conduce într­o săliţă. Seamănă cu aceea în care am dormit noi. Mă pofteşte să 
mă aşez, umple cu apă limpede o strachină, îngenunchează în faţa mea, mă 
spală pe mâini, pe picioare şi pe faţă. Apoi, îmi oferă nişte pantaloni de în şi o 
cămaşă curată, după care iese din încăpere; tot restul după­amiezii, n­aveam 
să­l mai revăd.
  Ceva mai târziu, un alt călugăr vine şi­mi aduce de­ale gurii; întinde pe 
jos o rogojină şi atunci înţeleg că, la noapte, voi dormi aici.
  Soarele era la scăpătat şi, când ultima rază de lumină a dispărut dincolo 
de linia orizontului, s­a înfăţişat, în sfârşit, cel pe care venisem să­l întâlnesc.
  — Nu ştiu ce vă aduce din nou aici, dar, cu excepţia cazului în care mi­
aţi anunţa intenţia dumneavoastră de a vă retrage aici, pentru meditaţie, v­aş fi
foarte recunoscător dacă aţi pleca de cum se face ziuă. Ne­aţi pricinuit, şi aşa, 
destule necazuri.
  — Aveţi vreo veste despre Keira, tânăra care mă însoţea? Aţi mai văzut­o?
L­am întrebat, neliniştit.
  — Îmi pare nespus de rău pentru ceea ce aţi păţit amândoi, dar, dacă v­a
dat cineva de înţeles că prietena dumneavoastră ar fi supravieţuit acestui 
accident îngrozitor, este o minciună. Nu am pretenţia că aş fi informat în 
legătură cu tot ceea ce se întâmplă în regiune, însă aşa ceva, credeţi­mă, aş şti.
  — Dar nu a fost un accident! Ne­aţi explicat că religia dumneavoastră vă 
interzice minciuna, aşa că vă întreb din nou: sunteţi sigur de moartea Keirei?
  — În acest loc, e inutil să ridicaţi tonul, n­ar avea nici un efect asupra 
mea şi, de altfel, nici asupra discipolilor mei. Nu sunt sigur, cum aş putea fi? 
Fluviul nu a înapoiat corpul prietenei dumneavoastră, asta e tot ce ştiu. Ţinând
cont de viteza curenţilor şi de adâncimea apei, nu­i de mirare. Iertaţi­mă că 
trebuie să insist asupra acestui gen de detalii, îmi închipui că vă e greu să le 
auziţi, însă dumneavoastră m­aţi întrebat.
  — Dar maşina a fost găsită?
  — Dacă răspunsul vă interesează cu adevărat, va trebui să le puneţi 
autorităţilor această întrebare, deşi nu v­aş sfătui deloc s­o faceţi.
  — De ce?
  — V­am spus că am avut necazuri, dar se pare că asta nu vă interesează 
cine ştie ce.
  — Ce fel de necazuri?
  — Credeţi că accidentul dumneavoastră n­a avut urmări? Poliţia specială 
a deschis o anchetă. Dispariţia unei cetăţene străine pe teritoriul chinez nu este
un fapt oarecare. Şi, cum autorităţilor nu le plac deloc mănăstirile noastre, am 
avut parte de nişte vizite destul de dezagreabile. Călugării noştri au fost supuşi 
unor interogatorii dure; şi, pentru că ne este interzis să minţim, am recunoscut
că v­am găzduit. Prin urmare, înţelegeţi de ce discipolii noştri nu văd cu ochi 
buni întoarcerea dumneavoastră printre noi.
  — Keira este în viaţă, trebuie să mă credeţi şi să mă ajutaţi.
  — Cea care vorbeşte acum e inima dumneavoastră; eu vă înţeleg nevoia 
de a vă agăţa de această speranţă, dar, refuzând să acceptaţi realitatea, nu 
faceţi decât să întreţineţi o suferinţă care vă va măcina pe dinăuntru. Dacă 
prietena dumneavoastră ar fi supravieţuit, ar fi apărut pe undeva şi am fi fost 
înştiinţaţi. În munţii ăştia, totul se află. Din păcate, mi­e tare teamă că a rămas
prizoniera fluviului; îmi pare sincer rău şi vă sunt alături în durerea 
dumneavoastră. Acum înţeleg de ce aţi făcut călătoria asta şi sunt mâhnit că 
tocmai eu sunt cel care trebuie să vă facă să ascultaţi de glasul raţiunii. E greu 
să purtaţi acest doliu fără un corp pe care să­l îngropaţi şi fără un mormânt la 
care să vă reculegeţi, dar sufletul prietenei pierdute este tot lângă 
dumneavoastră şi aşa va rămâne atât timp cât o veţi iubi.
  — Ah, vă rog, scutiţi­mă de balivernele astea! Eu nu cred nici în 
Dumnezeu, nici într­un altundeva mai bun decât aici.
  — Este dreptul dumneavoastră cel mai legitim; dar, pentru un om care 
nu a primit lumina credinţei, vă văd cam des în incinta unei mănăstiri.
  — Dacă Dumnezeul dumneavoastră ar fi existat, nu s­ar fi întâmplat 
nimic din toate astea.
  — Dacă m­aţi fi ascultat atunci când v­am sfătuit să nu întreprindeţi acel
periplu pe muntele Hua Shan, aţi fi evitat toată drama din pricina căreia 
suferiţi astăzi. Şi, din moment ce n­aţi venit aici pentru o retragere spirituală, 
este inutil să vă prelungiţi şederea. Odihniţi­vă în noaptea asta şi plecaţi. Nu vă
gonesc, căci nu­mi stă în putere, dar v­aş fi foarte recunoscător dacă n­aţi 
abuza de ospitalitatea noastră.
  — Dacă a supravieţuit, unde ar putea fi?
  — Întoarceţi­vă acasă!
  Călugărul s­a retras.
  Am stat aproape toată noaptea cu ochii larg deschişi, căutând o soluţie. 
Fotografia nu putea minţi. Vreme de zece ore, cât a durat zborul de la Atena la 
Pekin, am privit­o neîncetat şi continui s­o privesc şi acum, la lumina 
lumânării. Cicatricea de pe fruntea ta este o dovadă pe care aş dori­o de 
necombătut. Fiindu­mi cu neputinţă să dorm, mă ridic fără zgomot, apoi dau 
deoparte panoul din hârtie de orez, care foloseşte ca uşă. Călăuzit de o licărire 
slabă, înaintez pe un culoar ce duce spre o sală unde dorm şase călugări. Unul 
dintre ei trebuie să mă fi simţit, fiindcă se răsuceşte în aşternut şi inspiră 
adânc; din fericire, nu se trezeşte. Îmi continui drumul, păşesc tiptil peste 
corpurile culcate direct pe podea şi ies în curtea mănăstirii. Luna este la al 
treilea pătrar. În mijlocul curţii, este un puţ; mă aşez pe marginea lui.
  Un zgomot mă face să tresar şi o mână îmi astupă gura, înăbuşindu­mi 
orice încercare de a scoate vreo vorbă, îl recunosc pe lama, care îmi face semn 
să­l urmez. Ieşim din mănăstire şi ne îndreptăm, peste câmp, spre salcia cea 
înaltă, unde se întoarce, în sfârşit, cu faţa la mine.
  Îi întind fotografia Keirei.
  — Când o să înţelegeţi că ne puneţi pe toţi în primejdie, şi, în primul 
rând, pe dumneavoastră? Trebuie să plecaţi; aţi pricinuit şi aşa destule 
necazuri.
  — Ce necazuri?
  — Nu mi­aţi spus că accidentul dumneavoastră n­a fost deloc aşa ceva? 
De ce credeţi că v­am adus aici, departe de mănăstire? Nu mai pot avea 
încredere în nimeni. Cei care v­au pus gând rău n­au să mai dea greş şi a doua 
oară, dacă le oferiţi prilejul. Nu sunteţi prea discret, şi mi­e teamă că prezenţa 
dumneavoastră în zonă a fost deja reperată; în caz contrar, ar fi un miracol. 
Măcar de­ar dura până vă întoarceţi la Pekin şi luaţi avionul.
  — N­am să plec nicăieri până ce nu o găsesc pe Keira.
  — Trebuia s­o fi protejat înainte; acum, e prea târziu. Nu ştiu ce aţi 
descoperit împreună cu prietena dumneavoastră, şi nici nu vreau să ştiu, dar, 
încă o dată, vă implor să plecaţi!
  — Daţi­mi un indiciu cât de mic, o pistă pe care s­o urmez şi vă promit 
că în zori n­o să mai fiu aici.
  Călugărul mă priveşte ţintă şi tace; se întoarce şi pleacă înapoi spre 
templu. Îl urmez. Când ajungem în curte, mă conduce, tăcut, în camera mea.
  Soarele e deja sus, pe cer; decalajul orar şi oboseala călătoriei m­au 
doborât. Trebuie să fi fost aproape de prânz când lama a intrat în încăpere, 
aducând un bol de orez şi altul de supă, aşezate pe o planşetă de lemn.
  — Dacă aş fi surprins în timp ce vă servesc micul dejun la pat, aş fi 
acuzat că vreau să transform acest locaş de rugăciune într­o casă de oaspeţi, 
îmi spune el, zâmbind. Iată ceva cu care să vă hrăniţi înainte de­a porni din 
nou la drum. Fiindcă o să porniţi, cu adevărat, din nou la drum, nu­i aşa?
  Aprob din cap. Inutil să mă încăpăţânez; de la el, n­am să mai obţin 
nimic.
  — Atunci, drum bun, spune lama, înainte de­a se retrage.
  Când ridic bolul, descopăr o hârtie pliată în patru. O strâng, instinctiv, în
pumn şi mi­o strecor, cu discreţie, în buzunar. După ce dau gata micul dejun, 
mă îmbrac. Mor de nerăbdare să citesc ce mi­a scris lama, dar doi discipoli mă 
aşteaptă în faţa uşii şi mă conduc până la marginea pădurii.
  La despărţire, îmi dau un colet împachetat în hârtie kraft şi legat cu o 
sfoară de cânepă. Mă urc în maşină şi aştept până se îndepărtează călugării. 
Apoi, desfac biletul şi citesc textul care îmi este adresat.
  Dacă nu aveţi de gând să­mi urmaţi sfaturile, trebuie să ştiţi că am auzit 
vorbindu­se despre un tânăr călugăr intrat în mănăstirea Garther, la câteva 
săptămâni după accidentul pe care l­aţi suferit. Probabil că n­are nici o 
legătură cu căutările dumneavoastră, dar acest locaş primeşte foarte rar 
discipoli noi. Mi­a ajuns la urechi, de asemenea, că tânărul nu pare preafericit 
că s­a retras aici. Nimeni nu mi­a putut spune cine este. Dacă vă încăpăţânaţi 
să continuaţi această anchetă nesăbuită, îndreptaţi­vă spre Chengdu. Odată 
ajuns acolo, vă recomand să vă abandonaţi maşina. Regiunea spre care vă veţi 
îndrepta, după aceea, este foarte săracă, iar un vehicul 4x4 ar atrage atenţia, 
lucru de care v­aţi lipsi bucuros. La Chengdu, puneţi­vă hainele pe care vi le­
am trimis; ele vă vor ajuta să vă pierdeţi mai uşor printre locuitorii văii. Luaţi 
un autobuz în direcţia muntelui Yala. În continuare, nu ştiu ce sfat să vă mai 
dau; unui străin îi este imposibil să pătrundă în mănăstirea Garther, dar, cine 
ştie, poate că vă va surâde norocul.
  Fiţi prudent, nu sunteţi singur. Şi, mai ales, ardeţi hârtia asta.
  De Chengdu mă despart opt sute de kilometri; ca să ajung acolo, îmi vor 
trebui nouă ore.
  Mesajul preotului budist nu­mi lasă prea multe speranţe. Oare să fi scris 
rândurile astea numai şi numai ca să mă îndepărteze? Dar nu­l cred în stare de
o asemenea cruzime. În drum spre Chengdu, aveam să­mi pun această 
întrebare de atâtea şi atâtea ori…
  În stânga mea, lanţul muntos îşi întindea umbrele înspăimântătoare 
peste valea cenuşie şi prăfuită. Drumul traversează câmpia de la est la vest. În 
faţă, două furnale se impun în mijlocul peisajului.
  Linzhizhen – exploatare minieră la zi, cer întunecat deasupra unor 
parcele de câmpie, peisaje de o infinită tristeţe, vestigii ale unor vechi uzine 
abandonate.
  Plouă. A plouat întruna, iar ştergătoarele de parbriz se căznesc să 
îndepărteze şiroaiele de apă. Drumul este alunecos. Când depăşesc câte un 
camion, şoferii mă privesc ciudat. Pesemne că, în regiunea asta, nu sunt prea 
mulţi turişti.
  Două sute de kilometri rămaşi în urma mea, încă şase ore de drum. Aş 
vrea să­l sun pe Walter, să­i spun să vină; singurătatea mă copleşeşte, n­o mai 
suport. Mi­am pierdut egoismul tineresc în apele tulburi ale Fluviului Galben. 
O privire în retrovizor: faţa mi s­a schimbat. Walter mi­ar spune că de vină e 
oboseala, dar eu ştiu că am depăşit o etapă dificilă şi că o reîntoarcere nu va 
mai fi posibilă. Aş fi vrut s­o fi cunoscut pe Keira mai înainte, să nu fi pierdut 
toţi anii ăştia nutrind credinţa că fericirea consta în ceea ce realizăm. Fericirea 
este mai umilă, ea este în celălalt.
  La marginea câmpiei, în faţa mea se ridică bariera munţilor. Un panou 
indică – în caractere latine – că, până la Chengdu, mai sunt încă şase sute 
şaizeci de kilometri. Un tunel, autostrada pătrunde în stâncă; acum, mi­e 
imposibil să mai ascult radioul. Atâta pagubă, melodiile astea de pop asiatic 
sunt insuportabile. Pe o distanţă de două sute cincizeci de kilometri, se înşiră 
poduri aruncate peste canioane adânci. O să mă opresc la o benzinărie din 
Guangyuan.
  Cafeaua de aici nu­i chiar aşa de rea.
  Pornesc iar la drum, cu o cutie de biscuiţi pusă lângă mine.
  De fiecare dată când mă afund în câte o văioagă îngustă, descopăr cătune
minuscule. După ora opt seara, ajung la Mianyang. În această cetate a 
ştiinţelor şi a tehnologiilor de vârf, modernitatea este surprinzătoare. Pe malul 
unui râu, se ridică turnuri înalte, de sticlă şi oţel.
  Se lasă noaptea şi sunt frânt de oboseală. Ar trebui să mă opresc, ca să 
dorm şi să­mi refac forţele. Cercetez harta: după ce sosesc la Chengdu, iau 
autobuzul până la mănăstirea Garther. Drumul durează câteva ore, aşa că, 
oricâtă osteneală mi­aş da, călătoria nu se va termina în seara asta.
  Am găsit un hotel. Mi­am lăsat maşina acolo şi am pornit­o pe jos, pe 
promenada betonată de pe malul râului. Ploaia s­a oprit. Câteva restaurante 
servesc cina pe terase umede, încălzite cu lămpi de gaz.
  Mâncarea are cam multă grăsime pentru gustul meu. În depărtare, un 
avion decolează cu un zgomot asurzitor, se ridică deasupra oraşului şi virează 
spre sud. Probabil că e ultimul zbor din seara asta. Oare unde se duc pasagerii 
aşezaţi în spatele acelor hublouri luminate? Londra şi Hydra sunt atât de 
departe… Brusc, mă cuprinde tristeţea. Dacă ea, Keira, trăieşte, atunci de ce 
păstrează tăcerea? De ce nu mi­a dat nici un semn de viaţă? Ce motiv ar avea 
ca să se dea la fund în felul ăsta? Călugărul poate că are dreptate, trebuie să 
fiu nebun ca să mă complac în iluzia asta. Lipsa de somn îmi exacerbează 
gândurile negre. Bezna nopţii se cuibăreşte în mine. Mâinile îmi sunt jilave; 
această umezeală mi se strecoară în tot corpul. Tremur, mi­e ba cald, ba frig; 
chelnerul se apropie de mine şi ghicesc că mă întreabă dacă totul e în ordine. 
Aş vrea să­i răspund, însă nu izbutesc să articulez nici un cuvânt. Continui să­
mi şterg ceafa cu şervetul de masă, iar spinarea îmi e leoarcă de transpiraţie. 
Vocea chelnerului mi se pare tot mai îndepărtată; lumina de pe terasă devine 
diafană, în jurul meu totul se învârteşte. Apoi, neantul.
  Întunericul se risipeşte, lumina renaşte încetul cu încetul. Aud nişte 
glasuri, două, trei? Mi se vorbeşte într­o limbă pe care n­o înţeleg. Ceva răcoros
mi se aşază pe faţă, trebuie să deschid ochii.
  Trăsăturile unei bătrâne. Mă mângâie pe obraz, îmi dă de înţeles că tot ce
era mai rău a trecut. Îmi umezeşte buzele şi îmi murmură – după cum 
presupun – cuvinte de alinare.
  Simt nişte furnicături: sângele îmi circulă din nou prin vene. Am avut un 
fel de leşin. Oboseală, vreo boală care mocneşte sau vreo mâncare pe care n­ar 
fi trebuit s­o mănânc, sunt prea slăbit ca să pot gândi. Stau culcat pe o 
canapea de scai, în încăperea din spatele restaurantului. Lângă bătrâna 
doamnă care se ocupă de mine vine un bărbat, soţul ei. Şi el îmi zâmbeşte; 
chipul îi e şi mai boţit decât al ei.
  Încerc să vorbesc, aş vrea să le mulţumesc.
  Bătrânul îmi apropie de buze o ceaşcă şi mă sileşte să beau. Lichidul este
amar, dar medicina chineză are virtuţi nebănuite, aşa că mă las în voia 
bărbatului.
  Perechea asta de chinezi seamănă atât de mult cu aceea pe care Keira şi 
cu mine am întâlnit­o, într­o zi, în parcul Jingshan! Aş putea jura că sunt 
gemenii lor, iar gândul acesta mă linişteşte.
  Pleoapele mi se închid, simt că mă fură somnul.
  Cel mai bun lucru pe care îl am de făcut este să dorm, aşteptând să­mi 
recapăt puterile. Aşa că aştept.
  Paris.
  Ivory se învârtea, de colo­colo, prin salon. Partida de şah nu evolua în 
favoarea sa, iar Vackeers tocmai îşi mutase calul, ameninţându­i regina. Se 
apropie de fereastră, dădu perdeaua deoparte şi urmări vaporaşul­muscă de pe 
Sena.
  — Vrei să vorbim? Întrebă Vackeers.
  — Despre ce? Răspunse Ivory.
  — Despre ceea ce te preocupă atât de intens.
  — Am un aer preocupat?
  — Felul în care joci mă face să presupun că ai o problemă. Doar dacă nu 
cumva doreşti să mă faci să câştig, în acest caz, ostentaţia cu care îmi oferi 
victoria pe tavă este aproape jignitoare; de aceea, aş prefera să­mi spui ce te 
munceşte.
  — Nimic; numai că am dormit foarte puţin noaptea trecută. Şi când te 
gândeşti că, înainte, puteam să stau nedormit două zile. Cu ce i­om fi greşit noi
lui Dumnezeu, încât să merităm o pedeapsă atât de crudă cum e bătrâneţea?
  — Nu vreau să­mi consideri vorbele o încercare de autoflatare, însă, în 
ceea ce ne priveşte, consider că Dumnezeu a fost destul de milostiv.
  — Nu te supăra pe mine. Poate că ar fi mai nimerit să încheiem această 
întâlnire. Oricum, m­ai fi făcut mat în patru mişcări.
  — Trei! Prin urmare, eşti şi mai îngrijorat decât îmi închipuisem eu, dar 
nu vreau să te trag de limbă. Suntem prieteni, îmi vei vorbi despre ceea ce te 
preocupă atunci când vei crede de cuviinţă.
  Vackeers se ridică şi se îndreptă spre vestibul. Îşi puse impermeabilul şi 
se întoarse. Ivory continua să privească pe fereastră.
  — Mâine mă întorc la Amsterdam. Vino să stai acolo câteva zile; răcoarea
canalelor te va ajuta să­ţi găseşti somnul. Eşti invitatul meu.
  — Credeam că ar fi de preferat să nu fim văzuţi împreună.
  — Dosarul a fost închis, nu mai avem nici un motiv să jucăm jocuri de­
astea complicate. Şi, pe urmă, nu te mai culpabiliza atâta, n­ai nici o vină. Nu 
puteam ghici că Sir Ashton o să ne­o ia înainte. Şi eu sunt îndurerat că 
povestea s­a terminat în felul ăsta, dar nu mai poţi face nimic.
  — Toată lumea bănuia că, mai devreme sau mai târziu, Sir Ashton avea 
să se amestece, şi această ipocrizie le convenea tuturor. Ştii la fel de bine ca 
mine.
  — Ivory, îţi jur că, dacă mi­ar fi dat prin minte că va folosi metode atât de
expeditive, aş fi făcut tot ce­mi stătea în putere ca să­l împiedic.
  — Şi ce­ţi stătea în putere?
  Vackeers îl privi ţintă pe Ivory, apoi îşi lăsă ochii în jos.
  — Invitaţia la Amsterdam rămâne valabilă, vino când doreşti. Un ultim 
lucru: prefer ca partida din seara asta să nu fie înscrisă în tabelul scorurilor 
noastre. La revedere, Ivory.
  Ivory nu­i răspunse. Vackeers închise uşa apartamentului, intră în lift şi 
apăsă pe butonul parterului. În hol, paşii îi răsunară pe pardoseală. Trase spre 
el uşa grea de la intrare şi ieşi în stradă.
  Noaptea era blândă. Vackeers merse de­a lungul cheiului Orléans şi se 
întoarse spre faţada imobilului; la etajul cinci, luminile din salonul lui Ivory 
tocmai se stinseseră. Dădu din umeri şi îşi continuă plimbarea. Când dădu 
colţul străzii Le Regrattier, două semnale rapide cu farurile îl îndrumară spre 
un Citroën oprit lângă trotuar. Vackeers deschise portiera de pe partea 
pasagerului şi se instala în maşină. Şoferul puse mâna pe cheia de contact, dar
Vackeers îi întrerupse gestul.
  — Să aşteptăm câteva clipe, dacă eşti amabil.
  Cei doi bărbaţi rămaseră tăcuţi. Omul aflat la volan îşi scoase un pachet 
de ţigări din buzunar, duse una la gură şi aprinse un chibrit.
  — Ce te interesează atât de tare, de vrei să stăm aici?
  — Cabina aia, chiar din faţa noastră.
  — Ce tot spui? Pe cheiuri nu­i nici o cabină.
  — Fii drăguţ şi stinge ţigara aia.
  Un bărbat care mergea de­a lungul cheiului se propti, în coate, de 
parapet.
  — Ăla­i Ivory? Întrebă şoferul.
  — Nu, e Papa de la Roma.
  — Vorbeşte de unul singur?
  — Vorbeşte la telefon.
  — Cu cine?
  — Tu chiar eşti tâmpit sau te prefaci? Dacă pleacă de acasă în puterea 
nopţii ca să dea un telefon de pe chei, probabil că nu vrea să se ştie cu cine stă 
de vorbă.
  — Şi atunci, la ce ne foloseşte să­l filăm, dacă nu­i putem asculta 
convorbirea?
  — Îmi verific intuiţia.
  — Şi, acum, că ţi­ai verificat intuiţia, putem pleca?
  — Nu. Ceea ce va urma după asta mă interesează la fel de mult.
  — Fiindcă ai tu o idee despre ceea ce va urma după asta, nu?
  — Palavragiu mai eşti, Lorenzo. După ce o să închidă, o să­şi arunce 
cipul în Sena.
  — Şi ai de gând să plonjezi în apă ca să­l recuperezi?
  — Sărmane prieten, chiar că eşti idiot.
  — Ce­ar fi dacă, în loc să mă insulţi, mi­ai explica, mai bine, ce 
aşteptăm?
  — O să descoperi în câteva clipe.
  Londra.
  În micul apartament de pe Old Brompton Road suna telefonul. Walter se 
dădu jos din pat, îşi puse un halat şi se duse în salon.
  — Acum, acum, strigă, în timp ce se apropia de gheridonul pe care stătea
aparatul.
  Recunoscu imediat vocea interlocutorului.
  — Tot nimic?
  — Nu, domnule; m­am întors de la Atena acum, pe seară. Au trecut doar 
patru zile de când e acolo; sper că, în curând, o să avem veşti bune.
  — Asta sper şi eu, dar nu pot să nu fiu îngrijorat. N­am închis ochii toată
noaptea. Mă simt neputincios şi am oroare de chestia asta.
  — Sincer să fiu, domnule, nici eu n­am prea dormit în ultima vreme.
  — Crezi că e în primejdie?
  — Mi s­a spus că dimpotrivă; trebuie să avem răbdare, dar e cumplit să­l 
vezi aşa. Diagnosticul este rezervat, a fost cât pe­aci…
  — Vreau să ştiu dacă lovitura a fost pusă la cale de cineva anume. O să 
mă înham eu la treaba asta. Când te întorci la Atena?
  — Mâine­seară, cel târziu poimâine, dacă nu reuşesc să termin ce am de 
făcut la Academie.
  — Sună­mă cum ajungi acolo şi, între timp, încearcă să te odihneşti.
  — Şi dumneavoastră, domnule. Pe mâine, sper.
  Paris.
  Ivory se descotorosi de cipul mobilului şi se întoarse. Vackeers şi şoferul 
lui se făcură mici, pe scaunele lor, dar, de la o asemenea distanţă, era puţin 
probabil să fie zăriţi de cel pe care îl urmăreau. Silueta lui Ivory dispăru la 
colţul străzii.
  — Bun. Acum, putem pleca? Întrebă Lorenzo. Am clocit aici toată seara şi
mi­e foame.
  — Nu, nu încă.
  Vackeers ascultă zumzăitul unui motor care tocmai demarase. Două 
faruri măturară, cu lumina lor, cheiul. O maşină se opri în locul unde stătuse 
Ivory cu câteva clipe în urmă. Din ea ieşi un bărbat care se duse până la 
parapet. Se aplecă, pentru a cerceta malul de sub el, ridică din umeri şi se urcă
la loc, în maşină. Pneurile scrâşniră şi vehiculul se îndepărtă.
  — Cum de­ai ştiut? Întrebă Lorenzo.
  — Un presentiment urât. Şi, acum, după ce am văzut numărul de 
înmatriculare, e şi mai rău.
  — Da' ce­i cu numărul ăsta?
  — Tu faci dinadins, ori te căzneşti să­mi înveseleşti seara? Vehiculul ăsta
aparţine Corpului Diplomatic englez. Ai nevoie să­ţi fac vreun desen?
  — Sir Ashton l­a pus pe Ivory sub urmărire?
  — Pentru seara asta, cred că am văzut şi am auzit destul. Eşti drăguţ să 
mergi cu mine la hotel?
  — Zău, Vackeers, nu sunt şoferul tău. Mi­ai cerut să stau la pândă în 
maşina asta, explicându­mi că e vorba despre o misiune importantă, am 
îngheţat două ore, în timp ce tu sorbeai un coniac la căldurică, şi tot ce am 
putut constata e că amicul tău a aruncat, nu ştiu de ce, un cip de mobil în 
Sena şi că o maşină de la serviciul consular al Majestăţii Sale l­a spionat când 
a făcut gestul ăsta, a cărui importanţă încă îmi scapă. Aşa că, ori te întorci pe 
jos, ori îmi explici care­i treaba.
  — Ţinând cont de întunericul în care se pare că te afli, dragă ROMA, o să 
încerc să te luminez! Dacă Ivory îşi dă osteneala să iasă la miezul nopţii ca să 
telefoneze din afara casei, înseamnă că­şi ia anumite măsuri de siguranţă. 
Dacă englezii stau la pândă lângă imobilul lui, înseamnă că dosarul de care ne­
am ocupat în ultimele luni nu este chiar atât de închis pe cât am vrea noi să 
presupunem. Până aici, m­ai urmărit?
  — Nu mă lua de dobitoc mai mult decât sunt, spuse Lorenzo, demarând.
  Maşina o luă pe chei şi trecu pe podul Marie.
  — Dacă Ivory dă dovadă de atâta prudenţă, înseamnă că este cu un tur 
de pistă înaintea noastră, continuă Vackeers. Şi eu care credeam că, în seara 
asta, am câştigat partida! Hotărât lucru, Ivory o să mă surprindă întotdeauna!
  — Ce ai de gând să faci?
  — Pentru moment, nimic. Şi nici o vorbă despre ceea ce ai aflat în seara 
asta. E prea devreme. Dacă îi prevenim pe ceilalţi, fiecare o să înceapă să 
uneltească din colţul lui; ca şi în trecut, nimeni nu va mai avea încredere în 
nimeni. Ştiu că mă pot bizui pe MADRID. Dar tu, ROMA, de care parte vei fi?
  — În momentul de faţă, mi se pare că sunt chiar în stânga ta; asta ţi­ar 
putea răspunde, în parte, la întrebare, nu?
  — Trebuie să­l localizăm cât mai repede pe astrofizicianul ăsta. Aş pune 
pariu că nu mai e în Grecia.
  — Urcă din nou la amicul tău şi ia­l la întrebări. Dacă îl lucrezi bine, 
poate că ciripeşte tot.
  — Bănuiesc că nu ştie mai multe decât noi; trebuie să­i fi pierdut urma. 
Era cu mintea în altă parte. Îl cunosc de prea multă vreme ca să mă înşel, a 
pus el la cale ceva. Mai ai acces la contactele tale din China? Le poţi solicita?
  — Totul depinde de ceea ce aşteptăm de la ei şi de ceea ce suntem gata 
să le dăm în schimb.
  — Încearcă să afli dacă Adrian al nostru a aterizat de curând la Pekin, 
dacă a închiriat vreo maşină şi dacă, printr­un noroc, şi­a folosit cartea de 
credit ca să scoată bani cu care să plătească nota de la hotel sau mai ştiu eu 
ce.
  N­au mai schimbat nici un cuvânt. Parisul era pustiu. Zece minute mai 
târziu, Lorenzo l­a lăsat pe Vackeers în faţa hotelului Montalembert.
  — O să fac tot ce pot în privinţa chinezilor, dar cu condiţia să­mi întorci 
amabilitatea, spuse, în timp ce parca.
  — Înainte de a­mi prezenta nota de plată, stai să vedem mai întâi 
rezultatele, dragă ROMA. Pe curând şi mulţumesc pentru plimbare.
  Vackeers coborî din Citroën şi intră în hotel. La recepţie, ceru cheia de la 
funcţionarul care se aplecă în spatele pupitrului său şi i­o dădu, împreună cu 
un plic.
  — Plicul acesta a fost lăsat pentru dumneavoastră, domnule.
  — Cu cât timp în urmă? Întrebă Vackeers mirat.
  — Mi l­a dat un şofer de taxi. Abia dacă au trecut câteva minute de 
atunci.
  Intrigat, Vackeers se îndreptă spre lift. Aşteptă până în apartamentul lui, 
de la etajul patru, şi deschise plicul.
  Dragul meu prieten, Tare mi­e teamă că, din păcate, n­am să pot 
răspunde încântătoarei tale invitaţii de a te vizita la Amsterdam. Nu că n­aş 
vrea, mai ales că ţin să­mi răscumpăr purtarea din timpul partidei de şah din 
seara asta, dar, după cum bănuieşti, sunt reţinut de unele probleme la Paris.
  Sper totuşi să te revăd foarte curând. Ba chiar sunt convins că va fi aşa.
  Devotatul tău prieten, Ivory.
  P. S. Apropo de mica mea plimbare nocturnă, eram obişnuit cu mai 
multă discreţie din partea ta. Cine fuma lângă tine în Citroenul ăla atât de 
frumos şi negru? Ori poate că era bleumarin? Vederea mă lasă tot mai mult, pe 
zi ce trece…
  Vackeers îndoi scrisoarea şi nu­şi putu stăpâni un zâmbet. Monotonia 
zilelor îl apăsa. Era conştient că această operaţiune avea să fie, probabil, ultima
din cariera lui, iar ideea că Ivory găsise un mijloc, oricare ar fi fost acela, de a 
pune din nou maşinăria în funcţiune, nu­i displăcea; dimpotrivă. Vackeers se 
aşeză la micul birou din camera lui, ridică receptorul şi formă un număr de 
telefon din Spania. Îi ceru iertare lui Isabel pentru că o deranja atât de târziu, 
dar avea toate motivele să creadă că lucrurile luaseră o nouă întorsătură, iar 
ceea ce voia să­i spună nu putea aştepta până a doua zi.
  Mianyang, China.
  M­am trezit la primele ore ale dimineţii. Bătrâna doamnă care m­a 
vegheat toată noaptea moţăie într­un fotoliu mare. Dau deoparte pledul cu care
sunt acoperit şi mă ridic. Ea deschide ochii, îmi aruncă o privire binevoitoare şi
îşi duce un deget la buze, cerându­mi, astfel, să nu fac zgomot. Apoi se ridică şi
se duce să ia un ceainic pus pe o sobă de fontă. Încăperea în care ne aflăm este
despărţită de restaurant printr­un perete pliant.
  În jurul meu, îi descopăr pe ceilalţi membri ai familiei, dormind pe saltele
puse pe jos. Doi bărbaţi de vreo treizeci de ani sunt culcaţi lângă singura 
fereastră. Îl recunosc pe cel care mi­a servit cina aseară şi pe fratele lui, care 
trebăluia prin bucătărie. Sora lor mezină, care trebuie să fi avut vreo douăzeci 
de ani, mai doarme încă într­un culcuş, lângă soba cu cărbuni; soţul gazdei 
mele este lungit pe o masă, cu o pernuţă sub cap şi cu o cuvertură care îl 
acoperă până la umeri. Poartă un pulover şi o vestă din lână groasă. Eu ocup 
canapeaua extensibilă pe care perechea o desface în fiecare seară, ca să 
doarmă pe ea. Seară de seară, această familie dă deoparte câteva mese din 
restaurant, pentru a transforma fundul sălii în dormitor. Mă simt îngrozitor de 
stingherit, pentru că mă impusesem astfel în intimitatea lor, dacă poate fi 
vorba, aici, de vreo intimitate. În cartierul meu din Londra, cine oare s­ar fi 
lipsit de patul lui, ca să i­l dea unui străin?
  Bătrâna doamnă îmi serveşte un ceai fierbinte. Nu putem comunica decât
prin semne.
  Îmi iau ceaşca şi mă strecor spre sală. În urma mea, ea trage paravanul 
la loc.
  Promenada este pustie; mă duc până la parapetul de pe malul fluviului 
scăldat în ceaţa dimineţii şi mă uit la apa care curge spre vest. O mică 
ambarcaţiune ce aduce a joncă pluteşte încet. De pe puntea ei, luntraşul îmi 
adresează un semn de salut, la care răspund pe dată.
  Mi­e frig; îmi bag mâinile în buzunar şi dau cu degetele de fotografia 
Keirei.
  De ce îmi vine în gând, tocmai în acest moment, prima noastră seară de 
la Nebra? Îmi amintesc de noaptea petrecută cu tine, agitată, desigur, dar care 
ne­a apropiat atât de mult.
  Am să plec imediat la mănăstirea Garther, nu ştiu cât o să mai dureze 
până ajung acolo şi nici cum o să intru, dar nu contează, asta este singura cale
pe care te pot găsi… dacă mai eşti în viaţă.
  De ce oare mă simt atât de vlăguit?
  Pe promenadă, la câţiva paşi de mine, o cabină telefonică. Mi­e dor să 
aud glasul lui Walter. Cabina are look­ul kitsch al anilor şaizeci. Aparatul 
acceptă cărţile de credit. De îndată ce formez numărul pe tastatură, aud un 
semnal de linie ocupată; probabil că, din acest loc, nu se poate suna într­o ţară
străină. După alte două încercări, renunţ.
  E timpul să le mulţumesc gazdelor mele, să plătesc nota pentru cina din 
ajun şi s­o pornesc din nou la drum. Ei nu vor să primească banii. Le 
mulţumesc iar şi iar, după care îi părăsesc.
  Sfârşitul dimineţii; sosesc, în sfârşit, la Chengdu. Metropola este poluată,
agitată, agresivă. Totuşi, printre turnuri şi mari ansambluri imobiliare, au 
supravieţuit şi unele căscioare părăginite. Caut drumul spre autogară. Jinli 
Street, atracţia turiştilor. Poate că aici voi avea noroc să dau peste vreun 
compatriot care să mă îndrume.
  Parcul Ninjiao. Flora este frumoasă, bărci ivite parcă dintr­o altă epocă 
plutesc liniştite pe lac, la umbra unor sălcii melancolice.
  Zăresc o pereche de tineri a căror înfăţişare mă face să cred că sunt 
americani. Aceşti doi studenţi îmi spun că au venit la Chengdu pentru un 
stagiu de perfecţionare, în cadrul unui schimb universitar.
  Încântaţi să audă că li se vorbeşte în limba lor, ei mă lămuresc că 
autogara e în celălalt capăt al oraşului. Fata scoate din rucsac un carnet şi 
caligrafiază la perfecţie un cuvânt chinezesc, apoi îmi întinde nota. Profit de 
ocazie şi o rog să­mi scrie şi numele mănăstirii Garther.
  Mă întorc la parcarea în aer liber, unde­mi lăsasem maşina, şi mă 
schimb, în interiorul acesteia, cu hainele date de lama. Într­un sac, îmi pun un 
pulover şi alte câteva lucruri. Hotărăsc să las maşina în acelaşi loc şi să iau un 
taxi.
  Şoferul citeşte nota pe care i­o arăt şi, o jumătate de oră mai târziu, mă 
lasă la autogara Wuguiqiao. Mă prezint la un ghişeu cu preţiosul bileţel 
redactat în chineză, funcţionarul îmi înmânează un tichet, pentru care plătesc 
douăzeci de yuani, şi îmi indică peronul 12, apoi începe să dea din mână, 
îndemnându­mă să mă grăbesc, dacă vreau să mai prind autobuzul.
  Autocarul nu­i chiar nou­nouţ; sunt ultimul care urcă în el, astfel că nu 
mai găsesc loc decât în spate, strivit între o femeie foarte corpolentă şi o cuşcă 
de bambus, ocupată de trei raţe în mare formă. Bietele de ele, probabil că, la 
destinaţie, vor fi unse cu sos şi băgate la cuptor, dar cum să le dau de veste ce 
soartă tristă le aşteaptă?
  Traversăm un pod peste râul Funan şi pornim în viteză, însoţiţi de 
scrâşnetele puternice ale roţilor.
  Autobuzul se opreşte la Yaan, un pasager coboară. N­am nici o idee cât 
va dura călătoria, care mi se pare interminabilă. Îi arăt vecinei mica notă 
caligrafiată şi­i fac un semn spre ceasul meu de mână. Ea ciocăneşte cadranul, 
indicându­mi ora şase. Vasăzică, o să ajung pe la sfârşitul zilei. Unde am să 
dorm la noapte? Habar n­am.
  Drumul şerpuieşte spre nişte masive muntoase. Dacă Garther se află la 
mare altitudine, peste noapte o să se lase gerul, trebuie să­mi găsesc cât mai 
repede un loc în care să fiu găzduit.
  Cu cât devine peisajul mai arid, cu atât mă simt mai cuprins de îndoieli. 
Ce­o fi împins­o pe Keira să se piardă pe coclaurii ăştia? Doar căutarea vreunei 
fosile ar fi putut­o aduce până aici, la capătul lumii. Altă explicaţie nu văd.
  După douăzeci de kilometri, autocarul încremeneşte în faţa unui pod de 
lemn suspendat pe două odgoane de oţel în stare foarte proastă. Şoferul le 
ordonă tuturor pasagerilor să coboare: trebuie să uşureze maşina, pentru a 
reduce riscurile. Privesc pe geam la prăpastia care trebuie traversată şi laud 
înţelepciunea şoferului nostru.
  Cum stau pe bancheta din spate, voi fi ultimul care coboară. Mă ridic; 
autobuzul este aproape gol. Împing cu piciorul tija de bambus care închide uşa 
cuştii unde se agită păsările, lăsate în voia sorţii. Libertatea lor se află în 
dreapta, la capătul culoarului dintre banchete. O pot lua şi pe scurtătură, 
trecând pe sub scaune, hotărârea le aparţine. Cele trei raţe pornesc, vesele, 
după mine. Fiecare îşi alege drumul, una pe culoar, alta pe sub rândul de 
scaune din dreapta, a treia taie drumul prin stânga. Măcar de m­ar lăsa să ies 
înaintea lor, altfel, am să fiu acuzat de complicitate la evadare! La urma urmei, 
nu contează, proprietara lor păşeşte deja pe pod, agăţându­se de balustradă, şi 
înaintează cu ochii pe jumătate închişi, ca să n­o ia ameţeala.
  Când îmi vine rândul să traversez, nici eu nu­s mai breaz. Ajunşi pe 
marginea cealaltă, pasagerii îşi iau misiunea de a­l ghida, ajutându­se vârtos 
cu ţipete şi gesturi, pe curajosul şofer, care înaintează, în ralanti, pe scândurile
mişcătoare. Se aud trosnete îngrijorătoare, căblăria scrâşneşte, tablierul se 
balansează periculos, dar se ţine bine, şi, după cincisprezece minute, fiecare se 
aşază din nou pe locul lui. În afară de mine. Am profitat de ocazie şi am ocupat 
scaunul liber din rândul al doilea. Autobuzul demarează iar. Două raţe lipsesc 
la apel, a treia reapare, din păcate, la mijlocul culoarului, şi se repede ca 
proasta între picioarele ţărăncii.
  În timp ce trecem de Dashencun, nu­mi pot stăpâni un zâmbet când îmi 
văd fosta vecină umblând în patru labe pe culoar şi căutându­şi zadarnic cele 
două zburătoare care îşi luaseră zborul. Ea avea să coboare la Duogong, foarte 
îmbufnată, lucru pentru care ar fi fost greu s­o blamezi.
  Shabacun, Tianquan, oraşele şi satele se succed cât ţine drumul; 
autobuzul urmează cursul unui râu şi continuă să urce spre înălţimi 
ameţitoare. Mă scutură frisoanele, probabil că nu sunt pe deplin restabilit. 
Legănat de sforăitul motorului, reuşesc să aţipesc la răstimpuri, până când o 
zgâlţâială mă deşteaptă din moţăit.
  În stânga noastră, gheţarul Hailuogou atinge norii. Ne apropiem de 
faimoasa trecătoare Zheduo, punctul culminant al itinerarului. La aproape 
patru mii de metri, simt că inima îmi bate în tâmple şi mă apucă din nou 
migrena. Mă gândesc la Atacama. Ce­o mai fi făcând prietenul meu Erwan? A 
trecut atâta vreme de când nu mai ştiu nimic de el… Dacă nu mi s­ar fi făcut 
rău, acum câteva luni, în Chile, dacă n­aş fi încălcat regulile de securitate 
prescrise, dacă l­aş fi ascultat pe Erwan, acum n­aş fi aici, iar Keira n­ar fi 
dispărut în apele tulburi ale Fluviului Galben.
  Îmi amintesc că, la Hydra, pentru a­mi alina durerea, mama îmi spusese:
„E îngrozitor să pierzi un om pe care l­ai iubit; însă ar fi şi mai cumplit dacă nu
l­ai fi întâlnit niciodată”. Vorbea gândindu­se la tata; dar lucrurile capătă cu 
totul alt sens când te simţi răspunzător de moartea celei pe care o iubeşti.
  Lacul Moguecuo oglindeşte în apele sale liniştite piscurile acoperite de 
zăpadă. Coborând spre valea Xinduqiao, autobuzul şi­a mai recâştigat puţin 
din viteză. Aici, spre deosebire de deşertul Atacama, ai în jur numai vegetaţie 
luxuriantă. Cirezi de iaci pasc în mijlocul ierburilor grase. Ulmi şi mesteceni 
albi trăiesc frăţeşte pe această câmpie vastă, înconjurată de munţi. Am coborât 
sub patru mii de metri, aşa că migrena m­a mai lăsat în pace. Deodată, 
autobuzul se opreşte. Şoferul se întoarce spre mine: a sosit timpul să cobor. În 
afara şoselei, nu văd decât un drum bolovănos, care duce spre muntele Gongga
Shan. Şoferul dă din mâini şi mormăie câteva cuvinte; deduc că mă roagă să 
cuget de partea cealaltă a uşii­acordeon, pe care mi­a deschis­o, lăsând să 
pătrundă aerul glacial.
  Cu sacul la picioare, cu obrajii ciupiţi de ger, privesc, dârdâind, după 
autobuzul care se îndepărtează şi dispare, curând după aceea, la o cotitură.
  Sunt singur pe câmpia întinsă, unde şuieră vântul ce urcă spre înălţimi. 
Peisaj situat în afara timpului, cu pământuri care au împrumutat culoarea 
orzului decorticat şi a nisipului… dar nu văd nici urmă de mănăstire. Este cu 
neputinţă să dorm sub cerul liber fără să mor îngheţat. Trebuie s­o iau din loc. 
Încotro? Habar n­am, dar, ca să pot rezista amorţelii care mă cuprinde din 
cauza gerului, n­am altă soluţie decât să merg înainte.
  În speranţa absurdă de a fugi din faţa nopţii, alerg cu paşi mici spre 
soare­apune, lăsând în urmă colină după colină.
  În depărtare, zăresc pânza neagră a unui cort de nomazi, pus în calea 
mea parcă de mâna Providenţei.
  În mijlocul acestei imense câmpii, o copilă tibetană vine spre mine. 
Mogâldeaţa asta de­o şchioapă, cu obrajii roşii ca două mere şi cu ochii 
strălucitori, trebuie să aibă trei ani, poate patru. Necunoscutul care sunt nu o 
sperie, nimeni nu pare că s­ar teme de ceva pentru ea, este liberă să umble pe 
unde­i place. Ea pufneşte în râs, amuzată de înfăţişarea mea atât de diferită, 
iar râsul acesta umple valea. Îşi deschide larg braţele şi începe să alerge spre 
mine, se opreşte la câţiva metri şi o ia înapoi, spre ai săi. De sub cort, se iveşte 
un bărbat care îmi iese în întâmpinare. Îi întind mâna, el şi le uneşte pe ale lui,
se înclină şi mă pofteşte să­l urmez.
  Pânza mare şi neagră a cortului este susţinută de stâlpi din lemn. 
Înăuntru, spaţiul de locuit este generos. Pe vatra de piatră, unde trosnesc nişte 
vreascuri uscate, o femeie pregăteşte un fel de tocană, iar mireasma acesteia 
umple locul. Bărbatul îmi face semn să mă aşez, îmi toarnă nişte alcool de orez 
într­o cănită şi ciocneşte cu mine.
  Familia nomadă îşi împarte cina cu mine. Tăcerea nu este întreruptă 
decât de râsetele fetiţei cu obraji roşii ca merele. În cele din urmă, adoarme 
cuibărită la pieptul mamei sale.
  Când se lasă întunericul, bărbatul mă ia cu el afară din cort. Se aşază pe 
o piatră şi îmi întinde o ţigară pe care a răsucit­o între degete. Privim amândoi 
cerul. E multă vreme de când nu l­am mai contemplat aşa. Observ, la est de 
Andromeda, una dintre cele mai frumoase constelaţii pe care ni le dăruieşte 
toamna. I­o arăt gazdei mele cu degetul, printre stele, şi­i spun cum se 
numeşte. „Perseu”, rostesc cu voce tare. Omul îmi urmăreşte privirea şi repetă 
„Perseu”. Hohoteşte de râs, ca şi fetiţa lui, un râs a cărui strălucire este aidoma
celor care luminează bolta cerească de deasupra capetelor noastre.
  Am dormit în cortul lor, apărat de frig şi de vânt. În zori, îi întind gazdei 
hârtia mea; omul nu ştie să citească şi nu­i dă nici o atenţie. Se face ziuă, iar el
are o sumedenie de treburi.
  În timp ce îl ajut să adune vreascuri, mă aventurez să rostesc cuvântul 
„Garther”, schimbând de fiecare dată pronunţia, cu speranţa că o voi găsi pe 
aceea care îl va face să reacţioneze, dar e inutil: omul rămâne imperturbabil.
  După ce adunăm lemnele, suntem de corvoadă la căratul apei. Nomadul 
îmi întinde un burduf gol, îşi trece altul pe după umăr şi îmi arată cum să mi­l 
potrivesc pe al meu, apoi o luăm pe un drum ce duce spre sud.
  Am mers două ore, în cap. Din vârful colinei, zăresc un râu care curge 
printre ierburi înalte. Nomadul ajunge acolo înaintea mea. Când sosesc şi eu, 
bărbatul se scaldă deja. Îmi scot cămaşa şi intru, la rândul meu, în apă. 
Răceala acesteia îţi pătrunde până­n oase; pesemne că râul izvorăşte din 
vreunul dintre gheţarii care se zăresc în depărtare.
  Nomadul îşi cufundă burduful în apă. Îi imit gesturile; cei doi desagi de 
piele se umplu. Mă căznesc să­l duc pe al meu până la mal.
  După ce iese din râu, bărbatul smulge o tufă de ierburi înalte şi îşi freacă
trupul cu putere, până se usucă. Apoi, se îmbracă şi se aşază să­şi tragă puţin 
sufletul. „Perseu”, spune nomadul, ridicând un deget spre cer. Mâna lui îmi 
arată, după aceea, un cot al râului, la câteva sute de metri mai în aval, unde se
scaldă vreo douăzeci de oameni, alţi vreo patruzeci ară pământul, împingând 
un plug care trasează brazde lungi, perfect rectilinii. Toţi poartă nişte veşminte 
pe care le recunosc de îndată.
  — Garther! Şopteşte tovarăşul meu de drum.
  Îi mulţumesc şi sunt gata să mă avânt spre călugări, dar nomadul se 
ridică şi mă apucă de braţ. Chipul i se întunecase. Din cap, îmi face un semn 
poruncitor să­l urmez. Mă trage de mânecă şi­mi arată drumul de întoarcere. 
Pe faţă, îi pot citi frica. De aceea, mă supun şi urc dealul în urma lui. În vârf, 
mă întorc să­i privesc pe călugări. Cei care se spălau mai devreme în râu îşi 
puseseră tunicile şi se reîntorseseră la muncă, trasând nişte brazde ciudate, ca 
liniile oscilante ale unei uriaşe electrocardiograme. Când am coborât pe celălalt 
versant al colinei, călugării au dispărut din câmpul meu vizual. De îndată ce voi
putea, îmi voi lua tălpăşiţa de la gazda mea şi mă voi întoarce în această 
văioagă.
  Dacă sunt bine­venit în familia nomadă, trebuie, conform tradiţiei lor, să­
mi merit raţia zilnică de hrană.
  Femeia iese din cort şi mă conduce până la cireada de iaci care paşte pe 
un câmp. N­am dat nici o atenţie recipientului pe care ea îl ducea fredonând, 
până când nu a îngenuncheat în faţa uneia dintre aceste stranii vietăţi 
patrupede, pe care a început s­o mulgă. După câteva clipe, îmi cedează locul, 
socotind că lecţia durase destul. Mă lasă acolo, iar privirea pe care o aruncă 
spre găleată îmi dă de înţeles că nu trebuie să mă întorc decât după ce vasul se
umple cum se cuvine.
  Dar nimic nu se desfăşoară atât de simplu pe cât socotise ea. Ori eu sunt
şovăielnic, ori afurisita aia de vacă asiatică este năbădăioasă şi – după toate 
semnele – nu are de gând să­l lase pe primul venit să­i frământe ţâţele. Cert 
este că, de fiecare dată când întind mâna spre ugerul ei, face un pas ba înainte,
ba înapoi… Mă folosesc de toate stratagemele: tentativă de seducţie, dăscăleală 
autoritară, rugăminţi, supărare, ţâfnă, însă de­aia nu mai poate ea.
  Cea care îmi sare în ajutor este o făptură de numai patru ani. Nu am nici
un merit, dimpotrivă, însă aşa a fost.
  Fetiţa cu obrajii rotunzi şi roşii ca două mere apare deodată în mijlocul 
câmpiei; cred că stătea acolo de multă vreme, savurând spectacolul şi 
stăpânindu­şi totodată râsul, până când i­a scăpat un hohot răsunător, care i­a
trădat prezenţa. Parcă pentru a se scuza că râsese de mine, se apropie, mă 
„mustră” cu o uşoară lovitură de umăr, pune mâna, cu un gest vioi, pe ugerul 
vacii şi râde iar, din toată inima, când laptele începe să ţâşnească în găleată. 
Prin urmare, era chiar aşa de simplu! Trebuie să primesc provocarea pe care 
mi­a lansat­o împingându­mă spre vacă. Îngenunchez; ea îmi urmăreşte 
mişcările şi bate din palme când reuşesc, în sfârşit, să fac să curgă câteva 
picături de lapte. Se tolăneşte pe iarbă, cu braţele încrucişate, şi rămâne aşa, 
supraveghindu­mă. În ciuda vârstei sale fragede, prezenţa ei îmi insuflă un 
sentiment de pace. După­amiaza asta e un moment plin de linişte şi voioşie. 
Puţin mai târziu, coborâm împreună în tabără.
  Alături de cortul în care dormisem noaptea trecută, au apărut alte două; 
de acum, în jurul focului sunt adunate trei familii. În timp ce mă apropii de 
tabără, însoţit de mica mea vizitatoare, bărbaţii ne ies în cale; gazda îmi face 
semn să­mi continui drumul. Sunt aşteptat de femei; ei se duc să adune vitele. 
Mă simt ofensat că sunt îndepărtat de la o îndeletnicire mult mai bărbătească 
decât aceea care îmi fusese încredinţată.
  Ziua e pe sfârşite; mă uit la soare, întunericul se va lăsa în cel mult o 
oră. În minte, n­am decât o idee: să­mi părăsesc prietenii nomazi şi să mă duc 
să pândesc ceea ce se petrece în vale. Vreau să mă ţin după călugării care se 
vor întoarce la mănăstirea lor. Dar bărbatul care mă găzduieşte se întoarce 
chiar în clipa când îmi treceau prin minte gândurile astea. Îşi sărută nevasta, 
îşi ridică în braţe fetiţa şi intră în cort. După câteva momente, iese cu toaleta 
făcută şi vine brusc spre mine, care stăteam mai retras, fixând linia orizontului.
Îmi oferă o ţigară. Îl refuz, mulţumindu­i. El îşi aprinde propria ţigară, privind, 
la rându­i, în tăcere, vârful dealului. Nu ştiu de ce îmi vine deodată ideea să­i 
arăt chipul tău. Probabil pentru că îmi lipseşti atât de mult, încât simt că mă 
sfârşesc; pentru că ăsta e încă un pretext ca să­ţi privesc fotografia. Este cel 
mai preţios lucru pe care îl pot împărtăşi cu el.
  Scot poza din buzunar şi i­o arăt. Zâmbeşte şi mi­o dă înapoi. Apoi suflă 
îndelung fumul, îşi striveşte chiştocul între degete şi pleacă.
  La lăsarea serii, împărţim tocana cu celelalte două familii care ni s­au 
alăturat. Fetiţa se aşază lângă mine; nici taică­său, nici maică­sa nu par să fie 
supăraţi din pricina complicităţii noastre. Dimpotrivă, mama mângâie părul 
copilitei şi îmi spune cum o cheamă. Numele ei este Rhitar. Mai târziu, aveam 
să aflu că aşa este numit un copil, când îi moare un frate mai mare, pentru a 
îndepărta piaza rea. Oare de aceea este râsul lui Rhitar atât de sonor? Pentru a 
şterge suferinţa pricinuită de o dramă jucată înaintea naşterii sale? Pentru a le 
aminti părinţilor că le­a readus bucuria în casă? Rhitar a adormit pe genunchii 
mamei sale şi zâmbeşte chiar şi prin somnul care pare atât de profund.
  După terminarea mesei, bărbaţii îşi pun nişte pantaloni largi, iar femeile 
îşi scot mâneca dreaptă a tunicii, lăsând­o să se legene în aer. Se iau de mână, 
formând un cerc, bărbaţii într­o parte, femeile în alta. Toţi cântă, femeile îşi 
flutură mâneca şi, când cântecul se opreşte, dansatorii strigă cu putere, în cor. 
Atunci, hora se porneşte în sens opus, cu un ritm tot mai accelerat. Toţi se 
învârtesc, sar, strigă şi cântă până la epuizare.
  Sunt invitat în acest dans vesel. Mă las purtat de beţia alcoolului de orez 
şi a horei tibetane.
  O mână mă scutură de umăr. Deschid ochii şi recunosc, în penumbră, 
chipul nomadului meu. În tăcere, îmi cere să­l urmez afară din cort. Câmpia 
imensă se scaldă în lumina cenuşie a nopţii ce se apropie de sfârşit. Gazda mea
îmi poartă bagajul pe umăr. N­am idee ce intenţii are, dar ghicesc că mă 
conduce într­un loc de unde drumurile noastre se despart. Am luat­o în aceeaşi
direcţie din ajun. În timp ce mergem, nu scoate nici o vorbă. O ţinem aşa o oră 
în cap, iar când ajungem în vârf, o ia la dreapta. Traversăm o pădurice de ulmi 
şi de aluni, în care el se pare să ştie fiecare cărăruie şi fiecare râpă. Când ieşim 
din ea, încă nu s­a arătat lumina palidă a zorilor. Călăuza mea se culcă la 
pământ şi îmi face semn să­l imit; mă acoperă cu frunze moarte şi cu humus, 
arătându­mi cum să mă camuflez. Rămânem tăcuţi, ca nişte pândari, dar 
habar n­am ce pândim. Îmi închipui că m­a luat cu el la braconaj şi mă întreb 
ce animal om urmări, fiindcă n­avem nici o armă. Poate că el o fi venit să­şi 
controleze capcanele.
  Sunt foarte departe de adevăr, însă va trebui să mai aştept încă o oră 
până să înţeleg de ce fusesem adus până aici.
  În sfârşit, se luminează de ziuă. Zorii abia iviţi ne dezvăluie zidul de 
incintă al unei uriaşe mănăstiri, aproape un oraş fortificat, ce se înalţă în faţa 
noastră.
  — Garther, murmură complicele meu, rostind pentru a doua oară acest 
cuvânt.
  Într­o noapte, îi dăruisem numele unei stele aninate pe cerul de deasupra
câmpiei lui; în această dimineaţă, nomadul tibetan îmi răspundea în acelaşi fel,
rostind numele locului pe care speram să­l găsesc aşa cum nu visasem 
niciodată să descopăr vreun astru din imensitatea Universului.
  Tovarăşul meu de drum îmi face semn să nu cumva să mă mişc, pare 
terorizat la gândul că am putea fi descoperiţi. Eu nu văd nici un motiv de 
îngrijorare, templul se află la mai mult de o sută de metri. Dar acum, când 
ochii mi se acomodează cu semiîntunericul, pot ghici nişte siluete bărbăteşti 
care fac de pază, plimbându­se pe meterezele mânăstirii.
  Oare presimt vreo primejdie? Încearcă să se apere de vreun grup de 
soldaţi chinezi care ar veni să­i persecute până şi în locurile astea pierdute de 
lume? Eu nu le sunt duşman. Dacă ar fi după mintea mea, m­aş ridica imediat 
şi aş alerga spre ei. Dar ghidul meu mă apucă de braţ şi mă reţine cu putere.
  Porţile mânăstirii tocmai s­au deschis. O coloană de călugări o ia pe 
drumul ce coboară spre livezile de la est. În urma lor, porţile grele se închid din 
nou.
  Nomadul se ridică brusc şi se retrage către pădurice. La adăpostul 
ulmilor înalţi, îmi dă înapoi pachetul şi înţeleg că îşi ia rămas­bun. Îi apuc 
mâinile şi i le strâng într­ale mele. Gestul meu de afecţiune îl face să 
zâmbească; mă priveşte ţintă o clipă, se întoarce şi pleacă.
  N­am cunoscut niciodată o singurătate mai deplină ca pe aceste câmpii 
înalte, când, coborât din autobuzul de la Chengdu, fugeam de întunericul 
nopţii şi de frig. Uneori, e de­ajuns o privire, o prezenţă, un gest, pentru ca 
prietenia să se nască dincolo de diferenţele care ne reţin şi ne sperie; e de­ajuns
o mână întinsă, pentru ca în memorie să ţi se întipărească un chip pe care 
timpul nu­l va putea şterge nicicând. În ultimul ceas al vieţii mele, îmi doresc 
să revăd chipul neschimbat al acestui nomad tibetan şi pe cel al fetiţei lui cu 
obrajii roşii ca două merişoare.
  Înaintând pe lângă liziera pădurii, urmez, de la distanţă, cortegiul 
călugărilor lucrători, care se îndreaptă spre fundul vâlcelei. De aici, de pe locul 
meu, pot să­i pândesc cu uşurinţă. Îi număr: sunt vreo şaizeci. Ca şi în ajun, 
încep prin a se dezbrăca şi a se scălda în apa limpede, după care se apucă de 
treabă. Corpul îmi este zgâlţâit de fiori. Scotocesc prin pachet şi descopăr o 
pungă cu carne uscată, darul nomadului. Rod jumătate din ea şi păstrez restul,
ca să am ce mânca diseară. După plecarea călugărilor, am să dau o fugă la râu,
ca să beau apă. Până atunci, va trebui să rabd setea pe care sarea din carne 
mă face s­o simt şi mai tare.
  De ce oare călătoria îmi ascute senzaţiile – foamea, frigul, căldura, 
oboseala extremă? Cred că responsabilă pentru aceste necazuri este 
altitudinea. Restul după­amiezii mi­l petrec căutând un mijloc de a intra în 
incinta mânăstirii. Mă simt bântuit de idei cum nu se poate mai nebuneşti. 
Oare sunt pe cale să­mi pierd minţile?
  La ora şase, călugării îşi încetează lucrul şi o pornesc înapoi, spre 
mănăstire. Cum dispar după vârful unui deal, ies din ascunzătoarea mea şi o 
iau la fugă peste câmpuri. Mă arunc în râu şi beau apă pe săturate.
  Întors pe mal, mă gândesc unde m­aş putea adăposti peste noapte. Să 
dorm în pădurice nu mă tentează câtuşi de puţin. Să mă întorc în câmpie, la 
prietenii mei nomazi, ar însemna să­mi recunosc eşecul şi, chiar mai rău, să 
abuzez de generozitatea lor. Şi aşa, gestul de a mă hrăni două seri la rând 
trebuie să fi fost un mare efort pentru ei.
  În cele din urmă, descopăr o scobitură pe versantul colinei. O să­mi sap 
acolo o vizuină; ghemuit sub pământ şi acoperit cu hainele din pachet, trec eu 
peste noaptea asta. Aşteptând ca întunericul să cuprindă cerul, termin restul 
de carne uscată şi pândesc ivirea primei stele, aşa cum aştepţi sosirea unei 
prietene care te ajută să­ţi goneşti gândurile rele.
  Se face noapte. Scuturat de al nu ştiu câtelea frison, adorm.
  Cât timp să se fi scurs până când am fost trezit de nişte foşnete? Ceva se 
apropie de mine. Trebuie să­mi stăpânesc frica; dacă, prin locurile astea, 
vânează vreun animal sălbatic, nu e cazul să devin prada lui. Ascuns în groapa 
mea, aş avea mai multe şanse să scap de el decât dacă aş orbecăi prin beznă. 
Gânduri înţelepte, dar greu de pus în practică atunci când inima îţi bate să se 
rupă. Ce fel de prădător o fi ăsta? Şi ce naiba învârtesc eu aici, ghemuit în 
gaura asta săpată în pământ, la mii de kilometri de casa mea? Ce naiba 
învârtesc aici, cu mutra plină de ţărână, cu degetele îngheţate, cu nasul 
curgând? Ce naiba învârtesc aici, rătăcind pe meleaguri străine, alergând după 
năluca unei femei pe care o iubesc ca un nebun şi care, cu numai şase luni în 
urmă, nici nu conta în viaţa mea? Vreau să­l regăsesc pe Erwan, vreau să­mi 
regăsesc platoul din Atacama. Vreau atmosfera plăcută din casa mea şi străzile 
din Londra; vreau să fiu în altă parte, nu să­mi înfulece măruntaiele, pe aici, o 
scârbă de lup. Trebuie să stau nemişcat, fără să tremur, trebuie să­mi ţin 
răsuflarea, să­mi cobor pleoapele, ca să nu mi se reflecte lumina vie a Lunii în 
albul ochilor. Gânduri înţelepte, dar imposibil de pus în practică atunci când 
frica te înşfacă de guler şi te zgâlţâie cu violenţă. Parcă aş avea doisprezece ani,
parcă mi­am pierdut toată capacitatea de apărare, toată siguranţa. Zăresc o 
torţă; atunci, poate că nu e decât un borfaş care vrea să mă uşureze de 
puţinele mele lucruri. Dar cine mă opreşte să mă apăr?
  Trebuie să ies din gaura asta şi din întuneric, trebuie să înfrunt 
primejdia. N­am bătut atâta drum doar ca să mă las dibuit de un hoţ sau 
sfâşiat asemenea unui vânat de rând.
  Am deschis ochii.
  Torţa înaintează în direcţia râului. Cel care o ţine cu braţul întins ştie 
perfect încotro merge; paşii lui siguri nu se tem de nici o piedică, de nici un 
hârtop. Facla este înfiptă în pământul gras al unui taluz. În lumina flăcării, 
apar două umbre. Una are silueta ceva mai subţire decât cealaltă; ambele 
trupuri te trimit cu gândul la doi adolescenţi. Unul se opreşte pe loc, celălalt se 
duce pe mal, îşi scoate tunica şi intră în apa rece. Teamă urmată de speranţă. 
Poate că aceşti doi călugări au înfruntat interdicţiile pentru a veni să se scalde, 
protejaţi de întuneric; poate că aceşti doi hoţi de timp mă vor ajuta să pătrund 
în incinta oraşului fortificat. Mă târăsc prin ierburi, apropiindu­mă de râu şi, 
brusc, mi se taie răsuflarea.
  Acel corp delicat n­are nici un amănunt care să­mi fie străin. Desenul 
picioarelor, rotunjimea feselor, linia spatelui, pântecul, umerii, ceafa, capul 
înălţat cu atâta mândrie.
  Tu eşti acolo, scăldându­te goală într­un râu aidoma celui în care te­am 
văzut murind. Trupul tău în lumina Lunii este ca o fantasmă, dar te­aş fi 
recunoscut dintr­o mie. Eşti acolo, doar la câteva sute de metri; dar cum să mă
apropii de tine? Cum să mă înfăţişez înaintea ta în asemenea hal, fără să te 
sperii, fără să ţipi şi să dai alarma? Apa râului te acoperă până la coapse, 
mâinile tale iau apa şi o lasă să­ţi şiroiască pe faţă. Înaintez la rândul meu spre
râu, şi îmi clătesc obrajii cu apa limpede, ca să­mi îndepărtez ţărâna de pe ei.
  Călugărul care te însoţeşte îmi lasă tot timpul s­o fac, pentru că stă cu 
spatele la tine. A rămas la o distanţă mare, parcă de teamă să nu­ţi atingă cu 
privirea goliciunea. Cu inima bubuind, cu privirea tulbure, mă apropii încă 
puţin. Tu te întorci pe mal, venind drept spre mine. Când ochii tăi se întâlnesc 
cu ai mei, paşii ţi se opresc, capul ţi se înclină într­o parte, privirea ta mă 
scrutează, apoi treci prin faţa mea şi îţi vezi de drum, ca şi cum nici n­aş fi 
existat.
  Privirea îţi era absentă, ba chiar mai rău, privirea pe care ţi­am văzut­o 
în ochi nu era a ta. Ţi­ai pus tunica, în tăcere, ca şi cum din gâtlej nu­ţi putea 
ieşi nici un sunet, şi te­ai întors spre cel care te escortase până aici. Tovarăşul 
tău de drum a luat torţa şi aţi urcat înapoi cărăruia. M­am ţinut după voi, fără 
să­mi fac bănuită prezenţa. Poate doar o singură dată, auzind rostogolirea unei 
pietricele pe care călcasem, călugărul a privit în urmă, apoi aţi continuat să 
mergeţi. Ajunşi în faţa mânăstirii, aţi luat­o pe lângă zid, aţi trecut de porţile 
cele mari şi v­am văzut siluetele dispărând într­un şanţ, flacăra a pâlpâit, apoi 
s­a stins. Am aşteptat cât am putut, pătruns de frig. În cele din urmă, am luat­
o la fugă spre zidul unde văzusem că aţi dispărut, sperând să găsesc un loc de 
trecere, dar n­am dat decât de o uşiţă de lemn, bine zăvorâtă. M­am ghemuit la
pământ până când mi­am mai venit în fire şi m­am întors, aidoma unui animal,
în ascunzătoarea mea de la marginea pădurii.
  Mai târziu, în timpul nopţii, o senzaţie de sufocare mă scoate din 
toropeala care mă cuprinsese. Membrele mi­au înţepenit. Temperatura a scăzut
brutal. Mi­e cu neputinţă să­mi mişc degetele ca să desfac nodul sacului şi să 
scot ceva cu care să mă învelesc. Epuizarea îmi încetineşte gesturile. Îmi vin în 
minte poveştile cu alpiniştii pe care muntele îi leagănă uşor, înainte de­ai 
adormi pe vecie. Suntem la patru mii de metri, cum am putut fi atât de 
nesocotit, încât să cred că­i voi putea supravieţui acestei nopţi? O să crap într­
o pădurice de aluni şi de ulmi, de partea cealaltă a zidului, la câţiva metri de 
tine. Se spune că, în momentul când îţi dai duhul, în faţa ta se deschide un 
tunel întunecat, la capătul căruia străluceşte o lumină. Eu nu văd nimic de 
felul acesta, singura imagine strălucitoare pe care o voi fi văzut­o este a ta, 
scăldându­te în râu.
  Într­o ultimă tresărire de luciditate, simt nişte mâini care mă apucă şi mă
ridică din groapa mea. Sunt luat pe sus, mi­e imposibil să mă îndrept, mi­e 
imposibil să­mi ridic capul şi să­i văd pe cei ce mă cară. Sunt susţinut de nişte 
braţe; înaintăm pe o potecă şi simt cât se poate de bine că îmi pierd deseori 
cunoştinţa. Ultima imagine pe care mi­o amintesc este a zidului de incintă şi a 
porţii mari, deschizându­se în faţa mea. Poate că eşti moartă, iar eu vin, în 
sfârşit, lângă tine.
  Atena
  — Dacă n­aţi fi fost atât de îngrijorat, n­aţi fi riscat să veniţi până aici. Şi 
să nu­mi spuneţi că m­aţi invitat la cină doar pentru că vă era teamă să 
petreceţi seara de unul singur. Sunt sigur că room­service­ul de la King George 
este mult mai bun decât acest restaurant chinezesc. De altfel, alegerea mi se 
pare destul de nepotrivită, ţinând cont de împrejurări.
  Ivory se uită lung la Walter şi luă o rondelă de ghimbir zaharisit; îi oferi o 
bucată şi invitatului său.
  — Sunt la fel ca dumneata, timpul începe să mi se pară lung. Cel mai rău
e că nu putem face nimic.
  — Ştiţi cumva dacă, în spatele chestiei ăsteia, este Ashton?
  — N­am nici o certitudine. Nu­mi vine să cred că a putut ajunge până 
aici. Dispariţia Keirei ar fi trebuit să­i fie de­ajuns. Doar dacă nu cumva o fi 
aflat de călătoria lui Adrian şi a încercat să i­o ia înainte. Este un miracol că nu
şi­a atins scopul.
  — A fost cât pe­aci, mormăi Walter. Credeţi că informaţiile despre Keira i 
le­a dat acel lama? Dar de ce să fi făcut asta? Dacă n­avea intenţia să­l ajute pe
Adrian s­o găsească, atunci de ce i­a trimis lucrurile ei?
  — N­avem nici o dovadă certă că preotul însuşi este expeditorul acestui 
mic cadou. S­ar fi putut întâmpla foarte bine ca o persoană din anturajul lui să
subtilizeze aparatul, s­o fotografieze pe prietena noastră, arheologa, în timp ce 
se scălda în râu, după care să­l pună înapoi la locul său, fără să bage de seamă
cineva.
  — Cine să fie mesagerul şi de ce să­şi fi asumat asemenea riscuri?
  — E de­ajuns că unul dintre călugării acelei comunităţi a fost de faţă 
atunci când s­a scăldat ea şi că a refuzat să trădeze principiile pe care a jurat 
să le respecte.
  — Ce principii?
  — Unul dintre ele este să nu mintă niciodată; dar s­ar putea ca acel 
lama, silit să păstreze secretul, să­l fi îndemnat pe unul dintre discipolii lui să 
facă pe mesagerul.
  — De data asta, m­aţi pierdut pe drum, domnule.
  — Walter, ar trebui să înveţi să joci şah. Ca să câştigi, nu e de ajuns să ai
un avans de o mişcare, ci de trei­patru. A anticipa este condiţia necesară 
victoriei. Să ne întoarcem la călugărul nostru. Cine ştie, o fi fost silit să aleagă 
între două precepte care, în unele situaţii speciale, nu se mai pot concilia. Să 
nu mintă şi să nu facă nimic prin care ar putea dăuna unei vieţi. Să ne 
imaginăm că supravieţuirea Keirei depinde de faptul că este considerată 
moartă. Chestia asta l­ar vârî pe înţeleptul nostru într­o mare încurcătură. 
Dacă spune adevărul, îi pune viaţa în pericol, contrazicând astfel tot ceea ce 
este mai sacru în credinţa lui. Pe de altă parte, dacă minte, lăsând să se creadă
că este moartă, când, de fapt, este vie, încalcă alt principiu. Supărător, nu­i 
aşa? În şah, chestia asta se numeşte „pat”1. Prietenul meu, Vackeers, îl 
detestă.
  — Oare cum au reuşit părinţii dumneavoastră să vă înzestreze cu un 
spirit aşa de alambicat? Întrebă Walter, luând, la rândul lui, o rondelă de 
ghimbir din cupă.
  — Cred că părinţii mei n­au nici un amestec, mi­ar fi plăcut să le atribui 
acest merit, dar nu i­am cunoscut. Dacă nu te deranjează, am să­ţi povestesc 
copilăria mea în altă zi; în clipa asta, subiectul discuţiei nu sunt eu.
  — Dumneavoastră presupuneţi că lama, confruntat cu o asemenea 
dilemă, l­a îndemnat pe unul dintre discipolii lui să dezvăluie adevărul, în timp 
ce el însuşi proteja viaţa Keirei păstrând tăcerea?
  — Ceea ce ne interesează pe noi, în acest raţionament, nu este călugărul.
Sper că n­ai pierdut asta din vedere.
  Walter făcu o mutră care nu lăsa să planeze nici o îndoială asupra 
răspunsului la întrebarea lui Ivory. Raţionamentul acestuia îi scăpa cu 
desăvârşire.
  — Eşti un dezastru, amice, spuse bătrânul profesor.
  — Oi fi eu un dezastru, dar tot eu sunt ăla care a descoperit 
particularitatea fotografiei puse în evidenţă deasupra teancului; eu sunt ăla 
care a comparat­o cu celelalte şi care a tras concluzia pe care o cunoaşteţi.
  — Admit, dar, cum ai spus chiar adineauri, fotografia era deasupra 
celorlalte!
  — Mai bine mi­aş fi ţinut gura, ca preotul ăla al dumneavoastră. Aşa, n­
am mai fi fost aici, aşteptând veşti de la Adrian şi rugându­ne să ni le mai 
poată da.
  — Cu riscul de a mă repeta, poza aia era deasupra teancului! E greu de 
crezut într­o simplă coincidenţă. Era, cu siguranţă, un mesaj. Rămâne de aflat 
dacă Ashton a reuşit să dea de ea în acelaşi timp cu noi.
  — Sau poate că noi înşine am ţinut morţiş să vedem, aici, un mesaj. Şi 
am fi crezut lucrul ăsta, chiar dacă ni l­ar fi ghicit cineva în cafea! Aţi reînviat­o
pe Keira ca să­l împingeţi pe Adrian să vă continue lucrările…
  — Ei, te rog să nu fii grosolan! Ai prefera să­l vezi în halul în care l­ai 
găsit, plictisindu­se pe insula lui şi irosindu­şi talentul? Continuă Ivory, 
ridicând şi el tonul. Crezi că aş fi atât de crud, încât să­l trimit să­şi caute 
prietena dacă n­aş crede, cu toată sinceritatea, că este în viaţă? Mă iei drept un
monstru?
  — N­am vrut să spun asta, i­o întoarse Walter, cu aceeaşi vehemenţă.
  Scurta lor altercaţie atrăsese atenţia unor clienţi care îşi luau cina la 
masa învecinată. Walter a continuat, vorbind mai încet.
  — Aţi spus că nu lama e cel care ne interesează. Dacă nu el, atunci, 
cine?
  — Cel care i­a pus lui Adrian viaţa în pericol, cel care se teme ca el să n­o
găsească pe Keira, cel care, într­un asemenea caz, nu s­ar da înapoi de la 
nimic. Asta te face să te gândeşti la cineva?
  — Nu este nevoie să mă luaţi de sus, nu sunt subalternul 
dumneavoastră.
  — Refacerea acoperişului de pe clădirea Academiei costă o întreagă avere,
iar eu consider că generosul binefăcător care îţi echilibrează în mod miraculos 
bugetul, evitând să le arate şefilor dumitale cât de mediocru eşti ca 
administrator, merită puţin respect, nu?
  — Bun, am înţeles aluzia. Prin urmare, îl acuzaţi pe Sir Ashton?
  — Să fi aflat despre Keira că a scăpat cu viaţă? Posibil. Să fi vrut 
neapărat să evite orice risc în această privinţă? Probabil. Trebuie să recunosc 
că, dacă mi­ar fi dat prin minte, mai devreme, chestia asta, nu l­aş mai fi trimis
pe Adrian, aşa, în gura lupului. Acum, nu­mi mai fac griji doar pentru Keira, ci,
în primul rând, pentru el.
  Ivory plăti nota şi plecă de la masă. Walter luă pardesiele din cuier şi îl 
ajunse în stradă.
  — Luaţi­vă impermeabilul, era să­l uitaţi.
  — O să trec mâine, spuse Ivory, făcându­i semn unui taxi.
  — Oare este prudent?
  — Am venit deja până aici şi, apoi, mă simt răspunzător, trebuie să­l văd.
Când vom avea următoarele rezultate ale analizelor?
  — Ne vin în fiecare dimineaţă şi sunt tot mai bune; se pare că mai răul a 
trecut, dar oricând este posibilă o recădere.
  — Sună­mă la hotel când va fi momentul, dar în nici un caz de pe mobil, 
ci dintr­o cabină.
  — Chiar credeţi că îmi este ascultat telefonul?
  — N­am idee, dragul meu Walter. Noapte bună!
  Ivory urcă în taxi. Walter hotărî să se întoarcă pe jos.
  Aerul Atenei era încă destul de plăcut la acest sfârşit de toamnă; puţină 
răcoare avea să­l ajute să­şi pună gândurile în ordine.
  Ajuns la hotel, Ivory îi ceru funcţionarului de la recepţie să­i trimită în 
cameră şahul care se găsea la bar; se îndoia că, la această oră din noapte, ar 
mai fi jucat vreun client.
  O oră mai târziu, în salonaşul apartamentului pe care îl ocupa, Ivory 
abandonă partida pe care o juca împotriva sa şi se duse la culcare. Întins în 
pat, cu braţele sub ceafă, trecea în revistă toate contactele pe care le stabilise în
China, de­a lungul carierei sale. Lista era impozantă, dar ceea ce îl contraria 
mai mult, la acest inventar atât de deosebit, era faptul că niciunul dintre cei de 
care îşi amintea nu se mai afla în viaţă. Bătrânul profesor aprinse din nou 
lumina şi dădu deoparte cuvertura, care îi ţinea prea cald. Se aşeză pe 
marginea patului, îşi încălţă papucii şi se contemplă în oglinda şifonierului.
  „Ah, Vackeers, de ce nu mă pot bizui pe tine, când am atâta nevoie de 
asta? Fiindcă tu nu poţi conta pe nimeni, nătâng bătrân, pentru că eşti 
incapabil să ai încredere în cineva! Uite unde te­a dus aroganţa asta. Eşti 
singur, dar încă te crezi conducătorul horei.”
  Se ridică şi începu să umble încoace şi încolo prin cameră.
  „Dacă se dovedeşte că e vorba de otravă, ai să plăteşti foarte scump, 
Ashton.”
  Dădu de pământ cu tabla de şah.
  Faptul că se înfuria pentru a doua oară în acea seară îl făcu să cadă 
îndelung pe gânduri. Ivory se uită la piesele risipite pe mochetă: nebunul negru
şi nebunul alb zăceau unul lângă celălalt. La ora unu noaptea, hotărî să încalce
o regulă pe care şi­o impusese el însuşi, ridică receptorul telefonului şi formă 
un număr din Amsterdam. Când Vackeers răspunse, îşi auzi prietenul care îi 
punea o întrebare cel puţin ciudată: otrava putea provoca simptomele unei 
pneumonii acute?
  Vackeers n­avea nici cea mai mică idee, dar îi făgădui că se va informa în 
cel mai scurt timp. Fie din eleganţă, fie din prietenie, nu­i ceru lui Ivory nici o 
explicaţie.
  Mănăstirea Garther.
  Doi bărbaţi mă susţin, în timp ce al treilea îmi fricţionează cu putere 
pieptul. Aşezat pe un scaun, cu picioarele într­un lighean cu apă călduţă, mi­
am mai recăpătat puţin din puteri şi am reuşit să stau în capul oaselor. Hainele
ude şi jegoase mi­au fost scoase şi am fost îmbrăcat cu un fel de sarong2. 
Temperatura corpului mi­a revenit la o valoare aproape normală, chiar dacă se 
mai întâmplă să tremur. În încăpere intră un călugăr, care pune pe podea un 
bol cu supă şi altul cu orez. În timp ce duc lichidul la buze, îmi dau seama cât 
sunt de sfârşit. Nici nu termin bine de mâncat, că mă lungesc pe o rogojină şi 
mă cufund în somn.
  În zori, vine un alt călugăr şi mă roagă să­l urmez. O luăm pe un culoar 
străjuit de o arcadă. Din zece în zece metri, o uşă duce într­o sală mare, unde 
discipolii primesc învăţătura maeştrilor. Parcă aş fi într­un colegiu religios din 
bătrâna mea Anglie. Urmează o nouă aripă a giganticului patrulater, cu o 
galerie imensă; la capătul acesteia, sunt introdus într­o încăpere lipsită de 
mobilier.
  Aici, rămân singur cuc, o bună parte a dimineţii. Pe fereastra care dă 
spre o esplanadă din incinta mânăstirii, văd un spectacol ciudat. Un gong 
tocmai a bătut de prânz. Vreo sută de călugări apar în coloane, se aşază la 
distanţă egală unii de alţii şi se reculeg. Nu mă pot împiedica să mi­o imaginez 
pe Keira, disimulată sub una dintre aceste tunici. Dacă amintirea scenei trăite 
noaptea trecută este într­adevăr reală, atunci ea trebuie să se afle în templu, 
ascunsă pe undeva, poate chiar în această curte, printre călugării tibetani 
cufundaţi în rugăciune. Oare din ce motiv este reţinută în mănăstire? Nu mă 
gândesc decât s­o iau şi s­o duc departe de aici.
  O rază de lumină mătură podeaua. Mă întorc: în pragul uşii stă un 
călugăr. Un discipol trece în faţa lui şi vine până în dreptul meu, cu capul 
acoperit de o glugă. Când şi­o ridică, nu­mi pot crede ochilor.
  Tu porţi o cicatrice lungă pe frunte, dar ea nu­ţi ştirbeşte cu nimic 
farmecul. Aş vrea să te iau în braţe, dar te tragi înapoi cu un pas. Ai părul 
scurt şi faţa mai palidă ca de obicei. Faptul că te privesc fără să te pot atinge, 
că te simt atât de aproape fără să te pot strânge la piept este cea mai crudă 
pedeapsă, cea mai violentă şi mai insuportabilă frustrare. Tu mă priveşti ţintă, 
fără să­mi dai voie să mă apropii, ca şi cum timpul îmbrăţişărilor a trecut, ca şi
cum viaţa ta a luat­o pe un drum pe care eu nu mai sunt bine­venit. Şi, în caz 
că aş mai fi avut cumva vreo îndoială în această privinţă, vorbele tale mă 
rănesc şi mai mult decât distanţa pe care mi­o impui.
  — Trebuie să pleci, murmuri cu o voce lipsită de orice inflexiune.
  — Am venit să te iau.
  — Eu nu ţi­am cerut nimic, trebuie să pleci şi să mă laşi în pace.
  — Şi săpăturile tale, fragmentele de… poţi renunţa la povestea noastră, 
dar nu şi la asta!
  — Nu mai este nevoie. Pandantivul este cel care m­a adus aici, unde am 
găsit mult mai mult decât ceea ce căutam aiurea.
  — Nu cred; viaţa ta nu este în mănăstirea asta pierdută la capătul 
pământului.
  — Chestiune de perspectivă; pământul e rotund, ştii asta mai bine decât 
oricine. Cât despre viaţa mea, am fost pe punctul de­a o pierde din vina ta. Am 
fost nişte inconştienţi, iar a doua oară n­o să mai avem şansa asta. Pleacă, 
Adrian!
  — Nu, până nu­mi îndeplinesc promisiunea pe care ţi­am făcut­o. Am 
jurat că o să te duc din nou în Valea Omo.
  — Nu mă mai întorc acolo! Pleacă la Londra sau unde vrei tu, dar pleacă 
departe de aici.
  Ţi­ai pus din nou gluga, ţi­ai lăsat capul în jos şi ai plecat păşind încet. 
În ultima clipă, te­ai întors spre mine, cu chipul întunecat.
  — Lucrurile îţi sunt curate, îmi spui, uitându­te la sacul pe care 
călugărul l­a pus jos. La noapte, poţi rămâne aici, însă mâine­dimineaţă pleci.
  — Dar Harry? Renunţi şi la Harry?
  Am văzut lacrima care îţi strălucea pe obraz şi ţi­am înţeles chemarea 
tăcută. Te­am întrebat:
  — Uşiţa aia care dă în şanţ, aia pe unde ieşi ca să te duci noaptea la râu,
unde se află?
  — La subsol, chiar sub noi, dar te rog să nu te duci acolo.
  — La ce oră se deschide?
  — La ora 23, îmi spui tu, înainte de­a pleca.
  Tot restul zilei mi l­am petrecut aici, în cameră, unde te­am revăzut, ca 
să te pierd imediat după aceea. Tot restul zilei mi l­am petrecut învârtindu­mă 
în jurul cozii, ca un smintit.
  La căderea serii, vine un călugăr care mă conduce în curte: am voie să 
fac câţiva paşi la aer, după ultima rugăciune a discipolilor. S­a lăsat frigul încă 
de pe acum şi înţeleg că adevăratul gardian al acestei mănăstiri este noaptea. E
cu neputinţă să traversezi câmpia fără să mori de frig, am simţit­o pe pielea 
mea. Dar trebuie să găsesc, cu orice risc, o soluţie.
  Profit de plimbarea care mi­a fost permisă, pentru a­mi fixa nişte repere. 
Mănăstirea are două etaje sau trei, dacă pun la socoteală subsolul despre care 
mi­a vorbit Keira. Douăzeci şi cinci de ferestre dau în curtea interioară. 
Galeriile de la parter sunt mărginite de arcade înalte, în fiecare capăt, se află o 
scară de piatră, în spirală. Îmi număr paşii. Pentru a ajunge, din celula mea, la 
una din scări, mi­ar trebui cinci­şase minute sau mai mult, cu condiţia să nu 
mă întâlnesc cu nimeni pe drum.
  După ce îmi termin cina, mă culc pe rogojina mea şi mă prefac că dorm. 
Călugărul care mă supraveghează se pune imediat pe sforăit. Uşa nu este 
încuiată cu cheia, nu i­ar da nimănui prin cap să plece de aici în puterea 
nopţii.
  Galeria este pustie. Din pricina întunericului ce domneşte sub arcade, 
călugării care fac de strajă, plimbându­se pe acoperiş, nu mă pot vedea. Mă 
strecor pe lângă ziduri.
  Ceasul meu arată ora 22:50. Dacă am interpretat cum se cuvine mesajul 
Keirei, dacă ea mi­a fixat cu adevărat o întâlnire, mai am zece minute ca să 
descopăr cum să cobor la subsol şi să găsesc uşiţa zărită din păduricea în care 
mă ascunsesem ieri.
  Ora 22:55. În sfârşit, am ajuns la scară. Dar nu pot coborî: în faţa ei, stă 
o uşă închisă zdravăn, cu un zăvor de fier. Trebuie să­l dau deoparte fără 
zgomot; într­o încăpere din imediata apropiere dorm vreo douăzeci de călugări. 
Uşa scrâşneşte din ţâţâni, o întredeschid şi mă fofilez afară.
  Limbile fosforescente ale ceasului îmi arată că este aproape ora 23:00. În 
sfârşit, simt sub tălpi moliciunea pământului; la câţiva metri, o torţă înfiptă 
într­un suport fixat pe perete luminează slab o trecere. Ceva mai departe, 
zăresc încă una. Îmi continui drumul. Deodată, aud nişte foşnete în spatele 
meu. Nici nu mă întorc bine, şi un stol de lilieci începe să­mi dea ocol. Mă ating
cu aripile de câteva ori, în timp ce umbrele lor tremură în haloul luminos al 
torţei. Trebuie să merg înainte; este deja ora 23:05, am întârziat, şi uşiţa tot nu
se vede. Oare am luat­o pe un drum greşit?
  A doua oară, n­o să mai avem şansa asta, a spus Keira; nu se poate să 
mă fi înşelat, nu acum.
  O mână îmi înşfacă umărul şi mă trage deoparte, în dosul unui meterez. 
Ascunsă într­o nişă, tu mă iei în braţe şi mă strângi la piept.
  — Doamne, cât mi­ai lipsit, şopteşti.
  Eu nu­ţi răspund, îţi cuprind obrajii în mâini şi ne sărutăm îndelung. 
Acest sărut are gust de ţărână şi de praf, miroase a sare şi a năduşeală. Tu îţi 
pui capul pe pieptul meu şi plângi. Eu îţi mângâi părul.
  — Trebuie să pleci, Adrian, trebuie să te duci, ne pui pe amândoi în 
primejdie. Ai putut scăpa cu viaţă doar cu condiţia ca toată lumea să mă 
creadă moartă; dacă se află că eşti aici, că ne­am revăzut, te vor omorî.
  — Călugării?
  — Nu, spui tu, sughiţând de plâns, ei ne sunt aliaţi. Ei m­au salvat din 
Fluviul Galben, m­au îngrijit şi m­au ascuns aici. Adrian, eu îţi vorbesc despre 
cei care au vrut să ne asasineze şi care nu vor renunţa. Nu ştiu ce am făcut şi 
nici de ce ne fugăresc, dar, ca să ne împiedice să ne continuăm cercetările, nu 
se vor da înapoi de la nimic. Dacă află că ne­am reîntâlnit, ne vor găsi. Cel care 
ne­a scăpat de tot necazul este călugărul întâlnit pe drum, cel care râdea de noi
când căutam piramida albă… iar eu i­am făgăduit ceva.
  Atena.
  Ivory tresări. La uşa lui suna cineva. Chelnerul de la room­service îi 
înmână un fax urgent. Cineva sunase la recepţie şi ceruse să­i fie transmis 
imediat. Ivory a luat plicul, i­a mulţumit tânărului, a aşteptat până când acesta
s­a îndepărtat şi a dezlipit plicul.
  ROMA îi cerea să­l sune de urgenţă, pe o linie securizată.
  Ivory s­a îmbrăcat în grabă şi a coborât în stradă. A cumpărat o cartelă 
de la chioşcul din faţa hotelului, pentru a­l suna pe Lorenzo, dintr­o cabină din
vecinătate.
  — Am nişte noutăţi ieşite din comun.
  Ivory îşi ţinu respiraţia şi îşi ascultă cu atenţie interlocutorul.
  — Amicii mei din China au dat de urma arheologei tale.
  — Vie?
  — Da, dar asta nu înseamnă că se întoarce prea curând în Europa.
  — De ce?
  — O să­ţi vină cam greu să înghiţi găluşca asta, însă a fost arestată şi 
încarcerată.
  — E absurd! Pentru care motiv?
  Lorenzo, alias ROMA, completa un puzzle din care, lui Ivory, îi mai 
lipseau încă multe piese. Călugării de pe muntele Hua Shan tocmai se aflau 
lângă malul Fluviului Galben atunci când maşina 4x4 a lui Adrian şi a Keirei 
căzuse în valuri. Trei dintre ei se aruncaseră în apele învolburate, ca să­i 
salveze. Adrian a fost scos la suprafaţă cel dintâi şi dus, de urgenţă, la spital, 
de nişte muncitori care treceau într­un camion. Ivory cunoştea urmarea: se 
dusese chiar el în China, după Adrian şi făcuse toate demersurile necesare 
înapoierii sale în ţară. În privinţa Keirei, lucrurile au stat altfel. Călugării 
trebuiseră să­şi reînnoiască eforturile în trei rânduri pentru a o elibera, în cele 
din urmă, din carcasa maşinii luate de curent. Când au scos­o pe mal, 
camionul plecase deja. Au dus­o, inconştientă, la mănăstire. Lama a aflat la 
iuţeală că tentativa de asasinat fusese opera unei triade care acţiona în acea 
regiune şi ale cărei ramificaţii se întindeau până la Pekin. Aşa că a ascuns­o pe 
Keira printre călugări. Câteva zile mai târziu, mănăstirea a avut de îndurat 
vizita violentă a unor indivizi. Preotul a jurat că discipolii lui se aruncaseră, 
într­adevăr, în apă, încercând să­i scape pe occidentali de la înec, însă nu 
putuseră face nimic pentru fată, care a pierit. Cei trei călugări care o ajutaseră 
au fost supuşi aceluiaşi interogatoriu, dar nu a vorbit niciunul. Keira a zăcut 
zece zile în comă; o infecţie i­a întârziat vindecarea, dar călugării au izbutit să o
pună pe picioare.
  Când s­a înzdrăvenit îndeajuns pentru a suporta o călătorie, lama a 
trimis­o departe de mănăstirea lui, unde risca să fie din nou căutată. Avusese 
grijă s­o deghizeze în călugăr până când se linişteau lucrurile.
  — Şi ce s­a întâmplat după aceea? A întrebat Ivory.
  — Păi, n­o să mă crezi, dar, din păcate, planul preotului nu s­a 
desfăşurat deloc aşa cum prevăzuse el.
  Conversaţia a mai durat încă zece minute. Când Ivory a închis, cartela 
telefonică i se epuizase. El a plecat în goana mare spre hotel, şi­a făcut bagajul 
şi a sărit într­un taxi. În drum, l­a sunat pe Walter, de pe mobil, şi l­a anunţat 
că pornise spre el.
  După o jumătate de oră, taxiul a oprit în faţa unei clădiri impunătoare, 
cocoţată pe colina Atenei. Ivory a luat liftul până la etajul trei, pe culoarul 
căruia a început să caute, grăbit, camera 307. A bătut la uşă şi a intrat. Walter 
a ascultat, cu gura căscată, ceea ce i­a povestit Ivory.
  — Iată, dragul meu Walter, acum ştii tot sau aproape tot.
  — Optsprezece luni? E îngrozitor! Aveţi vreo idee cum o putem elibera?
  — Nu, câtuşi de puţin. Dar să privim latura pozitivă a lucrurilor: acum 
avem certitudinea că este în viaţă.
  — Mă întreb cum o să primească vestea Adrian. Mi­e teamă că o să­l 
afecteze şi mai mult.
  — Măcar de­ar afla­o. Mi s­ar lua o mare greutate de pe inimă, răspunse 
Ivory, cu un oftat. Ce noutăţi ai despre el?
  — Din păcate, niciuna, cu excepţia faptului că toată lumea pare 
optimistă, mi se spune că vom putea sta de vorbă cu el peste cel mult o zi, 
poate chiar peste câteva ore.
  — Să sperăm că optimismul ăsta are o bază reală. Astăzi, mă întorc la 
Paris; trebuie să găsesc o modalitate ca s­o scot pe Keira din situaţia în care se 
află. Ocupă­te de Adrian; dacă şansa îţi îngăduie să stai de vorbă cu el, să nu­i 
spui încă nimic.
  — N­am să pot păstra secretul în privinţa Keirei; mi­e imposibil, cred că 
Adrian m­ar strânge de gât.
  — Nu mă gândeam la aşa ceva. Dar nu­i împărtăşi bănuielile noastre, e 
încă prea devreme. Ştiu eu de ce îţi cer asta. Pe curând, Walter, am să te ţin la 
curent.
  Garther
  — Ce i­ai făgăduit acestui lama?
  Mă priveşti mâhnită şi ridici din umeri. Îmi spui că, dacă aceia care au 
atentat la viaţa noastră ar afla că ai supravieţuit, şi­ar reîncepe hăituiala chiar 
şi dincolo de frontiere. Şi, dacă nu ar putea pune mâna pe tine, eu aş fi primul 
de care ar avea grijă. În schimbul tuturor serviciilor pe care ni le­a făcut, lama 
ţi­a cerut să­i dai doi ani din viaţa ta. Doi ani pe care să­i petreci retrasă în 
mănăstire, unde să meditezi şi să hotărăşti ce curs vei da existenţei tale. „A 
doua oară n­o să mai aveţi şansa asta. Doi ani ca să reflectezi asupra unei vieţi 
pe care ai fost în pericol s­o pierzi nu e un târg chiar atât de prost”, ţi­a spus el.
Când lucrurile s­ar linişti, lama ar găsi un mijloc prin care să te scoată din 
ţară.
  — Doi ani, ca să salvez vieţile amândurora, asta­i tot ce mi­a cerut, iar eu
am acceptat pactul. Am rezistat, fiindcă erai în afara pericolului. Dacă ai şti de 
câte ori mi­am imaginat, din mănăstirea asta, cum îţi petreci zilele… Dacă ai şti
cum am revăzut în minte locurile pe unde ne­am plimbat… Dacă ai şti câte 
clipe am trăit în căsuţa ta din Londra… Mi­am umplut zilele cu toate 
momentele astea, trăite în închipuire.
  — Îţi promit că…
  — Mai târziu, Adrian, îmi spui şi îmi atingi buzele cu mâna. Mâine, ai să 
pleci. Mai am de îndurat optsprezece luni. Nu­ţi face griji pentru mine, viaţa de 
aici nu este chiar atât de grea, stau în aer liber, am timp să mă gândesc, mult 
timp. Nu te uita la mine ca la o sfântă sau ca la o iluminată. Nu te consider mai
important decât eşti; nu fac asta pentru tine, ci pentru mine.
  — Pentru tine? Ce ai de câştigat?
  — Înlătur posibilitatea de a te pierde pentru a doua oară. Dacă noaptea 
trecută nu le­aş fi semnalat călugărilor prezenţa ta, ai fi pierit în pădure.
  — Tu i­ai anunţat?
  — Doar nu era să te las să mori de frig!
  — Indiferent ce i­ai promis preotului, o ştergem de aici. Ai să vii cu mine 
vrând­nevrând, chiar dacă trebuie să­ţi trag o bătaie soră cu moartea şi să te 
fac pachet.
  Pentru prima oară, după atâta vreme, îţi revăd zâmbetul, un zâmbet 
adevărat. Îţi pui mâna pe obrazul meu şi mă mângâi.
  — De acord, s­o ştergem. Oricum, n­aş rezista să te văd plecând. Şi te­aş 
urî pentru că m­ai lăsat aici.
  — Cât mai avem până când temnicerii tăi îşi vor da seama că nu mai eşti 
în celulă?
  — Dar nu sunt temnicerii mei; sunt liberă să circul pe unde cred de 
cuviinţă.
  — Şi călugărul ăla, care te însoţea la râu, nu era acolo ca să te 
supravegheze?
  — Mă escorta, ca să nu mi se întâmple ceva pe drum. Sunt singura 
femeie din mănăstire, aşa că, pentru a­mi face toaleta, mă duc în fiecare noapte
la râu. Mă rog, am făcut asta pe toată durata verii şi la începutul toamnei, dar 
ieri a fost ultima mea ieşire.
  Mi­am desfăcut sacul, am scos din el un pulover şi nişte pantaloni. Ţi­am
întins hainele.
  — Ce faci?
  — Îmbracă­te, plecăm imediat.
  — Vasăzică, nu ţi­a ajuns experienţa de ieri. Afară trebuie să fie zero 
grade; peste o oră, vor fi minus zece. N­avem nici o şansă să traversăm câmpia 
în timpul nopţii.
  — După cum n­o putem traversa nici ziua, în amiaza mare, fără să fim 
reperaţi! E o oră de mers, crezi că putem supravieţui?
  — Primul sat este la o oră de mers cu maşina! Iar noi nu avem aşa ceva.
  — Eu nu­ţi vorbesc despre un sat, ci despre o tabără de nomazi.
  — Dacă e o tabără de nomazi, se prea poate să­şi fi mutat locul.
  — O să fie acolo, iar oamenii aceia ne vor ajuta.
  — Doar n­o să stăm acum să ne certăm. Fie, mergem în tabăra ta de 
nomazi! Ai spus, în timp ce­ţi puneai puloverul şi pantalonii.
  — Unde e afurisita aia de poartă, ca să ieşim de aici? Te­am întrebat.
  — Chiar în faţa ta… Mai că am ajuns!
  Cum ieşim afară, te trag spre pădure, dar tu mă apuci de braţ şi mă 
îndrumi spre cărarea ce duce la râu.
  — Nu e cazul să rătăcim printre copaci, mai avem prea puţin timp până 
când ne va cuprinde frigul.
  Cunoşti regiunea mai bine decât mine, aşa că te ascult şi te las să­mi fii 
călăuză. La râu, recunosc cărarea ce urcă pe deal. Ne trebuie zece minute ca să
ajungem acolo şi încă trei sferturi de oră ca să trecem de culme şi să găsim 
valea aceea largă, unde se află tabăra. Cincizeci şi cinci de minute, şi scăpăm 
de necaz.
  Noaptea e mai geroasă decât mi­am închipuit. Am început deja să dârdâi,
iar râul încă nu se zăreşte. Tu nu vorbeşti deloc, toată atenţia îţi este 
îndreptată asupra drumului pe care mergem. Nu­ţi pot reproşa tăcerea, 
probabil că ai toate motivele să­ţi cruţi puterile, în timp ce ale mele scad cu 
fiecare pas.
  Când ajungem la capătul câmpului lucrat de călugări în fiecare zi, încep 
să fiu îngrijorat că te­am atras în situaţia asta. De câteva minute, mă lupt cu 
amorţeala care mă cuprinde.
  — N­am să reuşesc niciodată, îmi spui, gâfâind. Din gură îţi iese, la 
fiecare cuvânt pe care îl rosteşti, un abur alburiu. Te strâng lângă mine şi îţi 
fricţionez spatele. Aş vrea să te sărut, dar buzele îmi sunt îngheţate… şi, apoi, 
mă chemi la ordine.
  — N­avem nici o clipă de pierdut, nu trebuie să stăm nemişcaţi. Să 
mergem cât mai repede la tabăra ta, altfel, o să murim îngheţaţi.
  Mi­e atât de frig, încât tremur din tot corpul.
  Coasta dealului pare să se lungească pe măsură ce urcăm. Trebuie să ne 
ţinem bine, mai avem cel mult zece minute şi ajungem în vârf; de acolo, pe 
noaptea asta luminoasă, o să vedem, cu siguranţă, corturile din depărtare. 
Chiar şi numai gândul la căldura care domneşte în ele ne va reda curajul şi 
puterea. Ştiu că, ajunşi în vârf, coborâşul până în vale ne va lua cel mult un 
sfert de oră; şi, chiar dacă o să fim la capătul puterilor, am să strig după ajutor,
şi gata. Cu puţin noroc, prietenii mei, nomazii, or să mă audă strigând în toiul 
nopţii.
  Tu cazi de trei ori; de trei ori te ajut să te ridici. A patra oară, faţa ta are o
paloare înspăimântătoare. Buzele îţi sunt albastre, ca atunci când te­ai înecat 
sub ochii mei, în apele Fluviului Galben. Te ridic, te iau de subsuoară şi te duc 
pe sus.
  Pe drum, urlu la tine să rezişti şi îţi interzic să închizi ochii.
  — Nu mai ţipa la mine, gemi tu. Mi­e destul de greu şi aşa. Ţi­am spus 
eu că nu trebuia, dar n­ai vrut să mă asculţi.
  O sută de metri, mai avem o sută de metri până în vârf. Îmi zoresc paşii; 
te simt mai uşoară, ai mai prins puţină putere.
  — Ultima suflare, îmi spui tu, o ultimă tresărire înainte de moarte. Hai, 
grăbeşte­te, în loc să te uiţi la mine cu faţa asta răvăşită. Nu­ţi mai vine să 
râzi?
  Faci pe grozava. Buzele tale înţepenite se chinuie să articuleze cuvintele, 
totuşi, te îndrepţi, mă dai deoparte şi începi să mergi din nou, de una singură, 
luând­o înainte.
  — Mai cu viaţă, Adrian, mai cu viaţă!
  Cincizeci de metri! Te îndepărtezi de mine; degeaba îmi chinui picioarele, 
nu pot ţine pasul cu tine. Ai să fii sus înaintea mea.
  — Hei, vii odată? Hai, dă­i zor!
  Treizeci de metri. Culmea nu mai e departe, aproape că ai ajuns. Trebuie 
să ţi­o iau înainte, vreau să fiu primul care vede tabăra salvatoare.
  — N­ai să ajungi dacă te laşi pe tânjală; eu nu mă mai pot întoarce ca să 
te caut. Grăbeşte­te, Adrian, dă­i zor!
  Zece metri! Ai atins vârful dealului şi stai dreaptă ca un stâlp, cu mâinile 
în şolduri. Te văd din spate: priveşti valea fără să scoţi o vorbă.
  Cinci metri! Or să­mi crape plămânii. Patru metri! Astea care mă zgâlţâie 
din cap până în picioare nu mai sunt dârdâieli, ci spasme. Nu mai am putere, 
mă clatin, cad. Tu nu­mi dai nici o atenţie. Trebuie să mă ridic, nu mai am 
decât vreo doi­trei metri, însă pământul e atât de moale, iar cerul luminat de 
Luna plină e atât de frumos. Simt o adiere de vânt care mă mângâie pe obraji şi
mă leagănă.
  Te apleci asupra mea. Un cumplit acces de tuse îmi sfâşie pieptul. 
Noaptea este albă, atât de albă, încât vezi ca în timpul zilei. Asta trebuie să fie 
efectul frigului. Luminozitatea e aproape insuportabilă, mă orbeşte.
  — Uite, îmi arăţi tu valea, ţi­am spus eu, prietenii tăi au plecat. Nu 
trebuie să le porţi pică, sunt nomazi, Adrian. Prieteni sau nu, ei nu rămân 
niciodată prea mult în acelaşi loc.
  Deschid cu greu ochii; în mijlocul câmpiei, în locul taberei atât de dorite, 
zăresc, în depărtare, meterezele mânăstirii. Am mers în cerc, ne­am întors pe 
urmele propriilor paşi. Totuşi, e cu neputinţă, nu suntem în aceeaşi vâlcea, nu 
văd păduricea.
  — Îmi pare nespus de rău, nu fi supărat pe mine, murmuri tu. Am 
făgăduit ceva şi făgăduielile nu pot fi încălcate. Mi­ai jurat că mă vei duce 
înapoi, la Addis­Abeba. Dacă te­ai putea ţine de cuvânt, ai face­o, nu­i aşa? 
Uite cum suferi din pricina propriei neputinţe, aşa că înţelege­mă. Mă înţelegi, 
nu?
  Mă săruţi pe frunte. Buzele îţi sunt îngheţate. Zâmbeşti şi te îndepărtezi. 
Paşii tăi par siguri, ca şi cum, deodată, frigul n­ar mai avea nici o putere 
asupra ta. Înaintezi liniştită, în noapte, îndreptându­te spre mănăstire. Nu mai 
am putere să te reţin, nici să te ajung. Sunt prizonierul propriului trup, care 
îmi refuză orice mişcare, de parcă braţele şi picioarele mi­ar fi legate fedeleş. 
Neputincios, aşa cum mi­ai spus înainte de a mă abandona.
  Când ajungi în faţa zidului de incintă, cele două porţi uriaşe ale 
mănăstirii se deschid, tu te întorci spre mine pentru ultima oară şi intri.
  Eşti prea departe ca să te aud şi totuşi vocea ta limpede ajunge până la 
mine.
  — Ai răbdare, Adrian. Poate că ne vom regăsi. Optsprezece luni nu sunt 
chiar atât de îngrozitoare atunci când iubeşti. Nu­ţi fie teamă de nimic, vei 
scăpa, ai în tine această forţă şi apoi, vine cineva, aproape că a sosit. Te iubesc,
Adrian, te iubesc.
  Porţile grele ale templului Garther se închid în urma siluetei tale fragile.
  Îţi urlu numele în noapte, urlu ca un lup prins în capcană, care vede 
cum vine moartea spre el. Mă zbat, trag din răsputeri de legături, în ciuda 
membrelor înţepenite. Strig iar şi iar, când, deodată, în mijlocul câmpiei pustii, 
aud o voce care îmi spune: „Linişteşte­te, Adrian”. Vocea îmi e cunoscută, e a 
unui prieten. Walter repetă o frază fără nici o noimă.
  — Ei drăcie, da' potoleşte­te odată, Adrian. Până la urmă, ai să te răneşti!
  Atena, Spitalul Universitar, serviciul infecţii pulmonare
  — Ei drăcie, da' potoleşte­te odată, Adrian. Până la urmă, ai să te răneşti!
  Deschid ochii, vreau să mă ridic, dar sunt legat. Chipul lui Walter stă 
plecat asupra mea, cu o expresie total derutată.
  — Te­ai întors cu adevărat printre noi, ori te afli într­un nou episod de 
delir?
  Murmur:
  — Unde suntem?
  — Mai întâi, răspunde­mi la o mică întrebare: cu cine vorbeşti, cine sunt 
eu?
  — Ce ai, Walter, te­ai prostit de tot sau ce naiba?
  Walter bate din palme. Nu­i înţeleg deloc însufleţirea.
  El se repede la uşă şi strigă pe culoar că m­am trezit, iar vestea pare să­l 
înveselească. Rămâne în uşă, cu capul scos afară, apoi se întoarce, foarte 
necăjit.
  — Eu nu ştiu cum reuşeşti să trăieşti în ţara asta: la ora prânzului, 
parcă se opreşte viaţa în loc. Nu­i nici picior de infirmieră; parcă aş fi într­un 
vis, zău aşa. Aha, da, am promis că­ţi spun unde suntem. Suntem la etajul trei,
în Spitalul Universitar din Atena, la serviciul de infecţii pulmonare, camera 
307. Când ai să poţi, trebuie să vii la fereastră, ca să admiri priveliştea, e destul
de frumoasă. De aici, vezi rada. E cam rar să ai parte de o asemenea panoramă 
într­un spital. Mama ta şi delicioasa ta mătuşă Elena au mutat munţii din loc 
ca să fii pus într­o cameră cu un singur pat. Departamentul administrativ n­a 
avut nici o clipă de răgaz. Delicioasa ta mătuşă Elena şi mama ta sunt două 
sfinte, crede­mă.
  — Ce fac aici şi de ce sunt legat?
  — Trebuie să înţelegi că hotărârea de a te lega de pat nu a fost luată cu 
inima uşoară, însă ai avut câteva episoade de delir atât de violente, încât s­a 
considerat că ar fi mai prudent să te protejăm de tine însuţi. Şi, pe urmă, 
infirmierele se saturaseră să te culeagă de pe jos în toiul nopţii. Eşti al naibii de
agitat în timpul somnului, mai că nici nu­mi vine să cred! Bun, presupun că nu
am acest drept, dar, având în vedere că toată lumea trage aghioase, mă 
consider drept unica autoritate competentă, aşa că o să te eliberez.
  — Walter, ai de gând să­mi spui de ce sunt într­o cameră de spital?
  — Nu­ţi aminteşti nimic?
  — Dacă mi­aş aminti de ceva, nu ţi­aş mai pune ţie întrebări!
  Walter se duce la fereastră şi priveşte afară.
  — Nu ştiu ce să fac, spune el, visător. Aş prefera să­ţi recapeţi mai întâi 
puterile. O să vorbim după aia, îţi promit.
  Mă aşez în capul oaselor, pe pat. Mi se învârteşte capul. Walter se repede 
să mă ţină, ca să nu cad.
  — Vezi? Ce ţi­am spus eu? Hai, întinde­te şi linişteşte­te. Mama ta şi 
delicioasa ta mătuşă Elena îşi fac atâta sânge rău, încât te rog să fii bun şi să 
rămâi treaz când or veni ele să te vadă, mai pe seară. Nici un fel de oboseală 
inutilă. Clar? E un ordin! Atunci când medicii, infirmierele şi întreaga Atena 
soilesc, eu sunt ăla care comandă!
  Gura îmi este uscată. Walter îmi întinde un pahar cu apă.
  — Încet, bătrâne, eşti sub perfuzie de multă vreme, nici nu ştiu dacă ai 
voie să bei. Nu fi un bolnav nesuferit, te rog eu!
  — Walter, ai un minut ca să­mi spui în ce împrejurări am ajuns aici sau 
îmi smulg toate tuburile astea!
  — N­ar fi trebuit să te dezleg!
  — Cincizeci de secunde!
  — Nu­i deloc frumos acest mic şantaj din partea ta, mă dezamăgeşti tare 
mult, Adrian!
  — Patruzeci!
  — După ce o s­o vezi pe mama ta!
  — Treizeci!
  — Atunci, după ce trece vizita şi­mi confirmă doctorii că eşti complet 
restabilit.
  — Douăzeci!
  — Dar eşti insuportabil cu nerăbdarea asta a ta. Te veghez de zile întregi,
ai putea să­mi vorbeşti totuşi în alt fel!
  — Zece!
  — Adrian! Zbiară Walter, ia­ţi imediat mâna de pe perfuzie! Adrian, te 
avertizez: o singură picătură de sânge pe cearşafurile astea albe, şi nu mai 
răspund de nimic.
  — Cinci!
  — Bine, ai câştigat, o să­ţi spun, dar să ştii că m­am supărat pe tine.
  — Te ascult, Walter!
  — Nu­ţi mai aduci aminte de nimic?
  — De nimic.
  — Nici de sosirea mea la Hydra?
  — Ba da, de asta îmi aduc aminte.
  — Dar de cafeaua pe care am băut­o pe terasa bistro­ului vecin cu 
magazinul delicioasei tale mătuşi?
  — Şi de asta.
  — Dar de fotografia Keirei, pe care ţi­am arătat­o?
  — Bineînţeles că­mi aduc aminte.
  — Semn bun… Şi după aia?
  — Destul de vag. Am luat naveta de Atena, apoi ne­am spus „la revedere” 
pe aeroport. Tu plecai la Londra, eu plecam în China. Dar nu mai ştiu dacă a 
fost ceva real sau un coşmar fără sfârşit.
  — Nu, nu, te asigur; a fost absolut real. Ai luat avionul, chiar dacă n­ai 
ajuns prea departe, dar hai să ne întoarcem la sosirea mea pe insulă. Of, dar la
ce bun să mai pierdem timpul? Trebuie să­ţi dau două veşti!
  — Începe cu aia rea.
  — Imposibil. Dacă n­o afli pe aia bună, n­ai să înţelegi nimic din aia rea.
  — Păi, dacă n­am de ales, spune­o pe aia bună…
  — Keira este în viaţă. Asta nu mai e o ipoteză, ci o certitudine!
  M­am ridicat, pe pat, dintr­o săritură.
  — Ei bine, ţi­am spus principalul. Acum, ce­ai zice de o mică pauză, un 
antract, până vine mămica ta sau apar doctorii, ori şi ea, şi ei?
  — Walter, termină cu maimuţăreala, care e vestea rea?
  — Să luăm lucrurile pe rând. M­ai întrebat ce cauţi aici, aşa că lasă­mă 
să­ţi explic. Trebuie totuşi să ştii că ai schimbat itinerarul unui 747, ceea ce nu
e la îndemâna oricui. Eşti încă în viaţă numai datorită prezenţei de spirit a unei
stewardese. La o oră după decolarea avionului în care erai, te­ai simţit teribil de
rău. Pesemne că, atunci când ai făcut marele tău plonjon în Fluviul Galben, te­
ai pricopsit cu vreo bacterie care ţi­a provocat o infecţie pulmonară straşnică. 
Dar să ne întoarcem la zborul spre Pekin. Păreai că dormi liniştit, în fotoliu, 
dar, când ţi­a adus platoul cu mâncare, stewardesa în chestiune a fost frapată 
de paloarea ta şi de transpiraţia care îţi şiroia pe frunte. A încercat să te 
trezească, însă fără nici un succes. Respirai greu şi pulsul îţi era foarte slab. 
Confruntat cu o situaţie atât de gravă, pilotul a făcut cale­ntoarsă şi ai fost 
adus de urgenţă aici. Am aflat vestea a doua zi după ce am sosit la Londra şi 
m­am întors imediat.
  — N­am ajuns deloc în China?
  — Ei bine, nu, îmi pare nespus de rău.
  — Şi Keira unde e?
  — A fost salvată de călugării care vă găzduiseră în apropierea muntelui 
ăluia, i­am uitat numele…
  — Hua Shan!
  — Cum zici tu! A fost îngrijită, dar, din păcate, nici nu se însănătoşise 
bine, că autorităţile au şi luat­o la întrebări. La opt zile după ce a fost arestată, 
a compărut în faţa unui tribunal şi a fost judecată pentru că pătrunsese şi 
circulase fără documente pe teritoriul chinez, prin urmare, fără autorizaţie 
guvernamentală.
  — Dar nu putea avea acte la ea, de vreme ce erau în maşina de pe fundul
fluviului!
  — Suntem absolut de acord. Din păcate, tare mi­e teamă că, la pledoarie,
avocatul pus din oficiu nu s­a oprit deloc asupra acestui detaliu. Keira a fost 
condamnată la optsprezece luni de temniţă grea. Este încarcerată la Garther, o 
fostă mănăstire transformată în penitenciar, din provincia Sichuan, nu departe 
de Tibet.
  — Optsprezece luni?
  — Da, şi, după serviciul nostru consular, cu care am stat de vorbă, ar fi 
putut fi şi mai rău.
  — Mai rău? Optsprezece luni, Walter! Îţi dai seama ce înseamnă să stai 
optsprezece luni într­o puşcărie chineză?
  — Puşcăria­i puşcărie, dar, în fond, recunosc că ai dreptate.
  — Ăia au încercat să ne asasineze şi tot ea stă după gratii?
  — Pentru autorităţile chineze, este vinovată. O să mergem la ambasade, 
ca să­i pledăm cauza şi să le cerem ajutorul. O să facem tot ce este cu putinţă. 
Am să te ajut din răsputeri.
  — Tu crezi, într­adevăr, că ambasadele or să­şi pună pielea în saramură 
şi or să­şi compromită interesele economice doar ca s­o elibereze pe ea?
  Walter s­a întors la fereastră.
  — Mi­e teamă că nici suferinţa ei, nici a ta nu înduioşează prea multă 
lume. Mai degrabă cred că trebuie să ne înarmăm cu răbdare şi să ne rugăm ca
ea să­şi îndure cât mai uşor cu putinţă osânda. Adrian, sunt sincer dezolat, 
ştiu cât e de cumplită situaţia, dar… ce faci cu perfuzia aia?
  — O tai de aici. Trebuie să mă duc la închisoarea Garther, vreau ca ea să 
afle că o să mă lupt ca s­o eliberez.
  Walter se aruncă asupra mea, imobilizându­mi mâinile cu o forţă 
împotriva căreia nu puteam lupta în starea în care mă aflam.
  — Ascultă­mă, Adrian, când ai ajuns aici, imunitatea ta era la pământ, 
infecţia se extindea din oră în oră, în mod îngrijorător. Ai delirat zile întregi, iar 
accesele de febră prin care ai trecut puteau să­ţi fie fatale de câteva ori. Doctorii
au fost nevoiţi să­ţi inducă un fel de comă artificială, pentru a­ţi proteja 
creierul. Am stat lângă tine, făcând de gardă, când eu, când mama ta, când 
încântătoarea ta mătuşă. Mama ta a îmbătrânit cu zece ani în zece zile, prin 
urmare, încetează cu copilăriile şi poartă­te ca un om mare!
  — OK, Walter, am priceput lecţia ta, mă poţi lăsa singur, liniştit.
  — Îţi atrag atenţia că, dacă îţi apropii mâna de cateter, o primeşti pe a 
mea peste mutră!
  — Îţi promit că nici nu mă clintesc.
  — Mai bine. În ultimul timp, mi s­a luat de delirurile tale.
  — Nici n­ai idee cât de stranii îmi sunt visele.
  — Te rog să mă crezi că, în răstimpul dintre momentul când ţi se lua ţie 
temperatura şi momentul când luam eu mesele alea scârboase, la bufet, am 
avut răgazul să ascult o droaie de inepţii de­ale tale. Singura mea mângâiere, în
infernul ăsta, au fost prăjiturile pe care mi le aducea delicioasa ta mătuşă 
Elena.
  — Scuză­mă, Walter, dar ce­i cu felul ăsta nou în care te referi la Elena?
  — Nu înţeleg, despre ce vorbeşti?
  — Despre „delicioasa” mea mătuşă!
  — Am tot dreptul s­o consider delicioasă pe mătuşa ta, nu? Are un umor 
delicios, bucătăria ei este delicioasă, râsul ei este delicios, conversaţia ei este 
delicioasă, nu văd care e problema.
  — E cu douăzeci de ani mai în vârstă decât tine.
  — Ei bravo, halal mentalitate! Nu te ştiam aşa de încuiat! Keira are cu 
zece ani mai puţin decât tine, dar văd că nu te deranjează! Eşti un mărginit, 
asta eşti!
  — Doar n­o să­mi spui că te­a fermecat mătuşă­mea! Şi cu Miss Jenkins 
ce faci?
  — Cu Miss Jenkins sunt tot la faza discuţiilor despre veterinarii căţeilor 
noştri. Trebuie să recunoşti că, în problema senzualităţii, nu­i chiar nirvana.
  — Adicătelea, cu mătuşă­mea, problema senzualităţii…? Nu, nu care 
cumva să­mi răspunzi, nu vreau să ştiu nimic!
  — Iar tu nu­mi pune în gură vorbe pe care nu le­am spus! Cu mătuşa ta 
vorbesc despre o sumedenie de lucruri. Şi ne amuzăm copios. Doar n­o să ne 
reproşezi că ne mai schimbăm şi noi gândurile, după toată bătaia de cap pe 
care ne­ai pricinuit­o.
  — Fă ce vrei. La urma urmei, de ce m­oi băga…
  — Sunt fericit s­o aud.
  — Walter, eu am de îndeplinit o promisiune, nu pot sta cu mâinile în sân.
E musai să mă duc în China, după Keira, e musai s­o duc înapoi, în Valea 
Omo, de unde n­ar fi trebuit s­o iau niciodată.
  — Mai întâi, pune­te pe picioare şi vedem noi după aia. Nu mai e mult şi 
vine vizita; te las să te odihneşti, am de făcut nişte drumuri.
  — Walter!
  — Da!
  — Ce am spus în timpul delirului?
  — Ai strigat­o pe Keira de o mie şapte sute şaizeci şi trei de ori, mă rog, 
cifra e aproximativă, e posibil să nu te fi auzit chiar de fiecare dată; în schimb, 
pe mine nu m­ai strigat decât de trei ori, mă simt destul de ofensat. Între două 
episoade de convulsii, se mai întâmpla să deschizi ochii, privind în gol – era 
destul de înfricoşător – şi, după aia, îţi pierdeai din nou cunoştinţa.
  În cameră a intrat o infirmieră. Lui Walter i s­a luat o piatră de pe inimă.
  — În sfârşit, v­aţi trezit, îmi spune ea, schimbându­mi perfuzia.
  Îmi vâră un termometru în gură, îmi înfăşoară un tensiometru pe braţ şi 
notează pe o foaie cifrele constatate.
  — O să vină imediat şi vizita, îmi spune.
  Chipul şi constituţia ei îmi amintesc de cineva. Când iese din cameră, 
legănându­şi şoldurile, am impresia că o recunosc în ea pe pasagera unui 
autocar ce gonea pe drumul către Garther. Un angajat al serviciului de 
întreţinere face curăţenie pe culoar; ajuns în faţa uşii mele, ne zâmbeşte larg, 
lui Walter şi mie. Poartă un pulover şi o vestă groasă, de lână şi seamănă ca 
două picături de apă cu soţul unei proprietărese de restaurant întâlnite în 
delirul meu pricinuit de febră.
  — M­a vizitat cineva?
  — Mama ta, mătuşa ta şi cu mine. Dar de ce întrebi?
  — De­aia. Te­am visat.
  — Ce grozăvie! Îţi ordon să nu dezvălui niciodată chestia asta!
  — Nu fi prost. Erai însoţit de un profesor bătrân pe care l­am întâlnit la 
Paris, o cunoştinţă a Keirei, nici nu mai ştiu cât a fost vis şi cât realitate.
  — Fii pe pace, lucrurile se vor aşeza din nou, încetul cu încetul, la locul 
lor, ai să vezi. În ceea ce­l priveşte pe bătrânul profesor, îmi pare foarte rău, dar
n­am nici o explicaţie. Dar am să­i spun vreo două vorbe despre chestia asta 
mătuşii tale, care s­ar putea simţi jignită că, în vis, o vezi sub înfăţişarea de 
moşneag.
  — Presupun că febra e de vină.
  — Probabil, dar nu sunt sigur că asta ar consola­o… Acum, odihneşte­te,
am sporovăit prea mult. Mă întorc pe seară. Am să sun la consulatul nostru, ca
să­i pisez cu problema Keirei. O fac în fiecare zi, la oră fixă.
  — Walter?
  — Ce mai e?
  — Mulţumesc.
  — Totuşi!
  Walter iese din cameră. Încerc să mă ridic. Îmi tremură picioarele, dar, 
dacă mă sprijin mai întâi de spatele fotoliului de lângă pat, apoi de masa cu 
rotile şi, în sfârşit, de calorifer, izbutesc să ajung lângă fereastră.
  Ce­i drept, priveliştea e frumoasă. Spitalul, cocoţat pe colină, are golful la
picioare. În depărtare, se zăreşte Pireul. Am văzut de atâtea ori portul ăsta, din 
copilărie până acum! Şi totuşi, nu l­am privit niciodată cu adevărat. Fericirea te
face distrat. Azi, de la fereastra camerei 307 a spitalului din Atena, îl privesc 
altfel.
  În josul străzii, îl observ pe Walter, care intră într­o cabină telefonică. De 
bună seamă că sună la consulat.
  Sub aerul lui stângaci, se ascunde un tip formidabil şi sunt norocos că 
îmi este prieten.
  Paris, insula Saint­Louis.
  Ivory se ridică şi răspunde la telefon.
  — Ce veşti ai?
  — Una bună şi alta mai supărătoare.
  — Atunci, începe cu a doua.
  — E ceva bizar…
  — Ce anume?
  — Mania asta de a alege întotdeauna să asculţi vestea proastă… O să 
încep cu aia bună; fără ea, cealaltă n­ar mai avea nici un sens! În dimineaţa 
asta, temperatura i­a scăzut şi este conştient.
  — Într­adevăr, e o veste minunată, care mă încântă. Mi s­a luat o piatră 
uriaşă de pe inimă.
  — Mai degrabă sunteţi extraordinar de uşurat, fiindcă, fără Adrian, 
speranţa de a vă vedea cercetările continuate s­ar fi spulberat, nu­i aşa?
  — Eram cu adevărat îngrijorat pentru soarta lui. Altfel, crezi că aş fi 
riscat să vin acolo, să­l vizitez?
  — Poate că n­ar fi trebuit s­o faceţi. Mi­e teamă că am vorbit prea 
aproape de patul lui; pare­se că a auzit unele frânturi din conversaţia noastră.
  — A reţinut ceva? Întrebă Ivory.
  — Nişte amintiri prea vagi, încât să le acorde vreo importanţă, l­am 
convins că delira.
  — Este o stângăcie de neiertat, am fost imprudent.
  — Aţi vrut să­l vedeţi fără să fiţi văzut şi, pe urmă, doctorii v­au asigurat 
că e inconştient.
  — Medicina este o ştiinţă încă aproximativă. Eşti sigur că nu bănuieşte 
nimic?
  — Liniştiţi­vă, are alte lucruri în minte.
  — Asta era vestea supărătoare pe care voiai să mi­o dai?
  — Nu, ceea ce mă preocupă pe mine este hotărârea lui de a pleca în 
China. Eu v­am spus: n­o să stea cu mâinile în sân nici o clipă din astea 
optsprezece luni. Mai degrabă o să le petreacă sub fereastra celulei în care este 
întemniţată Keira. Atât timp cât este închisă, n­o să se ocupe decât de 
eliberarea ei. De îndată ce îl externează, zboară în China.
  — Mă îndoiesc că va primi viza.
  — Dacă e nevoie, o să ajungă la Garther traversând Bhutanul pe jos.
  — Trebuie să­şi reia cercetările, n­am să pot aştepta optsprezece luni.
  — Exact acelaşi lucru mi l­a spus şi el despre femeia pe care o iubeşte; 
tare mi­e teamă că şi dumneavoastră, şi el trebuie să aveţi răbdare.
  — La vârsta mea, optsprezece luni au o cu totul altă importanţă; nu ştiu 
dacă mă pot lăuda cu o asemenea speranţă de viaţă.
  — Ei, haideţi, sunteţi în plină formă. Şi, pe urmă, viaţa se încheie, în 
sută la sută din cazuri, prin moarte, răspunse Walter. Şi peste mine poate să 
dea un autobuz, când ies din cabina asta.
  — Ţine­l pe loc cu orice preţ. Fă­l să­şi ia gândul de la orice acţiune în 
zilele următoare. Nu­l lăsa, în nici un caz, să intre în contact cu consulatul şi, 
cu atât mai puţin, să apeleze la autorităţile chineze.
  — De ce?
  — Pentru că partida care se joacă cere diplomaţie şi nu se poate spune că
el ar străluci în acest domeniu.
  — Pot să ştiu şi eu ce aveţi în cap?
  — În şah, asta se numeşte rocadă. O să­ţi spun mai multe peste vreo 
două zile. La revedere, Walter, şi fii atent când traversezi strada…
  După încheierea convorbirii, Walter ieşi din cabină şi se duse să­şi 
dezmorţească picioarele.
  Londra, St. James Square.
  Taxiul negru se opri în faţa elegantei faţade victoriene a unei reşedinţe 
particulare. Ivory coborî, îi plăti şoferului, îşi luă bagajul şi aşteptă până când 
maşina se îndepărtă. Trase de un lanţ ce atârna în dreapta unei uşi din fier 
forjat. Auzi un clopoţel şi paşi care se apropiau. Îi deschise un majordom. Ivory 
îi dădu un cartonaş pe care îşi înscrisese numele.
  — Fii amabil şi spune­i şefului dumitale că aş dori să mă primească, este
vorba despre o chestiune relativ urgentă.
  Majordomul se temea că stăpânul său nu este în oraş şi se îndoia că 
poate fi întâlnit.
  — Nu ştiu dacă Sir Ashton se află la reşedinţa lui din Kent, pe domeniul 
de vânătoare sau la vreuna dintre amante şi, ca s­o spun pe­a dreaptă, puţin 
îmi pasă. Ce ştiu eu este că, dacă va trebui să plec fără să­l întâlnesc, stăpânul,
aşa cum îi spui, ar putea să se facă foc pe dumneata, şi încă pentru foarte 
multă vreme. De aceea, te invit să intri în legătură cu el; o să dau o raită în 
jurul nobilului vostru cartier şi, când o să sun din nou la uşa asta, ai să­mi 
spui adresa la care doreşte să ne vedem.
  Ivory coborî cele câteva trepte de la intrare şi ieşi să se plimbe pe stradă, 
cu valijoara în mână. Zece minute mai târziu, în timp ce hoinărea pe lângă 
grilajul unui scuar, o berlină luxoasă opri lângă trotuar. Din ea ieşi un şofer 
care îi deschise portiera: avea ordin să­l conducă într­un loc aflat la două ore 
de Londra.
  Câmpia englezească era la fel de frumoasă ca în cele mai vechi amintiri 
ale lui Ivory, dar nu la fel de vastă şi nici la fel de verde ca pajiştile de pe 
meleagul lui natal, Noua Zeelandă, însă trebuia să recunoască: peisajul care îi 
defila prin faţa ochilor era totuşi foarte atrăgător.
  Aşezat confortabil pe bancheta din spate, Ivory profită de această 
călătorie pentru a se mai odihni. La ora prânzului, pneurile scrâşnind pe pietriş
îl deşteptară din visare. Maşina mergea pe o alee maiestuoasă, mărginită de 
tufe de eucalipt perfect tunse. Apoi se opri sub un portic cu coloane năpădite 
de trandafiri agăţători. Un servitor îl întâmpină pe vizitator şi îl conduse, prin 
casă, până în salonaşul unde era aşteptat de gazdă.
  — Coniac, bourbon, gin?
  — Un pahar de apă o să fie perfect. Bună ziua, Sir Ashton.
  — Sunt douăzeci de ani de când nu ne­am văzut, nu?
  — Douăzeci şi cinci, şi să nu­mi spui că­s neschimbat. Hai să privim 
lucrurile în faţă, am îmbătrânit amândoi.
  — Îmi închipui că nu te­a adus aici tocmai subiectul ăsta.
  — Ba închipuie­ţi că da! Cât timp avem?
  — Dumneata eşti invitatul, aşa că spune singur.
  — Eu vorbeam despre cât timp ne­a mai rămas pe acest Pământ. La 
vârsta noastră, cel mult zece ani, nu?
  — Ce ştiu eu? Şi, pe urmă, n­am chef să mă gândesc la asta.
  — Ce domeniu magnific, spuse Ivory, privind parcul întins din faţa 
ferestrelor. Pare­se că nici reşedinţa dumitale din Kent nu e mai prejos decât 
aceasta.
  — Am să­i felicit, din partea dumitale, pe arhitecţi. Atunci, ăsta e obiectul
vizitei?
  — Necazul cu toate proprietăţile e că nu poţi să le iei cu tine în mormânt.
Toate bogăţiile astea adunate cu preţul atâtor eforturi şi al atâtor sacrificii, 
devenite zadarnice în ultimul ceas! Chiar dacă îţi parchezi în faţa cimitirului 
Jaguarul ăsta frumos, cu interiorul de piele şi cu aplicaţii de lemn, între noi fie 
spus, ce mare scofală ai făcut?
  — Dragul meu, dar aceste bogăţii le sunt transmise generaţiilor care 
urmează, aşa cum ni le­au transmis şi nouă părinţii.
  — În ceea ce te priveşte, frumoasă moştenire, într­adevăr.
  — Deşi compania dumitale nu­mi este dezagreabilă, am totuşi un 
program foarte încărcat; prin urmare, ce­ar fi să­mi spui unde vrei să ajungi?
  — Vezi dumneata, vremurile s­au schimbat; mă gândeam la asta nu mai 
departe de ieri, citind ziarele. Marii financiari sunt băgaţi după gratii şi zac în 
celule strâmte, până la sfârşitul zilelor lor. Adio, hoteluri strălucitoare şi 
domenii luxoase! De­acum, nouă metri pătraţi, maximum maximorum, doar 
dacă au celulă VIP! Şi, în timpul ăsta, urmaşii le risipesc ultimele parale, 
încercând să­şi schimbe numele, ca să scape de ruşinea lăsată moştenire de 
părinţi. Cel mai rău e că nimeni nu mai este cruţat; impunitatea a devenit un 
lux pe care nu şi­l mai pot permite nici chiar cei mai bogaţi şi mai puternici. 
Capetele cad unele după altele, aşa e la modă. Ştii asta mai bine decât mine; 
politicienii nu mai au idei, iar, dacă au, nu mai sunt de acceptat. Prin urmare, 
ce poate fi mai nimerit, pentru a escamota carenţa de proiecte sociale 
adevărate, decât să alimentezi răzbunarea populară? Extrema bogăţie a unora 
este răspunzătoare pentru sărăcia altora. În ziua de azi, toată lumea ştie asta.
  — Sper că n­ai venit la mine acasă ca să mă pisezi cu proza dumitale 
revoluţionară sau cu setea de dreptate socială!
  — Proză revoluţionară? Aici te înşeli, altul mai conservator decât mine 
nici că mai există. În schimb, când îmi atribui setea de dreptate, mă onorezi.
  — La obiect, Ivory, începi să mă plictiseşti cât se poate de serios.
  — Vreau să­ţi propun un târg, ceva legat de dreptate, după cum spui. Îţi 
ofer cheia celulei în care ţi­ai putea sfârşi zilele – dacă aş trimite la Daily News 
sau la Observer dosarul tău, pe care îl deţin – în schimbul libertăţii unei tinere 
arheologe. Acum înţelegi despre ce vreau să­ţi vorbesc?
  — Ce dosar? Şi cu ce drept vii aici să mă ameninţi?
  — Trafic de influenţă, însuşire de venituri necuvenite, finanţare ocultă a 
Camerei Deputaţilor, conflicte de interese în diversele dumitale societăţi, 
folosire abuzivă a unor bunuri sociale, evaziune fiscală… Bătrâne, eşti un 
fenomen, nu te dai în lături de la nimic. Nu­ţi faci probleme nici chiar atunci 
când ordoni asasinarea unui om de ştiinţă. Ce fel de otravă a folosit asasinul 
dumitale plătit, ca să te descotorosească de Adrian, şi cum i­a inoculat­o? În 
vreo băutură consumată la aeroport? În paharul care i­a fost servit înaintea 
decolării? Sau e vorba despre vreo otravă care acţionează asupra epidermei? O 
uşoară înţepătură, în timp ce era controlat de agenţii de la securitatea 
aeroportuară? Acum poţi să­mi spui, sunt curios să aflu!
  — Bătrâne, eşti caraghios, bietul de tine!
  — Embolie pulmonară, la bordul unui avion de cursă lungă, cu 
destinaţia China. Pentru un roman poliţist, ăsta e un titlu cam lung, mai ales 
că, în cazul de faţă, crima e departe de a fi perfectă!
  — Acuzaţiile tale gratuite şi nefondate mă lasă rece. Cară­te de aici, până
nu pun să fii dat pe uşă afară.
  — În zilele noastre, presa scrisă nu mai are timp să­şi verifice 
informaţiile. Rigoarea editorială de odinioară este sacrificată pe altarul tirajelor 
mari. Nu­i putem blama, în era internetului, concurenţa e acerbă. Un lord ca 
dumneata, pus la stâlpul infamiei, face ca ziarele să fie vândute al naibii de 
bine! Să nu crezi că vârsta te­ar împiedica să vezi cum se încheie lucrările unei 
comisii de anchetă. Adevărata putere nu se mai găseşte în cabinetele 
ministeriale şi în adunările generale; astăzi, procesele sunt alimentate de ziare, 
care furnizează şi probele, obţin şi mărturiile victimelor. Judecătorii nu mai au 
decât să pronunţe sentinţa. Cât despre relaţii, nu mai poţi conta pe nimeni. 
Nici o autoritate nu şi­ar asuma riscul de a se compromite, mai ales pentru 
vreun membru de­al său. Frica de cangrenă e prea mare. De acum, justiţia este
independentă, nu în asta constă întreaga nobleţe a democraţiei? Uită­te la 
financiarul ăla american responsabil pentru cea mai mare escrocherie a 
secolului! În două­trei luni, totul a fost pus la punct!
  — Dar ce vrei de la mine, fir­ar să fie?
  — Nu m­ai auzit? Tocmai ţi­am spus: fă tot ce îţi stă în putere ca s­o 
eliberezi pe arheologă. Cât despre mine, o să am bunătatea de a le ascunde 
celorlalţi tot ce ai urzit împotriva ei şi a prietenului său. Sărman nebun, dacă 
le­aş dezvălui că nu ţi­a fost de­ajuns tentativa de asasinat, ci, pe deasupra, l­
ai mai şi otrăvit pe băiat, ai fi mătrăşit din consiliu şi înlocuit cu o persoană 
mai respectabilă.
  — Eşti cu desăvârşire ridicol, şi nu ştiu despre ce vorbeşti.
  — Atunci, nu­mi rămâne decât să te salut, Sir Ashton. Mai pot abuza 
puţin de generozitatea dumitale? M­ar putea duce şoferul cel puţin până la vreo
gară? Nu că mi­ar fi teamă să merg pe jos, dar, dacă mi s­ar întâmpla ceva pe 
drum, după ce te­am vizitat, faptul ar crea o impresie dintre cele mai neplăcute.
  — Maşina mea îţi stă la dispoziţie, spune­i şoferului să te ducă unde vrei,
pleacă de aici!
  — E foarte generos din partea dumitale, ceea ce mă îndeamnă să fiu şi eu
la fel. Te las să te gândeşti până diseară. Mă găseşti la Dorchester, nu ezita să 
mă suni. Documentele pe care i le­am încredinţat în dimineaţa asta 
mesagerului meu vor fi duse la destinaţie abia mâine. Asta dacă nu 
contramandez acţiunea între timp, bineînţeles. Te asigur că, având în vedere 
ceea ce pot dezvălui aceste hârtii, cererea mea este mai mult decât rezonabilă.
  — Dacă îţi închipui că mă poţi şantaja într­un mod atât de grosolan, faci 
o mare greşeală.
  — Cine vorbeşte de şantaj? Eu nu obţin nici un avantaj personal de pe 
urma micului nostru târg. Frumoasă zi, nu­i aşa? Te las să te bucuri de ea 
după pofta inimii.
  Ivory îşi luă bagajul şi traversă, neînsoţit, culoarul ce ducea la uşă. 
Şoferul, care trăgea dintr­o ţigară lângă grădina de trandafiri, se repezi spre 
limuzină şi­i deschise portiera.
  — Termină­ţi ţigara în linişte, prietene, îi spuse Ivory, răspunzându­i la 
salut. Am tot timpul.
  De la fereastra biroului, Sir Ashton îl privea pe Ivory luând loc pe 
bancheta din spatele Jaguarului său şi pufni de furie, în timp ce maşina se 
îndepărta pe alee. O uşă mascată în peretele bibliotecii se deschise şi, în 
încăpere, intră un bărbat.
  — Mi­a luat piuitul, trebuie să­ţi mărturisesc că nu mă aşteptam la aşa 
ceva.
  — Boul ăsta bătrân a venit să mă ameninţe la mine acasă. Da' cine îşi 
închipuie că este?
  Invitatul lui Sir Ashton nu răspunse.
  — Ce­i? Ce ai, de faci mutra asta? Doar n­o să­mi începi şi tu! Tună Sir 
Ashton. Dacă această căzătură îndrăzneşte să mă acuze în mod public de ceva, 
o să­i pună pielea pe băţ un batalion de avocaţi. Nu am absolut nimic să­mi 
reproşez. Sper că mă crezi!
  Invitatul lui Sir Ashton luă o carafă de cristal şi îşi turnă un pahar mare 
de porto, pe care îl bău dintr­o sorbitură.
  — Ai de gând să spui ceva, sau ce mama dracului? Se înfurie Sir Ashton.
  — Dacă ar fi să aleg, aş prefera să te trimit la mama dracului; măcar aşa,
prietenia noastră n­ar avea de suferit decât câteva zile sau cel mult câteva 
săptămâni.
  — Ia întinde­o de aici, Vackeers, cu aroganţa ta cu tot.
  — Te asigur, nu e vorba de nici o aroganţă. Îmi pare sincer rău de ceea ce
ţi se întâmplă; în locul tău, nu l­aş subestima pe Ivory. După cum ai spus, e 
cam nebun, ceea ce îl face cu atât mai periculos.
  Şi Vackeers ieşi, fără să mai spună vreo vorbă.
  Londra, hotel Dorchester, în cursul serii.
  Telefonul suna. Ivory deschise ochii şi se uită la pendula de pe şemineu. 
Conversaţia nu dură mult. El aşteptă câteva clipe, apoi dădu un telefon de pe 
mobil.
  — Voiam să­ţi mulţumesc. M­a sunat, tocmai am terminat convorbirea. 
Mi­ai dat un ajutor nespus de preţios.
  — N­am făcut mare lucru.
  — Ba da, dimpotrivă. Ce­ai zice de o partidă de şah? La tine acasă, la 
Amsterdam, joia viitoare. Îţi surâde?
  După ce vorbi cu Vackeers, Ivory mai dădu un ultim telefon. Walter îi 
ascultă cu atenţie instrucţiunile şi avu grijă să­l felicite pentru lovitura lui de 
maestru.
  — Walter, nu­ţi face prea multe iluzii, încă n­am ajuns la capătul 
încercărilor. Chiar dacă reuşim s­o aducem pe Keira, asta nu înseamnă că se 
află în afara pericolului. Sir Ashton n­o să se lase; l­am zgâlţâit zdravăn şi, 
unde mai pui, chiar pe terenul lui, dar n­am avut de ales. Ai încredere în 
experienţa mea: de îndată ce va avea ocazia, o să­şi ia revanşa. Chestia asta 
trebuie neapărat să rămână între noi; deocamdată, n­avem nevoie să­l 
îngrijorăm pe Adrian, nu trebuie să ştie absolut deloc cum a ajuns la spital.
  — Şi, în privinţa Keirei, cum trebuie să­i înfăţişez lucrurile?
  — Scorneşte, născoceşte, spune că tu ai aranjat totul.
  Atena, a doua zi.
  Elena şi mama îşi petrecuseră dimineaţa la căpătâiul meu; ca în fiecare zi
de când fusesem internat în spital, luaseră prima navetă care pleca de la Hydra
la ora 7:00. Sosite la Pireu, alergaseră să prindă autobuzul care le lăsase, o 
jumătate de oră mai târziu, în faţa clinicii. După ce îşi luaseră repede micul 
dejun la bufet, intraseră în camera mea, încărcate de merinde, de flori şi de 
urări de însănătoşire grabnică trimise de tot satul. Ca întotdeauna, spre seară 
aveau să plece, să ia din nou autobuzul şi să se îmbarce, la Pireu, pe ultimul 
vas­navetă ce le ducea acasă. De când mă îmbolnăvisem, Elena nu­şi mai 
deschisese magazinul, mama stătea tot timpul în bucătărie, iar mâncarea 
pregătită cu atâta dragoste şi speranţă era savurată, până la urmă, de 
infirmierele care îi vegheau fiul.
  Era deja prânzul şi cred că vorbăria lor necontenită mă obosea mai rău 
decât sechelele pneumoniei ăsteia tâmpite.
  Dar, când au auzit un ciocănit în uşă, au tăcut amândouă. Încă nu 
asistasem niciodată la acest fenomen, la fel de surprinzător ca tăcerea bruscă a
greierilor în mijlocul unei zile însorite. Intrând, Walter mi­a observat aerul 
buimac.
  — Ce­i? Ce s­a întâmplat? Mă întrebă el.
  — Nimic, absolut nimic.
  — Ba da, văd foarte bine, toţi aveţi nişte feţe ciudate.
  — Ba deloc, când ai intrat, stăteam de vorbă cu delicioasa mea mătuşă 
Elena şi cu mama, atâta tot.
  — Despre ce vorbeaţi?
  Mama luă imediat cuvântul.
  — Tocmai spuneam că boala asta ar putea avea nişte urmări neaşteptate.
  — Ah, da? Întrebă Walter îngrijorat. Ce au zis doctorii?
  — Oh, ei au zis că Adrian poate ieşi săptămâna viitoare; dar maică­sa 
zice că fii­su s­a prostit. Acesta e buletinul lui de sănătate, dacă vrei să ştii tot. 
Walter, ar trebui să te duci să bei o cafea cu soră­mea, în timp ce eu o să­i 
spun vreo două vorbe lui Adrian.
  — Aş fi fericit, dar, mai întâi, trebuie să discut ceva cu el. Nu vă supăraţi,
dar e necesar să vorbim ca de la bărbat la bărbat.
  — Păi, dacă femeile nu mai sunt bine­venite, să ieşim, spuse Elena, 
ridicându­se.
  Şi o trase după ea pe mama, lăsându­ne pe Walter şi pe mine singuri.
  — Am nişte veşti extraordinare, îmi spuse el, aşezându­se pe marginea 
patului meu.
  — Începe totuşi cu aia rea.
  — În şase zile, ne trebuie un paşaport, însă, în absenţa Keirei, nu­l 
putem obţine.
  — Nu înţeleg despre ce vorbeşti.
  — Bănuiam eu, dar tu eşti ăla care mi­a cerut să încep cu vestea rea. La 
urma urmei, pesimismul ăsta sistematic este agasant. Bun, ascultă aici, 
fiindcă, dacă­ţi zic că am o veste bună, e bună. Ţi­am spus că am nişte 
cunoştinţe bine înfipte în consiliul de administraţie al Academiei noastre?
  Şi Walter începe să­mi explice cum că Academia noastră iniţiase o serie 
de programe de cercetare şi de schimburi cu nişte mari universităţi chineze. Nu
ştiam. Îmi mai spune că, de la o călătorie la alta, până la urmă, se stabiliseră 
anumite legături, la diferite niveluri ale ierarhiei diplomatice. Walter îmi 
destănuieşte că, mulţumită relaţiilor lui, a reuşit să pună în mişcare un 
mecanism silenţios, ale cărui rotiţe se învârtesc necontenit. Începând cu o 
chinezoaică doctorandă la academia noastră, şi al cărei tată era un judecător 
cu trecere pe lângă factorii de decizie, continuând cu câţiva diplomaţi de la 
serviciul de vize al Majestăţii Sale, trecând prin Turcia, unde se afla un consul 
ce­şi desfăşurase o mare parte din carieră la Pekin şi încă mai cunoştea câţiva 
demnitari de acolo, rotiţele au continuat să se învârtească, din ţară în ţară, din 
continent în continent, până când, în provincia Sichuan, s­a produs ultimul 
declic. Autorităţile locale, care deveniseră binevoitoare, se întrebau, de câtăva 
vreme, dacă avocatul ce o apărase pe o tânără occidentală nu avusese cumva 
nişte lacune de vocabular în timpul audierilor prealabile procesului. Unele 
probleme de interpretare ar fi putut explica de ce omisese acesta să­i spună 
judecătorului care se ocupa de cazul respectiv că cetăţeana străină, 
condamnată pentru că nu avea acte, deţinea, de fapt, un paşaport perfect 
valabil. Bunăvoinţa fiind la ordinea zilei, iar magistratul fiind promovat, Keira 
urma să fie graţiată, cu condiţia să prezinte această nouă dovadă în faţa 
tribunalului din Chengdu. Şi, atunci, singurul lucru care mai rămânea de făcut
era să fie trecută dincolo de frontiera Republicii Populare Chineze.
  — Vorbeşti serios? Am întrebat, ridicându­mă dintr­o săritură şi luându­l
pe Walter în braţe.
  — Ţi se pare că glumesc? Ai fi putut avea delicateţea să observi că, de 
grija ta, ca să nu­ţi mai lungesc chinul, nici măcar n­am respirat!
  Eram atât de fericit, încât am început să valsez cu el ca nebunul. Încă 
mai dansam în mijlocul rezervei când a intrat mama. S­a uitat la amândoi şi a 
închis, din nou, uşa.
  Am auzit­o oftând din rărunchi, pe culoar, şi pe mătuşa Elena 
spunându­i: „Doar n­o să începi din nou!”
  Capul mi se cam învârtea, aşa că a trebuit să mă bag iar în pat.
  — Când, când o să fie liberă?
  — Ah, vasăzică ai uitat de cealaltă mică veste, pe care ai hotărât s­o 
asculţi totuşi în primul rând. Aşadar, îţi repet. Magistratul chinez acceptă s­o 
elibereze pe Keira dacă îi prezentăm paşaportul ei în şase zile. Preţiosul 
document zăcând însă pe fundul fluviului, am avea nevoie de unul nou­nouţ. În
absenţa celei interesate şi într­un termen atât de scurt, lucrul este imposibil. 
Acum pricepi mai bine ce problemă avem?
  — Şase zile? Numai de atât dispunem?
  — Dacă iei în calcul că ne trebuie o zi ca să ajungem la tribunalul din 
Chengdu, nu ne mai rămân decât cinci, în care să fabricăm un nou paşaport. 
Dacă nu se întâmplă o minune, nu ştiu cum o să ne descurcăm.
  — E musai ca paşaportul să fie nou?
  — În caz că pneumonia ţi s­a urcat la cap, o să­ţi atrag atenţia că eu nu 
port chipiu de vameş! Îmi închipui că, din moment ce documentul nu a expirat,
e cât se poate de valabil. De ce?
  — Deoarece Keira are dublă cetăţenie: franceză şi engleză. Cât despre 
capul meu, e în perfectă stare, mulţumesc pentru grijă. Îmi amintesc foarte 
bine că ea a intrat în China cu paşaportul britanic. Pe ăsta a primit viza. Ştiu, 
pentru că i l­am luat eu însumi de la agenţie. Îl avea întotdeauna la ea. Când 
am găsit microfonul, am răsturnat tot sacul, iar paşaportul francez nu era 
acolo. Sunt sigur.
  — Minunată veste! Dar unde este? Nu vreau să­ţi întunec bucuria, dar 
ne­a rămas foarte puţin timp ca să punem mâna pe el, zău aşa!
  — N­am idee…
  — Cel mai neînsemnat lucru pe care­l pot spune e că am avansat mult. O
să dau două­trei telefoane şi mă întorc. Mătuşa şi mama ta aşteaptă afară şi n­
aş vrea să ne considere mârlani.
  Walter a ieşit din cameră, mama şi mătuşa Elena au intrat imediat. 
Mama s­a instalat în fotoliu şi a deschis televizorul pus pe perete, în faţa 
patului meu, fără să­mi spună o vorbă, ceea ce pe Elena a făcut­o să 
zâmbească.
  — Ce fermecător e Walter ăsta, nu­i aşa? A spus mătuşa, aşezându­se la 
picioarele patului.
  I­am aruncat o privire cu înţeles. Poate că nu era cel mai nimerit moment
să vorbim despre el, de faţă cu mama.
  — Şi destul de chipeş, nu crezi? A continuat ea, fără să ţină seama de 
semnele mele.
  Fără să­şi ia ochii de la ecran, mama i­a răspuns în locul meu.
  — Şi destul de tânăr, dacă vrei să ştii părerea mea! Dar vedeţi­vă de ale 
voastre, ca şi cum n­aş fi de faţă! După o conversaţie între bărbaţi, ce poate fi 
mai normal decât un taifas între mătuşă şi nepot? Mamele nu contează! După 
ce se termină emisiunea asta, mă duc să stau la taclale cu infirmierele. Cine 
ştie, poate că­mi dau ele nişte veşti despre fii­miu!
  — Pricepi de ce se vorbeşte despre tragedia greacă, îmi spune Elena, 
aruncând o privire furişă spre soră­sa. Stând, în continuare, cu spatele la noi, 
mama nu­şi dezlipea ochii de televizor, căruia îi oprise sonorul, ca să nu scape 
nimic din discuţia noastră.
  Canalul respectiv difuza un documentar despre triburile nomade care 
populează platourile înalte din Tibet.
  — Ce pisălogeală, asta e cel puţin a cincea oară când îl transmit, a oftat 
mama, stingând televizorul. Ei, ce­i? De ce faci mutra asta?
  — În documentarul ăsta era cumva o fetiţă?
  — Habar n­am, poate. De ce?
  Preferam să nu­i răspund. Walter a bătut la uşă. Elena i­a propus să 
meargă la bufet. „Ca să­i permit soră­mii să se bucure puţin de băiatul ei”, a 
pretextat ea, ridicându­se. Walter nu s­a lăsat rugat de două ori.
  — Ca să mă bucur puţin de băiatul meu! Vezi să nu, a exclamat mama, 
de îndată ce s­a închis uşa. Ar fi trebuit s­o vezi: de când ai căzut la pat şi a 
venit prietenul tău aici, parcă ar fi o fetişcană. Ce caraghioslâc!
  — Când ţi se aprind călcâiele, nu contează vârsta. Şi, pe urmă, ce vrei, e 
fericită.
  — Nu e fericită pentru că i s­au aprins călcâiele, ci pentru că este 
curtată.
  — Dar tu? Şi tu te­ai putea gândi să­ţi refaci viaţa, nu? Ţii doliu de prea 
multă vreme. Dacă laşi pe cineva să­ţi intre în casă, nu înseamnă că­l goneşti 
pe tata din inima ta.
  — Tu­mi spui asta? În casa mea, nu va fi decât un singur bărbat, iar 
acest bărbat e taică­tău. Chiar dacă odihneşte în cimitir, este cât se poate de 
prezent; vorbesc cu el în fiecare zi, când mă scol, vorbesc cu el în bucătărie, pe 
terasă, când îmi îngrijesc florile, pe drum, când cobor în sat, iar seara, când mă
culc, vorbesc cu el din nou. Dacă tatăl tău nu mai este aici, nu înseamnă că 
sunt singură. Dar, cu Elena, lucrurile nu stau la fel, ea n­a avut niciodată 
norocul să întâlnească un bărbat ca al meu.
  — Încă un motiv pentru care s­o lăsăm să flirteze, nu crezi?
  — Nu mă împotrivesc fericirii mătuşii tale, dar aş prefera să nu fie la 
mijloc un prieten al băiatului meu. Ştiu că poate sunt de modă veche, dar dă­
mi şi mie voie să am nişte defecte. N­avea decât să­i cadă cu tronc prietenului 
ăla al lui Walter, care a venit să te vadă.
  M­am ridicat în capul oaselor. Mama a profitat imediat de ocazie, ca să­
mi aranjeze pernele.
  — Ce prieten?
  — Nu ştiu, l­am zărit pe culoar acum câteva zile, încă nu îţi reveniseşi. N­
am avut ocazia să­l cunosc, a plecat chiar când veneam eu. În orice caz, era 
foarte elegant, arăta bine, avea un chip măsliniu. Şi, pe urmă, în loc să aibă cu 
douăzeci de ani mai puţin decât mătuşa­ta, avea cu douăzeci de ani mai mult.
  — Şi n­ai idee cine era?
  — L­am văzut doar în trecere. Acum, odihneşte­te, ca să prinzi puteri. 
Hai să schimbăm subiectul, îi aud pe porumbeii noştri gângurind pe culoar, 
cred că or să intre.
  Elena venise după mama: dacă nu voiau să piardă ultima navetă spre 
Hydra, era timpul să plece. Walter le­a condus până la lift şi, după câteva clipe,
s­a întors.
  — Mătuşa mi­a povestit două­trei întâmplări din copilăria ta, are un haz 
nebun.
  — Dacă zici tu!
  — Adrian, te sâcâie ceva?
  — Mama mi­a spus că te­a văzut, acum câteva zile, cu un prieten care ar 
fi venit să mă viziteze. Cine era?
  — Mama ta trebuie să se fi înşelat, o fi fost cineva care cerea vreo 
lămurire. De altfel, acum, că vorbim despre el, îmi amintesc. E chiar aşa: un 
domn bătrân, care îşi căuta o rudă; l­am îndrumat spre biroul asistentelor.
  — Cred că ştiu cum să punem mâna pe paşaportul Keirei.
  — Uite ceva mult mai interesant, te ascult.
  — Ne­ar putea ajuta sora ei, Jeanne.
  — Şi ştii cum să dăm de această Jeanne?
  — Da, mă rog, nu, spun destul de jenat.
  — Da sau nu?
  — N­am putut îndrăzni s­o sun ca să­i spun despre accident.
  — Nu i­ai dat soră­sii nici o veste despre Keira? Nici un telefon în astea 
trei luni?
  — Mi­era imposibil să­i spun la telefon că a murit, iar să mă duc la Paris 
era peste puterile mele.
  — Ce laşitate! E îngrozitor, îţi dai seama în ce hal de îngrijorare trebuie 
să fie? De altfel, cum se face că încă nu s­a alarmat?
  — Se întâmpla adesea ca Jeanne şi Keira să nu ştie una de cealaltă 
multă vreme.
  — Ei bine, te poftesc să iei legătura cu ea cât mai repede şi, când spun 
cât mai repede, mă refer chiar la ziua de azi!
  — Nu, trebuie să dau ochii cu ea.
  — Nu fi caraghios, eşti ţintuit în pat şi n­avem timp de pierdut, mi­a 
întors­o Walter, întinzându­mi receptorul telefonului. Descurcă­te cum ştii cu 
conştiinţa ta, dar sună chiar acum.
  Am încercat să mă descurc, cum am putut mai bine, cu conştiinţa mea; 
când Walter m­a lăsat singur în cameră, am sunat la muzeul de pe cheiul 
Branly. Jeanne era într­o şedinţă şi nu putea fi deranjată. Am format numărul 
iar şi iar, până când telefonista mi­a spus că era inutil s­o sâcâi. Am ghicit că 
Jeanne nu avea nici un zor să stea de vorbă cu mine, că mă socotea complice la
tăcerea Keirei şi că­mi purta şi mie pică, pentru că nu primise veşti. Am sunat 
pentru ultima oară şi i­am explicat telefonistei că trebuia să vorbesc cât mai 
urgent cu Jeanne, că era o chestiune de viaţă şi de moarte, care o privea pe 
sora ei.
  — Keira a păţit ceva? A întrebat Jeanne, cu vocea tremurândă.
  — Amândoi am păţit ceva, i­am răspuns, cu inima grea. Am nevoie de 
dumneata, Jeanne. Acum.
  I­am spus povestea noastră, atenuând episodul tragic de pe Fluviul 
Galben, i­am vorbit despre accident, fără să mă opresc prea mult asupra 
împrejurărilor în care a avut loc. I­am jurat că sora ei este în afara pericolului, 
i­am explicat că, din cauza unei poveşti stupide cu actele, a fost arestată şi 
reţinută în China. N­am rostit cuvântul închisoare, simţeam cât se poate de 
bine că, la fiecare frază, Jeanne primea câte o lovitură; în câteva rânduri, şi­a 
înăbuşit hohotele de plâns, iar eu mi­am stăpânit, în câteva rânduri, emoţia. 
Nu ştiu să mint, nu ştiu chiar deloc. Jeanne a înţeles foarte repede că situaţia 
era mult mai îngrijorătoare decât voiam să­i mărturisesc. M­a pus să jur, iar şi 
iar, că surioara ei este pe deplin sănătoasă. I­am făgăduit că i­o voi aduce 
înapoi teafără şi nevătămată şi i­am explicat că, pentru asta, trebuia să am în 
mână, cât se poate de repede, paşaportul ei. Jeanne nu ştia unde să­l caute, 
dar mi­a spus că pleacă imediat de la birou, că, dacă trebuie, o să­şi întoarcă 
toată casa pe dos şi că o să mă sune cât mai iute.
  Când am închis, m­a cuprins o tristeţe neagră. Convorbirea cu Jeanne 
m­a făcut să simt şi mai tare dorul de Keira, povara absenţei ei; pur şi simplu, 
mi­a redeşteptat suferinţa.
  Dar Jeanne nu a traversat Parisul chiar cu una, cu două. Pe cheiuri, a 
trecut de trei ori pe stop şi abia a reuşit să evite o camionetă; pe podul 
Alexandre III, maşinuţa a deviat, iar ea a reuşit s­o redreseze în ultima clipă, 
sub un potop de claxoane; apoi s­a băgat pe toate benzile pentru autobuz, a 
urcat pe trotuarul unui bulevard prea aglomerat, a fost gata­gata să răstoarne 
un biciclist, dar a ajuns, ca prin farmec, fără nici o zgârietură, în faţa casei.
  În holul clădirii, a bătut la uşa portăresei şi a rugat­o să­i dea o mână de 
ajutor. Doamna Hereira n­o mai văzuse niciodată pe Jeanne în halul ăla. Liftul 
era oprit de nişte tipi care descărcau ceva la etajul trei. Au urcat amândouă 
treptele, patru câte patru. Când au ajuns în casă, Jeanne a pus­o pe doamna 
Hereira să scotocească în salon şi în bucătărie, în timp ce ea se ocupa de 
dormitoare. Nu trebuia lăsat nimic la voia întâmplării. Era musai să deschidă 
toate dulapurile, să golească sertarele, să găsească paşaportul Keirei oriunde s­
ar fi aflat acesta.
  Într­o oră, tot apartamentul fusese răvăşit. Nici un spărgător n­ar fi fost 
capabil să facă o asemenea dezordine. Cărţile din bibliotecă zăceau pe jos, 
hainele erau împrăştiate dintr­o cameră în alta, fotoliile erau răsturnate. Până 
şi patul fusese desfăcut. Jeanne începuse să­şi piardă speranţa, când a auzit­o 
pe doamna Hereira zbierând din vestibul. S­a repezit acolo. Consola care 
îndeplinea rolul de birou era cu picioarele în sus, dar portăreasa flutura, 
victorioasă, micul livret cu coperte bordo. Jeanne a luat­o în braţe şi a pupat­o 
pe amândoi obrajii.
  Când Jeanne m­a sunat, eram singur în cameră. Walter plecase la hotel. 
Am vorbit mult la telefon, am pus­o să­mi povestească, să­mi umple, cu 
amintiri din copilăria lor, golul lăsat de absenţa Keirei. Jeanne mi­a îndeplinit 
cu dragă inimă rugămintea; cred că, la fel ca mine, şi ea îi ducea dorul. Mi­a 
promis că­mi trimite paşaportul prin poşta expres. I­am dictat adresa mea de la
spitalul din Atena şi, atunci, m­a întrebat cum mă simt.
  A treia zi, vizita a durat mai mult ca de obicei. Şeful secţiei de 
pneumologie continua să­şi pună întrebări în privinţa cazului meu. Nimeni nu 
putea să­şi explice cum făcusem o infecţie pulmonară atât de gravă fără nici un
simptom premergător. În momentul în care mă urcasem în avion, eram perfect 
sănătos. Medicul m­a asigurat că, dacă stewardesa n­ar fi avut prezenţa de 
spirit să­l alerteze pe comandantul de bord şi dacă acesta nu s­ar fi întors din 
drum, probabil că aş fi murit înainte de a ajunge la Pekin. Echipa nu mai 
înţelegea nimic, aici nu era vorba despre un virus şi, în toată cariera lui, nu 
mai văzuse aşa ceva. Esenţialul, a spus el, dând din umeri, era că reacţionasem
bine la tratament. Nu lăsasem problemele chiar de tot în urmă, dar scăpasem 
cu faţa curată, încă vreo câteva zile de convalescenţă, şi puteam să mă întorc, 
cât de curând, la viaţa normală. Şeful de secţie îmi promite că mă va externa 
după vreo opt zile. Nici nu iese bine din camera mea, şi soseşte paşaportul 
Keirei. Dezlipesc plicul care conţinea preţiosul document şi, înăuntru, găsesc 
un bileţel de la Jeanne.
  „Adu­o cât mai repede, contez pe dumneata, ea este singura mea familie.”
  Împăturesc hârtia şi deschid paşaportul. Pe această fotografie de 
identitate, Keira pare puţin mai tânără. Mă hotărăsc să mă îmbrac.
  Walter intră în cameră şi mă surprinde în indispensabili şi cămaşă. Mă 
întreabă ce fac.
  — Plec s­o caut şi nu încerca să mă faci să­mi schimb gândul, ar fi 
zadarnic.
  Nu numai că n­a încercat, ba chiar m­a şi ajutat să evadez. Se văitase 
destul că spitalul e pustiu la ora când Atena îşi făcea siesta, ca să nu profit 
tocmai acum, când situaţia ne era propice. În timp ce­mi adunam lucrurile, a 
stat la pândă pe culoar şi, apoi, m­a escortat până la lift, având grijă să nu dăm
peste vreun angajat al clinicii.
  Trecând prin faţa rezervei învecinate, am întâlnit o fetiţă care stătea, 
singură­singurică, în pragul uşii. Purta o pijama semănată cu buburuze. I­a 
făcut un mic semn cu mâna lui Walter.
  — Aici eşti, ştrengăriţo? A spus el, apropiindu­se. Mămica ta încă n­a 
venit?
  Walter s­a întors spre mine şi am înţeles că îmi cunoştea bine vecina de 
cameră.
  — Ea a venit la tine în câte o mică vizită, îmi spune, făcându­i cu ochiul, 
apăsat şi complice, copilului.
  Am îngenuncheat, ca să­i spun şi eu bună ziua. Ea m­a privit, cu un aer 
şiret, şi a pufnit în râs. Avea obrajii roşii ca merele.
  Am ajuns la parter. Totul mergea ca pe roate. Ce­i drept, în lift 
întâlniserăm un brancardier, dar acesta nu ne­a dat cine ştie ce atenţie. Când 
uşile cabinei s­au deschis în holul spitalului, am dat nas în nas cu mama şi cu 
mătuşa Elena. Ei, dar atunci a fost altă poveste, tentativa noastră de evadare s­
a transformat într­un coşmar. Mama a început să zbiere şi să mă întrebe ce 
făceam acolo, sculat din pat. Am luat­o de braţ şi am implorat­o să vină cu 
mine afară, fără scandal. Dacă i­aş fi cerut să danseze sirtaki în mijlocul 
bufetului, cred că aş fi avut mai mult succes.
  — Doctorii i­au dat voie să facă o plimbărică, spune Walter, în dorinţa de­
a o linişti pe mama.
  — Şi, ca să facă o plimbărică, se fâţâie cu sacul ăla de voiaj? Nu vreţi să­
mi găsiţi şi mie un pat la geriatrie, dacă tot v­aţi pornit? Tună ea.
  Şi se întoarce spre doi paramedici care treceau pe acolo, îi ghicesc 
imediat intenţiile: să mă ducă înapoi în rezervă, chiar şi cu forţa, dacă ar fi fost 
nevoie.
  E de­ajuns să mă uit la Walter, care mă înţelege cât ai clipi. Mama începe
să vocifereze. Noi sprintăm spre uşa din hol şi reuşim să trecem de ea, mai 
înainte ca paznicii să reacţioneze la comenzile mamei, care le cerea, în gura 
mare, să mă prindă.
  Nu sunt chiar în cea mai bună formă. La colţul străzii, simt o arsură în 
piept şi mă apucă un violent acces de tuse. Mă căznesc să respir, inima îmi 
bate să se rupă şi trebuie să mă opresc, ca să­mi recapăt suflul. Walter se 
întoarce şi vede doi agenţi de pază alergând înspre noi. Prezenţa lui de spirit a 
fost o adevărată sclipire de geniu: şchiopătând, s­a repezit în calea gardienilor 
şi a declarat, făcând o mutră de toată jalea, că a fost îmbrâncit cu sălbăticie de 
doi tipi care spălaseră putina pe o stradă alăturată. În timp ce paznicii alergau 
într­acolo, Walter a chemat un taxi şi mi­a făcut semn să vin şi eu.
  Cât a durat drumul, n­a scos o vorbă; văzându­l cufundat brusc în 
muţenie, m­am îngrijorat, căci nu înţelegeam ce anume îl adusese în starea 
asta.
  Camera pe care o ocupa Walter la hotel a devenit cartierul general unde 
făceam pregătirile pentru călătoria mea. Patul era destul de încăpător pentru 
amândoi. Walter instalase la mijlocul patului o pernă­rulou plasată în lungime, 
pentru a delimita teritoriul fiecăruia. În timp ce eu mă odihneam, el stătea 
toată ziua la telefon; din când în când, conform spuselor lui, ieşea să ia o gură 
de aer. Astea erau aproape singurele cuvinte pe care catadicsea să le rostească;
abia dacă îmi vorbea.
  Nu ştiu prin ce minune a obţinut, de la Ambasada Chinei, aprobarea de a
mi se elibera o viză în patruzeci şi opt de ore. I­am mulţumit lui Walter de sute 
de ori. De când evadaserăm din spital, nu mai era acelaşi.
  Într­o seară, în timp ce ne luam cina în cameră, Walter a deschis 
televizorul, refuzând, în continuare, să stea de vorbă cu mine. Am luat 
telecomanda şi am închis.
  — Ce ai de­mi faci mutrele astea?
  Walter mi­a smuls înapoi telecomanda şi a deschis televizorul din nou.
  M­am ridicat, am scos firul din priză şi m­am înfipt în faţa lui.
  — Dacă am făcut ceva care te­a deranjat, haide să punem lucrurile la 
punct, o dată pentru totdeauna.
  Walter m­a privit lung şi, fără să scoată o vorbă, s­a dus şi s­a încuiat în 
baie. Degeaba am tot bătut la uşă, n­a vrut să deschidă. După câteva minute, a
reapărut în pijama, făcându­mă atent că, dacă auzea fie şi cel mai mic sarcasm
din partea mea cu privire la imprimeul în carouri, aveam să dorm pe palier. 
Apoi, a stins lumina, fără să­mi ureze „noapte bună”.
  — Walter, i­am spus pe întuneric, ce­am făcut? Ce se întâmplă?
  — Se întâmplă că, uneori, îi e greu omului să te ajute.
  S­a făcut din nou tăcere. Mi­am dat seama că nu­i mulţumisem 
îndeajuns pentru toate eforturile pe care le făcuse în ultimul timp. 
Ingratitudinea mea trebuie să­l fi rănit, cu siguranţă. Mi­am cerut scuze. 
Walter mi­a răspuns că nu mai poate el de scuzele mele. Dar, dacă puteam să 
găsesc o modalitate prin care să fim iertaţi pentru purtarea inadmisibilă faţă de
mama şi, mai ales, faţă de mătuşa mea, mi­ar fi fost recunoscător, a adăugat 
el. După care, mi­a întors spatele şi a tăcut.
  Am aprins din nou lumina şi m­am aşezat în capul oaselor, pe pat.
  — Ce mai e? A întrebat Walter.
  — Ţie chiar îţi sfârâie călcâiele după Elena?
  — Şi ce te doare pe tine? Tu nu te gândeşti decât la Keira, nu­ţi pasă 
decât de propria ta poveste, eşti numai şi numai pentru tine! Când nu sunt la 
mijloc cercetările tale şi tâmpitele alea de fragmente, e sănătatea ta; când nu 
mai e sănătatea ta, e arheologa. Şi, de fiecare dată, e chemat în ajutor bunul 
Walter. Walter în sus, Walter în jos, dar, dacă încerc şi eu să­ţi destăinuiesc ce 
mă doare, mă trimiţi la naiba. Să nu­mi spui, acum, că te interesează ofurile 
mele, fiindcă, atunci când am vrut să­mi deschid sufletul faţă de tine, m­ai luat
în balon!
  — Te asigur că n­am avut intenţia asta!
  — Ei bine, ai zbârcit­o! Acum, putem să dormim?
  — Nu, până nu terminăm discuţia asta.
  — Ce discuţie, când vorbeşti numai tu? S­a înfuriat Walter.
  — Walter, eşti îndrăgostit, cu adevărat, de mătuşă­mea?
  — Sunt necăjit fiindcă am necăjit­o atunci când te­am ajutat să fugi din 
spital; ţi se pare că e un răspuns îndeajuns de mulţumitor?
  Mi­am frecat bărbia şi am cugetat câteva clipe.
  — Dacă fac în aşa fel încât să fii disculpat şi iertat de orice vină, ai să uiţi
de supărarea pe care ţi­am pricinuit­o?
  — Tu fă­o şi mai vedem!
  — Am să mă ocup de chestia asta chiar mâine, la prima oră.
  Chipul lui Walter s­a înseninat, ba chiar am avut parte şi de un mic 
zâmbet din partea lui. Apoi s­a întors şi a stins lumina.
  După cinci minute, a aprins­o din nou şi s­a ridicat în capul oaselor, 
dintr­o săritură.
  — Dar de ce să nu ne cerem scuze chiar în seara asta?
  — Vrei s­o sun pe Elena acum?
  — Nu e decât ora zece. Eu ţi­am obţinut viza pentru China în două zile, 
ai putea şi tu să obţii iertarea mătuşii tale în seara asta, nu?
  M­am dat jos din pat şi am sunat­o pe mama. I­am ascultat boscorodeala
un sfert de oră în cap, fără să pot strecura o vorbuliţă. Când nu a mai avut 
nimic de spus, am întrebat­o dacă, ştiindu­l pe tata în pericol, nu s­ar fi dus şi 
ea, indiferent de împrejurări, să­l caute chiar şi la capătul pământului. Am 
simţit­o căzând pe gânduri. Nici măcar n­aveam nevoie s­o văd ca să­mi dau 
seama că zâmbea. Mi­a urat călătorie bună şi m­a rugat să nu zăbovesc pe 
drum. Cât stăteam eu în China, avea să pregătească nişte bunătăţi demne de 
acest nume, ca s­o întâmpine pe Keira la întoarcere.
  Când să terminăm convorbirea, mi­am adus aminte de motivul pentru 
care sunasem şi am rugat­o să mi­o dea la telefon pe Elena. Mătuşă­mea se 
retrăsese deja în camera pentru musafiri, dar am implorat­o pe mama s­o 
cheme.
  Elena socotea că evadarea noastră fusese foarte romantică. Walter, care 
îşi asumase atâtea riscuri, era un prieten cum nu găseşti mulţi. M­a pus să­i 
promit că n­o să­i spun niciodată mamei ceea ce îmi mărturisise acum.
  M­am dus în baie după Walter, care se plimba ca leul în cuşcă.
  — Ei, cum e? M­a întrebat neliniştit.
  — Ei, cum să fie? Cred că, în weekendul acesta, în timp ce eu voi zbura 
spre Pekin, tu vei putea naviga spre Hydra. Mătuşă­mea te aşteaptă să luaţi 
cina în port; te sfătuiesc să­i comanzi o musaca, e slăbiciunea ei, dar asta 
rămâne între noi, nu ştii de la mine.
  După care, istovit, am stins lumina.
  Vineri, în aceeaşi săptămână, Walter m­a condus la aeroport. Avionul a 
decolat conform orarului. Pe când aparatul se înălţa spre cerul Atenei, am privit
Marea Egee dispărându­i sub aripi şi am fost încercat de o senzaţie stranie, de 
déja­vu. În zece ore, aveam să fiu în China…
  Pekin.
  După ce formalităţile vamale au luat sfârşit, m­am îmbarcat în avionul ce
făcea legătura cu Chengdu.
  La aeroport, eram aşteptat de un tânăr traducător trimis de autorităţile 
chineze. Acesta m­a condus, prin oraş, până la Palatul de Justiţie. Aşezat pe o 
banchetă incomodă, aveam de aşteptat ore lungi până când judecătorul care se 
ocupa de cazul Keirei binevoia să mă primească. De fiecare dată când îmi dădea
târcoale somnul – nu închisesem ochii de vreo douăzeci şi patru de ore – 
însoţitorul meu îmi trăgea câte un cot şi ofta, ca să­mi dea de înţeles că 
purtarea mea i se părea inacceptabilă pentru locul în care mă aflam. La 
sfârşitul după­amiezii, uşa în faţa căreia aşteptam s­a deschis, în sfârşit. Un 
bărbat foarte corpolent a ieşit din birou, cu un vraf de dosare sub braţ, fără să­
mi acorde nici cea mai mică atenţie. M­am ridicat dintr­o săritură şi am alergat 
după el, spre marea supărare a traducătorului, care şi­a adunat lucrurile în 
grabă şi a pornit­o repede în urma mea.
  Judecătorul s­a oprit şi m­a măsurat cu privirea, de parcă aş fi fost o 
lighioană ciudată. I­am explicat scopul vizitei mele: fusese stabilit să­i prezint 
paşaportul Keirei, pentru ca el să anuleze condamnarea şi să­i semneze 
eliberarea. Traducătorul îşi îndeplinea misiunea cât putea de bine, dar vocea 
nesigură îi trăda teama de autoritatea celui cu care vorbeam. Judecătorul era 
grăbit. Nu figuram pe lista audienţelor, iar el nu avea timp pentru mine. A doua
zi pleca la Pekin, unde fusese mutat, şi îl mai aştepta încă multă muncă.
  M­am aşezat în calea lui. Îmi sărise ţandăra, mai ales că oboseala îşi 
spunea şi ea cuvântul.
  — Pentru ca să vă faceţi respectat, aveţi nevoie să fiţi crud şi indiferent? 
Faptul că slujiţi justiţia nu vă e de ajuns? L­am întrebat pe judecător.
  Traducătorul s­a schimbat la faţă. Paloarea îi era îngrijorătoare. Omul s­a
bâlbâit, a refuzat categoric să­mi traducă spusele şi m­a tras deoparte.
  — V­aţi pierdut minţile? Ştiţi cu cine vorbiţi? Dacă traduc ce aţi spus 
acum, la noapte o să dormim în închisoare.
  Puţin îmi păsa de avertismentele lui. L­am împins şi am luat­o iar la fugă
după judecător, care ne lăsase cu ochii în soare. I­am tăiat din nou calea.
  — Diseară, când o să destupaţi o sticlă bună de şampanie, ca să vă 
sărbătoriţi promovarea, spuneţi­i soţiei dumneavoastră că aţi devenit un 
personaj atât de puternic, atât de important, încât soarta unei nevinovate n­are
de ce să vă mai frământe conştiinţa. În timp ce vă veţi delecta cu pişcoturi, 
gândiţi­vă şi la copiii dumneavoastră, vorbiţi­le despre sensul onoarei, al 
moralei, al respectabilităţii, al lumii pe care tatăl lor le­o va lăsa moştenire, o 
lume unde femei nevinovate pot să zacă în închisoare, fiindcă anumiţi 
judecători au de făcut nişte lucruri mai bune decât să împartă dreptatea, 
spuneţi­i toate astea, din partea mea, familiei dumneavoastră; aşa, o să am 
impresia că particip şi eu, întru câtva, la sărbătorire. Şi Keira, la fel!
  De data asta, traducătorul a tras de mine din răsputeri, implorându­mă 
să tac. În timp ce acesta mă dăscălea, judecătorul ne­a privit şi, în cele din 
urmă, mi s­a adresat.
  — Vorbesc curent limba dumneavoastră, am studiat la Oxford. 
Traducătorul are dreptate, sunteţi, cu siguranţă, lipsit de educaţie, dar nu şi de
un anumit tupeu.
  Judecătorul s­a uitat la ceas.
  — Daţi­mi paşaportul şi aşteptaţi aici, mă ocup eu de dumneavoastră.
  I­am întins actul, pe care mi l­a smuls din mână, şi a plecat iar, cu paşi 
grăbiţi, spre biroul lui. După cinci minute, în spatele meu au apărut doi 
poliţişti; nici n­am avut vreme să­mi dau seama de prezenţa lor, că mi­au şi 
pus cătuşele şi m­au luat manu militari. Traducătorul m­a urmat, dându­se de 
ceasul morţii şi jurându­mi că avea să anunţe la ambasadă, chiar a doua zi. 
Poliţiştii i­au ordonat să se îndepărteze şi m­au împins, fără nici un fel de 
menajamente, într­o furgonetă, unde am aterizat ca un sac. După trei ore de 
zgâlţâială pe un drum plin de hârtoape, am ajuns în curtea închisorii Garther, 
care nu avea nimic din grandoarea mânăstirii pe care mi­o imaginasem în cele 
mai cumplite coşmaruri ale mele.
  Mi s­au confiscat sacul, ceasul, cureaua de la pantaloni. Eliberat de 
cătuşe, am fost condus, sub o escortă numeroasă, într­o celulă, unde am făcut 
cunoştinţă cu tovarăşul meu de detenţie. Acesta trebuie să fi avut şaizeci de ani
bătuţi pe muchie. Era cu desăvârşire ştirb: în gură, nu­i zăreai nici urmă de 
dinte, fie chiar şi un colţ stricat. Tare aş fi vrut să aflu ce crimă săvârşise, de 
era închis aici, dar conversaţia se anunţa dificilă. El ocupa cuşeta de deasupra,
prin urmare, am luat­o pe cea de jos; mi­era egal, până ce am zărit un şobolan 
borţos, care se preumbla pe culoar. Nu ştiam ce soartă mă aştepta, dar, în 
această clădire, eram împreună cu Keira. Gândul la ea mi­a dat putere să rezist
aici, unde singura stea care se vedea era roşie şi se afla pe cascheta caraliilor.
  După o oră, uşa celulei s­a deschis. Am ieşit după tovarăşul meu, 
urmând un lung şir de întemniţaţi, care coborau, în acelaşi ritm, scara ce 
ducea la sala de mese. Am ajuns într­o încăpere imensă, unde faţa mea albă a 
stârnit senzaţie. Puşcăriaşii aşezaţi la masă se uitau lung la mine; îmi 
imaginam ce putea fi mai rău, dar, după ce s­au amuzat pe seama mea, fiecare 
şi­a vârât din nou nasul în blidul lui. Supa, în care pluteau ceva orez şi o 
fărâmiţă de carne, m­a determinat să trec, fără nici un regret, la regim. 
Profitând de faptul că toate capetele erau plecate, am privit spre grilajul lung, 
care ne despărţea de zona unde mâncau femeile. Inima a început să­mi bată 
mai tare: Keira trebuie că se afla pe undeva, printre şirurile de deţinute care 
luau masa la câţiva metri de noi. Cum să­i dau de veste că sunt aici, fără să mă
prindă paznicii? Nu aveam voie să vorbim, vecinul meu de masă se învârtise de 
un baston de cauciuc peste ceafă doar fiindcă îi ceruse celui de lângă el să­i 
dea sarea. Mi­am imaginat ce pedeapsă mă aştepta, dar nu mai puteam, am 
ţâşnit în sus, am strigat „Keira”, în mijlocul sălii de mese, şi m­am aşezat 
imediat la loc.
  Nu s­a mai auzit nici un clinchet de tacâmuri, nici un mestecat. Caraliii 
au cercetat sala din priviri, fără să se clintească. Niciunul nu reuşise să 
localizeze cine încălcase regulamentul. Câteva clipe, a domnit o tăcere de 
plumb; apoi am auzit brusc o voce cunoscută, strigând „Adrian”.
  Toţi deţinuţii şi­au întors capul spre deţinute şi toate deţinutele au privit 
în direcţia deţinuţilor; chiar şi gardienii au făcut la fel. Din toate părţile sălii 
aceleia mari, oamenii se uitau unii la alţii.
  M­am ridicat şi am înaintat spre grilaj; tu, la fel. Lăsând în urmă o masă 
după alta, mergeam unul către celălalt, în cea mai mare tăcere.
  Gardienii erau atât de uluiţi, încât n­a mişcat niciunul.
  Deţinuţii au strigat în cor „Keira”; deţinutele le­au răspuns, la unison, 
„Adrian”.
  Tu nu mai erai decât la câţiva metri. Erai albă ca hârtia, plângeai; eu, la 
fel. Ne apropiam de grilaj. Clipa asta, atât de aşteptată, ne insuflase o 
asemenea putere, încât nici nu ne sinchiseam de bastoanele care stăteau la 
pândă. Mâinile ni s­au unit, cu degetele împletite printre gratii. Mi­am lipit faţa 
de drugii de fier, iar gura ta s­a lipit de a mea. În această cantină de închisoare 
chinezească, ţi­am spus: „Te iubesc!”; mi­ai murmurat că şi tu mă iubeşti. Apoi
m­ai întrebat ce caut acolo. Venisem să te eliberez. „Din interiorul închisorii?”, 
mi­ai răspuns. Ce­i drept, copleşit de emoţie, nu mă gândisem la acest 
amănunt. Dar n­am mai avut timp s­o fac: o lovitură în spatele coapsei m­a 
pus în genunchi, o alta, în şale, m­a culcat la pământ. Ai fost luată pe sus, în 
timp ce urlai numele meu; am fost luat pe sus, în timp ce­l urlam pe al tău.
  Hydra.
  Walter îi ceru scuze Elenei. Nu şi­ar fi lăsat mobilul deschis dacă 
împrejurările n­ar fi fost atât de deosebite şi dacă n­ar fi aşteptat cât de curând 
veşti din China. Elena îl rugă să răspundă la telefon. Walter se ridică şi se duse
ceva mai încolo de terasa restaurantului, făcând câţiva paşi spre port. Ivory 
dorea să afle noutăţile.
  — Nu, domnule, tot nimic. Ştiu doar că avionul lui a aterizat la Pekin. Tot
e bine! Dacă socotelile mele sunt corecte, la ora asta trebuie să se fi întâlnit cu 
judecătorul şi­mi închipui că este în drum spre închisoare; poate că, de acum, 
este împreună cu Keira. Să­i lăsăm să se bucure de intimitate. O merită! Va 
imaginaţi ce fericiţi or fi că s­au regăsit! Vă promit că, de îndată ce mă sună, 
iau legătura cu dumneavoastră.
  Walter închise telefonul şi se întoarse la masă.
  — Din păcate, îi spuse Elenei, nu era decât un coleg de la Academie, care
avea nevoie de o informaţie.
  Şi îşi reînnodară conversaţia, în faţa desertului comandat pentru 
amândoi de Elena.
  Închisoarea Garther.
  Cutezanţa mea din timpul mesei îmi atrăsese simpatia tovarăşilor de 
închisoare. În timp ce mă întorceam în celulă, încadrat de doi gardieni, am avut
parte de câteva bătăi prieteneşti, pe spate, de la deţinuţii care se înapoiau în 
secţiile lor. Vecinul meu de temniţă mi­a oferit o ţigară, ceea ce, în locul ăsta, 
trebuie să fi fost un dar de mare preţ. Am aprins­o cu dragă inimă, dar m­a 
apucat o tuse zdravănă – amintire lăsată de recenta mea infecţie pulmonară – 
care l­a făcut pe noul meu tovarăş să râdă cu gura până la urechi.
  Scândurile de lemn care serveau drept aşternut erau acoperite cu o 
rogojină abia ceva mai groasă decât o cuvertură. Când m­am lungit, durerea 
lăsată de loviturile de baston s­a înteţit, dar eram atât de obosit, încât, cum am
pus capul jos, am şi adormit. În vis, am revăzut­o pe Keira, iar chipul ei mi­a 
stat alături pe toată durata acestei nopţi sordide.
  În dimineaţa următoare, am fost treziţi de un gong care a răsunat în 
toată incinta închisorii. Tovarăşul meu a coborât de pe cuşeta lui. Şi­a pus 
pantalonii şi şosetele agăţate la căpătâiul patului.
  Un gardian ne­a deschis uşa celulei. Vecinul meu şi­a luat gamela şi a 
ieşit pe culoar. Paznicul mi­a ordonat să nu mă mişc. Am înţeles că, din cauza 
purtării mele din ajun, nu aveam voie să merg la cantină. M­a copleşit tristeţea:
numărasem orele, în speranţa că o voi vedea pe Keira la masă. Trebuia să mai 
aştept.
  Pe măsură ce treceau orele dimineţii, deveneam tot mai îngrijorat, 
gândindu­mă la pedeapsa pe care poate că o primise ea. Era, şi aşa, atât de 
palidă… şi, poftim, iată­mă pe mine, ateul, îngenuncheat în faţa patului şi 
rugându­l pe Dumnezeu să o scape pe Keira de carceră.
  Din curte, se auzeau glasurile deţinuţilor. Pesemne că era ora de 
plimbare. Mie îmi era interzisă. Stăteam în celulă, muncit de îngrijorarea 
pentru soarta Keirei. În dorinţa de­a o vedea, m­am căţărat pe un taburet, ca să
ajung până la ferestruică. Deţinuţii mergeau în rânduri, îndepărtându­se spre o
curte interioară. Echilibristica mea în vârful picioarelor m­a făcut să alunec şi 
să mă întind pe jos; până să mă ridic, curtea se golise.
  Soarele urcase, de acum, sus, pe cer; probabil că era prânzul. Doar n­
aveau de gând să mă lase să crap de foame, ca să mă înveţe minte ce­i aia 
disciplina. Nu mă bizuiam pe traducătorul meu ca să ne scoată de aici. Gândul 
mi­a fugit la Jeanne. O sunasem înainte de a decola de la Atena şi îi 
făgăduisem că astăzi o să­i dau veşti. Poate că avea să înţeleagă că am păţit 
ceva. Şi poate că, în câteva zile, avea să alerteze ambasadele noastre.
  Eram cu moralul la pământ. Deodată, am auzit nişte paşi pe culoar. În 
celulă, a intrat un gardian care m­a silit să­l urmez. Am traversat pasarela, am 
coborât scările metalice şi m­am pomenit în biroul în care, ieri, îmi fuseseră 
confiscate lucrurile. Acestea mi­au fost restituite, am fost pus să semnez un 
formular şi, fără să pricep ce mi se întâmplă, am fost împins în curte. După 
cinci minute, porţile penitenciarului se închiseseră în urma mea. Eram liber. În
parcarea pentru vizitatori, staţiona o maşină. S­a deschis o portieră şi 
traducătorul s­a îndreptat spre mine.
  I­am mulţumit că m­a scos de acolo şi i­am cerut scuze că mă îndoisem 
de el.
  — N­am nici un merit, mi­a răspuns el. După ce v­au luat poliţiştii, 
judecătorul a ieşit din birou şi mi­a cerut să vin aici, la prânz, ca să vă iau. Mi­
a mai spus că, după o noapte petrecută la închisoare, speră că veţi fi învăţat 
ce­i aia politeţea. Eu nu fac altceva decât să traduc.
  — Şi Keira? L­am întrebat imediat.
  — Întoarceţi­vă, mi­a răspuns, calm, traducătorul.
  Am văzut porţile deschizându­se din nou. Ai apărut tu. Îţi duceai pe 
umăr bocceluţa. Ai pus­o jos şi ai alergat la mine.
  N­am să uit niciodată momentul când ne­am îmbrăţişat în faţa închisorii 
Garther. Te strângeam atât de tare, încât aproape că te sufocam, dar tu râdeai 
şi te învârteai, împreună cu mine. Eram beţi de bucurie. Degeaba tuşea cu 
înţeles traducătorul, degeaba tropăia pe loc şi ne implora să ne liniştim, nimic 
nu ne­ar fi putut desprinde din îmbrăţişare.
  Între două săruturi, ţi­am cerut iertare, iertare pentru că te antrenasem 
în aventura asta nebunească. Mi­ai pus mâna pe buze, ca să mă faci să tac.
  — Ai venit, ai venit să mă iei de aici, ai murmurat.
  — Ţi­am promis că o să te duc înapoi, la Addis­Abeba, îţi aminteşti?
  — Eu ţi­am smuls promisiunea asta, dar sunt al naibii de mulţumită că 
ţi­ai ţinut­o.
  — Şi tu, cum ai făcut ca să poţi îndura totul atât amar de timp?
  — Nu ştiu, a fost lung, oribil de lung, dar am profitat de ocazie ca să 
reflectez, altceva n­aveam de făcut. Nu o să mă duci chiar imediat în Etiopia; 
cred că ştiu unde se află următorul fragment, şi nu e în Africa.
  Am urcat în maşina traducătorului. Ne­a dus înapoi la Chengdu, unde 
ne­am urcat tustrei în avion.
  La Pekin, l­ai ameninţat pe traducător că, dacă nu ne duce la un hotel 
unde să poţi face un duş, nu părăseşti ţara. El s­a uitat la ceas şi ne­a dat o 
oră numai şi numai pentru noi.
  Camera 409. Nu i­am acordat nici o atenţie priveliştii. Ţi­am spus: 
fericirea te face distrat. Stau la un mic birou, cu faţa spre fereastră; Pekinul se 
întinde la picioarele mele, dar eu nu vreau să văd nimic altceva decât patul în 
care te odihneşti. Din când în când, deschizi ochii şi te întinzi, îmi spui că nu 
ţi­ai dat niciodată seama cât e de bine să te lăfăi în aşternuturi curate. Strângi 
perna în braţe şi mi­o arunci în cap. Mi se face iar poftă de tine.
  Traducătorul trebuie să fie nebun de furie, suntem aici de mai bine de o 
oră. Te ridici din pat. Te privesc în timp ce mergi spre baie; tu mă tratezi de 
voyeur, eu nu caut să mă scuz. Îţi observ cicatricea de pe spate şi altele de pe 
picioare. Te întorci spre mine şi înţeleg, din privirea ta, că nu vrei să vorbim 
despre ele, nu acum. Aud duşul şiroind; zgomotul apei mă face să­mi recapăt 
ceva din puteri şi te împiedică să auzi tusea asta, care se întoarce ca o amintire
urâtă. Unele lucruri nu mai sunt ca înainte; în China, mi­am mai pierdut din 
indiferenţa care mă făcea atât de sigur pe mine. Mă tem să stau singur în 
camera asta, fie şi numai pentru câteva clipe, fie şi despărţit de tine numai 
printr­o uşă. Dar nu mă mai tem s­o recunosc faţă de mine însumi, nu mă mai 
tem să mă ridic şi să vin lângă tine, nu mă mai tem să­ţi mărturisesc toate 
astea.
  La aeroport, mi­am ţinut altă promisiune; cum am avut taloanele de 
îmbarcare în mână, te­am dus la o cabină telefonică şi am sunat­o pe Jeanne.
  Nu ştiu care dintre voi a început, dar te­ai pus pe plâns în mijlocul 
terminalului ăluia uriaş. Râdeai şi plângeai.
  Timpul trece şi trebuie să plecăm. Îi spui lui Jeanne că o iubeşti, că o s­o 
suni cum ajungi la Atena.
  Când închizi telefonul, izbucneşti din nou în hohote de plâns şi mă 
căznesc din răsputeri să te liniştesc.
  Traducătorul părea mai epuizat decât noi. După ce am trecut de postul 
de control al pasagerilor, l­am văzut, în sfârşit, uşurat. Trebuie să fi fost atât de
fericit că scăpa de noi, încât ne­a făcut mereu semne de la revedere, de după 
peretele de sticlă.
  Când am urcat la bord, era noapte. Ţi­ai lipit capul de hublou şi ai 
adormit chiar înainte de decolarea avionului.
  Avionul începuse deja să coboare spre Atena, am trecut printr­o zonă de 
turbulenţe. M­ai luat de mână şi mi­ai strâns­o din răsputeri, de parcă te­ar fi 
îngrijorat aterizarea. Şi, atunci, ca să­ţi distrag atenţia, am scos fragmentul 
descoperit de noi în insula Narcondam, m­am aplecat spre tine şi ţi l­am arătat.
  Mi­ai spus că ai o idee în privinţa locului în care s­ar afla un alt 
fragment.
  — Oare avioanele sunt făcute în aşa fel încât să reziste cu adevărat la 
asemenea zgâlţâieli?
  — N­ai de ce să fii îngrijorată. Ei, cum e cu fragmentul ăla?
  Cu mâna liberă – cealaltă o strângea pe a mea din ce în ce mai tare – ţi­ai
scos pandantivul. Am ezitat să apropiem cele două fragmente; şi am renunţat 
cu desăvârşire, în momentul când un gol de aer ne­a făcut să ne luăm cu totul 
gândul de la ele.
  — O să­ţi povestesc când vom fi la sol, m­ai încredinţat.
  — Dă­mi măcar o pistă!
  — Marele Nord, pe undeva, între golful Baffin şi Marea Beaufort. Asta 
înseamnă câteva mii de kilometri de explorat. Îţi explic eu de ce, dar, mai întâi, 
o să­mi arăţi insula ta.
  Hydra.
  La Atena, am aluat un taxi; două ore mai târziu, ne îmbarcam pe naveta 
de Hydra. Te­ai instalat în cabină, în timp ce eu m­am dus pe puntea din spate.
  — Să nu­mi spui că ai rău de mare!
  — Îmi place să respir aerul din larg.
  — Pe tine te scutură frigurile, dar ai chef de aerul din larg?! Mărturiseşte 
că ai rău de mare, de ce nu spui adevărul?
  — Fiindcă, pentru un grec care n­are stofă de marinar, asta e ceva ca o 
tară… şi nu văd ce­o fi aşa de hazliu.
  — Cunosc eu pe cineva care îşi bătea joc de mine, cu puţină vreme în 
urmă, fiindcă am rău de aer…
  — Nu­mi băteam joc, am răspuns, aplecat peste balustradă.
  — Eşti verde la faţă şi tremuri ca varga, haidem în cabină; până la urmă, 
o să cazi bolnav.
  După un nou acces de tuse, te­am lăsat să mă duci înăuntru. Simţeam 
cât se poate de bine că îmi revenise febra, numai că nu voiam să mă gândesc la
ea. Eram fericit că te duceam la mine acasă şi nu voiam ca acest moment să fie 
umbrit de ceva.
  Aşteptasem să ajungem la Pireu, ca s­o anunţ pe mama; îmi şi imaginam 
reproşurile ei, în timp ce naveta acosta la Hydra. O implorasem să nu 
pregătească nici o petrecere, eram epuizaţi şi nu visam decât să dormim pe 
săturate.
  Mama ne­a întâmpinat în pragul casei şi s­a speriat de mutrele noastre 
de întorşi din morţi. Atunci a fost prima oară când te­am văzut intimidată. 
Mătuşa Elena hotărâse să rămână în sat, ca să ne lase singuri pe toţi trei. 
Mama ne­a pregătit ceva uşor de mâncare şi ne­a pus masa pe terasă. După ce 
ne­am aşezat să mâncăm, a început să­ţi tot pună întrebări; degeaba mă uitam
la ea cu înţeles, ca să te lase în pace, nu mi­a folosit la nimic. Tu ai intrat în joc
şi i­ai răspuns cu plăcere. M­a apucat iar tusea, ceea ce a pus capăt discuţiei. 
Mama ne­a condus până în camera mea. Cearşafurile miroseau frumos, a 
levănţică, şi am adormit în sunetul valurilor ce se spărgeau de stâncile falezei.
  În zori, te­ai dat jos din pat, păşind în vârful picioarelor. Şederea la 
închisoare te făcuse să­ţi pierzi obiceiul de a sta în pat până târziu. Te­am auzit
ieşind din cameră, dar mă simţeam prea slăbit ca să te pot urma. Vorbeai cu 
mama în bucătărie, păreaţi să vă înţelegeţi bine. Am adormit la loc, imediat.
  Mai târziu, am aflat că Walter debarcase pe insulă spre sfârşitul 
dimineţii.
  Elena îl sunase în ajun, ca să­i spună de întoarcerea noastră, iar el luase
imediat avionul. Într­o zi, Walter avea să­mi spună că, tot făcând drumul, dus 
şi întors, între Londra şi Atena, din cauza peripeţiilor mele, economiile i se 
împuţinaseră considerabil.
  La începutul după­amiezii, Walter, Elena, Keira şi mama au intrat în 
camera mea. Văzându­mă doborât la pat şi arzând de febră, s­au schimbat cu 
toţii la faţă. Mama mi­a pus pe frunte o compresă înmuiată într­un decoct din 
frunze de eucalipt, un leac vechi de­al ei, care, de data asta, nu avea putere să 
învingă răul care mă cuprinsese. După câteva ore, am primit vizita unei femei 
pe care nu crezusem s­o mai revăd vreodată, însă Walter avea obiceiul să 
noteze totul, aşa că numărul unei anumite doctoriţe ce îşi pilota propriul avion 
îşi găsise locul între copertele carneţelului său negru. Doctoriţa Sophie 
Schwartz s­a aşezat pe patul meu şi mi­a luat mâna.
  — De data asta, din păcate, nu mai e vorba de nici un teatru. Sărmanul 
meu prieten, ai o temperatură de cal.
  Mi­a ascultat plămânii şi a diagnosticat imediat o recidivă a infecţiei 
pulmonare despre care îi vorbise mama. Ar fi preferat să mă ducă de îndată la 
Atena, însă buletinul meteorologic nu ne­o îngăduia. Se anunţa o furtună, 
marea era agitată şi nici chiar micul ei avion nu putea decola. Oricum, nu aş fi 
suportat călătoria.
  — La război, ca la război, i­a spus Keirei. O să ne descurcăm cu ce avem.
  Furtuna a ţinut trei zile. Şaptezeci şi două de ore, în cursul cărora 
Meltemul a suflat fără întrerupere asupra insulei. Din pricina acestui puternic 
vânt al Cicladelor, copacii se îndoiau, casa trosnea, iar acoperişul îşi pierduse 
câteva ţigle. Din dormitorul meu, auzeam valurile ce se izbeau de faleză.
  Mama o instalase pe Keira în camera pentru musafiri, dar, cum se 
stingeau luminile, Keira intra în camera mea şi se culca lângă mine. În rarele 
momente de odihnă pe care şi le îngăduia, doctoriţa venea şi ea să mă vegheze.
  Înfruntându­şi teama, Walter urca dealul de două ori pe zi, călare pe 
măgar, ca să mă vadă. Îl priveam intrând în camera mea, ud din cap până­n 
picioare. Se aşeza pe un scaun şi îmi povestea cât de mult binecuvânta furtuna
asta. Hanul unde obişnuia să tragă rămăsese fără o parte din acoperiş, care 
fusese smulsă de vânt. Imediat, Elena se oferise să­l găzduiască. Eram furios că
stricasem primele momente petrecute de Keira pe insulă, dar prezenţa tuturor 
m­a făcut să devin conştient de faptul că singurătatea mea de pe platourile 
înalte de la Atacama aparţinea, de­acum, trecutului.
  În cea de­a patra zi, Meltemul s­a dus pe alte meleaguri, luând şi febra 
mea cu el.
  Amsterdam.
  Vackeers citea o scrisoare. La uşă, s­au auzit, deodată, două ciocănituri 
uşoare. Nu aştepta nici o vizită. Deschise maşinal sertarul biroului, 
strecurându­şi mâna în el. Cu o mină posomorâtă, Ivory intră în încăpere.
  — Ar fi trebuit să mă anunţi că eşti în oraş; trimiteam o maşină ca să te 
ia de la aeroport.
  — Am luat Thalys­ul, rămăsesem în urmă cu lectura.
  — N­am pregătit nimic pentru cină, continuă Vackeers, închizând discret 
sertarul.
  — Văd că eşti la fel de senin ca întotdeauna, şopti Ivory.
  — La palat, primesc puţine vizite, dar şi mai puţine fără să fi fost 
anunţat. Hai să luăm cina, jucăm după aia şah.
  — N­am venit ca să ne încercăm puterile la şah, ci ca să stăm de vorbă.
  — Ce ton serios! Ai un aer foarte preocupat, prietene.
  — Iartă­mă că am picat aşa, pe neanunţate, dar am motivele mele, şi 
tocmai despre ele aş vrea să discutăm.
  — Nu departe de aici, ştiu un restaurant discret, unde ne aşteaptă o 
masă. Haidem acolo, o să vorbim pe drum.
  Vackeers îşi puse pardesiul. Cei doi prieteni traversară marea sală a 
Palatului Dam; păşind pe gigantica planisferă din pardoseala de marmură, 
Ivory se opri să privească la harta lumii, desenată sub picioarele lui.
  — Cercetările vor fi reluate, îi spuse cu solemnitate prietenului său.
  — Nu­mi spune că te surprinde, pare­mi­se că ai făcut tot ce­ai putut 
pentru asta.
  — Sper să nu­mi pară rău.
  — De ce ai aerul ăsta sinistru? Nu te recunosc. Dumneata, care eşti, de 
obicei, atât de încântat să dai peste cap ordinea stabilită! O să stârneşti o 
babilonie de toată frumuseţea, ar trebui să fii în al nouălea cer. De altfel, mă 
întreb ce te motivează mai mult în aventura asta: descoperirea adevărului 
despre originea lumii ori revanşa pe care ţi­o vei lua faţă de anumite persoane 
care te­au rănit în trecut?
  — Cred că, la început, era câte puţin din ambele, dar, în această căutare,
nu mai sunt sigur, iar cei pe care i­am implicat şi­au riscat viaţa şi continuă să 
şi­o rişte.
  — Şi asta te sperie? Atunci, înseamnă că ai îmbătrânit al naibii de mult 
în ultimul timp.
  — Nu sunt speriat, ci confruntat cu o dilemă.
  — Dragul meu, nu că mi­ar displăcea holul acesta somptuos, dar 
consider că vocile noastre răsună puţin cam prea tare pentru o asemenea 
conversaţie. Hai să ieşim, dacă eşti amabil.
  Vackeers înaintă spre capătul de vest al sălii, până la o uşă ascunsă în 
peretele de piatră, şi coborî treptele ce duceau la subsolul Palatului Dam. Îl 
conduse pe Ivory de­a lungul pasarelelor de lemn construite deasupra canalului
subteran. Locul era umed, iar drumul, uneori, alunecos.
  — Fii atent unde pui piciorul, n­aş vrea să cazi în apa asta murdară şi 
rece. Ţine­te după mine, continuă Vackeers, aprinzând o lanternă.
  Trecură prin faţa grinzii prevăzute cu mecanismul pe care Vackeers îl 
acţiona atunci când voia să se ducă în sala computerelor. Nu se opriră aici, ci 
îşi continuară drumul.
  — Gata, spuse Vackeers, mai avem doar câţiva paşi şi dăm într­o 
curticică. Nu ştiu dacă ai putut fi văzut când ai intrat în palat, dar fii sigur că 
nimeni nu te va vedea ieşind.
  — Ciudat labirint, n­am să mă obişnuiesc niciodată cu el.
  — Am fi putut s­o luăm prin pasajul dinspre Biserica Nouă, dar umezeala
de acolo e şi mai mare, ne­am fi udat la picioare.
  Vackeers împinse o uşă, urcară câteva trepte şi ieşiră la aer. Îi întâmpină 
un vânt rece; Ivory îşi ridică gulerul paltonului. Cei doi vechi prieteni o luară pe
jos, de­a lungul canalului, pe Hoogstraat.
  — Prin urmare, ce te îngrijorează? Întrebă din nou Vackeers.
  — Cei doi protejaţi ai mei s­au regăsit.
  — Asta e, mai curând, o veste bună. După festa urâtă pe care i­am jucat­
o lui Sir Ashton, ar trebui să sărbătorim evenimentul, nu să avem mutrele 
astea de înmormântare.
  — Mă îndoiesc că Ashton o să stea liniştit.
  — Ai cam sărit peste cal, provocându­l pe terenul lui. Îţi sugerasem ceva 
mai multă discreţie.
  — N­aveam timp, trebuia ca tânăra arheologă să­şi recapete libertatea cât
mai iute, zăcuse destul în spatele gratiilor.
  — Gratiile astea aveau meritul de­a o ţine departe de Ashton şi, în 
consecinţă, de a­l proteja şi pe astrofizicianul dumitale.
  — Ţicnitul ăla s­a luat şi de el.
  — Ai vreo dovadă?
  — Sunt sigur că el l­a otrăvit! Pe aleile proprietăţii lui Ashton am văzut 
mari cantităţi de beladonă. Fructul acestei plante provoacă grave complicaţii 
pulmonare.
  — Sunt convins că mulţi oameni au beladonă pe câmpurile lor, dar asta 
nu înseamnă că se apucă să otrăvească lumea în serie.
  — Vackeers, amândoi ştim de ce este în stare omul ăsta, poate că am 
acţionat în grabă, dar nu fără discernământ, credeam sincer că…
  — Credeai că e timpul ca cercetările dumitale să fie reluate! Ascultă­mă, 
Ivory, îţi înţeleg motivele, dar continuarea acestor cercetări nu e lipsită de 
pericole. Dacă protejaţii dumitale încep să caute iar un fragment nou, sunt 
obligat să­i informez pe ceilalţi. Nu­mi pot lua la nesfârşit riscul de a mă vedea 
acuzat de trădare.
  — Pentru moment, Adrian a făcut o recidivă urâtă. Keira şi cu el se 
odihnesc în Grecia.
  — Să ne dorim ca acest repaus să dureze cât mai mult cu putinţă.
  Ivory şi Vackeers o luară pe un pod ce traversa canalul. Ivory se opri şi se
rezemă în coate de balustradă.
  — Îmi place locul ăsta, oftă Vackeers, cred că e preferatul meu din tot 
Amsterdamul. Uite cât de frumos este peisajul!
  — Am nevoie de ajutorul dumitale, Vackeers, ştiu că eşti loial şi n­am să­
ţi cer niciodată să trădezi grupul, dar, ca şi în trecut, mai devreme sau mai 
târziu, se vor forma nişte alianţe. Sir Ashton îşi va număra duşmanii…
  — Şi dumneata ai să ţi­i numeri şi, cum nu mai ai un loc la masă, vei 
dori să­ţi fiu purtător de cuvânt, cel care îi va convinge pe cât mai mulţi. Asta 
este ceea ce aştepţi, de fapt, de la mine?
  — Asta şi încă ceva, oftă Ivory.
  — Încă ceva? Se miră Vackeers.
  — Trebuie să am acces la nişte mijloace de care nu mai dispun.
  — Ce fel de mijloace?
  — Computerul dumitale, ca să accesez serverul.
  — Nu, nu sunt de acord, vom fi reperaţi imediat, iar eu voi fi compromis.
  — Nu şi dacă accepţi să branşezi acest mic obiect în spatele terminalului 
dumitale.
  — Ce fel de obiect?
  — Un aparat care ne permite să deschidem o legătură pe cât de discretă, 
pe atât de nedetectabilă.
  — Îi subestimezi pe cei din grup. Tinerii informaticieni cu care lucrează 
sunt recrutaţi dintre cei mai buni; unii sunt chiar foşti hackeri redutabili.
  — Noi doi jucăm şah mai bine decât oricare dintre tinerii de azi, crede­
mă, spuse Ivory, întinzându­i lui Vackeers o cutiuţă.
  Vackeers privi obiectul, cu un fel de dezgust.
  — Vrei să mă pui sub ascultare?
  — Vreau doar să­ţi folosesc codul, ca să am acces în reţea, te asigur că 
nu rişti nimic.
  — Dacă sunt suspectat, risc să fiu arestat şi trimis în judecată.
  — Vackeers, pot să contez pe dumneata sau nu pot?
  — O să reflectez la ceea ce îmi ceri şi am să­ţi fac cunoscut răspunsul 
atunci când voi lua o hotărâre. Povestea asta a dumitale m­a făcut să­mi pierd 
pofta de mâncare.
  — Nici mie nu­mi era foame prea tare, mărturisi Ivory.
  — Oare toate astea chiar merită efortul? Măcar ştii ce şanse de reuşită 
au? Oftă Vackeers.
  — Singuri, n­au niciuna, dar, dacă le pun la dispoziţie informaţiile pe 
care le­am adunat în treizeci de ani de cercetări, atunci nu le va fi imposibil să 
descopere fragmentele lipsă.
  — Fiindcă ai idee de locul în care se află?
  — Vezi dumneata, Vackeers, până nu demult, te îndoiai chiar şi că ar fi 
existat, iar azi îţi faci griji în privinţa locului în care ar fi ascunse.
  — Nu mi­ai răspuns la întrebare.
  — Ba dimpotrivă, aş zice.
  — Atunci, unde sunt?
  — Primul a fost descoperit în centru, al doilea, în sud, al treilea, în est, şi 
te las să ghiceşti singur unde ar putea fi ultimele două. Gândeşte­te la ceea ce 
te­am rugat, Vackeers. Ştiu că nu e un lucru fără însemnătate, ştiu că te costă,
dar, ţi­am spus, am nevoie de dumneata.
  Ivory îşi salută prietenul şi se îndepărtă; Vackeers alergă după el.
  — Şi partida noastră de şah? Doar n­ai de gând să pleci aşa!
  — Poţi pregăti o gustare la dumneata acasă?
  — Trebuie să am nişte brânză şi câteva felii de pâine pentru prăjit.
  — Atunci, împreună cu un pahar de vin bun, or să meargă de minune! Şi
pregăteşte­te să pierzi, îmi eşti dator o revanşă!
  Atena.
  Keira şi cu mine stăteam pe terasă. Mulţumită grijii neprecupeţite a 
doctoriţei, îmi recăpătăm puterea şi, pentru prima oară, petrecusem o noapte 
fără să tuşesc. Obrajii mei îşi regăsiseră culorile, ceea ce pe mama aproape că o
liniştea. Doctoriţa profitase de sejurul forţat, pentru a o examina pe Keira şi a­i 
prescrie nişte ceaiuri de plante şi vitamine, închisoarea îi lăsase unele urme.
  Marea era calmă, vântul încetase, aşa că micul avion al medicului nostru
putea decola chiar astăzi.
  Ne­am adunat la micul dejun, pentru care mama îşi dăduse atâta silinţă, 
de parcă doctoriţa ar fi fost o regină. În timpul acestei perioade, în care nu­mi 
fusese prea bine, ele două petrecuseră ore întregi împreună, ba în bucătărie, ba
în salon, depănând poveşti şi amintiri. Pe mama o pasionau aventurile acestei 
doctoriţe zburătoare, care se ducea din insulă în insulă, la căpătâiul bolnavilor.
La plecare, doctoriţa m­a pus să­i promit că o să­mi prelungesc convalescenţa 
cu cel puţin câteva zile, înainte de­a mă apuca de orice altceva, sfat pe care 
mama i­a cerut să­l repete de două ori, în caz că nu l­aş fi înţeles bine. Ea a 
condus­o, apoi, pe doctoriţa Schwartz până în port, lăsându­ne, în sfârşit, 
câteva momente de intimitate. Când am rămas singuri, Keira s­a aşezat lângă 
mine.
  — Hydra e o insulă încântătoare, Adrian, mama ta e o femeie minunată, 
ador toată lumea de aici, dar…
  — Nici eu nu mai pot, i­am spus, întrerupând­o. Visez s­o şterg de aici 
împreună cu tine. Asta te linişteşte?
  — Oh, da! A oftat Keira.
  — Am şters­o noi dintr­o închisoare chinezească, aşa că om reuşi să 
scăpăm şi de aici, fără prea multe probleme.
  Keira a privit spre largul mării.
  — Ce e?
  — Astă­noapte l­am visat pe Harry.
  — Vrei să te întorci acolo?
  — Vreau să­l revăd. Nu e prima oară când îl visez. În timpul nopţilor de 
la închisoarea Garther, Harry m­a vizitat deseori.
  — Atunci, să plecăm în Valea Omo, dacă aşa vrei tu. Doar ţi­am promis 
că o să te duc înapoi!
  — Nici măcar nu ştiu dacă mai am un loc acolo. Şi, pe urmă, sunt la 
mijloc cercetările noastre.
  — Ne­au costat, şi aşa, destul de mult. Nu vreau să te mai pun în pericol.
  — Fără să mă dau mare, eu m­am întors din China mult mai în formă 
decât tine. Dar îmi închipui că hotărârea de a continua sau nu ne aparţine 
amândurora.
  — Îmi cunoşti punctul de vedere.
  — Unde este fragmentul tău?
  M­am ridicat şi m­am dus să­l iau din sertarul noptierei, unde­l lăsasem 
la înapoierea acasă. Când m­am întors pe terasă, Keira şi­a scos pandantivul 
de la gât şi l­a pus pe masă. A apropiat cele două fragmente şi, de îndată ce s­
au alipit, fenomenul la care asistasem pe Insula Narcondam s­a repetat.
  Fragmentele au căpătat culoarea albastru­azurie, iar sclipirea lor era de o
intensitate rară.
  — Vrei să ne oprim aici? M­a întrebat Keira, fixând pietrele a căror 
sclipire începuse să scadă. Dacă m­aş întoarce în Valea Omo fără să fi pătruns 
acest mister, n­aş mai putea munci cum trebuie. M­aş gândi, zile în şir, la ceea 
ce ne­ar dezvălui acest obiect, dacă i­am aduna toate bucăţile. Şi, pe urmă, mi­
ai mai făgăduit ceva: să faci în aşa fel încât cercetările mele să câştige câteva 
sute de milioane de ani. Să nu­ţi închipui că eram surdă când mi­ai făcut 
propunerea asta!
  — Keira, eu ştiu ce ţi­am promis, dar asta a fost mai înainte ca un 
anumit preot să fie asasinat sub ochii noştri, mai înainte ca noi să fim cât pe­
aci să cădem într­o prăpastie, mai înainte ca maşina noastră să fie aruncată 
din vârful unei faleze în apele unui fluviu, mai înainte ca tu să stai într­o 
închisoare chinezească. Şi, pe urmă, avem oare habar care e locul înspre care 
să ne îndreptăm căutările?
  — Ţi­am spus: Marele Nord. Încă nu ştiu nimic precis, dar e deja o pistă.
  — De ce acolo şi nu în altă parte?
  — Fiindcă mă gândesc că ăsta e locul indicat de textul scris în limba 
ge'ez3. În timp ce zăceam la Garther, numai asta m­a preocupat. Trebuie să ne 
întoarcem la Londra. Am de studiat nişte lucrări din biblioteca mare a 
Academiei. Şi mai trebuie să stau de vorbă cu Max, să­i pun nişte întrebări.
  — Vrei să te întorci ca să­ţi vezi tipograful?
  — Nu face mutra asta, eşti caraghios. Şi, pe urmă, n­am zis că vreau să­l
văd, ci să stau de vorbă cu el. Doar a lucrat la retranscrierea manuscrisului. 
Dacă a făcut o descoperire cât de mică, informaţiile lui ne vor fi utile; vreau, 
mai ales, să verific ceva cu el.
  — Atunci, să ne întoarcem. Londra ne va oferi un motiv bun pentru a 
pleca de la Hydra.
  — Dacă e posibil, aş vrea să dau o fugă la Paris.
  — Ca să­l vezi pe Max, adicătelea?
  — Ca s­o văd pe Jeanne. Şi ca să­i fac o vizită lui Ivory.
  — Credeam că bătrânul profesor a părăsit muzeul şi a plecat într­o 
călătorie.
  — Şi eu am plecat într­o călătorie şi, acum, vezi bine că m­am întors. 
Cine ştie, poate că şi el a făcut la fel.
  Keira s­a dus să­şi pregătească bagajele, iar eu s­o pregătesc sufleteşte 
pe mama. Walter s­a întristat aflând că plecăm de pe insulă. Îşi păpase banii de
concediu pe următorii doi ani, dar tot mai spera să­şi petreacă weekendul la 
Hydra. L­am îndemnat să nu­şi schimbe planurile; aveam să­l revăd cu toată 
plăcerea după o săptămână, la Academie, unde hotărâsem să mă întorc şi eu. 
De data asta, n­aveam s­o mai las pe Keira să­şi facă cercetările de una 
singură, mai ales de când mă anunţase că vrea să se ducă mai întâi la Paris. 
Prin urmare, am luat două bilete pentru Franţa.
  Amsterdam.
  Ivory aţipise pe canapeaua din salon. Vackeers l­a învelit cu o cuvertură 
şi s­a retras în camera lui. Dar, asaltat de gânduri, s­a perpelit o bună parte 
din noapte, fără să poată adormi. Vechiul lui tovarăş îi cerea ajutorul, însă, 
dacă i­ar fi făcut acest serviciu, s­ar fi compromis. Lunile următoare aveau să 
fie ultimele din cariera lui, iar ideea de a fi surprins în plin delict de trădare nu­
l entuziasma deloc. În zori, s­a dus în bucătărie, să pregătească micul dejun. 
Şuieratul ceainicului l­a trezit şi pe Ivory.
  — Noaptea a fost scurtă, nu­i aşa? Spuse el, aşezându­se la masa din 
bucătărie.
  — E cel mai neînsemnat lucru pe care îl putem spune, dar, pentru o 
partidă de o asemenea calitate, a meritat, îi răspunse Vackeers.
  — Nici nu mi­am dat seama când m­a furat somnul, mărturisesc că mi se
întâmplă chiar pentru prima oară; îmi pare nespus de rău că ţi­am căzut pe 
cap în felul ăsta.
  — Nu contează, sper numai ca acest bătrân Chesterfield să nu­ţi fi 
chinuit prea tare spatele.
  — Cred că­s mai bătrân decât el, râse Ivory.
  S­a aşternut tăcerea. Ivory îl privea fix pe Vackeers, în timp ce­şi bea 
ceaiul şi ronţăia un biscuit. În sfârşit, s­a ridicat.
  — Cred că am abuzat prea mult de ospitalitatea dumitale. Te las să­ţi faci
toaleta. Mă întorc la hotel.
  Vackeers îl privea şi el pe Ivory, care se ducea spre uşă.
  — Îţi mulţumesc pentru această excelentă seară, prietene! A repetat 
Ivory, luându­şi pardesiul. Avem nişte mutre îngrozitoare, dar trebuie să 
recunosc că n­am mai jucat atât de bine de multă vreme.
  Şi­a încheiat nasturii şi şi­a băgat mâinile în buzunare. Vackeers 
continua să tacă.
  Ivory a dat din umeri şi a ridicat zăvorul; în acel moment, a observat un 
bilet pus pe micul gheridon de lângă uşă. Vackeers nu­l slăbea din ochi. Ivory a
şovăit, a luat biletul şi a descoperit o serie de cifre şi de litere. Vackeers 
continua să­l fixeze, stând pe scaunul lui din bucătărie.
  — Mulţumesc, murmură Ivory.
  — Pentru ce? Mormăi Vackeers. Doar n­o să­mi mulţumeşti pentru că ai 
profitat de ospitalitatea mea şi mi­ai scotocit prin sertare, de unde ai şterpelit 
codul de acces la ordinatorul meu!
  — Nu, într­adevăr, n­aş avea atâta tupeu.
  — M­am liniştit.
  Ivory a închis uşa în urma lui. Mai avea timp doar să alerge la hotel ca 
să­şi ia lucrurile şi, apoi, să ia din nou Thalys­ul. Ajuns în stradă, a chemat un 
taxi.
  Vackeers făcuse de sute de ori drumul din vestibul în salon şi înapoi. În 
cele din urmă, şi­a pus ceaşca de ceai pe gheridon şi s­a dus spre telefon.
  — AMSTERDAM la telefon, a spus, de îndată ce a auzit vocea 
interlocutorului său. Anunţă­i pe ceilalţi că trebuie să organizăm o întâlnire; 
diseară, la ora 20:00, conferinţă telefonică.
  — De ce n­o faci chiar dumneata, prin reţeaua informatică, aşa cum 
procedăm de obicei? A întrebat CAIRO.
  — Fiindcă am computerul în pană. Vackeers a închis şi a început să se 
pregătească.
  Paris.
  Keira s­a dus ca din puşcă acasă la Jeanne. Am preferat să le las 
singure, ca să se bucure pe deplin de aceste momente. Îmi amintisem de un 
anticar din cartierul Marais, care vindea cele mai frumoase aparate de optică 
din capitală. Ştiam, fiindcă îi primeam cataloagele, o dată pe an, acasă, la 
Londra. Majoritatea pieselor prezentate îmi depăşeau posibilităţile, dar privitul 
nu costă şi, pe urmă, aveam trei ore pe care trebuia să le umplu cu ceva.
  Bătrânul anticar stătea la biroul lui. Când am intrat în prăvălie, tocmai 
curăţa un astrolab superb. La început, nu mi­a dat nici o atenţie, până când 
am căzut în admiraţie în faţa unei sfere cereşti cu totul excepţionale.
  — Tinere domn, modelul la care vă uitaţi a fost făcut de Gualterus 
Arsenius sau, dacă preferaţi, Gauthier Arsenius. După unii, la realizarea 
acestei mici minuni a lucrat şi fratele lui, Regnerus, a declarat anticarul, 
ridicându­se de la birou.
  S­a apropiat de mine, a deschis vitrina şi mi­a înfăţişat preţiosul obiect.
  Sferă cerească
  — Este una dintre cele mai frumoase lucrări ieşite din atelierele flamande
ale secolului al XVI­lea. Numele Arsenius a fost purtat de mai mulţi 
constructori. Gauthier era rudă cu matematicianul Gemma Frisius, al cărui 
tratat publicat la Anvers, în 1553, conţine cel mai vechi expozeu al principiilor 
de triangulaţie, precum şi o metodă de determinare a longitudinilor. Ceea ce 
priviţi este, cu adevărat, o piesă rarisimă, iar preţul îi este pe măsură.
  — Adică?
  — Inestimabil, dacă ar fi vorba de original, desigur, a continuat anticarul,
punând astrolabul în vitrina lui. Din păcate, acesta nu este decât o copie, 
realizată, după toate probabilităţile, spre sfârşitul secolului al XVIII­lea, de un 
bogat negustor olandez, care voia să­şi impresioneze anturajul. Mă cam 
plictisesc, a oftat anticarul, n­aţi dori o ceaşcă de cafea? De multă vreme n­am 
mai avut plăcerea să stau de vorbă cu un astrofizician.
  — Cum se face că îmi cunoaşteţi profesia? L­am întrebat uluit.
  — Puţini oameni ştiu să manipuleze cu atâta uşurinţă un instrument ca 
acesta, iar dumneavoastră nu arătaţi a negustor, aşa că n­am nevoie de prea 
multă perspicacitate ca să ghicesc cu ce vă ocupaţi. Ce gen de obiect v­a adus 
în prăvălia mea? Am câteva piese cu un preţ mult mai convenabil.
  — Probabil că am să vă dezamăgesc, însă nu mă interesează decât 
carcasele de aparate fotografice vechi.
  — Ciudată idee, dar nu e niciodată prea târziu să începi o nouă colecţie; 
iată, daţi­mi voie să vă prezint ceva care vă va pasiona, sunt sigur.
  Bătrânul anticar s­a îndreptat spre o bibliotecă, de unde a scos o carte 
groasă, legată în piele. A pus­o pe birou, şi­a potrivit ochelarii şi a început să 
întoarcă paginile, cu infinite precauţii.
  — Iată, priviţi! Acesta este desenul unei sfere cereşti realizate cu o 
remarcabilă măiestrie. I­o datorăm lui Erasmus Habermel, constructorul de 
instrumente matematice al împăratului Rudolf II.
  M­am aplecat asupra gravurii şi am descoperit cu surprindere o 
reproducere care semăna cu ceea ce Keira şi cu mine descoperiserăm sub laba 
leului de piatră din vârful muntelui Hua Shan. M­am aşezat pe scaun şi am 
început să studiez mai îndeaproape uimitorul desen.
  — Vedeţi cât de uluitoare este precizia acestei lucrări? A spus anticarul, 
aplecându­se peste umărul meu. Ceea ce m­a fascinat întotdeauna la sferele 
cereşti nu este atât faptul că ele ne permit să stabilim poziţia astrelor pe cer, la 
un moment dat, ci, mai curând, lucrurile pe care nu ni le arată, dar pe care le 
ghicim totuşi.
  Mi­am ridicat ochii din preţioasa carte şi l­am privit, curios să aud ceea 
ce avea să­mi spună.
  — Vidul şi prietenul lui, timpul! A conchis anticarul. Ce stranie noţiune 
este vidul. Vidul este plin de lucruri invizibile pentru noi. Cât despre timpul ce 
trece, schimbând totul, acesta modifică, de asemenea, traiectoria stelelor şi 
leagănă, cu o mişcare permanentă, cosmosul. El este cel care animă giganticul 
păianjen al vieţii, care se plimbă pe pânza Universului. Ciudată dimensiune 
mai este şi timpul ăsta, despre care nu ştim nimic! Nu credeţi? Cu aerul 
dumneavoastră uimit pentru un nimic, îmi sunteţi simpatic. Vă las lucrarea 
asta la preţul cu care am luat­o eu.
  Anticarul s­a apropiat de urechea mea şi mi­a şoptit suma pe care o 
spera pentru cartea lui. Keira îmi lipsea, aşa că am cumpărat cartea.
  — Mai treceţi pe la mine, mi­a spus anticarul, însoţindu­mă până în 
prag. Mai am şi alte minuni pe care să vi le arăt, n­o să vă pierdeţi timpul, vă 
asigur, a adăugat jovial.
  După care, a închis uşa cu cheia, în urma mea. Prin vitrină, l­am zărit 
dispărând în încăperea din dosul prăvăliei.
  Acum, stăteam în mijlocul străzii, cu cartea asta mare sub braţ, 
întrebându­mă de ce naiba oi fi cumpărat­o. Mobilul a început să­mi vibreze în 
buzunar. L­am deschis şi am auzit vocea Keirei. Mă chema acasă la Jeanne, 
care era încântată să ne primească în seara aceea şi să ne găzduiască peste 
noapte. Eu aveam să dorm pe canapeaua din salon, iar ele două, în patul 
surorii celei mari. Ca şi cum acest program nu­mi înfrumuseţa îndeajuns 
sfârşitul zilei, m­a mai anunţat şi că avea să­i facă o vizită lui Max. Atelierul 
tipografului nu era departe de casa lui Jeanne; pe jos, putea ajunge acolo în 
zece minute. Mi­a mai precizat că ţinea neapărat să verifice o chestiune 
împreună cu el şi mi­a promis că mă sună imediat ce termină.
  I­am răspuns cu indiferenţă că mă încânta cina care ne aştepta şi am 
închis amândoi.
  Stând în colţul străzii Lions­Saint­Paul, nu ştiam nici ce să fac, nici unde
să mă duc.
  De câte ori nu bombănisem că nu pot avea şi eu o clipă liberă şi că, 
pentru asta, eram nevoit să fur când şi când câte un minut­două. Or în această
după­amiază care se apropia de sfârşit, mergeam de­a lungul cheiurilor Senei, 
având strania şi neplăcuta senzaţie că sunt prins între două momente ale zilei, 
care nu voiau să se articuleze. Probabil că plimbăreţii ştiu cum se procedează. 
I­am văzut adesea, pe mulţi dintre ei, stând pe bănci, citind sau visând, i­am 
zărit pe vreo alee de parc sau de scuar, dar nu mi­am pus niciodată întrebări 
despre soarta lor. Tare i­aş mai fi trimis un mesaj Keirei, dar mi­am interzis s­o
fac. Walter s­ar fi opus categoric. Aş fi vrut să mă duc după ea, la tipografia lui 
Max. De acolo, am fi putut merge împreună la Jeanne şi, în drum, i­am fi 
cumpărat nişte flori. Iată la ce visam, cu exactitate, în timp ce paşii mă purtau 
spre insula Saint­Louis. Visul ăsta, oricât de lesne ar fi fost de realizat, cu 
siguranţă că ar fi fost prost interpretat. Keira m­ar fi acuzat că sunt gelos, ceea 
ce nu­mi stă deloc în fire. Mă rog…
  M­am dus să mă instalez sub copertina unui mic bistrou de la colţul 
străzii Deux­Ponts. Mi­am deschis cartea şi m­am cufundat în lectură, uitându­
mă din când în când la ceas. În faţa mea, a oprit un taxi, din care a coborât un 
bărbat. Purta un impermeabil şi ţinea în mână o valijoară. S­a îndepărtat cu 
paşi grăbiţi pe cheiul Orléans, eram sigur că mai văzusem undeva chipul 
acesta, dar fără să­mi amintesc în ce împrejurări. Apoi, silueta i­a dispărut în 
dosul unei porţi.
  Keira se aşezase pe colţul biroului.
  — Fotoliul e mai confortabil, spuse Max, ridicându­şi ochii de pe 
documentul pe care îl studia.
  — În ultimele luni, m­am dezobişnuit de lucrurile moi.
  — Chiar ai stat trei luni în închisoare?
  — Ţi­am spus deja, Max. Concentrează­te asupra textului ăstuia şi 
spune­mi ce crezi.
  — Cred că, de când umbli cu tipul ăsta, care nu­ţi e, chipurile, decât un 
coleg, viaţa ta nu mai seamănă a nimic. Nici măcar nu înţeleg de ce continui să 
fii cu el, după tot ce ai păţit. Ce mama dracului? Ţi­a ruinat cercetările, ca să 
nu mai vorbesc despre fondurile pe care le obţinuseşi pentru lucrări. De un 
asemenea cadou n­ai parte de două ori. Iar ţie ţi se pare că asta ar fi absolut 
normal.
  — Max, pentru lecţiile de morală, o am pe soră­mea, care e specialistă în 
materie. Chiar dacă ai da tot ce ai mai bun din tine, te asigur că nu i­ai ajunge 
nici până la glezne. Aşa că nu­ţi mai pierde timpul. Ce crezi despre teoria mea?
  — Şi, dacă îţi răspund, ce­ai să faci? O să te duci în Creta, ca să sondezi 
Mediterana, o să înoţi până în Siria? Faci ce te taie capul, acţionezi cum dă 
Dumnezeu. Ţi­ai fi putut lăsa pielea prin China, eşti absolut inconştientă.
  — Da, absolut, dar, după cum vezi, pielea mea e bine mersi; mă rog, nu 
zic că puţină cremă nu ar…
  — Te rog să nu fii insolentă.
  — Mmm, Max, dragule, ce mult îmi place când îţi iei tonul ăsta profesoral
cu mine. Cred că asta m­a sedus cel mai mult când îţi eram studentă, numai 
că, acum, nu mai sunt studenta ta. Tu nu ştii nimic despre Adrian, şi nici 
despre călătoria pe care am făcut­o noi, aşa că, dacă micul serviciu pe care ţi­l 
cer te costă prea mult, nu­i nici o problemă, dă­mi hârtia şi te las în pace.
  — Uită­te drept în ochii mei şi explică­mi cum o să te ajute aceste text la 
cercetările pe care le faci de atâţia ani?
  — Max, ia spune­mi, tu nu erai profesor de arheologie? Câţi ani ţi­au 
trebuit să ajungi cercetător şi apoi profesor, înainte de a deveni tipograf? Poţi să
te uiţi drept în ochii mei şi să­mi explici ce legătură are noua ta meserie cu ceea
ce ai realizat în trecut? Viaţa e plină de neprevăzut, Max. Am fost gonită de 
două ori din draga mea Vale Omo; poate că a venit timpul să­mi pun întrebări 
în privinţa viitorului meu.
  — Eşti atât de topită după tipul ăsta, încât ai ajuns să spui asemenea 
tâmpenii?
  — Tipul ăsta, cum îi zici tu, poate că are defecte cu duiumul, e distrat, 
uneori chiar cu capul în Lună, e stângaci de nu se poate, dar are ceva ce n­am 
mai întâlnit niciodată înainte. Mă însufleţeşte, Max. De când îl cunosc, viaţa 
mea nu mai seamănă, într­adevăr, a nimic, mă face să râd, mă înduioşează, mă
provoacă şi îmi dă siguranţă.
  — Atunci, e mai rău decât mi­am închipuit. Îl iubeşti.
  — Nu­mi pune în gură vorbe pe care nu le­am spus.
  — Ba le­ai spus şi, dacă nu­ţi dai seama, înseamnă că eşti proastă de 
bubui.
  Keira s­a ridicat de la birou şi s­a dus spre peretele de sticlă, prin care se 
vedea toată tipografia. S­a uitat la rotativele care desfăşurau suluri lungi de 
hârtie, într­un ritm nebunesc. Sunetul staccato al maşinilor de pliat se auzea 
până la mezanin. La un moment dat, toate utilajele s­au oprit. Era ora de 
închidere, iar peste atelier s­a aşternut tăcerea.
  — Asta te deranjează? A continuat Max. Şi scumpa ta libertate?
  — Poţi să studiezi textul ăsta sau nu? A murmurat Keira.
  — De când m­ai vizitat ultima oară, m­am plecat de sute de ori asupra 
textului tău. Era felul meu de a mă gândi la tine, când erai departe.
  — Max, te rog.
  — Ce mă rogi? Să nu mai am sentimente pentru tine? Ce­ţi pasă, e 
problema mea, nu a ta.
  Keira s­a îndreptat spre uşa biroului; a pus mâna pe clanţă, apoi s­a 
întors.
  — Nu pleca, gâsco! I­a ordonat Max. Vino, aşază­te din nou pe colţul 
biroului. O să­ţi spun ce cred despre teoria ta. Poate că m­am înşelat. Ideea că 
eleva şi­a întrecut profesorul nu­mi place prea mult, dar n­aveam decât să 
rămân la catedră. Este posibil ca, în textul tău, cuvântul „apogeu” să fi fost 
confundat cu „hipogeu”, ceea ce îi schimbă, în mod evident, sensul. Hipogeele 
erau nişte străbunice ale mormintelor ridicate de egipteni şi de chinezi, dar cu o
mică diferenţă: dacă vorbim despre camerele funerare la care se ajunge printr­
un culoar, hipogeele sunt construite sub pământ, şi nu în mijlocul unei 
piramide ori al vreunui alt edificiu. Poate că nu­ţi spun nimic nou, dar există 
cel puţin un element care s­ar potrivi cu această interpretare. Manuscrisul în 
limba ge'ez probabil că datează din mileniul al IV­lea sau al V­lea înaintea erei 
noastre. Ceea ce ne plasează în plină protoistorie, în plină perioadă de naştere 
a popoarelor asianice.
  — Dar semiţii care s­ar afla la originea textului în ge'ez nu aparţineau 
popoarelor asianice. Mă rog, dacă mai ţin bine minte ce am învăţat în facultate.
  — La curs, ai fost mai atentă decât am putut bănui! Nu, într­adevăr, 
limba lor era afro­asiatică, înrudită cu a berberilor şi a egiptenilor. Ei au apărut
în deşertul Siriei, în mileniul al VI­lea înainte de Hristos. Dar, cu siguranţă, au 
trăit alături, astfel că unii ar fi putut relata istoria celorlalţi. Cei de care eşti 
interesată, în cadrul teoriei tale, aparţin unui popor despre care v­am vorbit 
foarte puţin la curs: pelasgii4 din Hypogée. La începutul mileniului al IV­lea, 
pelasgii plecaţi din Grecia s­au instalat în sudul Italiei. Îi regăsim în Sardinia. 
Apoi şi­au continuat drumul până în Anatolia, de unde au plecat pe mare şi au 
întemeiat o nouă civilizaţie pe insulele şi pe coastele Mediteranei. Nimic nu 
dovedeşte că nu şi­ar fi continuat traversarea înspre Egipt, trecând prin Creta. 
Ceea ce încerc eu să­ţi spun este că semiţii sau strămoşii lor ar fi putut relata 
foarte bine, în acest text, un eveniment ce aparţine istoriei pelasgilor din 
Hypogée.
  — Tu crezi că unul dintre aceşti pelasgi ar fi putut urca pe Nil, până la 
Nilul Albastru?
  — Până în Etiopia? Mă îndoiesc; oricum, o asemenea călătorie n­ar putea
fi opera unui singur individ, ci a unui grup. Acest periplu putea fi dus la bun 
sfârşit în decursul a două­trei generaţii. Lucrurile stând astfel, aş înclina să 
cred că a fost realizat mai degrabă în celălalt sens, adică de la izvor înspre 
deltă. Poate că cineva le­a adus pelasgilor misteriosul tău obiect. Keira, dacă 
vrei să te ajut cu adevărat, trebuie să­mi spui mai mult.
  Keira a început să se plimbe, în lung şi­n lat, prin încăpere.
  — În urmă cu patru sute de milioane de ani, cinci fragmente alcătuiau 
un singur obiect ale cărui proprietăţi sunt uluitoare.
  — Keira, trebuie să admiţi că e ridicol. Nici o fiinţă vie nu era îndeajuns 
de evoluată, încât să creeze o materie, oricare ar fi fost ea. Ştii la fel de bine ca 
mine că aşa ceva e imposibil! S­a revoltat Max.
  — Dacă Galileu ar fi susţinut că, într­o zi, vom trimite un radiotelescop la
hotarul sistemului nostru solar, ar fi fost ars de viu, înainte să­şi termine fraza;
dacă Ader5 ar fi susţinut că omul va merge pe Lună, aeroplanul lui ar fi fost 
făcut arşice, înainte să se ridice de la sol. Cu doar douăzeci de ani în urmă, 
toată lumea afirma că Lucy era cea mai bătrână străbună a noastră şi, dacă, la 
acea epocă, ai fi emis ideea că mama omenirii are zece milioane de ani, ai fi fost
mătrăşit din postul pe care îl ocupai la facultate!
  — Acum douăzeci de ani încă mai studiam! A ripostat Max.
  — Pe scurt, dacă am fi nevoiţi să înşirăm toate lucrurile declarate 
imposibile şi devenite realitate, ar trebui să petrecem mai multe nopţi 
împreună, ca să redactăm lista.
  — Pe mine m­ar umple de fericire chiar şi una singură…
  — Max, eşti mitocan! Eu, una, sunt sigură de un lucru: cu patru sau 
cinci mii de ani înaintea erei noastre, cineva a descoperit acest obiect. Din 
raţiuni pe care încă nu mi le explic – poate doar cu excepţia fricii provocate de 
proprietăţile lui – acela sau aceia care l­au găsit au hotărât, dat fiind că nu l­au
putut distruge, să­i separe bucăţile. Şi tocmai asta pare să ne dezvăluie primul 
rând al manuscrisului.
  Am disociat tabla memoriilor, le­am încredinţat magiştrilor coloniilor 
părţile pe care ea le reuneşte…
  — Nu vreau să te întrerup, dar „tabla memoriilor” se referă, foarte 
probabil, la nişte învăţături, la o cunoaştere. Dacă aş intra în jocul tău, ţi­aş 
spune că acest obiect poate o fi fost disociat pentru ca fiecare fragment al său 
să poarte o informaţie la hotarele lumii.
  — Posibil, dar sfârşitul documentului nu sugerează asta. Rămâne de 
aflat, ca să fim cu conştiinţa împăcată, unde au fost împrăştiate aceste 
fragmente. Noi avem două, a fost găsit un al treilea, dar mai sunt şi altele. 
Acum, ascultă, Max; cât am stat în închisoare, m­am gândit întruna la textul 
ăla în limba ge'ez, mai precis la un cuvânt din partea a doua a frazei: „le­am 
încredinţat magiştrilor coloniilor”. După tine, cine sunt magiştrii ăştia?
  — Nişte erudiţi. Probabil, şefi ai unor triburi. Magistrul6 este un 
învăţător, dacă preferi.
  — Tu ai fost magistrul meu? A întrebat Keira, pe un ton ironic.
  — Da, cam aşa ceva.
  — Atunci, scumpe magistre, iată teoria mea. Un prim fragment a 
reapărut într­un vulcan situat în mijlocul unui lac de la frontiera Etiopiei cu 
Kenya. Noi am găsit altul, tot într­un vulcan, de data asta pe insula 
Narcondam, din arhipelagul Andaman. Asta înseamnă unul la sud şi unul la 
est. Fiecare dintre acestea două se afla la câteva sute de kilometri de izvorul 
sau de estuarul unor mari fluvii. Nilul şi Nilul Albastru, pentru primul, 
Irrawaddy şi Yang Tse, pentru al doilea.
  — Şi ce­i cu asta? A întrerupt­o Max.
  — Să admitem că, dintr­o raţiune pe care încă nu o pot explica, acest 
obiect ar fi fost disociat, în mod cu totul voit, în patru sau cinci bucăţi, fiecare 
dintre ele fiind depusă într­un alt punct al planetei. Una a fost găsită la est, 
alta la sud, a treia, care, de fapt, a fost prima descoperită, acum douăzeci­
treizeci de ani…
  — Unde este?
  — Habar n­am. Dar nu mă mai întrerupe tot timpul, Max, e agasant. 
Sunt gata să pun pariu că ultimele două obiecte care au rămas se găsesc unul 
în nord, celălalt la vest.
  — N­aş vrea în nici un caz să te agasez, simt, şi aşa, că te­am enervat 
destul, dar nord şi vest sunt nişte noţiuni cam vaste…
  — Bun, dacă mă iei peste picior, prefer să plec.
  Keira s­a ridicat dintr­o săritură şi s­a îndreptat, pentru a doua oară, 
spre uşa biroului.
  — Termină, Keira! Nu mai face atâta pe şefa, că şi tu eşti agasantă! Ei, 
drăcie! Ce­i ăsta? Monolog sau conversaţie? Hai, continuă­ţi raţionamentul, n­
am să te mai întrerup.
  Keira s­a întors şi s­a aşezat lângă Max. A luat o foaie de hârtie şi a 
desenat o planisferă, schiţând, în mare, masele continentelor.
  — Se cunosc principalele rute pe unde au circulat, în cursul primelor 
migraţii, triburile care au populat planeta. Plecând din Africa, o primă colonie a
trasat o cale spre Europa, o a doua s­a îndreptat spre Asia – a continuat Keira, 
desenând o săgeată mare, pe foaia de hârtie – şi s­a scindat la verticala Mării 
Andaman. Unii au continuat să meargă spre India, au traversat Birmania, 
Thailanda, Cambodgia, Vietnamul, Indonezia, Filipinele, Noua Guinee şi Papua,
ajungând în Australia; alţii – Keira a desenat o nouă săgeată – au luat­o spre 
nord, traversând Mongolia şi Rusia, şi au urcat pe râul Yana, spre strâmtoarea 
Bering. În plină perioadă glaciară, această a treia colonie a înconjurat 
Groenlanda, mergând de­a lungul ţărmurilor îngheţate, pentru a ajunge, acum 
cincisprezece­douăzeci de mii de ani, pe coastele cuprinse între Alaska şi Marea
Beaufort. Apoi a urmat coborârea pe continentul nord­american până la Monte 
Verde, unde cea de­a patra colonie a sosit acum douăsprezece­cincisprezece mii
de ani7. Poate că aceia care au transportat fragmentele, cu patru mii de ani în 
urmă, au folosit aceleaşi rute. Un trib de mesageri a plecat spre Andaman şi şi­
a terminat periplul pe insula Narcondam, un altul s­a îndreptat spre izvorul 
Nilului, până la frontiera dintre Kenya şi Etiopia.
  — Şi ai tras concluzia că alte două „populaţii mesagere” s­ar fi îndreptat 
spre vest şi spre nord, pentru a transporta celelalte fragmente?
  — Textul spune: Le­am încredinţat magiştrilor coloniilor părţile pe care 
ea le reuneşte. Dat fiind că o asemenea călătorie nu putea fi întreprinsă în 
decursul unei singure generaţii, fiecare grup de mesageri a plecat să ducă un 
fragment asemănător pandantivului meu, la magiştrii primelor colonii.
  — Ipoteza ta stă în picioare, dar asta nu înseamnă că ar fi corectă. 
Aminteşte­ţi ce te­am învăţat la facultate: dacă o teorie pare logică, nu 
înseamnă că se şi confirmă.
  — Şi m­ai mai învăţat că, dacă un lucru nu a fost descoperit, nu 
înseamnă că acel lucru nu există!
  — Keira, ce aştepţi din partea mea?
  — Să­mi spui ce­ai face în locul meu, i­a răspuns ea.
  — N­o voi avea niciodată pe femeia care ai devenit, dar văd că voi păstra 
întotdeauna o părticică din studenta care ai fost. E destul şi atât.
  Max s­a ridicat şi a început să se plimbe, la rândul lui, prin birou.
  — Mă calci pe nervi cu întrebările tale, Keira; nu ştiu ce­aş face în locul 
tău. Dacă aş fi fost înzestrat pentru ghicitorile de genul ăsta, aş fi lăsat baltă 
sălile prăfuite ale universităţii; mi­aş fi exercitat meseria, în loc să predau.
  — Ţi­era frică de şerpi, detestai insectele şi îţi repugna lipsa de confort, 
dar astea n­au nici o legătură cu capacitatea ta de a judeca, Max. Erai doar 
niţel cam îmburghezit, ceea ce nu este o tară.
  — Ba, în ochii tăi, se pare că da!
  — Termină cu chestiile astea şi răspunde­mi! Ce­ai face în locul meu?
  — Mi­ai pomenit de un fragment descoperit acum treizeci de ani; eu aş 
începe prin a încerca să aflu unde a fost găsit, cu exactitate. Dacă era într­un 
vulcan situat la câteva zeci sau sute de kilometri de un mare fluviu, la vest sau 
la nord, atunci, asta ar fi informaţia care ţi­ar susţine raţionamentul. Dacă, 
dimpotrivă, a fost descoperit în regiunea Beauce8 sau în mijlocul unui câmp de
cartofi din Anglia, ipoteza ta e bună de aruncat la gunoi şi trebuie să începi din 
nou, de la zero. Uite ce­aş face, înainte să plec cine ştie pe unde. Keira, tu cauţi
o pietricică pitită undeva, pe planetă! E o utopie!
  — Dar să­ţi duci viaţa într­o vale aridă, ca să cauţi oase vechi de sute de 
mii de ani, fără să te sprijini pe nimic altceva decât pe intuiţia ta, nu e o 
utopie? Să cauţi o piramidă îngropată în nisipul unui deşert nu e tot o utopie? 
Meseria noastră nu e decât o uriaşă utopie, Max, dar pentru fiecare dintre noi, 
este, totodată, un vis de a face descoperiri, pe care încercăm să­l transformăm 
în realitate!
  — Nu e cazul să te enervezi în halul ăsta! Tu m­ai întrebat ce­aş face în 
locul tău, iar eu ţi­am răspuns. Caută să afli unde a fost scos la lumină acest al
treilea fragment şi ai să afli dacă eşti pe drumul cel bun.
  — Şi dacă este chiar aşa?
  — Vino la mine şi o să ne gândim împreună pe ce cale trebuie s­o apuci 
pentru a­ţi împlini visul. Acum, trebuie să­ţi spun ceva care poate că o să te 
irite din nou.
  — Ce?
  — Stând aici, cu mine, nici n­ai văzut când a trecut timpul, lucru care 
mă bucură. Dar este ora 21:30 şi mi­e foame de nu mai pot. Te duc la cină?
  Keira îşi privi ceasul şi sări în sus.
  — Fir­ar al dracu'! Jeanne, Adrian!
  Când Keira a sunat la uşa surorii sale, era aproape zece seara.
  — Tu n­aveai de gând să mănânci? A luat­o Jeanne la rost, de cum i­a 
deschis uşa.
  — Adrian e aici? A întrebat Keira, uitându­se peste umărul soră­sii.
  — Dacă n­are darul de­a se teleporta, nu văd cum ar fi ajuns aici.
  — I­am dat întâlnire…
  — Dar codul interfonului i l­ai dat?
  — N­a sunat?
  — I­ai dat numărul de acasă?
  Keira a amuţit.
  — În cazul ăsta, o fi lăsat vreun mesaj la mine, la birou, dar am plecat 
destul de devreme, ca să­ţi pregătesc o cină pe care ai s­o găseşti… la gunoi. Nu
fi supărată, se uscase prea tare!
  — Dar unde e Adrian?
  — Am crezut că e cu tine, că v­aţi hotărât să vă petreceţi seara ca doi 
amorezi.
  — Nu, eu am fost cu Max.
  — Din ce în ce mai bine. Şi pot să ştiu de ce?
  — Jeanne, nu începe! Am fost pentru cercetările noastre. Dar cum o să­l 
găsesc?
  — Sună­l!
  Keira s­a năpustit asupra telefonului, unde a dat peste căsuţa mea 
vocală. Totuşi, aveam şi eu puţin amor propriu! Mi­a lăsat un mesaj lung… „îmi
pare nespus de rău, dar nici n­am văzut când a trecut timpul! Sunt de neiertat,
dar a fost pasionant, o să­ţi povestesc nişte chestii formidabile, unde eşti? Ştiu 
că e ora zece, dar sună­mă, sună­mă, sună­mă!” Apoi, mi­a lăsat un al doilea 
mesaj; de data asta, îmi comunica numărul surorii ei. Un al treilea, în care era 
îngrijorată de­a binelea, pentru că nu primea veşti de la mine. Un al patrulea, 
în care se cam enerva. Un al cincilea, în care mă acuza că am un caracter urât. 
Un al şaselea, pe la ora trei noaptea. Şi, în sfârşit, unul în care a închis fără să 
scoată o vorbă.
  Mi­am petrecut noaptea într­un mic hotel din insula Saint­Louis. A doua 
zi, după ce mi­am luat micul dejun, am chemat un taxi, care m­a lăsat în faţa 
casei lui Jeanne. Codul funcţiona, în continuare; am ochit o bancă de pe 
trotuarul de vizavi, m­am aşezat şi am început să­mi citesc ziarul.
  Puţin după aceea, Jeanne a ieşit din casă. M­a recunoscut şi a venit spre 
mine.
  — Keira şi­a făcut sânge rău!
  — Ei bine, am fost doi!
  — Îmi pare nespus de rău, şi eu sunt furioasă pe ea, mi­a spus Jeanne.
  — Eu nu sunt furios, i­am răspuns imediat.
  — Chiar că eşti prost!
  După care, Jeanne m­a salutat a făcut câţiva paşi, apoi s­a întors.
  — Întâlnirea de aseară, cu Max, a fost strict profesională, dar nu ştii de la
mine!
  — Eşti bună să­mi dai codul de la intrare?
  Jeanne mi l­a mâzgălit pe o hârtie şi a plecat la muncă.
  Am rămas pe bancă şi mi­am citit ziarul până la ultima pagină; apoi m­
am dus la o mică brutărie din colţul străzii, de unde am cumpărat nişte cornuri
şi alte produse de patiserie.
  Keira mi­a deschis, cu ochii cârpiţi de somn.
  — Da' unde­ai fost? M­a întrebat, frecându­şi pleoapele. Am fost moartă 
de îngrijorare!
  — Corn? Pâine cu ciocolată9? Amândouă?
  — Adrian…
  — Ia­ţi micul dejun şi îmbracă­te; pe la prânz pleacă un Eurostar, încă îl 
mai putem prinde.
  — Mai întâi, trebuie să­l văd pe Ivory, e foarte important.
  — De fapt, e câte un Eurostar din oră în oră. Arunci… hai să­l vedem pe 
Ivory.
  Keira a făcut două cafele şi mi­a povestit despre teoria pe care i­a 
prezentat­o lui Max. În timp ce mi­o explica, mă gândeam la cele câteva cuvinte
spuse de anticar cu privire la sferele cereşti. Nu ştiu de ce, dar aş fi vrut să­l 
sun pe Erwan, ca să­i vorbesc despre chestia asta. Neatenţia mea trecătoare nu
i­a scăpat Keirei, care m­a chemat la ordine.
  — Vrei să merg cu tine la profesor? I­am spus, prinzând din zbor ultimele
ei cuvinte.
  — Poţi să­mi spui unde ţi­ai petrecut noaptea?
  — Nu; mă rog, aş putea, dar n­o să­ţi spun, i­am răspuns, zâmbind larg.
  — Mi­e perfect egal.
  — Atunci, să nu mai vorbim despre asta… Ei, ce­i cu Ivory? La el 
rămăsesem, nu?
  — Nu s­a întors la muzeu, dar Jeanne mi­a dat numărul lui de acasă. O 
să­l sun.
  Keira s­a îndreptat spre camera soră­sii, unde era telefonul. S­a întors 
spre mine.
  — Unde ai dormit?
  Ivory a fost de acord să ne primească la el acasă. Stătea într­un 
apartament elegant din insula Saint­Louis… la doi paşi de hotelul meu. Când 
ne­a deschis, l­am recunoscut pe bărbatul care, în ajun, coborâse din taxi 
atunci când eu îmi răsfoiam cartea, pe terasa unui bistrou. Ne­a poftit în salon 
şi ne­a propus un ceai sau o cafea.
  — E o plăcere să vă revăd pe amândoi; cu ce vă pot ajuta?
  Keira nu l­a luat pe ocolite: l­a întrebat dacă ştie unde a fost găsit 
fragmentul despre care îi vorbise la muzeu.
  — N­ai vrea să­mi spui mai întâi de ce vreţi să aflaţi?
  — Cred că am avansat în interpretarea textului din limba ge'ez.
  — Asta mi se pare cât se poate de interesant. Şi ce aţi descoperit?
  Keira i­a expus teoria ei despre popoarele Hypogeelor. În mileniul al IV­
lea sau al V­lea înaintea erei noastre, oamenii găsiseră obiectul intact şi îl 
fragmentaseră. Conform manuscrisului, se constituiseră în anumite grupuri, 
care să ducă bucăţile în cele patru colţuri ale lumii.
  — Este o ipoteză minunată şi poate nu lipsită de sens, a exclamat Ivory. 
Doar că n­ai nici o idee despre ce anume ar fi putut motiva aceste călătorii, pe 
cât de primejdioase, pe atât de improbabile.
  — Am eu mica mea idee, a răspuns Keira.
  Întemeindu­se pe ceea ce aflase de la Max, ea a sugerat că fiecare bucată 
era mărturia unor învăţături, a unei cunoaşteri care trebuia să fie dezvăluită.
  — De data asta, nu sunt de acord cu dumneata, eu aş înclina mai 
degrabă să consider că e invers, i­a replicat Ivory. Încheierea textului ne dă 
toate motivele să ne gândim că era vorba de un secret care trebuia păstrat. 
Citeşte singură. Să rămână tăinuite umbrele infinităţii.
  Şi, în timp ce Ivory dezbătea chestiunea aceasta cu Keira, „umbrele 
infinităţii” m­au dus din nou cu gândul la anticarul din Marais.
  — Ce ne intrigă la sferele cereşti nu este atât ceea ce ne arată ele, ci, mai 
degrabă, ceea ce nu ne arată, însă ghicim, am murmurat.
  — Poftim? A întrebat Keira, întorcându­se spre mine.
  — Vidul şi timpul, i­am răspuns.
  — Ce tot spui acolo? S­a mirat Keira.
  — Nimic, o idee fără nici o legătură cu discuţia voastră, dar care îmi 
trecea prin minte.
  — Şi unde crezi că ai să găseşti bucăţile lipsă? S­a interesat din nou 
Ivory.
  — Cele aflate în posesia noastră au fost descoperite în craterele unor 
vulcani, la câteva zeci de kilometri de un mare fluviu. Una în est, alta în sud, 
iar eu presupun că celelalte sunt ascunse în locuri asemănătoare, în vest şi în 
nord.
  — Aveţi cele două fragmente la voi? A insistat Ivory, căruia îi sclipeau 
ochii.
  Am schimbat cu Keira o privire furişă. Ea şi­a scos de la gât pandantivul,
eu am scos din buzunarul interior al sacoului fragmentul pe care îl păstram ca 
pe ochii din cap. Le­am pus pe amândouă pe măsuţa joasă. Când Keira le­a 
apropiat, au căpătat acea culoare de un albastru intens, care ne surprindea 
atât de mult de fiecare dată. Dar, acum, am observat că sclipirea le era mai 
puţin vie, ca şi cum obiectele îşi pierdeau din strălucire.
  — Uluitor! Mai uluitor decât tot ceea ce îmi imaginasem! A exclamat 
Ivory.
  — Şi ce vă imaginaserăţi? A întrebat Keira intrigată.
  — Nimic, nimic deosebit, s­a bâlbâit Ivory. Dar trebuie să recunoaşteţi că 
fenomenul este uimitor, mai ales când ştii ce vârstă are acest obiect.
  — Acum, sunteţi bun să ne spuneţi în ce loc a fost descoperit fragmentul 
dumneavoastră?
  — Din păcate, nu e al meu. A fost găsit, în urmă cu treizeci de ani, în 
Anzii peruvieni, dar, din nefericire pentru teoria dumitale, nu era în craterul 
unui vulcan.
  — Dar, atunci, unde? A întrebat Keira.
  — La aproximativ o sută cincizeci de kilometri nord­est de lacul Titicaca.
  — În ce împrejurări? M­am interesat eu.
  — O expediţie condusă de o echipă de geologi olandezi urca spre izvorul 
fluviului Amazon. Obiectul a fost reperat, din pricina formei lui aparte, într­o 
grotă în care oamenii de ştiinţă se adăpostiseră de ploaie. Dar, dincolo de asta, 
nu le­ar fi reţinut atenţia dacă şeful expediţiei n­ar fi fost martorul fenomenului
pe care îl ştiţi, în timpul acelei nopţi furtunoase, fulgerele provocaseră bine­
cunoscuta proiecţie de puncte luminoase, pe un perete al cortului său. Faptul 
l­a marcat cu atât mai mult cu cât, a doua zi, în zori, şi­a dat seama că pânza 
devenise permeabilă la lumină: pe ea apăruseră mii de găurele. În acea regiune,
furtunile sunt frecvente, aşa că exploratorul nostru a retrăit de mai multe ori 
experienţa. Astfel, a dedus că nu putea fi vorba despre o simplă pietricică. A 
luat fragmentul cu el şi l­a studiat îndeaproape.
  — Este posibil să­l întâlnim pe acest geolog?
  — A murit după câteva luni, în cursul unei alte expediţii, dintr­o simplă 
căzătură.
  — Şi unde se află fragmentul descoperit de el?
  — Undeva la loc sigur. Dar unde, n­am nici cea mai vagă idee.
  — Nu zic, în privinţa vulcanului, teoria nu ţine; în schimb, fragmentul a 
fost găsit, într­adevăr, în vest.
  — Da, e cel mai neînsemnat lucru pe care­l putem spune.
  — Şi la câteva zeci de kilometri de un afluent al Amazonului, spuse Keira.
  — Este la fel de exact, i­a întărit spusele Ivory.
  — Două ipoteze din trei se verifică, ceea ce nu­i chiar rău, a declarat 
Keira.
  — Mi­e teamă că asta n­o să vă ajute prea mult să descoperiţi celelalte 
bucăţi. Două dintre ele au fost aduse la lumina zilei întâmplător. În ceea ce o 
priveşte pe a treia, aţi fost foarte norocoşi.
  — Am atârnat deasupra hăului, la două mii cinci sute de metri altitudine,
am survolat Birmania la firul ierbii, cu un avion care nu mai avea decât aripile 
pentru a­şi merita numele, am fost pe punctul de a mă îneca, iar Adrian pe 
punctul de a muri de pneumonie, adăugaţi la toate astea trei luni de închisoare
în China şi spuneţi­mi unde vedeţi, aici, norocul?! Eu, una, chiar că nu­l văd!
  — Nu voiam să vă minimalizez strădania. Lăsaţi­mă să mă gândesc 
câteva zile la teoria voastră! O să­mi citesc din nou documentele şi, dacă găsesc
în ele cea mai neînsemnată informaţie care să vă poată ajuta în ancheta asta, o 
să vă sun.
  Keira a notat pe o hârtie numărul meu de telefon şi i­a întins­o lui Ivory.
  — Unde aveţi de gând să vă duceţi? Ne­a întrebat acesta, conducându­ne
la uşă.
  — La Londra. şi noi avem de cercetat câte ceva.
  — Atunci, vă urez şedere plăcută în Anglia. Un ultim lucru, înainte de­a 
ne despărţi: adineauri, aţi avut dreptate, în călătoriile voastre, norocul nu v­a 
însoţit deloc. De aceea, vă recomand cea mai mare prudenţă şi, înainte de 
toate, nu arătaţi nimănui fenomenul la care am asistat cu câteva momente în 
urmă.
  Ne­am despărţit de bătrânul profesor, mi­am luat sacul de la hotel, unde 
Keira n­a făcut nici un comentariu referitor la noaptea din ajun, şi am însoţit­o 
la muzeu, ca s­o îmbrăţişeze pe Jeanne înainte de plecare.
  Londra.
  Pe peronul Gării de Nord, unde mă împinseseră fără să­şi ceară scuze, nu
le­am dat cine ştie ce atenţie, dar, când m­am dus în vagonul­bar, am observat 
din nou acest cuplu cel puţin ciudat. La prima vedere, erau doar un tânăr 
englez şi prietena lui, îmbrăcaţi amândoi cu nişte bulendre la fel de aiurea. În 
timp ce mă apropiam de tejghea, bărbatul m­a privit într­un fel ciudat; apoi a 
pornit împreună cu prietena lui înapoi, spre locomotivă. Dat fiind că trenul 
urma să oprească, după vreun sfert de oră, la Ashford, m­am gândit că s­au 
dus să­şi ia lucrurile, înainte de coborâre. Omul care servea la bufetul rapid – 
şi, ţinând cont de coada interminabilă înşirată până în faţa lui, mă întrebam 
ce­o fi fost atât de rapid la bufetul ăsta – s­a uitat, oftând, după cei doi tineri cu
craniul ras, care se îndepărtau.
  — Nu tunsoarea îl face pe om, i­am spus, când mi­am comandat o cafea. 
Poate că, dacă îi cunoşti mai bine, sunt simpatici!
  — Poate, a răspuns chelnerul, parcă îndoindu­se, dar, tot drumul, 
băiatul şi­a curăţat unghiile cu un cutter, iar fata l­a urmărit făcând chestia 
asta, fără să­şi ia ochii de la el. Un asemenea subiect nu prea te îndeamnă la 
conversaţie!
  Mi­am plătit consumaţia şi m­am dus înapoi, la locul meu. În timp ce mă
îndreptam spre compartimentul nostru, în care dormea Keira, am dat iar de 
călătorii lu' peşte, învârtindu­se pe lângă compartimentul de bagaje, unde ne 
lăsaserăm şi noi sacii. M­am apropiat de ei. Băiatul i­a făcut un semn fetei, 
care s­a întors şi mi­a barat drumul.
  — E ocupat, mi s­a adresat cu aroganţă.
  — Văd, i­am spus, dar de cine e ocupat?
  Băiatul s­a vârât între noi şi şi­a scos cutterul din buzunar, pretinzând 
că nu­i plăcea tonul pe care îi vorbisem prietenei lui.
  În adolescenţă, am petrecut mult timp la Ladbroke Grove, unde stătea cel
mai bun amic al meu din colegiu. Cunoşteam trotuarele rezervate doar 
anumitor bande, intersecţiile prin care nu aveam voie să traversăm, cafenelele 
unde nu era bine să jucăm baby­foot. Prin urmare, ştiam că cele două 
puşlamale îmi căutau râcă. Dacă aş fi mişcat în front, fata mi­ar fi sărit în 
cârcă şi mi­ar fi blocat braţele, în timp ce băiatul m­ar fi luat la cafteală. Şi, 
după ce m­ar fi pus la pământ, m­ar fi terminat cu nişte bocanci în coaste. 
Anglia copilăriei mele nu însemna doar grădini cu peluze frumos tunse, iar în 
privinţa asta, lucrurile nu se schimbaseră prea mult. Atunci când ai principii, e
destul de complicat să­ţi laşi instinctul să acţioneze; totuşi, i­am ars un dos de 
palmă magistral fetei, care s­a lungit, cât ai clipi, peste bagaje, ţinându­se de 
falcă. Uluit, băiatul mi­a sărit în faţă, trecându­şi cutterul dintr­o mână în 
cealaltă. Era timpul să uit de adolescentul din mine, pentru a­i face loc 
adultului care se presupune că devenisem.
  — Zece secunde, i­am spus. În zece secunde, îţi confisc cutterul şi, dacă 
pun mâna pe el, te dau jos din tren în fundul gol. Îţi surâde chestia asta, ori îl 
bagi la loc în buzunar şi ne oprim aici?
  Fata s­a ridicat, furioasă, şi a venit înapoi, să mă sfideze. Prietenul ei era 
tot mai nervos.
  — Taie­l pe bulangiu, a strigat ea. Dă­i cep, Tom!
  — Tom, ar trebui să dai dovadă de mai multă autoritate în faţa amicei 
tale. Pune la loc drăcia aia, până nu ne rănim vreunul dintre noi.
  — Pot să ştiu şi eu ce se întâmplă? A întrebat Keira, apărând în spatele 
meu.
  — O mică neînţelegere, i­am răspuns, silind­o să dea înapoi.
  — Vrei să chem ajutoare?
  Cei doi tineri nu se aşteptaseră să primesc întăriri. Trenul încetinea; 
puteam vedea, pe geam, peronul din gara Ashford. Tom şi­a tras prietena după 
el, ameninţându­ne, în continuare, cu cutterul. Keira şi cu mine rămăseserăm 
nemişcaţi, fără să slăbim din ochi arma care făcea zigzaguri în faţa noastră.
  — Căraţi­vă! A strigat băiatul.
  Cum s­a oprit trenul, s­a năpustit pe peron, luând­o la sănătoasa cu 
prietena lui cu tot.
  Keira rămăsese fără grai. Pasagerii care voiau să coboare ne­au făcut să 
ne dăm deoparte. Ne­am întors la locurile noastre, iar trenul s­a pus din nou în
mişcare. Keira voia să anunţ poliţia, dar era mult prea târziu, cele două 
haimanale se făcuseră deja nevăzute, iar mobilul mi­l pusesem în sac. M­am 
ridicat, ca să verific dacă mai era acolo. Keira m­a ajutat să inspectez cele două 
bagaje; al ei era neatins, al meu fusese desfăcut. Făcând abstracţie de o 
anumită dezordine, toate lucrurile păreau să fie la locul lor. Mi­am luat 
telefonul şi paşaportul şi mi le­am pus în buzunarul sacoului. Când am ajuns 
la Londra, uitasem deja de acest incident.
  În faţa căsuţei mele, m­am simţit cuprins de o bucurie imensă. 
Fremătam de nerăbdare la gândul că voi intra. Mi­am căutat cheile în buzunar;
totuşi, când plecasem de la Paris, eram sigur că le am. Din fericire, vecina mea 
m­a văzut de la fereastră. Şi, cum vechile obişnuinţe nu se pierd, m­a poftit să 
trec prin grădina ei.
  — Ştiţi unde este scara, mi­a spus. Eu am de călcat, până peste cap; nu 
vă faceţi griji, o să încui când termin.
  După ce i­am mulţumit vecinei, în doi timpi şi trei mişcări, am trecut 
peste gard. Şi, cum uşa din spate rămăsese tot nereparată – poate că ar fi fost 
mai bine să renunţ la ea – am împins zdravăn clanţa şi am intrat. Apoi m­am 
dus să­i deschid Keirei, care mă aştepta în stradă.
  Restul după­amiezii ni l­am petrecut făcând târguieli prin cartier. Keira a 
fost atrasă de taraba unui zarzavagiu, de unde a umplut un coş întreg cu de­
ale gurii. Cu tot ce avea acolo, puteam rezista chiar şi unui asediu. Din păcate, 
în seara aia n­am avut timp să pregătim cina.
  Tocmai trebăluiam în bucătărie, tăind, conştiincios, dovleceii în cubuleţe,
aşa cum îmi ordonase Keira, în timp ce ea prepara un sos a cărui reţetă 
refuzase să mi­o destăinuiască. Telefonul a început să sune. Nu mobilul, ci 
telefonul fix. Keira şi cu mine ne­am privit intrigaţi. M­am dus în salon şi am 
ridicat receptorul.
  — Vasăzică e adevărat, v­aţi întors!
  — Adineauri am picat, dragă Walter.
  — Mulţumesc că aţi avut amabilitatea să mă anunţaţi. E cât se poate de 
drăguţ din partea voastră.
  — Abia am coborât din tren…
  — Totuşi, e culmea să aflu de sosirea voastră prin intermediul unui 
curier de la Federal Express! După câte ştiu, nu eşti Tom Hanks!
  — Te­a anunţat un curier de întoarcerea noastră? Ciudată chestie…!
  — Închipuie­ţi că, la Academie, a fost lăsat un plic pentru tine… mă rog, 
nu chiar pentru tine; de altfel, pe el este scris numele prietenei tale, iar 
dedesubt: „Prin amabilitatea dumneavoastră”. Data viitoare, cere să­mi fie 
trimisă mie, direct, corespondenţa voastră. Pe scrisoare este precizat, de 
asemenea: „De înmânat cât se poate de urgent”. Din moment ce am devenit 
poştaşul dumneavoastră oficial, doriţi să vă aduc scrisoarea aceasta acasă?
  — Rămâi la telefon, să­i spun Keirei!
  — O scrisoare pe numele meu, expediată la Academia ta? Ce e cu 
povestea asta? A întrebat Keira.
  Nu ştiam nimic mai mult, aşa că am întrebat­o dacă vrea să i­o aducă 
Walter, cum de altfel se şi oferise el, cu bunăvoinţă.
  Keira îmi făcea gesturi categorice, din care nu mi­a fost greu să pricep că 
era ultimul lucru de care ar fi avut chef. În stânga, Walter îmi şoptea la ureche;
în dreapta, Keira se uita urât la mine. Iar eu eram băgat la mijloc. Pus în 
încurcătură şi pentru că trebuia să iau totuşi o hotărâre, l­am rugat să fie atât 
de bun şi să mă aştepte la Academie. Nici nu putea fi vorba să bată tot oraşul, 
veneam eu să iau plicul. Am închis, uşurat că găsisem un compromis atât de 
strălucit; dar, întorcându­mă spre Keira, am înţeles că ea nu­mi împărtăşea 
deloc entuziasmul. I­am promis că drumul n­o să­mi ia mai mult de o oră, dus 
şi întors. Mi­am pus un impermeabil, am luat din sertarul biroului dublura 
cheilor şi am pornit pe străduţă, spre boxa în care îmi dormea maşina.
  Aşezându­mă la volan, am recunoscut îmbătătorul miros de piele veche. 
Când să ies din boxă, am fost nevoit să apăs brutal pe frână, ca să nu dau 
peste Keira, înfiptă, ca un par, chiar în faţa farurilor. Ea a înconjurat radiatorul
şi s­a aşezat pe locul pasagerului.
  — Scrisoarea asta ar fi putut aştepta şi până mâine, nu? Mi­a spus, 
trântind portiera.
  — Walter mi­a precizat că, pe plic, scria „Urgent”… cu carioca roşie. Dar 
pot foarte bine să mă duc şi singur, nu eşti obligată…
  — Scrisoarea îmi este adresată mie, iar tu abia aştepţi să­ţi vezi amicul, 
aşa că bagă.
  Pe străzile Londrei, poţi circula aproape corect numai lunea seara. Până 
la Academie, abia dacă am făcut douăzeci de minute. Pe drum, a început să 
toarne una dintre aversele alea grele, care cad deseori asupra capitalei. Walter 
ne aştepta în faţa intrării principale, cu pantalonii uzi până la glezne, cu 
vestonul aşijderea şi cu o mutră de zile rele. S­a aplecat spre portieră şi ne­a 
întins un plic. Nici măcar nu mă puteam oferi să­l duc acasă, fiindcă maşina 
mea nu avea decât două locuri. Totuşi, am hotărât să­l aşteptăm până când 
găseşte un taxi. De îndată ce a apărut unul, Walter m­a salutat cu răceală, a 
ignorat­o pe Keira şi dus a fost.
  Am rămas în maşină, sub şiroaiele de ploaie; plicul stătea pe genunchii 
Keirei.
  — Nu­l deschizi?
  — E scrisul lui Max, a murmurat ea.
  — Tipul trebuie să fie înzestrat cu darul telepatiei!
  — De ce spui asta?
  — Îl suspectez că a văzut când ne pregăteam cina de îndrăgostiţi, a 
aşteptat până în momentul în care sosul ţi­a ieşit la fix şi ţi­a trimis scrisoarea, 
ca să ne bulească seara.
  — N­ai haz…
  — Poate, dar trebuie să recunoşti că, dacă am fi fost deranjaţi de una 
dintre fostele mele iubite, n­ai fi luat lucrurile cu atâta umor.
  Keira şi­a trecut mâna peste plic.
  — Şi ce fostă iubită ţi­ar putea scrie?
  — Nu asta ţi­am spus eu.
  — Răspunde­mi la întrebare!
  — N­am foste iubite!
  — Erai virgin când ne­am întâlnit?
  — Ceea ce vreau eu să­ţi spun este că, la facultate, nu m­am culcat cu 
niciuna dintre fostele mele iubite!
  — Această mică remarcă e cât se poate de delicată.
  — Deschizi plicul ăsta sau nu?
  — Ai spus „cină de îndrăgostiţi”. Am înţeles bine?
  — E posibil să fi spus aşa ceva.
  — Eşti îndrăgostit de mine, Adrian?
  — Deschide odată plicul, Keira!
  — Am să consider că, prin asta, mi­ai răspuns da. Hai să ne întoarcem 
acasă şi să urcăm direct în dormitor. Am poftă de tine mai mult decât de o 
cratiţă cu dovlecei.
  — Am să consider că, prin asta, mi­ai făcut un compliment. Ei, şi 
scrisoarea?
  — O să aştepte până mâine. Şi Max, la fel.
  Această primă seară la Londra mi­a redeşteptat multe amintiri. După ce 
am făcut dragoste, ai adormit. Obloanele de la ferestre erau întredeschise. 
Stând în capul oaselor, te priveam, îţi ascultam răsuflarea liniştită. Pe spatele 
tău, vedeam acele cicatrice pe care timpul nu le va şterge niciodată. Le­am 
atins cu degetele. Căldura trupului tău mi­a stârnit iar dorinţa, la fel de 
aprinsă ca în clipa primelor îmbrăţişări din seara asta.
  Ai gemut, mi­am luat mâna, dar tu mi­ai apucat­o şi m­ai întrebat, cu 
glasul înăbuşit de somn, de ce mi­am întrerupt mângâierea. Mi­am lipit gura de
pielea ta, dar adormiseşi la loc. Atunci, ţi­am mărturisit că te iubesc.
  — Şi eu, ai murmurat tu.
  Glasul abia ţi se auzea, dar cele două cuvinte mi­au fost de­ajuns ca să 
te însoţesc în noaptea ta.
  Frânţi de oboseală, nici nu văzuserăm când a trecut dimineaţa. Abia pe 
la prânz am făcut şi eu ochi. În pat, locul tău era gol. Am venit după tine, în 
bucătărie. Erai îmbrăcată cu o cămaşă de­a mea şi te încălţaseşi cu o pereche 
de şosete găsită prin sertare. Din mărturisirile pe care ni le făcuserăm în ajun 
se născuse un soi de jenă, o pudoare momentană, care ne îndepărta. Te­am 
întrebat dacă ai citit scrisoarea de la Max. Mi­ai arătat­o, din priviri, pe masă: 
plicul era, în continuare, neatins. Nu ştiu de ce, dar, în clipa aceea, aş fi vrut să
n­o deschizi niciodată. Aş fi pus­o, cu dragă inimă, într­un sertar, unde s­o 
facem uitată. Nu voiam să înceapă iar alergătura aia nebună; visam să ne 
petrecem timpul singuri în această casă, de unde să nu ieşim decât ca să 
hoinărim de­a lungul Tamisei sau ca să cotrobăim prin talciocurile din Camden
ori ca să ne delectăm cu scones10 prin micile cafenele din Notting Hill, însă tu 
ai deschis plicul, ca şi cum nimic din toate astea n­ar fi existat.
  Ai desfăcut scrisoarea şi mi­ai citit­o, poate pentru a­mi arăta că, de ieri, 
nu mai aveai nimic de ascuns faţă de mine.
  Keira, Am trăit cu tristeţe vizita ta la tipografie. Cred că, de când ne­am 
revăzut la Tuileries, sentimentele pe care le socoteam stinse s­au aprins din 
nou.
  Nu ţi­am spus niciodată cât de dureroasă a fost despărţirea noastră, cât 
am suferit din pricina plecării tale, a tăcerii tale, a absenţei tale, dar, poate şi 
mai mult, din pricină că te ştiam fericită, jură să­ţi pese de ceea ce am 
însemnat unul pentru altul. Totuşi, trebuia să mă înclin în faţa evidenţei: dacă 
prezenţa unei femei ca tine în viaţa unui bărbat este de­ajuns pentru a­i dărui 
acestuia o fericire mai mare decât putea el spera, în schimb, egoismul şi 
absenţa ta îi lasă sufletul gol pe vecie, în cele din urmă, am înţeles că dorinţa 
mea de a te reţine este zadarnică, nimeni nu poate aşa ceva; tu iubeşti cu 
sinceritate, dar nu iubeşti decât o vreme.
  Câteva anotimpuri de fericire alături de tine! E bine şi aşa, chiar dacă, 
după aceea, vindecarea cicatricelor durează mult pentru cei pe care îi părăseşti.
  Prefer să nu ne mai vedem. Nu­mi trimite veşti despre tine şi nu veni pe 
la mine când treci prin Paris. Nu ţi­o ordonă profesorul, ţi­o cere prietenul.
  M­am gândit mult la discuţia noastră. Ai fost o studentă insuportabilă, 
dar ţi­am spus deja, ai instinct, o calitate nespus de preţioasă în profesia ta. 
Sunt mândru de ceea ce ai realizat, chiar dacă n­am nici un merit, orice 
profesor ar fi detectat potenţialul arheologului care ai devenit. Teoria pe care 
mi­ai expus­o nu este imposibilă, chiar vreau să cred în ea, poate că te apropii 
de un adevăr al cărui sens încă ne scapă. Urmează calea pelasgilor din 
Hypogée! Cine ştie, poate că te va duce undeva.
  După ce ai plecat de la atelier, m­am dus acasă, am deschis din nou cărţi
închise de ani de zile, mi­am scos caietele puse la păstrare, mi­am recitit 
însemnările. Mă ştii cât sunt de maniac, cum clasific şi ordonez totul în biroul 
meu, unde am petrecut momente atât de plăcute. Într­un carnet, am regăsit 
urma unui bărbat ale cărui cercetări ţi­ar putea fi utile. Acesta şi­a consacrat 
viaţa studierii marilor migraţii ale popoarelor, a scris numeroase articole despre
asianici, chiar dacă a publicat foarte puţine dintre ele, mulţumindu­se doar să 
ţină conferinţe prin săli obscure, unde s­a întâmplat să fiu şi eu, cu mult timp 
în urmă. Şi el avea idei novatoare cu privire la călătoriile primelor civilizaţii din 
bazinul mediteraneean. Avea o mulţime de detractori, dar, în domeniul nostru, 
cine n­are? Există atâta gelozie printre confraţii noştri! Omul despre care îţi 
vorbesc este un mare erudit; am, pentru el, un respect fără margini. Du­te la el,
Keira! Am auzit că s­ar fi retras în Yell, o mică insulă din arhipelagul Shetland, 
în extremitatea nordică a Scoţiei. Se pare că trăieşte ca un schivnic şi refuză să 
vorbească despre lucrările lui cu oricine. E un om rănit, dar poate că farmecul 
tău va reuşi să­l scoată din vizuină şi să­l facă să­ţi vorbească.
  Această extraordinară descoperire la care aspiri dintotdeauna, cea căreia 
visezi să­i dai numele tău, poate că, în sfârşit, îţi este aproape. Am încredere că 
îţi vei atinge ţinta.
  Mult noroc, Max.
  Keira a împăturit scrisoarea şi a băgat­o înapoi, în plic. Apoi s­a ridicat, a
pus vesela în care îşi luase micul dejun în chiuvetă şi a deschis robinetul.
  — Vrei să­ţi fac o cafea? M­a întrebat, stând cu spatele spre mine.
  Nu i­am răspuns.
  — Îmi pare nespus de rău, Adrian.
  — Oare omul ăsta încă mai este îndrăgostit de tine?
  — După ceea ce spune despre mine, nu.
  — Te recunoşti în femeia pe care o descrie?
  — Nu ştiu, acum poate că nu, dar sinceritatea lui îmi spune că o fi având
vreun temei.
  — Ceea ce îţi reproşează este că, mai curând, i­ai face rău celui care te 
iubeşte, decât să­ţi ştirbeşti imaginea.
  — Şi tu crezi că sunt egoistă?
  — N­am scris eu rândurile astea. Dar, să­ţi vezi înainte de viaţa ta, 
spunându­ţi că, dacă ţie ţi­e bine, îi e bine şi celuilalt, poate că e o atitudine 
laşă. Doar n­am să­ţi explic tocmai ţie, ca antropolog, minunatul instinct de 
supravieţuire al omului.
  — Nu­ţi stă bine când eşti cinic.
  — Sunt englez, presupun că am cinismul în gene. Dar, hai să schimbăm 
subiectul, dacă vrei. Mă duc pe jos până la agenţia de voiaj, am nevoie de aer. 
Vrei să pleci în insula Yell, nu­i aşa?
  Keira s­a hotărât să meargă cu mine. Plecarea era fixată pentru a doua 
zi. Făceam o escală la Glasgow, după care aterizam la Sumburgh, pe insula 
principală a arhipelagului Shetland. Apoi, luam feribotul până la Yell.
  Cu biletele în buzunar, am dat o raită pe King's Road. Când mă plimb 
prin cartier, am traseul meu obişnuit: îmi place s­o iau pe această mare arteră 
comercială, până în Sydney Street, apoi hoinăresc pe aleile din Chelsea 
Farmer's Market. Chiar aici stabilisem să ne întâlnim cu Walter. După atâta 
preumblare, mi se făcuse foame.
  Am studiat cu atenţie meniul şi am comandat un hamburger dublu. 
Walter s­a plecat spre urechea mea.
  — Academia mi­a înmânat un cec pentru tine: echivalentul a şase luni de
salariu.
  — Cu ce ocazie? Am întrebat.
  — Asta e vestea rea. Ţinând cont de absenţele tale repetate, nu mai eşti 
titular, postul tău nu va mai fi decât onorific.
  — Sunt pus pe liber?
  — Nu. Mai exact, ţi­am pledat cauza din răsputeri, dar suntem în plină 
perioadă de restricţii bugetare, iar consiliul de administraţie a fost somat să 
suprime toate cheltuielile inutile.
  — Trebuie să trag concluzia că, în ochii consiliului, eu sunt o cheltuială 
inutilă?
  — Adrian, cei din consiliu nici măcar nu te ştiu la faţă; practic, de când 
te­ai întors din Chile, nici n­ai călcat pe la Academie, trebuie să­i înţelegi.
  Walter şi­a luat o mutră şi mai posomorâtă.
  — Ce mai e?
  — Trebuie să eliberezi biroul, mi­au cerut să­ţi trimit lucrurile acasă, 
fiindcă, de săptămâna viitoare, o să fie ocupat de altcineva.
  — L­au angajat deja pe înlocuitorul meu?
  — Nu, nu e chiar aşa. Să zicem că i­au dat clasa ta unui coleg a cărui 
asiduitate este fără greş. Are nevoie de un loc în care să­şi pregătească 
prelegerile, să corecteze lucrările, să primească studenţii… Iar biroul tău îi 
convine de minune.
  — Pot să ştiu şi eu cine este încântătorul coleg care mă dă pe uşă afară, 
când stau cu spatele?
  — Nu­l cunoşti. La Academie, nu este decât de trei luni.
  Din ultima frază a lui Walter, am înţeles că administraţia mă făcea să 
plătesc libertatea de care abuzasem. Walter era nespus de mâhnit. Keira îmi 
ocolea privirea. Am luat cecul, hotărât să­l încasez chiar astăzi. Eram furios şi 
nu mă puteam învinui decât pe mine însumi.
  — Shamalul a suflat până în Anglia, a murmurat Keira.
  Această aluzie dulce­amăruie la vântul care o izgonise de pe terenul 
săpăturilor ei din Etiopia era o dovadă că tensiunea din timpul discuţiei 
noastre de azi­dimineaţă nu dispăruse cu totul.
  — Ce ai de gând să faci? M­a întrebat Walter.
  — Ei bine, dacă tot sunt în şomaj, o să putem călători.
  Keira se lupta cu o bucată de friptură care îi rezista; cred că ar fi atacat 
chiar şi porţelanul farfuriei, numai să nu participe la conversaţia noastră.
  — Am primit veşti de la Max, i­am spus lui Walter.
  — Max?
  — Un vechi prieten al prietenei mele…
  Felia de rosbif a sărit de sub cuţitul Keirei şi, parcurgând o distanţă deloc
neglijabilă, a aterizat la picioarele unui chelner.
  — Nu mi­era foame chiar aşa de tare. Am luat micul dejun destul de 
târziu, a spus ea.
  — E scrisoarea pe care ţi­am dat­o ieri? A întrebat Walter.
  Keira a înghiţit cu noduri o gură de bere şi a tuşit zgomotos.
  — Continuaţi, continuaţi, faceţi­vă că nu sunt aici… a spus ea, 
ştergându­se la gură.
  — Da, e scrisoarea în chestiune.
  — Şi are vreo legătură cu proiectele voastre de călătorie? Plecaţi departe?
  — În nordul Scoţiei, insulele Shetland.
  — Cunosc foarte bine locurile. În copilărie, îmi petreceam vacanţele acolo.
Tata ne ducea pe toţi la Whalsay, o regiune stearpă, însă minunată, în timpul 
verii, fiindcă nu e niciodată cald; tata detesta căldura. Iernile sunt aspre, dar 
tata adora iarna, deşi n­am fost niciodată acolo, în acest anotimp. În ce insulă 
mergeţi?
  — În Yell.
  — Am vizitat­o. În extremitatea ei nordică se află cea mai bântuită casă 
din tot Regatul Unit. Windhouse este o ruină în care, după cum arată şi 
numele, suflă vântul. Dar de ce acolo?
  — Mergem să­l vedem pe un cunoscut al lui Max.
  — Ah, da? Şi ce face acest om?
  — E la pensie.
  — Desigur, înţeleg, plecaţi în nordul Scoţiei ca să vă întâlniţi cu un 
prieten pensionat al unui prieten de­al Keirei. Chestia asta trebuie să aibă ea 
un rost. Mi se pare că voi doi sunteţi cam ciudaţi, nu­mi ascundeţi nimic?
  — Walter, ştiai că Adrian are un caracter naşpa? A întrebat deodată 
Keira.
  — Da, am remarcat, i­a răspuns el.
  — Păi, dacă ştii, nu ne­a mai rămas nimic altceva de ascuns.
  Keira mi­a cerut cheile casei; prefera să se întoarcă pe jos şi să ne lase 
între noi, bărbaţii, să terminăm această pasionantă conversaţie. L­a salutat pe 
Walter şi a ieşit din restaurant.
  — V­aţi certat, aşa­i? Ce­ai mai făcut, Adrian?
  — Dar e incredibil; de ce ar fi vina mea?!
  — Pentru că, de la masă, a plecat ea, nu tu. Uite de ce! Prin urmare, te 
ascult, ce­ai mai făcut?
  — Ei, fir­ar să fie, dar n­am făcut nimic altceva decât să ascult cu 
stoicism proza amoroasă a tipului care i­a scris scrisoarea.
  — Ai citit scrisoarea care îi era adresată ei?
  — Ea e aia care mi­a citit­o!
  — Păi, bine, dar asta dovedeşte cel puţin onestitate din partea ei. Eu 
credeam că Max ăla era un amic.
  — Un amic pe care l­a avut gol puşcă în patul ei acum câţiva ani.
  — Auzi, bătrâne, nici tu nu erai virgin când ai întâlnit­o. Vrei să­ţi aduc 
aminte ce mi­ai mărturisit? Prima ta căsătorie, doctoriţa aia a ta, roşcovana 
care servea într­un bar…
  — N­am fost în viaţa mea cu vreo roşcată care servea în bar!
  — Ah, da? Atunci, poate că am fost eu. Nu contează, nu­mi spune că eşti 
atât de prost încât să fii gelos pe trecutul ei!
  — Ei bine, nu­ţi spun!
  — Mă rog. Decât să­l urăşti pe Max ăsta, mai bine te­ai ruga pentru 
sănătatea lui.
  — Chiar că nu văd de ce.
  — Păi, fiindcă a fost atât de cretin, încât a lăsat­o să plece. Altfel, astăzi 
n­aţi mai fi fost împreună.
  M­am uitat, intrigat, la Walter. Raţionamentul lui nu era totalmente lipsit
de sens.
  — Bun, oferă­mi un desert şi, după aia, te duci şi­ţi ceri scuze. Ce 
nepriceput poţi să fii!
  Spuma de ciocolată trebuie să fi fost savuroasă; Walter m­a rugat să­i las
răgazul de a mai lua una. De fapt, cred că voia să prelungească momentul pe 
care îl petreceam împreună, ca să­mi vorbească despre mătuşa Elena sau, mai 
degrabă, să­i vorbesc eu despre ea. Proiecta s­o poftească pentru câteva zile la 
Londra şi ar fi vrut să ştie ce părere am: Elena i­ar fi acceptat invitaţia? După 
câte ţineam minte, nu o văzusem niciodată pe mătuşă­mea aventurându­se mai
departe de Atena, dar nu mă mai mira nimic şi, de câtăva vreme, totul era 
posibil.
  Totuşi, i­am recomandat lui Walter să procedeze cu delicateţe. El m­a 
lăsat să­i dau o mie de sfaturi şi, în cele din urmă, mi­a mărturisit, oarecum 
încurcat, că a întrebat­o deja şi că Elena i­a răspuns cum că visul ei era să 
viziteze Londra. Stabiliseră de comun acord ca voiajul să aibă loc la sfârşitul 
lunii.
  — Şi, atunci, de ce mai vorbim atâta, dacă ştii deja răspunsul?
  — Fiindcă voiam să mă asigur că n­o să te superi. Eşti singurul bărbat 
din familie, aşa că era normal să­ţi cer permisiunea de a mă întâlni cu mătuşa 
ta.
  — La drept vorbind, nu cred să­mi fi cerut aşa ceva, ori poate că n­am 
băgat eu de seamă.
  — Să zicem că am sondat terenul. Dacă aş fi simţit vreo urmă de 
ostilitate în răspunsul tău, atunci când ţi­am pus întrebarea, ca să văd ce 
şanse am…
  — Ai fi renunţat la proiectele tale?
  — Nu, a mărturisit Walter. Dar aş fi implorat­o pe Elena să te convingă 
să nu­mi porţi pică. Adrian, ne cunoaştem doar de câteva luni, dar, în acest 
timp, m­am ataşat de tine şi n­aş vrea în ruptul capului să te supăr, prietenia 
noastră îmi este nespus de preţioasă.
  — Walter, i­am spus, privindu­l drept în ochi.
  — Ce? Crezi că relaţia mea cu mătuşa ta e nepotrivită? Aşa crezi?
  — E minunat că mătuşă­mea îşi găseşte, în sfârşit, alături de tine, 
fericirea pe care şi­a dorit­o atâta vreme. Asta cred. Ai avut dreptate la Hydra. 
Dacă tu ai fi cu douăzeci de ani mai în vârstă decât ea, n­ar zice nimeni nimic. 
Aşa că, hai să nu ne mai împiedicăm în prejudecăţile astea ipocrite, demne de 
nişte burghezi de provincie.
  — Nu blama provincia. Mi­e teamă că lucrul ăsta nici la Londra nu e 
văzut cu ochi buni.
  — Nu vă obligă nimeni să vă sărutaţi cu patimă sub ferestrele Consiliului
de Administraţie al Academiei… Deşi, ca să­ţi spun totul, ideea nu­mi displace.
  — Atunci, am consimţământul tău?
  — Dar nici n­aveai nevoie de el!
  — Ba, într­un anumit fel, aveam nevoie. Mătuşa ta ar prefera să fii tu 
acela care să­i spună mamei tale despre micul ei proiect de călătorie… mă rog, 
a precizat: cu condiţia să fii tu de acord.
  În buzunar, a început să­mi vibreze mobilul. Pe ecran, era afişat numărul
meu de acasă. Keira probabil că începuse să­şi piardă răbdarea. N­avea decât 
să fi rămas cu noi.
  — Nu răspunzi? M­a întrebat, îngrijorat, Walter.
  — Nu. Unde rămăseserăm?
  — La mica favoare pe care mătuşa ta şi cu mine o aşteptăm din partea ta.
  — Vrei să­i spun mamei despre năzbâtiile soră­sii? Mie mi­e greu să­i 
vorbesc chiar şi despre ale mele, dar o să fac tot ce pot, îţi datorez asta cu vârf 
şi îndesat.
  Walter mi­a luat mâinile şi mi le­a strâns cu căldură.
  — Mulţumesc, mulţumesc, mi­a spus, scuturându­mă ca pe un prun.
  Telefonul a vibrat din nou. L­am lăsat pe masă, acolo unde­l pusesem, şi 
m­am întors spre chelner, ca să comand o cafea.
  Paris.
  La lumina unei mici lămpi de birou, Ivory tocmai îşi punea la zi 
însemnările, când a început să sune telefonul. Profesorul şi­a scos ochelarii şi a
ridicat receptorul.
  — Voiam să vă informez că i­am înmânat destinatarei plicul 
dumneavoastră.
  — L­a citit?
  — Da, chiar în cursul dimineţii.
  — Ce reacţie au avut?
  — E încă prea devreme ca să vă dau un răspuns…
  Ivory i­a mulţumit lui Walter, apoi a format un alt număr şi a aşteptat să 
i se răspundă.
  — Scrisoarea dumitale a ajuns cu bine şi aş vrea să­ţi mulţumesc. Ai 
scris chiar tot ce ţi­am indicat?
  — Am copiat întocmai fiecare cuvânt al dumneavoastră. Eu nu mi­am 
permis decât să adaug câteva rânduri.
  — Îţi cerusem să nu schimbi nimic!
  — Atunci, de ce n­aţi trimis scrisoarea chiar dumneavoastră, de ce n­aţi 
spus prin viu grai ceea ce doreaţi? De ce m­aţi mai folosit pe mine ca 
intermediar? Nu vă înţeleg jocul.
  — Mi­ar plăcea tare mult să fie doar un joc. Max, ea are mai multă 
încredere în dumneata decât în mine, de altfel, mult mai multă decât în oricine 
altcineva, şi să nu­ţi închipui că, spunând asta, vreau să te flatez. Dumneata i­
ai fost profesor, nu eu. Peste câteva zile, când am s­o sun ca să coroborez 
informaţiile pe care le va obţine la Yell, o să fie şi mai convinsă. Nu se spune că 
două păreri contează mai mult decât una singură?
  — Dar nu când cele două păreri vin de la aceeaşi persoană.
  — Dar suntem singurii care ştim chestia asta, nu­i aşa? Dacă te simţi 
stânjenit, spune­ţi că fac acest lucru tocmai pentru siguranţa lor. Anunţă­mă 
imediat ce te sună Keira. Fiindcă o să te sune, sunt sigur. Şi, după cum am 
stabilit, acum, fă în aşa fel încât să fii de negăsit. Mâine, îţi comunic noul 
număr unde mă poţi suna. Noapte bună, Max.
  Londra.
  Am plecat la prima oră. Keira dormea de­a­n picioarelea. În taxi, a 
adormit din nou. Când am ajuns la Heathrow, a trebuit să trag de ea.
  — Îmi place din ce în ce mai puţin avionul, mi­a spus, în timp ce 
aparatul îşi lua zborul.
  — Pentru o exploratoare, e ceva destul de supărător. Intenţionezi să 
ajungi în Marele Nord pe jos?
  — Există vapoarele…
  — Iarna?
  — Lasă­mă să dorm.
  La Glasgow, făceam o escală de trei ore. Aş fi vrut s­o duc pe Keira să 
viziteze oraşul, însă vremea nu era deloc potrivită pentru aşa ceva. Pe ea o 
îngrijora decolarea în nişte condiţii meteorologice care se anunţau tot mai puţin
favorabile. Cerul se înnegrise, nori groşi ascundeau orizontul. O voce anunţa, 
din oră în oră, întârzierile şi îi îndemna pe călători să dea dovadă de răbdare. 
Asupra pistei s­a dezlănţuit brusc o furtună teribilă; majoritatea zborurilor 
fuseseră anulate, dar al nostru făcea parte din cele câteva care încă mai figurau
pe tabela plecărilor.
  — Cât de mari crezi că ne sunt şansele de a fi primiţi acasă la bătrân? 
Am întrebat după închiderea bufetului.
  — Cât de mari crezi că ne sunt şansele de a ajunge teferi şi nevătămaţi în
Shetland? Mi­a răspuns Keira.
  — Nu cred că vom fi expuşi unor riscuri inutile.
  — Încrederea ta în oameni mă fascinează, mi­a declarat Keira.
  Aversa se îndepărta; profitând de o scurtă acalmie, stewardesa ne­a 
invitat să ne prezentăm cât mai iute la poarta de îmbarcare. Keira a înaintat pe 
pasarelă fără nici o tragere de inimă.
  — Uite, i­am arătat cu degetul spre hublou, încolo se înseninează, avem 
baftă.
  — Şi înseninarea asta a ta o să ne urmeze până în locul în care trebuie să
coborâm pe pământ?
  Latura pozitivă a turbulenţelor care ne­au zgâlţâit timp de cincizeci şi 
cinci de minute, cât a durat zborul, a fost că draga de Keira nu s­a mai 
desprins din braţele mele.
  În arhipelagul Shetland, am ajuns spre mijlocul după­amiezii, pe o ploaie
torenţială. Agenţia îmi recomandase să închiriez o maşină, chiar de la aeroport.
Am făcut un drum de şaizeci de mile, ce trecea peste câmpii unde păşteau 
turme de oi. Dat fiind că animalele trăiesc în libertate, crescătorii au obiceiul să
vopsească lâna propriilor turme, astfel încât să le deosebească de ale vecinilor. 
Asta le dă pajiştilor culori foarte frumoase, care contrastează cu cenuşiul 
cerului. La Toft, ne­am îmbarcat pe feribotul ce duce la Ulsta, un sătuc de pe 
coasta de est a insulei Yell; restul insulei nu este, practic, populat decât de 
cătune.
  Organizasem cu grijă călătoria, aşa că, la Burravoe, ne aştepta o cameră 
într­un Bed and Breakfast, care, de altfel, cred că era singurul de pe insulă.
  Bed and Breakfast­ul în chestiune era o fermă care punea o cameră la 
dispoziţia rarilor vizitatori ce veneau să se piardă pe aici.
  Yell este una dintre acele insule de la capătul lumii, un land lung de 
treizeci şi cinci de kilometri şi lat abia de doisprezece. Pe el trăiesc nouă sute 
cincizeci şi şapte de suflete; cifra este precisă, fiecare naştere sau deces 
afectând sensibil demografia regiunii. Vidrele, focile cenuşii, rândunelele arctice
sunt vieţuitoarele întâlnite cu precădere.
  Cei doi crescători de oi, soţ şi soţie, care ne­au primit erau, la urma 
urmei, încântători, doar că aveau un accent ce ne împiedica să­i înţelegem pe 
deplin. Cina era servită la ora şase, iar, la ora şapte, Keira şi cu mine am fost 
nevoiţi să ne retragem în camera noastră, având ca sursă de iluminat doar 
două lumânări mari şi late. Afară, vântul sufla în rafale, obloanele se trânteau, 
palele unei eoliene ruginite scrâşneau în întuneric, iar ploaia izbea în geamuri. 
Keira se ghemuise lângă mine, dar, în seara asta, nici vorbă să putem face 
dragoste.
  A doua zi, am regretat mai puţin că ne culcaserăm odată cu găinile, căci 
deşteptarea a fost straşnic de matinală. Aveam de toate: behăit de oi, grohăit de
porci, cotcodăcit de găini; din tablou nu lipsea decât mugetul unei vaci, dar 
ouăle, şunca şi laptele de oaie cu care am fost serviţi la micul dejun aveau un 
gust cum, din păcate, n­am mai întâlnit de atunci. Fermiera ne­a întrebat ce ne
aducea aici.
  — Am venit în vizită la un antropolog retras aici, pe insulă, un anume 
Yann Thornsten. Îl cunoaşteţi? A întrebat Keira.
  Fermiera a dat din umeri şi a ieşit din bucătărie. Keira şi cu mine ne­am 
uitat unul la altul, uluiţi.
  — Ieri m­ai întrebat ce şanse avem să fim primiţi de tipul ăsta? Tocmai 
mi­am revizuit previziunile. Şi cred că şansele tind să ni se reducă, am şoptit.
  După ce am terminat de mâncat, m­am dus în staul, să­l văd pe soţul 
gazdei noastre. Când l­am întrebat despre numitul Yann Thornsten, oierul a 
făcut o strâmbătură.
  — Vă aşteaptă?
  — Nu, nu chiar.
  — Atunci, vă va primi cu focuri de armă. Olandezul e un tip al dracu': nu 
tu bună ziua, nu tu la revedere, e un singuratic. Când vine în sat, o dată pe 
săptămână, la cumpărături, nu vorbeşte cu nimeni. Acum doi ani, familia care 
stă în ferma de lângă el a avut o problemă. Pe femeie au apucat­o durerile 
facerii în puterea nopţii, iar lucrurile nu mergeau bine. Soţul ei trebuia să se 
ducă după doctor, dar nu­i pornea maşina. Flăcăul a traversat landul, ca să­i 
ceară ajutor olandezului; după ce a mers un kilometru prin ploaie, a fost primit
cu împuşcături de carabină. Copilaşul n­a supravieţuit. Ascultaţi­mă pe mine: 
insul e un ticălos. În ziua când o să fie dus la cimitir, lângă el n­o să­i aibă 
decât pe preot şi pe tâmplar.
  — De ce şi pe tâmplar? Am întrebat.
  — Fiindcă el e proprietarul dricului, iar calul care îl trage e tot al lui.
  I­am povestit această conversaţie Keirei şi am hotărât să dăm o raită de­a
lungul coastei. În timpul plimbării, aveam să punem la punct o strategie de 
abordare.
  — Am să mă duc singură, a declarat Keira.
  — Zău? Şi mai ce? Nici nu poate fi vorba!
  — Într­o femeie n­o să tragă, fiindcă n­ar avea nici un motiv să se simtă 
ameninţat. Ascultă, pe insule, poveşti de­astea, cu vecini care nu se au bine, 
sunt cu duiumul. Cu siguranţă că omul ăsta nu e un monstru, aşa cum este 
descris. Ştiu eu nu unul, ci mai mulţi care ar trage într­o siluetă ce se apropie 
de casa lor în toiul nopţii.
  — Da' ciudate cunoştinţe mai ai!
  — Mă laşi în dreptul proprietăţii lui, iar restul drumului îl fac pe jos.
  — Categoric, nu!
  — N­o să tragă asupra mea, crede­mă. Pe mine mă sperie mai tare zborul
de la întoarcere decât omul ăsta.
  Schimbul de argumente a continuat pe toată durata plimbării. Mergeam 
de­a lungul falezelor, descoperind mici golfuleţe sălbatice. Keira s­a îndrăgostit 
de o vidră. Animalul nu era sperios, ba chiar părea să se amuze de prezenţa 
noastră, urmându­ne de la câţiva metri. Şi­a tot făcut, aşa, de joacă, mai bine 
de o oră. Sufla un vânt rece, dar nu ploua, iar mersul pe jos ne făcea plăcere. 
Pe drum, am întâlnit un om care se întorcea de la pescuit. L­am întrebat pe 
unde s­o luăm.
  Accentul lui era şi mai teribil decât al gazdelor noastre.
  — Încotro mergeţi? A mormăit în barbă.
  — La Burravoe.
  — E la o oră de mers, în urma voastră, a spus, îndepărtându­se.
  Keira m­a lăsat pe loc şi s­a luat după el.
  — E o regiune frumoasă, i­a spus, când l­a ajuns.
  — Dacă vreţi, a răspuns bărbatul.
  — Îmi închipui că iernile trebuie să fie aspre, a continuat ea.
  — Mai aveţi să­mi spuneţi multe prostii de­astea? Trebuie să mă duc să­
mi pregătesc masa.
  — Domnul Thornsten?
  — Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta, şi­a grăbit paşii bărbatul.
  — Pe insulă nu e multă lume, aşa că mi­e greu să vă cred.
  — N­aveţi decât să credeţi ce vreţi şi lăsaţi­mă odată în pace. Aţi vrut să 
vă arăt drumul, tocmai vă îndepărtaţi de el; prin urmare, faceţi stânga­mprejur 
şi veţi fi în direcţia cea bună.
  — Sunt arheolog. Am venit de departe ca să vă întâlnim.
  — Arheolog, ne­arheolog, mi­e indiferent. V­am spus că nu­l cunosc pe 
Thornsten al dumneavoastră.
  — Eu nu vă rog decât să­mi acordaţi o întrevedere de câteva ore. V­am 
citit lucrările despre marile migraţii din paleolitic şi am nevoie de îndrumările 
dumneavoastră.
  Bărbatul s­a oprit şi a măsurat­o pe Keira din cap până­n picioare.
  — Aveţi o mutră de pisăloagă, iar eu n­am chef să fiu pisat.
  — Iar dumneavoastră aveţi mutra unui tip acru şi detestabil.
  — Sunt absolut de acord, a răspuns bărbatul, zâmbind. Un motiv în plus
ca să nu facem cunoştinţă. În ce limbă trebuie să vă mai spun că vreau să fiu 
lăsat în pace?
  — Încercaţi în olandeză! Îmi închipui că puţini oameni de prin partea 
locului mai au un accent ca al dumneavoastră.
  Bărbatul s­a întors cu spatele şi a plecat. Keira s­a ţinut după el şi l­a 
ajuns imediat.
  — N­aveţi decât să faceţi pe catârul cât vreţi, pe mine mă lasă rece. Am 
să mă ţin după dumneavoastră până în faţa casei, dacă trebuie. O să mă goniţi 
cu puşca?
  — Chestia asta v­au spus­o fermierii din Burravoe? Nu mai credeţi toate 
tâmpeniile auzite pe insulă. Oamenii de aici se plictisesc şi nu ştiu ce să mai 
scornească.
  — Singurul lucru care mă interesează, a continuat ea, este ceea ce aveţi 
să­mi spuneţi dumneavoastră şi nimic altceva.
  Bărbatul părea, pentru prima oară, să­mi dea şi mie puţină atenţie. 
Pentru moment, a lăsat­o pe Keira în plata Domnului şi a făcut un pas înspre 
mine.
  — E tot timpul aşa de agasantă, ori sunt singurul care are parte de acest 
tratament de favoare?
  Eu, unul, n­aş fi formulat lucrurile în acest fel; m­am mulţumit să 
zâmbesc şi i­am confirmat că da, Keira avea o fire destul de hotărâtă.
  — Şi ce faceţi în viaţa de zi cu zi, în afară de a vă ţine după ea?
  — Sunt astrofizician.
  Privirea lui s­a schimbat brusc, iar ochii de un albastru intens i s­au 
căscat ceva mai mult.
  — Stelele, a şoptit el. Îmi plac mult; cândva, ele m­au călăuzit.
  Thornsten şi­a privit botul încălţărilor şi a lovit o pietricică. Aceasta a 
zburat cât colo.
  — Îmi imaginez că şi dumneavoastră vă plac, dacă faceţi meseria asta, a 
continuat el.
  — Şi eu îmi imaginez, i­am răspuns.
  — Veniţi, stau la capătul drumului. O să vă dau ceva de băut, ca să vă 
potoliţi setea, o să­mi vorbiţi puţin despre cer şi, după aia, mă lăsaţi în pace. 
Gata, am făcut târgul?
  Ne­am strâns mâinile, ceea ce însemna mai mult decât o făgăduială.
  Un covor uzat, pe podeaua de scânduri, un fotoliu vechi, în faţa 
şemineului, două biblioteci care gemeau de cărţi şi de praf, de­a lungul unui 
perete, un pat din fier forjat, acoperit cu o cuvertură bătrânească de patchwork,
o noptieră cu o veioză pe ea, iată mobilierul încăperii principale din această 
locuinţă modestă. Gazda ne­a poftit în jurul mesei din bucătărie; ne­a oferit o 
cafea neagră, de o amăreală care i se lua la întrecere cu tăria. Şi­a aprins o 
ţigară din pănuşă de porumb şi ne­a privit ţintă.
  — Mai exact, ce căutaţi aici? Ne­a spus, suflând peste flacăra chibritului.
  — Nişte informaţii cu privire la primele migraţii umane, care au tranzitat 
Marele Nord pentru a ajunge până în America.
  — Aceste fluxuri migratorii sunt foarte controversate, popularea 
continentului american este mult mai complexă decât pare. Dar găsiţi toate 
astea şi în cărţi, nu aveaţi nevoie să vă deplasaţi până aici…
  — Credeţi că este posibil, l­a întrerupt Keira, ca un grup să fi părăsit 
bazinul mediteranean, pentru a ajunge în strâmtoarea Bering şi în Marea 
Beaufort, trecând pe la Pol?
  — Straşnică hoinăreală, a rânjit Thornsten. După dumneavoastră, au 
făcut călătoria asta cu avionul?
  — Nu e nevoie să mă luaţi de sus, vă cer doar să­mi răspundeţi la 
întrebare.
  — Şi în ce epocă ar fi avut loc, după dumneavoastră, această epopee?
  — Între patru mii şi cinci mii de ani înaintea erei noastre.
  — N­am auzit niciodată aşa ceva, şi de ce tocmai în acest moment?
  — Pentru că este cel care mă interesează.
  — Gheţurile erau mult mai bine formate decât sunt astăzi, iar oceanul 
mai mic; deplasându­se în funcţie de anotimpurile favorabile, da, lucrul ar fi 
fost posibil. Acum, să jucăm cu cărţile pe masă! Spuneaţi că mi­aţi citit 
lucrările; nu ştiu cum aţi reuşit acest miracol, pentru că am publicat foarte 
puţin, iar dumneavoastră sunteţi prea tânără ca să fi asistat la una din rarele 
conferinţe cu acest subiect, pe care le­am ţinut. Dacă v­aţi aplecat, cu adevărat,
asupra scrierilor mele, tocmai mi­aţi pus o întrebare al cărei răspuns îl 
cunoaşteţi dinainte de­a veni, pentru că astea sunt tocmai teoriile pe care le­am
susţinut. Din cauza lor am fost pus la stâlpul infamiei de către Societatea 
Arheologilor; aşa că e rândul meu să vă pun două întrebări. Ce căutaţi, cu 
adevărat, la mine şi în ce scop?
  Keira şi­a dat cafeaua pe gât.
  — De acord, a spus ea. Să jucăm cu cărţile pe masă. N­am citit nimic 
scris de dumneavoastră; până săptămâna trecută, nici măcar nu aveam habar 
de lucrările respective. Cel care mi­a recomandat să vin aici este un profesor, 
prieten cu mine. Mi­a spus că mă puteţi informa în privinţa acestor mari 
migraţii, faţă de care confraţii noştri nu au o părere unanimă. Dar eu am 
căutat întotdeauna acolo unde ceilalţi s­au lăsat păgubaşi. Iar astăzi, caut un 
loc de trecere pe unde oamenii ar fi putut traversa Marele Nord, în mileniul al 
IV­lea sau al V­lea.
  — De ce să fi întreprins această călătorie? A întrebat Thornsten. Ce 
anume i­ar fi determinat să­şi rişte viaţa? Asta e întrebarea­cheie, domnişoară, 
atunci când ne interesăm, chipurile, de migraţii. Omul nu migrează decât 
împins de nevoi, pentru că îi e foame sau sete, pentru că e persecutat. Cel care 
îl mână să se deplaseze este instinctul său de supravieţuire. Luaţi, de exemplu, 
cazul dumneavoastră: v­aţi părăsit cuibul călduţ, ca să veniţi în şandramaua 
asta veche, fiindcă aveaţi nevoie de ceva, nu?
  Keira m­a privit, căutând în ochii mei răspunsul la o întrebare pe care o 
ghiceam. Trebuia sau nu trebuia să­i acordăm încredere acestui bărbat, trebuia
să ne luăm riscul de a­i arăta fragmentele noastre, să le lipim din nou, ca să 
vadă şi el fenomenul? Observasem că, de fiecare dată când făceam asta, 
intensitatea lui scădea. Am preferat să­i economisim energia, să facem în aşa 
fel încât să fie cât mai puţini oameni la curent cu ceea ce încercam noi să 
descoperim. I­am făcut un semn din cap, pe care ea l­a înţeles. S­a întors spre 
Thornsten.
  — Prin urmare? A insistat el.
  — Oamenii aceia duceau un mesaj, a răspuns Keira.
  — Ce fel de mesaj?
  — O informaţie importantă.
  — Cui?
  — Magiştrilor civilizaţiilor stabilite pe fiecare dintre marile continente.
  — Şi cum ar fi putut ghici ei că existau şi alte civilizaţii, în afară de a lor, 
la asemenea distanţe?
  — Nu puteau avea certitudinea, dar nu cunosc nici un explorator care să 
fi ştiut, în momentul plecării, ce va găsi la sosire. Totuşi, cei la care mă gândesc
eu întâlniseră destule popoare diferite de al lor pentru a presupune că mai 
existau şi altele, ce trăiau pe meleaguri îndepărtate. Am deja dovada că trei 
călătorii de felul ăsta au fost întreprinse în aceeaşi epocă şi pe distanţe 
considerabile. Una spre sud, alta spre est, până în China, şi o a treia spre vest. 
Nu mai rămâne decât nordul pentru a­mi confirma teoria.
  — Chiar aveţi dovada că au avut loc astfel de călătorii? A întrebat 
neîncrezător Thornsten.
  Vocea i se schimbase. Şi­a apropiat scaunul de al Keirei şi şi­a pus mâna 
pe masă, râcâindu­i lemnul cu unghiile.
  — Nu v­aş putea minţi, a afirmat Keira.
  — Vreţi să spuneţi că n­aţi putea­o face de două ori la rând?
  — Adineauri, am vrut să vă îmblânzesc. Se spune că nu e uşor să se 
apropie cineva de dumneavoastră.
  — Stau eu închis aici, dar nu sunt un animal!
  Thornsten se uita ţintă la Keira. Ochii îi erau înconjuraţi de riduri, iar 
privirea, atât de profundă, încât cu greu puteai să i­o susţii. S­a ridicat şi ne­a 
lăsat singuri câteva clipe.
  — O să vorbim după aia despre stelele dumneavoastră. N­am uitat de 
târgul pe care l­am făcut, a strigat din salon.
  S­a întors cu un tub lung, din care a scos o hartă. A întins­o pe masă şi 
i­a fixat colţurile, care se încăpăţânau să se îndoaie, cu ceştile noastre de cafea 
şi cu o scrumieră.
  — Iată, a spus, arătând nordul Rusiei de pe marea planisferă. Dacă 
această călătorie a existat cu adevărat, mesagerii voştri aveau în faţă mai multe
căi. Una, luând­o prin Mongolia şi Rusia, pentru a ajunge la strâmtoarea 
Bering, aşa cum aţi sugerat. La acea epocă, popoarele sumeriene construiseră 
deja nişte ambarcaţiuni îndeajuns de robuste ca să meargă de­a lungul rutei 
aisbergurilor şi să ajungă la Marea Beaufort, chiar dacă nimic nu dovedeşte că 
s­ar fi îndreptat vreodată într­acolo. Altă cale posibilă: trecând prin Norvegia, 
insulele Feroe şi Islanda, apoi, traversând sau înconjurând Groenlanda şi golful
Baffin, ar fi putut ajunge în Marea Beaufort. Cu condiţia să fi putut totuşi 
supravieţui temperaturilor polare, să se fi hrănit, pe drum, cu peşte şi să nu fi 
fost devoraţi ei înşişi de către urşi, totul este posibil.
  — Posibil sau plauzibil? A insistat Keira.
  — Eu am susţinut teza că astfel de călătorii au fost întreprinse, de către 
oameni de origine caucaziană, cu mai bine de douăzeci de mii de ani înaintea 
erei noastre. Am mai susţinut, de asemenea, că civilizaţia sumerienilor n­a 
apărut pe malurile Tigrului şi ale Eufratului, şi asta pur şi simplu, fiindcă ei 
învăţaseră să stocheze alacul11. Dar nimeni nu m­a crezut.
  — De ce îmi vorbiţi despre sumerieni? L­a întrebat Keira.
  — Pentru că această civilizaţie este una dintre primele, dacă nu chiar 
prima, care a inventat scrierea, una dintre primele care a creat un instrument 
ce le­a permis oamenilor să­şi noteze limba. Odată cu scrierea, sumerienii au 
inventat arhitectura şi au realizat nave demne de acest nume. Căutaţi dovezi 
că, în urmă cu câteva milenii, a avut loc o mare călătorie şi speraţi să daţi de 
ele ca prin farmec, semănate în calea dumneavoastră de vreun Degeţel? Sunteţi
de o naivitate dezolantă. Indiferent de ceea ce căutaţi cu adevărat, dacă acel 
lucru a existat, urmele i le veţi găsi în texte. Acum, vreţi să vă spun mai multe 
sau intenţionaţi să mă întrerupeţi din nou, ca să nu spuneţi nimic?
  Am luat mâna Keirei şi i­am strâns­o, implorând­o, în felul ăsta, să­l lase 
să­şi continue povestea.
  — Unii susţin că sumerienii au trecut la o viaţă sedentară, stabilindu­se 
pe malurile Tigrului şi ale Eufratului, pentru că, aici, alacul creştea din 
abundenţă, iar ei învăţaseră să stocheze această cereală. Îşi puteau pune la 
păstrare recoltele care aveau să­i hrănească în anotimpurile reci şi infertile; în 
felul acesta, nu mai erau siliţi să ducă o viaţă nomadă, pentru a­şi procura 
hrana zilnică. Este ceea ce vă explicam: trecerea la viaţa sedentară dovedeşte că
omul trece de la supravieţuire la viaţă. Şi, de îndată ce devine sedentar, începe 
să­şi îmbunătăţească traiul zilnic: acum şi numai acum încep civilizaţiile să 
evolueze. De îndată ce intervine un incident de ordin geografic sau climatic, 
care distruge această ordine, de îndată ce omul nu­şi mai găseşte pâinea 
zilnică, o porneşte iar la drum. Spuneţi­le cum vreţi, exoduri sau migraţii, ele 
reprezintă acelaşi zbucium, din acelaşi motiv: cel al eternei lupte pentru 
supravieţuirea speciei. Dar cunoştinţele sumerienilor erau deja mult prea 
dezvoltate pentru ca ei să fi fost doar nişte simpli fermieri ce trecuseră brusc la 
o existenţă sedentară. Eu am formulat o teorie conform căreia civilizaţia lor, 
remarcabil de evoluată, se născuse din reunirea mai multor grupuri de oameni,
fiecare fiind purtătorul propriei culturi. Unii veneau de pe subcontinentul 
indian, alţii sosiseră pe mare, plutind de­a lungul litoralului indian, iar al 
treilea grup venea, în sfârşit, din Asia Mică. Marea Azov, Marea Neagră, Marea 
Egee, Marea Mediterană, aceste mări nu erau deloc depărtate unele de altele, 
deşi nu comunicau între ele. Toate acele grupuri migratoare se uniseră pentru 
a pune bazele unei extraordinare civilizaţii. Dacă vreun popor a putut 
întreprinde călătoria despre care îmi vorbiţi, nu poate fi decât acesta! Şi, dacă 
lucrurile au stat aşa, atunci le­au şi povestit. Căutaţi tăbliţele pe care le­au 
scris sumerienii şi veţi avea dovada că ceea ce căutaţi există.
  — Am disociat tabla memoriilor…, a şoptit, abia auzit, Keira.
  — Ce spuneţi? A întrebat Thornsten.
  — Am găsit un text care începe cu fraza asta: Am disociat tabla 
memoriilor.
  — Ce text?
  — E o poveste lungă; dar textul a fost redactat în limba ge'ez, nu în 
sumeriană.
  — Dar proastă mai sunteţi! A tunat Thornsten, izbind cu pumnul în 
masă. Asta nu înseamnă că a fost transcris chiar în epoca acelei călătorii 
despre care vorbiţi. Aţi studiat sau ce mama dracu'? Istoriile se transmit din 
generaţie în generaţie, trec peste frontiere, popoarele le transformă şi şi le 
însuşesc. Oare nu ştiţi de numeroasele împrumuturi regăsite atât în Vechiul, 
cât şi în Noul Testament? Sunt fragmente de istorie furate de la alte civilizaţii 
mult mai vechi, pe care iudaismul şi, apoi, creştinismul şi le­au însuşit. 
Arhiepiscopul anglican James Ussher, primat al Irlandei, a publicat, între 1625
şi 1656, o cronologie care situa naşterea Universului în ziua de duminică, 23 
octombrie, a anului 4004 înainte de Hristos. Auzi tâmpenie! Dumnezeu a creat 
timpul, spaţiul, galaxiile, stelele, Soarele, Pământul şi animalele, bărbatul şi 
femeia, raiul şi iadul. Femeia a fost creată dintr­o coastă a bărbatului!
  Thornsten a izbucnit în râs. S­a ridicat să ia o sticlă de vin, a destupat­o, 
a umplut trei pahare şi le­a pus pe masă. L­a băut pe al lui dintr­o sorbitură şi 
şi­a turnat imediat altul.
  — Dacă aţi şti câţi cretini continuă să creadă că bărbaţii au cu o coastă 
mai puţin decât femeile, aţi râde toată noaptea… şi totuşi, fabula asta s­a 
inspirat dintr­un poem sumerian, este un simplu joc de cuvinte. Biblia este 
împănată cu astfel de împrumuturi, printre care faimosul potop şi arca lui Noe,
o altă poveste scrisă de sumerieni. Aşa că lăsaţi baltă popoarele Hypogeelor, 
sunteţi pe un drum greşit. În cel mai bun caz, acestea or fi avut rolul de 
elemente de legătură, de retransmisie; numai sumerienii ar fi putut concepe 
nişte ambarcaţiuni capabile de periplul despre care vorbiţi. Ei au inventat totul!
Egiptenii au copiat de la ei pe rupte: scrierea, din care s­au inspirat pentru 
hieroglifele lor, arta navală, ştiinţa de a construi oraşe din cărămidă… Dacă 
acea călătorie a avut loc cu adevărat, acolo a început! A afirmat Thornsten, 
arătând spre Eufrat.
  S­a ridicat şi s­a dus spre salon.
  — Staţi acolo, mă duc să caut ceva şi mă întorc.
  În scurtul moment în care am rămas singuri, în bucătărie, Keira s­a 
aplecat asupra hărţii şi a urmărit cu degetul parcursul fluviului. Apoi a zâmbit 
şi mi­a spus în şoaptă:
  — Shamalul aici ia naştere: exact în locul pe care ni l­a arătat Thornsten.
E ciudat, dacă stau să mă gândesc, că m­a gonit din Valea Omo, ca să ajung, în
cele din urmă, tot la el.
  — Bătaia din aripi a fluturelui…, am răspuns, dând din umeri. Ce­i 
drept, dacă Shamalul n­ar fi suflat, noi n­am fi fost aici.
  Thornsten a reapărut în bucătărie, aducând o altă hartă, care prezenta 
mai în detaliu emisfera nordică.
  — Care era poziţia reală a gheţarilor din acea epocă? Care căi erau 
închise, care se deschiseseră? Totul nu este decât o presupunere. Dar singurele
elemente care vă vor confirma teoria despre aceste călătorii vor fi dovezile, dacă 
nu despre punctul de sosire, atunci măcar despre locul în care s­au oprit 
mesagerii. Nimic nu ne spune că şi­ar fi atins ţinta.
  — Dacă aţi vrea să le găsiţi urmele, pe care dintre cele două căi aţi lua­o?
  — Mi­e teamă că n­au rămas deloc urme, doar dacă…
  — Doar dacă ce? Am întrebat.
  Era pentru prima oară când îmi îngăduiam să particip la conversaţie. 
Thornsten s­a întors spre mine, de parcă mi­ar fi remarcat prezenţa abia acum.
  — Mi­aţi pomenit de o primă călătorie până în China; cei care au ajuns 
aici şi­ar fi putut continua drumul spre Mongolia, iar, în cazul acesta, calea cea
mai logică ar fi fost către lacul Baikal. De acolo, ar fi fost de ajuns să se lase 
purtaţi de apele râului Angara, până la vărsarea lui în fluviul Enisei. Estuarul 
acestuia se află în Marea Kara.
  — Prin urmare, era fezabil! S­a entuziasmat Keira.
  — Vă sfătuiesc să vă duceţi la Moscova. Prezentaţi­vă la Societatea 
Arheologilor şi încercaţi să obţineţi adresa unui anume Vladenko Egorov. E un 
alcoolic bătrân, care cred că trăieşte, la fel ca mine, retras într­o cocioabă, pe 
undeva, pe lângă lacul Baikal. Îi spuneţi că v­am trimis eu şi, dându­i suta de 
dolari pe care i­o datorez de acum treizeci de ani, ar trebui să vă primească.
  Thornsten s­a scotocit prin buzunarele pantalonilor şi a scos o bancnotă 
de zece lire sterline, făcută ghemotoc.
  — Va trebui să mă împrumutaţi cu suta aia de dolari… Egorov este unul 
dintre puţinii arheologi ruşi încă în viaţă, cel puţin aşa sper, care a făcut 
cercetări subvenţionate de guvernul lui, într­o perioadă când totul era interzis. 
A condus câţiva ani Societatea Arheologică şi ştie mult mai multe decât a vrut 
vreodată să mărturisească. Pe vremea lui Hruşciov, nu era bine să străluceşti 
prea tare şi, încă şi mai puţin, să ai propriile teorii cu privire la originile 
popularei Maicii Patrii. Dacă săpăturile au scos la iveală urme ale trecerii unor 
populaţii migratoare pe lângă Marea Kara, în mileniul al IV­lea sau al V­lea, el a
fost informat. Nu­l văd decât pe el în stare să vă spună dacă sunteţi pe calea 
cea bună sau nu. Bun, acum s­a lăsat noaptea, a exclamat Thornsten, bătând 
din nou cu pumnul în masă. O să vă dau ceva de îmbrăcat, ca să nu vă îngheţe
toate alea, şi o să ieşim. Cerul este senin; de când mă tot uit la parşivele astea 
de stele, sunt câteva cărora aş vrea să le ştiu, în sfârşit, numele.
  A luat două hanorace din cuier şi ni le­a aruncat.
  — Puneţi­le pe voi! După ce terminăm, o să deschid nişte borcane cu 
heringi de­o să vă lingeţi pe degete!
  Promisiunile trebuie ţinute, cu atât mai mult atunci când eşti la capătul 
lumii şi singura fiinţă vie, cale de zece kilometri în jur, se plimbă pe lângă tine 
cu puşca încărcată.
  — Nu vă uitaţi la mine de parcă aş avea de gând să vă umplu dosul cu 
alice. Landul ăsta este un pământ sălbatic, nu ştii niciodată peste ce jivine poţi 
să dai în timpul nopţii. De altfel, să nu vă îndepărtaţi de mine. Hei, ia priviţi­o 
pe aia care sclipeşte acolo şi spuneţi­mi cum se numeşte!
  Ne­am plimbat mult pe afară. Din când în când, Thornsten întindea 
mâna şi­mi arăta o stea, o constelaţie sau chiar o nebuloasă, iar eu îi spuneam 
cum se numeşte. Nu mai era acelaşi om pe care îl întâlnisem la sfârşitul după­
amiezii.
  Heringii n­au avut gust prea rău, iar cartofii copţi în spuză le­au mai luat
din sărătură. În timpul cinei, Thornsten n­a slăbit­o pe Keira din ochi; probabil 
că de multă vreme nu­i mai intrase în casă o femeie atât de frumoasă, asta 
dacă mai primise vreuna seara, în acest loc îndepărtat de lume. Ceva mai 
târziu, în faţa şemineului, pe când degustam o tărie care ne­a ars cerul gurii şi 
beregata, Thornsten s­a plecat din nou asupra hărţii întinse pe covor şi i­a 
făcut semn Keirei să se aşeze alături de el, pe podea.
  — Spuneţi ce căutaţi cu adevărat!
  Keira nu i­a răspuns. Thornsten i­a luat mâinile. I­a privit palmele.
  — Pământul nu a fost blând cu ele.
  Şi le­a întors pe ale lui şi i le­a arătat Keirei.
  — Şi ele au săpat acum multă vreme.
  — În ce colţ al lumii aţi făcut săpături? L­a întrebat Keira.
  — Nu contează; a fost, cu adevărat, acum multă vreme.
  Seara, târziu, ne­a condus în hambar şi ne­a pus să urcăm în dubiţa lui. 
Ne­a lăsat la două sute de metri de ferma unde eram găzduiţi. Am intrat tiptil 
în camera noastră, la lumina unei brichete, pe care Thornsten ne­o vânduse cu 
o sută de dolari… şi nici o para în minus. Un vechi Zippo care valora pe puţin 
dublu, jurase el, urându­ne drum bun.
  Tocmai suflasem în lumânare şi încercam să­mi încălzesc picioarele în 
cearşafurile reci şi umede, când Keira s­a întors spre mine şi mi­a pus o 
întrebare ciudată.
  — Tu ţii minte să­i fi spus ceva despre popoarele Hypogeelor?
  — Nu ştiu, poate… de ce?
  — Pentru că, înainte de­a ne cere să­i plătim datoria pe care o are la 
vechiul lui prieten din Rusia, mi­a spus: „Lăsaţi baltă popoarele Hypogeelor, 
sunteţi pe un drum greşit”. Îmi tot repet în minte conversaţia avută cu el şi 
sunt aproape sigură că nu i­am pomenit de ele niciodată.
  — Probabil că ai făcut­o fără să­ţi dai seama. Aţi trăncănit mult amândoi.
  — Te­ai plictisit?
  — Nu, câtuşi de puţin, e un tip ciudat, destul de pasionant. Ceea ce aş fi 
vrut eu să ştiu este de ce s­a exilat un olandez pe o insulă atât de îndepărtată, 
din nordul Scoţiei.
  — şi eu. Ar fi trebuit să­l întrebăm.
  — Nu sunt prea sigur că ne­ar fi răspuns.
  Keira s­a înfiorat şi s­a ghemuit la pieptul meu. Mă gândeam la 
întrebarea ei. Degeaba treceam în revistă conversaţia pe care o avusese cu 
Thornsten, că nu­mi aminteam deloc de vreun moment în care să­i fi vorbit 
despre popoarele Hypogeelor. Dar întrebarea părea să n­o mai tulbure. 
Respiraţia îi era liniştită. Adormise.
  Paris.
  Ivory se plimba pe chei. În preajma unei sălcii înalte, a zărit o bancă. S­a 
dus la ea şi s­a aşezat. De­a lungul Senei, sufla un vânt rece. Bătrânul profesor
şi­a ridicat gulerul paltonului şi şi­a frecat braţele. În buzunar, a început să­i 
vibreze telefonul mobil. Aşteptase acest apel toată seara.
  — S­a făcut!
  — Te­au găsit uşor?
  — O fi prietena dumitale o arheologă strălucită şi plină de merite, dar, 
dacă mai aşteptam mult după ăştia doi, venea primăvara. Până la urmă, le­am 
ieşit eu în cale…
  — Cum s­au desfăşurat lucrurile?
  — Exact aşa cum mi­ai cerut.
  — Şi nu ştii…
  — Dacă i­am convins? Da, cred că da.
  — Îţi mulţumesc, Thornsten.
  — N­ai de ce. Acum, consider că suntem chit.
  — Nu ţi­am spus niciodată că mi­ai datora ceva.
  — Ivory, mi­ai salvat viaţa. Visam de multă vreme să­mi achit această 
datorie faţă de dumneata. Existenţa mea n­a fost veselă chiar în fiecare zi a 
acestui exil forţat, dar, oricum, a fost mai puţin plicticoasă decât la cimitir.
  — Ei, hai, Thornsten, n­are rost să mai vorbim despre toate astea.
  — Oh, ba da. Încă n­am terminat, aşa că o să mă asculţi până la capăt. 
M­ai scăpat din ghearele tipilor care voiau să­mi pună pielea pe băţ atunci când
am găsit blestemata aia de pietricică, în Amazonia. M­ai salvat dintr­un atentat,
la Geneva. Dacă nu m­ai fi prevenit, dacă nu m­ai fi ajutat să mă dau la fund…
  — Asta­i o poveste veche, l­a întrerupt, cu glasul trist, Ivory.
  — Nu­i chiar aşa; altfel, nu mi­ai fi trimis oiţele alea rătăcite, ca să le 
îndrum spre calea cea bună. Dar ai cântărit bine la ce riscuri îi expui? Îi trimiţi 
la abator şi o ştii prea bine. Cei care şi­au dat atâta osteneală ca să mă omoare 
vor face şi cu ei la fel, dacă se apropie prea mult de ţintă. M­ai făcut complicele 
dumitale şi, de când m­am despărţit de ei, am inima strânsă.
  — N­o să li se întâmple nimic, te asigur, vremurile s­au schimbat.
  — Ah, da? Atunci, eu de ce zac aici? Şi, după ce vei obţine ceea ce 
doreşti, îi vei ajuta şi pe ei să­şi schimbe identitatea? Şi ei vor trebui să se 
îngroape într­o gaură pierdută, ca să nu poată fi regăsiţi niciodată? Ăsta ţi­e 
planul? Orice ai fi făcut pentru mine, în trecut, acum suntem chit, asta­i tot ce 
voiam să­ţi spun. Nu­ţi mai datorez nimic.
  În receptor, s­a auzit un declic: Thornsten pusese capăt convorbirii. Ivory
a oftat şi şi­a aruncat telefonul în Sena.
  Londra.
  După ce ne­am întors la Londra, a trebuit să aşteptăm câteva zile vizele 
pentru Rusia. Cecul reprezentând lichidarea, oferit cu generozitate de consiliul 
de administraţie, avea meritul de a­mi fi permis să finanţez această călătorie. 
Keira îşi petrecea majoritatea timpului la biblioteca mare a Academiei. 
Mulţumită lui Walter, îmi păstrasem legitimaţia de intrare. Treaba mea consta 
mai ales în a căuta pe rafturi lucrările pe care mi le cerea ea şi a le pune la loc 
după ce nu­i mai trebuiau. Începeam să mă plictisesc de moarte. Într­o după­
amiază, am luat o pauză şi m­am instalat în faţa computerului, pentru a 
restabili legătura cu cei doi prieteni cărora nu le mai dădusem de multă vreme 
veşti. I­am trimis lui Erwan un mesaj enigmistic. Ştiam că, descoperindu­l, la 
prima aruncătură de ochi asupra adresei mele, avea să izbucnească într­un 
potop de ocări. Probabil că avea să refuze să­l citească, dar, până la căderea 
serii, curiozitatea ar fi biruit. Şi­ar fi deschis din nou calculatorul, iar firea lui l­
ar fi împins să reflecteze asupra întrebării pe care i­o puneam.
  După ce am apăsat pe tasta „send”, mi­am luat mobilul şi l­am sunat pe 
Martyn, la observatorul Jodrell.
  Am fost uimit de răceala cu care mi­a răspuns. Felul în care îmi vorbea 
nu­i semăna deloc. Cu o voce care se silea să fie oarecum amabilă, mi­a spus 
că are mult de lucru şi aproape că mi­a închis telefonul în nas. Conversaţia 
asta rece mi­a lăsat o impresie urâtă. Cu Martyn avusesem întotdeauna 
raporturi cordiale, deseori chiar complice, şi nu­i puteam înţelege atitudinea. 
Poate că avea probleme personale şi nu voia să le împărtăşească.
  Pe la ora 17, după ce mi­am triat corespondenţa şi mi­am plătit facturile 
întârziate, i­am dus vecinei o cutie cu bomboane de ciocolată, ca să­i 
mulţumesc pentru serviciile pe care mi le făcea cât era anul de lung, şi m­am 
hotărât să dau o raită la băcănia din colţ, ca să­mi umplu frigiderul.
  Tocmai treceam pe la diversele raioane ale autoservirii, când patronul 
magazinului s­a apropiat de mine sub pretextul că pune nişte conserve pe un 
raft.
  — Nu vă întoarceţi imediat; pe trotuarul din faţă e un tip care nu vă 
scapă din ochi.
  — Poftim?
  — Nu e prima oară, l­am remarcat şi când aţi venit data trecută. Nu ştiu 
în ce belea v­aţi băgat, dar ascultaţi­mă pe mine, ăsta e Canada Dry.
  — Ce înseamnă?
  — Are aerul unui gabor, comportamentul unui gabor, dar nu e aşa ceva, 
credeţi­mă. Tipii de soiul ăsta sunt sută­n sută nişte lepădături.
  — De unde ştiţi?
  — Am nişte veri băgaţi după gratii, nimic rău, trafic de mărfuri căzute, 
printr­o întâmplare nefericită, din camioane.
  — Cred că vă înşelaţi, i­am spus, privind peste umărul lui.
  — Cum vreţi, dar, dacă vă răzgândiţi, depozitul meu din fundul 
magazinului este deschis. Are o uşă care dă în curte. De acolo, puteţi trece prin
clădirea vecină şi ieşiţi în strada din spate.
  — Sunteţi foarte amabil.
  — Vă faceţi cumpărăturile de atâta vreme aici… m­ar necăji să pierd un 
client fidel.
  Comerciantul s­a întors în spatele tejghelei. Făcându­mă că plouă, m­am 
apropiat de un turnichet de lângă vitrină, am ales un ziar şi am profitat de 
ocazie ca să arunc o privire în stradă. Patronul magazinului nu greşea, la 
volanul unei maşini parcate lângă trotuarul din faţă, stătea un bărbat care 
părea să mă supravegheze. Am hotărât să mă lămuresc. Am ieşit şi m­am dus 
drept spre el. În timp ce traversam, am auzit motorul huruind, iar maşina a 
demarat în trombă.
  De cealaltă parte a străzii, patronul autoservirii mă privea dând din 
umeri. M­am întors să plătesc cumpărăturile.
  — Trebuie să mărturisesc că e destul de ciudat, i­am spus, întinzându­i 
cartea de credit.
  — Aţi făcut ceva ilegal în ultimul timp? M­a întrebat.
  Întrebarea mi s­a părut destul de nelalocul ei, dar îmi fusese pusă cu 
atâta bunăvoinţă, încât nu m­am simţit deloc ofensat.
  — După câte ştiu eu, nu, i­am răspuns.
  — Ar trebui să lăsaţi cumpărăturile şi să­i daţi bice spre casă.
  — De ce?
  — Mi se pare că puşlamaua asta ţine de şase, asigură acoperirea cuiva.
  — Ce acoperire?
  — Cât timp sunteţi aici, ăştia sunt siguri că nu vă aflaţi în altă parte, 
dacă pricepeţi ce vreau să spun.
  — Şi unde să nu mă aflu?
  — La dumneavoastră acasă, de exemplu.
  — Credeţi că…?
  — Că, dacă mai pălăvrăgiţi mult, o să ajungeţi prea târziu? Fără nici o 
îndoială!
  Mi­am luat sacoşa cu provizii şi am plecat în goana mare. Casa era aşa 
cum o lăsasem, uşa nu purta nici o urmă de efracţie, iar înăuntru n­am găsit 
nimic care să sprijine presupunerile băcanului. Mi­am lăsat cumpărăturile în 
bucătărie şi am alergat la Academie, s­o iau pe Keira.
  Keira se întindea, căscând, şi se freca la ochi, semn că lucrase toată ziua.
A închis cartea pe care o studia şi s­a dus s­o pună la locul ei din raft. A ieşit 
din bibliotecă, a trecut pe la Walter, ca să­i spună la revedere şi apoi s­a 
îndreptat spre metrou.
  Cer cenuşiu, burniţă, trotuare strălucitoare. O adevărată seară de iarnă 
londoneză. Circulaţia era îngrozitoare. Patruzeci şi cinci de minute în 
ambuteiaje, până să ajung la destinaţie, şi încă zece, ca să­mi găsesc un loc de 
staţionare. Tocmai încuiam portiera, când l­am văzut pe Walter ieşind din 
Academie. Şi el m­a zărit, aşa că a traversat strada şi a venit spre mine.
  — Ai timp să luăm un păhărel? M­a întrebat.
  — Lasă­mă s­o iau pe Keira de la bibliotecă şi venim după tine, la pub.
  — Ah, mă cam îndoiesc. Ea a plecat acum o jumătate de oră, poate chiar 
mai de mult.
  — Eşti sigur?
  — A venit să­mi spună la revedere şi am mai stat de vorbă câteva clipe în 
biroul meu. Ei, cum rămâne cu berea?
  M­am uitat la ceas, era cea mai proastă oră la care puteai traversa 
Londra. De îndată ce aveam să fiu într­un loc mai ferit, trebuia s­o sun pe 
Keira, ca să­i spun că mai întârzii.
  Pubul era arhiplin; ca să ajungă la bar, Walter şi­a croit drumul cu 
coatele. A comandat două halbe şi mi­a întins una peste umerii unui bărbat 
care izbutise să se fofileze între noi. Apoi m­a tras spre fundul sălii, unde 
tocmai se elibera o masă. Ne­am aşezat, într­o hărmălaie greu de suportat.
  — Ei, cum e cu mica voastră călătorie în Scoţia? A fost bine? A ţipat 
Walter.
  — Formidabil… dacă­ţi plac heringii. Eu crezusem că, la Atacama, era 
frig, dar atmosfera din Yell este şi mai îngheţată! Ca să nu vorbesc de 
umezeală!
  — Aţi găsit ceea ce căutaţi?
  — Keira părea entuziasmată. E ceva, nu? Dar mi­e teamă că, în curând, 
va trebui să plecăm din nou.
  — Până la urmă, povestea asta o să vă aducă la sapă de lemn, a zbierat 
Walter.
  — Ne­a şi adus!
  Mobilul îmi vibra în fundul buzunarului. L­am luat şi mi l­am pus la 
ureche.
  — Tu mi­ai scotocit prin lucruri? M­a întrebat Keira, cu un glas care abia
se auzea.
  — Nu, bineînţeles, de ce să fi făcut aşa ceva?
  — Nu mi­ai desfăcut tu sacul? Eşti sigur? A şoptit ea.
  — M­ai mai întrebat o dată, răspunsul meu este tot nu.
  — Ai lăsat lumina aprinsă în cameră?
  — Nu, nici asta. Vreau să ştiu ce se întâmplă!
  — Cred că nu mai sunt singură în casă…
  Brusc, mi­a îngheţat sângele în vine.
  — Keira, ieşi afară! Am urlat. Şterge­o imediat, fugi la băcănia din colţul 
străzii Old Brompton şi nu te mişca de acolo până nu vin eu! Ai auzit? Keira, ai 
auzit?
  Convorbirea se întrerupsese. Până să înţeleagă Walter ce se petrece, eu 
traversasem sala, îmbrâncind orice îmi stătea în cale, şi mă năpustisem în 
stradă, unde un taxi era prins în ambuteiaj, iar o motocicletă se pregătea să­l 
depăşească. M­am azvârlit aproape sub roţile acesteia şi l­am silit pe 
motociclist să se oprească. I­am explicat să era o chestiune de viaţă şi de 
moarte şi i­am promis că­l despăgubesc, dacă mă duce imediat la intersecţia 
străzii Old Brompton cu Cresswell Garden. El mi­a spus să urc în şa, a băgat în
viteză şi a pornit.
  Străzile defilau într­un ritm drăcesc. Old Marylebone, Edgware Road, 
Marble Arch, piaţa circulară era neagră de lume, autobuzele şi taxiurile păreau 
piesele unui joc de domino imposibil de descâlcit. Motociclistul meu s­a urcat 
pe trotuar; nu prea avusesem ocazia să merg pe motocicletă, dar încercam să­l 
imit, înclinându­mă în aceeaşi parte când lua virajele. Trecuseră zece minute 
dintr­o cursă ce părea interminabilă; am traversat Hyde Park, pe sub şiroaiele 
de ploaie, am luat­o pe Carriage Drive, printre două şiruri de maşini pe care le 
atingeam uneori cu genunchii. Serpentine, Exhibition Road, piaţa circulară din 
dreptul staţiei de metrou South Kensington; se zărea, în fine, Old Brompton, 
încă şi mai aglomerată decât străzile de până acum. La intersecţia cu Queens 
Gate Maws, motociclistul a accelerat şi mai tare, trecând exact când stopul se 
schimba de la galben la roşu. O camionetă se grăbise să pornească înainte de a
avea verde, iar tamponarea părea inevitabilă. Motocicleta s­a culcat pe o parte, 
pilotul ei s­a agăţat de ghidon, iar eu m­am dus învârtindu­mă pe spate, ca o 
sfârlează, drept spre trotuar, într­o străfulgerare, am văzut, ca prin vis, feţele 
înlemnite ale trecătorilor, martori înspăimântaţi ai scenei. Din fericire, m­am 
oprit, fără să mă izbesc prea tare, în pneurile unui camion care staţiona. 
Scuturat, dar nevătămat, m­am sculat de jos; motociclistul era deja pe picioare 
şi se căznea să­şi ridice motorul. M­am oprit doar cât să­i fac un semn de 
mulţumire. Până la străduţa mea, mai aveam vreo sută de metri, ca popa. Am 
început să ţip la oameni, să se dea deoparte, am îmbrâncit un cuplu care m­a 
acoperit de ocări. În sfârşit, am zărit băcănia şi m­am rugat la Dumnezeu să o 
găsesc pe Keira acolo.
  Când am apărut în magazin, patronul a tresărit: eram lac de apă, gâfâind
şi a trebuit să repet de două ori ceea ce întrebam, ca să mă fac înţeles. 
Răspunsul lui era inutil. În fundul prăvăliei nu era decât o clientă; am alergat 
la ea şi am luat­o, cu tandreţe, în braţe. Tânăra a ţipat şi mi­a tras două sau 
chiar trei palme zdravene, n­am avut timp să le număr. Patronul a ridicat 
receptorul telefonului şi, în timp ce ieşeam din prăvălie, i­am strigat să trimită 
cât mai repede poliţia în Cresswell Place, numărul 24.
  Am găsit­o pe Keira stând pe parapet, în faţa uşii.
  — Ce ai? Obrajii îţi sunt ca para focului, ai căzut? M­a întrebat ea.
  — Peste cineva care semăna cu tine… din spate, i­am răspuns.
  — Sacoul îţi este complet sfâşiat, ce ai păţit?
  — Asta voiam să te întreb şi eu.
  — Mi­e teamă că, în lipsa noastră, am avut o vizită, a spus Keira. Mi­am 
găsit sacul desfăcut, în salon; când am intrat, hoţul încă mai era în casă, am 
auzit paşi la etaj.
  — L­ai văzut plecând?
  O maşină de poliţie a oprit în dreptul nostru; din ea au coborât doi 
poliţişti. Le­am explicat că aveam toate motivele să credem că, în casă, era un 
hoţ. Ei ne­au ordonat să stăm deoparte şi au intrat să cerceteze locul.
  După câteva minute, au ieşit nedumeriţi. Dacă fusese vreun hoţ, probabil
că fugise prin grădină. În căsuţele astea vechi, etajul întâi nu este prea înalt, 
iar iarba deasă de sub ferestre amortizează căderea. M­am gândit din nou la 
clanţa pe care tot nu o reparasem. Hoţul trebuie să fi intrat prin dos.
  Acum, eram nevoiţi să facem inventarul lucrurilor furate şi să depun o 
plângere la comisariat. Poliţiştii au promis că vor cerceta prin împrejurimi şi mă
vor ţine la curent, dacă arestează pe cineva.
  Am inspectat, împreună cu Keira, fiecare încăpere. Colecţia mea de 
aparate fotografice era neatinsă, portofelul pe care îl lăsam întotdeauna într­o 
cupă, la intrare, era la locul lui, nu fusese deranjat nimic. În timp ce îmi 
verificam camera, Keira m­a strigat de la parter.
  — Uşa dinspre grădină are zăvorul pus, mi­a spus ea. Am închis­o chiar 
eu, aseară. Şi, atunci, cum a intrat tipul ăla?
  — Eşti sigură că a fost cineva?
  — Dacă în casa ta nu sunt stafii, atunci sunt sigură.
  — Şi, atunci, cum a intrat hoţul ăsta misterios?
  — Dar n­am nici cea mai vagă idee, Adrian!
  I­am promis Keirei că nimic nu ne va mai tulbura cina de îndrăgostiţi, de 
care, în ajun, nu avuseserăm parte.
  Important era că nu se întâmplase nimic. Dar eram îngrijorat. Asta era o 
reminiscenţă a păţaniilor noastre din China. L­am sunat pe Walter, ca să­i 
împărtăşesc grija mea, dar telefonul lui era ocupat.
  Amsterdam.
  De fiecare dată când trecea prin marea sală a Palatului Dam, Vackeers se
minuna de frumuseţea planisferelor gravate în pardoseala de marmură, deşi 
preferinţa lui se îndrepta spre al treilea desen, cel care reprezenta o gigantică 
hartă a stelelor. După ce a ieşit în stradă, a traversat piaţa. Se lăsase seara, 
felinarele se aprinseseră, iar apele calme din canalele oraşului le reflectau 
haloul. Pentru a ajunge acasă, Vackeers o lua pe Hoogstraat. În dreptul 
numărului 22, pe trotuar, era parcată o motocicletă puternică. O femeie care 
împingea un landou i­a zâmbit; Vackeers i­a întors zâmbetul şi şi­a văzut de 
drum.
  Motociclistul şi­a coborât viziera, pasagerul lui, de asemenea. Motorul a 
mugit, iar motocicleta a ţâşnit pe aleea paralelă.
  Doi tineri îndrăgostiţi se strângeau în braţe, rezemaţi de un copac. O 
camionetă oprită pe banda a doua bloca circulaţia. Doar bicicletele reuşeau să 
se strecoare pe acolo.
  Pasagerul de pe şaua motocicletei şi­a apucat măciuca ascunsă în 
mâneca bluzonului.
  Tânăra care împingea landoul s­a întors, îndrăgostiţii şi­au întrerupt 
sărutul.
  Vackeers tocmai traversa un pod, când a simţit, deodată, o arsură 
cumplită în mijlocul spatelui. I s­a tăiat respiraţia: aerul nu­i mai intra în 
plămâni. Căzut în genunchi, a încercat să se agate de un felinar, dar s­a 
prăbuşit cu faţa la pământ. În gură, a simţit gustul sângelui şi s­a gândit că, în
cădere, şi­o fi muşcat limba. Nu suferise niciodată în asemenea hal. La fiecare 
respiraţie, aerul îi ardea plămânii. Rinichii zdrobiţi îi sângerau din abundenţă, 
hemoragia internă îi presa inima tot mai mult, cu fiecare secundă.
  Era înconjurat de o tăcere stranie. A reuşit să­şi adune slabele puteri 
care­i mai rămăseseră şi a ridicat capul. Nişte trecători alergau spre el, să­l 
ajute; în depărtare, a auzit o sirenă urlând.
  Femeia cu landoul nu mai era acolo. Îndrăgostiţii dispăruseră, pasagerul 
din spatele motocicletei i­a făcut un gest neruşinat, după care motorul s­a făcut
nevăzut după colţul străzii.
  Vackeers şi­a scos mobilul din buzunar. A apăsat o tastă, şi­a apropiat 
anevoie aparatul de ureche şi a lăsat un mesaj pe robotul lui Ivory.
  „Eu sunt, a şoptit, mi­e teamă că amicul nostru englez n­a apreciat deloc 
festa pe care i­am jucat­o.”
  Un acces de tuse l­a împiedicat să mai continue. Din gură, îi curgea 
sânge; îi simţea căldura, iar lucrul ăsta îi făcea bine. Îi era frig, durerea devenea
tot mai ascuţită. Vackeers a făcut o grimasă.
  „Din păcate, nu vom mai putea juca împreună; asta o să­mi lipsească, 
dragul meu, sper că şi dumitale.”
  Un nou acces de tuse, o nouă arsură insuportabilă. Telefonul îi aluneca 
dintre degete. L­a prins în ultima clipă.
  „Mă bucur de micul cadou pe care ţi l­am făcut când ne­am văzut ultima 
oară, foloseşte­te de el cât mai bine. O să­mi lipseşti, vechiul meu prieten, chiar
mai mult decât partidele noastre. Fii cât se poate de prudent şi ai grijă de 
dumneata.”
  Vackeers simţea că îl lasă puterile. A şters numărul pe care îl formase. 
Mâna i s­a desfăcut încet; n­a mai văzut şi n­a mai auzit nimic. Capul i­a căzut 
din nou pe asfalt.
  Paris.
  Ivory se întorsese acasă după o reprezentaţie teatrală care îl plictisise de 
moarte. Şi­a agăţat paltonul în vestibul şi s­a dus să caute, în frigider, ceva de 
ronţăit. A scos o farfurie cu fructe, şi­a turnat un pahar de vin şi s­a dus în 
salon. S­a aşezat pe canapea, şi­a desfăcut şireturile pantofilor şi şi­a întins 
picioarele, care îl dureau. A căutat telecomanda televizorului şi a observat mica 
diodă care clipea pe robotul telefonic. Intrigat, s­a ridicat şi a apăsat pe o tastă. 
A recunoscut imediat vocea unui vechi prieten.
  La sfârşitul mesajului, Ivory a simţit că i se înmoaie picioarele. S­a agăţat
de bibliotecă, trântind câteva cărţi vechi, care au căzut pe parchetul ceruit. Şi­a
recăpătat echilibrul şi a strâns din dinţi cât a putut de tare. Zadarnic: lacrimile 
i se rostogoleau pe obraji. Ţinându­se în continuare de bibliotecă, a încercat să 
şi le şteargă cu dosul mâinii, dar hohotele de plâns care îl zguduiau nu­i 
îngăduiau.
  A luat un vechi tratat de astronomie şi l­a deschis, ca să se uite la pagina
de gardă, unde era reprodusă, în filigran, o hartă a stelelor, datând din secolul 
al XVII­lea. A recitit dedicaţia scrisă acolo.
  Ştiu că această lucrare o să­ţi placă. Din ea nu lipseşte nimic; aici ai să 
găseşti totul, chiar şi mărturia prieteniei noastre.
  Al dumitale devotat partener de şah, Vackeers.
  În zori, Ivory şi­a făcut valiza, a închis uşa casei şi s­a dus la gară, ca să 
prindă primul tren spre Amsterdam.
  Londra.
  De dimineaţă, m­a sunat agenţia. Vizele noastre erau gata, în sfârşit; mă 
puteam duce să iau paşapoartele. Keira dormea adânc. Am hotărât să plec la 
agenţie şi să iau din drum lapte şi pâine proaspătă. Era frig, pietrele de pavaj 
din Cresswell Place erau alunecoase. Ajungând la colţul străzii, i­am făcut un 
mic semn băcanului. El mi­a întors salutul, făcându­mi cu ochiul. Tocmai 
atunci mi­a sunat telefonul: Keira probabil că nu citise bileţelul pe care i­l 
lăsasem în bucătărie. Spre mare mea uimire, am auzit vocea lui Martyn.
  — Îmi pare tare rău pentru data trecută, mi­a spus el.
  — Să nu­ţi pară. Numai că am fost îngrijorat. Nu ştiam ce ai păţit de erai 
atât de prost dispus.
  — Era să­mi pierd serviciul, Adrian. Din cauza ta, mă rog, din cauza 
vizitei tale la observator şi a cercetărilor pe care le­am făcut pentru tine, cu 
echipamentul de care dispunem la Jodrell.
  — Ce tot spui?
  — Sub pretextul că am lăsat să intre o persoană care nu făcea parte din 
personal – e vorba despre prietenul tău Walter – ăia m­au ameninţat că mă dau
afară, invocând o greşeală profesională gravă.
  — Care „ăia”?
  — Cei care finanţează observatorul, guvernul!
  — Ei, Martyn, vizita asta a fost absolut fără nici o importanţă şi, apoi, şi 
Walter, şi eu suntem membri ai Academiei, chestia asta n­are nici un sens!
  — Ba da, Adrian. De­aia am lăsat să treacă atâta timp până te­am sunat 
şi tot de­aia îţi vorbesc dintr­o cabină. Mi­au spus foarte clar că, de acum 
înainte, nu mai am voie să răspund nici chiar la cea mai mică solicitare a ta şi 
că accesul în localul nostru îţi este strict interzis. N­am aflat de concedierea ta 
decât ieri. Nu ştiu ce­oi fi învârtit tu, dar, fir­ar să fie, Adrian, un tip ca tine nu 
poate fi mătrăşit chiar aşa. Te pomeneşti că şi cariera mea atârnă de un fir de 
păr, dacă tu, care eşti de zeci de ori mai competent decât mine, ai păţit­o!
  — Martyn, eşti foarte drăguţ şi mă flatezi mult prea mult, dar… ca să te 
liniştesc, eşti singurul care crede asta. Nu ştiu ce se întâmplă, nu mi s­a spus 
că aş fi concediat, ci că, pentru moment, mi­am pierdut titularizarea.
  — Deschide ochii, Adrian. Ăia te­au dat, pur şi simplu, afară. Am primit 
două mesaje în legătură cu tine: nu mai am voie să vorbesc cu tine nici măcar 
la telefon, superiorii noştri şi­au pierdut minţile.
  — Când mănânci friptură în fiecare duminică şi fish and chips tot anul, 
este inevitabil, i­am răspuns pe un ton glumeţ.
  — Adrian, nu e nimic de râs, ce­o să se întâmple cu tine?
  — Martyn, nu fi îngrijorat. N­am nici o ofertă de serviciu, iar banii mei de 
la bancă aproape că s­au evaporat, dar, de câtva timp, mă trezesc lângă femeia 
pe care o iubesc şi care mă surprinde, mă face să râd, mă zguduie şi mă 
pasionează, entuziasmul ei mă fascinează cât e ziua de lungă, iar seara, când 
se dezbracă, mă face… cum să­ţi spun… mă emoţionează la culme. După cum 
vezi, nu sunt de plâns şi, fără să fac pe nebunul, îţi spun, cu toată sinceritatea,
că n­am fost în viaţa mea atât de fericit.
  — Adrian, mă bucur pentru tine. Îţi sunt prieten şi mă simt vinovat că 
am cedat în faţa presiunilor, rupând orice legătură cu tine. Înţelege­mă, nu­mi 
pot pierde locul de muncă; diseară, pe mine nu mă aşteaptă nimeni în pat, iar 
pasiunea pentru profesia mea e singura care mă însoţeşte în viaţă. Dacă ai să 
simţi vreodată nevoia să vorbim, lasă­mi la birou un mesaj semnat Gilligan şi te
sun eu de îndată ce am să pot.
  — Cine e Gilligan ăsta?
  — Câinele meu, un minunat baset de Artois. Din păcate, anul trecut a 
trebuit să­l eutanasiez. Pe curând, Adrian.
  Tocmai închisesem, după conversaţia asta care mă făcuse să cad pe 
gânduri, când am auzit un glas din spatele meu. Am tresărit.
  — Crezi cu adevărat tot ce ai spus despre mine?
  M­am întors şi am văzut­o pe Keira. Îmi luase iar un pulover, iar pe 
umeri îşi pusese tot paltonul meu.
  — Ţi­am găsit biletul în bucătărie şi mi­a venit s­o pornesc după tine, 
spre agenţie, ca să mă duci într­un loc unde să luăm micul dejun. În frigiderul 
tău sunt numai legume şi, să mănânci dovlecei la micul dejun… Discuţia părea
să te fi absorbit cu totul, aşa că m­am apropiat tiptil, ca să te prind pălăvrăgind
cu amanta ta.
  Am tras­o spre o cafenea care servea nişte cornuri delicioase. 
Paşapoartele n­aveau decât să aştepte.
  — Carevasăzică, seara, când mă dezbrac, ţi se scoală?
  — Tu n­ai cu ce să te îmbraci, ori au hainele mele o chestie care te atrage
în mod deosebit?
  — Cu cine vorbeai atât de amănunţit despre mine?
  — Cu un vechi prieten. Ştiu că ţi se pare ciudat, dar, de fapt, el era 
îngrijorat fiindcă mi­am pierdut locul de muncă.
  Am intrat în cafenea şi, în timp ce Keira se îndopa cu al doilea corn cu 
migdale, m­am întrebat dacă era înţelept să­i împărtăşesc neliniştile mele. 
Nelinişti care n­aveau nici o legătură cu situaţia mea profesională.
  În trei zile, aveam să zburăm spre Moscova, iar ideea de a părăsi Londra 
nu­mi displăcea câtuşi de puţin.
  Amsterdam.
  În acea dimineaţă, la cimitir, în urma dricului ce transporta un sicriu 
lăcuit, nu era, la drept vorbind, aproape nimeni. Un bărbat şi o femeie păşeau 
încet în urma vehiculului. La mormânt, nu aştepta nici un preot care să 
slujească. Patru lucrători municipali au coborât sicriul, cu ajutorul unor funii 
lungi. Când acesta a atins fundul gropii, femeia a aruncat un trandafir alb şi 
un pumn de pământ. Bărbatul care o însoţea a făcut la fel. Apoi, cei doi s­au 
salutat şi au pornit în direcţii opuse.
  Londra.
  Sir Ashton a adunat fotografiile aliniate pe biroul lui. Le­a băgat într­un 
plic şi a închis dosarul.
  — Isabel, eşti foarte frumoasă în pozele astea. Doliul te prinde de 
minune.
  — Ivory nu s­a lăsat păcălit.
  — Sper. De altfel, ăsta a fost un mesaj pentru el.
  — Nu ştiu dacă ai…
  — V­am cerut să alegeţi între Vackeers şi cei doi tineri. L­aţi ales pe 
moşneag! Nu­mi veni, acum, cu reproşuri.
  — Era chiar atât de necesar?
  — Nici măcar nu înţeleg de ce­ţi mai pui întrebări! Oare sunt singurul 
care îşi dă seama, cu adevărat, de consecinţele actelor sale? Îţi închipui ce s­ar 
întâmpla dacă protejaţii lui şi­ar atinge ţinta? Crezi că miza acestui joc nu 
merită să­i fie sacrificaţi ultimii ani de viaţă ai unui moş?
  — Ştiu, Ashton, mi­ai spus deja.
  — Isabel, eu nu sunt un bătrân nebun şi însetat de sânge, dar, când 
raţiunile de stat îmi impun un lucru, nu stau pe gânduri. Niciunul dintre noi – 
nici chiar tu – nu şovăie. Decizia pe care am luat­o poate că va salva o mulţime 
de vieţi, începând cu ale celor doi exploratori, dacă Ivory se hotărăşte, în cele 
din urmă, să renunţe. Isabel, nu te uita aşa la mine, n­am acţionat niciodată 
decât în interesul majorităţii, cariera mea poate că n­o să­mi deschidă porţile 
raiului, dar…
  — Te rog, Ashton, nu fi sarcastic, nu astăzi. Ţineam sincer la Vackeers.
  — Şi eu îl apreciam, chiar dacă ne mai luam la harţă. Îl respectam şi sper
ca acest sacrificiu, care mă costă la fel cum te costă şi pe tine, să dea 
rezultatele scontate.
  — Ivory părea distrus ieri­dimineaţă, nu l­am mai văzut niciodată în 
halul ăla, a îmbătrânit cu zece ani într­o singură noapte.
  — Bine­ar fi dacă ar mai îmbătrâni cu încă zece şi ar da ortul popii. Ne­ar
pica numai bine.
  — Atunci, de ce nu l­ai sacrificat pe el, în loc să te legi de Vackeers?
  — Am motivele mele!
  — Nu­mi spune că a reuşit să se protejeze de tine! Credeam că eşti 
imposibil de atins!
  — Dacă Ivory ar deceda, arheologa aia ar fi şi mai îndârjită. Este prea 
impetuoasă şi prea isteaţă ca să creadă că ar fi fost un accident. Nu, sunt sigur
că aţi făcut cea mai bună alegere, am scos din joc pionul care trebuia; dar, vă 
previn: dacă desfăşurarea evenimentelor nu vă va dreptate, dacă aceste 
cercetări vor continua, nu e nevoie să vă spun cine vor fi cei doi pe care îi vom 
lua la ochi.
  — Sunt sigură că Ivory a înţeles mesajul, a oftat Isabel.
  — În caz contrar, vei fi prima avertizată, eşti singura căreia încă îi mai 
acordă încredere.
  — Micul nostru număr de la Madrid a fost bine pus la punct.
  — Ţi­am permis să ajungi la conducerea consiliului, aşa că­mi datorai 
asta.
  — N­am acţionat din recunoştinţă faţă de tine, Ashton, ci pentru că ţi­am
împărtăşit punctul de vedere. Este prea devreme ca să afle lumea, mult prea 
devreme. Nu suntem pregătiţi.
  Isabel şi­a luat geanta şi s­a îndreptat spre uşă.
  — Trebuie să recuperăm fragmentul care ne aparţine? A întrebat înainte 
de a ieşi.
  — Nu, este perfect protejat acolo unde se află, poate chiar şi mai mult 
acum, că Vackeers e mort. Şi, pe urmă, nimeni n­ar şti cum să ajungă la el, 
ceea ce şi doream. Bătrânul şi­a luat secretul în mormânt, iar asta e minunat.
  Isabel a clătinat din cap şi a plecat. În timp ce majordomul o conducea la
uşa reşedinţei, secretarul lui Ashton a intrat în biroul acestuia, ţinând în mână 
un plic. Sir Ashton l­a desfăcut şi a ridicat capul.
  — Când au obţinut vizele?
  — Alaltăieri, domnule. La ora asta, trebuie să fie în avion; de fapt, nu, s­a
corectat secretarul, privind spre ceas, au aterizat deja la Şeremetievo.
  — Cum se face că n­am fost avertizaţi mai din timp?
  — N­am idee, am să fac o anchetă, dacă doriţi. Vreţi s­o chem înapoi pe 
invitata dumneavoastră? Este încă la noi?
  — Nu­i nevoie s­o chemi. În schimb, anunţă­i pe oamenii noştri de acolo. 
Păsărelele astea două nu trebuie în nici un caz să zboare dincolo de Moscova. 
M­am săturat de ei până peste cap. Fata trebuie să dispară; fără ea, 
astrofizicianul este inofensiv.
  — După experienţa neplăcută pe care am avut­o în China, sunteţi sigur 
că vreţi să acţionaţi în acest fel?
  — Dacă m­aş putea descotorosi de Ivory, n­aş ezita o secundă, dar este 
imposibil şi, apoi, n­am certitudinea că asta ne­ar soluţiona definitiv problema. 
Acţionează aşa cum ţi­am cerut şi spune­le oamenilor noştri să nu facă 
economie de mijloace; de data asta, vreau mai curând eficacitate decât 
discreţie.
  — Prin urmare, trebuie să­i anunţ pe prietenii ruşi?
  — Lasă că am eu grijă.
  Secretarul s­a retras.
  Isabel i­a mulţumit majordomului, care îi deschisese portiera taxiului. 
Apoi, s­a întors să privească maiestuoasa faţadă a reşedinţei londoneze 
deţinute de Sir Ashton. I­a cerut şoferului s­o ducă la aeroportul din City.
  Stând pe o bancă din micul scuar aflat peste drum de casa victoriană, 
Ivory s­a uitat după maşina care se îndepărta. Începuse să cadă o ploaie 
măruntă. Bătrânul s­a. Ridicat, sprijinindu­se de umbrelă, şi a plecat, la 
rândul lui.
  Moscova.
  Camera care ni se repartizase la hotelul Intercontinental mirosea a tutun 
răcit. Abia sosită şi, în ciuda temperaturii pe aproape de zero grade, Keira 
deschisese larg fereastra.
  — Îmi pare rău, era singura cameră liberă.
  — Pute a trabuc, e infernal.
  — Şi încă de proastă calitate, am adăugat. Vrei să schimbăm hotelul? 
Dacă nu, pot să cer nişte cuverturi în plus sau nişte hanorace?
  — Să nu pierdem timpul, haide imediat la Societatea Arheologilor. Cu cât
punem mâna mai repede pe Egorov ăsta, cu atât plecăm mai iute de aici. 
Doamne, cât îmi lipsesc miresmele de pe Valea Omo!
  — Ţi­am promis că, într­o zi, când toate astea se vor fi terminat, ne 
întoarcem acolo.
  — Mă întreb câteodată dacă toate astea, cum le zici tu, se vor termina 
cândva, a mormăit Keira, închizând uşa.
  — Ai adresa de la Societatea Arheologilor? Am întrebat­o în lift.
  — Nu ştiu de ce continuă Thornsten să­i spună aşa. La sfârşitul anilor 
cincizeci, Societatea Arheologilor a primit un nume nou: Academia de Ştiinţe.
  — Academia de Ştiinţe? Frumos nume! Poate că mi­aş găsi şi eu un job 
pe aici, nu se ştie niciodată!
  — La Moscova? Şi mai ce?
  — Ştii, la Atacama, aş fi putut lucra foarte bine în sânul unei delegaţii 
ruse, stelelor li se rupe de chestiile astea.
  — Bineînţeles, şi, pe urmă, ar fi practic, pentru rapoartele tale. Numai că 
va trebui să­mi arăţi cum te foloseşti de o tastatură cu caractere chirilice.
  — La tine, dorinţa asta de­a avea dreptate este o necesitate sau o 
obsesie?
  — Cele două variante nu­s deloc incompatibile! Hai, mergem?
  Vântul era tăios, aşa că ne­am aruncat într­un taxi. Keira a încercat din 
răsputeri să­i explice şoferului unde să ne ducă, dar, cum acesta nu pricepea o 
iotă, a desfăşurat harta oraşului şi i­a indicat pe ea adresa. Cei care vorbesc 
despre lipsa de amabilitate a şoferilor parizieni nu­i cunosc pe ăia din Moscova.
Pe străzi, se formase deja poleiul. Dar asta nu părea să­l deranjeze pe 
taximetristul nostru. Spatele bătrânei lui Lada derapa destul de des, dar, 
mişcând uşor volanul, o redresa imediat.
  Keira s­a prezentat la intrarea Academiei, şi­a declinat identitatea şi 
profesia de arheolog. Paznicul a îndrumat­o spre secretariatul administrativ. O 
tânără cercetătoare care vorbea o engleză destul de corectă ne­a primit cu 
foarte multă amabilitate. Keira i­a explicat că încercăm să intrăm în legătură cu
un anume profesor Egorov, care condusese Societatea Arheologică în anii 
cincizeci.
  Tânăra s­a mirat. Nu auzise niciodată de o asemenea societate, iar 
fişierele Academiei de Ştiinţe nu existau decât de la crearea sa, în 1958. Ne­a 
rugat să aşteptăm; după o jumătate de oră, s­a întors însoţită de unul dintre 
superiori, un bărbat care trebuie să fi avut vreo şaizeci de ani. Acesta s­a 
prezentat şi ne­a invitat în biroul lui. Tânăra absolut încântătoare, pe nume 
Svetlana, ne­a salutat şi a plecat. Keira mi­a tras un picior în gleznă şi m­a 
întrebat dacă am nevoie de ajutorul ei ca să aflu telefonul fetei.
  — Nu înţeleg despre ce vorbeşti, am oftat, frecându­mi tibia.
  — Mă crezi tâmpită?
  Biroul în care am intrat l­ar fi făcut pe Walter să pălească de invidie. Prin
fereastra largă, care lăsa să intre o lumină frumoasă, se vedeau căzând fulgi 
mari.
  — Asta nu este cel mai bun anotimp pentru vizite, ne­a spus bărbatul, 
invitându­ne să luăm loc. S­a anunţat un viscol de toată frumuseţea pentru la 
noapte sau pentru mâine­dimineaţă, cel târziu.
  Bărbatul a deschis un termos şi ne­a servit cu câte un pahar de ceai 
fierbinte.
  — Cred că am dat de urma lui Egorov al dumneavoastră, ne­a spus el. Aş
putea şti de ce doriţi să­l întâlniţi?
  — Eu fac cercetări despre migraţia umană din Siberia, în mileniul al IV­
lea. Am înţeles că el cunoştea bine acest subiect.
  — Este posibil, a spus bărbatul. Dar eu aş avea unele rezerve.
  — De ce? A întrebat Keira.
  — Societatea Arheologilor era un nume de împrumut, atribuit unui grup 
foarte special al serviciilor secrete. În perioada sovietică, oamenii de ştiinţă nu 
erau mai puţin supravegheaţi decât ceilalţi, dimpotrivă. Sub paravanul acestei 
încântătoare denumiri, celula respectivă avea misiunea de a urmări lucrările 
întreprinse în domeniul arheologiei şi, mai ales, de a inventaria şi de a confisca 
tot ceea ce putea ieşi din pământ. Multe lucruri au dispărut… Corupţia şi pofta
de câştig, a adăugat bărbatul, văzându­ne uimirea. Viaţa din această ţară era 
grea, şi astăzi este, dar trebuie să înţelegeţi că, la acea epocă, o monedă de aur 
găsită în săpături îi putea asigura proprietarului său traiul pe câteva luni; tot 
aşa se întâmpla şi cu fosilele, care treceau peste frontiere mai uşor decât 
oamenii. Încă din timpul domniei lui Petru cel Mare, care a fost adevăratul 
iniţiator al cercetărilor arheologice din Rusia, patrimoniul nostru a fost jefuit 
încontinuu. Din păcate, frumoasa organizaţie, înfiinţată de Hruşciov pentru a­l 
proteja, a avut ca rezultat unul dintre cele mai intense traficuri de antichităţi 
văzute vreodată. Abia scoase la lumină, comorile ascunse în pământul nostru 
erau împărţite între aparatcic12 şi ajungeau să alimenteze colecţiile unor 
bogate muzee occidentale, asta dacă nu erau vândute unor particulari. De­a 
lungul acestui lanţ, toată lumea se servea, de la arheologul cel mai mărunt la 
şeful misiunii, trecând prin agenţii Societăţii Arheologice, care trebuiau, 
chipurile, să­i supravegheze. Vladenko Egorov al dumneavoastră trebuie să fi 
fost unul dintre barosanii acestor sinistre reţele, unde totul era permis, inclusiv
crima, se înţelege de la sine. Dacă vorbim cu adevărat despre acelaşi om, cel 
căruia intenţionaţi să­i puneţi întrebări este un fost criminal ce se bucură de 
libertate doar mulţumită unor personalităţi influente aflate încă la putere… 
Nişte foarte buni clienţi de­ai lui, care trebuie să fie foarte supăraţi că a ieşit la 
pensie. Dacă vreţi să vi­i puneţi în cap pe toţi arheologii oneşti din generaţia 
mea, n­aveţi decât să­i pomeniţi numele. De aceea, înainte de a vă da adresa 
lui, aş vrea să ştiu ce fel de obiecte speraţi să scoateţi din Rusia. Sunt convins 
că poliţiştii ar fi foarte interesaţi să afle acest lucru, doar dacă nu preferaţi să le
declaraţi chiar dumneavoastră despre ce este vorba! A spus bărbatul ridicând 
receptorul telefonului.
  — Vă înşelaţi; cu siguranţă că acesta nu este Egorov al nostru, ci un 
omonim! A strigat Keira, punând mâna pe cadranul aparatului.
  Nici măcar eu nu credeam o vorbă. Gazda noastră a zâmbit şi a format 
din nou numărul.
  — Opriţi­vă, fir­ar să fie, credeţi că dacă m­aş ocupa cu traficul de 
antichităţi, aş veni la Academie să cer adresa vânzătorului? Par chiar aşa de 
tâmpită?
  — Trebuie să recunosc că asta ar fi o lipsă de subtilitate, a răspuns 
bărbatul, lăsând receptorul. Cine vi l­a recomandat şi în ce scop?
  — Un bătrân arheolog, din motive pe care vi le­am explicat cu toată 
sinceritatea.
  — Atunci, şi­a bătut joc de dumneavoastră. Dar vă pot informa chiar eu 
sau vă pot pune în legătură cu unul dintre specialiştii noştri în acest domeniu. 
Avem mai mulţi colaboratori care se interesează de migraţiile umane care au 
populat Siberia. Pregătim chiar şi un colocviu cu acest subiect. Va avea loc 
anul viitor.
  — Eu am nevoie să mă întâlnesc cu acest om, nu să mă întorc la 
facultate, i­a răspuns Keira. Caut nişte dovezi, iar pseudotraficantul 
dumneavoastră poate că le­a avut în desaga lui.
  — V­aş putea vedea paşapoartele? Dacă vă ajut să intraţi în legătură cu 
un asemenea individ, vreau, cel puţin, să semnalez la vamă numele voastre. Nu
mi­o luaţi în nume de rău, dar e un mod de a mă proteja. Indiferent din ce 
motiv aţi venit la noi, nu vreau în nici un caz să fiu asociat la faptele voastre şi, 
cu atât mai puţin, să fiu acuzat de complicitate. Aşa că, îmi daţi, vă dau; o 
fotocopie după actele voastre, în schimbul adresei pe care o căutaţi.
  — Mi­e teamă că va trebui să mai venim o dată, a spus Keira. Adineauri, 
când am sosit, le­am lăsat la hotel şi încă nu le­am recuperat.
  — E adevărat, m­am amestecat eu în conversaţie, sunt la Metropol, 
sunaţi la recepţie dacă nu ne credeţi. Poate că vă trimit ei prin fax primele 
pagini.
  Cineva a bătut la uşă. Un tânăr a schimbat câteva cuvinte cu 
interlocutorul nostru.
  — Scuzaţi­mă, ne­a spus acesta din urmă. Mă întorc într­o clipă. Între 
timp, daţi telefon din biroul meu şi cereţi să vă fie trimise la acest număr copiile
documentelor.
  A notat în grabă nişte cifre pe o foaie de hârtie; mi­a întins­o, după care a
plecat. Am rămas singur, cu Keira.
  — Ce tembel, Thornsten ăla!
  — Pe de altă parte, am pledat eu în favoarea lui, n­avea nici un motiv să 
ne servească pe tavă trecutul prietenului său. Şi, pe urmă, cine spune că a luat
parte şi el la acest trafic?
  — Şi suta aia de dolari crezi că era pentru bomboane? Tu ştii ce 
reprezenta o sută de dolari în anii şaptezeci? Hai, dă telefonul şi să plecăm de 
aici. Nu mă simt deloc bine în biroul ăsta.
  Pentru că nu mă clinteam, Keira a ridicat chiar ea receptorul. I l­am luat 
din mână şi l­am pus în furcă.
  — Nu­mi place deloc treaba asta. Dar ştii, absolut deloc, i­am spus.
  M­am ridicat şi m­am dus la fereastră.
  — Pot să ştiu şi eu ce faci?
  — Mă gândeam la cornişa aia de pe muntele Hua Shan, la două mii cinci 
sute de metri, îţi aminteşti? Ai fi în stare să repeţi figura cu numai două etaje 
sub tine?
  — Ce tot vorbeşti?
  — Mă gândesc că gazda noastră s­a dus să­i primească pe gabori la 
intrarea în Academie şi presupun că vor veni să ne aresteze în câteva minute. 
Maşina lor este oprită în stradă, chiar sub noi, un model Ford cu nişte 
girofaruri de toată frumuseţea pe capotă. Închide uşa cu zăvorul şi hai după 
mine!
  Am apropiat un scaun de perete, am deschis fereastra şi am evaluat 
distanţa până la scara de incendiu de la colţul clădirii. Cornişa era alunecoasă 
din pricina zăpezii, dar pietrele faţadei ne ofereau mai multă priză decât pereţii 
netezi ai muntelui Hua Shan. Am ajutat­o pe Keira să se urce pe marginea 
zidului şi am urmat­o. În timp ce începeam să înaintăm, am auzit ciocănituri în
uşa biroului; nu mai era mult până când evadarea noastră avea să fie 
descoperită.
  Keira se deplasa cu o agilitate uimitoare de­a lungul zidului; vântul şi 
zăpada îi stânjeneau mişcările, dar se ţinea bine, iar eu la fel. După câteva 
minute, ne­am ajutat unul pe celălalt să trecem peste balustrada scării de 
incendiu. Mai aveam de coborât vreo cincizeci de trepte din fier forjat, acoperite 
cu polei. Pe platforma primului etaj, Keira s­a întins cât era de lungă, s­a 
apucat de balustradă şi s­a ridicat, mormăind o înjurătură. Omul de serviciu 
care ceruia culoarul lung al Academiei a înmărmurit, văzându­ne de cealaltă 
parte a geamului. I­am făcut un mic semn menit să­l liniştească şi am ajuns­o 
din urmă pe Keira. Ultima parte a scării culisa până la nivelul trotuarului. 
Keira a tras de lanţul care o fixa în nişte cârlige, însă mecanismul era înţepenit,
aşa că am rămas în aer, la trei metri deasupra solului. Era prea sus ca să 
încercăm o săritură fără să ne rupem oasele. Mi­am amintit de un coleg de 
liceu care, sărind de la etajul întâi, se trezise pe asfalt cu ambele tibii ieşite, în 
unghi drept, prin muşchii gambelor. Această amintire, deşi fulgerătoare, m­a 
determinat să renunţ la tentaţia de a face pe James Bond sau pe dublura lui. 
Am încercat să sparg cu pumnul gheaţa care înţepenise scara, în timp ce Keira 
sărea pe ea zbierând „Desprinde­te, scârbă!”… citat aproximativ. Eforturile ne­
au fost încununate cu succes, gheaţa a cedat brusc şi am văzut­o pe Keira, 
agăţată de barele scării, apropiindu­se, cu o viteză vertiginoasă, de sol.
  S­a ridicat, trăsnind şi bufnind, de pe trotuar. La fereastra biroului 
tocmai apăruse şi capul gazdei noastre, la fel de furioasă. Alături de Keira, am 
luat­o la galop, ca doi hoţi, spre gura metroului, care era la o sută de metri. Ea 
a străbătut în viteză staţia subterană şi a urcat treptele ce duceau spre cealaltă
parte a bulevardului. La Moscova, sunt numeroşi proprietari de maşini, care fac
pe taximetriştii, ca să mai câştige un ban. E de­ajuns să ridici mâna şi, imediat,
se opreşte în faţa ta o maşină; dacă te pui de acord cu şoferul în privinţa 
preţului, treaba e gata. Conducătorul unui Zil a acceptat să ne transporte în 
schimbul sumei de douăzeci de dolari.
  I­am testat cunoştinţele de engleză, spunându­i, cu un zâmbet larg, că 
maşina îi pute foarte tare a capră, că el seamănă ca două picături de apă cu 
dosul străbunică­mii şi, în sfârşit, că, dacă voia să se scobească în nas cu nişte
degete ca ale lui, pesemne că nu­i era deloc uşor. Dat fiind că mi­a răspuns de 
trei ori „da”, am tras concluzia că puteam vorbi liniştit cu Keira.
  — Acum, ce facem? Am întrebat­o.
  — Ne luăm lucrurile de la hotel şi încercăm să prindem un tren înainte 
de a pune poliţia gheara pe noi. După închisoarea din China, mai bine fac 
moarte de om decât să mă întorc la zdup.
  — Şi unde mergem?
  — La lacul Baikal. Thornsten ne­a pomenit ceva de el. Maşina a oprit în 
faţa hotelului Metropol­Intercontinental. Ne­am năpustit spre recepţie. O 
funcţionară drăguţă ne­a înapoiat paşapoartele. Am rugat­o să ne pregătească 
nota, scuzându­mă fiindcă trebuia să ne scurtăm şederea, şi am profitat de 
ocazie ca s­o întreb dacă ne poate rezerva două cuşete la Transsiberian. Ea s­a 
apropiat de mine şi mi­a spus încet că doi poliţişti tocmai îi ceruseră numele 
englezilor găzduiţi în hotel. Aceştia şedeau pe o banchetă din hol, consultând 
listingul. Fata a mai adăugat că are un iubit englez care o s­o ia cu el la 
Londra, unde, la primăvară, urmau să se căsătorească. Am felicitat­o pentru 
această excelentă veste. Ea mi­a şoptit „God Save the Queen” şi mi­a făcut, 
complice, cu ochiul.
  Am tras­o pe Keira spre lift; în drum, i­am jurat de două ori că nu flirtam 
cu recepţionera şi i­am explicat de ce aveam atât de puţin timp ca s­o ştergem 
de aici.
  Cu bagajele făcute, ne pregăteam să ieşim din cameră, când a sunat 
telefonul. Tânăra de la recepţie mi­a confirmat că aveam două locuri în vagonul
7 al Transsiberianului, care pleca din gara centrală la ora 23:24. Ne­a 
comunicat numărul rezervării, aşa că, la gară, nu mai aveam decât să luăm 
biletele, pe care ni le facturase pe notă. Totul fusese operat în cartea mea de 
credit. Traversând barul, puteam părăsi hotelul fără să mai trecem prin hol…
  Londra.
  Pe ecran, defilau imaginile telejurnalului de noapte. Ivory a stins 
televizorul şi s­a apropiat de fereastră. Ploaia se oprise. Din hotelul Dorchester, 
ieşea o pereche; femeia a urcat într­un taxi, iar bărbatul a aşteptat până ce 
maşina s­a îndepărtat, după care s­a întors spre hotel. O doamnă bătrână îşi 
plimba căţelul pe Park Lane. Trecând pe lângă bărbat, l­a salutat.
  Ivory şi­a abandonat postul de observaţie, a deschis minibarul, a luat un 
pacheţel cu bomboane de ciocolată, i­a desfăcut ambalajul şi apoi l­a pus pe 
măsuţa joasă. S­a dus în baie, şi­a scotocit prin trusa de toaletă, a scos tubul 
de somnifere, a luat în mână un comprimat şi s­a privit în oglindă.
  „Nătărău bătrân, te pomeneşti că nu ştiai care e miza? Nu ştiai în ce joc 
ai intrat?”
  A înghiţit pastila, şi­a umplut un pahar cu apă de la robinet şi s­a întors 
în salon, unde s­a aşezat în faţa tablei de şah.
  I­a dat un nume fiecărui pion advers – ATENA, ISTANBUL, CAIRO, 
MOSCOVA, PEKIN, RIO, TEL­AVIV, BERLIN, BOSTON, PARIS, ROMA – pe rege 
l­a botezat LONDRA, iar pe regina sa, MADRID. A trântit pe covor toate piesele 
din câmpul său, cu excepţia celei pe care o numise „AMSTERDAM”. Pe aceasta 
a înfăşurat­o în batistă şi şi­a pus­o, cu delicateţe, în buzunar. Regele negru s­
a tras înapoi cu o căsuţă, calul şi pionul nu s­au clintit, dar Ivory a înaintat cu 
cei doi nebuni până la a treia linie. A contemplat eşichierul, şi­a scos pantofii, 
s­a lungit pe canapea şi a stins lumina.
  Madrid.
  Şedinţa tocmai se terminase; convivii se adunau în jurul bufetului. Mâna 
lui Isabel a atins pe furiş mâna lui Sir Ashton, care, în seara aceea, strălucise 
într­un mod cu totul deosebit. Dacă, la ultimul consiliu, cei mai mulţi votanţi 
se pronunţaseră pentru continuarea cercetărilor, de data asta, lordul englez 
reuşise să atragă majoritatea participanţilor în tabăra sa, iar cel mai preţios 
aliat al momentului accepta să coopereze pe toate planurile: MOSCOVA avea să
folosească orice mijloc de care dispunea pentru a­i localiza şi interoga pe cei doi
oameni de ştiinţă. Aceştia urmau să fie trimişi la Londra cu primul avion, iar, 
pe viitor, n­aveau să mai primească nici o viză de sejur. Ashton ar fi preferat 
nişte măsuri mai radicale, dar confraţii săi încă nu erau gata să voteze o 
asemenea moţiune. Pentru a linişti conştiinţa fiecăruia, Isabel avansase o idee 
care fusese acceptată în unanimitate. Dacă, până atunci, nu putuseră să­i 
oprească pe cei doi cercetători prin mijloace dure, de ce nu i­ar face să­şi ia 
gândul de la ţinta lor prin intermediul unor propuneri pe care să nu le poată 
refuza, nişte propuneri care să­i îndepărteze de facto pe unul de celălalt? 
Metodele coercitive nu erau întotdeauna cele mai bune.
  Apoi, preşedinta şedinţei şi­a condus invitaţii până la parterul turnului. 
Un convoi de limuzine a părăsit Piaţa Europei, îndreptându­se către aeroportul 
Barajas. MOSCOVA îi oferise lui Sir Ashton un loc în avionul său privat, însă 
lordul mai avea nişte probleme de rezolvat în Spania.
  Moscova.
  După părerea mea, în gara Iaroslav erau mult prea mulţi poliţişti pentru 
ca situaţia să fie normală. Oriunde ne îndreptam, spre peroane, spre şirurile de
mici comercianţi ambulanţi ori spre biroul de depunere a bagajelor, ei stăteau 
acolo ciorchine. Grupaţi câte patru, cercetau din privire mulţimea. Simţindu­mi
îngrijorarea, Keira m­a liniştit.
  — Totuşi n­am devalizat o bancă! Să vină un gabor în anchetă la hotel 
este una, dar, de acolo, să­ţi închipui că au închis gările şi aeroporturile, de 
parcă am fi doi criminali sângeroşi… Să nu exagerăm! Şi, pe urmă, cum ar 
putea şti că suntem aici?
  Regretam că am rezervat biletele prin intermediul Intercontinentalului. 
Dacă inspectorul care ne fila pusese mâna pe o copie după factură, şi aveam 
toate motivele să cred că aşa se întâmplase, o făcuse pe recepţioneră să 
vorbească în mai puţin de zece minute. Prin urmare, nu împărtăşeam 
optimismul Keirei, ba chiar mă temeam că tocmai pentru noi se aflau acolo 
forţele de ordine. Şirul de automate care eliberau biletele nu erau decât la 
câţiva metri. Am aruncat o privire rapidă spre ghişee; dacă aveam dreptate, 
funcţionarii trebuiau să fie deja la pândă, ca să­i semnaleze pe primii străini ce 
se prezentau la ei.
  Un lustragiu se preumbla prin faţa noastră, cu ustensilele în bandulieră, 
căutând un client căruia să­i lustruiască încălţămintea. Îmi dăduse deja 
târcoale de câteva ori, trăgând cu ochiul spre cizmele mele. I­am făcut un mic 
semn şi i­am propus o altfel de afacere.
  — Ce faci? M­a întrebat Keira.
  — Verific ceva.
  Lustragiul a băgat în buzunar dolarii pe care i­i dădusem ca avans. De 
îndată ce ne scotea biletele din distribuitor şi ni le înmâna, primea şi restul 
sumei.
  — E o mizerie să­l compromiţi pe tipul ăsta, trimiţându­l să­ţi facă 
treaba.
  — Nu­l expun niciunui risc, doar nu suntem doi criminali sângeroşi!
  După ce lustragiul a tastat numărul biletelor noastre pe distribuitor, am 
auzit hârâind aparatele de emisie­recepţie ale mai multor poliţişti: un glas 
zbiera nişte ordine al căror înţeles, din păcate, îl presupuneam. Keira a înţeles 
ce se petrece şi nu s­a putut stăpâni să nu­i strige lustragiului s­o şteargă. 
Abia am avut timp s­o iau de braţ şi s­o împing cu putere într­un ungher. Patru
bărbaţi în uniformă au trecut pe lângă noi, alergând spre şirul de distribuitoare
de bilete. Keira înlemnise; nu mai puteam face mare lucru pentru lustragiul 
care fusese deja pus în cătuşe. Am liniştit­o, spunându­i că poliţiştii or să­l ţină
cel mult câteva ore; însă, în câteva minute, avea să le dea semnalmentele 
noastre.
  — Scoate­ţi paltonul! I­am ordonat Keirei, în timp ce mi­l scoteam pe al 
meu.
  Am băgat amândouă hainele în sac, i­am întins un pulover gros şi mi­am 
pus şi eu unul. Apoi, am tras­o spre biroul de bagaje, ţinând­o de talie. Am 
sărutat­o şi i­am spus să mă aştepte în spatele unei coloane. Când m­a văzut 
ducându­mă drept spre distribuitoare, a făcut ochii mari. Dar acela era tocmai 
locul în care poliţiştii ne căutau cel mai puţin. M­am strecurat, i­am cerut, 
politicos, scuze unui ofiţer, ca să mă lase să trec, şi m­am dus la un automat 
care, din fericire, avea instrucţiuni în engleză, pentru uzul turiştilor. Am 
rezervat două locuri pentru un tren, am plătit în numerar şi m­am întors la 
Keira.
  La postul central de securitate al gării, funcţionarii care supravegheau 
vânzările de bilete de la terminale, n­au acordat nici o atenţie operaţiunii pe 
care tocmai o efectuasem.
  — Ce­o să facem în Mongolia? S­a speriat Keira, când a văzut biletul pe 
care i­l întindeam.
  — O să luăm Transsiberianul, aşa cum am prevăzut, şi, odată ajunşi în 
el, o să­i explic controlorului că ne­am înşelat şi o să­i plătesc diferenţa care 
trebuie.
  Dar încă nu câştigasem partida, mai trebuia să urcăm în vagon. Poliţiştii 
probabil că nu dispuneau decât de nişte semnalmente destul de imprecise sau, 
în cel mai rău caz, de o fotocopie după paşapoartele noastre, dar menghina 
trebuie că se strângea tot mai tare, pe măsură ce te apropiai de tren. Era inutil 
să le atragem atenţia. Forţele de ordine căutau o pereche, aşa că am pus­o pe 
Keira s­o ia cu vreo cincizeci de metri înaintea mea. Trenul Transsiberian 
numărul 10 pleca spre Irkutsk la ora 23:24. Nu mai aveam mult de aşteptat. 
Agitaţia din jur te trimitea cu gândul la un sat, într­o zi de târg. Cuşti de 
păsări, tarabe cu brânzeturi şi cu carne uscată, provizii de toate felurile se 
amestecau cu valizele, cuferele şi pachetele care umpleau peronul. Călătorii din
vechiul tren ce traversa continentul asiatic în şase zile încercau să­şi croiască 
drum prin talmeş­balmeşul mărfurilor răspândite peste tot. Oamenii se 
ciorovăiau, se ocărau în fel de fel de limbi: chineză, rusă, manciuriană, 
mongolă. Câţiva puştani vindeau pe sub mână articole de primă necesitate: 
căciuli, fulare, maşini de ras, pastă şi periuţe de dinţi. Un poliţist a ochit­o pe 
Keira şi s­a apropiat de ea; eu mi­am zorit paşii şi l­am împins, scuzându­mă 
fără convingere. Poliţistul mi­a făcut morală, iar când s­a întors, Keira 
dispăruse din ochii lui, dar şi din ai mei, de altfel.
  Un glas a anunţat la megafon plecarea iminentă a trenului. Călătorii 
aflaţi încă pe peron s­au înghesuit şi mai mult. Controlorii nu mai răzbeau. Nici
urmă de Keira. Mă aşezasem la coada din faţa vagonului 7; pe ferestre, zăream 
culoarul arhiplin, unde fiecare îşi căuta locul, dar tot n­o vedeam pe Keira. Îmi 
venise rândul să urc pe trepte. O ultimă privire spre peron. Nu mai aveam ce 
face; m­am lăsat purtat de valul oamenilor care se înghesuiau în vagon. Dacă 
ea nu era în tren, coboram la prima staţie şi mă întorceam eu cumva la 
Moscova. Am regretat că nu ne fixaserăm un punct de întâlnire, în caz că ne­
am fi pierdut, şi am început deja să mă gândesc la locul care i­ar fi venit ei în 
minte. Am luat­o pe culoar. Din sens opus, venea un poliţist. M­am strecurat 
într­un compartiment. El nu mi­a dat nici o atenţie. Fiecare îşi ocupa locul; 
pentru moment, cei doi conductori care răspundeau de vagon aveau alte lucruri
de făcut decât să controleze biletele. M­am aşezat lângă o pereche de italieni; 
compartimentul vecin era ocupat de francezi şi, în timpul călătoriei, aveam să 
întâlnesc, de asemenea, o serie de compatrioţi. Tot timpul anului, acest tren 
atrăgea o mulţime de turişti străini, lucru care era în avantajul nostru. Trenul 
s­a pus în mişcare cu încetineală; pe peronul pustiu, încă mai patrulau câţiva 
poliţişti. În scurtă vreme, clădirea gării moscovite a dispărut, făcând loc unui 
peisaj de periferie, cenuşiu şi sinistru.
  Vecinii de compartiment au promis că vor avea grijă de sacul meu. Am 
pornit în căutarea Keirei. N­am găsit­o nici în vagonul alăturat, nici în 
următorul. După periferie, venea deja câmpia. Trenul gonea. În al treilea vagon,
Keira tot nu apăruse. Ca să traversezi culoarele aglomerate, aveai nevoie de 
ceva răbdare. La clasa a doua, animaţia ajunsese, de­acum, la culme. Ruşii 
destupaseră sticle de bere şi de votcă şi ciocneau, cântând şi ţipând în gura 
mare. Vagonul­restaurant era la fel de însufleţit.
  Un grup format din şase ucraineni spătoşi striga, ridicând fiecare 
paharul: „Trăiască Franţa!” M­am apropiat şi am descoperit­o pe Keira, binişor 
abţiguită.
  — Nu te uita aşa la mine, mi­a spus. Sunt foarte simpatici!
  S­a strâns puţin, ca să­mi facă loc la masă şi mi­a explicat că noii 
tovarăşi de călătorie o ajutaseră să urce în tren, făcându­i paravan din 
corpurile lor, atunci când un poliţist s­a arătat puţin cam prea interesat de 
fizionomia ei. Fără băieţii ăştia, ar fi luat­o la întrebări. Aşa că nu putuse să nu
le mulţumească, făcându­le cinste cu un păhărel. Încă n­o mai văzusem pe 
Keira în starea asta; le­am mulţumit noilor săi prieteni şi am încercat s­o 
conving să vină cu mine.
  — Mi­e foame şi suntem în vagonul­restaurant. Şi, pe urmă, m­am 
săturat să tot alerg, stai jos şi mănâncă!
  A comandat de mâncare cartofi şi peşte afumat, a dat peste cap încă 
două pahare de votcă şi, după un sfert de oră, s­a prăbuşit pe umărul meu.
  Ajutat de unul dintre cei şase vlăjgani, am dus­o în compartimentul meu.
Vecinii italieni au făcut haz pe seama acestei situaţii. Culcată pe cuşeta ei, a 
mormăit câteva cuvinte nedesluşite şi a adormit imediat la loc.
  O parte din prima noapte în trenul Transsiberian am petrecut­o privind 
cerul pe fereastră. La fiecare capăt al vagonului era un mic spaţiu unde o 
provodniţa13 – femeia care răspundea de vagonul respectiv – stătea, cât era 
ziua de lungă, în faţa unui samovar, oferind apă caldă şi ceai. M­am dus să mă 
servesc şi am profitat de ocazie ca să mă informez cu privire la durata călătoriei
până la Irkutsk. Pentru a străbate cei patru mii cinci sute de kilometri care ne 
despărţeau de destinaţie, aveam nevoie de trei zile şi patru nopţi, incluzând­o şi
pe aceasta.
  Madrid.
  Sir Ashton şi­a pus mobilul la loc, pe masa din salon. Şi­a desfăcut 
cordonul halatului şi s­a întors spre pat.
  — Care sunt ultimele veşti? A întrebat Isabel, împăturindu­şi ziarul.
  — Au fost reperaţi la Moscova.
  — În ce împrejurări?
  — S­au dus la Academia de Ştiinţe, ca să se informeze în privinţa unui 
fost traficant de antichităţi. Directorului i s­a părut că e ceva suspect şi a 
chemat poliţia.
  Isabel s­a ridicat în capul oaselor şi şi­a aprins o ţigară.
  — I­a arestat?
  — Nu. Poliţia le­a luat urma până la hotelul unde erau cazaţi, dar a ajuns
prea târziu.
  — I­au pierdut?
  — La drept vorbind, nu ştiu. Au încercat să ia Transsiberianul.
  — Au încercat?
  — Ruşii l­au luat la întrebări pe un tip care scotea biletele pentru ei.
  — Atunci, sunt în tren?
  — Gara mişuna de poliţişti, dar nimeni nu i­a văzut urcând în tren.
  — Dacă se simt urmăriţi, poate că au vrut să­i îndrepte pe poliţişti spre o
pistă falsă. Poliţia rusă nu trebuie amestecată în treburile noastre, asta n­o să 
facă decât să complice lucrurile.
  — Mă îndoiesc că cercetătorii noştri ar fi atât de isteţi pe cât presupui tu;
cred că sunt în tren, tipul pe care îl caută trăieşte în zona lacului Baikal.
  — De ce vor să­l întâlnească pe traficantul ăla de antichităţi? Ce idee 
ciudată! Crezi că…
  —… are vreun fragment? Nu, am fi aflat de mult, dar, dacă se zbat atâta 
ca să­l găsească, înseamnă că tipul trebuie să aibă nişte informaţii preţioase 
pentru ei.
  — Ei bine, dragul meu, nu­ţi rămâne decât să­l reduci pe individ la 
tăcere, înainte să­l descopere ei.
  — Nu­i chiar aşa de simplu; tipul e un fost mahăr din Partid şi, ţinând 
cont de antecedentele lui, dacă trăieşte, ca pensionar fericit, într­o dacea14 de 
pe malul lacului, înseamnă că beneficiază de o protecţie serioasă. Dacă nu 
trimitem un om de­al nostru la faţa locului, n­o să găsim pe nimeni care să ia 
vreo măsură împotriva lui.
  Isabel şi­a strivit chiştocul în scrumiera de pe noptieră, a luat pachetul 
de ţigări şi şi­a aprins alta.
  — Mai ai vreun plan prin care să împiedici această întâlnire?
  — Fumezi prea mult, scumpo, i­a făcut observaţie Sir Ashton, deschizând
fereastra. Isabel, îmi cunoşti proiectele mai bine decât oricine, dar alternativa 
pe care ai propus­o consiliului ne face să pierdem timpul.
  — Putem să­i interceptăm sau nu?
  — MOSCOVA aşa mi­a promis. Am căzut de acord că e de preferat ca 
prada noastră să se simtă mai puţin urmărită. O intervenţie în tren nu e atât 
de uşoară pe cât pare. Şi, pe urmă, un răgaz de patruzeci şi opt de ore ar trebui
să le lase impresia că au scăpat de belea. MOSCOVA o să trimită o echipă care 
să­i ia în primire când ajung la Irkutsk. Dar, având în vedere hotărârile luate în
faţa consiliului, oamenii lui se vor mărgini să­i interogheze şi să­i urce într­un 
avion care zboară spre Londra.
  — Ceea ce am propus în faţa consiliului avea menirea de a face ca votul 
să încline în favoarea încetării cercetărilor, fără să mai pun la socoteală că asta 
te spăla de orice bănuială cu privire la Vackeers. Dar, cum obiectivul ăsta a fost
atins, de­acum, nu mai este obligatoriu ca lucrurile să se petreacă aşa cum a 
fost prevăzut…
  — Trebuie să înţeleg că nu ai fi împotriva unor măsuri mai radicale?
  — Înţelege ce vrei, dar nu te mai fâţâi atâta, că mă apucă ameţeala.
  Ashton a închis fereastra, şi­a scos halatul şi s­a băgat în pat.
  — N­o să­ţi chemi înapoi oamenii?
  — E inutil, s­a făcut tot ce era necesar. Luasem deja hotărârea asta.
  — Despre ce fel de hotărâre vorbeşti?
  — Să intervenim înaintea amicilor ruşi. Treaba va fi rezolvată mâine, 
când trenul va pleca de la Ekaterinburg. Apoi, din politeţe, am să­l anunţ pe 
MOSCOVA, ca să nu­şi trimită oamenii degeaba.
  — Consiliul o să spumege când o să afle că i­ai nesocotit rezoluţiile votate
în seara asta.
  — Îţi las ţie grija de a juca puţin teatru, aşa cum crezi de cuviinţă, cu 
această ocazie. O să­mi condamni iniţiativa sau incapacitatea de a mă supune 
regulilor. O să­mi faci morală, iar eu o să­mi cer scuze, jurând că oamenii mei 
au făcut totul de capul lor şi, crede­mă, după vreo cincisprezece zile, nimeni n­
o să mai pomenească despre asta. Autoritatea îţi va fi salvată, iar problemele, 
rezolvate. Ce vrei mai mult?
  Şi Ashton a stins lumina…
  Transsiberianul.
  Chinuită de migrenă, Keira a stat toată ziua culcată în cuşeta ei. M­am 
ferit să­i fac vreun reproş cu privire la excesele din ajun, chiar şi atunci când s­
a rugat de mine să­i pun capăt zilelor, ca să scape de durere. La fiecare 
jumătate de oră, mă duceam în capătul vagonului, unde şefa samovarului îmi 
dădea comprese ude, pe care, la întoarcere, i le puneam Keirei pe frunte. Cum 
adormea, îmi lipeam obrazul de fereastră şi mă uitam cum defilează câmpia. La
răstimpuri, trenul trecea pe lângă câte un sat cu case din bârne de mesteacăn. 
Când se oprea în gările mici, ţăranii din partea locului se înghesuiau pe peron, 
ca să le vândă călătorilor produse locale, salată de cartofi, clătite cu tvarok15, 
dulceaţă, plăcinte cu varză sau cu carne. Aceste opriri nu durau niciodată prea 
mult; trenul pleca din nou să străbată întinsele câmpii deşertice din Urali. Spre
seară, Keira a început să se simtă mai bine. A băut un ceai şi a ronţăit câteva 
fructe uscate. Ne apropiam de Ekaterinburg, unde vecinii noştri italieni ne 
părăseau ca să ia un alt tren, spre Ulan­Bator.
  — Aş fi vrut atât de mult să vizitez oraşul ăsta, a oftat Keira. Se pare că 
Biserica Sângelui Vărsat este o minunăţie.
  Ciudat nume pentru o biserică, dar aceasta fusese construită pe ruinele 
vilei Ipatiev, unde au fost executaţi, în iulie 1918, ţarul Nicolae al II­lea, ţarina 
Alexandra Feodorovna şi cei cinci copii ai lor.
  Din păcate, n­aveam timp de turism, trenul nu stătea acolo decât o 
jumătate de oră, cât să schimbe locomotiva, mi­a spus responsabila noastră de 
vagon. Totuşi, puteam face câţiva paşi, ca să ne mai dezmorţim picioarele şi să 
luăm câte ceva de mâncare. Keirei i­ar fi făcut numai bine.
  — Nu mi­e foame, a gemut ea.
  Periferia oraşului şi­a făcut apariţia, aidoma celor din toate marile oraşe 
industriale. Trenul s­a oprit în gară.
  Keira a acceptat să se dea jos din cuşetă şi să facă o mică plimbare. Se 
lăsase seara; pe peron, vedeai babuşki care strigau, lăudându­şi marfa. În tren,
urcau figuri noi. Doi poliţişti îşi făceau rondul. Atitudinea lor detaşată m­a 
liniştit; se pare că lăsasem necazurile la Moscova. De­acum, eram la o distanţă 
de peste o mie cinci sute de kilometri de capitală.
  Nu se auzea nici un şuierat care să dea plecarea, doar mişcarea mulţimii 
te făcea să înţelegi că era timpul să urci din nou în vagon. Cumpărasem o ladă 
de apă minerală şi câteva pirojki16, cu care am fost nevoit să mă delectez de 
unul singur. Keira se lungise în cuşeta ei şi adormise din nou. După ce am 
mâncat, m­am culcat şi eu; legănat de tren şi de ţăcănitul regulat al roţilor, am 
căzut într­un somn adânc.
  Era două noaptea, ora Moscovei, când am auzit la uşă un zgomot ciudat. 
Cineva încerca să intre în compartimentul nostru. M­am ridicat, am dat 
perdeaua deoparte şi m­am uitat pe culoar. Acesta era pustiu, anormal de 
pustiu, chiar şi provodniţa îşi lăsase baltă samovarul.
  Am răsucit încă o dată încuietoarea şi m­am hotărât s­o trezesc pe Keira. 
Ceva nu era în ordine. Ea a tresărit; i­am pus mâna peste gură şi i­am făcut 
semn să se ridice.
  — Ce e? A şoptit ea.
  — Încă nu ştiu, însă îmbracă­te repede.
  — Şi unde să mergem?
  Întrebarea nu era lipsită de sens. Eram încuiaţi într­un compartiment de 
şase metri pătraţi, vagonul­restaurant era la distanţă de şase vagoane de al 
nostru, iar ideea de a ne duce acolo nu mă încânta deloc. Mi­am golit valiza, am
umplut ambele cuşete cu toate lucrurile noastre şi le­am acoperit cu 
cearşafurile. Apoi, am ajutat­o pe Keira să se urce în spaţiul pentru bagaje, am 
stins lumina şi m­am strecurat lângă ea.
  — Poţi să­mi spui şi mie de­a ce ne jucăm?
  — Nu face nici un zgomot, e tot ce­ţi cer.
  Au trecut zece minute; am auzit din nou clinchetul încuietorii. Uşa 
compartimentului a culisat, apoi, după ce am auzit patru trosnituri surde, s­a 
închis din nou. Am rămas ghemuiţi unul într­altul până când, după o vreme, 
Keira m­a anunţat că are o crampă la picior, care, în curând, o s­o facă să urle 
de durere. Am coborât din ascunzătoare. Keira a vrut să aprindă plafoniera, 
însă am oprit­o şi am tras perdeaua, ca să intre lumina Lunii. Când am 
descoperit că aşternuturile noastre aveau câte două găuri, acolo unde ar fi 
trebuit să ne fie corpurile, am pălit. Cineva intrase în compartimentul nostru ca
să ne împuşte. Keira a îngenuncheat pe cuşeta ei şi şi­a trecut degetul printr­o 
gaură din cearşaf.
  — E îngrozitor…, a murmurat.
  — Într­adevăr, tare mi­e teamă că s­a ales praful de aşternuturi.
  — Da' ce mama dracu' e asta? De ce atâta înverşunare? Nici măcar nu 
ştim ce căutăm şi, cu atât mai puţin, dacă vom găsi acel ceva într­o bună zi; şi 
atunci…
  — Se prea poate ca ăia care se ţin de capul nostru să ştie mai multe 
decât noi. Acum, trebuie să stăm cuminţi, ca să ieşim din capcana asta. Şi 
avem tot interesul să gândim cu cea mai mare viteză.
  Ucigaşul nostru era în tren şi aici avea să rămână până la următoarea 
oprire, doar dacă nu cumva se hotărâse să aştepte momentul în care aveau să 
ne fie descoperite corpurile, ca să fie sigur că îşi îndeplinise misiunea. În primul
caz, aveam tot interesul să stăm ascunşi în cabina noastră; în cel de­al doilea, 
era mai cuminte să coborâm înaintea lui. Trenul încetinea; probabil că ne 
apropiam de Omsk; oprirea următoare era la Novosibirsk, în zori de zi.
  Primul meu reflex a fost să caut ceva cu care să blochez uşa. Am realizat 
această operaţiune cu ajutorul curelei de la pantaloni, pe care am trecut­o pe 
după clanţă şi am legat­o de scăriţa ce urca la spaţiul pentru bagaje. Pielea era 
destul de solidă, astfel că nimeni nu mai putea deschide uşa. Apoi, i­am spus 
Keirei să se lase în jos, ca să putem supraveghea amândoi peronul fără să fim 
observaţi.
  Trenul s­a oprit. Aşa cum stăteam, ne era greu să vedem cine cobora şi 
n­am observat nimic care să ne dea speranţa că ucigaşul părăsise locul.
  În orele următoare, ne­am făcut iar bagajele, ciulindu­ne urechea la cel 
mai mic zgomot. La şase dimineaţa, am auzit nişte ţipete. Călătorii din 
compartimentele învecinate au ieşit pe culoar. Keira s­a ridicat dintr­o săritură.
  — Nu mai suport să stau zăvorâtă aici! A spus şi a desfăcut, din legături, 
clanţa.
  A deschis uşa şi mi­a aruncat cureaua.
  — Ieşim! E prea multă lume afară ca să putem păţi ceva.
  Un pasager o descoperise pe responsabila vagonului zăcând pe jos, lângă 
samovarul ei, cu o plagă urâtă în mijlocul frunţii. Colega acesteia, care era de 
serviciu ziua, ne­a ordonat să ne întoarcem la cuşetele noastre. La Novosibirsk, 
avea să urce poliţia. Până atunci, fiecare trebuia să se încuie în compartimentul
său.
  — Ne întoarcem de unde am plecat! A spumegat Keira.
  — Dacă sticleţii inspectează cabinele, avem tot interesul să ne ascundem 
cearşafurile, i­am spus, punându­mi din nou cureaua. Nu e momentul să 
atragem atenţia asupra noastră.
  — Crezi că tipul ăsta mai dă târcoale pe aici?
  — Habar n­am. Acum însă n­o să poată face nimic.
  În gara Novosibirsk, pasagerii au fost interogaţi, rând pe rând, de doi 
inspectori. Nimeni nu văzuse nimic. Tânăra însoţitoare de vagon a fost ridicată 
de o ambulanţă şi înlocuită de o altă angajată a companiei. În tren erau destui 
străini, astfel încât prezenţa noastră nu a atras în mod deosebit atenţia 
autorităţilor. Nu mai departe decât în vagonul nostru, erau olandezi, italieni, 
nemţi, ba chiar şi o pereche de japonezi; printre ei, mai eram şi noi, doi englezi. 
Ne­au fost luate datele de identitate, inspectorii au coborât, iar trenul a pornit 
din nou la drum.
  Am traversat o zonă de mlaştini îngheţate, apoi relieful a devenit 
accidentat; după munţii înzăpeziţi, s­au ivit iar câmpiile Siberiei. Pe la prânz, 
trenul s­a angajat pe un pod metalic lung, care traversa maiestuosul fluviu 
Enisei. Oprirea de la Krasnoiarsk a durat o jumătate de oră. Aş fi preferat să nu
ieşim, dar Keira nu mai putea sta locului. Pe peron, temperatura trebuie să fi 
fost de minus zece grade. Am profitat de mica noastră escapadă, ca să ne 
cumpărăm de­ale gurii.
  — Nu văd nimic suspect, a spus Keira, muşcând zdravăn dintr­o plăcintă
cu legume.
  — Să dea Domnul să fie aşa până mâine.
  Pasagerii se întorceau în vagoane. Am mai aruncat o ultimă privire în jur 
şi am ajutat­o pe Keira să urce. Noua însoţitoare de vagon mi­a strigat să­i dăm
zor, şi uşa s­a închis în urma noastră.
  I­am sugerat Keirei să ne petrecem ultima noapte din Transsiberian în 
vagonul­restaurant. Aici, şi ruşii, şi turiştii se cinsteau toată noaptea şi, cu cât 
era mai multă lume, cu atât eram mai apăraţi. Am găsit o masă, pe care am 
împărţit­o cu patru olandezi.
  — Oare cum o să dăm de omul nostru la Irkutsk? Lacul Baikal se întinde
pe mai bine de şase sute de kilometri.
  — Odată ajunşi acolo, o să încercăm să dibuim un internet­café şi o să 
facem nişte cercetări. Cu puţin noroc, dăm noi de urma omului nostru.
  — Fiindcă tu, ăsta, ştii să citeşti caracterele chirilice?
  M­am uitat la Keira; zâmbetul ei pişicher îmi amintea cât era de 
încântătoare. Într­adevăr, poate că ar fi trebuit să recurgem la serviciile unui 
translator.
  — La Irkutsk, a continuat ea să mă ia peste picior, o să căutăm un 
şaman. El o să ne spună mult mai multe despre regiune şi despre locuitorii ei, 
decât toate motoarele de căutare de pe amărâtul tău de internet!
  Şi Keira mi­a explicat, în timpul cinei, de ce devenise Baikalul un loc de 
seamă al paleontologiei. La începutul secolului al XXI­lea, descoperirea unor 
aşezări din paleolitic a dus la concluzia că, în Transbaikalia, au trăit oameni 
care au populat Siberia cu douăzeci şi cinci de mii de ani înaintea erei noastre. 
Aceştia ştiau să utilizeze calendarul şi aveau deja ritualuri religioase.
  — Asia este leagănul şamanismului. În aceste regiuni, şamanismul este 
considerat religia originară a omului. Conform acestei mitologii, şamanismul 
este născut chiar odată cu crearea Universului, iar primul şaman era fiul 
Cerului. Tu vezi că meseriile noastre sunt legate între ele din negura 
timpurilor? Miturile cosmogonice siberiene sunt numeroase. În necropola din 
Insula Renilor, de pe Onega17, a fost găsită o sculptură în os, care datează din 
mileniul al V­lea înaintea erei noastre. Ea reprezintă o tichie şamanică 
împodobită cu un bot de elan. Aceasta era purtată de un oficiant care se înălţa 
spre lumea celestă, flancat de două femei.
  — De ce îmi povesteşti toate astea?
  — Pentru că, aici, ca în toate satele buriate18, dacă vrei să afli ceva, 
trebuie să ceri audienţă la un şaman. Acum, poţi să­mi spui de ce mă pipăi pe 
sub masă?
  — Nu te pipăi!
  — Atunci, ce faci?
  — Caut ghidul turistic, pe care probabil că l­ai dosit pe undeva. Să nu­mi
spui că ştiai atâtea despre şamani, că nu te cred!
  — Nu fi tâmpit, a râs Keira, în timp ce îmi strecuram mâinile pe după 
coapsele ei. N­am nici o carte sub fund! Am nişte motive cât se poate de 
serioase ca să­mi ştiu lecţia pe dinafară. Şi nu am nimic nici între sâni! Gata, 
Adrian!
  — Ce motive?
  — Când eram la facultate, am trecut printr­o fază foarte mistică, eram 
foarte… şamanizată. Tămâie, pietre magnetice, dansuri, extazuri, transe, mă 
rog, o perioadă destul de New Age din viaţa mea, dacă pricepi ce vreau să spun!
Şi­ţi interzic să râzi de mine! Adrian, gata, mă gâdili, nimeni n­ar ascunde o 
carte în locul ăla.
  — Şi cum o să găsim un şaman? Am întrebat, redevenind serios.
  — Orice puşti de pe stradă o să­ţi spună unde stă şamanul din partea 
locului, crede­mă. Când aveam douăzeci de ani, aş fi fost încântată să fac 
călătoria asta. Pentru unii, raiul era la Katmandu. Eu însă aici visam să ajung.
  — Adevărat?
  — Da, adevărat! Acum, n­am nimic împotrivă să­ţi aprofundezi 
cercetările, dar, pentru asta, trebuie să ne întoarcem în cabină.
  Nu m­am lăsat rugat de două ori. Până în zori, îi făcusem Keirei o 
inspecţie minuţioasă… dar n­am găsit asupra ei nici urmă de fiţuică!
  Londra.
  Sir Ashton stătea la masa din sufragerie, unde îşi lua ceaiul, citind ziarul.
Secretarul său particular a intrat în cameră, aducându­i telefonul mobil pe o 
tavă de argint. Ashton a luat aparatul şi, după ce a ascultat ceea ce îi comunica
interlocutorul, l­a pus la loc pe tavă. Conform uzanţei, secretarul ar fi trebuit să
se retragă imediat, dar acesta părea că vrea să adauge ceva şi aştepta ca Sir 
Ashton să i se adreseze.
  — Ce mai e? Pot să­mi iau şi eu micul dejun fără să fiu deranjat?
  — Şeful pazei doreşte cât mai iute o întrevedere cu dumneavoastră, 
domnule.
  — Ei bine, să vină după­masă.
  — E pe culoar, domnule. Se pare că e ceva urgent.
  — Şeful pazei e în casa mea, la nouă dimineaţa? Ce mai e şi asta?
  — Îmi închipui că preferă să vă comunice chiar el, domnule. Mie n­a vrut 
să­mi spună nimic altceva decât că trebuie să vă vadă cât mai repede.
  — Atunci, adu­l încoace, în loc să trăncăneşti. Ce agasant! Şi serveşte­ne 
cu un ceai cum trebuie, nu ca zoaiele astea călâi, de care am parte. Hai, dă­i 
zor, dacă tot e urgent!
  Secretarul s­a retras, lăsându­l pe şeful pazei să intre în încăpere.
  — Ce vrei de la mine?
  Şeful pazei i­a înmânat lui Sir Ashton un plic sigilat. Acesta l­a deschis, 
descoperind o serie de fotografii. L­a recunoscut pe Ivory, stând pe o bancă din 
părculeţul aflat în faţa casei sale.
  — Ce face aici imbecilul ăsta? A întrebat Ashton, ducându­se spre 
fereastră.
  — Fotografiile au fost făcute ieri, la sfârşitul după­amiezii, domnule.
  Ashton a lăsat perdeaua să cadă şi s­a întors spre şeful pazei.
  — Dacă moşul acesta nebun vrea să hrănească porumbeii din faţa casei 
mele, e problema lui. Sper că nu m­ai deranjat dis­de­dimineaţă pentru 
tâmpenia asta.
  — A priori, operaţiunea din Rusia s­a încheiat aşa cum aţi cerut.
  — Ei bine, de ce n­ai început cu vestea asta excelentă? Vrei o ceaşcă de 
ceai?
  — Vă mulţumesc, domnule, dar trebuie să mă retrag. Am multe de făcut.
  — Ia stai o clipă. De ce ai spus „a priori”?
  — Emisarul nostru a trebuit să părăsească trenul mai devreme decât 
fusese prevăzut. Totuşi, este sigur că şi­a lovit mortal cele două ţinte.
  — Atunci, poţi dispune.
  Irkutsk.
  Nu ne părea rău că părăsim Transsiberianul. Cu excepţia ultimei nopţi 
petrecute în el, nu păstram amintiri plăcute. În timp ce traversam gara, m­am 
uitat cu luare­aminte în jurul nostru, dar n­am văzut nimic suspect. Keira a 
zărit un băieţandru care vindea ţigări pe sub mână. I­a oferit zece dolari în 
schimbul unui mic serviciu: să ne conducă la şaman. Băiatul n­a priceput o 
iotă din ceea ce­i spunea Keira, însă ne­a dus la el acasă. Tatăl lui avea un mic 
atelier de tăbăcărie, pe o ulicioară din oraşul vechi.
  Am fost frapat de diversitatea etnică a locului. Mai multe comunităţi îşi 
duceau viaţa în cea mai perfectă armonie. Irkutsk, oraşul cu un trecut aparte, 
unde vechile case de lemn stau plecate într­o rână şi se scufundă în pământ, 
până când mor din pricina lipsei de întreţinere; Irkutsk şi vechiul său tramvai 
fără staţii, care se opreşte în mijlocul străzii; Irkutsk şi bătrânele sale buriate, 
cu veşnica lor basma de lână înnodată sub bărbie şi cu sacoşa pe braţ… Aici, 
fiecare vale şi fiecare munte are spiritul său; aici, este venerat cerul şi, înainte 
de­a bea alcool, oamenii varsă câteva picături pe masă, ca să închine cu zeii. 
Tăbăcarul ne­a primit în locuinţa sa modestă, într­o engleză rudimentară, ne­a 
explicat că familia lui trăieşte acolo de trei secole. Pe vremea când buriaţii încă 
mai făceau troc cu blănuri la agenţiile comerciale din oraş, bunicul lui era 
blănar, dar timpurile alea aparţineau trecutului, un trecut dispărut pentru 
totdeauna. De atunci, samurii, herminele, vidrele şi vulpile se făcuseră 
nevăzute, iar micul atelier aflat la câţiva paşi de Capela Sfânta Paraschiva nu 
mai producea decât ghiozdane de piele, care se vindeau cu greu la bazarul 
învecinat. Keira a întrebat­o pe gazda noastră dacă ştie cum putea obţine o 
audienţă la un şaman. După câte ştia bărbatul, cel mai bun era la Listvianka, 
un orăşel de pe malul lacului Baikal. Până acolo, puteam merge cu microbuzul,
plătind mai puţin decât pentru un taxi, care costa enorm de scump şi nu era cu
nimic mai confortabil, ne­a spus el. Apoi, ne­a poftit la masă; pe aceste 
meleaguri, deseori năpăstuite de opresiunea nebunească a unora, nu există 
decât o lege: cea a ospitalităţii. Îmi amintesc şi acum de acest prânz, luat într­o 
zi de iarnă, în atelierul unui tăbăcar din Irkutsk: nişte carne slabă, fiartă, 
câţiva cartofi, un ceai cu unt şi o felie de pâine.
  Keira şi­l apropiase pe copil: se jucau împreună, repetând cuvinte 
necunoscute amândurora, în engleză sau în rusă, şi râdeau sub privirile 
înduioşate ale meşteşugarului. După masă, băiatul ne­a condus până la staţia 
microbuzului. Keira a vrut să­i dea dolarii promişi, dar copilul i­a refuzat. 
Atunci, ea şi­a dezlegat fularul şi i l­a dăruit. Puştiul şi l­a înfăşurat în jurul 
gâtului şi a plecat în fugă. La capătul străzii, s­a întors şi a fluturat eşarfa în 
semn de la revedere. În acel moment, ştiam prea bine că ea avea inima grea din
cauza dorului după Harry, care o măcina atât de tare; ghiceam că, în ochii 
fiecărui copil întâlnit pe drum, vedea privirea lui. Am luat­o în braţe. Gesturile 
îmi erau stângace, dar ea şi­a pus capul pe umărul meu. I­am simţit tristeţea şi
i­am şoptit din nou, la ureche, promisiunea pe care i­o făcusem: aveam să ne 
întoarcem în Valea Omo şi, oricât timp ne­ar fi luat, avea să­l revadă pe Harry.
  Microbuzul mergea de­a lungul râului care uda stepa. Pe marginea 
drumului, treceau femei care îşi duceau în braţe copiii adormiţi. În timpul 
călătoriei, Keira m­a mai învăţat şi altele despre şamani şi despre vizita care ne 
aştepta.
  — Şamanul e un vindecător, un vraci, un preot, un magician, un ghicitor 
şi chiar un posedat. Misiunea lui este aceea de a trata unele boli, de a aduce 
vânatul sau ploaia, uneori chiar şi aceea de a găsi un obiect pierdut.
  — Auzi, şamanul tău nu ne­ar putea îndruma şi spre fragmentul nostru?
Aşa, n­am mai avea nevoie să mergem la Egorov ăla şi am câştiga timp.
  — O să mă duc singură!
  Subiectul era sensibil, iar glumele nu picau bine. Prin urmare, i­am 
ascultat cu atenţie explicaţiile.
  — Ca să poată intra în legătură cu spiritele, şamanul cade în transă. 
Convulsiile lui dovedesc că, în corp, i­a pătruns un spirit. Când transa ia 
sfârşit, se prăbuşeşte şi intră în catalepsie. Pentru adunare, este un moment 
intens, deoarece nu există niciodată certitudinea că şamanul se va întoarce 
printre cei vii. Când îşi revine, şamanul îşi povesteşte călătoria. Printre 
călătoriile lui există una care ar trebui să­ţi placă şi ţie: este cea pe care 
şamanul o face spre cosmos. Se numeşte zborul magic. Şamanul ajunge la 
„cuiul cerului” şi trece de­a curmezişul Stelei Polare.
  — Ştii, noi avem nevoie doar de o adresă. Poate ne limităm să­i cerem o 
prestaţie redusă.
  Keira s­a întors spre geamul microbuzului şi nu mi­a mai spus nici o 
vorbă.
  Listvianka…
  Este un oraş construit în întregime din lemn, aşa cum sunt multe aşezări
din Siberia. Chiar şi biserica ortodoxă este din bârne de mesteacăn.
  Casa şamanului nu făcea excepţie de la regulă. În acea zi, nu eram 
singurii lui vizitatori. Sperasem că nu vom face altceva decât să schimbăm 
câteva cuvinte cu el, cam ca atunci când îl întrebi pe primarul unui sătuc 
despre o familie din partea locului, căreia vrei să­i dai de urmă. Totuşi, mai 
întâi, a trebuit să luăm parte la un serviciu divin care abia începuse…
  Am luat loc într­o încăpere, printre alte cincizeci de persoane aşezate în 
cerc pe un covor. A intrat şamanul, îmbrăcat în veşminte de ceremonie. 
Adunarea era tăcută. O tânără în vârstă de vreo douăzeci de ani era lungită pe 
o rogojină. Se vedea că suferă din pricina unui rău care îi provoca o febră 
cumplită. Şamanul a luat o tobă. Keira, încă supărată pe mine, mi­a explicat – 
deşi n­o întrebasem nimic – că toba era un accesoriu indispensabil ritualului şi 
că avea o dublă identitate sexuală: pielea era de gen masculin, iar cadrul, de 
gen feminin.
  Am făcut prostia de a râde şi am primit pe loc o scatoalcă după ceafă.
  Şamanul a început prin a încălzi pielea tobei, mângâind­o cu flacăra unei
torţe.
  — Recunoaşte totuşi că e mai complicat decât să dobândeşti, pur şi 
simplu, informaţiile, i­am şuşotit Keirei la ureche.
  Şamanul a ridicat mâinile, iar corpul a început să i se onduleze în ritmul 
tobei. Cântarea lui te subjuga, mie îmi pierise orice chef de­a mai fi ironic. Keira
era absorbită cu totul de scena care ni se desfăşura sub ochi. Şamanul a intrat 
în transă, trupul îi era scuturat de spasme violente. În cursul ceremoniei, 
chipul tinerei femei se metamorfoza şi, pe măsură ce­i scădea febra, în obraji îi 
reapăreau culorile. Keira era fascinată, iar eu, la fel. Bătăile tobei au încetat. 
Şamanul s­a prăbuşit la pământ. Nu vorbea nimeni, liniştea nu era tulburată 
de nici un sunet. Am rămas multă vreme cu ochii pironiţi la corpul inert. Când 
şi­a venit în fire şi s­a ridicat, omul s­a apropiat de tânăra femeie, şi­a pus 
mâinile pe obrajii ei şi i­a spus să se scoale încet. Deşi se mai clătina, fata 
stătea în picioare şi părea vindecată de răul care, mai adineauri, o dobora. 
Adunarea l­a aclamat pe şaman. Magia acţionase.
  N­am aflat niciodată care erau adevăratele puteri ale acestui om. Pentru 
mine, acel lucru la care am asistat atunci, în locuinţa şamanului din 
Listvianka, a rămas, pe vecie, un mister.
  Ceremonia s­a terminat, oamenii s­au risipit. Keira l­a abordat pe şaman 
şi i­a cerut o audienţă. El a invitat­o să ia loc şi să­i pună întrebările pentru 
care voise să­l întâlnească.
  Şamanul ne­a spus că bărbatul căutat de noi era un notabil din regiune. 
Un binefăcător care dădea mulţi bani pentru săraci, pentru construirea unor 
şcoli… finanţase chiar şi refacerea unui dispensar, care, de atunci, arăta ca un 
mic spital. Şamanul ezita să ne dea adresa lui, nu ştia care ne erau intenţiile. 
Keira i­a jurat că voiam doar să ne dea nişte informaţii. I­a explicat care îi era 
profesia şi cum ne putea ajuta Egorov. Căutările ei erau strict ştiinţifice.
  Şamanul s­a uitat cu atenţie la pandantivul Keirei şi a întrebat­o ce 
provenienţă are.
  — E un obiect foarte vechi, i­a mărturisit ea fără nici o reţinere. Un 
fragment dintr­o hartă a stelelor, iar noi căutăm bucăţile care lipsesc.
  — Ce vârstă are acest obiect? A insistat şamanul, exprimându­şi dorinţa 
de a­l vedea mai îndeaproape.
  — Milioane de ani, a răspuns Keira şi i­a întins pandantivul.
  Şamanul l­a mângâiat cu delicateţe şi, imediat, chipul i s­a posomorât.
  — N­ar trebui să vă mai continuaţi călătoria, a spus, cu glasul grav.
  Keira s­a întors spre mine. Ce anume îl îngrijorase, deodată, pe acest 
om?
  — Nu­l păstraţi aproape de dumneavoastră. Nu ştiţi ce faceţi, a mai spus 
el.
  — Aţi mai văzut un asemenea obiect? A întrebat Keira.
  — Nu vă daţi seama ce implică asta! A spus şamanul.
  Privirea i se întunecase şi mai tare.
  — N­am idee despre ce vorbiţi, a răspuns Keira, luându­şi înapoi 
pandantivul. Noi suntem oameni de ştiinţă…
  —… neştiutori! Aveţi măcar idee cum funcţionează lumea? Vreţi să vă 
asumaţi riscul de a­i pune în pericol echilibrul?
  — Dar ce tot spuneţi? S­a sumeţit Keira.
  — Plecaţi de aici! Omul pe care vreţi să­l întâlniţi locuieşte la doi 
kilometri de aici, într­o dacea roz, cu trei turnuleţe, nu puteţi să n­o vedeţi.
  Câţiva tineri patinau pe lacul Baikal, la depărtare de malul unde suflarea
geroasă a iernii transformase valurile în sculpturi cu forme înfricoşătoare. Un 
vechi cargou cu coca ruginită zăcea pe o parte, prins în încleştarea gheţurilor. 
Keira îşi ascunsese mâinile în buzunar.
  — Ce încerca să ne spună omul acesta? M­a întrebat ea.
  — N­am nici cea mai vagă idee, tu eşti experta în şamanism. Cred că 
ştiinţa îl nelinişteşte, atâta tot.
  — Frica lui nu mi s­a părut iraţională. Şi lăsa impresia că ştie ce spune…
parcă ar fi vrut să ne pună în gardă în privinţa unui pericol.
  — Keira, noi nu suntem nişte ucenici vrăjitori. În disciplinele noastre, nu 
încap nici magia, nici ezoterismul. Amândoi urmăm un protocol pur ştiinţific. 
Dispunem de două fragmente dintr­o hartă pe care încercăm s­o completăm, 
nimic altceva.
  — Dintr­o hartă realizată acum patru sute de milioane de ani. Şi habar 
n­avem ce ne­ar dezvălui, dacă am completa­o…
  — Când o vom completa, vom avea ocazia să argumentăm, în mod 
ştiinţific, faptul că, într­o vreme în care nici nu ne închipuiam că ar fi fost 
posibil aşa ceva, pe faţa Pământului exista o civilizaţie, şi aceasta dispunea de 
cunoştinţe astronomice. O asemenea descoperire va repune în discuţie multe 
lucruri din istoria omenirii. Nu e asta problema care te­a pasionat 
dintotdeauna?
  — Dar tu ce speranţă ai?
  — Ca această hartă să­mi arate o stea care să­mi fie încă necunoscută. 
Ar fi formidabil. De ce faci mutra asta?
  — Îmi ţâţâie fundul de frică, Adrian. În cercetările mele, nu m­am mai 
confruntat niciodată cu violenţa oamenilor şi nu înţeleg deloc motivele celor 
care ne urăsc cu atâta înverşunare. Acest şaman nu ştia nimic despre noi, dar 
felul în care a reacţionat, atunci când mi­a atins pandantivul, a fost… 
înspăimântător.
  — Păi, nu­ţi dai seama ce i­ai dezvăluit şi ce implicaţii are acest lucru 
pentru el? Un şaman este un oracol, puterea şi aura i se bazează pe ştiinţa pe 
care o deţine şi pe ignoranţa celor care îl venerează. Iar noi, noi îi picăm pe cap,
hodoronc­tronc, şi îi vârâm sub nas mărturia unei cunoaşteri care o depăşeşte 
de departe pe a lui. Cu alte cuvinte, îl punem în pericol. Eu, unul, nu m­aş 
aştepta la o reacţie mai bună nici din partea membrilor Academiei, dacă le­am 
face o asemenea dezvăluire. Dacă un medic ajunge într­un sat pierdut de lume,
unde cuceririle epocii moderne n­au pătruns niciodată, şi dacă îngrijeşte de 
bolnavi administrându­le medicamente, ceilalţi vor vedea în el un vrăjitor cu 
puteri nesfârşite. Omul îl venerează pe cel a cărui cunoaştere o depăşeşte pe a 
sa.
  — Mulţam pentru lecţie, Adrian. Pe mine mă sperie ignoranţa noastră, nu
a autohtonilor.
  Ne apropiem de dacea roz. Aceasta era întocmai cum ne­o descrisese 
şamanul şi, ce­i drept, n­o puteai confunda cu altă casă, atât de ostentativă îi 
era arhitectura. Cel care trăia acolo nu făcea nimic pentru a­şi ascunde 
bogăţia, dimpotrivă, o afişa ca pe o dovadă a puterii şi a reuşitei sale.
  Doi bărbaţi cu kalaşnikovul în bandulieră păzeau intrarea. M­am 
prezentat şi am cerut să fiu primit de stăpânul proprietăţii. Veneam din partea 
lui Thornsten, unul dintre vechii lui prieteni, ca să­i achităm o datorie. Paznicul
ne­a ordonat să aşteptăm în faţa uşii. Keira ţopăia pe loc, ca să se încălzească, 
sub privirea înveselită a celui de­al doilea paznic, care se holba la ea într­un 
mod foarte neplăcut pentru gustul meu. Am luat­o în braţe şi am frecat­o pe 
spate. După câteva clipe, bărbatul s­a întors, ne­a percheziţionat cum scrie la 
carte şi ne­a lăsat, în sfârşit, să intrăm în fastuoasa locuinţă a lui Egorov.
  Pardoselile erau din marmură de Carrara, iar pereţii, acoperiţi cu 
lambriuri importate din Anglia, ne­a explicat gazda, primindu­ne în salon. Cât 
despre covoare – nişte piese de mare valoare – veneau din Iran, a afirmat el.
  — Eu credeam că ticălosul ăla de Thornsten a murit de mult, a exclamat 
Egorov, servindu­ne cu votcă. Beţi! Asta o să vă încălzească, ne­a îndemnat el.
  — Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar îi merge de minune, i­a replicat 
Keira.
  — Cu atât mai bine pentru el, a răspuns Egorov. Şi, atunci, de ce aţi 
venit voi să­mi aduceţi banii pe care mi­i datora el?
  Mi­am scos portofelul şi i­am întins gazdei noastre suta de dolari.
  — Iată, am spus, punând acea singură bancnotă pe masă. Puteţi verifica,
e toată suma.
  Egorov a privit, plin de dispreţ, spre hârtia verde.
  — Sper că e o glumă!
  — Este exact suma pe care ne­a cerut să v­o dăm.
  — Asta îmi datora acum treizeci de ani! La un curs constant, fără să mai 
socotesc dobânda, ar fi trebuit să înmulţească cu o sută, şi abia atunci am fi 
fost chit. Vă dau două minute ca să vă luaţi tălpăşiţa de aici, altfel o să vă pară 
rău că aţi venit să vă bateţi joc de mine.
  — Thornsten ne­a spus că aţi putea să ne ajutaţi. Eu sunt arheolog şi am
nevoie de dumneavoastră.
  — Îmi pare rău, dar nu mă mai ocup de multă vreme de antichităţi. 
Materiile prime aduc mult mai mulţi bani. Dacă aţi făcut călătoria asta în 
speranţa că veţi putea cumpăra ceva de la mine, aţi venit degeaba. Thornsten 
v­a luat de papagali, şi pe mine, la fel. Luaţi hârtia asta şi plecaţi.
  — Nu vă înţeleg animozitatea faţă de el. Thornsten vorbea despre 
dumneavoastră în termeni foarte respectuoşi, părea chiar că vă admiră într­un 
anume fel.
  — Ah, da? A întrebat Egorov, flatat de cuvintele Keirei.
  — De ce vă datora bani? Acum treizeci de ani, o sută de dolari reprezenta
ceva, în regiunea asta, a adăugat Keira.
  — Thornsten era doar un intermediar, lucra pentru un cumpărător din 
Paris. Un bărbat care voia să cumpere un manuscris antic.
  — Ce fel de manuscris?
  — O piatră gravată, care a fost găsită într­un mormânt îngheţat din 
Siberia. Trebuie să ştiţi, la fel de bine ca mine, că, în anii cincizeci, au fost 
aduse la lumină multe asemenea morminte. Toate acestea erau pline ochi cu 
tezaure perfect conservate datorită gheţurilor.
  — Şi toate au fost minuţios jefuite.
  — Da, din păcate, a oftat Egorov. Cupiditatea oamenilor este îngrozitoare,
nu­i aşa? Când e vorba de bani, nu mai au nici un respect pentru frumuseţile 
trecutului.
  — Şi, bineînţeles, dumneavoastră vă îndeletniceaţi cu urmărirea 
jefuitorilor de morminte, nu? A continuat Keira.
  — Domnişoară, aveţi un fund frumos şi un farmec cert, dar nu abuzaţi 
prea mult de ospitalitatea mea!
  — Dumneavoastră i­aţi vândut piatra aia lui Thornsten?
  — I­am pasat o copie! Iar comanditarul lui nu s­a prins nici cât negru 
sub unghie. Cum ştiam că n­o să mă plătească, i­am dat o reproducere, dar 
una de foarte bună calitate. Luaţi banii ăştia, plătiţi­vă cu ei o cină bună şi 
spuneţi­i lui Thornsten că suntem chit.
  — Mai aveţi originalul? A întrebat Keira, zâmbind.
  Egorov a măsurat­o cu privirea din cap până­n picioare, întârziind 
asupra curbelor ei, a zâmbit la rândul lui şi s­a ridicat.
  — Dacă tot aţi venit până aici, haideţi cu mine. O să vă arăt despre ce e 
vorba.
  S­a apropiat de rafturile bibliotecii care împodobeau pereţii salonului. A 
luat o cutie din piele fină, a deschis­o şi a pus­o înapoi.
  — Nu e în asta, dar unde oi fi pus­o?
  A examinat alte trei casete asemănătoare, apoi o a patra şi o a cincea, din
care a scos un obiect învelit într­un voal. A dezlegat cordeluţa cu care era legat 
şi ne­a înfăţişat o piatră de douăzeci de centimetri pe douăzeci. A pus­o, cu 
delicateţe, pe birou şi ne­a chemat mai aproape. Suprafaţa patinată a pietrei 
era incrustată cu nişte semne ce semănau cu hieroglifele.
  — E în sumeriană. Piatra asta are peste şase mii de ani. Comanditarul lui
Thornsten mai bine mi­ar fi plătit­o atunci, preţul ei era absolut abordabil. 
Acum treizeci de ani, aş fi vândut sicriul din Sargon pe câteva sute de dolari; 
astăzi, piatra asta este inestimabilă şi, în mod paradoxal, de altfel, nevadabilă, 
cu excepţia cazului în care un cumpărător particular ar păstra­o în secret. Un 
astfel de obiect nu mai poate circula liber, timpurile s­au schimbat, traficul de 
antichităţi a devenit mult prea periculos. V­am spus deja: comerţul de materii 
prime aduce mult mai mulţi bani, cu mult mai puţine riscuri.
  — Care este semnificaţia acestor inscripţii? A întrebat Keira, fascinată de 
frumuseţea pietrei.
  — Nu­i mare lucru. Probabil că e vorba despre vreun poem sau despre 
vreo legendă veche, dar cel care voia s­o cumpere părea să­i acorde multă 
importanţă. Trebuie să am o traducere. Uite­o, am găsit­o! A spus Egorov, 
scotocind prin casetă.
  I­a întins o foaie de hârtie Keirei, care a citit­o cu voce tare.
  Există o legendă care spune că un copil aflat în pântecele mamei 
cunoaşte totul despre misterul Creaţiei, de la începutul lumii până la sfârşitul 
timpului. La naştere, un mesager trece pe deasupra leagănului său şi­i pune 
un deget pe buze, ca să nu dezvăluie niciodată taina care i­a fost încredinţată: 
taina vieţii…
  Cum aş fi putut să­mi ascund uluiala, auzind aceste cuvinte, care îmi 
răsunau în minte şi îmi readuceau în memorie ultimele amintiri despre o 
călătorie ratată? Cuvintele acestea le citisem, înainte de a­mi pierde cunoştinţa,
într­un avion care pleca spre China şi care trebuise să se întoarcă din drum. 
Keira s­a oprit din lectură, îngrijorată de tulburarea mea. Mi­am luat portofelul 
din buzunar şi am scos o foaie de hârtie pe care am desfăşurat­o în faţa ei. Am 
citit, la rândul meu, cu glas tare, sfârşitul acestui text ciudat.
  În urma degetului care şterge pe vecie amintirile copilului rămâne un 
semn. Acest semn îl au toţi oamenii, deasupra buzei superioare; toţi, în afară 
de mine.
  În ziua în care m­am născut, mesagerul a uitat să mă viziteze, de aceea, 
eu îmi amintesc totul.
  Keira şi Egorov m­au privit rând pe rând, la fel de uimiţi ca mine. Le­am 
explicat în ce împrejurări îmi parvenise acest document.
  — Mi l­a trimis prietenul tău, profesorul Ivory, chiar înainte să plec după 
tine, în China.
  — Ivory? Ce amestec are el în toată povestea asta? S­a mirat Keira.
  — Dar acesta e numele ticălosului care nu m­a plătit niciodată! A 
exclamat Egorov. Şi pe el îl credeam mort de mult.
  — La dumneavoastră, asta e o manie: vreţi să­i îngropaţi pe toţi! I­a 
răspuns Keira. Şi tare mă îndoiesc că Ivory să fi avut ceva de­a face cu 
comerţul ăsta jalnic de obiecte jefuite din morminte.
  — Iar eu vă spun că profesorul ăsta al vostru – aflat, vezi, Doamne, 
deasupra oricărei bănuieli – este tocmai omul care a cumpărat­o. Şi vă rog să 
nu mă contraziceţi, eu nu sunt obişnuit să­mi pună la îndoială spusele orice 
gâsculiţă. Aştept să vă cereţi scuze!
  Keira şi­a încrucişat braţele şi i­a întors spatele. Eu am înhăţat­o de 
umăr şi i­am ordonat să se execute fără întârziere! Ea m­a fulgerat cu privirea 
şi a mormăit un „Scuzaţi” spre gazda noastră, care, din fericire, a părut să se 
mulţumească şi cu atât şi a acceptat să ne spună mai multe.
  — Piatra asta a fost găsită în nord­vestul Siberiei, în cursul unei 
campanii de săpături în mormintele îngheţate. Regiunea este plină de ele. 
Protejate datorită frigului, cine ştie de câte milenii, mormintele erau remarcabil 
de bine conservate. Trebuie să privim lucrurile în contextul lor: la acea epocă, 
toate programele de cercetări depindeau de Comitetul Central al Partidului. 
Arheologii primeau nişte salarii de mizerie şi lucrau în condiţii extrem de 
dificile.
  — Nici în Occident nu suntem mai pricopsiţi; dar, pentru asta, nu ne 
apucăm să jefuim terenurile de săpături! I­a ripostat Keira.
  Aş fi preferat să­şi ţină pentru ea genul ăsta de observaţii.
  — Toată lumea făcea trafic, ca să poată trăi, a continuat Egorov. Pentru 
că aveam o poziţie ceva mai înaltă în ierarhia Partidului, rapoartele, 
autorizaţiile şi alocaţiile de resurse treceau prin mâna mea, care eram 
însărcinat să triez descoperirile îndeajuns de interesante ca să fie transferate la
Moscova, de cele care puteau rămâne în regiune. Partidul era primul care jefuia
tezaurele ce aparţineau, de drept, republicilor Federaţiei, iar noi nu făceam 
altceva decât să luăm, în trecere, un mic comision. Unele obiecte nu ajungeau 
până la Moscova, ci îmbogăţeau, până la urmă, colecţiile cumpărătorilor din 
Occident. Aşa am făcut cunoştinţă, într­una din zile, cu amicul vostru 
Thornsten. El acţiona în numele acestui profesor Ivory, pasionat de tot ceea ce 
avea vreo legătură cu civilizaţiile scitice şi sumeriene. Eu ştiam că n­aveam să 
fiu plătit niciodată, aşa că l­am pus pe un epigrafist talentat, din echipele 
noastre, să copieze piatra pe un bloc de granit. Acum, ce­ar fi dacă mi­aţi 
spune ce vă aduce la mine? Presupun că n­aţi traversat Uralii ca să­mi daţi 
înapoi o sută de dolari.
  — Caut urmele unor nomazi care se pare că au făcut o călătorie lungă, 
cu patru mii de ani înaintea erei noastre.
  — De unde până unde?
  — Au plecat din Africa şi au ajuns în China, am dovada asta. După 
aceea, totul este doar o ipoteză. Presupun că au luat­o spre Mongolia şi apoi au
traversat Siberia, urcând pe fluviul Enisei, până la Marea Kara.
  — Oho, ce mai călătorie! Şi în ce scop ar fi parcurs nomazii 
dumneavoastră toţi kilometrii ăştia?
  — Ca să treacă peste Pol şi să ajungă pe continentul american.
  — De fapt, nu mi­aţi răspuns la întrebare.
  — Ca să ducă un mesaj.
  — Şi credeţi că v­aş putea ajuta să demonstraţi existenţa unei asemenea 
aventuri? Cine v­a băgat în cap ideea asta?
  — Thornsten pretinde că sunteţi specialist în civilizaţiile sumeriene. Cred 
că piatra pe care tocmai ne­aţi arătat­o îi confirmă spusele.
  — Cum l­aţi întâlnit pe Thornsten? A întrebat, cu un aer maliţios, 
Egorov.
  — Printr­un prieten care ne­a recomandat să ne ducem la el.
  — E destul de amuzant.
  — Nu văd ce e aşa de amuzant în chestia asta!
  — Prietenul dumneavoastră îl cunoaşte pe Ivory?
  — După câte ştiu eu, nu!
  — Sunteţi gata să juraţi că nu s­au întâlnit niciodată? Egorov i­a întins 
Keirei telefonul său, privind­o sfidător.
  — Ori sunteţi tâmpită, ori sunteţi amândoi de o naivitate surprinzătoare. 
Sunaţi­vă prietenul şi întrebaţi­l!
  Keira şi cu mine îl priveam pe Egorov, fără să înţelegem unde voia să 
ajungă. Keira a luat mobilul, a format numărul lui Max şi s­a dus mai la o 
parte, ceea ce, trebuie să recunosc, m­a iritat în ultimul hal. După câteva clipe,
când s­a întors, avea chipul răvăşit.
  — Îi ştii numărul pe dinafară…, i­am şoptit.
  — Nu e deloc momentul.
  — Te­a întrebat ce mai fac?
  — M­a minţit. L­am întrebat, fără înconjur, dacă îl cunoaşte pe Ivory şi 
mi­a jurat că nu, dar simt că m­a minţit.
  Egorov s­a dus la bibliotecă, a parcurs rafturile şi a scos o carte mare.
  — Dacă înţeleg bine, bătrânul vostru profesor vă trimite în braţele unui 
prieten, care vă îndrumă către Thornsten, care, la rândul lui, vă îndeamnă să 
veniţi la mine. Şi, ca din întâmplare, cu treizeci de ani în urmă, acelaşi Ivory 
încercase să obţină piatra pe care o posed şi pe care este incrustat un text în 
sumeriană, text pe care vi­l dăduse deja retranscris. Toate astea nu sunt, 
bineînţeles, decât pură coincidenţă…
  — Ce înţelegeţi prin asta? L­am întrebat.
  — Că sunteţi două marionete ale căror sfori sunt trase de Ivory după 
cum are el chef şi pe care le pune să alerge de la nord la sud şi de la est la vest,
după cum îi tună. Dacă n­aţi înţeles până acum că s­a folosit de voi, atunci 
sunteţi chiar mai proşti decât mi­am închipuit.
  — Cred că am înţeles cât se poate de bine că ne luaţi de imbecili, a 
şuierat Keira. Aţi fost destul de clar în această privinţă. Dar de ce ar face aşa 
ceva? Ce ar avea de câştigat?
  — Eu nu ştiu ce căutaţi exact, dar presupun că rezultatul trebuie să­l 
intereseze în cel mai înalt grad. Voi tocmai continuaţi o operă pe care el a lăsat­
o neterminată, în fine, nu trebuie să fii prea inteligent ca să înţelegi că lucraţi 
pentru el fără să vă daţi seama.
  Egorov a deschis cartea aceea mare şi a desfăcut o hartă a Asiei antice.
  — Dovada pe care speraţi s­o găsiţi se află sub ochii voştri. Este piatra pe
care a fost gravat textul sumerian. Ivory al vostru spera că o mai am şi a 
aranjat lucrurile în aşa fel încât să ajungeţi până la mine.
  Egorov s­a aşezat la birou şi ne­a invitat să luăm loc în fotoliile mari din 
faţa lui.
  — Cercetările arheologice din Siberia au început în secolul al XVIII­lea, 
din iniţiativa lui Petru cel Mare. Până atunci, ruşii nu arătaseră nici un interes 
pentru propriul trecut. Când conduceam filiala din Siberia a Academiei, mă 
dădeam de ceasul morţii pentru a convinge autorităţile să salveze aceste 
tezaure inestimabile. Eu nu sunt un traficant vulgar, aşa cum credeţi. Sigur, 
aveam reţelele mele, dar, mulţumită lor, am salvat mii de piese şi am restaurat 
tot atâtea. Fără mine, s­ar fi ales praful de toate. Credeţi că piatra asta 
sumeriană ar mai fi existat dacă n­aş fi fost eu aici? Probabil că ar fi fost 
folosită, printre altele o mie, la consolidarea unui zid de cazarmă sau la 
nivelarea unui drum. Nu zic că n­am avut şi unele avantaje de pe urma acestui 
mic comerţ, dar am acţionat întotdeauna cu foarte multă chibzuinţă. Nu­i 
vindeam oricui vestigiile din Siberia noastră. Bun, în orice caz, acest profesor 
nu v­a făcut să pierdeţi timpul. Eu am studiat, într­adevăr, mai mult decât 
oricine altcineva din Rusia, civilizaţiile sumeriene şi am fost convins 
dintotdeauna că acestea au făcut nişte călătorii ce depăşeau distanţele 
presupuse. Nimeni nu le­a acordat teoriilor mele nici cel mai mic credit. Am fost
considerat visător şi incapabil. Obiectul pe care îl căutaţi, acela care să ateste 
că nomazii au ajuns, cu adevărat, în Marele Nord, este sub ochii voştri. Şi ştiţi 
de când există textul gravat pe el? Din anul 4004 înaintea erei noastre. Puteţi 
constata şi singuri, a spus el, arătându­ne o linie mai mică decât celelalte, pe 
partea superioară a pietrei. Este o datare categorică. Acum, mi­aţi putea 
împărtăşi motivele care i­ar fi mânat, după părerea dumneavoastră, până pe 
continentul american? Fiindcă, dacă vă aflaţi aici, înseamnă că le cunoaşteţi.
  — V­am spus: duceau un mesaj, a repetat Keira.
  — Mulţumesc, nu sunt surd, dar ce mesaj?
  — N­am idee, destinatarii erau magiştrii civilizaţiilor antice.
  — Şi credeţi că mesagerii şi­au atins ţinta?
  Keira s­a plecat asupra hărţii, a arătat cu degetul mica strâmtoare 
Bering, apoi indexul i­a alunecat de­a lungul coastei siberiene.
  — Nu ştiu, a şoptit ea. Tocmai de aceea am atâta nevoie să le descopăr 
urmele.
  Egorov a apucat mâna Keirei şi a deplasat­o încet pe hartă.
  — Man­Pupu­Nyor, a spus, punându­i­o la est de lanţul Uralilor, într­un 
punct situat în nordul Republicii Komi. Situl celor Şapte Uriaşi din Urali; aici 
şi­au făcut mesagerii magiştrilor ultima oprire.
  — Cum puteţi şti asta? A întrebat Keira.
  — Ştiu, pentru că piatra a fost găsită exact în acest loc din Siberia 
occidentală. Nomazii nu coborau pe Enisei, ci pe Obi; şi nu se îndreptau spre 
Marea Kara, ci spre Marea Albă. Pentru a ajunge la destinaţie, drumul spre 
Norvegia era mai scurt, mai accesibil.
  — De ce aţi spus „ultima oprire”?
  — Fiindcă am toate motivele să cred că şi­au oprit călătoria aici. Lucrul 
pe care o să vi­l spun acum nu a mai fost dezvăluit niciodată. În urmă cu 
treizeci de ani, începusem o campanie de săpături în această regiune. La Man­
Pupu­Nyor, pe un platou întins din vârful unui munte bătut de vânturi, se 
înalţă şapte stâlpi de piatră, având între treizeci şi patruzeci şi doi de metri 
fiecare. Arată ca nişte menhiri imenşi. Şase formează un semicerc, iar al 
şaptelea pare să se uite la ceilalţi şase. Cei Şapte Uriaşi din Urali reprezintă un 
mister care nu şi­a dezvăluit încă secretul. Nimeni nu ştie de ce se află acolo, 
iar eroziunea nu poate fi unica responsabilă pentru o asemenea arhitectură. 
Acest sit este echivalentul rusesc pentru Stonehenge­ul dumneavoastră, cu 
singura diferenţă că, aici, stâncile au o înălţime neobişnuită.
  — Şi de ce n­aţi dezvăluit nimic?
  — Oricât de ciudat vi s­ar părea, am acoperit totul şi am repus situl în 
starea în care îl găsisem. Am şters cu bună ştiinţă orice urmă a trecerii noastre.
La acea epocă, Partidului nici nu­i păsa de lucrările noastre. Ceea ce scosesem 
la lumină ar fi fost ignorat de funcţionarii incompetenţi de la Moscova. În cel 
mai bun caz, extraordinarele noastre descoperiri ar fi fost trântite pe undeva, 
fără nici o analiză, fără nici o grijă de a le păstra. În cele din urmă, ar fi fost 
acoperite de praf, în nişte simple lădoaie, prin subsolul cine ştie cărei clădiri.
  — Şi ce aţi găsit? A întrebat Keira.
  — Multe resturi umane, datând din mileniul al IV­lea, aproximativ 
cincizeci de corpuri perfect conservate de gheţuri. Piatra sumeriană se găsea 
printre acestea, în mormânt. Oamenii a căror urmă o căutaţi au murit cu toţii 
de foame, prizonieri ai iernii şi ai zăpezilor.
  Keira s­a întors spre mine, însufleţită la culme.
  — Dar descoperirea asta e de o importanţă covârşitoare! Nimeni n­a mai 
dovedit vreodată că sumerienii călătoriseră atât de departe. Dacă v­aţi fi 
publicat lucrările, aducând în sprijin asemenea probe, v­ar fi aclamat 
comunitatea ştiinţifică internaţională.
  — Sunteţi încântătoare, dar mult prea tânără pentru a şti despre ce 
vorbiţi. Presupunând că importanţa acestei descoperiri i­ar fi impresionat 
câtuşi de puţin pe şefi, am fi fost imediat deportaţi într­un gulag, iar lucrările 
noastre ar fi fost atribuite unor aparatcici din Partid. În Uniunea Sovietică, nu 
exista cuvântul „internaţional”.
  — De asta aţi îngropat totul la loc?
  — Ce aţi fi făcut în locul nostru?
  — Dacă îmi permiteţi… aţi îngropat aproape totul la loc. Îmi închipui că 
piatra asta nu e singurul obiect pe care l­aţi luat în bagaje…, am intervenit eu.
  Egorov s­a uitat urât la mine.
  — Mai erau şi unele efecte personale care le aparţinuseră acestor 
călători. Am păstrat foarte puţine: pentru fiecare dintre noi era vital să fie cât 
mai discret cu putinţă.
  — Adrian, mi s­a adresat Keira, dacă periplul sumerienilor s­a încheiat în
aceste condiţii, atunci se prea poate ca fragmentul să se găsească pe undeva pe
platoul Ma­Pupu­Nyor.
  — Man­Pupu­Nyor, a corectat­o Egorov. Dar puteţi să­i spuneţi şi 
Manpupuner, aşa îl pronunţă occidentalii. Despre ce fragment vorbiţi?
  Keira m­a privit. Apoi, fără să aştepte răspuns la o întrebare nepusă, şi­a 
scos pandantivul, i l­a arătat lui Egorov şi i­a povestit aproape totul despre 
căutările noastre.
  Pasionat de ceea ce­i povesteam, Egorov ne­a reţinut la cină şi, cum 
seara se lungea, ne­a mai pus şi o cameră la dispoziţie, ceea ce ne pica numai 
bine, fiindcă uitaserăm cu desăvârşire să ne cazăm.
  În timpul mesei – servită într­o încăpere ale cărei dimensiuni te duceau 
cu gândul, mai degrabă, la un teren de badminton decât la o sufragerie – 
Egorov ne­a copleşit cu întrebările. Când i­am mai pomenit şi despre ceea ce se 
întâmpla atunci când alăturam fragmentele, ne­a implorat să­l lăsăm şi pe el să
asiste la acel fenomen. Ne era greu să­i refuzăm ceva, astfel că, împreună cu 
Keira, am apropiat cele două obiecte, care şi­au recăpătat pe dată culoarea 
albăstruie, deşi aceasta era şi mai pală decât ultima oară. Egorov a făcut ochii 
mari, faţa parcă i­a întinerit. Omul, atât de calm până atunci, se însufleţise ca 
un puşti în Ajunul Crăciunului.
  — După părerea voastră, ce s­ar întâmpla dacă aţi aduna la un loc toate 
fragmentele?
  — N­am nici cea mai mică idee, i­am răspuns înaintea Keirei.
  — Şi sunteţi siguri amândoi că pietrele astea au patru sute de milioane 
de ani?
  — Nu sunt pietre, a răspuns Keira. Însă da, suntem siguri de vechimea 
lor.
  — Suprafaţa lor este poroasă, poartă pe ea milioane de microperforaţii. 
Atunci când sunt puse în dreptul unei surse de lumină foarte puternice, 
fragmentele proiectează o hartă a stelelor, exact aşa cum erau poziţionate pe 
cer în acea perioadă, am continuat. Dacă am avea la dispoziţie un laser 
îndeajuns de puternic, v­aş putea face demonstraţia.
  — Mi­ar fi plăcut tare mult să văd asta, dar îmi pare nespus de rău, n­am
un asemenea aparat în casă.
  — M­ar fi îngrijorat dacă ar fi fost altfel, i­am mărturisit.
  După ce ne­am terminat desertul – o prăjitură spongioasă, puternic 
alcoolizată – Egorov s­a ridicat de la masă şi a început să se plimbe încoace şi 
încolo prin încăpere.
  — Şi vă gândiţi, a continuat el, că unul dintre fragmentele lipsă s­ar 
putea găsi în situl celor Şapte Uriaşi din Urali? Da, bineînţeles că vă gândiţi, ce 
întrebare!
  — Mi­ar plăcea atât de mult să vă pot răspunde! A spus Keira.
  — Naivă şi optimistă! Sunteţi cu adevărat încântătoare!
  — şi dumneavoastră…
  I­am tras, uşor, un genunchi pe sub masă, înainte să­şi termine fraza.
  — Este iarnă, a continuat Egorov. Platoul Man­Pupu­Nyor este măturat 
de vânturi atât de reci şi de uscate, încât zăpada abia dacă poate rămâne pe 
sol. Pământul e îngheţat. Cum aveţi de gând să vă faceţi săpăturile? Cu două 
lopăţele şi cu un detector de metale?
  — Scutiţi­ne de tonul ăsta condescendent, este exasperant. Şi, pe urmă, 
pentru guvernul dumneavoastră, fragmentele astea nu sunt de metal, i­a 
ripostat ea.
  — Eu nu vă propun un detector de metale aşa cum au amatorii care 
caută monede pierdute în nisip, ci un proiect mult mai ambiţios…
  Egorov ne­a condus în salon, o încăpere cu nimic mai prejos decât 
sufrageria. Pardoseala de marmură îi lăsase loc parchetului de stejar, iar 
mobilierul venea din Italia şi Franţa. Ne­am aşezat pe canapelele confortabile 
din faţa şemineului monumental, unde ardea un foc straşnic, ale cărui flăcări 
înalte lingeau peretele vetrei.
  Egorov s­a oferit să ne pună la dispoziţie o echipă de douăzeci de oameni 
şi tot utilajul de care Keira avea nevoie pentru săpături. I­a promis mai multe 
mijloace decât avusese vreodată până atunci. Drept singură compensaţie 
pentru acest ajutor nesperat voia să fie asociat la toate descoperirile făcute de 
ea.
  Keira i­a precizat că nu exista nici un câştig financiar în perspectivă. 
Ceea ce visam noi să descoperim nu avea nici o valoare comercială, avea doar 
importanţă ştiinţifică. Egorov s­a ofensat.
  — Dar cine vă vorbeşte despre bani? S­a înfuriat el. Voi sunteţi ăia care îi
pomeniţi întruna. V­am spus eu ceva despre bani?
  — Nu, i­a răspuns, stânjenită, Keira – şi eram convins că e sinceră – dar 
noi doi ştim că mijloacele pe care ni le oferiţi reprezintă o investiţie enormă… 
Şi, până acum, am întâlnit puţini filantropi în cariera mea, a mai adăugat, 
aproape cerându­şi scuze.
  Egorov a deschis o cutie cu ţigări de foi şi ne­a prezentat­o. Eram gata să 
mă las ispitit, dar privirea neagră a Keirei m­a făcut să­mi iau gândul.
  — Cea mai mare parte din viaţă mi­am consacrat­o lucrărilor de 
arheologie, a continuat Egorov. Şi asta în condiţii atât de grele, cum voi n­o să 
cunoaşteţi niciodată. Mi­am riscat pielea, atât din punct de vedere fizic, cât şi 
politic, am salvat o mulţime de tezaure, v­am explicat deja împrejurările, şi 
singura recunoaştere primită din partea scârbelor de la Academie a fost că m­
au considerat un vulgar traficant. De parcă, astăzi, lucrurile s­ar fi schimbat 
cumva! Ce mai ipocriţi! Sunt treizeci de ani de când ăştia îmi murdăresc 
numele. Dacă proiectul vostru reuşeşte, eu voi câştiga mult mai mult decât 
nişte bani. Vremea când morţii erau îngropaţi cu bunurile lor a trecut, n­am să 
iau cu mine, în mormânt, nici covoarele persane, nici picturile din secolul al 
XIX­lea, care îmi împodobesc pereţii casei. Eu vă vorbesc despre recăpătarea 
unei anumite respectabilităţi. Cu treizeci de ani în urmă, dacă nu ne­ar fi 
împiedicat frica de superiori, publicarea lucrărilor noastre – aşa cum spuneaţi, 
pe bună dreptate – ar fi făcut din mine un om de ştiinţă recunoscut şi 
respectat. N­am să trec de două ori pe lângă şansa care îmi este oferită. Aşa că,
dacă sunteţi de acord, vom porni în această campanie împreună şi, dacă vom 
găsi ceva care să vină în sprijinul teoriilor voastre, dacă norocul ne va surâde, 
atunci vom prezenta comunităţii ştiinţifice rezultatul descoperirilor noastre. Vă 
convine micul târg pe care vi­l propun? Da sau nu?
  Keira ezita. Dată fiind situaţia în care ne aflam, ne era greu să­i 
întoarcem spatele unui aliat ca el. Eram conştient de importanţa protecţiei pe 
care ne­o oferea această asociere. Dacă Egorov binevoia să­şi ia şi cele două 
gorile înarmate, care ne întâmpinaseră la uşa lui, am fi avut cum să ripostăm 
data viitoare, când ar fi vrut cineva să atenteze la vieţile noastre. Keira şi cu 
mine schimbam întruna priviri. Decizia ne aparţinea amândurora, dar – 
galanteria înainte de toate – voiam să se pronunţe mai întâi ea.
  Egorov i­a zâmbit larg Keirei.
  — Daţi­mi înapoi suta aia de dolari, i­a spus pe un ton foarte serios.
  Keira a scos bancnota. Egorov a băgat­o imediat în buzunar.
  — Gata, aţi contribuit la finanţarea călătoriei; de acum, suntem asociaţi. 
Având în vedere că problemele băneşti, care vă preocupau atâta, sunt rezolvate,
putem să ne concentrăm între noi, oamenii de ştiinţă, asupra detaliilor de 
organizare, pentru ca această minunată campanie de săpături să reuşească?
  Ei s­au aşezat la măsuţa joasă. Timp de o oră, au făcut o listă cu toate 
echipamentele de care aveau nevoie. Spun „ei”, fiindcă mă simţeam exclus din 
conversaţia lor. De altfel, profitând de faptul că nu­mi dădeau atenţie, am 
studiat mai îndeaproape rafturile bibliotecii. Am găsit numeroase lucrări de 
arheologie, un vechi manual de alchimie din secolul al XVII­lea, un altul – la fel 
de vechi – de anatomie, operele complete ale lui Alexandre Dumas, o ediţie 
originală a romanului Roşu şi Negru. Colecţia de cărţi asupra cărora îmi 
plimbam privirea trebuie să fi valorat o adevărată avere. În timp ce Keira şi 
Egorov îşi făceau temele, eu m­am adâncit în lectura unui uimitor tratat de 
astronomie din secolul al XIV­lea.
  Remarcându­mi, în sfârşit, absenţa – se făcuse totuşi aproape unu 
noaptea – Keira a venit să mă caute; şi a avut tupeul să mă întrebe ce fac. Am 
dedus că întrebarea echivala cu un reproş şi m­am întors lângă ea, în faţa 
şemineului.
  — E fabulos, Adrian, vom avea tot echipamentul necesar, vom putea 
începe nişte săpături de mare amploare. Nu ştiu cât timp ne va lua, dar, cu 
asemenea mijloace, dacă fragmentul se găseşte într­adevăr pe undeva, între 
menhirii ăştia, avem mari şanse să­l găsim.
  Am parcurs lista pe care o făcuse împreună cu Egorov: mistrii, spatule, 
fire cu plumb, pensule, GPS, metri pentru măsurat, ţăruşi pentru caroiaje, grile
pentru releveuri, ciururi, cântare, aparate pentru măsurători antropometrice, 
compresoare, aspiratoare, grupuri electrogene şi lămpi pentru lucrul în timpul 
nopţii, corturi, markere, aparate fotografice, nimic nu părea să lipsească din 
acest fastuos inventar, demn de un magazin de specialitate. Egorov a ridicat 
receptorul telefonului pus pe un gheridon. După câteva momente, în salon au 
intrat doi bărbaţi, cărora le­a pus în mână lista. Aceştia s­au retras imediat.
  — Totul va fi gata mâine, înainte de prânz, a spus Egorov, întinzându­se.
  — Cum o să transportaţi toate astea? Am îndrăznit să întreb.
  Keira s­a întors spre Egorov, care m­a privit cu un aer triumfător.
  — E o surpriză. Până atunci, avem nevoie de somn. S­a făcut târziu, ne 
întâlnim mâine, la micul dejun. Să fiţi gata, plecăm înainte de prânz.
  Un bodyguard ne­a condus până în apartamentul nostru. Camera pentru
musafiri părea o încăpere dintr­un hotel de lux. Nu fusesem niciodată într­un 
astfel de loc, dar mă îndoiam că putea exista o cameră mai spaţioasă decât cea 
în care aveam să dormim în noaptea asta. Patul era atât de mare, încât te 
puteai întinde pe el atât în lungime, cât şi în lăţime. Keira s­a aruncat peste 
pilota groasă şi m­a chemat lângă ea. N­o mai văzusem atât de fericită de 
când… dacă mă gândeam bine, n­o văzusem niciodată atât de fericită. Îmi 
riscasem viaţa de mai multe ori, străbătusem mii de kilometri ca s­o regăsesc. 
Dacă aş fi ştiut, m­aş fi mulţumit să­i dau o lopată şi un ciur! La urma urmei, 
nu depindea decât de mine să apreciez norocul pe care îl aveam: era nevoie de 
atât de puţin ca s­o umplu de fericire pe femeia iubită. Ea s­a întins cât era de 
lungă, şi­a scos puloverul, şi­a desfăcut sutienul şi mi­a făcut semn, cu un aer 
aţâţător, să nu mai întârzii. Nici n­aveam de gând.
  Kent.
  Jaguarul gonea pe drumeagul ce ducea la conac. Aşezat în spate, Sir 
Ashton citea un dosar, la lumina plafonierei. Apoi l­a închis, căscând. Telefonul
de la bord a început să sune; şoferul l­a anunţat că este căutat de Moscova şi i­
a întins receptorul.
  — N­am putut să­i interceptăm pe amicii dumneavoastră în gara Irkutsk.
Nu ştiu cum au făcut, dar au reuşit să scape de vigilenţa oamenilor noştri, i­a 
explicat MOSCOVA.
  — Supărătoare veste! S­a enervat Ashton.
  — Sunt la lacul Baikal, în casa unui traficant de antichităţi, a continuat 
MOSCOVA.
  — Şi ce aşteptaţi ca să­i luaţi la întrebări?
  — Să plece de acolo. Egorov are relaţiile lui în zonă, dacea îi este păzită 
de o mică armată, nu vreau ca o simplă arestare să se transforme într­o baie de
sânge.
  — Parcă nu eraţi atât de grijulii.
  — Eu ştiu că vă vine greu să vă obişnuiţi cu asta, totuşi, în ţara noastră, 
există nişte legi. Dacă oamenii mei intervin, iar ai lui Egorov ripostează, o să ne 
fie greu să le explicăm autorităţilor federale din ce motiv i­am atacat aşa, în 
toiul nopţii, mai ales fără să fi avut, în prealabil, un mandat. La urma urmei, 
din punct de vedere legal, n­avem ce să le reproşăm celor doi oameni de ştiinţă.
  — Prezenţa lor în casa unui traficant de antichităţi nu e de­ajuns?
  — Nu, ăsta nu e un delict. Aveţi răbdare. Cum ies din vizuină, cum îi 
săltăm. Şi fără să audă cineva ceva. Vă promit că mâine­seară vi­i expediez cu 
avionul.
  Brusc, Jaguarul a făcut o mişcare laterală. Ashton a alunecat pe 
banchetă, gata să scape receptorul. S­a agăţat de rezemătoarea pentru coate, s­
a redresat şi a ciocănit în geamul despărţitor, ca să­şi manifeste nemulţumirea 
faţă de şofer.
  — O întrebare, a continuat MOSCOVA. Aţi încercat, întâmplător, ceva 
fără să mă fi prevenit?
  — La ce te referi?
  — La un mic incident care a avut loc în Transsiberian. O angajată a 
companiei a fost lovită cu violenţă în frunte. Este încă în spital, cu un serios 
traumatism cranian.
  — Îmi pare rău să aud asta, dragul meu. Să loveşti o femeie este un act 
nedemn.
  — Dacă arheologa respectivă şi prietenul ei nu s­ar fi aflat acolo, nu v­aş 
fi pus sinceritatea la îndoială, dar s­a constatat că această incalificabilă 
agresiune a avut loc în vagonul lor. Trebuie să consider că, aici, n­a fost nimic 
altceva decât o coincidenţă, nu? Dumneavoastră nu v­aţi fi permis niciodată să 
acţionaţi pe la spatele meu şi, cu atât mai puţin, pe teritoriul meu, nu­i aşa?
  — Bineînţeles că nu, a răspuns Ashton. Iar simplul fapt că sugerezi aşa 
ceva mă ofensează.
  Maşina s­a balansat din nou, cu violenţă. Ashton şi­a aranjat papionul şi 
a ciocănit a doua oară în geamul din faţa lui. Când a apucat din nou 
receptorul, MOSCOVA închisese.
  Ashton a apăsat pe un buton, iar geamul despărţitor s­a lăsat în jos, pe 
după fotoliul şoferului.
  — Mă mai zgâlţâi mult în felul ăsta? Şi, pe urmă, de ce conduci aşa de 
repede? După câte ştiu eu, nu suntem într­un circuit automobilistic!
  — Nu, domnule, însă coborâm o coastă cu pantă deloc neglijabilă, iar 
frânele ne­au lăsat. Fac şi eu ce pot, dar vă rog să vă puneţi centura, mi­e 
teamă că, dacă vreau să opresc maşina asta afurisită, trebuie să intrăm într­un
şanţ.
  Ashton şi­a dat ochii peste cap şi a făcut ce­i ceruse şoferul. Acesta a 
reuşit să ia destul de bine virajul următor, dar n­a avut de ales şi, ca să evite 
camionul care­i venea din faţă, a ieşit de pe drum, proţăpindu­se în mijlocul 
unui câmp.
  Când limuzina s­a oprit, şoferul a deschis portiera lui Sir Ashton şi s­a 
scuzat pentru neplăcerea pe care i­o pricinuise. Nu mai înţelegea nimic, maşina
tocmai ieşise din revizie, o luase de la garaj chiar înainte de­a porni la drum. 
Ashton l­a întrebat dacă avea o lanternă. Şoferul a umblat în trusa de prim 
ajutor şi i­a întins imediat lanterna.
  — Ei, fir­ar să fie, da' uită­te sub şasiu şi vezi ce s­a întâmplat! I­a 
ordonat Ashton.
  Şoferul şi­a scos vestonul şi s­a executat. Nu­i era uşor să se strecoare 
sub vehicul, dar a reuşit, trecând prin spate. După câteva clipe a apărut din 
nou, înnămolit din cap până în picioare, şi a anunţat, foarte încurcat, că li se 
perforase carterul circuitului de frânare.
  Ashton a avut un moment de îndoială. Era de neconceput! Să i­o facă 
tocmai lui! Şi într­un mod atât de vădit, atât de grosolan! Apoi, s­a gândit la 
fotografia pe care i­o arătase şeful pazei. Aşezat pe bancă, Ivory părea că fixează
obiectivul şi, pe deasupra, mai şi zâmbea.
  Paris.
  Ivory cerceta, pentru cine ştie a câta oară, cartea dăruită de răposatul 
său partener de şah. S­a întors la pagina de gardă şi a recitit, iar şi iar, 
dedicaţia:
  Ştiu că această lucrare o să­ţi placă. Din ea nu lipseşte nimic; aici ai să 
găseşti totul, chiar şi mărturia prieteniei noastre.
  Al dumitale devotat partener de şah, Vackeers.
  Nu înţelegea nimic. S­a uitat la ceas şi a zâmbit. Şi­a pus pardesiul, şi­a 
legat fularul la gât şi a coborât să­şi facă plimbarea nocturnă de­a lungul 
malurilor Senei.
  Când a ajuns pe podul Marie, l­a sunat pe Walter.
  — Ai încercat să dai de mine?
  — De mai multe ori, dar fără succes. Ardeam de nerăbdare să stăm de 
vorbă. Adrian m­a sunat din Irkutsk, pare­se că, pe drum, au avut nişte 
necazuri.
  — Ce fel de necazuri?
  — Destul de supărătoare, de vreme ce au fost ţinta unei tentative de 
asasinat.
  Ivory a privit spre fluviu, încercând să rămână cât mai calm.
  — Trebuie să dăm de ei, a continuat Walter. Până la urmă, or să păţească
ceva, iar eu nu mi­aş ierta­o niciodată.
  — Nici eu nu mi­aş ierta­o vreodată, Walter. Nu ştii dacă s­au întâlnit cu 
Egorov?
  — Presupun că da, tocmai plecau în căutarea lui. Adrian părea teribil de 
îngrijorat. Dacă n­ar fi fost Keira atât de hotărâtă, el ar fi făcut, cu siguranţă, 
cale­ntoarsă.
  — Ţi­a spus că ar avea intenţia asta?
  — Da, chiar a repetat de mai multe ori, şi mi­a fost tare greu să nu­l 
încurajez în sensul ăsta.
  — Walter, nu mai este decât o chestiune de zile, cel mult de câteva 
săptămâni, nu putem da înapoi, nu acum.
  — N­aveţi nici o posibilitate să­i protejaţi?
  — O să iau mâine legătura cu MADRID, numai ea îl poate influenţa pe 
Ashton. Nu mă îndoiesc nici o clipă că, în spatele acestui nou act de barbarie, 
se află el. Am făcut în aşa fel încât să­i parvină un mic mesaj în seara asta, dar 
cred că n­o să fie suficient.
  — Atunci, lăsaţi­mă să­i spun lui Adrian să se întoarcă în Anglia, să nu 
aşteptăm până când va fi prea târziu.
  — Walter, e deja prea târziu, ţi­am mai spus. Nu putem da înapoi.
  Ivory a închis. Pierdut în gânduri, şi­a băgat mobilul în buzunarul 
pardesiului şi a plecat spre casă.
  Rusia.
  În camera noastră a intrat un majordom şi a tras draperiile. Afară era 
frumos, iar lumina vie a zilei ne­a orbit.
  Keira şi­a ascuns capul sub cearşaf. Majordomul a pus platoul cu micul 
dejun la picioarele patului şi ne­a anunţat că era aproape unsprezece. La 
prânz, eram aşteptaţi în hol, cu bagajele făcute. Apoi s­a retras.
  Fruntea Keirei s­a ivit din nou; privirile ei pofticioase nu se mai dezlipeau
de coşuleţul cu cornuri şi brioşe. A întins o mână, a înhăţat unul şi l­a înghiţit 
din trei îmbucături.
  — N­am putea rămâne aici încă vreo două zile? A gemut, sorbind ceaiul 
pe care i­l turnasem.
  — Hai să ne întoarcem la Londra. Te invit într­un hotel de lux şi… timp 
de­o săptămână, nu mai ieşim din cameră.
  — N­ai chef să continui, nu­i aşa? Cu Egorov, suntem bine protejaţi, a 
adăugat ea, atacând o brioşă.
  — Cred că i­ai acordat prea repede încredere tipului ăstuia. Ieri, nici nu­l 
cunoşteam, iar astăzi, poftim, suntem asociaţii lui. Eu nu ştiu nici unde 
mergem, nici ce ne aşteaptă.
  — Nici eu, dar simt că ne apropiem de ţintă.
  — De care ţintă, Keira? De mormintele sumeriene sau de ale noastre?
  — OK, a spus ea, dând la o parte cearşafurile şi ridicându­se dintr­o 
săritură. Să ne întoarcem! O să­i explic lui Egorov că renunţăm şi, dacă 
bodyguarzii lui ne dau voie să ieşim, sărim într­un taxi care merge la aeroport 
şi apoi luăm primul avion spre Londra. O să fac un mic ocol pe la Paris şi o să 
mă înscriu la şomaj. De fapt… în Anglia, voi aveţi dreptul la două alocaţii de 
şomaj?
  — Nu e cazul să fii cinică! De acord, să continuăm, dar, mai întâi, 
promite­mi ceva: dacă ne mai ameninţă iar vreun pericol, cât de mic, oprim 
totul!
  — Defineşte­mi termenul pericol, mi­a cerut ea, aşezându­se din nou pe 
pat.
  I­am luat faţa în mâini şi i­am răspuns:
  — Când cineva încearcă să te asasineze, eşti în pericol. Ştiu eu că pofta 
ta de descoperiri este mai mare decât orice, dar ar trebui să fii conştientă de 
riscurile care ne ameninţă, înainte de a fi prea târziu.
  Egorov ne aştepta în holul casei. Purta o pelerină lungă, de blană albă, 
iar pe cap, o căciulă cu urechi. Dacă visasem vreodată să­l întâlnesc pe Mihail 
Strogoff, dorinţa mi se împlinea acum. Ne­a dat şi nouă căciuli, mănuşi, pălării 
şi două hanorace îmblănite, cu care paltoanele noastre nici nu se puteau 
compara.
  — Acolo unde mergem, este, cu adevărat, foarte frig. Echipaţi­vă, plecăm 
în zece minute. Urmaţi­mă, coborâm în parcare.
  Liftul s­a oprit la al doilea nivel, unde o colecţie de maşini – de la cupeul 
sport până la limuzina prezidenţială – aştepta în cea mai deplină ordine.
  — Vad că nu vă ocupaţi numai de comerţul cu vechituri, i­am spus lui 
Egorov.
  — Nu, într­adevăr, mi­a răspuns, deschizând portiera.
  Eram precedaţi de două berline, alte două încheiau convoiul. Am ieşit pe 
stradă în trombă şi ne­am îndreptat spre şoseaua de pe malul lacului.
  — Dacă nu mă înşel, am spus eu ceva mai târziu, Siberia occidentală se 
află la trei mii de kilometri de aici; aţi prevăzut vreo oprire pentru pipi sau 
mergem şnur?
  Egorov i­a făcut un semn şoferului, iar maşina a frânat brusc. El s­a 
întors spre mine.
  — Ai de gând să mă mai pisezi mult? Dacă această călătorie te plictiseşte,
n­ai decât să cobori.
  Keira mi­a aruncat o privire mai neagră decât apele Baikalului. I­am 
cerut scuze lui Egorov, care mi­a întins mâna. Cum să refuzi o strângere de 
mână, când eşti între gentlemeni? Maşina a pornit din nou şi, în jumătatea de 
oră care a urmat, n­a mai scos nimeni o vorbă. Drumul s­a înfundat într­o 
pădure plină de zăpadă. Ceva mai târziu, am ajuns la Koty, un sătuc 
încântător. Convoiul a încetinit şi a luat­o pe un drum lateral; la capătul 
acestuia, am descoperit două hangare care nu se vedeau de pe şosea. După ce 
au fost parcate maşinile, Egorov ne­a invitat să­l urmăm. În interiorul 
hangarelor, staţionau două elicoptere, modelul ăla uriaş folosit de armata rusă 
la transportul trupelor şi al utilajelor. Mai văzusem unele asemănătoare în 
nişte reportaje despre războiul dus de URSS în Afganistan, dar niciodată atât 
de aproape.
  — N­o să mă credeţi nici de data asta, a spus Egorov, îndreptându­se 
către cel mai apropiat aparat, dar le­am câştigat la cărţi.
  Keira s­a uitat la mine, înveselită, şi a păşit pe scara ce ducea în cabină.
  — De fapt, ce fel de tip sunteţi? L­am întrebat pe Egorov.
  — Un aliat şi mă căznesc cu disperare să vă conving că e adevărat, mi­a 
spus el, bătându­mă pe spate. Urci sau preferi să rămâi în hangarul ăsta?
  Habitaclul elicopterului era atât de vast, încât aveai impresia că te afli 
într­un avion de linie. Două cărucioare­elevator urcau pe uşa din spate, 
depunând nişte lăzi mari în buncăr, unde oamenii lui Egorov le fixau cu corzi 
solide. Compartimentul echipat cu scaune putea primi douăzeci şi cinci de 
pasageri. Acest Mil Mi­26 era înzestrat cu un motor de unsprezece mii două 
sute patruzeci de cai, ceea ce îl făcea pe proprietarul său atât de mândru, încât 
ai fi zis că era vorba chiar de o herghelie de roibi. Urma să facem patru escale, 
pentru alimentarea cu carburant. Ţinând cont de încărcătură, aparatul avea o 
rază de acţiune de şase sute de kilometri. Până la Man­Pupu­Nyor erau trei mii 
de kilometri, pe care urma să­i parcurgem în unsprezece ore. Elevatoarele s­au 
retras, oamenii lui Egorov au verificat pentru ultima oară chingile care fixau 
lăzile unde se afla echipamentul şi uşa buncărului s­a închis. Aparatul a fost 
tractat în afara hangarului.
  Turbina a început să şuiere; când palele rotorului au pornit să se 
învârtească, zgomotul din habitaclu a devenit asurzitor.
  — Te obişnuieşti, a strigat Egorov. Bucuraţi­vă de spectacol, veţi 
descoperi Rusia aşa cum puţini oameni au văzut­o.
  Pilotul s­a întors şi ne­a făcut un semn cu mâna. Elicopterul greoi a 
început să ia înălţime. La cincizeci de metri de la sol, partea din faţă i s­a 
înclinat, iar Keira s­a lipit de hublou.
  După o oră de zbor, Egorov ne­a arătat oraşul Ilanski, departe, în stânga 
noastră; au urmat Kansk şi Krasnoiarsk. Aparatul s­a menţinut la distanţă de 
ele, ca să nu intre în raza de acoperire radar a controlorilor aerieni. Pilotul 
părea să­şi cunoască meseria, nu survolam decât întinderi albe, ce păreau fără 
sfârşit. Din timp în timp, un râu îngheţat brăzda pământul cu firişorul lui 
argintiu aidoma unei linii trasate de creion pe o foaie de hârtie.
  Prima realimentare, pe malul râului Uda; oraşul Atagay se afla la câţiva 
kilometri de locul unde aterizase elicopterul. De acolo veniseră şi cele două 
camioane­cisternă care ne­au umplut rezervoarele.
  — Totul e doar o chestiune de organizare, ne­a spus Egorov, privindu­şi 
oamenii, care se agitau în jurul elicopterului. Când afară sunt minus douăzeci 
de grade, nu încape improvizaţia. Dacă cisternele de alimentare nu ar fi fost la 
locul de întâlnire şi am fi rămas ţintuiţi la sol, am fi crăpat aici în câteva ore.
  Am profitat de escală ca să ne dezmorţim picioarele. Egorov avea 
dreptate, frigul era imposibil de îndurat.
  Când am urcat iar la bord, camioanele erau deja departe, pe un drum ce 
ducea spre pădure. Turbina a început să şuiere şi elicopterul a luat din nou 
înălţime, lăsând sub carlingă urmele trecerii noastre, pe care vântul avea să le 
şteargă în curând.
  În avion, mai făcusem cunoştinţă cu turbulenţele, dar niciodată, până 
acum, în elicopter. Primisem deja botezul aerului în acest tip de aparat; la 
Atacama, mi se întâmplase de mai multe ori să mă urc în elicopter, ca să ajung 
în vale, dar nu în asemenea condiţii. Am fost scuturaţi o bună bucată de vreme;
aparatul se balansa în toate părţile, dar, pe chipul lui Egorov, nu se vedea nici 
o îngrijorare, ceea ce m­a făcut să trag concluzia că nu riscam nimic. Ceva mai 
târziu, când elicopterul era zgâlţâit şi mai rău, m­am întrebat dacă, în faţa 
morţii, Egorov ar fi acceptat să­şi arate frica. După ce calmul s­a restabilit, în 
timp ce elicopterul era alimentat pentru a doua oară, Keira a tras un pui de 
somn, lipită de umărul meu.
  Am luat­o în braţe, ca să stea într­o poziţie mai confortabilă, şi am 
surprins în ochii lui Egorov o duioşie, o bunăvoinţă faţă de noi care m­a uimit. 
I­am zâmbit, dar el s­a întors spre hublou, făcându­se că nu m­a văzut.
  A treia aterizare. De data asta, nici vorbă să coborâm, viforniţa începuse 
din nou şi nu vedeai nimic în jur. Era prea riscant să ne îndepărtăm chiar şi la 
câţiva metri de elicopter. Neliniştit, Egorov s­a ridicat şi s­a dus în cabina de 
pilotaj. S­a aplecat spre geamul cockpitului şi a vorbit în ruseşte cu pilotul. Din
schimbul lor de cuvinte, n­am înţeles nimic. După câteva clipe, Egorov s­a 
întors şi s­a aşezat în faţa noastră.
  — E vreo problemă? A întrebat, îngrijorată, Keira.
  — Dacă nu vom fi dibuiţi de camioane în supa asta albă, vom avea, într­
adevăr, o problemă serioasă.
  M­am aplecat şi eu spre hublou; vizibilitatea era cum nu se poate mai 
proastă. Vântul sufla în rafale, fiecare dintre acestea spulberând noi valuri de 
ninsoare.
  — Elicopterul nu riscă să îngheţe? Am întrebat.
  — Nu, a răspuns Egorov, admisiile de aer ale motoarelor sunt echipate cu
încălzitoare care asigură dejivrarea în timpul misiunilor la temperaturi joase.
  O rază galbenă a măturat cabina. Egorov s­a ridicat şi a constatat, cu 
uşurare, că era lumina puternicelor faruri de pe camioanele de alimentare. Toţi 
oamenii au fost mobilizaţi pentru a face plinul de carburant. Când rezervoarele 
s­au umplut, pilotul şi­a pus iar motorul în funcţiune, dar, pentru a decola, a 
trebuit să aştepte până a mai crescut temperatura. Viscolul a durat încă două 
ore. Keira nu se simţea bine; eu făceam tot ce puteam ca s­o liniştesc, dar eram
prizonierii acestei cutii de sardele, mai scuturaţi decât la bordul unui vas 
surprins de furtună în largul mării. În cele din urmă, cerul s­a limpezit.
  — Când survolezi Siberia, în anotimpul ăsta, se întâmplă de multe ori 
aşa, ne­a spus Egorov. Ce era mai rău a trecut. Odihniţi­vă, ne­au mai rămas 
patru ore de zbor şi, odată ajunşi, vom avea nevoie de eforturile tuturor, pentru
a instala tabăra.
  Ni s­a propus să luăm masa, dar stomacurile noastre fuseseră prea greu 
încercate ca să poată înghiţi ceva. Keira şi­a pus capul pe genunchii mei şi a 
adormit din nou. Era cel mai bun mod de­a omorî timpul. M­am aplecat iar 
spre hublou.
  — Suntem doar la şase sute de kilometri de Marea Kara, a spus Egorov, 
arătând spre nord. Dar, credeţi­mă, sumerienilor noştri le­a luat mai mult 
decât nouă ca să ajungă până aici!
  Keira s­a îndreptat, încercând să zărească şi ea ceva. Egorov a invitat­o 
să se ducă în cabina de pilotaj. Copilotul i­a cedat locul lui şi s­a instalat într­
un fotoliu. M­am dus şi eu acolo şi am rămas în spatele Keirei. Ea era 
fascinată, uluită şi fericită. Văzând­o aşa, toate reţinerile mele cu privire la 
această călătorie se risipeau. Aventura pe care o trăiam împreună avea să ne 
lase amintiri fabuloase; îmi spuneam că, la urma urmei, pentru un asemenea 
motiv, merita cu prisosinţă să înfruntăm riscurile.
  — Dacă, într­o zi, o să le povesteşti asta copiilor tăi, n­or să te creadă! I­
am strigat Keirei.
  Ea nu s­a întors spre mine, dar mi­a răspuns cu glăsciorul ăla insinuant,
pe care i­l cunoşteam atât de bine.
  — Asta e modul tău de a­mi spune că vrei copii?
  Hotelul Balciug Kempinski.
  De partea cealaltă a podului care traversa râul Moscova şi ajungea până 
în Piaţa Roşie, MOSCOVA lua un ceai în compania unei tinere femei care nu 
era totuşi soţia lui. Holul hotelului era arhiplin. Chelnerii în uniformă făceau 
slalom printre fotolii, ducându­le ceai şi fursecuri turiştilor sau oamenilor de 
afaceri care stăteau alături, în acest loc elegant, râvnit de tot oraşul.
  Un bărbat s­a aşezat la bar; l­a fixat pe MOSCOVA, aşteptând ca privirea 
acestuia să i­o întâlnească pe a lui. Când l­a observat, MOSCOVA i­a cerut 
scuze invitatei sale şi s­a dus la el.
  — Ce învârteşti pe­aici? A întrebat, aşezându­se pe taburetul vecin.
  — Îmi pare nespus de rău că vă deranjez, domnule. Ne­a fost imposibil să
intervenim în dimineaţa asta.
  — Sunteţi nişte incapabili! I­am promis lui LONDRA că, până diseară, 
treaba va fi rezolvată! Credeam că ai venit să­mi spui că sunt la bordul unui 
avion aflat deja în zbor spre Anglia.
  — N­am putut acţiona, fiindcă, din casa lui Egorov au ieşit sub o escortă 
puternică şi au luat elicopterul împreună cu el.
  MOSCOVA turba de furie, văzându­se atât de neputincios. Câtă vreme 
Egorov şi oamenii lui îi protejau pe cei doi, lui îi era imposibil să intervină fără 
să provoace o vărsare de sânge.
  — Unde se duc cu elicopterul ăla?
  — Egorov a depus azi­dimineaţă un plan de zbor; trebuia să aterizeze la 
Lesosibirsk, dar aparatul şi­a deviat ruta şi, puţin după aceea, a dispărut de pe
ecranele radarelor.
  — Măcar de s­ar fi prăbuşit!
  — Nu e imposibil, domnule. A fost un viscol foarte puternic.
  — Ar fi putut rămâne la sol până s­a potolit viscolul.
  — Viscolul a încetat, dar aparatul n­a mai reapărut pe ecrane.
  — Asta înseamnă că pilotul a zburat sub aria de acoperire a radarului şi 
i­am pierdut.
  — Nu chiar, domnule, am luat în calcul şi această posibilitate: două 
camioane­cisternă, care transportau douăsprezece mii de litri de carburant, au 
plecat din Pyt­Lak, la începutul după­amiezii, şi nu s­au întors la bază decât 
după patru ore. Dacă au alimentat elicopterul lui Egorov, asta înseamnă că 
trebuie s­o fi făcut la jumătatea drumului ce duce la Hantî­Mansiisk, adică 
exact la două ore de Pyt­Lak.
  — Asta nu ne spune ce destinaţie avea elicopterul.
  — Nu, dar mi­am continuat calculele: un Mil Mi­26 are o rază de acţiune 
de maximum şase sute de kilometri, având în vedere şi vântul ce suflă din sens 
contrar. De la plecarea lor, trebuie să fi zburat în linie dreaptă ca să ajungă, în 
acest răstimp, la locul în care au aterizat. Dacă vor continua în aceeaşi direcţie,
ţinând cont şi de raza lor de acţiune, vor ajunge, exact înainte de lăsarea 
întunericului, în Republica Komi, pe undeva pe lângă Vuktil.
  — Ce­or căuta acolo? Ai vreo idee?
  — Încă nu, domnule, dar, ca să parcurgă aproape trei mii de kilometri şi 
să zboare unsprezece ore, trebuie să aibă nişte motive foarte serioase. Dacă 
mâine­dimineaţă, decolăm cu un Sikorski de la Ekaterinburg, începând de la 
prânz, putem să zburăm în cercuri, ca să­i localizăm.
  — Nu, să procedăm altfel. Nu trebuie în nici un caz să ne repereze, 
pentru că îi pierdem imediat. Caută locul în care ar fi putut ateriza. Pune 
poliţia locală să­i interogheze pe oamenii din regiune, ca să aflăm dacă a văzut 
sau a auzit cineva elicopterul. Când o să ai mai multe date, sună­mă pe mobil, 
chiar şi în toiul nopţii. Pregăteşte şi o echipă de intervenţie. Dacă imbecilii ăia 
s­au ascuns într­un colţ îndeajuns de izolat, atunci putem să acţionăm fără 
nici o reţinere.
  Situl Man­Pupu­Nyor.
  Pilotul ne­a anunţat că eram pe­aproape de ţintă. Ne­am întors la locurile
noastre, iar copilotul, la postul de pilotaj, dar Egorov ne­a invitat să ne ridicăm 
ca să descoperim, prin cockpit, ceea ce se profila în depărtare.
  În nordul Uralilor, pe un platou înalt ce se confundă cu linia orizontului, 
se înalţă şapte coloşi de piatră. Par nişte uriaşi încremeniţi în timpul mersului. 
Se spune că natura i­a fasonat vreme de două sute de milioane de ani, 
lăsându­ne una dintre cele mai impresionante moşteniri geologice de pe 
planetă. Cei şapte coloşi nu impresionează numai prin înălţime, ci şi prin 
aşezarea lor. Şase totemuri formează un semicerc în faţa celui de­al şaptelea, 
spre care par să privească. În acest anotimp, purtau o mantie albă şi groasă, 
care părea să­i protejeze de frig. M­am întors spre Egorov, care era vizibil 
emoţionat.
  — Nu credeam să mă mai întorc aici, într­o bună zi, a şoptit el. Am multe
amintiri din locul acesta.
  Elicopterul începuse să piardă din altitudine. Trâmbe mari de zăpadă se 
ridicau, pe măsură ce ne apropiam de sol.
  — În limba poporului mansi, Man­Pupu­Nyor înseamnă „micul munte al 
zeilor”, a continuat Egorov. Pe vremuri, accesul în acest sit le era rezervat 
exclusiv şamanilor mansi. Există multe legende despre Cei Şapte Uriaşi din 
Urali. Cea mai răspândită povesteşte că un şaman se luase la ceartă cu şase 
coloşi iviţi din infern ca să traverseze lanţul muntos. Şamanul i­a transformat 
în monştri de piatră, dar vraja l­a atins şi pe el. Aşa se face că a rămas 
prizonier în cel de­al şaptelea bloc, care stătea în faţa celorlalte. Iarna, platoul 
este inaccesibil pentru cei care nu au un antrenament serios sau care nu 
sosesc pe calea aerului.
  Elicopterul aterizase. Pilotul a oprit motoarele. Nu se mai auzea decât 
şuieratul vântului care izbea carlinga.
  — Haidem, a ordonat Egorov, n­avem timp de pierdut.
  Oamenii săi au desfăcut din chingi lăzile voluminoase depozitate în 
buncăr şi au început să le deşurubeze capacele. Primele două conţineau şase 
snow­mobile; fiecare dintre acestea putea să transporte câte trei pasageri. Alte 
lăzi conţineau atelaje acoperite cu o pânză groasă, impermeabilă. Când panoul 
din spatele elicopterului s­a lăsat în jos, aerul îngheţat a intrat în habitaclu. 
Egorov ne­a făcut semn să ne grăbim, fiecare trebuia să fie la postul său, dacă 
voiam să instalăm tabăra înainte de lăsarea întunericului.
  — Ştii să conduci aşa ceva? M­a întrebat.
  Traversasem eu Londra pe motocicletă, ce­i drept…, dar în spate. Cu 
schiuri şi şenile, stabilitatea snow­mobilelor nu putea fi mai mică. Am răspuns 
da, cu un semn din cap. Egorov trebuie să se fi îndoit de aptitudinile mele, 
fiindcă şi­a ridicat ochii spre cer atunci când m­a văzut bâjbâind, pe o latură, 
după kick­ul de pornire a motorului. Mi­a arătat unde se afla demarorul 
electric.
  — La maşinile astea, n­ai poziţie neutră şi nici ambreiaj, iar de accelerat, 
nu accelerezi răsucind mânerul, ci apăsând pe o pârghie aflată sub frână. Eşti 
sigur că ştii să conduci?
  Am dat din cap şi i­am spus Keirei să urce în şa. În timp ce patinam pe 
zăpadă, familiarizându­mă cu acest nou tip de vehicul, echipele lui Egorov 
instalau deja rampele de iluminat şi delimitau perimetrul taberei. Când au pus 
în funcţiune cele două grupuri electrogene, o mare parte din platou a fost 
luminată ca în plină zi. Trei bărbaţi duceau în spate rezervoare cuplate la nişte 
ţevi care împrăştiau puternice jerbe de flăcări. Pe timp de război, le­aş fi socotit 
de­a dreptul aruncătoare de flăcări, dar Egorov le numea „încălzitoare”. Bărbaţii
au măturat solul cu aceste torţe. După ce gheaţa s­a înmuiat, au fost înălţate, 
într­o aliniere perfectă, vreo zece baracamente dintr­un material izoterm de 
culoare cenuşie. În scurtă vreme, întregul ansamblu a căpătat aspectul unei 
baze lunare. Deşi aflată într­un mediu cu desăvârşire străin, Keira îşi regăsise 
reflexele de arheolog. Unul dintre adăposturi avea să fie folosit ca laborator. 
Alături de doi bărbaţi care îi fuseseră puşi la dispoziţie ca s­o ajute şi care 
scoteau din lăzi un echipament cum nu mai văzuse în viaţa ei, îşi organiza deja 
spaţiul unde urma să­l plaseze. Mie mi s­a dat ca sarcină trierea. Inscripţiile 
erau în caractere chirilice, aşa că mă descurcam cum puteam, fără să ţin cont 
de reproşurile primite când puneam vreo mistrie în sertarul rezervat spatulelor.
  La ora 21:00, Egorov a apărut în baraca noastră şi ne­a poftit la cantină. 
Acolo, am primit o lovitură puternică în amorul propriu, când am constatat că, 
în timp ce eu aranjasem obiectele din vreo zece cutii de carton amărâte, 
bucătarul reuşise să monteze o bucătărie de campanie demnă de o tabără 
militară.
  Ni s­a servit o masă caldă. Oamenii lui Egorov vorbeau între ei, fără să ne
acorde vreo atenţie. Am cinat la masa patronului, singura unde berea fusese 
înlocuită cu un vin roşu de o calitate foarte bună. La ora 22:00, munca a 
început din nou. Urmând instrucţiunile Keirei, vreo zece oameni trasau 
caroiajul pentru terenul săpăturilor. La miezul nopţii, a sunat un clopot; 
primele operaţiuni se încheiaseră, tabăra era operaţională, aşa că toată lumea 
s­a dus la culcare.
  Keira şi cu mine beneficiam de două paturi de campanie plasate mai la 
distanţă, în fundul unui cort care mai adăpostea alte zece persoane. Singur 
Egorov avusese dreptul la un cort individual.
  S­a aşternut tăcerea, întreruptă doar de sforăiturile oamenilor care 
adormiseră imediat. Am văzut­o pe Keira părăsindu­şi patul şi venind la mine.
  — Dă­te, a murmurat, strecurându­se în sacul meu de dormit. O să ne 
ţinem de cald.
  A aţipit, epuizată de seara pe care o petrecuserăm muncind.
  Vântul sufla tot mai tare, umflând cu intermitenţe pânza cortului.
  Hotelul Balciug Kempinski.
  Pe noptieră, clipea o luminiţă albastră. MOSCOVA şi­a luat mobilul şi l­a 
deschis.
  — I­am localizat.
  Tânăra care dormea lângă el s­a răsucit în pat; mâna i s­a aşezat pe faţa 
lui MOSCOVA, care i­a dat­o deoparte. Bărbatul a coborât din pat şi s­a dus în 
salonaşul apartamentului pe care îl ocupa împreună cu amanta lui.
  — Cum doriţi să procedăm? A continuat interlocutorul său.
  MOSCOVA a luat un pachet de ţigări uitat pe canapea, a aprins una şi s­
a apropiat de fereastră. Apele râului ar fi trebuit să fie îngheţate, dar iarna nu 
pusese încă stăpânire pe oraş.
  — Organizezi o operaţiune de salvare, i­a răspuns MOSCOVA. O să le 
spui oamenilor tăi că ăia doi occidentali pe care trebuie să­i elibereze sunt nişte
savanţi de mare valoare şi că misiunea lor este să­i recupereze teferi şi 
nevătămaţi. Şi să fie nemiloşi cu cei care i­au luat ostatici.
  — Marfă! Şi în privinţa lui Egorov?
  — Dacă scapă cu zile, să­i fie de bine; dacă nu, să fie îngropat la un loc 
cu ciracii lui. Nu lăsaţi nici o urmă după voi. Când tipii vor fi în siguranţă, plec 
într­acolo. Trataţi­i cu respect, dar să nu stea de vorbă cu nimeni până nu 
ajung eu. Şi, când spun nimeni, e chiar nimeni.
  — Teritoriul pe care trebuie să intervenim este deosebit de neprielnic. Am
nevoie de timp ca să pregătesc o operaţiune de asemenea anvergură.
  — Împarte timpul ăla la doi şi sună­mă când s­a terminat totul.
  Man­Pupu­Nyor.
  Primul răsărit. Viscolul se oprise la miezul nopţii. Pământul era acoperit 
de zăpadă. Împreună cu Keira, am ieşit de sub cort îmbrăcaţi ca doi eschimoşi 
plecaţi la hoinăreală. Până la cantină, erau doar câţiva metri, dar, când am 
ajuns acolo, aveam senzaţia că­mi arsesem toate caloriile acumulate peste 
noapte. Domnea un frig ca la pol. Egorov ne­a asigurat că, în câteva ore, aerul 
avea să devină mai uscat, iar muşcătura gerului, să se simtă mai puţin. După 
micul dejun, Keira s­a pus pe lucru, iar eu i­am ţinut isonul. Ea avea nevoie să 
se adapteze la noile condiţii. Unul dintre oamenii lui Egorov, care vorbea o 
engleză relativ corectă, îi era ajutor şi traducător. Terenul săpăturilor fusese 
delimitat. Keira a făcut un tur de orizont şi a privit cu atenţie coloşii de piatră. 
Ce­i drept, uriaşii erau impresionanţi. M­am întrebat dacă natura era unica 
responsabilă pentru formele pe care le luaseră de­a lungul celor două sute de 
milioane de ani, în care ploile şi vânturile îi sculptaseră necontenit.
  — Tu crezi, cu adevărat, că în interiorul lui este prizonier un şaman? M­a
întrebat Keira, apropiindu­se de totemul solitar.
  — Cine ştie…? Niciodată nu se poate stabili cât adevăr este într­o 
legendă.
  — Am senzaţia că ne supraveghează.
  — Cine? Uriaşii?
  — Nu, oamenii lui Egorov! Se fac să nu ne dau nici o atenţie, dar eu văd 
cât se poate de bine că ne urmăresc cu rândul. Ce tâmpenie! Unde cred ăştia că
ne­am putea duce?
  — Este exact ceea ce mă îngrijorează şi pe mine. În mijlocul acestui 
peisaj ostil, ne aflăm într­o libertate condiţionată şi cu totul dependenţi de noul
tău coleg. Dacă găsim fragmentul, cine ne garantează că Egorov n­o să pună 
mâna pe el şi n­o să ne facă pierduţi pe aici?
  — N­ar avea nici un interes să facă asta, îi trebuie mărturia noastră 
ştiinţifică.
  — Cu condiţia ca motivaţia lui să fie, cu adevărat, cea pe care ne­a 
declarat­o.
  Am schimbat subiectul, Egorov tocmai venea spre noi.
  — Mi­am recitit însemnările din trecut, ar trebui să găsim primele 
morminte în zona asta, ne­a spus, arătând spre spaţiul dintre ultimii doi uriaşi 
de piatră. Să începem săpăturile, timpul nu stă în loc.
  Memoria lui Egorov era straşnic de proaspătă sau, cel puţin, vechile note 
îi erau remarcabil de bine clasificate. Chiar la prânz, săpăturile au fost 
încununate cu o primă descoperire care, pe Keira, a lăsat­o fără glas.
  Toată dimineaţa, răscoliserăm pământul până la o adâncime de vreo 
optzeci de centimetri; deodată, la lumina zilei au apărut vestigiile unui 
mormânt. Keira a râcâit solul şi a dat de marginea unei ţesături negre. A 
prelevat câteva fibre, cu ajutorul unei mici pense şi le­a introdus în trei tuburi 
de sticlă, pe care le­a astupat imediat. Apoi şi­a continuat lucrul, îndepărtând 
cu minuţiozitate gheaţa. Puţin mai departe, oamenii lui Egorov îi imitau 
gesturile.
  — Dacă sunt într­adevăr sumerieni, e absolut fabulos! A exclamat ea, 
ridicându­se. Un grup întreg de sumerieni în nord­vestul Uralilor! Adrian, îţi 
dai seama de importanţa acestei descoperiri? Iar starea lor de conservare este 
excepţională. O să putem studia felul în care se îmbrăcau, ce mâncau!
  — Parcă înţelesesem că au murit de foame!
  — Organele lor stafidite ne vor îngădui să descoperim unele urme de 
bacterii legate de alimentaţia lor, de oasele lor, de stigmatele bolilor din pricina 
cărora au suferit.
  Am dat bir cu fugiţii, ca să scap de aceste explicaţii prea puţin 
apetisante, şi m­am dus să fac rost de un termos cu cafea. Keira şi­a încălzit 
degetele, lipindu­le de cană; trecuseră deja două ore de când se lupta cu 
gheaţa. Spatele o durea, dar a îngenuncheat din nou şi s­a pus iar pe treabă.
  La sfârşitul zilei, fuseseră degajate douăsprezece morminte. Corpurile din
ele erau mumificate de frig; acum, se punea imediat problema conservării lor. 
La ora mesei, Keira i­a vorbit despre asta lui Egorov.
  — Cum veţi proceda pentru a le proteja?
  — Pentru moment, cu temperatura care domneşte, nu vor fi afectate 
deloc. Le vom depozita într­un cort neîncălzit, în două zile, o să aduc, cu 
elicopterul, nişte containere etanşe şi o să transportăm două corpuri la Peciora.
Cred că este important să rămână în Republica Komi. N­are nici un rost să 
pună mâna pe ele membrii Academiei din Moscova. Dacă vor să le vadă, n­au 
decât să se deplaseze.
  — Şi ce­o să facem cu celelalte? Aţi vorbit despre cincizeci de morminte, 
dar cum putem avea certitudinea că, pe platou, nu sunt mai multe?
  — Le vom filma pe toate cele pe care le vom deschide şi apoi le vom 
închide, până în momentul când îi vom prezenta comunităţii ştiinţifice – 
aducând în sprijin dovezi – rezultatele spectaculoase ale descoperirilor noastre. 
Atunci, vom reglementa problema săpăturilor cu autorităţile competente şi vom
lua, împreună cu ele deciziile necesare. Nu vreau să fiu bănuit că am venit să 
jefuiesc ceva. Dar vă amintesc că n­am venit aici numai pentru asta. Pe noi nu 
ne interesează numărul mormintelor, ci să­l găsim pe cel în care se află 
fragmentul vostru. Trebuie să vă opriţi mai puţin asupra corpurilor şi să 
acordaţi atenţie, în primul rând, lucrurilor din jurul lor.
  Am văzut­o pe Keira căzând pe gânduri. Şi­a împins deoparte farfuria, cu 
ochii pierduţi în gol.
  — Ce­i? Am întrebat­o.
  — Oamenii ăştia au murit de frig şi de foame, natura e cea care i­a 
îngropat. Cu siguranţă că nu mai aveau putere să sape mormintele celor 
răposaţi înaintea lor. Şi, pe urmă, cu excepţia copiilor şi a bătrânilor, trebuie să
fi decedat la puţină vreme unul de altul.
  — Unde vrei să ajungi? S­a interesat Egorov.
  — Gândiţi­vă… Aţi parcurs mii de kilometri ca să duceţi un mesaj; asta 
înseamnă o călătorie care a durat mai multe generaţii. Acum, imaginaţi­vă că 
sunteţi ultimii supravieţuitori ai acestei incredibile aventuri… Vă este clar că 
sunteţi prinşi în capcană şi că nu veţi atinge ţinta călătoriei. Ce aţi face?
  Egorov m­a privit de parcă eu aş fi avut răspunsul… Era chiar prima 
oară când îmi arăta vreun interes! Mi­am luat încă o porţie de tocană – destul 
de scârboasă, de altfel – numai ca să câştig timp.
  — Ei bine, am spus cu gura plină şi continuând să reflectez, în orice 
caz…
  — Dacă aţi fi parcurs miile astea de kilometri, dacă v­aţi fi sacrificat viaţa
ca să duceţi un mesaj, m­a întrerupt Keira, n­aţi face tot posibilul ca el să 
ajungă la destinatari?
  — În acest caz, ideea de a­l îngropa n­ar fi prea înţeleaptă, am răspuns, 
privindu­l triumfător pe Egorov.
  — Exact! A exclamat Keira. Prin urmare, v­aţi folosi ultimele rămăşiţe de 
energie ca să­l expuneţi într­un loc în care să poată fi descoperit.
  Egorov şi Keira s­au ridicat dintr­o săritură, şi­au pus hanoracele şi s­au 
năpustit afară; deşi aveam îndoieli, m­am ţinut după ei.
  Echipele îşi reîncepuseră, de acum, lucrul.
  — Dar unde? S­a întrebat Egorov, plimbându­şi privirea asupra 
peisajului.
  — Eu nu sunt specialist în arheologie cum sunteţi dumneavoastră, am 
spus cu toată umilinţa, dar, dacă eram pe ducă din cauza frigului – cum, de 
altfel, se întâmplă – şi voiam să fac în aşa fel încât acel mesaj să nu fie 
îngropat… singurul loc posibil stă în faţa noastră, în cel mai evident mod.
  — Uriaşii de piatră, a spus Keira. Fragmentul trebuie să fi fost încrustat 
într­unul dintre totemuri!
  — N­aş vrea să fiu ăla care vă strică bucuria, dar, înălţimea medie a 
acestor blocuri de piatră fiind de aproape cincizeci de metri, iar diametrul de 
zece, adică n x 10 x 50, rezultă că avem de cercetat o suprafaţă de 1571 metri 
pătraţi pentru fiecare totem, fără să mai punem la socoteală scobiturile. Asta 
cu condiţia să putem topi, în prealabil, zăpada şi să găsim modalitatea de­a ne 
căţăra pe blocuri pentru a pune în aplicare un proiect pe care l­aş categorisi ca 
abracadabrant.
  Keira m­a privit ciudat.
  — Ce e? Ce­am spus?
  — Ne­ai stricat bucuria!
  — El are dreptate, a intervenit Egorov. Nu avem cu ce să îndepărtăm 
mantiile de gheaţă ale uriaşilor. Am fi nevoiţi să montăm nişte eşafodaje 
gigantice şi ne­ar trebui de zece ori mai mulţi oameni. E imposibil.
  — Staţi, a exclamat Keira. Să ne mai gândim! A început să se plimbe de­a
lungul caroiajului.
  — Eu sunt cea care duce fragmentul, a rostit ea cu voce tare. Tovarăşii 
mei şi cu mine suntem blocaţi pe platoul ăsta, unde am făcut imprudenţa să 
urcăm, pentru a vedea încotro s­o apucăm. Pereţii muntelui au îngheţat şi nu 
mai putem coborî. În jur, nu tu vânat, nu tu vegetaţie, nu tu hrană, oricare ar 
fi ea. Înţeleg că vom muri de foame. Cei care s­au prăpădit au fost deja acoperiţi
de zăpadă. Sunt conştientă că, în curând, îmi va veni şi mie rândul. Atunci, cu 
ultimele puteri care mi­au mai rămas, mă hotărăsc să escaladez unul dintre 
coloşi şi să incrustez în piatra lui fragmentul pentru care sunt responsabilă. 
Trag nădejde ca, într­o zi, cineva să­l găsească şi să continue călătoria.
  — E o descriere foarte veridică, i­am spus Keirei. Sunt deja plin de 
empatie pentru eroul care şi­a sacrificat viaţa, dar asta nu ne spune ce uriaş a 
ales şi nici pe care parte s­a căţărat.
  — Trebuie să oprim săpăturile din centrul platoului şi să ne îndreptăm 
toate eforturile spre baza coloşilor. Dacă găsim acolo un corp, înseamnă că ne­
am atins ţinta.
  — Ce vă face să credeţi asta? A întrebat Egorov.
  — Şi eu sunt plină de empatie pentru acest om, a spus Keira, şi, dacă mi­
aş fi dus misiunea până la limitele rezistenţei fizice, după ce aş fi incrustat 
fragmentul în piatră, văzându­mi prietenii morţi, m­aş fi lăsat să cad în gol, ca 
să­mi scurtez suferinţa.
  Egorov s­a încrezut în instinctul Keirei. Le­a ordonat oamenilor să lase 
lucrul şi să se adune lângă el, avea de dat instrucţiuni noi.
  — De unde vreţi să începem? A întrebat­o pe Keira.
  — Ştiţi mitul celor Şapte înţelepţi? I­a răspuns ea.
  — Abgalii? Cei Şapte înţelepţi sunt nişte fiinţe jumătate om, jumătate 
peşte. Îi găsim în mai multe culturi antice, sub forma unor zei civilizatori. Cei 
şapte paznici ai Cerului şi ai Pământului, care le aduc fiinţelor umane 
cunoaşterea. Voiaţi să­mi verificaţi cunoştinţele în privinţa sumerienilor?
  — Nu, dar, după dumneavoastră, dacă sumerienii au crezut că îi 
recunosc, în aceşti şapte coloşi, pe cei şapte abgali…
  — Atunci, a întrerupt­o Egorov, l­ar fi ales neapărat pe primul dintre ei, 
cel care le arăta drumul.
  — Este colosul care stă în faţa celorlalţi şase? Am întrebat.
  — Da, ei îl numeau Adapă, mi­a răspuns Egorov.
  Apoi, le­a ordonat oamenilor să se adune la picioarele totemului uriaş şi 
să înceapă săpăturile. Speram ca eroicul sumerian care escaladase colosul să­
şi fi stâlcit mutra şi să fi căzut cu fragmentul în mână. Ipoteza asta n­avea 
nimic ştiinţific, dar, dacă se adeverea, am fi câştigat mult timp. Şi, pe urmă, nu
ştii niciodată când dă norocul peste tine! Am început să bănuiesc că şi Keira 
avusese aceeaşi idee, căci i­a rugat pe oamenii lui Egorov să nu se grăbească şi 
să cerceteze solul cu cea mai mare minuţiozitate.
  Trebuia să mai avem răbdare; din cer cădea mai multă zăpadă decât 
puteam curăţa noi, iar condiţiile meteorologice se înrăutăţeau cu fiecare oră. S­
a pornit din nou viscolul, mai rău decât în ajun. Astfel că am fost siliţi să ne 
întrerupem cercetările. Eram frânt, sfârşit; nu visam decât o baie fierbinte şi o 
plapumă moale. Egorov le­a îngăduit tuturor să se odihnească; de îndată ce 
vremea se îmbuna, avea să sune adunarea, chiar dacă ar fi fost în toiul nopţii. 
Keira era într­o stare de nervozitate ieşită din comun şi tuna împotriva 
viscolului care ne zădărnicea lucrările. A vrut să iasă din cort şi să se ducă în 
laboratorul ei, ca să studieze primele probe prelevate. A trebuit să dau dovadă 
de multă diplomaţie ca s­o fac să­şi ia gândul. Nu vedeai nici la cinci metri; ca 
să te aventurezi afară, în asemenea condiţii, trebuia să fii inconştient. În cele 
din urmă, m­a ascultat şi a acceptat să se lungească în pat, lângă mine.
  — Cred că sunt blestemată, a spus ea.
  — Nu e decât un viscol, în plină iarnă şi în mijlocul Siberiei. Nu cred că 
putem vorbi despre vreun blestem. Sunt sigur că, mâine, vremea va fi mai 
bună.
  — Egorov ne­a dat de înţeles că asta ar putea dura câteva zile, a 
bombănit Keira.
  — Ai o faţă de parcă te­ai sculat din morţi, ar trebui să te odihneşti; n­o 
să fie sfârşitul lumii, chiar dacă viscolul mai durează încă patruzeci şi opt de 
ore. Descoperirile pe care le­ai făcut în dimineaţa asta sunt inestimabile.
  — De ce te excluzi întotdeauna? Fără tine, n­am fi ajuns niciodată aici şi 
nimic din ceea ce am trăit nu s­ar fi întâmplat.
  M­am gândit din nou la ultimele săptămâni şi această remarcă, la urma 
urmei generoasă, m­a lăsat perplex. Keira s­a ghemuit lângă mine. Am rămas 
treaz multă vreme, ascultându­i respiraţia. Afară, asaltul vântului se înteţea; în
sinea mea, binecuvântam vremea proastă pentru răgazul pe care ni­l acorda şi 
pentru aceste câteva momente de intimitate.
  A doua zi a fost aproape la fel de întunecată ca noaptea. Viscolul era şi 
mai nărăvaş. Nici nu putea fi vorba să ieşi din cort fără să te legi cu coarda. Ca 
să ajungi la cantină, trebuia să­ţi luminezi drumul cu o lanternă puternică, 
luptându­te cu rafalele de o violenţă nemaivăzută. La sfârşitul după­amiezii, 
Egorov ne­a informat că tot ce era mai rău trecuse. Masa de aer cu presiune 
scăzută nu se întindea dincolo de regiunea unde ne aflam, iar vânturile din 
nord aveau s­o îndepărteze. Spera să reluăm lucrările chiar de a doua zi. Keira 
şi cu mine încercam să evaluăm ce cantităţi de zăpadă aveam de înlăturat, ca 
să putem avansa cu lucrările. Pentru a omorî timpul, n­aveai altceva de făcut 
decât să joci cărţi. Keira a abandonat de mai multe ori partida, ca să vadă dacă 
s­a mai potolit viscolul, dar, de fiecare dată, se întorcea destul de cătrănită.
  La ora şase dimineaţa, am fost trezit de zgomotul unor paşi furişându­se 
pe lângă cortul nostru. M­am sculat încetişor, am deschis cu băgare de seamă 
fermoarul intrării şi mi­am strecurat capul afară. Viscolul fusese înlocuit de o 
ninsoare fină, cernută din cerul cenuşiu. Am aruncat o privire la coloşii de 
piatră ce se profilau, în sfârşit, în lumina zorilor. Dar ceva mi­a atras atenţia, 
ceva ce n­aş fi vrut să văd niciodată. La picioarele gigantului însingurat, despre
care se presupunea că ar fi ascuns, în interior, corpul unui şaman din 
antichitate, zăcea, neînsufleţit, corpul unuia dintre contemporanii mei, într­o 
baltă de sânge ce păta zăpada.
  Apăruţi, cu o agilitate năucitoare, de pe peretele muntos, vreo treizeci de 
indivizi în combinezon alb înaintau spre noi, încercuind tabăra. Unul dintre 
bodyguarzii noştri a ieşit şi l­am văzut imediat încremenind, oprit de un glonţ 
care îl lovise drept în piept. Înainte de­a se prăbuşi, a mai avut timp doar să 
tragă un foc.
  Alerta fusese dată. Oamenii lui Egorov, care săriseră din cort, au fost 
seceraţi cu o precizie aproape militărească A fost o hecatombă. Cei rămaşi la 
adăpost luaseră poziţie şi ripostau cu nişte arme cu aer comprimat, care nu 
erau prea eficiente. Lupta continua. Atacatorii noştri câştigau teren. În timp ce 
se apropiau de noi, târându­se, doi dintre ei au fost atinşi.
  Focurile de armă o treziseră şi pe Keira. Ea s­a ridicat, dintr­o săritură, 
pe marginea patului şi mi­a văzut chipul livid. I­am ordonat să se îmbrace 
imediat. În timp ce se încălţa, am evaluat situaţia în care ne aflam: nici o 
speranţă să putem scăpa cu fuga, nici o posibilitate să ne strecurăm prin spate,
pânza cortului era prea solid ancorată. Sub imperiul panicii, am luat o lopată şi
am început să sap. Keira s­a apropiat de sasul pe care îl lăsasem deschis. Eu 
m­am întors şi am tras­o cu violenţă înăuntru.
  — Ăia trag cu precizie în tot ce mişcă. Stai departe de pereţi şi ajută­mă!
  — Adrian, gheaţa e tare ca lemnul, îţi pierzi timpul. Cine sunt tipii ăia?
  — Habar n­am! N­au avut politeţea să se prezinte înainte de­a ne 
mitralia!
  O nouă serie de împuşcături, de data asta în rafale. Nu mai puteam să 
asist neputincios şi am făcut exact ce­i spusesem Keirei să nu facă: am scos iar
capul afară şi am fost martorul unui adevărat masacru. Oamenii în alb s­au 
apropiat de un cort şi au strecurat în el un cablu, ca să vadă ce­i înăuntru. 
După câteva secunde, şi­au golit încărcătoarele prin pânză şi au trecut la cortul
următor.
  Am închis fermoarul, m­am apropiat de Keira şi am acoperit­o cu trupul 
meu, încercând s­o protejez cum puteam mai bine.
  Ea a ridicat capul, a zâmbit trist şi m­a sărutat pe buze.
  — E teribil de cavaleresc din partea ta, iubitule, dar mi­e teamă că asta 
n­o să ne folosească prea mult. Te iubesc şi nu regret nimic, mi­a spus 
sărutându­mă din nou.
  Nu mai aveam altceva de făcut decât să aşteptăm până ce venea rândul. 
Am strâns­o în braţe şi i­am murmurat că nici eu nu regret nimic. Confidenţele 
noastre amoroase au fost întrerupte de intrarea brutală a doi bărbaţi înarmaţi 
cu puşti de asalt. Am strâns­o pe Keira mai tare în braţe şi am închis ochii.
  Podul Lujkov.
  Canalul Vodootvodnâi era îngheţat. Vreo zece patinatori alunecau cu 
mare viteză pe stratul gros de gheaţă care îl acoperea. MOSCOVA se ducea pe 
jos la birou. Un Mercedes negru îl urmărea de la distanţă. MOSCOVA şi­a luat 
mobilul şi l­a sunat pe LONDRA.
  — Intervenţia s­a încheiat, a spus el.
  — Ai o voce ciudată. Lucrurile s­au petrecut aşa cum am sperat noi?
  — Nu chiar, condiţiile erau dificile.
  Ashton şi­a oprit respiraţia, aşteptând ca interlocutorul lui să­i aducă la 
cunoştinţă continuarea evenimentelor.
  — Mi­e teamă că va trebui să ieşim la raport mai devreme decât fusese 
prevăzut, a continuat MOSCOVA. Echipele lui Egorov s­au apărat cu mult 
curaj, am pierdut nişte oameni.
  — Mă doare­n cot de oamenii tăi, i­a ripostat Ashton. Mie să­mi spui ce 
s­a întâmplat cu cei doi oameni de ştiinţă!
  MOSCOVA a închis şi şi­a chemat şoferul. Maşina a venit lângă el; garda 
de corp a coborât şi a deschis portiera. MOSCOVA s­a instalat pe bancheta din 
spatele maşinii, care a demarat în viteză. Telefonul de la bord a sunat de mai 
multe ori, dar MOSCOVA a refuzat să răspundă.
  După o scurtă oprire la birou, MOSCOVA a cerut să fie dus la aeroportul 
Şeremetievo, unde era aşteptat de un avion privat, în faţa terminalului destinat 
oamenilor de afaceri. Maşina a traversat oraşul, cu sirena urlând şi 
strecurându­se prin ambuteiaje. MOSCOVA a oftat şi s­a uitat la ceas. N­avea 
să ajungă la Ekaterinburg decât în trei ore.
  Man­Pupu­Nyor.
  Bărbaţii care năvăliseră în cortul nostru ne­au târât, grăbiţi, afară. 
Platoul celor Şapte Uriaşi din Urali era semănat cu trupuri însângerate. Numai 
Egorov părea să fi supravieţuit atacului şi zăcea la pământ, cu faţa în jos, 
purtând cătuşe la mâini şi la picioare. Îl păzeau şase bărbaţi cu puştile în 
bandulieră. Egorov a ridicat capul, ca să ne arunce o ocheadă furişă, dar a 
primit imediat o violentă lovitură de picior peste ceafă. Am auzit zgomotul surd 
al unui rotor; în faţa noastră, s­a înălţat un nor de zăpadă şi, de după un 
versant al muntelui, am văzut ivindu­se carlinga unui elicopter puternic, care 
se ridica la verticala peretelui. Apoi, a aterizat la câţiva metri de noi. Cei doi 
atacatori care ne escortau ne­au dat o palmă prietenească pe spate şi ne­au 
condus, în galop, spre aparat. În timp ce ne urcam la bordul acestuia, unul 
dintre ei ne­a făcut un semn, cu degetul mare ridicat spre cer, ca şi cum ne­ar 
fi felicitat. Uşa s­a închis şi elicopterul şi­a luat imediat zborul. Pilotul a 
efectuat un cerc deasupra taberei. Keira s­a aplecat spre hublou, ca să arunce 
o ultimă privire.
  — Ăştia s­au apucat să distrugă totul, mi­a spus, rezemându­se de 
spătar, cu o mină răvăşită.
  M­am uitat, la rândul meu, şi am văzut îngrozitorul spectacol. Vreo zece 
bărbaţi în combinezoane albe închideau la loc mormintele sumeriene, vârând în
ele trupurile inerte ale oamenilor lui Egorov. Alţii începeau deja să demonteze 
corturile. Nici un cuvânt de­al meu n­a putut­o consola pe Keira.
  La bordul aparatului se afla un echipaj format din şase oameni. Niciunul 
dintre ei nu ne­a adresat vreo vorbă. Ne­au oferit băuturi calde şi sandviciuri, 
dar nu ne era nici foame, nici sete. Am luat mâna Keirei şi i­am strâns­o cu 
putere în mâna mea.
  — Nu ştiu unde ne duc, mi­a spus ea. Dar, de data asta, cred că am pus 
capăt, cu adevărat, cercetărilor noastre.
  Am luat­o de umăr şi am lipit­o de mine, amintindu­i că eram în viaţă.
  După două ore de zbor, bărbatul aşezat în faţa noastră ne­a rugat să ne 
punem din nou centurile de siguranţă. Elicopterul începea să coboare. Când a 
atins solul, portiera s­a deschis. Eram în dreptul unui hangar situat la o 
oarecare distanţă de un aeroport de mărime mijlocie; acolo staţiona un 
bireactor purtând însemnele Rusiei, dar lipsit de orice număr de înmatriculare. 
În timp ce ne apropiam, a fost coborâtă o pasarelă. În interiorul cabinei, ne 
aşteptau doi bărbaţi în costum bleumarin. Cel mai puţin corpolent s­a ridicat şi
ne­a întâmpinat cu un zâmbet larg.
  — Suntem fericiţi că v­am găsit teferi şi nevătămaţi, ne­a spus într­o 
engleză fără cusur. Probabil că sunteţi istoviţi, o să decolăm imediat.
  Reactoarele au fost puse în funcţiune. După câteva clipe, aparatul s­a 
poziţionat pe pistă şi a decolat.
  — Ekaterinburg, un oraş foarte frumos, ne­a spus bărbatul, în timp ce 
avionul lua înălţime. Într­o oră şi treizeci de minute, vom ateriza la Moscova. 
De acolo, vă vom urca într­un avion de linie, spre Londra. Aveţi două locuri 
rezervate la business class. Nu­mi mulţumiţi; după toate încercările prin care 
aţi trecut în ultimele zile, ăsta era cel mai neînsemnat lucru. Doi savanţi de 
talia dumneavoastră merită să fie trataţi cu cel mai mare respect, între timp, vă
rog să fiţi amabili şi să­mi încredinţaţi paşapoartele dumneavoastră.
  Bărbatul şi le­a pus în buzunarul sacoului şi a deschis o uşiţă care 
ascundea un minibar. Ne­a servit cu votcă. Keira şi­a dat paharul peste cap şi 
l­a întins, ca să fie servită din nou. A băut în acelaşi fel şi al doilea pahar, fără 
să scoată o vorbă.
  — Ne­aţi putea da unele explicaţii? L­am întrebat pe amfitrionul nostru.
  El ne­a umplut din nou paharele şi l­a ridicat pe al său, pentru a 
închina.
  — Ne bucurăm că v­am putut elibera din mâinile răpitorilor 
dumneavoastră.
  Keira s­a înecat cu vodca pe care o bea.
  — Răpitorii noştri? Ce răpitori?
  — Aţi avut noroc, a continuat gazda noastră. Oamenii care vă reţineau 
sunt cunoscuţi ca nişte indivizi extrem de periculoşi. Am intervenit la timp, 
trebuie să vă rugaţi pentru sănătatea echipelor noastre, care au riscat foarte 
mult. Am avut pierderi grele în rândul oamenilor noştri. Doi dintre cei mai buni
agenţi şi­au sacrificat viaţa ca s­o salveze pe a dumneavoastră.
  — Dar nu ne­a răpit nimeni! S­a burzuluit Keira. Eram acolo absolut de 
bună­voie şi făceam nişte săpături extraordinare, pe care oamenii 
dumneavoastră le­au distrus. Am fost martorii unui adevărat măcel, ai unei 
barbarii nemaipomenite, cum îndrăzniţi…?
  — Noi ştiam că participaţi la nişte săpături ilegale, făcute de o bandă de 
ticăloşi al căror unic scop este jaful neruşinat al comorilor de pe teritoriul 
Siberiei. Egorov face parte din mafia rusească, domnişoară. Nu ştiaţi? Doi 
reputaţi, doi onorabili oameni de ştiinţă ca dumneavoastră nu puteau fi părtaşi
la asemenea acte criminale fără să fi fost constrânşi prin forţă, fără să fi fost 
ameninţaţi de răpitorii lor că aveau să fie executaţi sumar, la prima tentativă de
răzvrătire. De altfel, vizele dumneavoastră atestă că, în Rusia, aţi intrat ca 
turişti, iar noi suntem flataţi că aţi ales ţara noastră pentru a vă petrece în mod
plăcut timpul. Sunt sigur că, dacă aţi fi avut cea mai mică intenţie de a lucra 
pe pământul nostru, aţi fi acţionat, de bună seamă, într­un cadru legal. Se 
înţelege de la sine, nu? Dumneavoastră cunoaşteţi mai bine decât oricine 
riscurile la care se expun jefuitorii care aduc atingere patrimoniului nostru 
naţional. Pedepsele cu închisoarea variază între zece şi douăzeci de ani, în 
funcţie de gravitatea faptelor. Acum, suntem de acord în privinţa versiunii pe 
care v­am expus­o?
  Fără să stau pe gânduri, i­am confirmat că n­aveam nimic de obiectat. 
Keira a rămas tăcută, însă doar câteva momente, fiindcă nu s­a putut 
împiedica să nu fie îngrijorată pentru soarta care îl aştepta pe Egorov, lucru 
care l­a făcut pe interlocutorul nostru să zâmbească.
  — Asta, domnişoară, va depinde numai şi numai de voinţa lui de a 
colabora sau nu la ancheta care va fi deschisă. Dar să n­aveţi mustrări de 
conştiinţă în privinţa lui. Vă pot asigura că acest personaj nu era deloc de 
încredere.
  Bărbatul s­a scuzat că nu mai poate sta de vorbă cu noi, fiindcă are 
treabă. Şi­a scos din sacul de voiaj un dosar şi, până la aterizare, s­a adâncit în
studierea lui.
  Aparatul a început să coboare spre capitală. Ajunşi la sol, bărbatul ne­a 
condus, cu o maşină, până la pasarela ataşată unui avion de la British 
Airways.
  — Două lucruri, înainte de­a pleca. Nu vă mai întoarceţi în Rusia, fiindcă
n­o să vă mai putem garanta siguranţa. Şi, acum, ascultaţi bine ce­o să vă 
spun, deoarece, făcând acest lucru, încalc o regulă, însă îmi sunteţi simpatici, 
ceea ce nu prea pot spune despre cel pe care îl trădez. La Londra, sunteţi 
aşteptaţi; şi mi­e teamă că genul de plimbare la care veţi fi invitaţi nu se 
compară nici pe departe cu călătoria agreabilă abia făcută împreună cu noi. 
Prin urmare, în locul dumneavoastră, eu aş avea grijă să nu prea tândălesc pe 
la Heathrow; după vamă, aş şterge­o cât aş putea de iute. De altfel, dacă aţi 
găsi un mijloc prin care să ocoliţi controlul vamal, ar fi şi mai bine.
  Bărbatul ne­a înapoiat paşapoartele şi ne­a îndemnat să urcăm pe 
pasarelă. O stewardesă ne­a instalat pe locurile noastre. Accentul ei perfect 
englezesc era divin şi i­am mulţumit pentru amabilitatea cu care ne 
întâmpinase.
  — Nu­i vrei numărul de telefon? M­a întrebat Keira, punându­şi centura.
  — Nu, dar, dacă l­ai putea convinge pe tipul de pe partea cealaltă a 
culoarului să­ţi împrumute telefonul lui, ar fi formidabil.
  Keira m­a privit mirată, apoi s­a întors spre vecinul ei, care tocmai 
trimitea un mesaj de pe mobil. Şi, după vreo două minute, timp în care l­a luat 
pe tip la o vrăjeală absolut neruşinată, mi­a întins aparatul în chestiune.
  Londra.
  Boeingul 767 a aterizat la Heathrow după patru ore de la plecare. Poate 
că noaptea avea să ne fie aliată. Avionul s­a aşezat pe o arie de parcare, la 
depărtare de terminal. Pe hublou, am văzut două autobuze care aşteptau la 
picioarele unei pasarele. Am rugat­o pe Keira să nu se grăbească, aveam să 
coborâm cu a doua serie de pasageri.
  Când am urcat în autobuz, i­am spus Keirei să rămână lângă uşă, iar eu 
mi­am strecurat pantoful între burduf şi marginea acesteia, ca să nu se poată 
închide ermetic. Autobuzul a parcurs aria de parcare şi a intrat într­un tunel 
care trecea pe sub piste. La un moment dat, şoferul a trebuit să oprească o 
clipă, ca să dea întâietate unui vehicul care tracta nişte cărucioare cu bagaje. 
Trebuia s­o fac acum sau niciodată. Am împins brusc uşa­acordeon şi am tras­
o de mână pe Keira. Afară, ocrotiţi de penumbra tunelului, am alergat după 
convoiul de cărucioare, care se îndepărta, şi am sărit într­unul dintre ele. Keira 
s­a pomenit înghesuită între două valize mari, iar eu am căzut peste nişte saci. 
În autobuz, pasagerii care asistaseră la evadarea noastră rămăseseră cu gura 
căscată. Îmi închipui că încercaseră să­l avertizeze pe şofer, dar, de acum, 
trenuleţul nostru se îndepărta în direcţie opusă şi, după câteva clipe, intra în 
subsolul terminalului. La această oră târzie, în zona de descărcare nu prea mai 
era lume: doar două echipe care lucrau, dar care se aflau departe de noi şi nu 
ne puteau vedea. Tractorul făcea slalom printre rampele de încărcare a 
bagajelor.
  La câţiva metri de noi, am zărit un lift de marfă şi, în aceeaşi clipă, ne­am
părăsit ascunzătoarea. Din păcate, când am ajuns la lift, am constatat că 
butonul de apel avea alături o fantă pentru cheie, or, în lipsa acesteia, nu putea
fi acţionat.
  — Ai idee cum o să ieşim de aici? M­a întrebat Keira. M­am uitat în jur şi 
n­am văzut decât un covor rulant scos din funcţiune.
  — Acolo! A strigat Keira, arătând o uşă. E o ieşire de urgenţă.
  Mi­era teamă că uşa era încuiată, dar norocul a fost de partea noastră: 
ne aflam la picioarele unei scări.
  — Nu mai alerga, i­am spus Keirei. Să ieşim de aici ca şi cum totul ar fi 
normal.
  — Dar n­avem ecuson, a observat ea. Dacă dăm peste cineva, n­o să 
avem câtuşi de puţin un aer normal.
  M­am uitat la ceas; autobuzul ajunsese, fără îndoială, la terminal. Acum,
la ora 23, pasagerii care treceau prin vamă nu erau numeroşi, iar ultimul 
pasager din zborul nostru nu mai avea mult până să se prezinte la controlul 
imigraţiei. În scurtă vreme, cei care ne aşteptau aveau să priceapă că le 
scăpaserăm printre degete.
  În capul scării, drumul ne era barat de o altă uşă; Keira a împins bara 
transversală şi o sirenă a început să urle.
  Am intrat în terminal printre două covoare rulante pentru bagaje, dintre 
care unul se învârtea în gol. Până să se dea alarma, am luat­o pe Keira de 
mână şi am început să alergăm cât ne ţineau puterile. Un fluier. Doamne 
fereşte să ne oprim! Trebuia să ne continuăm galopul. Trebuia să ajungem la 
uşile culisante care dădeau spre trotuar. Keira s­a împiedicat şi a scos un ţipăt.
Am ajutat­o să se ridice şi am tras­o după mine. Şi mai repede, în urma 
noastră, o cavalcadă, fluierături tot mai apropiate. Nu trebuia să ne oprim, nu 
trebuia să cedăm în faţa fricii, libertatea nu mai era decât la câţiva metri. Keirei
i se tăiase respiraţia.
  Am ieşit din terminal. Un taxi staţiona chiar în faţă. Ne­am aruncat în el 
şi l­am implorat pe şofer să demareze.
  — Unde mergeţi? A întrebat, întorcându­se spre noi.
  — Dă­i bătaie! Suntem în întârziere, l­a rugat Keira, gâfâind.
  Şoferul a demarat. Mi­am interzis să privesc în urmă. Îmi închipui că, pe 
trotuar, urmăritorii noştri turbau văzând că ne îndepărtăm în acest „black 
cab”.
  — Încă n­am scăpat de necazuri, i­am şoptit Keirei.
  — Mergeţi spre cel de­al doilea terminal, i­am spus şoferului.
  Keira m­a privit uluită.
  — Ai încredere în mine, ştiu eu ce fac.
  Ajungând la un al doilea sens giratoriu, l­am rugat pe şofer să fie drăguţ 
şi să oprească. Am pretextat că soţia mea e însărcinată şi că avea o greaţă 
cumplită. El a frânat imediat. I­am dat o bancnotă de douăzeci de lire şi i­am 
spus că o să luăm puţin aer pe marginea drumului. Nu era nevoie să ne 
aştepte, eram obişnuit cu astfel de stări, care puteau dura mult. Aveam să ne 
continuăm drumul pe jos.
  — E periculos să vă plimbaţi pe aici, ne­a spus el. Fiţi atenţi la camioane,
vin din toate părţile.
  S­a îndepărtat, făcându­ne un mic semn cu mâna, încântat de suma pe 
care o încasase pentru cursă.
  — Şi, acum, că am născut, ce mai facem? M­a întrebat Keira.
  — Aşteptăm! I­am răspuns.
  — Ce aşteptăm?
  — O să vezi!
  Kent
  — Cum adică, v­au scăpat? Oamenii tăi nu erau la ieşirea din avion?
  — Ba da, domnule. Savanţii dumneavoastră erau ăia care nu se aflau în 
avion.
  — Ce tot spui? Omul meu de legătură m­a asigurat că i­a îmbarcat el 
însuşi în zborul ăsta.
  — N­am deloc intenţia să vă pun vorba la îndoială, dar cei doi tipi pe care
trebuia să­i luăm la întrebări nu s­au prezentat la controlul poliţiei 
aeroportuare. Noi eram şase care îi pândeam. Era cu neputinţă să treacă prin 
ochiurile plasei noastre.
  — Te pomeneşti că acum o să­mi explicaţi cum că ar fi sărit cu paraşuta 
deasupra Mării Mânecii! A zbierat Sir Ashton în receptor.
  — Nu, domnule. La avion, trebuia ataşată o pasarelă însă, în ultimul 
moment, acesta a fost dirijat spre o arie de staţionare, iar noi n­am fost 
anunţaţi. Cei doi inşi au fugit din autobuzul care ducea pasagerii spre terminal,
unde îi aşteptam noi. Noi n­avem, de fapt, nici o vină. Au fugit prin subsol.
  — Poţi să le spui, chiar de acum, ălora care răspund de securitatea de pe 
Heathrow, că vor cădea nişte capete!
  — N­am nici un dubiu, domnule.
  — Cretini nenorociţi! Daţi fuga la domiciliul lor, în loc să trăncăniţi! 
Întoarceţi tot oraşul pe dos, verificaţi toate hotelurile, descurcaţi­vă cum ştiţi, 
dar, în noaptea asta, mi­i arestaţi, dacă mai ţineţi câtuşi de puţin la slujbele 
voastre. Vă las până dimineaţă ca să mi­i găsiţi, se aude?
  Interlocutorul lui Sir Ashton şi­a reînnoit scuzele şi a promis să 
remedieze lucrurile, după usturătorul eşec al operaţiunii pe care o condusese. 
Iar asta, în cel mai scurt timp.
  Sensul giratoriu de la Concorde, Heathrow.
  Fiatul 500 a oprit la marginea trotuarului. Şoferul s­a aplecat şi a deschis
portiera.
  — De o oră mă tot învârtesc pe aici, a bombănit Walter, rabatând 
bancheta, ca să mă pot strecura în spate.
  — N­ai găsit o maşină mai mică?
  — Auzi, ştii că ai tupeu? Mă pui să vin după voi la dracu­n praznic, într­
un sens giratoriu, la o oră de nu se poate şi, pe deasupra, tot tu bodogăneşti?
  — Nu spuneam decât ce noroc avem că nu cărăm şi bagaje după noi.
  — Îmi închipui că, dacă aţi fi avut, mi­aţi fi dat întâlnire în faţa 
terminalului, ca toţi oamenii normali, în loc să mă puneţi să vă aştept 
învârtindu­mă de zece ori în jurul lui.
  — Vă mai ciorovăiţi mult? Ne­a întrerupt Keira.
  — Sunt încântat să te revăd, i­a răspuns Walter, întinzându­i mâna. 
Cum a decurs mica voastră călătorie?
  — Rău! Acum mergem?
  — Cu plăcere, dar unde?
  Tocmai mă pregăteam să­i spun lui Walter să ne ducă la mine acasă, 
când am fost depăşiţi de două maşini ale poliţiei, cu toate sirenele urlând. De 
aceea, am socotit că ideea mea nu era tocmai nimerită. Oricare ne­ar fi fost 
duşmanii, aveam toate motivele să cred că îmi ştiau adresa.
  — Prin urmare, unde mergem? S­a interesat Walter.
  — N­am nici cea mai mică idee.
  Walter a pornit pe autostradă.
  — Pot să conduc, cu dragă inimă, toată noaptea, dar e cazul să ne 
gândim că va trebui să mai facem şi plinul.
  — E a ta maşinuţa asta? A întrebat Keira. E tare drăgălaşă.
  — Îmi pare bine că­ţi place, tocmai am cumpărat­o.
  — Cu ce ocazie? L­am întrebat pe Walter. Parcă erai lefter.
  — Păi, e chiar o ocazie. Şi, pe urmă, delicioasa ta mătuşă soseşte vineri; 
de aceea, mi­am sacrificat ultimele economii, ca s­o pot plimba prin oraş aşa 
cum trebuie.
  — Elena te vizitează în weekendul ăsta?
  — Da, ţi­am mai spus despre asta, ai uitat?
  — Noi am avut o săptămână puţin cam încărcată, i­am răspuns. Nu fi 
supărat pe mine dacă eram cu mintea în altă parte.
  — Ştiu unde putem să mergem, a spus Keira. Walter, într­adevăr, ar fi de
preferat să te opreşti la o benzinărie, ca să faci plinul.
  — Pot să vă întreb în ce direcţie trebuie să mă îndrept? Vă atrag atenţia 
că mâine, cel târziu, vreau să fiu înapoi. Am oră la frizer!
  Keira a aruncat o privire spre ţeasta pleşuvă a lui Walter.
  — Da, ştiu, şi­a dat el ochii peste cap. Dar e musai să mă descotorosesc 
de şuviţa asta caraghioasă. Şi, pe urmă, am citit azi­dimineaţă, în Times, că 
tipii cu chelie au o potenţă ce depăşeşte standardele!
  — Dacă ai o foarfecă, ţi­o pot aranja chiar eu, pe loc, i­a propus Keira.
  — Nici nu se pune problema; n­am să­mi sacrific părul care mi­a mai 
rămas decât în mâinile unui profesionist. Aveţi de gând să­mi spuneţi unde 
trebuie să vă duc?
  — La St. Mawes, în Cornwall, a răspuns Keira. Acolo, vom fi la adăpost.
  — La adăpost de ce anume? S­a interesat Walter.
  Keira n­a scos o vorbă. I­am ghicit răspunsul la întrebarea pusă de el. L­
am rugat pe Walter să mă lase la volan.
  Profitând de cele şase ore de drum, i­am povestit toate peripeţiile noastre 
din Rusia. S­a înspăimântat aflând ceea ce ni se întâmplase în Transsiberian şi 
pe platoul Man­Pupu­Nyor. M­a întrebat de mai multe ori cine erau cei care 
voiseră să ne ucidă, dar, în privinţa asta, nu­i puteam spune mare lucru, 
fiindcă habar n­aveam. Singura mea certitudine era că dorinţa lor de a ne face 
rău ar fi fost motivată doar de obiectul pe care îl căutam.
  Cât a durat drumul, Keira nu a scos o vorbă. În zori, când am ajuns la 
St. Mawes, ne­a pus să oprim în faţa unui mic han de pe o străduţă care urca 
spre cimitir.
  — Aici, a spus ea.
  L­a salutat pe Walter, a coborât din maşină şi s­a îndepărtat.
  — Când ne revedem? M­a întrebat Walter.
  — Bucură­te de weekendul tău cu Elena şi nu­ţi face griji pentru noi. 
Cred că nişte zile de odihnă ne vor face cât se poate de bine.
  — E un loc liniştit, a spus Walter, uitându­se la faţada lui Victory. O să 
vă simţiţi bine aici, sunt sigur.
  — Sper.
  — E teribil de dărâmată… mi­a spus Walter, arătând spre Keira, care 
urca pe jos străduţa.
  — Da, ultimele zile au fost deosebit de grele şi, apoi, a fost foarte marcată
de oprirea brutală a cercetărilor. Eram, cu adevărat, aproape de capăt.
  — Dar sunteţi în viaţă. Şi ăsta este esenţialul. Daţi­le dracului de 
fragmente, trebuie să terminaţi cu chestia asta, v­aţi asumat mult prea multe 
riscuri. E un miracol că aţi scăpat cu faţa curată.
  — Walter, dacă ar fi fost vorba doar despre căutarea unei comori, 
lucrurile ar fi fost mult mai simple. Dar asta nu e o joacă de adolescenţi. 
Reunind toate fragmentele, am fi făcut, probabil, o descoperire fără precedent.
  — O să­mi vorbeşti iar despre steaua ta primordială? Ei bine, n­are decât
să rămână acolo sus, la ea, pe cer, iar voi să fiţi sănătoşi aici, pe Pământ. Asta 
e tot ce­mi doresc.
  — Walter, eşti foarte generos, dar poate că am fi găsit un mijloc prin care 
să întrezărim primele momente ale Universului; am fi aflat, în sfârşit, de unde 
venim şi cine au fost primii oameni care au populat planeta. Keira a nutrit 
speranţa asta toată viaţa ei. Iar astăzi dezamăgirea îi este imensă.
  — Atunci, fugi după ea, în loc să stai la palavre cu mine. Dacă lucrurile 
stau aşa cum mi le­ai înfăţişat, Keira are mare nevoie de tine. Ocupă­te de ea şi
uitaţi de cercetările voastre smintite.
  Walter m­a strâns în braţe şi şi­a pus în funcţiune motorul Fiatului 500.
  — Nu eşti prea obosit ca să porneşti iar la drum? L­am întrebat, 
plecându­mă spre portieră.
  — De ce să fiu obosit? Am dormit la venire.
  M­am uitat după maşina care se îndepărta pe cornişa paralelă cu malul 
mării, până când farurile din spate i­au dispărut după o casă de la celălalt 
capăt al satului.
  Keira se făcuse nevăzută. Am urcat panta, în căutarea ei.
  Sus, străduţa se sfârşea în dreptul unui cimitir; grilajul acestuia 
întredeschis. Am intrat şi am luat­o pe aleea centrală. Cimitirul din St. Mawes 
nu era prea mare. În el, se odihneau cel mult o sută de suflete. La capătul unei 
cărări, Keira îngenunchease lângă un zid pe care se căţărau crengile încolăcite 
ale unei glicine.
  — Primăvara, face nişte flori frumoase, mov, a spus Keira, fără să ridice 
capul.
  Am privit mormântul. Poleiala de pe frunza aurie era aproape ştearsă, dar
numele William Perkins încă se mai vedea.
  — Jeanne o să se supere pe mine că te­am adus aici şi ei nu i­am spus.
  Am înconjurat­o cu braţul şi am rămas lângă ea, în tăcere.
  — Am străbătut o lume întreagă, ca să­i arăt lui de ce sunt în stare, şi tot
ce am realizat a fost că m­am întors aici cu mâinile goale şi cu inima grea. Cred
că l­am căutat, întotdeauna, numai pe el.
  — Sunt sigur că e mândru de tine.
  — Nu mi­a spus­o niciodată.
  Keira a şters praful de pe piatră şi m­a luat de mână.
  — Aş fi vrut să­l cunoşti; era un om atât de pudic, atât de solitar spre 
sfârşitul vieţii. Când eram mică, îl bombardam cu întrebări la care îşi dădea 
osteneala să­mi răspundă de fiecare dată. Dacă problema era prea dificilă, se 
mulţumea să zâmbească şi mă lua la plimbare pe plajă. Seara, mă strecuram în
vârful picioarelor şi îl găseam la masa din bucătărie, cufundat în enciclopedia 
lui. A doua zi, la micul dejun, venea lângă mine şi îmi spunea, parcă în treacăt:
Ieri, mi­ai pus o întrebare. Probabil că, între timp, am schimbat subiectul şi am
uitat să­ţi dau răspunsul. Iată­l…
  Keira s­a înfiorat. Mi­am scos paltonul şi am îmbrăcat­o cu el.
  — Nu mi­ai povestit niciodată nimic din copilăria ta, Adrian.
  — Pentru că sunt la fel de pudic ca tatăl tău. Şi, pe urmă, nu­mi place să
vorbesc prea mult despre mine.
  Keira m­a condus la han. Sufrageria de la Victory era încă pustie. 
Patronul ne­a aşezat la o masă de lângă vitrină şi ne­a servit un mic dejun 
copios. Mi s­a părut că ghicesc o anumită complicitate între Keira şi el. După 
aceea, hangiul ne­a condus într­o cameră de la etaj, care dădea spre micul port
din St. Mawes. Eram singurii lui clienţi. Chiar şi pe timp de iarnă, locul avea 
un farmec nebun. M­am dus la fereastră. Eram în timpul refluxului, iar vasele 
pescarilor zăceau într­o rână, pe ţărm. Un bărbat se plimba pe plajă, ţinându­şi
băieţelul de mână. Keira a venit lângă mine şi s­a sprijinit în coate, de 
balustradă.
  — Şi mie îmi lipseşte tata, i­am spus. Întotdeauna mi­a lipsit, chiar şi 
atunci când trăia. Nu reuşeam să comunicăm, era un bărbat de mare calitate, 
dar muncea prea mult ca să­şi mai dea seama că are un copil. În ziua când a 
observat, tocmai plecasem de acasă. Am trecut foarte aproape unul pe lângă 
celălalt, dar fără să izbutim vreodată să ne vedem. Însă nu mă pot plânge. 
Mama mi­a oferit toată duioşia şi toată dragostea din lume.
  Keira m­a privit îndelung şi m­a întrebat de ce am vrut să mă fac 
astrofizician.
  — În copilărie, când eram la Hydra, mama şi cu mine aveam un ritual 
înainte de culcare. Ne aşezam alături, la fereastră, aşa cum stăm noi acum, şi 
priveam împreună cerul. Mama le născocea nume stelelor. Într­o seară, am 
întrebat­o cum s­a născut lumea, de ce se făcea ziuă în fiecare dimineaţă, dacă 
noaptea avea să vină întotdeauna. Mama s­a uitat la mine şi mi­a spus: în 
Univers, câte vieţi, tot atâtea lumi diferite; lumea mea a început în ziua când te­
ai născut tu, în momentul când te­am ţinut în braţe pentru prima oară. Încă 
din copilărie, visam să ştiu unde încep zorii.
  Keira s­a întors spre mine şi mi­a pus braţele în jurul gâtului.
  — Ai să fii un tată minunat.
  Londra
  — Chiar de luni, o să­mi vând maşina, o să vă restitui banii şi o să­mi 
cumpăr o pereche de cizme. La naiba cu acoperişul biroului meu, n­am de gând
să merg mai departe. N­am să fac nimic pentru a­i convinge să continue. Să nu
vă mai bazaţi pe ajutorul meu. În fiecare dimineaţă, când mă văd în oglindă, 
mă simt murdar, fiindcă am trădat încrederea lui Adrian. Nu e nevoie să 
insistaţi, nimic din ce mi­aţi putea spune n­o să mă facă să­mi schimb părerea.
Ar fi trebuit să vă trimit la plimbare de multă vreme. Şi, dacă intenţionaţi să 
puneţi ceva la cale pentru a­i îndemna s­o ia de la capăt, am să le spun totul, 
chiar dacă, de fapt, nu ştiu aproape nimic despre dumneavoastră.
  — Vorbeşti singur, Walter? A întrebat mătuşa Elena.
  — Nu, de ce?
  — Sunt sigură că murmurai ceva. Buzele parcă ţi se mişcau singure.
  Stopul s­a făcut roşu. Walter a frânat şi s­a întors spre Elena.
  — Diseară, trebuie să dau un telefon important şi îmi repetam textul.
  — Nu e nimic grav?
  — Nu, nu, te asigur, dimpotrivă.
  — Nu­mi ascunzi nimic? Dacă, în viaţa ta, există altcineva – o femeie mai 
tânără, vreau să spun – pot să înţeleg, dar aş prefera să ştiu, asta­i tot.
  Walter s­a apropiat de Elena.
  — Nu­ţi ascund absolut nimic, nu mi­aş îngădui să fac aşa ceva. Şi nu 
există nici o femeie pe care s­o consider mai seducătoare decât tine.
  Imediat după această mărturisire, obrajii lui Walter, care începuse să se 
bâlbâie, s­au făcut roşii ca bujorul.
  — Îmi place mult cum te­ai tuns acum, a răspuns mătuşa Elena. Cred că
e verde, iar cei din spate ne claxonează; ar trebui să demarezi. Sunt aşa de 
fericită că mergem să vedem Palatul Buckingham! Crezi că avem vreo şansă s­o
zărim pe regină?
  — Poate, a răspuns Walter. Dacă o ieşi din casă. Nu se ştie niciodată…
  St. Mawes.
  Am dormit amândoi o mare parte din zi. Când am dat deoparte draperiile,
cerul căpătase deja culorile apusului.
  Eram morţi de foame. Keira ştia un salon de ceai, la câteva străzi de han;
cu acest prilej, mi­a prezentat satul. Tot privind căsuţele albe, căţărate pe 
colină, m­am pomenit visând că, într­o zi, voi locui într­una din ele. Era posibil 
ca eu, care alergasem toată viaţa de­a lungul şi de­a latul pământului, să mă 
aşez, în cele din urmă, în acest sătuc din Cornwall? Îmi părea rău că Martyn şi 
cu mine ne îndepărtaserăm. Cu siguranţă că i­ar fi făcut plăcere să mă viziteze 
din când în când. Am fi mers la o bere, în port, şi am fi depănat amintiri 
frumoase.
  — La ce te gândeşti? M­a întrebat Keira.
  — La nimic deosebit.
  — Păreai atât de departe. Parcă stabiliserăm că „între noi nu vor fi 
tăceri”.
  — Dacă vrei să ştii totul, mă întrebam ce­o să facem săptămâna viitoare 
şi în celelalte care vor urma.
  — Fiindcă ai o idee cu privire la ceea ce o să facem săptămâna viitoare?
  — Niciuna!
  — Eu am!
  Keira s­a oprit în faţa mea. Şi­a lăsat capul într­o parte. Dacă face asta, 
înseamnă că vrea să­mi spună ceva important. Când vor să­ţi dea o veste mare,
unele persoane îşi iau un ton solemn; Keira îşi lasă capul într­o parte.
  — Vreau să am o explicaţie cu Ivory. Dar am nevoie să­mi fii complice la 
o minciună…
  — Ce fel de minciună?
  — Vreau să­l fac să creadă că am reuşit să plecăm din Rusia cu al treilea 
fragment.
  — În ce scop? La ce ne­ar folosi?
  — L­am face să mărturisească unde se află cel descoperit în Amazonia.
  — Ne­a spus că nu ştie.
  — Moşneagul ăsta ne­a spus o droaie de lucruri, dar, mai ales, ne­a 
ascuns multe altele. Egorov n­a greşit prea tare când l­a acuzat că ne­a 
manipulat ca pe două marionete. Dacă îl facem să creadă că deţinem trei 
fragmente, atunci n­o să reziste în faţa dorinţei de a completa acest puzzle. 
Sunt convinsă că ştie mai multe decât vrea să mărturisească.
  — Eu, unul, am ajuns să mă întreb dacă tu nu eşti şi mai manipulatoare 
decât el.
  — El este mult mai dotat decât mine şi nu m­aş supăra să­mi iau o mică 
revanşă.
  — Fie. Să ne închipuim că îl facem să creadă minciuna şi să presupunem
că ne spune unde este a patra bucată. Ar lipsi întotdeauna cea care se află 
îngropată undeva pe platoul Man­Pupu­Nyor, iar harta stelelor ar rămâne 
incompletă. Şi, atunci, la ce bun atâta caznă?
  — Ne putem reprezenta imaginea integrală chiar dacă, din puzzle, 
lipseşte o piesă. Când descoperim resturi fosilizate, acestea sunt, de multe ori –
ca să nu zic întotdeauna – incomplete. Dar, pornind de la un număr suficient 
de oseminte, ghicim ce elemente lipsesc şi reuşim să reconstituim scheletul, ba 
chiar întregul corp. Atunci, adăugând fragmentul lui Ivory la celelalte două pe 
care le avem, poate că vei înţelege ceea ce este de presupus că ne va dezvălui 
harta. Oricum, dacă n­ai de gând să­ţi petreci tot restul vieţii în sătucul ăsta, 
consacrându­te pescuitului, nu văd ce altă soluţie ne rămâne.
  — Curioasă idee!
  Întoarsă la hotel, Keira a început prin a­şi suna sora, cu care a stat mult 
la telefon. Nu i­a povestit nimic din ceea ce păţiserăm în Rusia; s­a mărginit să­
i spună doar că suntem amândoi la St. Mawes şi că, în curând, poate vine la 
Paris. Am preferat să le las să discute în linişte. Am coborât iar la barul 
hanului şi, între timp, am comandat o bere. După o oră, a venit şi Keira. Mi­am
lăsat ziarul deoparte şi am întrebat­o dacă a putut vorbi cu Ivory.
  — El neagă categoric că ar fi avut vreun amestec cât de mic în cercetările 
noastre. Aproape că s­a considerat ofensat când am sugerat că şi­ar fi bătut joc
de mine chiar din prima zi în care m­a cunoscut la muzeu. Părea sincer, dar 
asta nu înseamnă că m­ar fi convins.
  — I­ai spus că am adus din Rusia un al treilea fragment?
  Keira mi­a luat paharul de bere şi a dat din cap, bându­l dintr­o 
înghiţitură.
  — Te­a crezut?
  — A încetat imediat să­mi mai facă reproşuri şi este nerăbdător să ne 
vadă.
  — Şi cum o să faci ca să susţii minciuna, când o să ne întâlnim cu el?
  — I­am spus că am pus obiectul într­un loc sigur şi că nu i­l arăt decât 
după ce o să ne povestească mai multe despre fragmentul descoperit în 
Amazonia.
  — Şi ce ţi­a răspuns?
  — Că are el o idee cam pe unde s­ar afla, dar că nu ştie cum să ajungă 
până la el. Mi­a propus să­l ajutăm ca să rezolve o enigmă.
  — Ce fel de enigmă?
  — Nu voia să­mi spună la telefon.
  — O să vină aici?
  — Nu, ne­a dat întâlnire, peste patruzeci şi opt de ore, la Amsterdam.
  — Cum vrei să ne ducem la Amsterdam? Eu n­am nici un zor să mă 
întorc la Heathrow. Dacă trecem iar frontiera, există riscul să fim arestaţi.
  — Ştiu, i­am spus şi lui ce ni s­a întâmplat. Ne­a recomandat să luăm 
feribotul pentru Olanda. El susţine că, pe vas, când vii din Anglia, nu prea sunt
controale.
  — Şi de unde luăm feribotul de Amsterdam?
  — De la Plymouth. Până acolo, e un drum de o oră şi jumătate cu 
maşina.
  — Dar n­avem maşină.
  — Există un autobuz. De ce eşti aşa de reticent?
  — Cât durează traversarea?
  — Douăsprezece ore.
  — De asta mă temeam şi eu.
  Keira şi­a luat o mutră îndurerată şi m­a bătut, cu tandreţe, pe mână.
  — De fapt, a adăugat, încurcată, nu sunt chiar feriboturi, ci, mai 
degrabă, cargouri. Majoritatea lor acceptă să ia pasageri, dar, ce mi­e cargoul, 
ce mi­e feribotul? Puţin ne pasă, nu?
  — Din moment ce există o punte la prova, unde să pot muri din cauza 
răului de mare, timp de douăsprezece ore, cât durează traversarea, într­adevăr,
puţin ne pasă!
  Autocarul pleca la ora şapte dimineaţa. Hangiul ne pregătise sandviciuri 
pentru drum. Înainte de­a ne despărţi, i­a promis Keirei că, atunci când va veni
căldura, o să aibă grijă de mormântul tatălui ei. Spera să ne revadă şi făgăduia 
să ne păstreze aceeaşi cameră, dacă îl anunţam din timp.
  În portul Plymouth, ne­am dus la căpitănie. Ofiţerul de port ne­a indicat 
un vas sub pavilion englez, care transporta mărfuri vrac şi pleca, într­o oră, 
spre Amsterdam. Tocmai terminase încărcarea. Am fost trimişi la cheiul 5.
  Comandantul ne­a cerut câte cinci lire sterline de persoană, în numerar. 
După ce am achitat suma, ne­a invitat să­l urmăm pe coridorul exterior, până 
în careu. Aveam la dispoziţie o cabină, alături de cele destinate echipajului. I­
am explicat că preferam să stau pe punte, la prova sau la pupa, în locul în care
deranjam cel mai puţin.
  — Cum doriţi, dar o să fie al naibii de frig când vom înainta în larg, iar 
traversarea durează douăzeci de ore.
  M­am întors spre Keira.
  — Parcă spuseseşi că face douăsprezece ore, cel mult.
  — O navă ultrarapidă poate că da, a intervenit căpitanul, izbucnind într­
un hohot de râs. Dar pe o covată veche ca asta, rareori trecem de douăzeci de 
noduri, şi asta cu un vânt favorabil. Dacă aveţi rău de mare, staţi afară! Nici nu
poate fi vorba să­mi porcăiţi vasul! Şi puneţi­vă ceva pe cap.
  — Îţi jur că nu ştiam nimic, mi­a spus Keira, încrucişându­şi degetele la 
spate.
  Vasul a ridicat ancora. Pe Marea Mânecii, nu prea a fost hulă, dar ploaia 
ne­a însoţit tot timpul călătoriei. Keira mi­a ţinut companie mai bine de o oră, 
dar a trebuit să intre, fiindcă era, într­adevăr, prea frig. Ofiţerul secund s­a 
milostivit de mine şi şi­a trimis ofiţerul de pasarelă să­mi aducă o manta cerată
şi mănuşi. Bărbatul a profitat de ocazie ca să pufăie o ţigară şi, pentru a­mi 
schimba gândurile, a început să stea de vorbă cu mine.
  La bord, munceau treizeci de oameni: ofiţeri, mecanici, şef de echipaj, 
bucătari, mateloţi de punte. Ofiţerul mi­a explicat că încărcarea vaselor care 
transportau mărfuri vrac era o operaţiune foarte complexă, de care depindea 
securitatea călătoriei. În anii optzeci, o sută de nave ca aceasta se 
scufundaseră atât de rapid, încât nici un marinar n­a putut scăpa. Aşa 
pieriseră, pe mare, cinci sute de oameni. Cel mai mare pericol care ne pândea 
era alunecarea încărcăturii. Atunci, vasul se dezechilibra, se culca pe o parte şi 
se scufunda. Dispozitivele pe care le vedeam agitând grânele din cală erau 
menite să împiedice tocmai acest lucru. Dar asta nu era singura primejdie care 
ne păştea, a adăugat el, trăgând din ţigară. Dacă un val prea înalt intra prin 
tambuchi19, greutatea apei, care se adăuga la cea a mărfurilor din cală, putea 
sparge coca în două. Şi schema era aceeaşi: nava se scufunda în câteva clipe. 
În noaptea asta, Marea Mânecii era liniştită; dacă nu ne pomeneam, pe nepusă 
masă, cu vreo rafală de vânt, nu riscam deloc asemenea evenimente. Ofiţerul de
pasarelă şi­a aruncat peste bord chiştocul şi s­a întors la treburile lui, lăsându­
mă de unul singur şi bătut de gânduri.
  Keira a venit de mai multe ori să vadă ce fac şi m­a implorat să intru cu 
ea în cabină. Mi­a adus nişte sandviciuri, pe care le­am refuzat, şi un termos 
cu ceai. Pe la miezul nopţii s­a dus la culcare, după ce mi­a repetat că e o 
prostie să rămân acolo şi că o să văd eu ce­o să îndur. Înfăşurat în pelerina 
cerată, ghemuit la picioarele catargului, care avea în vârf o lumină de 
semnalizare, am aţipit, legănat de mişcarea etravei ce despica valurile.
  Dis­de­dimineaţă, Keira a venit să mă trezească. Eram lungit, cu braţele 
în lături, pe punte. Mi se cam făcuse foame însă de îndată ce am intrat în 
cambuză20, mi­a pierit orice poftă de mâncare. Mirosul de peşte şi izul de 
grăsime râncedă se amestecau cu al cafelei. Mi­a venit să vomit şi m­am repezit
afară.
  — Ceea ce vezi în depărtare este coasta olandeză, mi­a spus Keira, ivită 
lângă mine. Calvarul tău se apropie de sfârşit.
  Estimarea ei era cu totul relativă, a mai trebuit să rabd încă patru ore, 
până când s­a auzit sirena de ceaţă, iar maşinile şi­au redus viteza. Nava s­a 
îndreptat spre uscat şi, puţin după aceea, a intrat pe şenalul ce ducea în portul
Amsterdam.
  Când vasul s­a oprit la chei, am părăsit bordul. Un ofiţer vamal ne 
aştepta lângă pasarelă. După ce ne­a examinat la iuţeală paşapoartele şi ne­a 
controlat sacii de voiaj, în care nu aveam decât nişte mărunţişuri cumpărate de
la o prăvălie din St. Mawes, ne­a autorizat trecerea.
  — Unde mergem? Am întrebat­o pe Keira.
  — Să facem un duş!
  — Şi după aia? S­a uitat la ceas.
  — Avem întâlnire cu Ivory, la ora 18:00, într­o cafenea…
  A scos o hârtie din buzunar şi a adăugat:
  —… în piaţa Palatului Dam.
  Amsterdam.
  Am luat o cameră la Grand Hotel Krasnapolsky. Nu era cel mai ieftin din 
oraş, dar avea meritul de a se afla la cincizeci de metri de locul în care trebuia 
să ne întâlnim cu Ivory. Spre seară, Keira m­a luat în piaţa aceea mare, unde 
ne­am amestecat în mulţime. În faţa Muzeului Madame Tussaud, se întindea o 
coadă lungă, câţiva turişti se ospătau pe terasa Europub, lângă nişte 
încălzitoare cu gaz, dar Ivory nu era printre ei. Eu l­am zărit cel dintâi, când se 
îndrepta spre masa unde ne aşezaserăm, chiar în spatele vitrinei.
  — Sunt atât de fericit să vă revăd, a spus el, aşezându­se. Ce călătorie!
  Keira l­a primit cu răceală, iar bătrânul profesor a simţit imediat că nu 
pica tocmai bine.
  — Eşti supărată pe mine? A întrebat­o cu un aer uşor mucalit.
  — De ce aş fi? N­am păţit altceva decât că era să ne prăvălim într­o 
prăpastie; eu, una, aproape că m­am înecat într­un fluviu şi am stat câteva 
săptămâni într­o închisoare, pe banii statului chinez; s­a tras în noi, când 
călătoream cu trenul şi am fost mătrăşiţi din Rusia de către un comando 
militar, care a ucis vreo douăzeci de oameni, sub ochii noştri. Vă scutesc de 
amănuntele cu privire la condiţiile extreme în care am călătorit în lunile din 
urmă: avioane bulite, maşini rablagite, autobuze hârbuite, fără să las deoparte 
tractoraşul pentru bagaje, unde m­am pomenit strivită între două valize 
Samsonite. Şi, în timp ce ne alergaţi după cum aveaţi chef, presupunem că 
aşteptaţi liniştit, în apartamentul dumneavoastră călduţ, să ne achităm de 
toate sarcinile astea împuţite! Când aţi început să faceţi mişto de mine? În ziua 
când m­aţi primit în biroul dumneavoastră de la muzeu sau ceva mai târziu?
  — Keira, a început Ivory, pe un ton sentenţios, am mai discutat despre 
asta alaltăieri, la telefon. Greşeşti; poate că încă n­am avut ocazia să­ţi explic 
totul, dar niciodată nu v­am manipulat! Dimpotrivă, v­am protejat mereu. Voi 
aţi hotărât să începeţi aceste cercetări! N­a trebuit să vă conving, ci m­am 
mărginit, pur şi simplu, să vă semnalez anumite fapte. Cât despre riscurile la 
care aţi fost expuşi amândoi… Aflaţi că, pentru a­l repatria pe Adrian din China
şi pentru a te scoate pe dumneata din închisoare, am înfruntat, la rândul meu, 
o mulţime de pericole. Şi mi­am pierdut un prieten foarte drag, care a plătit 
eliberarea voastră cu viaţa.
  — Ce prieten? A întrebat Keira.
  — Biroul lui era chiar în palatul de peste drum, a răspuns cu tristeţe 
Ivory. De aceea v­am cerut să ne întâlnim aici… Aţi adus, într­adevăr, din 
Rusia, un al treilea fragment?
  — Îmi dai, îţi dau, a precizat Keira. V­am spus că o să vi­l arăt după ce o 
să­mi spuneţi totul despre cel descoperit în Amazonia. Dumneavoastră 
cunoaşteţi locul unde se află! Ştiu asta! Şi nu încercaţi să mă convingeţi că ar fi
altfel!
  — Se află în faţa voastră! A oftat Ivory.
  — Terminaţi cu ghicitorile astea, domnule profesor. Sunt sătulă de joacă, 
iar dumneavoastră m­aţi jucat destul pe degete. Nu văd nici un fragment pe 
masă.
  — Nu fi toantă, ridică ochii şi uită­te în faţa dumitale.
  Privirile ni s­au îndreptat spre palatul care se înălţa de cealaltă parte a 
pieţei.
  — Este în clădirea de acolo? A întrebat Keira.
  — Da, am toate motivele să cred asta; dar unde, nu ştiu precis. Îl păstra 
prietenul meu care a murit, dar a luat cu el, în mormânt, cheia enigmei, care 
ne­ar fi îngăduit să­l găsim.
  — Cum se face să sunteţi atât de sigur? L­am întrebat, la rândul meu.
  Ivory s­a plecat spre sacul de la picioarele lui, l­a deschis şi a scos o carte
groasă, pe care a pus­o pe masă. Coperta acesteia mi­a atras imediat atenţia: 
era un foarte vechi manual de astronomie. L­am luat în mână şi l­am răsfoit.
  — E o lucrare magnifică.
  — Da, a răspuns Ivory. Şi este o ediţie originală. Mi­a dăruit­o prietenul 
despre care am vorbit; ţin mult la ea, dar uitaţi­vă mai ales la dedicaţia pe care 
mi­a făcut­o.
  Am dat paginile înapoi şi am citit cu voce tare mesajul scris cu stiloul pe 
pagina de gardă.
  Ştiu că această lucrare o să­ţi placă. Din ea nu lipseşte nimic; aici ai să 
găseşti totul, chiar şi mărturia prieteniei noastre.
  Al dumitale devotat partener de şah, Vackeers
  — Soluţia enigmei este ascunsă în aceste câteva cuvinte. Ştiu că 
Vackeers încerca să­mi spună ceva, căci fraza nu este, în nici un caz, anodină. 
Dar care este sensul ei, n­am idee.
  — Şi cum v­am putea ajuta noi? Nu l­am întâlnit niciodată pe acest 
Vackeers.
  — Şi vă rog să mă credeţi că regret, l­aţi fi apreciat mult, era un om de o 
inteligenţă rară. Dat fiind că această carte este un tratat de astronomie, mi­am 
spus că dumneata, Adrian, ai putea înţelege ceva de aici.
  — Cartea are aproape şase sute de pagini, am făcut eu remarca. Dacă 
trebuie să găsesc ceva în ea, n­o să fie o treabă de câteva ore. Un prim studiu 
aprofundat mi­ar cere câteva zile, dar n­aveţi nici un alt indiciu, ceva care să ne
ghideze? Nici măcar nu ştim ce avem de căutat în această lucrare.
  — Urmaţi­mă, a spus Ivory şi s­a ridicat de la masă. O să vă duc într­un 
loc în care nimeni sau, mă rog, aproape nimeni nu are acces. Numai Vackeers, 
secretarul lui particular şi cu mine ştiam de existenţa lui. Vackeers aflase că­i 
descoperisem ascunzătoarea, dar se prefăcea că nu ştie. Această delicateţe era 
o mărturie a prieteniei lui, presupun.
  — În dedicaţie nu vă spune tocmai chestia asta? A întrebat Keira.
  — Ba da, a oftat Ivory. De­aia şi suntem aici.
  A plătit nota, iar noi l­am urmat în marea piaţă. Keira, care nu era deloc 
atentă la circulaţia din jur, abia a scăpat să nu fie lovită de un tramvai, deşi 
vatmanul acţionase de mai multe ori clopoţelul. Am tras­o deoparte în ultima 
clipă.
  Am intrat în biserică pe uşa laterală, conduşi de Ivory, şi am traversat 
nava somptuoasă până la transept.
  În timp ce admiram mormântul amiralului De Ruyter, un bărbat în 
costum sobru a venit lângă noi, în absidiolă.
  — Mulţumesc că ai venit la întâlnire, a şoptit Ivory, ca să nu le deranjeze 
pe cele câteva persoane care se rugau.
  — Eraţi singurul lui prieten, ştiu că domnul Vackeers ar fi dorit să 
răspund cererii dumneavoastră. Mă bizui pe totala dumneavoastră discreţie; 
dacă aş fi descoperit, aş avea probleme serioase.
  — Fii fără grijă, i­a răspuns Ivory, bătându­l prieteneşte pe umăr. 
Vackeers avea o mare stimă pentru dumneata, te aprecia enorm. Când îmi 
vorbea despre dumneata, simţeam în vocea lui… cum să spun… prietenie, da, 
exact, Vackeers îţi acordase prietenia lui.
  — Adevărat? A întrebat, pe un ton de o înduioşătoare sinceritate, 
bărbatul.
  Apoi a scos o cheie din buzunar şi a deschis o uşiţă din fundul capelei. 
Am coborât pe o scară aflată chiar în spatele acesteia. După cincizeci de trepte, 
am ajuns pe un culoar lung.
  — Subterana asta trece pe sub piaţa mare şi ajunge direct în Palatul 
Dam, ne­a spus bărbatul. Pe măsură ce înaintăm, locul devine tot mai 
întunecos, aşa că nu vă îndepărtaţi de mine.
  Nu auzeam decât ecoul paşilor noştri şi, pe măsură ce mergeam, lumina 
slăbea. În curând, ne­am pomenit în cea mai desăvârşită întunecime.
  — Mai avem cincizeci de paşi până să dăm iar de lumină, a spus ghidul 
nostru. Urmaţi jgheabul central, ca să nu vă poticniţi. Ştiu, locul nu e prea 
plăcut, şi mie mi­e groază să umblu pe aici.
  În faţa noastră, a apărut o nouă scară.
  — Fiţi atenţi, treptele sunt lunecoase. Ţineţi­vă de funia de cânepă fixată 
de perete.
  În capul scării, am dat iar de o uşă de lemn, întărită cu bare grele, de 
fier. Asistentul lui Vackeers a tras de două mânere groase şi un mecanism a 
deschis zăvorul. Am pătruns într­o antecameră de la parterul palatului. În 
pardoseala albă, de marmură, erau gravate trei hărţi imense. Una reprezenta 
emisfera occidentală, o a doua, emisfera orientală, iar a treia, o hartă stelară de
o precizie stupefiantă. Am înaintat, ca să privesc mai de aproape. Încă nu mai 
avusesem ocazia să trec, dintr­un singur pas, de la Casiopeea la Andromeda. 
Era destul de amuzant să sari din galaxie în galaxie. Keira a tuşit uşor, ca să 
mă cheme la ordine. Ivory şi călăuza noastră mă priveau consternaţi.
  — Pe aici, ne­a spus bărbatul în costum sobru.
  A deschis o altă uşă. Am coborât din nou o scară, care ducea în subsolul 
palatului. Am avut nevoie de câteva clipe ca să ne acomodăm din nou cu 
semiîntunericul. În faţa noastră, o reţea de pasarele trecea pe deasupra unui 
canal subteran.
  — Suntem la verticala sălii mari, ne­a explicat bărbatul. Fiţi atenţi unde 
puneţi piciorul, apa din canal este rece ca gheaţa şi nu ştiu cât de adâncă.
  S­a apropiat de o grindă şi a apăsat pe o bară de susţinere din fier forjat. 
Două scânduri au pivotat, deschizând o trecere ce ducea spre peretele din fund.
Abia când te apropiai mai mult, puteai zări o uşă mascată în zidul de piatră, 
abia vizibilă din pricina întunecimii. Bărbatul ne­a introdus într­o încăpere. A 
aprins lumina. O masă de metal şi un fotoliu reprezentau tot mobilierul 
camerei. Pe perete, era pus un ecran plat, iar pe masă, o tastatură de 
computer.
  — Iată: mai mult, n­am cum să vă ajut, ne­a spus secretarul lui 
Vackeers. După cum puteţi constata, aici nu e mare lucru.
  Keira a aprins calculatorul; ecranul acestuia s­a luminat.
  — Accesul este protejat, a spus Keira.
  Ivory a scos din buzunar o hârtie şi i­a întins­o.
  — Încearcă acest cod. Am profitat de o partidă de şah, pe care am jucat­o
la el acasă, şi i l­am subtilizat.
  Degetele Keirei au alergat pe tastatură, apoi au apăsat pe tasta de 
validare. Accesul în computerul lui Vackeers ne era permis.
  — Şi acum? A întrebat ea.
  — Acum, habar n­am, i­a răspuns Ivory. Uită­te ce conţine hard diskul, 
poate găsim ceva care să ne conducă la fragmentul respectiv.
  — Harddiskul este gol, nu văd decât un program de comunicare. Acest 
computer trebuie că o fi fost folosit exclusiv pentru videoconferinţe. Deasupra 
ecranului este o mică web­camera.
  — Nu, e imposibil, a spus Ivory. Mai caută, sunt sigur că aici se află 
cheia enigmei.
  — Îmi pare rău să vă contrazic, dar nu e nimic, nici o dată!
  — Urcă pe rădăcină şi copiază dedicaţia: Ştiu că această lucrare o să­ţi 
placă. Din ea nu lipseşte nimic; aici găseşti totul, chiar şi mărturia prieteniei 
noastre. Al dumitale devotat partener de şah, Vackeers.
  Ecranul a afişat „comandă necunoscută”.
  — E ceva în neregulă, a spus Keira. Uitaţi­vă, diskul e gol, totuşi volumul
este pe jumătate plin. Există nişte date ascunse. Ştiţi cumva dacă mai avea 
vreo altă parolă?
  — Nu, nu­mi vine nimic în minte, a răspuns Ivory.
  Keira s­a uitat la bătrânul profesor, s­a aplecat asupra tastaturii şi a 
bătut „Ivory”. Pe ecran, s­a deschis o nouă fereastră.
  — Cred că am găsit mărturia prieteniei despre care vă vorbea Vackeers, 
dar ne mai trebuie un cod.
  — Nu­l am, a oftat Ivory.
  — Gândiţi­vă, gândiţi­vă la ceva care vă lega pe unul de celălalt.
  — Nu văd ce. Aveam atâtea lucruri în comun! Cum să aleg dintr­un 
noian de amintiri? Nu ştiu, încearcă „Şah”.
  Cuvintele „comandă necunoscută” au apărut din nou pe ecran.
  — Mai căutaţi, a spus Keira, gândiţi­vă la ceva mai sofisticat, un lucru la 
care doar voi doi vă puteaţi gândi.
  Ivory a început să se plimbe de colo­colo, cu mâinile la spate, mormăind 
încet.
  — Ar fi partida aia, pe care am jucat­o de vreo sută de ori…
  — Ce partidă? L­am întrebat.
  — O înfruntare celebră, care i­a pus faţă în faţă pe doi mari jucători din 
secolul al XVIII­lea: François André Danican Philidor şi căpitanul Smith. 
Philidor era un foarte mare maestru şahist, probabil cel mai mare din epoca lui.
A publicat o carte, Analiza jocului de şah, considerată multă vreme drept o 
lucrare de referinţă în acest domeniu. Încearcă să tastezi numele lui.
  Accesul în computerul lui Vackeers ne era, în continuare, interzis.
  — Povestiţi­mi despre acest Danican Philidor, a cerut Keira.
  — Înainte de a se stabili în Anglia, a continuat Ivory, juca în Franţa, la 
Cafeneaua Régence, care era locul de întâlnire al celor mai importanţi jucători 
de şah.
  Keira a tastat „Régence” şi „Cafeneaua Régence”… nu s­a întâmplat 
nimic.
  — A fost elevul domnului de Kermeur, a adăugat Ivory. Keira a tastat 
„Kermeur”, fără succes.
  Încă o dată, computerul ne­a refuzat accesul. Brusc, Ivory a ridicat capul.
  — Philidor a devenit celebru când l­a bătut pe sirianul Philippe Stamma; 
nu, stai, adevărata notorietate şi­a dobândit­o atunci când a învins, legat la 
ochi, într­un simultan cu trei adversari diferiţi, care a avu loc la Clubul de Şah 
de pe St. James Street, din Londra.
  Keira a tastat „St. James Street”. Computerul ne­a dat din nou şah… fără
să fac vreun joc de cuvinte.
  — Poate că nu suntem pe o pistă bună. Dacă ne­am ocupa de acest 
căpitan Smith? Sau, ce ştiu eu? Care e data naşterii ori a morţii lui Philidor al 
dumneavoastră?
  — Nu prea mai ştiu, pe Vackeers şi pe mine ne interesa numai cariera lui
de şahist.
  — Când a avut loc, cu exactitate, partida dintre căpitanul Smith şi 
amicul lui, Philidor? Am întrebat.
  — La 13 martie 1790.
  Keira a tastat secvenţa de cifre „13031790”. Şi… am rămas stupefiaţi. Pe 
ecran a apărut o veche hartă cerească. Judecând după gradul său de precizie şi
după erorile pe care le vedeam, trebuie să fi datat din secolul al XVII­lea sau al 
XVIII­lea.
  — Este absolut incredibil, a exclamat Ivory.
  — E o gravură superbă, a intervenit Keira, dar tot nu ne indică unde se 
află ceea ce căutăm noi.
  Bărbatul în costum sobru a ridicat capul.
  — Asta e harta incrustată în holul palatului, la parter, a spus el, 
apropiindu­se de ecran. Mă rog, cu excepţia câtorva detalii, seamănă mult cu 
aceea.
  — Sunteţi sigur? L­am întrebat.
  — Trebuie să fi trecut peste ea de vreo mie de ori. Sunt în serviciul 
domnului Vackeers de zece ani, iar el îmi dădea întâlnire întotdeauna în biroul 
său de la etajul întâi.
  — Şi ce diferenţe are aceasta? L­a întrebat Keira.
  — Desenul nu este chiar acelaşi, liniile care leagă stelele între ele nu au 
aceeaşi poziţie.
  — Când a fost construit palatul? M­am interesat din nou.
  — A fost terminat în 1655, mi­a răspuns bărbatul în costum sobru.
  Keira a tastat imediat cele patru cifre. Harta afişată pe ecran a început să
se rotească şi… am auzit un zgomot surd, ce părea să vină dinspre tavan.
  — Ce este deasupra noastră? A întrebat Keira.
  — Burgerzaal, sala mare, unde sunt hărţile incrustate în pardoseala de 
marmură, ne­a explicat bărbatul.
  Ne­am năpustit toţi patru spre uşă. Bărbatul în costum sobru ne­a spus 
să avem grijă cum alergăm prin labirintul de grinzi aflate doar la câţiva 
centimetri de canalul subteran. După cinci minute, am ajuns în holul Palatului
Dam. Keira s­a repezit la harta gravată în pardoseală, care înfăţişa bolta 
cerească. Aceasta efectua o rotaţie lentă, în sensul opus acelor de ceasornic. 
După ce a descris un semicerc, s­a imobilizat. Deodată, partea centrală s­a 
ridicat cu câţiva centimetri de la nivelul dalei. Keira a băgat mâna în spaţiul 
apărut, de unde a scos, triumfătoare, al treilea fragment, asemănător celorlalte 
două, pe care le aveam noi.
  — Vă implor, trebuie să punem totul la loc aşa cum era, ne­a rugat 
bărbatul în costum sobru. Dacă mâine, când se deschide palatul, holul o să fie 
găsit în starea asta, pentru mine o să fie o nenorocire!
  Dar ghidul nostru n­a trebuit să­şi mai facă griji. Nici n­a rostit bine 
aceste cuvinte, că ascunzătoarea secretă a fost acoperită de capac, după care, a
revenit la nivelul pardoselii, iar harta a început să se rotească în sens invers, 
până şi­a recăpătat poziţia iniţială.
  — Şi acum, unde este al patrulea fragment, pe care l­aţi adus din Rusia? 
Ne­a întrebat Ivory.
  Am schimbat o privire cu Keira. Eram la fel de încurcaţi, şi unul, şi 
celălalt.
  — Nu vreau să vă sâcâi, a insistat bărbatul în costum sobru, dar, dacă 
aţi putea discuta despre toate astea în afara palatului, v­aş fi foarte 
recunoscător. Eu mai am de încuiat şi biroul domnului Vackeers. În curând, 
gardienii îşi vor face rondul. Trebuie neapărat să plecaţi.
  Ivory a apucat­o pe Keira de braţ.
  — Are dreptate, să ieşim de aici, a spus el. Pentru discuţii, avem o noapte
întreagă înaintea noastră.
  Întorşi la Hotelul Krasnapolsky, Ivory ne­a invitat în camera lui.
  — M­aţi minţit, nu­i aşa? A spus, în timp ce închidea uşa. Oh, vă rog, nu 
mă luaţi de imbecil, v­am văzut eu mutrele pleoştite, adineauri. N­aţi putut 
aduce din Rusia al patrulea fragment.
  — Nu, într­adevăr, i­am răspuns plin de furie. Totuşi, ştiam unde era, am
fost chiar la câţiva metri de el, dar, cum nimeni nu ne spusese ce ne aştepta 
acolo – după cum avuseserăţi mare grijă să nu ne avertizaţi nici despre 
înverşunarea celor care ne urmăresc de când ne­aţi pus să alergăm după 
fragmentele astea – puţin a lipsit să nu fim omorâţi. Acum, n­oţi fi vrând să vă 
mai cerem şi scuze!
  — Sunteţi doi iresponsabili! Venind aici, m­aţi făcut să mut un pion care 
n­ar fi trebuit să înainteze decât în ultima clipă! Credeţi că vizita noastră a 
trecut neobservată? Computerul în care am intrat aparţine uneia dintre cele 
mai sofisticate reţele. La ora asta, zeci de informaticieni trebuie să­şi fi avertizat
şefii de secţie că terminalul lui Vackeers s­a deschis de unul singur, în toiul 
nopţii, şi mă îndoiesc că şi­o fi închipuit cineva că de vină este stafia lui!
  — Dar cine­s oamenii ăştia, pentru Dumnezeu? I­am strigat în faţă lui 
Ivory.
  — Potoliţi­vă amândoi! Nu e momentul să vă încheiaţi socotelile, a 
intervenit Keira. N­o să rezolvaţi nimic dacă zbieraţi unul la celălalt. De fapt, nu
v­am minţit chiar în toate privinţele. Eu sunt aia care l­am rugat pe Adrian să 
vă facem o farsă. Am speranţa că aceste trei fragmente ne vor dezvălui 
suficiente elemente care să ne ajute, mai departe, în cercetările noastre. Prin 
urmare, în loc să vă ciorovăiţi, ce­aţi spune dacă le­am alătura?
  Keira şi­a scos pandantivul, iar eu am luat fragmentul din buzunarul 
meu şi l­am desfăcut din batista care îl proteja. Apoi, le­am unit cu cel 
descoperit sub pardoseala Palatului Dam.
  Dar nu s­a întâmplat nimic. Trăiam tustrei o imensă dezamăgire. Lumina
albăstruie, pe care speram atât de mult s­o vedem, n­a apărut. Ba, mai rău, 
atracţia magnetică care apropiase, până acum, primele două fragmente, părea 
să fi dispărut. Nici măcar nu s­au sudat unele de celelalte. Erau inerte.
  — Bună treabă! A bombănit Ivory.
  — Cum e cu putinţă? A întrebat Keira.
  — Presupun că, tot făcându­ne de lucru cu ele, le­am epuizat, până la 
urmă, energia, i­am răspuns.
  Ivory s­a retras în dormitorul lui, trântind uşa şi lăsându­ne singuri în 
salonaş.
  Keira a adunat fragmentele şi m­a tras afară din cameră.
  — Mi­e foame, mi­a spus pe culoar. Restaurant sau room­service?
  — Room­service, i­am răspuns, fără să şovăi.
  Keira se relaxa în baie. Eu pusesem fragmentele pe biroul din camera 
noastră şi le observam, punându­mi zeci de întrebări pe secundă. Oare trebuia 
să le expunem iar la o sursă de lumină foarte puternică, pentru a le re­încărca?
Ce energie ar putea să creeze din nou forţa care le făcea să se atragă între ele? 
Simţeam prea bine că raţiunii mele îi scapă ceva. Am studiat mai îndeaproape 
fragmentul abia descoperit. Era triunghiular şi semăna cu celelalte două; chiar 
şi grosimea îi era absolut identică. L­am întors pe toate părţile. Deodată, un 
detaliu de pe muchia lui mi­a atras atenţia. Era un şănţuleţ ca un fel de 
brazdă, o crestătură orizontală şi circulară. Regularitatea ei nu putea fi 
accidentală. Am apropiat din nou cele trei fragmente şi le­am studiat mai bine 
secţiunea: crestătura se continua absolut perfect. Mi­a venit o idee; am deschis 
sertarul biroului, unde am găsit ceea ce căutam: un creion negru şi un 
blocnotes. Am rupt o foaie, am pus pe ea fragmentele şi le­am apropiat. Am 
început să le urmăresc bordura exterioară cu mina creionului. Când am dat 
deoparte fragmentele şi am privit urma trasată pe hârtie, am descoperit trei 
sferturi din circumferinţa unui cerc perfect.
  Am dat buzna în baie.
  — Pune­ţi halatul şi vino încoace.
  — Ce e? A întrebat Keira.
  — Dă­i zor!
  După câteva clipe, Keira a apărut cu un prosop legat în talie şi cu un 
altul pe cap.
  — Uite! I­am arătat desenul.
  — Aproape că ai reuşit să desenezi un cerc. E nemaipomenit, dar pentru 
asta m­ai scos din baie?
  Am luat fragmentele şi le­am pus la loc, pe hârtie.
  — Nu vezi nimic?
  — Ba da; lipseşte, în continuare, unul!
  — Dar asta e o informaţie al naibii de importantă! Până acum, n­am ştiut
niciodată din câte fragmente este compusă harta, dar, uitându­mă la hârtia 
asta, chiar tu ai spus­o, este evident: nu mai lipseşte decât unul singur, şi nu 
două, cum am presupus noi multă vreme.
  — Totuşi, lipseşte unul, Adrian. Iar cele pe care le deţinem nu mai au nici
o putere. Prin urmare, pot să mă întorc în baie până nu mi se răceşte apa?
  — Nu vezi nimic altceva?
  — Îmi mai spui multe ghicitori? Nu, nu văd decât o urmă de creion, aşa 
că spune­mi ce­i scapă inteligenţei mele, vizibil inferioară inteligenţei tale.
  — Ceea ce este interesant la o sferă cerească nu este atât ceea ce ne 
arată, cât ceea ce nu ne arată, ceea ce trebuie să ghicim noi!
  — Şi ce înseamnă asta, mai pe limba mea?
  — Dacă fragmentele nu reacţionează, e din cauză că le lipseşte un 
conductor, o a cincea piesă absentă din puzzle! Ele erau reunite de un inel, un 
fir care trebuie să fi transportat curentul.
  — Dar, atunci, de ce luminau, înainte, primele două?
  — Fiindcă acumulaseră energie de la fulgere. Dar, tot lipindu­le, le­am 
epuizat rezervele. Funcţionarea lor este elementară, bazată pe principiul 
aplicabil oricărei forme de curent: printr­un schimb de ioni pozitivi şi ioni 
negativi, care trebuie să poată circula.
  — Va trebui să mă luminezi ceva mai mult, eu nu ştiu nici măcar să 
schimb un bec, a spus Keira, aşezându­se lângă mine.
  — Curentul electric este o deplasare de electroni printr­un material 
conducător. De la cel mai puternic, la cel mai infim curent, cum este cel care îţi
parcurge sistemul nervos, totul nu este altceva decât un transfer de electroni. 
Dacă fragmentele noastre nu mai reacţionează, înseamnă că lipseşte acest 
conductor, care este tocmai a cincea piesă despre care îţi vorbeam: un inel ce 
trebuie să fi înconjurat, cu siguranţă, obiectul, în forma lui integrală. Cei care 
au disociat fragmentele trebuie să­l fi rupt şi pe el. Acum, este necesar să găsim
un mijloc prin care să fabricăm un conductor nou, astfel încât să se ajusteze 
perfect pe marginea fragmentelor, şi sunt sigur că acestea îşi vor regăsi 
luminiscenţa.
  — Şi cum putem fabrica inelul ăsta al tău?
  — Făcând apel la un restaurator de sfere cereşti! Cele mai frumoase au 
fost construite la Anvers, iar eu cunosc pe cineva de la Paris, care ne­ar putea 
informa.
  — Îi spunem lui Ivory? M­a întrebat Keira.
  — Fără să mai stăm pe gânduri. Şi nu trebuie să­l pierdem deloc din 
vedere nici pe tipul ăla, care ne­a condus prin Palatul Dam. Ar putea să ne fie 
de mare folos, mai ales că eu nu ştiu nici un cuvânt în olandeză.
  Am avut de muncit ceva până am convins­o pe Keira să facă primul pas. 
Ea l­a sunat pe Ivory şi i­a declarat că vrem să­i aducem la cunoştinţă o 
descoperire importantă. Bătrânul profesor se culcase deja, dar a acceptat să se 
dea jos din pat şi ne­a rugat să venim în apartamentul lui.
  I­am expus raţionamentul meu, care a avut cel puţin efectul de a­i 
schimba proasta dispoziţie. El prefera să nu­l caut pe anticarul din Marais, la 
care mă gândisem mai înainte, timpul ne presa, iar Ivory se temea că 
următoarele noastre necazuri n­aveau să mai întârzie mult. Dar era de acord cu
ideea de a ne duce la Anvers; cu cât ne mişcăm mai iute, cu atât eram mai la 
adăpost. L­a sunat, în puterea nopţii, pe secretarul lui Vackeers şi l­a rugat să 
ne găsească un meşter în stare să restaureze un instrument astronomic foarte 
vechi. Secretarul i­a promis că se interesează şi i­a propus să ne întâlnim a 
doua zi.
  — N­aş vrea să fiu indiscretă, dar tipul ăsta are vreun nume sau măcar 
vreun prenume? A întrebat Keira. Dacă trebuie să ne vedem cu el mâine, aş 
vrea tare mult să ştiu cu cine stau de vorbă.
  — Pentru moment, mulţumeşte­te cu numele Wim. Peste câteva zile, 
probabil că se va numi „AMSTERDAM”, şi nu ne vom mai putea bizui pe el.
  A doua zi, ne­am întâlnit din nou cu bărbatul căruia trebuia, aşadar, să­i
spunem Wim. Purta acelaşi costum şi aceeaşi cravată din ajun. În timp ce luam
o cafea la hotel, ne­a informat că n­aveam nevoie să plecăm la Anvers. La 
Amsterdam, exista o foarte veche ceasornicărie, iar proprietarul ei era 
considerat un descendent direct al lui Erasmus Habermel.
  — Cine este Erasmus Habermel ăsta? A întrebat Keira.
  — Cel mai renumit fabricant de instrumente ştiinţifice din secolul al XVI­
lea, i­a răspuns Ivory.
  — De unde ştiaţi? L­am întrebat, la rândul meu.
  — În caz că v­a scăpat acest amănunt, sunt profesor. Iertaţi­mă că sunt 
instruit.
  — Sunt încântată că aţi abordat acest subiect, a intervenit Keira. De fapt,
ce predaţi? E o întrebare pe care ne­am pus­o şi Adrian, şi eu.
  — Sunt fericit să aflu marele interes pe care i­l purtaţi carierei mele, dar, 
spuneţi­mi, căutăm un restaurator de instrumente astronomice vechi sau stăm
toată ziua să vă dau detalii legate de activitatea mea profesorală? Bun… 
Vasăzică, ce spuneam despre Erasmus Habermel? De vreme ce Adrian pare 
mirat de erudiţia mea, să­i dau chiar lui cuvântul, o să vedem dacă îşi ştie 
lecţia!
  — Instrumentele ieşite din atelierele lui Habermel erau fără egal, atât în 
privinţa preciziei cu care erau executate, cât şi a frumuseţii, am început, 
biciuindu­l pe Ivory cu privirea. Singura sferă cerească atribuită lui, care a fost 
găsită, se află, dacă nu mă înşel, la Paris, în colecţiile Adunării Naţionale. 
Habermel trebuie să fi avut legături strânse cu cei mai mari astronomi ai epocii 
lui, Tycho Brahe şi asistentul său, Johannes Kepler, precum şi cu marele 
ceasornicar elveţian Jost Bürgi. Se pare că ar fi lucrat şi cu Gualterus 
Arsenius, al cărui atelier era la Louvain. În momentul marii epidemii de ciumă 
neagră, din 1580, au fugit împreună din oraş. Asemănările stilistice dintre 
instrumentele lui Habermel şi ale lui Arsenius sunt atât de evidente, încât…
  — Bine, elevul Adrian ne­a spus lecţia ca pe apă, m­a întrerupt, pe un 
ton sec, Ivory, dar nu suntem aici ca să­l ascultăm etalându­şi ştiinţa. Ceea ce 
ne interesează este tocmai strânsa legătură dintre Habermel şi Arsenius. 
Aşadar, mulţumită lui Wim, am putut afla că unul dintre urmaşii lui direcţi 
trăieşte chiar în Amsterdam. De aceea, dacă nu vedeţi nici un inconvenient, vă 
sugerez să punem capăt lecţiei şi să mergem cât mai repede la el. Duceţi­vă să 
vă luaţi paltoanele şi, în zece minute, ne întâlnim în hol!
  Keira şi cu mine ne­am despărţit de Ivory şi am plecat în camera noastră.
  — Cum de ştiai toate chestiile alea despre Habermel? M­a întrebat Keira, 
în lift.
  — Le­am tocit dintr­o carte cumpărată de la un anticar din Marais.
  — Când?
  — Atunci când m­ai părăsit cu atâta eleganţă, ca să­ţi petreci seara cu 
Max al tău, iar eu m­am culcat, dacă­ţi mai aduci aminte, la hotel! Am citit 
toată noaptea!
  Taxiul ne­a lăsat pe toţi patru într­o ulicioară din oraşul vechi. 
Ceasornicăria se afla în capătul unei fundături… Atelierul era înconjurat de o 
galerie mare, cu pereţii de sticlă. Din curte, puteam vedea un bătrân aplecat 
asupra bancului de lucru. Acesta repara un ceas mare. Mecanismul pe care îl 
asambla cu o extremă minuţiozitate era alcătuit dintr­o cantitate impresionantă
de piese minuscule, aşezate într­o perfectă ordine, în faţa lui. Când am deschis 
uşa, s­a auzit un clopoţel; bărbatul a ridicat capul. Purta nişte ochelari 
surprinzători, care îi măreau ochii şi­i dădeau aerul unui animal ciudat. Locul 
mirosea a lemn vechi şi a praf.
  — Cu ce vă pot ajuta? Ne­a întrebat.
  Wim i­a explicat că aveam nevoie de cineva care să ne fabrice o piesă 
lipsă dintr­un aparat foarte vechi.
  — Ce fel de piesă? A întrebat bărbatul, scoţându­şi ochelarii ăia ciudaţi.
  — Un cerc din alamă sau din cupru, i­am răspuns.
  Bărbatul s­a întors spre mine şi mi s­a adresat într­o engleză cu un vag 
accent germanic.
  — Ce diametru?
  — Nu vă pot spune cu precizie.
  — Îmi puteţi arăta acel aparat vechi pe care doriţi să­l reparaţi?
  Keira s­a apropiat de bancul de lucru. Bărbatul a ridicat braţele şi a 
exclamat:
  — Nu pe aici, nefericito, că îmi deranjezi toate piesele! Vino lângă masa 
asta, pe aici! A spus el, arătând spre mijlocul atelierului.
  Nu mai văzusem niciodată atâtea instrumente astronomice la un loc. 
Anticarul din Marais s­ar fi îngălbenit de ciudă în faţa acestor astrolabi, sfere, 
teodolite, sextante care se odihneau pe rafturi, aşteptând să­şi recapete 
tinereţea de altădată.
  Keira a pus cele trei fragmente pe masa arătată de bătrânul artizan, le­a 
alipit şi s­a tras înapoi cu un pas.
  — Ce aparat straniu, a spus bătrânul. La ce foloseşte?
  — E un gen de astrolab, i­am spus, ducându­mă spre el.
  — Cu asemenea culoare? Şi dintr­un asemenea material? N­am mai 
văzut niciodată aşa ceva. Parcă ar aduce cu onixul, dar este cât se poate de clar
că, aici, aveam altceva. Cine l­o fi făcut?
  — N­avem idee.
  — Sunteţi nişte clienţi ciudaţi: nu ştiţi cine l­a fabricat, nu ştiţi din ce 
este făcut, nu ştiţi nici măcar la ce foloseşte, dar vreţi să­l reparaţi… Cum să 
repari ceva dacă nu ştii cum merge?
  — Vrem să­l completăm, a intervenit Keira. Dacă­l priviţi de aproape, 
puteţi constata că, pe muchia fiecărui fragment, este un şănţuleţ. Suntem 
siguri că, aici, se insera un inel, probabil un conductor care încercuia 
ansamblul.
  — Poate, a răspuns bărbatul, căruia i se trezise curiozitatea. Să vedem, 
să vedem, a spus el, ridicând capul.
  Din plafon, atârnau o mulţime de unelte, legate cu nişte sfori lungi.
  — Aici, nici nu mai ştiu pe unde să­mi pun lucrurile, aşa că trebuia să 
născocesc ceva. Uite, exact asta căutam!
  Meşterul a luat un compas mare, cu picioare telescopice, unite printr­un 
arc gradat. Şi­a pus pe nas ochelarii şi s­a aplecat din nou asupra celor trei 
fragmente.
  — E amuzant! S­a mirat el.
  — Ce anume? L­a întrebat Keira.
  — Diametrul este de 31,4115 centimetri.
  — Şi ce­i aşa de amuzant în chestia asta? S­a interesat ea.
  — Este exact valoarea numărului Pi, înmulţită cu zece. Pi este un număr 
transcendent, nu ştiaţi? A întrebat bătrânul ceasornicar. Este raportul constant
dintre suprafaţa unui disc şi pătratul razei lui sau, dacă preferaţi, dintre 
circumferinţa unui cerc şi raza acestuia.
  — Când ni s­a predat la şcoală chestia asta, probabil că oi fi tras chiulul, 
a mărturisit Keira.
  — Nu­i nici o nenorocire, a spus ceasornicarul. Dar n­am mai văzut 
niciodată un instrument care să aibă, cu atâta precizie, acest diametru. E 
foarte ingenios. Şi nu aveţi nici cea mai mică idee cu privire la utilitatea lui?
  — Nu! Am răspuns eu, pentru a stăvili pornirile de sinceritate care o 
caracterizau pe Keira.
  — Fabricarea unui cerc nu e o treabă prea complicată. Să zicem că aş 
putea realiza lucrarea, pentru două sute de florini, ceea ce reprezintă…
  Bărbatul a deschis un sertar din care a scos un mic calculator.
  —… nouăzeci de euro. Scuzaţi­mă, dar încă nu m­am obişnuit cu această
nouă monedă.
  — Când este gata? L­am întrebat.
  — Mai întâi, am de terminat reparaţia ceasului la care lucram când aţi 
venit dumneavoastră. Trebuie pus la loc, pe frontonul unei biserici, iar preotul 
mă sună aproape zilnic, ca să afle cum stau. Pe lângă el, mai am de reparat 
încă trei ceasuri de mână vechi. M­aş putea ocupa de obiectul dumneavoastră 
pe la sfârşitul lunii. Vă convine?
  — O mie de florini, dacă vă apucaţi imediat de el! A spus Ivory.
  — Sunteţi chiar atât de grăbit? L­a întrebat artizanul.
  — Mai mult: dacă cercul este gata diseară, dublez suma, i­a răspuns 
Ivory.
  — Nu, o mie de florini sunt absolut suficienţi. Şi, pe urmă, am rămas atât
de rău în urmă cu lucrul, încât o zi în plus sau în minus… Veniţi pe la ora 
şase.
  — Am prefera să aşteptăm aici, dacă nu vedeţi vreun inconvenient.
  — Măi să fie! Dacă nu mă deranjaţi de la lucru, de ce nu? La urma 
urmei, puţină tovărăşie nu­mi poate face nici un rău.
  Bătrânul meşter s­a pus imediat pe treabă. Şi­a deschis sertarele, unul 
după altul, şi a ales o tijă de alamă care părea să­i convină. A studiat­o cu 
atenţie, i­a comparat lăţimea cu grosimea muchiei fragmentelor şi ne­a anunţat
că se potriveşte. A pus tija pe bancul de lucru şi a început s­o fasoneze. Cu 
ajutorul unei rulete, i­a crestat o brazdă pe una dintre feţe şi, când a întors tija,
ne­a arătat nervura formată pe cealaltă parte. Dexteritatea lui ne fascinase pe 
toţi trei. Artizanul a verificat dacă tija se ajusta bine în şănţuleţul de pe 
fragmente, a trecut din nou cu ruleta, mişcând­o înainte şi înapoi, pentru a 
adânci urma trasată, şi a luat un şablon legat cu un lănţişor. Cu ajutorul unui 
ciocănel mic de tot, a început să curbeze tija de alamă în jurul şablonului.
  — Sunteţi chiar urmaşul lui Habermel? L­a întrebat Keira.
  Bărbatul a ridicat capul şi i­a zâmbit.
  — Asta ar schimba ceva? A întrebat­o el.
  — Nu, dar toate aparatele astea vechi din atelierul dumneavoastră…
  — Dacă vreţi să vă termin cercul, ar trebui să mă lăsaţi să­mi văd de 
lucru. După aceea, o să avem tot timpul să vorbim despre strămoşii mei.
  Am rămas într­un colţ, fără să scoatem o vorbă, mulţumindu­ne să­l 
urmărim pe artizanul a cărui îndemânare ne fermeca. El a stat aplecat, timp de
două ore, asupra bancului de lucru. În mâinile lui, uneltele se mişcau cu atâta 
precizie, de parcă ar fi fost instrumentele unui chirurg. Deodată, meşterul şi­a 
răsucit taburetul şi s­a întors spre noi.
  — Cred că am terminat, ne­a anunţat el. Vreţi să vă apropiaţi?
  Ne­am aplecat şi noi asupra bancului de lucru. Cercul era perfect. 
Meşterul l­a lustruit cu o perie metalică, pusă în mişcare de un motoraş, şi l­a 
şters cu o cârpă moale.
  — Să vedem dacă obiectele dumneavoastră intră în el, a spus, luând 
primul fragment.
  După aceea, l­a aşezat pe el doilea şi, apoi, pe al treilea.
  — Este absolut evident că lipseşte unul, dar am modelat cercul astfel 
încât cele trei fragmente să rămână solidare, cu condiţia să nu le zgâlţâiţi prea 
tare, bineînţeles.
  — Da, lipseşte unul, i­am răspuns, ascunzându­mi cu greu dezamăgirea.
  Contrar aşteptărilor mele, nu se produsese nici un fenomen electric.
  — Ce păcat, a continuat artizanul, mi­ar fi plăcut cu adevărat să văd 
aparatul complet. Este vorba chiar despre un soi de astrolab, nu?
  — Exact, i­a răspuns Ivory, minţind cu neruşinare.
  Bătrânul profesor a pus cinci sute de euro pe bancul de lucru al 
ceasornicarului şi i­a mulţumit.
  — După părerea dumneavoastră, cine l­a fabricat? A întrebat artizanul. 
Eu nu ţin minte să mai fi văzut aşa ceva.
  — Aţi făcut o treabă minunată, i­a răspuns Ivory. Aveţi nişte mâini de 
aur, am să vă recomand negreşit prietenilor mei care vor avea de restaurat 
vreun obiect preţios.
  — Dacă nu sunt la fel de nerăbdători ca dumneavoastră, sunt bine­veniţi,
i­a spus ceasornicarul, în timp ce ne conducea spre uşa atelierului.
  — Şi acum, ni s­a adresat Ivory, când am ieşit în stradă, mai aveţi vreo 
idee pentru care să­mi cheltuiesc banii? Eu n­am văzut nimic transcendent 
până acum!
  — Avem nevoie de un laser, l­am anunţat. Un laser îndeajuns de puternic
ca să reîncarce toate fragmentele cu energia care le este necesară pentru a 
proiecta harta. Cine ştie dacă imaginea care va apărea, mulţumită celui de­al 
treilea fragment, nu ne va dezvălui ceva important.
  — Un laser de mare putere… Numai atât? Şi unde vreţi să­l găsim? A 
întrebat Ivory, exasperat.
  Wim, care nu scosese un cuvânt toată după­amiaza, a făcut un pas 
înainte.
  — Este unul la Universitatea Virje – la LCVU – împărţit de 
departamentele de fizică, astronomie şi chimie.
  — LCVU? A întrebat Ivory.
  — Laser Center of Virje University, i­a răspuns Wim. Profesorul 
Hogervorst este creatorul lui. Eu mi­am făcut studiile la această universitate şi 
l­am cunoscut bine pe Hogervorst. A ieşit la pensie, dar pot să dau de el. Îl voi 
ruga să ne faciliteze accesul la instalaţiile din campus.
  — Ei bine, ce mai aştepţi? L­a întrebat Ivory.
  Wim şi­a scos un carneţel din buzunar şi a început să­l răsfoiască 
nervos.
  — N­am numărul lui, însă am să sun la universitate. Sunt sigur că ei 
ştiu cum să­l contacteze.
  A rămas vreo jumătate de oră la telefon, sunând, în diverse locuri, după 
profesorul Hogervorst. Apoi s­a întors spre noi cu un aer dezamăgit.
  — Am reuşit să­i găsesc numărul de acasă. N­a fost prea simplu. Din 
păcate, asistentul lui nu mi l­a putut da la telefon; Hogervorst e în Argentina, 
invitat la un congres, şi nu se întoarce decât la începutul săptămânii viitoare.
  Ceea ce a mers o dată, are toate şansele să mai meargă şi a doua oară. 
Mi­am amintit de stratagema la care a recurs Walter în Creta, atunci când am 
vrut să ajungem la un echipament de acelaşi gen. Se recomandase ca membru 
al Academiei. Am luat celularul lui Ivory şi mi­am sunat imediat amicul. El mi­
a răspuns cu un glas lugubru.
  — Ce s­a întâmplat? L­am întrebat eu.
  — Nimic!
  — Ba da, îmi dau seama prea bine că e ceva care nu merge! Walter, ce ai?
  — Nimic, ţi­am spus doar.
  — Îmi permit să insist. Nu pari deloc în apele tale.
  — M­ai sunat ca să­mi vorbeşti despre înot?
  — Walter, nu fi copil. Tu nu te porţi ca de obicei. Ai băut?
  — Ei, şi? Am dreptul să fac ce vreau, nu?
  — E şapte seara, unde eşti?
  — În biroul meu!
  — Şi te­ai făcut criţă la birou?
  — Nu sunt criţă, sunt doar niţel cherchelit. Of! Şi nu­mi începe cu lecţiile
tale de morală, că nu­s în stare să le ascult.
  — N­aveam intenţia să­ţi fac morală, dar nu închid până nu­mi spui ce ai
păţit!
  S­a aşternut tăcerea. În receptor, auzeam respiraţia lui Walter şi, 
deodată, mi s­a părut că disting un plânset înăbuşit.
  — Walter, plângi?
  — Şi ce­ţi pasă ţie? Aş vrea să nu te fi întâlnit niciodată.
  Nu ştiam ce anume îl adusese pe Walter într­un asemenea hal, dar 
observaţia lui m­a mâhnit nespus de mult. O nouă tăcere, un nou suspin. De 
data asta, Walter şi­a suflat nasul cu zgomot.
  — Îmi pare foarte rău, n­am vrut să spun asta.
  — Dar ai spus­o. Ce ţi­am făcut eu ca să fii atât de pornit împotriva mea?
  — Tu, tu, tu, întotdeauna, numai tu! Toată ziua, Walter în sus, Walter în 
jos, sunt sigur că şi acum m­ai sunat tot pentru că ai nevoie de un serviciu. Să 
nu­mi spui că voiai, pur şi simplu, să afli ce mai fac!
  — Totuşi, de la începutul convorbirii, asta încerc să fac, dar degeaba!
  A treia tăcere. Walter cugeta.
  — E adevărat, a oftat el.
  — Ai de gând să­mi spui odată ce te­a supărat aşa?
  Pierzându­şi răbdarea, Ivory începuse să­mi facă semne. M­am 
îndepărtat şi l­am lăsat în compania Keirei şi a lui Wim.
  — Mătuşa ta a plecat înapoi, la Hydra. Nu m­am mai simţit niciodată în 
viaţa mea atât de singur, mi­a mărturisit Walter, cu un nou suspin.
  — Aţi avut un weekend plăcut? L­am întrebat, rugându­mă la Dumnezeu
să fi fost, într­adevăr, aşa.
  — Chiar mai mult decât atât, fiecare moment a fost idilic. Ne­am simţit 
într­un acord desăvârşit.
  — Păi, atunci, ar trebui să fii nebun de fericire. Zău dacă înţeleg!
  — Îmi lipseşte, Adrian. Nici nu­ţi închipui cât îmi lipseşte. N­am mai trăit
niciodată ceva asemănător. Până s­o întâlnesc pe Elena, viaţa mea 
sentimentală era un pustiu semănat, pe ici, pe colo, cu câte o oază care, până 
la urmă, se dovedea a fi un miraj. Dar, cu ea, totul e adevărat, totul există.
  — N­o să­i spun Elenei că ai comparat­o cu un pâlc de palmieri. Rămâne 
între noi. Promit.
  Gluma asta probabil că l­o fi făcut să zâmbească. Simţeam, de acum, că 
dispoziţia i se schimbase.
  — Când trebuie să vă revedeţi?
  — N­am stabilit nimic, mătuşa ta era teribil de tulburată când am 
condus­o la aeroport. Pe autostradă, cred că a plâns. Tu ştii cât e de pudică: tot
drumul, s­a uitat pe geam. Cu toate astea, vedeam prea bine că are inima grea.
  — Şi n­aţi fixat o dată la care să vă întâlniţi din nou?
  — Nu, înainte să se urce în avion, mi­a spus că povestea noastră nu este 
rezonabilă. A mai adăugat că viaţa ei este alături de mama ta, la Hydra, unde 
are şi magazinul, iar eu am viaţa mea la Londra, în biroul ăla sinistru, de la 
Academie. Ne despart două mii cinci sute de kilometri.
  — Aoleu, Walter, tocmai tu, care mă tratai pe mine de împiedicat! 
Vasăzică, n­ai înţeles ce înseamnă vorbele ei?
  — Că preferă să pună capăt poveştii noastre şi să nu mă mai vadă 
niciodată, a spus Walter, hohotind de plâns.
  Am lăsat să treacă furtuna; ca să­i vorbesc, l­am aşteptat să se calmeze.
  — Ba deloc! Mai că am ţipat în receptor, ca să mă audă.
  — Cum adică „ba deloc”?
  — Este exact pe dos. Cuvintele ei însemnau: „Grăbeşte­te şi vino după 
mine, pe insulă; o să te aştept în fiecare dimineaţă, la ora când intră în port 
primul vapor”.
  A patra tăcere, dacă am socotit bine.
  — Eşti sigur? M­a întrebat Walter.
  — Categoric.
  — Cum aşa?
  — După câte ştiu, Elena e mătuşa mea, nu a ta!
  — Slavă Domnului! Chiar dacă aş înnebuni de dragoste, totuşi n­aş 
putea flirta niciodată cu mătuşă­mea, ar fi absolut indecent.
  — Se înţelege de la sine!
  — Adrian, ce trebuie să fac?
  — Să­ţi vinzi maşina şi să­ţi iei un bilet de avion pentru Hydra.
  — Da' ce idee genială! A exclamat Walter, care îşi regăsise glasul pe care 
i­l cunoşteam.
  — Mulţumesc, Walter.
  — Acum închid, mă duc acasă, îmi pun deşteptătorul să sune la ora 
şapte şi, mâine, mă duc la garajul de unde am luat maşina. De acolo, plec 
imediat la agenţia de voiaj.
  — Înainte de asta, aş vrea să­ţi cer o mică favoare, Walter.
  — Tot ce doreşti.
  — Îţi mai aminteşti de mica noastră escapadă din Creta?
  — Dacă­mi amintesc? Ce frumuseţe de galop! Când mă gândesc, şi acum 
mă apucă râsul. Dacă ţi­ai fi văzut mutra, în momentul când l­am pus la 
pământ pe paznic…
  — Eu sunt la Amsterdam şi am nevoie să ajung la o instalaţie ca aia din 
Creta. Cea care mă interesează acum se află în campusul Universităţii Virje. 
Crezi că m­ai putea ajuta să pătrund acolo?
  Ultima tăcere… Walter continua să cugete.
  — Sună­mă după o jumătate de oră. O să văd ce pot face.
  M­am întors lângă Keira. Ivory ne­a propus să cinăm la hotel. I­a 
mulţumit lui Wim pentru ajutor şi i­a dat liber pentru restul serii. Keira a vrut 
să afle ce mai face Walter. I­am răspuns că e bine, foarte bine. În timpul mesei, 
i­am părăsit şi am urcat în camera noastră. Telefonul lui Walter era ocupat. L­
am sunat de mai multe ori; în cele din urmă, a răspuns.
  — Mâine, la 9:30, aveţi întâlnire în De Boelelaan, numărul 1081, la 
Amsterdam. Să fiţi punctuali. Puteţi folosi laserul timp de o oră, nici un minut 
în plus.
  — Cum ai înfăptuit o asemenea minune?
  — N­ai să mă crezi!
  — Spune totuşi!
  — Am sunat la Universitatea Virje, am cerut să vorbesc cu responsabilul 
care asigură permanenţa şi m­am dat drept preşedintele Academiei noastre. I­
am spus că am nevoie să vorbesc urgent cu directorul lor general, pe care să­l 
deranjeze chiar şi acasă, iar acesta din urmă să mă sune cât mai rapid. I­am 
dat numărul de la Academie, ca să se convingă că nu e o glumă, şi numărul din
biroul meu, ca să­i răspund eu însumi. Directorul facultăţii din Amsterdam, un
profesor pe nume Ubach, a luat legătura cu mine, un sfert de oră mai târziu. I­
am mulţumit călduros pentru că mă sunase la o oră atât de înaintată şi l­am 
anunţat că doi dintre cei mai distinşi savanţi ai noştri se aflau chiar în acest 
moment în Olanda, că erau pe punctul de a încheia nişte lucrări demne de 
Premiul Nobel şi că aveau nevoie să folosească laserul lui, pentru a verifica o 
serie de parametri.
  — Şi a acceptat să ne primească?
  — Da. Am mai adăugat că, în schimbul acestui mic serviciu, academia 
noastră va dubla numărul de studenţi olandezi pe care îi va admite, iar el a fost
de acord. Nu uita că vorbea totuşi cu preşedintele Academiei Regale de Ştiinţe! 
M­am distrat de minune.
  — Walter, cum să­ţi mulţumesc?
  — Mulţumeşte­i, mai ales, sticlei de bourbon pe care am pupat­o în bot 
în seara asta! Fără ea, n­aş fi fost în stare niciodată să­mi interpretez atât de 
bine rolul! Adrian, ai grijă de tine şi întoarce­te iute! Şi tu îmi lipseşti, enorm de
mult.
  — Iar tu mie, la fel, Walter. Oricum, mâine îmi joc ultima carte. Dacă 
ideea mea nu funcţionează, n­avem încotro, va trebui să ne lăsăm păgubaşi.
  — Nu vă doresc aşa ceva, deşi, nu­ţi ascund că, uneori, mi se întâmplă 
să nădăjduiesc tocmai asta.
  După ce am închis, m­am întors să le dau vestea cea bună Keirei şi lui 
Ivory.
  Londra.
  Ashton s­a ridicat de la masă pentru a răspunde la telefonul pe care i­l 
anunţase majordomul. Şi­a cerut scuze de la invitaţi şi s­a retras în biroul său.
  — Cum stăm? A întrebat.
  — Îşi petrec seara împreună, la hotelul lor. Am pus un om de veghe, într­
o maşină, în caz că ar mai ieşi în noaptea asta, dar nu cred să mai plece. 
Mâine­dimineaţă, mă întâlnesc iar cu ei şi, cum aflu mai multe, vă sun.
  — Nu care cumva să­i scapi din ochi.
  — Vă puteţi bizui pe mine.
  — Nu regret că ţi­am sprijinit candidatura: în noua dumitale calitate, ai 
făcut treabă bună chiar din prima zi.
  — Mulţumesc, Sir Ashton.
  — Pentru puţin, AMSTERDAM. Îţi urez o seară plăcută.
  Ashton a pus receptorul în furcă, a închis uşa biroului şi s­a întors la 
invitaţii lui.
  Universitatea Virje, Amsterdam.
  Ne­am întâlnit cu Wim la ora 9:25, în faţa uşii ce ducea spre LCVU. Chiar
dacă toată lumea de aici vorbea curent englezeşte, el avea să ne fie traducător, 
în caz de nevoie. Am fost primiţi de directorul de cercetări, în persoană. Am 
rămas surprins de vârsta profesorului Ubach: trebuie să fi avut cel mult 
patruzeci de ani. Felul atât de sincer în care mi­a strâns mâna şi lipsa lui de 
morgă mi­au insuflat imediat un sentiment de încredere. De la începutul 
acestei aventuri, nu avusesem prea des ocazia să întâlnesc o persoană atât de 
binevoitoare. De aceea, m­am hotărât să­i mărturisesc scopul experimentului 
pe care speram să­l putem duce la capăt mulţumită instalaţiei din universitate.
I­am explicat fără înconjur cum doream să procedez şi ce rezultat mă aşteptam 
să obţin.
  — Vorbiţi serios? M­a întrebat uluit. Trebuie să mărturisesc că, dacă nu 
aţi fi fost recomandat de preşedintele Academiei dumneavoastră, personal, v­aş 
fi luat drept un iluminat. Şi, dacă ceea ce îmi povestiţi se adevereşte, atunci 
înţeleg mai bine de ce mi­a pomenit de Premiul Nobel! Veniţi cu mine, laserul 
nostru se află în fundul clădirii.
  Keira s­a uitat la mine, intrigată, iar eu i­am făcut semn să nu 
comenteze. Am luat­o pe un culoar lung; directorul circula prin Universitate 
fără ca studenţii şi cercetătorii să se arate din cale afară de impresionaţi.
  — Aici e, ne­a spus, şi a format codul de acces pe un tablou de lângă o 
uşă dublă. Ţinând cont de ceea ce mi­aţi spus adineauri, prefer să lucrăm în 
echipă restrânsă, voi acţiona eu însumi laserul.
  Laboratorul era atât de modern, încât ar fi pălit de invidie toate centrele 
de cercetări din Europa. Aparatul pus la dispoziţia noastră era gigantic. Îmi 
imaginam cât era de puternic şi abia aşteptam să­l văd la treabă.
  Pe axa laserului se afla o şină. Keira m­a ajutat să instalez pe un sabot 
cercul care ţinea fragmentele la un loc.
  — Ce lăţime are fasciculul de care aveţi nevoie? A întrebat Ubach.
  — Pi înmulţit cu zece, i­am răspuns.
  Profesorul s­a aplecat asupra pupitrului şi a introdus valoarea pe care i­o
comunicasem. Ivory stătea lângă el. Laserul a început să se rotească încet.
  — Ce intensitate?
  — Cea mai mare cu putinţă!
  — Obiectul o să se spargă într­o clipă; nu cunosc nici un material care să
reziste la o asemenea intensitate.
  — Aveţi încredere în mine!
  — Eşti sigur că ştii ce faci? Mi­a şoptit Keira.
  — Am să vă rog să veniţi în spatele paravanului de protecţie, ne­a 
ordonat Ubach.
  Laserul a început să ţârâie; energia furnizată de electroni stimula atomii 
de gaz din tubul de sticlă. Între cele două oglinzi plasate la extremităţile 
acestuia, fotonii au intrat în rezonanţă. Procesul s­a amplificat. De acum, era 
doar o chestiune de secunde până când fasciculul avea să devină îndeajuns de 
puternic ca să traverseze peretele semitransparent al oglinzii, iar eu aveam să 
ştiu, în sfârşit, dacă mă înşelasem sau nu.
  — Sunteţi pregătiţi? A întrebat Ubach, la fel de nerăbdător ca noi.
  — Da, a răspuns Ivory. Suntem mai pregătiţi ca niciodată. Nici n­aveţi 
idee cât timp am aşteptat pentru a trăi un asemenea moment.
  — Staţi! Am strigat. Aveţi un aparat foto?
  — Avem ceva mult mai bun, a răspuns Ubach. De îndată ce laserul este 
pus în funcţiune, şase camere înregistrează – pe un câmp de o sută optzeci de 
grade – tot ceea ce se petrece în faţa lui. Putem începe?
  Ubach a apăsat o pârghie. Din aparat, a ţâşnit un fascicul de o 
excepţională intensitate, izbind drept în cele trei fragmente. Inelul care le 
încercuia a intrat în fuziune, iar fragmentele au căpătat o culoare albastră atât 
de vie, cum Keira şi cu mine nu mai văzuserăm până atunci. Suprafaţa 
acestora a început să sclipească; în fiecare secundă, luminiscenţa le creştea tot 
mai mult şi, deodată, pe zidul din faţa laserului s­au imprimat miliarde de 
puncte. Toţi cei din laborator au recunoscut uluitoarea imensitate a bolţii 
cereşti.
  Spre deosebire de prima proiecţie la care asistasem, Universul ce ni se 
înfăţişa acum a început să se rotească în spirală, retrăgându­se lent în sine. Pe 
soclul lor, fragmentele se învârteau cu toată viteza, în interiorul inelului.
  — Este magnific! A şoptit Ubach.
  — Este chiar şi mai mult decât atât, i­a răspuns Ivory, cu ochii 
înlăcrimaţi.
  — Dar ce este? A întrebat directorul Universităţii. I­am răspuns:
  — Desfăşurarea celor dintâi clipe ale Universului.
  Dar surprizele nu se terminaseră. Intensitatea luminoasă a fragmentelor 
sporea, viteza de rotaţie creştea şi ea, fără oprire. Bolta cerească se încolăcea, 
în continuare, până când s­a imobilizat un scurt moment. Sperasem că avea să
meargă până la capătul cursei sale, înfăţişându­ne imaginea primei sclipiri de 
stea, a timpului zero, pe care dorisem atâta să­l descopăr, însă ceea ce priveam 
era de o cu totul altă natură. Imaginea proiectată se mărea, acum, văzând cu 
ochii. Unele stele dispăreau, parcă alungate spre marginile zidului, pe măsură 
ce avansam. Efectul vizual era impresionant, aveam senzaţia că ne plimbam 
printre galaxii şi ne apropiam de una dintre ele, pe care am şi recunoscut­o.
  — Am intrat în Calea noastră Lactee, le­am spus vecinilor. Iar călătoria 
continuă.
  — Încotro? A întrebat Keira, stupefiată.
  Pe soclul lor, fragmentele se roteau tot mai repede, emiţând un ţiuit 
strident. Steaua spre care se focaliza acum proiecţia creştea tot mai mult şi mai
mult. În centru, a apărut Soarele nostru, urmat de Mercur.
  Rapiditatea cu care se învârteau acum fragmentele era uluitoare, cercul 
care le reţinea se topise de mult, dar se părea că nimic nu le mai putea disocia. 
Culoarea li s­a schimbat, devenind indigo. Mi­am îndreptat privirea din nou 
spre peretele din faţa noastră. Avansam neabătut spre Terra, unde puteam deja
recunoaşte oceanele şi trei dintre continente. Proiecţia se centrase asupra 
Africii, care creştea sub privirile noastre. Coborârea spre estul continentului 
african era vertiginoasă. Zgomotul strident emis de fragmentele în rotaţie 
devenise aproape insuportabil. Ivory şi­a astupat urechile. Ubach rămăsese cu 
mâinile pe pupitru, gata să oprească totul. Kenya, Uganda, Sudan, Eritreea şi 
Somalia dispăruseră din câmpul vizual, iar acum înaintam spre Etiopia. Rotaţia
fragmentelor a încetinit, iar imaginea a devenit mai clară.
  — Laserul nu poate fi lăsat să funcţioneze la o asemenea intensitate. 
Trebuie să ne oprim! Ne­a implorat Ubach.
  — Nu, a urlat Keira. Priviţi!
  În centrul imaginii, apăruse un infim punct roşu. Pe măsură ce ne 
apropiam, roşul devenea mereu mai viu.
  — Tot ceea ce vedem este filmat? Am întrebat.
  — Tot, a răspuns Ubach. Acum, pot să opresc laserul?
  — Mai staţi puţin, l­a implorat Keira.
  Ţiuitul a încetat, fragmentele s­au imobilizat. Pe perete, punctul de un 
roşu scăpărător devenise fix. Cadrul imaginii se stabilizase. Fără să ne mai 
ceară părerea, Ubach a apăsat pârghia, iar fasciculul laserului s­a stins. 
Proiecţia a mai persistat pe perete câteva secunde şi, apoi, a dispărut.
  Eram uluiţi, mai ales Ubach. Ivory nu mai scotea o vorbă. Privindu­l, am 
avut senzaţia că îmbătrânise subit, şi asta nu pentru că, până acum, ar fi 
arătat mai tânăr, ci pentru că i se schimbaseră trăsăturile.
  — De treizeci de ani visam la clipa asta, îţi dai seama? Mi­a spus el. Dacă
ai şti câte sacrificii am făcut pentru obiectele astea! Am jertfit până şi viaţa 
singurului meu prieten. Ce ciudat! Ar trebui să mă simt uşurat, eliberat ca de o
povară enormă, şi totuşi nu este aşa. Aş vrea atât de mult să am cu câţiva ani 
mai puţin, să mai trăiesc până la sfârşitul acestei aventuri, să ştiu ce 
reprezintă, ce ne poate dezvălui punctul roşu pe care l­am văzut. Pentru prima 
oară în viaţă, mi­e frică de moarte. Mă poţi înţelege?
  S­a dus să se aşeze pe un scaun şi a oftat, fără să aştepte răspunsul 
meu. M­am întors spre Keira; ea stătea în picioare, fixând peretele, a cărui 
suprafaţă devenise din nou albă.
  — Ce faci? Am întrebat­o.
  — Încerc să­mi reamintesc momentele pe care abia le­am trăit. Acolo, a 
apărut chiar Etiopia. N­am regăsit relieful acestei regiuni, pe care o cunosc atât
de bine, dar n­am visat, era Etiopia. Ai văzut şi tu acelaşi lucru, nu?
  — Da, ultima imagine era focalizată pe Cornul Africii. Ai putut identifica 
locul indicat de punctul ăla?
  — Cu prea multă certitudine, nu. Am eu o idee în cap, dar nu ştiu dacă 
îmi reprezintă propriile dorinţe ori este chiar realitatea.
  — O să putem descoperi la iuţeală, i­am spus, întorcându­mă spre 
Ubach.
  Apoi, am întrebat­o pe Keira:
  — Unde este Wim?
  — Cred că, pentru el, emoţia a fost prea puternică. Nu s­a simţit bine şi a
ieşit la aer.
  — Puteţi să ne proiectaţi ultimele imagini înregistrate de camerele 
dumneavoastră de filmat? L­am rugat pe Ubach.
  — Da, bineînţeles, mi­a răspuns acesta, ridicându­se. Trebuie doar să 
aprind proiectorul, iar prăpăditul ăsta de aparat o să înceapă să funcţioneze 
când o să binevoiască.
  Londra
  — Cum stăm?
  — Tocmai am asistat, aici, la ceva, pur şi simplu, incredibil, a răspuns 
Wim.
  Şi AMSTERDAM i­a făcut lui Sir Ashton o descriere exhaustivă a 
evenimentelor care avuseseră loc în sala ce adăpostea laserul din Universitatea 
Virje. I­a povestit scena în cele mai mici detalii.
  — Îţi trimit nişte oameni. Trebuie să terminăm cât mai urgent cu toate 
astea, până nu e prea târziu.
  — Nu, îmi pare rău, dar, atât timp cât ei se află pe teritoriul olandez, 
această responsabilitate îmi revine doar mie. Voi interveni chiar eu, la 
momentul oportun.
  — AMSTERDAM, eşti cam nou în funcţie ca să mi te adresezi pe tonul 
ăsta.
  — Vă rog, Sir Ashton, intenţionez să­mi asum pe deplin rolul, şi asta fără
nici un amestec al vreunei ţări prietene sau al vreunuia dintre reprezentanţii 
săi. Ştiţi regula: uniţi, dar independenţi! La el acasă, fiecare îşi conduce 
afacerile cum crede de cuviinţă.
  — Te previn, cum trec de frontiera voastră, cum iau toate măsurile care 
stau în puterile mele ca să­i opresc.
  — Îmi închipui că vă veţi feri să avertizaţi consiliul în această privinţă. Vă
sunt dator, de aceea, nu vă voi denunţa, dar nici nu vă voi acoperi. După cum 
mi­aţi atras atenţia, sunt prea nou în această funcţie pentru a risca să mă 
compromit.
  — Nu ţi­aş cere chiar atât de mult, a răspuns, pe un ton sec, Ashton. Dar
nu te juca de­a ucenicul vrăjitor cu savanţii ăştia, AMSTERDAM! Nu poţi să­ţi 
închipui cât de grave ar fi consecinţele dacă şi­ar atinge ţinta, iar ei au ajuns 
deja prea departe. Ce ai de gând să faci, dacă tot îi ai în mână?
  — Le confisc materialul şi îi expulzez în ţările lor.
  — Şi pe Ivory? Este cu ei, nu?
  — Da, v­am spus doar. Ce vreţi să­i fac? Nu­i putem imputa nimic, este 
liber să circule cum doreşte.
  — Aş vrea să­ţi cer un mic serviciu; ia­o ca pe o modalitate de a­mi 
mulţumi pentru acest post de care pari atât de încântat!
  Universitatea Virje.
  Ubach pusese în funcţiune aparatul de proiecţie suspendat de plafon. 
Imaginile de înaltă rezoluţie, filmate de camere, fuseseră stocate în serverul 
universităţii. Aveam de aşteptat câteva ore, până când erau procesate de 
computer. Keira şi cu mine am cerut ca eforturile acestuia să fie îndreptate 
spre ultima secvenţă pe care o văzuserăm. Degetele lui Ubach au început să 
alerge pe tastatură, trimiţând o serie de instrucţiuni către computerul central. 
Procesoarele grafice aveau să­şi efectueze algoritmii, timp în care noi urma să 
aşteptăm.
  — Aveţi puţină răbdare, ne­a liniştit Ubach. N­o să mai dureze mult. 
Dimineaţa, sistemul este mai lent, nu suntem singurii care îl solicităm.
  Lentila proiectorului a început, în sfârşit, să se însufleţească. Pe perete, 
au reapărut ultimele şapte secunde din procesul pe care ni­l dezvăluiseră 
fragmentele.
  — Opriţi­vă aici, vă rog, i­a cerut Keira lui Ubach.
  Imaginea de pe perete a încremenit. Mă aşteptasem să­şi mai piardă din 
claritate, cum se întâmplă întotdeauna la un stop­cadru, dar n­a fost aşa. Am 
înţeles mai bine de ce avuseserăm de aşteptat atâta timp pentru a viziona 
ultimele şapte secunde. Rezoluţia era atât de înaltă, încât cantitatea 
informaţiilor de procesat trebuie să fi fost colosală. Departe de a­mi împărtăşi 
preocupările de ordin tehnic, Keira s­a apropiat de imaginea proiectată şi a 
început s­o cerceteze cu atenţie.
  — Recunosc circumvoluţiunile astea, mi­a spus ea. Linia asta care 
şerpuieşte, forma asta care seamănă cu un cap, linia asta dreaptă, pe urmă 
astea patru bucle… este o parte din fluviul Omo. Sunt aproape sigură, dar e 
ceva care nu se potriveşte. Aici, a arătat Keira spre locul în care strălucea 
punctul roşu.
  — Ce nu este în ordine? S­a interesat Ubach.
  — Dacă asta e, cu adevărat, partea din Omo la care mă gândesc eu, pe 
imagine, aici, în dreapta, ar trebui să fie un lac.
  — Recunoşti locul? Am întrebat­o.
  — Evident că­l recunosc, doar am petrecut aici trei ani din viaţă! Locul 
desemnat de punctul roşu este o câmpie minusculă, înconjurată de o zonă de 
subarboret, la marginea fluviului Omo. Era să facem nişte săpături chiar aici, 
dar eram prea în nord, prea departe de triunghiul Ilemi. Ce­ţi spun eu acum n­
are nici un sens; dacă ăsta ar fi, cu adevărat, locul la care mă gândesc, aici ar 
trebui să apară lacul Dipa.
  — Keira, fragmentele găsite de noi nu alcătuiesc numai o hartă. 
Împreună, ele formează un disc ce conţine, probabil, miliarde de informaţii, 
chiar dacă, din păcate pentru noi, bucata lipsă avea pe ea tocmai secvenţa care
mă interesa cel mai mult. Dar, pentru moment, nu contează. Acest disc­
memorie ne­a proiectat o reprezentare a evoluţiei cosmosului, începând din 
primele sale clipe, până în epoca în care a fost înregistrat. Poate că, în acele 
vremuri de mult trecute, lacul Dipa încă nu exista.
  Ivory a venit lângă noi, s­a apropiat de zid şi a examinat cu atenţie 
imaginea.
  — Adrian are dreptate; acum, trebuie să obţinem nişte coordonate 
precise. Aveţi, prin serverele dumneavoastră, vreo hartă detaliată a Etiopiei? L­
a întrebat pe Ubach.
  — Presupun că pot să găsesc una pe internet şi s­o descarc.
  — Atunci, vă rog să o faceţi. Şi încercaţi să vedeţi dacă o puteţi 
suprapune peste imaginea asta.
  Ubach s­a întors la pupitrul lui. A descărcat harta pe care era reprezentat
Cornul Africii şi a făcut ce­i ceruse Ivory.
  — Cu excepţia unei uşoare devieri a patului fluviului, hărţile corespund 
aproape perfect! A declarat el. Care sunt coordonatele punctului?
  — 5°10'2„67 latitudine nordică şi 36°10'1”74 longitudine estică.
  Ivory s­a întors spre noi.
  — Ştiţi ce vă rămâne de făcut… ne­a spus el.
  — Trebuie să eliberăm laboratorul, a intervenit Ubach. Ca să vă pot 
îndeplini cererea, am decalat deja lucrările a doi cercetători. Nu­mi pare rău, 
dar nu mai pot ocupa sala mult timp.
  Wim a intrat în încăpere chiar în momentul când Ubach stingea totul.
  — Am pierdut ceva?
  — Nu, a răspuns Ivory. Tocmai ne pregăteam să plecăm.
  Şi, în timp ce Ubach ne conducea spre biroul său, lui Ivory i s­a făcut 
rău. Îl apucase un fel de ameţeală. Ubach a vrut să cheme un doctor, dar Ivory 
l­a rugat să n­o facă. Nu exista nici un motiv de îngrijorare, doar puţină 
oboseală, l­a asigurat el. Ne­a rugat să fim atât de amabili şi să­l conducem la 
hotel. Acolo, după puţină odihnă, totul avea să meargă mai bine. Wim s­a oferit
imediat să ne ducă.
  Ajunşi la Krasnapolsky, Ivory i­a mulţumit lui Wim şi l­a invitat să vină 
după­amiază, ca să ia ceaiul împreună cu noi. Wim a acceptat invitaţia şi a 
plecat. L­am sprijinit pe Ivory până în camera lui. Keira a dat deoparte 
cuvertura, iar eu l­am ajutat să se întindă pe pat. Ivory şi­a pus mâinile pe 
piept şi a oftat.
  — Mulţumesc, ne­a spus el.
  — Lăsaţi­mă să chem doctorul, nu fiţi încăpăţânat.
  — Nu, nu. Dar mi­aţi putea face un alt mic serviciu?
  — Da, bineînţeles, a spus Keira.
  — Atunci, duceţi­vă la fereastră, daţi puţin perdeaua de­o parte şi 
spuneţi­mi dacă imbecilul ăla de Wim a plecat cu adevărat.
  Keira m­a privit intrigată şi s­a executat.
  — Da, mă rog, în faţa hotelului nu e nimeni.
  — Dar Mercedesul negru, cu ăia doi nătărăi în el, parcat chiar în faţă, 
mai e acolo?
  — Într­adevăr, văd o maşină neagră, dar, de aici, nu vă pot spune dacă 
este ocupată.
  — Este, crede­mă! A ripostat Ivory, ridicându­se dintr­o săritură.
  — Ar trebuie să rămâneţi lungit…
  — N­am crezut nici o clipă în răul care îl apucase pe Wim adineauri şi mă
îndoiesc ca el să fi crezut în răul care m­a apucat pe mine, dar asta ne lasă 
ceva timp.
  — Eu credeam că Wim este aliatul nostru, am spus uimit.
  — Era, până când a fost promovat. Din dimineaţa asta, nu mai vorbim 
despre fostul asistent al lui Vackeers, ci despre omul care l­a înlocuit: Wim este
noul lor AMSTERDAM. N­am timp să vă explic toate chestiile astea. Ştergeţi­o 
în camera voastră şi faceţi­vă bagajele; între timp, eu vă procur biletele. Când 
sunteţi gata, veniţi înapoi la mine. Şi, daţi­i zor, trebuie să părăsiţi oraşul 
înainte să se închidă capcana, dacă nu cumva o fi deja prea târziu.
  — Şi unde să ne ducem? Am întrebat.
  — Unde să vă duceţi? În Etiopia, bineînţeles!
  — Nici vorbă! E prea periculos. Dacă oamenii ăştia, despre care nu vreţi 
să ne spuneţi nimic, sunt pe urmele noastre, n­am să primejduiesc iar viaţa 
Keirei! Şi nu încercaţi să mă convingeţi că lucrurile n­ar fi aşa!
  — La ce oră pleacă avionul? S­a interesat Keira.
  — Nu mergem acolo! Am insistat.
  — Promisiunea e promisiune şi, dacă sperai cumva că o să uit de ea, te­ai
înşelat. Hai! Să ne grăbim!
  O jumătate de oră mai târziu, Ivory ne scotea prin bucătăria hotelului.
  — Nu vă pierdeţi timpul prin holul aeroportului. Cum treceţi de controlul 
paşapoartelor, duceţi­vă prin magazine, dar separat. Nu cred că Wim să fie atât
de inteligent încât să ghicească farsa pe care i­o facem, dar nu se ştie niciodată.
Şi promiteţi­mi că o să­mi daţi veşti de îndată ce puteţi.
  Ivory mi­a înmânat un plic şi m­a pus să jur că n­o să­l deschid până nu 
decolăm. Şi, în timp ce taxiul se îndepărta, ne­a făcut un mic semn amical.
  La Aeroportul Schiphol, îmbarcarea s­a desfăşurat fără nici o problemă. 
Am urmat sfaturile lui Ivory şi ne­am aşezat la o masă, într­o cafenea, ca să 
petrecem un moment tete­a­tete. Am profitat de ocazie şi i­am spus Keirei 
despre mica mea conversaţie cu profesorul Ubach. La despărţire, îi cerusem o 
ultimă favoare: în schimbul promisiunii de a­l informa cu privire la felul în care
evoluau cercetările, să păstreze cea mai mare tăcere asupra lor, până când 
aveam să le prezentăm într­o comunicare. El a acceptat; totodată, avea să 
păstreze înregistrările făcute în laboratorul lui şi să­i trimită lui Walter o copie 
pe disc. Înainte de plecare, îl anunţasem pe acesta din urmă să ţină sub cheie 
coletul care avea să sosească de la Amsterdam şi să nu­l deschidă, sub nici un 
motiv, până nu ne întorceam noi din Etiopia. Mai adăugasem că, dacă ni se 
întâmplă ceva, avea mână liberă, putea dispune de el cum credea de cuviinţă. 
Walter refuzase să asculte ultimele mele recomandări. „Nici nu se poate pune 
problema să păţiţi ceva”, spusese el, trântindu­mi telefonul în nas.
  În timpul zborului, Keira a fost cuprinsă de remuşcări: nu vorbise cu 
soră­sa. I­am promis că, după ce aterizăm, o sunăm împreună.
  Addis­Abeba.
  Aeroportul din Addis­Abeba mişuna de lume. După ce am scăpat de 
formalităţile vamale, am căutat chioşcul micii companii private ale cărei servicii
le mai folosisem. Un pilot a acceptat să ne ducă la Jinka, în schimbul sumei de 
şase sute de dolari. Keira m­a privit speriată.
  — Adrian, e o nebunie! Eşti lefter, să mergem pe şosea.
  — În clipa când îşi dădea ultima suflare, într­o cameră de hotel parizian, 
Oscar Wilde a declarat: „Mor deasupra mijloacelor mele”. De vreme ce ne 
îndreptăm spre cele mai rele belele, lasă­mă să dau şi eu dovadă de aceeaşi 
demnitate!
  Am scos din buzunar un plic care conţinea un mic teanc de bancnote 
verzi.
  — De unde provin aceşti bani? A întrebat Keira.
  — Sunt un cadou de la Ivory. Mi­a dat plicul înainte să ne despărţim de 
el.
  — Şi tu l­ai acceptat?
  — M­a pus să­i promit că n­o să­l deschid decât după ce decolăm. Doar 
nu era să­l arunc pe geam, de la altitudinea de zece mii de metri…
  Am părăsit Addis­Abeba la bordul unui Piper. Aparatul nu zbura prea 
sus. Pilotul ne­a arătat o turmă de elefanţi care migra spre nord. Puţin mai 
departe, în mijlocul unei vaste preerii, zburdau nişte girafe. După o oră, avionul
a început să coboare. Pista scurtă a aerodromului din Jinka a apărut în faţa 
noastră. Roţile avionului au ieşit din carlingă şi au făcut o mică săritură când 
au atins solul. Aparatul s­a oprit; apoi a făcut o întoarcere, la capătul pistei. 
Prin hublou, am zărit o liotă de copii care alergau spre noi. Aşezat pe un butoi 
vechi, un băieţandru mai în vârstă decât ceilalţi se uita la avionul care rula 
spre coşmelia acoperită cu paie ce servea drept terminal aeroportuar.
  — Am impresia că­l recunosc pe omuleţul ăsta, i­am spus Keirei, 
arătându­i­l cu degetul. El m­a ajutat să te găsesc, în ziua când am venit aici 
să te caut.
  Keira s­a plecat spre hublou. Într­o clipă, ochii i s­au umplut de lacrimi.
  — Eu, una, sunt sigură că­l recunosc, mi­a mărturisit ea.
  Pilotul a oprit motorul. Keira a coborât cea dintâi şi a început să­şi 
croiască drum prin roiul de copii care ţipau şi ţopăiau în jurul ei, împiedicând­o
să înainteze. Băieţandrul s­a dat jos de pe butoi şi a plecat.
  — Harry! A urlat Keira. Harry, sunt eu.
  Harry s­a întors şi a înmărmurit. Keira a alergat la el, şi­a trecut mâna 
prin părul lui ciufulit şi l­a strâns la piept.
  — Vezi, a spus ea, plângând, m­am ţinut de cuvânt.
  Harry a ridicat capul.
  — Da' mult ţi­a mai luat!
  — Am făcut şi eu ce­am putut, dar, acum, sunt aici, i­a răspuns ea.
  — Prietenii tăi au reconstruit totul, şantierul e mai mare decât înaintea 
furtunii. De data asta, o să rămâi?
  — Nu ştiu, Harry, nu ştiu nimic.
  — Atunci, când pleci?
  — Abia am venit şi tu vrei deja să plec?
  Băieţandrul s­a desprins din îmbrăţişarea Keirei şi s­a îndepărtat. Eu am
şovăit o clipă, apoi am fugit după el şi l­am prins.
  — Ascultă­mă, omuleţule, n­a trecut o zi fără ca ea să vorbească despre 
tine, n­a fost o noapte în care să adoarmă fără să se gândească la tine. Nu crezi
că pentru asta ar merita o primire mai frumoasă din partea ta?
  — Acum, ea e cu tine. Atunci, de ce s­a întors? Pentru mine sau ca să 
sape din nou pământul? Duceţi­vă la voi acasă, eu am treabă.
  — Harry, tu poţi să nu mă crezi, dar Keira te iubeşte. Da, chiar aşa. Te 
iubeşte, şi nici nu ştii cât de mult i­ai lipsit. Nu­i întoarce spatele. Îţi cer asta ca
de la bărbat la bărbat, nu o respinge.
  — Lasă­l în pace, a murmurat Keira, ajungând lângă noi. Fă ce vrei tu, 
Harry, eu o să înţeleg. Indiferent dacă îmi porţi pică sau nu, dragostea mea 
pentru tine nu se va schimba cu nimic.
  Keira şi­a luat sacul şi s­a îndreptat spre coşmelia cu acoperiş de paie, 
fără să mai privească în urmă. Harry a şovăit o clipă, apoi s­a aşezat în calea ei.
  — Unde te duci?
  — Habar n­am, amice, încerc să dau de Eric şi de ceilalţi, am nevoie de 
ajutorul lor.
  Băieţandrul şi­a băgat mâinile în buzunar şi a lovit o piatră cu piciorul.
  — Mda, văd, a mormăit el.
  — Ce vezi?
  — Că nu te poţi lipsi de mine.
  — Asta, băiete, o ştiu din ziua în care te­am întâlnit.
  — Vrei să te ajut să mergi acolo, aşa­i?
  Keira a îngenuncheat şi l­a privit drept în ochi.
  — Aş vrea, mai întâi, să facem pace, a spus ea, deschizându­şi braţele.
  Harry a ezitat un moment, apoi i­a întins mâna, dar Keira şi­a ascuns­o 
pe a ei la spate.
  — Nu, vreau să mă îmbrăţişezi.
  — Acum, sunt prea bătrân pentru chestii de­astea, a spus el, cât se poate
de serios.
  — Da, dar eu nu. Mă iei în braţe odată sau nu?
  — O să mă gândesc. Până atunci, vino cu mine, trebuie să dormiţi şi voi 
undeva. Şi, mâine, o să­ţi dau răspunsul.
  — De acord, a spus Keira.
  Harry mi­a aruncat o privire sfidătoare şi a luat­o înainte. Ne­am luat 
sacii şi l­am urmat pe drumul ce ducea în sat.
  Un bărbat îmbrăcat cu un maiou de corp zdrenţuit ieşise în faţa 
căscioarei lui. Îşi amintea de mine şi îmi făcea semne largi.
  — Nu ştiam că eşti atât de popular prin partea locului, m­a luat peste 
picior Keira.
  — Poate fiindcă, prima oară când am venit, m­am prezentat ca unul 
dintre prietenii tăi…
  Bărbatul care ne­a primit la el ne­a oferit două rogojini pe care să 
dormim şi ceva de mâncare. În timpul mesei, Harry a rămas în faţa noastră, 
fără s­o scape din ochi pe Keira. Apoi s­a ridicat brusc şi s­a dus spre uşă.
  — Mă întorc mâine, a spus, ieşind din casă.
  Keira a ieşit repede afară, eu după ea, dar băieţandrul se îndepărta deja 
pe drum.
  — Lasă­i puţin timp, i­am spus Keirei.
  — Nu prea avem, mi­a răspuns ea, intrând, cu inima grea, în colibă.
  În zori, am fost trezit de zgomotul unui motor care se apropia. Am ieşit în
prag. Un nor de praf preceda o maşină 4x4. Vehiculul de teren a frânat în 
dreptul meu şi i­am recunoscut imediat pe cei doi italieni care mă ajutaseră 
când am venit aici prima dată.
  — Ce surpriză! Dar ce vă aduce din nou pe aici? M­a întrebat cel mai 
mătăhălos dintre cei doi, coborând din maşină.
  Tonul lui, chipurile amical, a trezit în mine o oarecare neîncredere.
  — Şi eu, ca dumneavoastră! I­am răspuns. Dorul după locurile astea. 
Dacă ai venit aici o dată, cu greu poţi rezista dorinţei de­a te întoarce.
  Keira a venit lângă mine, pe veranda casei, şi şi­a pus un braţ în jurul 
meu.
  — Văd că v­aţi regăsit prietena, a spus al doilea italian, înaintând spre 
noi. Drăguţă cum este, înţeleg de ce v­aţi dat atâta osteneala.
  — Cine sunt tipii ăştia? Mi­a şoptit Keira. Îi cunoşti?
  — N­aş merge chiar până acolo. I­am întâlnit când îţi căutam tabăra şi 
mi­au dat o mână de ajutor.
  — Există cineva din regiunea asta care să nu te fi ajutat să mă găseşti?
  — Nu­i repezi, este tot ce îţi cer.
  Cei doi italieni s­au apropiat.
  — Nu ne invitaţi să intrăm? A întrebat cel mai mătăhălos. Este devreme, 
dar e deja al naibii de cald.
  — Nu suntem la noi acasă, iar dumneavoastră nu v­aţi prezentat, i­a 
răspuns Keira.
  — El este Giovanni, iar eu sunt Marco. Acum, putem intra?
  — V­am spus, nu suntem la noi acasă, a insistat Keira pe un ton prea 
puţin afabil.
  — Ei, haide, haide, a continuat cel care îşi spunea Giovanni. Şi cu 
ospitalitatea africană ce facem? Ne­aţi putea oferi niţică umbră şi ceva de băut. 
Eu mor de sete.
  Bărbatul care ne găzduise în cabana lui s­a ivit în prag şi ne­a poftit pe 
toţi înăuntru. A pus patru pahare pe o ladă, ne­a servit cu cafea şi s­a retras: 
se ducea la câmp.
  Numitul Marco se zgâia la Keira într­un fel care îmi displăcea profund.
  — Sunteţi arheolog, dacă­mi aduc bine aminte, i s­a adresat Keirei.
  — Sunteţi bine informat, i­a răspuns ea. Noi avem treabă; de altfel, ar 
trebui să plecăm.
  — Hotărât lucru, nu sunteţi deloc primitoare. Aţi putea fi ceva mai 
amabilă; la urma urmei, noi l­am ajutat pe prietenul dumneavoastră să vă 
găsească, acum câteva luni, nu v­a spus?
  — Ba da. Toată lumea de aici l­a ajutat să mă găsească, deşi nu mă 
pierdusem deloc. Acum, scuzaţi­mă că sunt atât de directă, dar trebuie, cu 
adevărat, să plecăm, a spus ea sec, ridicându­se.
  Giovanni a sărit şi i­a tăiat calea. Eu m­am vârât imediat între ei.
  — La urma urmei, ce vreţi de la noi?
  — Nimic, doar să stăm de vorbă cu voi, atâta tot. Pe aici, nu avem prea 
des ocazia să întâlnim europeni.
  — Acum, că am schimbat câteva vorbe, lăsaţi­mă să trec, a insistat Keira.
  — Aşezaţi­vă la loc! A ordonat Marco.
  — N­am obiceiul să primesc ordine, i­a răspuns Keira.
  — Mi­e teamă că trebuie să vă schimbaţi obişnuinţele. Staţi jos şi ţineţi­
vă gura.
  De data asta, grosolănia tipului depăşise orice limită. Tocmai mă 
pregăteam să­l iau la scărmănat, când a scos un pistol din buzunar şi l­a 
îndreptat spre Keira.
  — Nu face pe eroul, a spus, ridicând piedica armei. Staţi liniştiţi şi n­o să
se întâmple nimic. În trei ore, soseşte un avion. O să ieşim toţi patru din coliba 
asta. O să mergeţi cu noi până la el, fără să faceţi prostii. O să vă îmbarcaţi 
frumos, iar Giovanni o să vă escorteze. Vedeţi, nu­i nici o filosofie!
  — Şi unde merge avionul acesta? Am întrebat.
  — O să vedeţi la timpul potrivit. Acum, fiindcă avem de omorât câteva 
ore, ce­aţi zice dacă ne­aţi povesti ce căutaţi aici?
  — Doi naşparlii care ne ameninţă cu pistolul! I­a răspuns Keira.
  — Asta are caracter! A rânjit Giovanni.
  — Asta” se numeşte Keira, i­am răspuns. Nu e cazul să fii grosolan.
  Am rămas aşa, uitându­ne unii la alţii, timp de două ore. Giovanni se 
scobea în dinţi cu un chibrit, Marco, impasibil, o fixa pe Keira. În depărtare, a 
început să se audă zgomotul unui motor. Marco s­a dus pe verandă, să vadă ce
se întâmplă.
  — Două maşini 4x4 vin încoace, a spus el, când s­a întors. Stăm cuminţi 
în casă, aşteptăm să treacă această caravană şi câinii nu latră deloc, e clar?
  Tentaţia mea de­a acţiona era foarte puternică, dar Marco îşi ţinea arma 
îndreptată spre Keira. Maşinile se apropiau tot mai mult; apoi, frânele s­au 
auzit scrâşnind la câţiva metri de căscioară. Motoarele s­au oprit, portierele s­
au deschis. Giovanni s­a apropiat de fereastră.
  — Rahat! Sunt vreo zece tipi care vin spre noi.
  Marco s­a ridicat şi s­a dus lângă Giovanni, ţintind­o în continuare pe 
Keira. Uşa colibei s­a deschis brusc.
  — Eric, a şoptit Keira. N­am fost niciodată mai mulţumită să te văd.
  — E vreo problemă? A întrebat colegul ei.
  În amintirile mele, Eric nu era aşa de forţos, dar eram încântat că mă 
înşelasem. Am profitat de faptul că Marco se întorsese şi i­am tras un picior 
zdravăn între picioare. De felul meu, nu sunt violent, dar, când îmi vin dracii, 
să te ţii. Cu răsuflarea tăiată, Marco a scăpat pistolul din mână, iar Keira i l­a 
trimis în celălalt capăt al camerei. Giovanni n­a mai avut timp să reacţioneze, 
fiindcă i­am trântit un pumn drept în mutră, ceea ce a fost mai dureros pentru 
încheietura mâinii mele decât pentru falca lui. Marco se ridica deja, dar Eric l­a
înhăţat de guler şi l­a lipit de perete.
  — De­a ce vă jucaţi aici? Şi ce­i cu această armă de foc? A zbierat Eric.
  Dar Marco nu­i putea răspunde, atâta vreme cât Eric îl strângea de 
grumaz; de altfel, devenea din ce în ce mai livid, aşa că i­am sugerat lui Eric să 
nu­l mai scuture aşa, ca pe un sac, şi să­l lase să­şi mai tragă puţin sufletul.
  — Staţi! O să vă explic tot, s­a rugat Giovanni. Noi lucrăm pentru 
guvernul italian şi avem misiunea să­i ducem pe apucaţii ăştia la frontieră. Nu 
intenţionam să le facem nici un rău.
  — Da' ce­avem noi de împărţit cu guvernul italian? A întrebat Keira 
uluită.
  — N­am nici o idee, domnişoară, şi nici nu mă priveşte. Noi am primit 
nişte instrucţiuni aseară şi nu ştim nimic altceva decât ceea ce v­am spus.
  — Aţi făcut vreo tâmpenie în Italia? A întrebat Eric, întorcându­se spre 
noi.
  — Da' nici măcar n­am pus piciorul în Italia, tipii ăştia ne aburesc. Şi 
cum ştim noi că sunt chiar cine pretind că ar fi?
  — V­am brutalizat cumva? Credeţi că am mai fi stat aici, să batem apa în
piuă, dacă am fi vrut să vă lichidăm? S­a justificat Marco, printre accesele de 
tuse.
  — Aşa cum aţi făcut cu căpetenia satului, pe malul lacului Turkana? Am 
intervenit eu.
  Eric a privit, rând pe rând, la Giovanni, Marco, Keira şi apoi la mine. I­a 
spus unui om din echipa lui să aducă nişte frânghii din maşină. Tânărul s­a 
executat şi s­a întors cu nişte chingi.
  — Legaţi­i pe ăştia doi şi hai s­o întindem de aici, a ordonat Eric.
  — Ascultă, Eric, s­a opus unul dintre colegi, noi suntem arheologi, nu 
gabori. Şi dacă oamenii ăştia sunt chiar nişte oficiali italieni? De ce să atragem 
asupra noastră nişte neplăceri?
  — Fii pe pace, i­am spus. Am eu grijă de asta.
  Marco a încercat să se împotrivească sorţii care îl aştepta, dar Keira i­a 
luat arma de jos şi i­a înfipt­o în pântece, spunându­i:
  — Eu sunt foarte stângace cu chestiile de genul ăsta. După cum a spus 
şi colegul meu, noi nu suntem decât nişte arheologi şi nu prea ne pricepem să 
mânuim armele de foc.
  În timp ce ea ţinea arma îndreptată spre cei doi agresori, Eric şi cu mine 
i­am aşezat spate în spate şi le­am legat mâinile şi picioarele. Keira şi­a băgat 
revolverul sub curea, a îngenuncheat şi s­a apropiat de Marco.
  — Ştiu eu că e nasol, vă recunosc chiar şi dreptul de­a mă considera o 
laşă, fără să v­o pot reproşa, dar „asta” are să vă mai spună o ultimă chestie…
  Şi Keira i­a trăsnit un dos de palmă lui Marco, de l­a dat de­a rostogolul.
  — Gata, acum putem pleca.
  Am ieşit din casă, gândindu­mă la bietul om care ne găzduise: când se va
întoarce acasă, va găsi doi oaspeţi destul de prost dispuşi…
  Ne­am urcat într­una din maşinile 4x4. Harry ne aştepta pe bancheta din
spate.
  — Vezi că ai nevoie de mine? I­a spus Keirei.
  — Puteţi să­i mulţumiţi, el ne­a dat de veste că aveţi necazuri.
  — Dar cum de ţi­ai dat seama? L­a întrebat Keira pe Harry.
  — Am recunoscut maşina. În sat, oamenilor nu le place deloc de ei. M­am
apropiat de fereastră şi am văzut ce se întâmplă. Atunci, m­am dus repede să­i 
chem pe prietenii tăi.
  — Şi cum de ai ajuns într­un timp atât de scurt la săpături?
  — Keira, tabăra nu e departe de aici, a răspuns Eric. După plecarea ta, 
noi am deplasat perimetrul săpăturilor. Dacă vrei să ştii, după moartea 
căpeteniei din sat, nu mai eram chiar bine­veniţi în Valea Omo. Şi, oricum, 
acolo unde săpai tu, n­am găsit nimic. Aşa că, lipsa de siguranţă a locului şi 
lehamitea generală ne­au împins mai la nord.
  — Ah, văd că deţii, cu adevărat, controlul operaţiunilor.
  — Sper că n­ai de gând să­mi faci morală! Ştii tu oare cât timp a trecut 
fără să primim nici o veste de la tine?
  — Te rog, Eric, nu mă lua de tâmpită; deplasând perimetrul săpăturilor, 
ai şters orice urmă a lucrărilor mele şi ţi­ai atribuit paternitatea descoperirilor.
  — Nici măcar nu mi­a trecut prin minte aşa ceva! Cred că tu eşti aia care 
ai o problemă cu ego­ul, Keira, nu eu. Acum, ne explici şi nouă ce aveau 
italienii ăia cu voi?
  Pe drum, Keira i­a povestit lui Eric toate aventurile noastre de după 
plecarea din Etiopia. I­a istorisit despre periplul din China şi despre 
descoperirea pe care am făcut­o în insula Narcondam, a trecut sub tăcere 
sejurul ei din închisoarea Garther, i­a vorbit despre cercetările făcute pe platoul
Man­Pupu­Nyor şi despre concluziile la care a ajuns cu privire la epopeea 
sumerienilor. Nu s­a oprit nici asupra neplăcerilor din ultima noapte petrecută 
în Transsiberian, nici asupra episodului dureros al plecării noastre din Rusia, 
dar i­a descris, în cele mai mici detalii, surprinzătorul spectacol la care am 
asistat în faţa laserului de la Universitatea Virje.
  Eric a oprit maşina şi s­a întors spre Keira.
  — Da' ce tot spui acolo? O înregistrare cu primele clipe ale Universului, 
care ar avea vârsta de patru sute de milioane de ani? Şi mai ce? Cum poate 
avansa asemenea absurdităţi o persoană atât de instruită cum eşti tu? Şi, mă 
rog, cine ţi­a înregistrat discul? Tetrapodele din Devonian? E grotesc.
  Keira n­a încercat să­i aducă lui Eric argumente; privirea ei m­a 
determinat să nu intervin.
  Am ajuns în tabără. Mă aşteptam ca oamenii din echipă s­o primească pe
Keira sărbătoreşte, fericiţi de revedere, dar n­a fost deloc aşa. Parcă îi mai 
purtau pică pentru ceea ce se întâmplase în timpul călătoriei noastre la lacul 
Turkana. Dar Keira era o conducătoare înnăscută. A aşteptat, răbdătoare, să se
termine ziua. Când arheologii şi­au lăsat treburile, ea s­a ridicat şi i­a cerut 
fostei sale echipe să se adune, deoarece avea de făcut un anunţ important. Se 
vedea că Eric este furios din pricina acestei iniţiative, dar eu m­am apropiat de 
urechea lui şi i­am reamintit că fondurile care le permiteau tuturora să facă 
săpăturile din Valea Omo îi fuseseră atribuite Keirei, şi nu lui. Dacă Fundaţia 
Walsh ar fi aflat că fusese îndepărtată de la munca ei de cercetare, generoşii 
binefăcători din comitet ar fi putut reveni asupra hotărârii de a le plăti 
eforturile. Eric a lăsat­o să vorbească.
  Keira a aşteptat până când soarele a dispărut dincolo de orizont. După ce
s­a întunecat îndeajuns, a luat cele trei fragmente şi le­a alipit. Imediat, acestea
şi­au recăpătat culoarea albăstruie care ne fermecase şi în alte daţi. Efectul 
produs asupra arheologilor întrecea, de departe, orice explicaţie pe care le­ar fi 
putut­o da Keira. Până şi Eric era tulburat. Şi, în timp ce întreaga adunare 
murmura, a fost primul care a aplaudat.
  — Este un obiect foarte frumos, a spus el. Felicitări pentru acest 
încântător număr de magie! Dar colega voastră încă nu v­a spus totul. Ea ar 
vrea să ne convingă cum că aceste jucării luminoase au patru sute de milioane 
de ani! Nici mai mult, nici mai puţin!
  Unii au râs în zeflemea, alţii nu. Keira s­a urcat pe o ladă.
  — Oare există cineva dintre voi care să fi văzut la mine, în trecut, vreun 
semn oricât de mic că aş avea idei fanteziste? Atunci când aţi acceptat această 
misiune în inima Văii Omo, când aţi fost de acord să vă părăsiţi luni de zile 
familia şi prietenii, n­aţi verificat cu cine porneaţi la drum? Există cineva dintre
voi care să fi avut îndoieli în privinţa mea, înainte de a lua avionul? Credeţi 
oare că m­am întors doar ca să vă fac să pierdeţi vremea şi să ajung de râsul 
vostru? Cine v­a ales, cine v­a solicitat, dacă nu eu?
  — Ce aştepţi, mai exact, din partea noastră? A întrebat Wolfmayer, unul 
dintre arheologi.
  — Acest obiect cu particularităţi atât de stupefiante este, de asemenea, o 
hartă, a continuat Keira. Ştiu că pare greu de crezut, dar, dacă aţi fi fost 
martori la ceea ce am văzut noi, nu v­aţi mai fi revenit din uimire. În câteva 
luni, am învăţat să­mi repun în discuţie toate certitudinile. Şi ce lecţie de 
smerenie am primit! Această hartă ne indică punctul situat la 5°10'2„67 
latitudine nordică şi 36°10'1”74 longitudine vestică. Nu vă cer decât să­mi 
acordaţi încrederea voastră cel mult o săptămână. Vă propun să încărcăm tot 
echipamentul necesar într­una din maşinile astea 4x4 şi să mergem acolo 
mâine, ca să începem nişte săpături.
  — Şi ce să găsim? A protestat Eric.
  — Încă nu ştiu nimic, a mărturisit Keira.
  — Poftim! Marii noastre arheologe nu­i este de­ajuns că, din cauza ei, am
fost izgoniţi cu toţii din Valea Omo; acum, mai vrea să băgăm în mă­sa şi opt 
zile de lucru – când numai Dumnezeu ştie cât de drămuit ne este timpul – ca să
ne ducem cine ştie pe unde şi să căutăm cine ştie ce! Dar de cine ne batem joc?
  — Stai puţin, Eric, a intervenit Wolfmayer. În fond, ce avem de pierdut? 
Săpăm de o lună şi, până acum, n­am găsit nimic concludent. Pe urmă, Keira 
are dreptate într­o privinţă: ea este cea care ne­a angajat. Presupun că nu şi­ar 
lua riscul de a se face de râs, târându­ne după ea, dacă n­ar avea nişte motive 
puternice.
  — Fie! Dar tu îi cunoşti motivele alea? S­a răzvrătit Eric. Nici nu e 
capabilă să ne spună ce speră să găsească. Voi ştiţi cât costă o săptămână de 
lucru?
  — Dacă faci aluzie la salariile noastre, nu cred că suma asta ar duce pe 
cineva la ruină, a intrat în discuţie Karvelis, alt confrate. Şi, apoi, după câte 
ştiu eu, Keira este cea care se îngrijeşte de bani. De când a plecat, ne facem că 
plouă, dar ea este iniţiatoarea acestei campanii de săpături. Nu văd de ce nu i­
am acorda câteva zile.
  Normand, unul dintre francezii din echipă, a cerut cuvântul.
  — Coordonatele pe care ni le­a comunicat Keira sunt precise. Chiar dacă 
am extinde caroiajul pe încă cincizeci de metri pătraţi, n­am avea nevoie să 
demontăm instalaţiile de aici. Ne­ar ajunge câteva utilaje, ceea ce ar limita 
considerabil impactul unei săptămâni de suspendare a lucrului asupra 
săpăturilor în curs.
  Eric s­a aplecat spre Keira şi i­a cerut să stea de vorbă cu ea mai la o 
parte. Amândoi s­au îndepărtat cu câţiva paşi.
  — Bravo, văd că ţi­ai păstrat puterea de convingere, aproape că sunt gata
să te urmeze. La urma urmei, de ce nu? Dar încă nu mi­am spus ultimul 
cuvânt. Îmi pot pune în joc demisia. Îi pot obliga să aleagă între noi doi sau, 
dimpotrivă, să te susţină.
  — Eric, spune­mi ce vrei. Am făcut un drum lung şi sunt obosită.
  — Orice am găsi, dacă găsim totuşi ceva, vreau să împart cu tine meritele
descoperirii. În toate lunile astea lungi, când tu o duceai bine mersi, în 
călătorie, eu am asudat sânge; or n­am făcut atâtea sacrificii aici, ca să mă văd 
redus la rolul de simplu asistent. Te­am înlocuit atunci când ne­ai lăsat baltă. 
De la plecarea ta, eu sunt cel care şi­a asumat întreaga responsabilitate. Dacă 
ai regăsit o echipă sudată şi operaţională, mie mi­o datorezi, aşa că n­am să­ţi 
permit să apari pe un teren al cărui şef eu am fost în tot acest timp, ca să mă 
faci ajutor de băgător de seamă.
  — Tu îmi vorbeai de ego adineauri? Eşti epatant, Eric. Dacă vom face o 
descoperire importantă, meritul îi va reveni întregii echipe, alături de care vei fi 
citat şi tu, îţi promit eu. Şi îţi promite şi Adrian care, crede­mă, va fi contribuit 
la ea mai mult decât oricine altcineva de aici. Acum, că ţi­am dat aceste 
asigurări, pot conta pe sprijinul tău?
  — Opt zile, Keira. Îţi dau opt zile şi, dacă rezultatul va fi un fâs, îţi iei 
băgăjelul şi amicul şi o tăiaţi de aici.
  — Te las pe tine să­i spui asta lui Adrian. Sunt sigur că o să moară de 
plăcere…
  Keira s­a întors la noi şi s­a urcat din nou pe ladă.
  — Locul despre care vă spuneam este situat la trei kilometri vest de lacul 
Dipa. Dacă pornim la drum mâine­dimineaţă, în zori, ajungem acolo înainte de 
ora prânzului. Şi, imediat, putem începe lucrul. Cei care vor să mă urmeze sunt
bine­veniţi.
  Un nou murmur a străbătut adunarea. Karvelis a ieşit cel dintâi din rând
şi s­a postat în faţa Keirei. Alvaro, Normand şi Wolfmayer l­au urmat. Keira 
câştigase pariul. Curând după aceea, întreaga echipă s­a adunat în jurul ei şi 
al lui Eric, care n­o slăbea nici cu un pas.
  A doua zi, înainte de răsăritul soarelui, utilajul era deja încărcat. La 
primele ore ale dimineţii, cele două vehicule 4x4 au părăsit tabăra. Unul era 
condus de Keira, iar celălalt, de Eric. După un drum de trei ore, am lăsat 
maşinile la marginea unei pădurici, pe care am fost nevoiţi s­o traversăm 
cărând echipamentul în cârcă. Harry mergea în frunte, tăind, cu lovituri de 
macetă, crengile care ne stânjeneau înaintarea. Am vrut să­l ajut, dar, sub 
pretextul că m­aş putea răni, mi­a spus să­i las lui grija asta.
  Ceva mai departe, în faţa noastră, a apărut luminişul despre care îmi 
vorbise Keira: o suprafaţă circulară, cu diametrul de opt sute de metri, situată 
într­o buclă a fluviului Omo şi având o formă stranie, de craniu uman.
  Karvelis, cu GPS­ul în mână, ne­a condus până în centrul luminişului.
  — 5°10'2„67 latitudine nordică şi 36°10'1”74 longitudine estică. Am 
ajuns, ne­a anunţat el.
  Keira a îngenuncheat şi a mângâiat pământul.
  — Ce călătorie incredibilă, pentru ca, în cele din urmă, să ne întoarcem 
tot aici! Mi­a spus. Dacă ai şti ce trac am!
  — Şi eu, i­am mărturisit.
  Alvaro şi Normand începuseră să traseze perimetrul săpăturilor, în timp 
ce restul echipei monta corturile, la umbra unor tufişuri uriaşe. Keira i s­a 
adresat lui Alvaro:
  — E inutil să extindeţi caroiajul, concentraţi­vă pe o zonă de cel mult 
douăzeci de metri pătraţi. Săpătura trebuie făcută în adâncime.
  Alvaro şi­a strâns sfoara, urmând instrucţiunile Keirei. Pe la sfârşitul 
după­amiezii, fuseseră îndepărtaţi trei sute de metri cubi de pământ. Pe 
măsură ce lucrările înaintau, vedeam apărând o groapă. Soarele se apropia de 
asfinţit, iar noi încă nu găsiserăm nimic. Din cauza întunericului, am oprit 
lucrul. A doua zi, devreme, l­am reluat.
  La ora unsprezece, Keira a început să dea semne de nervozitate. M­am 
apropiat de ea.
  — Mai avem înaintea noastră încă o săptămână.
  — Adrian, nu cred că problema care se pune sunt zilele. Avem coordonate
foarte precise; ele sunt corecte sau false, aici nu încap jumătăţile de măsură. 
Şi, pe urmă, utilajul de care dispunem nu ne permite să excavăm la o adâncime
mai mare de zece metri.
  — Unde suntem?
  — La jumătatea drumului.
  — Atunci, încă n­am pierdut nimic. Sunt sigur că, pe măsură ce săpăm, 
ne cresc şi şansele.
  — Dacă m­am înşelat, am pierdut totul, a oftat Keira.
  — În ziua când maşina ni s­a prăvălit în apele Fluviului Galben, şi eu 
credeam că am pierdut totul, i­am spus, îndepărtându­mă.
  După­amiaza a trecut fără nici un alt rezultat. Keira se dusese să se mai 
odihnească niţel, la umbra tufelor de ierburi. La ora 16:00, Alvaro, care 
dispăruse de o bună bucată de vreme în adâncul gropii pe care o săpa fără să 
se oprească, a scos un urlet de s­a auzit în toată tabăra. După câteva clipe, a 
răcnit şi Karvelis. Keira s­a ridicat şi a încremenit, ca tetanizată.
  Am văzut­o, apoi, înaintând încet prin luminiş. Alvaro şi­a arătat capul la
marginea gropii. Zâmbea cum n­am mai văzut niciodată un bărbat să 
zâmbească. Keira şi­a iuţit paşii, începând să alerge, până când un glăscior a 
chemat­o la ordine.
  — De câte ori nu ni s­a spus să nu alergăm pe terenul săpăturilor? A 
mustrat­o Harry, ajungând lângă ea.
  A luat­o de mână şi a tras­o spre marginea gropii, unde se adunase toată 
echipa. În fundul săpăturii, Alvaro şi Karvelis găsiseră nişte oseminte. Oasele 
fosilizate alcătuiau o siluetă umană: echipa descoperise un schelet aproape 
intact.
  Keira s­a dus lângă colegii ei şi s­a aşezat în genunchi. Osemintele se 
vedeau clar din pământul care le înconjura. De acum, aveau să mai treacă 
multe ore până să fie eliberat, din îmbrăţişarea ţărânii, cel ce zăcea acolo.
  — Mi­ai dat mult de furcă, dar, până la urmă, te­am găsit, a spus Keira, 
mângâind cu delicateţe craniul. Mai târziu, va trebui să te botezăm, dar, în 
primul rând, ne vei spune cine eşti şi, mai ales, ce vârstă ai.
  — E ceva neclar, a intervenit Alvaro. N­am mai văzut niciodată nişte 
oseminte umane fosilizate într­o asemenea măsură. Fără să fac un joc de 
cuvinte nesărat, scheletul ăsta este prea evoluat pentru vârsta lui.
  Am tras­o pe Keira mai departe de ceilalţi.
  — Crezi că este cu putinţă ca promisiunea pe care ţi­am făcut­o să se fi 
realizat, iar osemintele astea să aibă chiar vechimea pe care o presupunem noi?
  — Încă nu ştiu nimic; pare atât de improbabil, şi totuşi… Doar nişte 
analize aprofundate ne vor permite să aflăm dacă un asemenea vis a putut 
deveni realitate. Dar pot să te asigur că, dacă lucrurile stau chiar aşa, asta e 
cea mai mare descoperire cu privire la istoria umanităţii, care a fost făcută 
vreodată.
  Keira s­a întors la săpătură, lângă colegii ei. La asfinţit, lucrările s­au 
oprit. În dimineaţa următoare, au fost reluate, dar nimeni nu se mai gândea să 
numere zilele.
  Totuşi nu ajunsesem încă la capătul încercărilor. A treia zi, am avut 
parte de o surpriză şi mai mare. Zi de zi, o vedeam pe Keira lucrând din zori 
până­n seară cu o minuţiozitate care depăşea orice închipuire. Manevrând 
pensula întocmai ca o pictoriţă poantilistă, elibera osemintele, milimetru după 
milimetru, din învelişul lor de pământ. Deodată, gestul i s­a oprit brusc. Keira 
cunoştea rezistenţa aceea uşoară de la capătul instrumentului său. Mi­a 
explicat că nu trebuia să insiste, ci să urmărească pe contur relieful ivit, pentru
a­i percepe forma. De data asta, nu reuşea să identifice obiectul care se desena 
sub pensula atât de fină.
  — E foarte straniu, mi­a spus; pare a fi ceva sferic, poate o rotulă? Dar, 
în mijlocul toracelui? E cel puţin uimitor…
  Căldura era insuportabilă. Din când în când, o picătură de sudoare, care 
i se prelingea pe frunte, uda praful de pe jos şi, atunci, o auzeam ocărând.
  Alvaro îşi terminase pauza. I­a propus să treacă în locul ei. Epuizată, 
Keira i l­a cedat, rugându­l să lucreze cu cât mai multe precauţii.
  — Vino, mi­a spus ea. Apa nu e departe, trebuie doar să traversăm 
păduricea. Am nevoie de o baie.
  Malul fluviului Omo era nisipos. Keira s­a dezbrăcat şi a plonjat fără să 
mă aştepte. Mi­am scos la iuţeală hainele, m­am aruncat după ea şi am luat­o 
în braţe.
  — Peisajul este destul de romantic şi se pretează numai bine la 
zbenguiala unor îndrăgostiţi. Nu că mi­ar lipsi dorinţa, dar, dacă te mai zbânţui
aşa, nu vom întârzia să primim o vizită.
  — Ce gen de vizită?
  — Genul „crocodil înfometat”. Vino, nu trebuie să mai zăbovim în apă; 
voiam doar să mă răcoresc. Hai să ne uscăm pe mal şi să ne întoarcem la 
săpături.
  N­am aflat niciodată dacă povestea ei cu aligatori era adevărată sau doar 
un pretext delicat pentru a se întoarce la lucrările care o obsedau mai presus 
de orice. Când am ajuns la groapă, Alvaro ne aştepta sau, mai degrabă, o 
aştepta pe Keira.
  — Ce dezgropăm noi, aici? A întrebat­o cu glasul scăzut, ca să nu­l audă 
ceilalţi. Ai vreo idee?
  — De ce faci mutra asta? Pari îngrijorat.
  — Din cauza ăsteia, i­a răspuns Alvaro, întinzându­i ceva care semăna 
cu o mingiuţă sau cu o bilă mare, din agat.
  — Asta e chestia la care lucram înainte de a mă duce la scăldat? L­a 
întrebat Keira.
  — Am găsit­o la zece centimetri de primele vertebre dorsale.
  Keira a luat bila în mână şi a şters­o de praf.
  — Dă­mi puţină apă, a cerut ea, intrigată.
  Alvaro a scos dopul ploştii sale.
  — Stai, vino încoace, hai să ieşim din groapă.
  — O să ne vadă toată lumea…, a şoptit Alvaro.
  Keira a sărit afară, ascunzând bila în pumn. Alvaro a urmat­o.
  — Toarnă uşor, i­a recomandat ea.
  Nimeni nu le dădea atenţie. De la depărtare, păreau doi colegi care se 
spală pe mâini.
  Keira freca bila cu mare grijă, dezlipind sedimentele care o acopereau.
  — Încă puţin, i­a cerut ea lui Alvaro.
  — Ce drăcie o mai fi şi asta? A întrebat arheologul, la fel de tulburat ca 
ea.
  — Să coborâm din nou.
  La adăpost de priviri, Keira a şters suprafaţa bilei şi a privit­o mai de 
aproape.
  — Este translucidă, are ceva înăuntru, a şoptit ea.
  — Dă­mi să văd! A rugat­o Alvaro.
  A luat bila în mână şi a pus­o în bătaia soarelui.
  — Uite, se distinge mai bine, parcă ar fi un fel de răşină, a constatat el. 
Crezi că era un pandantiv? Sunt complet dezorientat, n­am mai văzut niciodată
aşa ceva. Doamne Sfinte, Keira, ce vârstă are scheletul ăsta?
  Keira a luat înapoi obiectul şi a imitat gestul lui Alvaro.
  — Poate că acest obiect ne va da răspunsul la întrebarea ta, i­a zâmbit ea
confratelui său. Îţi aminteşti de sanctuarul San Gennaro?
  — Mai împrospătează­mi, te rog, memoria, a rugat­o Alvaro.
  — Sfântul Gennaro a fost episcop de Benevento şi a murit, ca martir, în 
anul 300 şi ceva, lângă Pozzuoli, pe timpul marii persecuţii dezlănţuite de 
Diocleţian. Te scutesc de celelalte detalii care alimentează legenda acestui 
sfânt. Gennaro a fost condamnat la moarte de către Timoteu, proconsulul 
Campaniei. După ce a scăpat neatins de pe rug şi după ce leii au refuzat să­l 
devoreze, a fost decapitat. Călăul i­a tăiat capul şi un deget. Aşa cum cereau 
uzanţele epocii, o femeie din familia lui i­a adunat sângele, cu care a umplut 
cele două mici vase ce­i serviseră la ultima slujbă. Corpul acestui sfânt era 
mutat deseori. La începutul secolului al IV­lea, când moaştele episcopului au 
ajuns la Antignano, ruda care păstrase fiolele le­a apropiat de rămăşiţele 
acestuia. Sângele uscat din recipiente s­a lichefiat. Fenomenul s­a repetat în 
1492, când corpul a fost readus la Duomo San Gennaro, capela care i­a fost 
dedicată. De atunci, lichefierea sângelui său face obiectul unei ceremonii 
anuale, care se desfăşoară în prezenţa arhiepiscopului de Napoli. În acea zi, 
napolitanii comemorează, în toată lumea, martiriul lui San Gennaro. Sângele 
uscat, păstrat în două fiole ermetice, este înfăţişat miilor de credincioşi. Aceştia
privesc relicva sacră, care se lichefiază, iar uneori intră chiar şi în fierbere.
  — De unde ştii asta? Am întrebat­o pe Keira.
  — În timp ce tu îl citeai pe Shakespeare, eu îl citeam pe Alexandre 
Dumas.
  — Şi, la fel ca în cazul lui San Gennaro, această bilă translucidă să 
conţină oare sângele celui ce se odihneşte aici?
  — Este posibil ca materia roşie solidificată, pe care o vedem în interiorul 
bilei, să fie sânge. Iar dacă lucrurile ar sta chiar aşa, am avea de­a face, în 
cazul de faţă, cu un miracol. Am putea afla aproape totul despre viaţa acestui 
om, vârsta lui, particularităţile lui biologice. Dacă i­am putea face ADN­ul să 
vorbească, n­ar mai păstra nici un secret faţă de noi. Acum, trebuie să ducem 
acest obiect într­un loc sigur şi să­i analizăm conţinutul într­un laborator 
specializat.
  — Cui ai de gând să­i încredinţezi această misiune? Am întrebat­o.
  Keira mi­a aruncat o privire intensă, care îi dezvăluia intenţiile.
  — Nu fără tine! I­am răspuns, chiar înainte să deschidă gura. Nici nu se 
pune problema.
  — Adrian, lui Eric nu i­o pot încredinţa şi, dacă mi­aş părăsi pentru a 
doua oară colegii, ei nu mi­ar ierta­o.
  — Mă doare în cot de colegii tăi, de cercetările tale, de schelet şi chiar de 
bila asta! Dacă ai păţi ceva, nici eu nu ţi­aş ierta­o! De aici, nu plec fără tine! 
Nici chiar pentru cea mai importantă descoperire ştiinţifică din lume!
  — Adrian, te rog!
  — Ascultă­mă bine, Keira! Ceea ce am eu de spus îmi cere un efort imens
şi n­am să mă mai repet. Mi­am consacrat cea mai mare parte din viaţă 
scrutării galaxiilor, căutării unor urme infime lăsate de primele clipe ale 
Universului. Credeam că sunt cel mai bun din domeniul meu, cel mai 
avangardist, cel mai îndrăzneţ, mă socoteam cel mai tare din parcare şi eram 
mândru să fiu aşa. Când am crezut că te­am pierdut, am stat nopţi la rând cu 
ochii la cer, fără să­mi pot aminti măcar numele unei singure stele. Mă doare­n
cot de vârsta acestui schelet, mi se rupe de ceea ce ne­ar putea dezvălui el 
despre specia umană; că are o sută de ani sau că are patru sute de milioane, 
mie mi­e perfect egal, dacă tu nu mai eşti aici.
  Uitasem cu desăvârşire de prezenţa lui Alvaro, care a tuşit uşor, puţin 
cam stânjenit.
  — Keira, nu vreau să mă amestec în treburile voastre, a intervenit el, dar,
având în vedere descoperirea pe care tocmai ne­ai oferit­o, dacă te­ai întoarce 
după şase luni şi ne­ai cere să facem o cursă în saci de cartofi, împrejurul lui 
Machu Picchu, pun pariu că toată lumea te­ar urma, în frunte cu mine.
  Am simţit­o pe Keira ezitând, în timp ce privea la osemintele din groapă.
  — Madre de Dios! A strigat Alvaro. După tot ce ţi­a spus omul ăsta, tu 
preferi să­ţi petreci nopţile lângă un schelet? Hai, valea de­aici şi întoarce­te 
repede, ca să­mi spui ce conţine bila asta de răşină!
  Keira mi­a întins mâna, ca s­o ajut să iasă din groapă. I­a mulţumit lui 
Alvaro.
  — Ţi­am spus: valea! Cere­i lui Normand să te ducă la Jinka; poţi să ai 
încredere în el, e discret. Celorlalţi, le explic eu totul, după ce pleci.
  În timp ce eu făceam bagajele, Keira s­a dus să stea de vorbă cu 
Normand. Din fericire, restul grupului plecase din tabără, ca să se răcorească 
în fluviu. Am trecut toţi trei prin pădurice şi, când am ajuns la maşină, Harry 
ne aştepta acolo, cu mâinile în sân.
  — Iar aveai de gând să pleci fără să­mi spui la revedere? A spus, privind­
o ţintă pe Keira.
  — Nu, de data asta, n­o să lipsesc decât câteva săptămâni. Mă întorc 
repede.
  — De data asta, n­o să mă mai duc la Jinka, să te aştept. Nu te mai 
întorci, ştiu eu, i­a răspuns Harry.
  — Dimpotrivă, Harry. Îţi promit că n­am să te părăsesc niciodată. Data 
viitoare, te iau cu mine.
  — N­am eu ce să fac în ţara ta. Tu, care cauţi întruna morţi, ar trebui să 
ştii că locul meu e acolo unde sunt înmormântaţi adevăraţii mei părinţi. 
Pământul meu e aici. Acum, pleacă.
  Keira s­a apropiat de Harry.
  — Mă urăşti?
  — Nu, sunt trist şi nu vreau să mă vezi tu că sunt trist, aşa că pleacă.
  — Şi eu sunt tristă, Harry, trebuie să mă crezi. M­am întors o dată, o să 
mă întorc şi a doua oară.
  — Atunci, poate că o să mă duc la Jinka, dar numai din când în când.
  — Îmi dai un sărut?
  — Pe gură?
  — Nu, Harry, nu pe gură, i­a răspuns Keira, pufnind în râs.
  — Asta înseamnă că, de acum, sunt prea bătrân. Dar primesc să mă iei 
în braţe.
  Keira l­a îmbrăţişat pe Harry şi l­a sărutat pe frunte, iar băiatul a luat­o 
la fugă spre pădure, fără să privească în urmă.
  — Dacă totul merge bine, a spus Normand, ajungem la Jinka înaintea 
navetei poştale. Puteţi să plecaţi cu ea; îl cunosc eu pe pilot. În felul ăsta, 
aterizaţi la Addis­Abeba tocmai la timp ca să luaţi avionul de Paris. Dacă nu, îl 
mai aveţi pe cel de Frankfurt, care pleacă ultimul. Pe ăsta, sunt sigur că­l 
prindeţi.
  Pe drum, m­am întors spre Keira: mă muncea o întrebare.
  — Ce­ai fi făcut dacă Alvaro nu mi­ar fi ţinut partea?
  — De ce mă întrebi?
  — Pentru că, văzând cum te uitai ba la schelet, ba la mine, m­am 
întrebat care dintre noi doi îţi place mai mult.
  — Mă aflu în maşină; ăsta ar trebui să fie răspunsul, nu?
  — Mda, am mormăit, întorcându­mi privirea spre drum.
  — Ce­i cu „mda­ul” ăsta? Aveai vreo îndoială?
  — Nu, nu.
  — Dacă Alvaro n­ar fi intervenit, poate că aş fi făcut pe orgolioasa şi aş fi 
rămas, dar, după zece minute de la plecarea ta, m­aş fi rugat de cineva să mă 
ia cu cealaltă maşină, ca să te ajung din urmă. Acum, eşti mulţumit?
  Paris.
  Am gonit ca nebunii, ca să putem prinde avionul de Paris. Când ne­am 
prezentat la ghişeul Air France, îmbarcarea era aproape pe sfârşite. Din fericire,
rămăseseră zece locuri libere, iar o stewardesă binevoitoare a acceptat să ne 
treacă prin controlul de securitate, înaintea unei cozi lungi de pasageri care îşi 
aşteptau rândul. Până să decoleze avionul, reuşisem să dau două telefoane 
scurte, unul lui Walter, pe care îl deşteptasem în puterea nopţii, iar celălalt lui 
Ivory, care nu dormea. Anunţându­le întoarcerea noastră în Europa, le­am pus,
totodată, aceeaşi întrebare: unde puteam găsi cel mai competent laborator care 
făcea teste complexe de ADN?
  Ivory ne­a chemat la el acasă, de îndată ce sosim. La ora şase dimineaţa, 
un taxi ne­a dus, de la Aeroportul Charles­de­Gaulle, în insula Saint­Louis. 
Ivory ne­a deschis în halat.
  — Nu ştiam exact când o să ajungeţi, ne­a întâmpinat el; somnul m­a 
furat, pe nebăgate de seamă, foarte târziu.
  Ne­a invitat să­l aşteptăm în salon şi s­a dus în bucătărie, ca să ne facă o
cafea. S­a întors cu o tavă şi s­a aşezat în fotoliul din faţa noastră.
  — Ei, ce­aţi găsit în Africa? Voi sunteţi de vină că n­am dormit. Mi­a fost 
imposibil să mai închid vreun ochi după ce m­aţi sunat.
  Keira a scos bila din buzunar şi i­a înfăţişat­o bătrânului profesor. Ivory 
şi­a potrivit ochelarii şi a examinat cu atenţie.
  — Este chihlimbar?
  — Încă nu ştiu nimic, dar petele roşii din interior at putea fi, probabil, 
sânge.
  — Ce minunăţie! Unde aţi găsit­o?
  — În locul pe care l­au indicat cu precizie fragmentele, i­am răspuns.
  — Pe toracele unui schelet pe care l­am dezgropat, a continuat Keira.
  — Dar asta e o descoperire de importanţă majoră! A exclamat Ivory.
  S­a dus la birou, a deschis un sertar şi a scos o foaie de hârtie.
  — Uite ultima traducere pe care am făcut­o după textul în limba ge'ez. 
Citiţi.
  Am luat documentul pe care Ivory mi­l flutura pe sub nas şi am citit cu 
voce tare:
  Am disociat discul memoriilor, am încredinţat magiştrilor coloniilor 
părţile pe care el le reuneşte. Sub trigoanele înstelate, să rămână tăinuite 
umbrele infinităţii. Nimeni să nu ştie unde se află hipogeul. Noaptea unuia este
paznica originii. Nimeni să n­o deştepte; la reunirea timpurilor imaginare, se va 
preciza încheierea ariei.
  — Cred că, de acum, enigma îşi capătă întregul sens, nu­i aşa? A spus 
bătrânul profesor. Mulţumită aranjamentelor lui Adrian, de la Virje, am făcut 
discul să vorbească, iar el ne­a indicat poziţia unui mormânt.
  Faimosul hipogeu, unde a fost, probabil, descoperit în mileniul al IV­lea. 
Cei care i­au înţeles importanţa i­au disociat fragmentele şi le­au dus în cele 
patru colţuri ale lumii.
  — În ce scop? Am întrebat. Ce rost avea o asemenea călătorie?
  — Păi, ca să nu găsească nimeni corpul pe care l­aţi adus voi la lumina 
zilei, tocmai cel asupra căruia au găsit discul memoriilor. Noaptea unuia este 
paznica originii, a şoptit Ivory, făcând o grimasă.
  Faţa bătrânului devenise lividă, iar pe frunte îi apăruseră broboane de 
sudoare.
  — Nu vă simţiţi bine? L­a întrebat Keira.
  — I­am consacrat întreaga mea existenţă, voi l­aţi găsit, în sfârşit, nimeni
nu voia să mă creadă, mă simt foarte bine, în viaţa mea nu m­am simţit mai 
bine, a răspuns el, cu un rictus.
  Bătrânul profesor şi­a dus mâna la piept şi s­a aşezat din nou, alb ca 
hârtia, în fotoliu.
  — Nu e nimic, a spus el. Doar puţină oboseală. Prin urmare, cum e?
  — Ce anume? L­am întrebat.
  — Măi să fie! Păi, scheletul!
  — Complet fosilizat şi ciudat de intact, a răspuns Keira, îngrijorată 
pentru starea lui Ivory.
  Profesorul a gemut şi s­a frânt în două.
  — Eu chem Salvarea, a spus Keira.
  — Nu chema pe nimeni, i­a ordonat profesorul. Vă spun eu că o să­mi 
treacă! Ascultaţi, avem foarte puţin timp. Laboratorul pe care îl căutaţi se 
găseşte la Londra, v­am scris adresa pe blocnotesul care este la intrare. Fiţi cu 
ochii în patru! Dacă află ei ce aţi descoperit, n­or să vă permită să mergeţi până
la capăt; nu se vor da înapoi de la nimic. Îmi pare nespus de rău că v­am pus 
în pericol, dar e deja prea târziu.
  — Cine sunt oamenii ăştia? L­am întrebat.
  — Nu mai am timp să vă explic. Acum, avem de făcut ceva mai urgent. În
sertarul secretérului meu aveţi celălalt text. Luaţi­l, vă rog.
  Ivory s­a prăbuşit pe covor.
  Keira a luat receptorul telefonului de pe măsuţa joasă şi a format 
numărul de la Salvare, dar Ivory a tras de fir şi l­a smuls.
  — Plecaţi de aici! Vă rog!
  Keira a îngenuncheat lângă el şi i­a pus o pernă sub cap.
  — Nici nu poate fi vorba să vă lăsăm aşa, mă auziţi?
  — Te ador, eşti şi mai încăpăţânată decât mine. N­aveţi decât să lăsaţi 
uşa deschisă. Sunaţi la Salvare după ce plecaţi. Doamne, ce rău doare, a spus 
el, apăsându­şi pieptul. Vă rog, continuaţi ceea ce nu mai pot face eu, veţi 
ajunge la ţintă.
  — Ce ţintă, Ivory?
  — Scumpa mea, voi aţi făcut cea mai senzaţională descoperire din lume, 
o descoperire pentru care toţi confraţii vă vor gelozi. Aţi găsit omul zero. L­aţi 
găsit pe primul dintre noi, iar bila asta de sânge, pe care o aveţi, va face 
dovada. Dar, veţi vedea, dacă nu mă înşel, încă nu aţi ajuns la capătul 
surprizelor. Al doilea text, cel din secretér, îi este deja cunoscut lui Adrian. Nu­l
uitaţi; până la urmă, o să­l înţelegeţi amândoi.
  Ivory şi­a pierdut cunoştinţa. Keira nu i­a ascultat ultimele recomandări. 
În timp ce eu scotoceam prin secretér, ea a chemat Salvarea, de pe mobilul 
meu.
  Ieşind din clădire, ne făceam mustrări de conştiinţă.
  — N­ar fi trebuit să­l lăsăm singur, acolo.
  — Ne­a dat pe uşă afară…
  — Ca să ne protejeze. Vino, urcăm din nou.
  În depărtare, se auzea o sirenă care se apropia tot mai mult.
  — Să­l ascultăm măcar de data asta, i­am spus Keirei. Hai să nu mai 
zăbovim.
  Pe cheiul Orléans, venea un taxi. L­am oprit şi i­am cerut să ne ducă la 
Gara de Nord. Keira s­a uitat la mine, uimită; i­am arătat foaia smulsă, chiar 
înainte de a pleca, din blocnotesul aflat în vestibulul lui Ivory. Adresa pe care o 
notase în grabă era: Londra, British Society for Genetic Research, 
Hammersmith Grove, numărul 10.
  Londra.
  Walter, pe care îl anunţasem că sosim, a venit să ne ia de la gara St. 
Paneras. Ne aştepta cu mâinile la spate, jos, lângă scara rulantă.
  — Parcă nu prea eşti în toane bune, i­am spus când l­am văzut.
  — Închipuie­ţi că am dormit prost. Şi te mai întrebi cine­o fi de vină!
  — Îmi pare foarte rău că te­am sculat din somn.
  — Voi doi nu arătaţi prea bine, ne­a spus la rândul lui, după ce ne­a 
privit cu atenţie.
  — Am petrecut noaptea în avion, şi nici ultimele săptămâni n­au fost 
dintre cele mai odihnitoare. Bun, dacă am lua­o din loc? A întrebat Keira.
  — Am găsit adresa pe care m­aţi pus s­o caut, ne­a dat de veste Walter, 
conducându­ne spre taxiuri. Sper, cel puţin, că a meritat osteneala şi nu mi­
am stricat somnul degeaba.
  — Nu mai ai maşinuţa aia mică? L­am întrebat, în timp ce urcam în 
black­cab.
  — Spre deosebire de unii, al căror nume n­am să­l pomenesc, eu ascult 
de sfaturile pe care mi le dau prietenii, mi­a răspuns el. Am vândut­o şi, mai 
târziu, îţi rezerv o surpriză. Pe Hammersmith Grove, numărul 10, i s­a adresat 
şoferului. Mergem la Societatea Engleză de Cercetări Genetice, ăsta e locul pe 
care îl căutaţi.
  M­am hotărât să păstrez hârtia lui Ivory în buzunar şi să nu­i povestesc 
despre ea lui Walter…
  — Şi? A întrebat el. Pot să ştiu şi eu ce­o să facem acolo? Poate vreun 
test de paternitate?
  Keira i­a arătat bila, pe care Walter a privit­o cu luare­aminte.
  — Frumos obiect; ce e chestia asta roşie din mijlocul lui?
  — Sânge, i­a răspuns Keira.
  — Bleah!
  Walter reuşise să ne aranjeze o întâlnire cu doctorul Poincarno, şeful 
unităţii de paleo­ADN. „Academia Regală deschide multe uşi, aşa că de ce să nu
profităm?”, ne­a spus el, poznaş. Mi­am permis să declin calitatea fiecăruia 
dintre voi. N­am lungit­o prea mult cu natura lucrărilor voastre, dar, ca să 
obţin o întrevedere cu el, şi încă într­un răstimp atât de scurt, am fost nevoit 
să­i dezvălui că veniţi din Etiopia cu nişte lucruri extraordinare, pe care trebuie
să le analizaţi. Nu­i puteam spune mai mult, fiindcă Adrian s­a ferit să­mi dea 
până şi cel mai mic amănunt.
  — Avionul stătea să decoleze, aveam foarte puţin timp şi, pe urmă, mi s­a
părut că te sculasem din somn…
  Walter mi­a aruncat o privire furioasă.
  — Aveţi de gând să­mi spuneţi ce aţi descoperit în Etiopia sau mă lăsaţi 
să mor prost? Cu câtă osteneală îmi dau pentru voi, am şi eu dreptul să ştiu 
totuşi câte ceva. Nu­s doar comisionar, şofer, factor poştal…
  — Am găsit un schelet incredibil, i­a răspuns Keira, bătându­l, cu 
afecţiune, pe genunchi.
  — Şi numai pentru atât sunteţi amândoi în halul ăsta? Pentru nişte 
ciolane? Pesemne că, într­o viaţă anterioară, oţi fi fost câini. De altfel, tu, 
Adrian, ai o mutră de spaniel. Nu crezi, Keira?
  — Iar eu oi avea, după părerea ta, mutră de cocker? L­a ameninţat ea, cu
jurnalul.
  — Nu­mi pune în gură vorbe pe care nu le­am rostit!
  Taxiul s­a oprit în faţa Societăţii Engleze de Cercetări Genetice. Clădirea 
era modernă şi de o remarcabilă somptuozitate. Culoare lungi duceau spre 
laboratoare de analize superechipate: pipete, centrifuge, microscoape 
electronice, camere frigorifice… lista părea să continue la nesfârşit. În jurul 
acestor aparate moderne, un furnicar de cercetători în halate roşii lucra într­un
calm impresionant. Poincarno ne­a dus să vizităm locurile, explicându­ne 
modul de funcţionare a laboratorului.
  — Lucrările noastre au numeroase utilizări ştiinţifice. Aristotel spunea: 
„Este viu ceea ce se hrăneşte, creşte şi piere de la sine”. Noi am putea spune 
aşa: „Este viu tot ceea ce cuprinde în sine un pachet de programe”. Un 
organism trebuie să fie în stare să se dezvolte, evitând dezordinea şi anarhia, şi,
pentru a construi ceva coerent, are nevoie de un plan. Unde şi­l ascunde viaţa 
pe al său? În ADN. Intraţi în orice nucleu de celulă şi veţi găsi filamente de ADN
care poartă toată informaţia genetică a unei specii, într­un imens mesaj 
codificat. ADN­ul este suportul eredităţii. Lansând vaste campanii de prelevări 
celulare, de la diverse populaţii de pe glob, am stabilit nebănuite linii de 
rudenie şi am descoperit traseele marilor migraţii ale umanităţii, de­a lungul 
timpului. Studiind ADN­ul a mii de indivizi, am putut decripta procesul de 
evoluţie ce a avut loc concomitent cu aceste migraţii. ADN­ul transmite 
informaţia din generaţie în generaţie, programul evoluează şi ne face să 
evoluăm. Noi descindem, cu toţii, dintr­o singură fiinţă, nu­i aşa? A porni 
înapoi, până la ea, înseamnă a descoperi sursele vieţii. La inuiţi, găsim legături 
ereditare cu popoarele din nordul Siberiei. În felul acesta, le arătăm şi unora, şi
celorlalţi de unde au pornit stră­stră­străbunicii lor… Dar noi studiem şi ADN­
ul insectelor şi al vegetalelor. Recent, am putut face să vorbească frunzele unei 
magnolii cu o vechime de douăzeci de milioane de ani. Astăzi, ştim să extragem 
ADN­ul chiar şi de acolo, unde nu ne­am putea imagina că ar mai fi rămas nici 
măcar un picogram.
  Keira a scos bila din buzunar şi i­a întins­o lui Poincarno.
  — Este chihlimbar? A întrebat el.
  — Nu cred; mai degrabă, o răşină artificială.
  — Cum adică artificială?
  — E o poveste lungă. Puteţi studia ce are în interior?
  — Cu condiţia să putem pătrunde în materia din care este alcătuit 
învelişul. Urmaţi­mă! Ne­a spus Poincarno, care se uita, din ce în ce mai 
intrigat, la bilă.
  În laborator, domnea o penumbră roşiatică. Poincarno a aprins lumina şi 
am auzit sfârâitul neoanelor din tavan. El s­a aşezat pe un taburet şi a strâns 
bila într­o mică menghină. A încercat să­i cresteze cu lama unui bisturiu 
suprafaţa, dar fără nici un rezultat. A dat deoparte menghina şi a înlocuit­o cu 
un instrument având vârful de diamant, care n­a fost în stare nici măcar să 
zgârie bila. Schimbare de sală şi de metodologie. De data asta, doctorul a atacat
bila cu laserul, dar rezultatul n­a fost cu nimic mai mulţumitor.
  — Bun, a spus el. La boală rea, leacuri pe măsură. Urmaţi­mă!
  Am intrat într­un sas, unde Poincarno ne­a pus să îmbrăcăm nişte 
combinezoane ciudate. Eram acoperiţi din cap până­n picioare; nu rămăseseră 
pe dinafară nici ochelari, nici mănuşi, nici calote, nici alte obiecte.
  — Operăm pe cineva? Am întrebat din spatele măştii mele.
  — Nu, dar trebuie să evităm ca eşantionul prelevat să fie contaminat fie 
şi cu cel mai infim ADN străin, cu al dumneavoastră, de exemplu. Vom intra 
într­o încăpere sterilă. Poincarno s­a aşezat pe un taburet, în faţa unei cuve 
ermetice. A pus bila într­un prim compartiment al acesteia, pe care l­a închis. 
Apoi, şi­a băgat mâinile în două manşoane de cauciuc şi, după ce a curăţat 
bila, a trecut­o în a doua cameră a cuvei, a pus­o pe un soclu şi a deschis o 
mică valvă. Un lichid transparent a inundat compartimentul.
  — Ce este? L­am întrebat.
  — Azot lichid, a răspuns Keira.
  — Minus 195,79° Celsius, a precizat Poincarno. Temperatura foarte 
scăzută a azotului lichid împiedică acţiunea enzimelor susceptibile să 
degradeze ADN­ul, ARN­ul sau proteinele pe care dorim să le extragem. 
Mănuşile pe care le folosim ne izolează şi ne feresc de arsuri. Cred că nu mai 
avem mult de aşteptat până se va fisura bila.
  Din păcate, nu s­a întâmplat nimic. Poincarno însă – din ce în ce mai 
intrigat – nu se lăsa.
  — O să scad drastic temperatura, folosind heliu 3. Acest gaz îmi permite 
să mă apropii de zero absolut. Dacă obiectul dumneavoastră rezistă la un 
asemenea şoc termic, n­am altă soluţie decât să mă declar învins.
  Poincarno a răsucit un mic robinet, fără să se petreacă vreun fenomen 
vizibil.
  — Gazul nu se vede, ne­a spus el. Să aşteptăm câteva secunde.
  Walter, Keira şi cu mine stăteam cu ochii pironiţi la peretele de sticlă al 
cuvei, ţinându­ne răsuflarea. Nu puteam accepta ideea de a rămâne 
neputincioşi, după atâtea eforturi, în faţa învelişului impenetrabil al unui 
recipient atât de mic. Dar, deodată, pe peretele translucid s­a ivit urma unui 
impact: bila purta striul unei fracturi infime. Poincarno şi­a lipit ochiul de 
microscopul electronic şi a manipulat un ac fin.
  — Am prelevat eşantionul! A exclamat, întorcându­se spre noi. Vom 
putea face analizele. Asta ne va lua câteva ore; o să vă chem imediat ce vom 
avea un rezultat.
  L­am lăsat în laborator şi, după ce ne­am dezbrăcat de combinezoane, 
am ieşit din sasul steril.
  I­am propus Keirei să ne ducem acasă. Ea mi­a amintit de avertismentele
lui Ivory şi m­a întrebat dacă era prudent s­o facem. Walter s­a oferit să ne 
găzduiască la el, dar aveam nevoie de un duş şi de haine curate. Ne­am 
despărţit în stradă; Walter a luat metroul, ca să ajungă la Academie, Keira şi cu
mine ne­am urcat într­un taxi, în direcţia Cresswell Place.
  Casa era plină de praf, iar frigiderul, cât se poate de gol. Cearşafurile din 
dormitor erau aşa cum le lăsasem. Ne simţeam sfârşiţi şi, după ce am încercat 
să facem puţină ordine, am adormit unul în braţele celuilalt.
  Ne­a trezit soneria telefonului. Am bâjbâit după aparat şi am răspuns. 
Walter părea surescitat.
  — Da' ce naiba faceţi acolo?
  — Închipuie­ţi că ne odihneam, iar tu ne­ai sculat. Suntem chit.
  — Voi aţi văzut cât e ceasul? Vă aştept de patruzeci şi cinci de minute la 
laborator, aşa că am făcut foarte bine că v­am sunat.
  — Probabil că nu mi­am auzit mobilul. Ai vreun zor?
  — Vezi bine că am! Doctorul Poincarno m­a sunat la Academie şi mi­a 
cerut să vin urgent la laborator, dar refuză să­mi spună ceva, dacă nu sunteţi 
şi voi de faţă; aşa că, îmbrăcaţi­vă şi înfiinţaţi­vă aici.
  Walter mi­a închis telefonul în nas. Am trezit­o pe Keira şi am informat­o 
că eram aşteptaţi foarte urgent la laborator. Ea a sărit în pantaloni, şi­a pus un
pulover şi, până să închid eu ferestrele, se şi afla în stradă. Când am ajuns în 
Hammersmith Grove, se făcuse aproape şapte seara. Poincarno se plimba în 
sus şi­n jos, pe holul pustiu al laboratorului.
  — Da' mult v­a mai luat, a mormăit el. Veniţi în biroul meu, trebuie să 
stăm de vorbă.
  Ne­a poftit pe o bancă din faţa unui perete alb, a tras draperiile, a stins 
lumina şi a aprins un aparat de proiecţie.
  Primul diapozitiv pe care ni l­a prezentat parcă înfăţişa o colonie de 
păianjeni adunaţi ciorchine pe pânza lor.
  — Ceea ce am văzut este de o absolută absurditate. Trebuie să ştiu dacă 
nu cumva aţi pus la cale o imensă înşelătorie sau o farsă de cel mai prost gust. 
Am acceptat să vă primesc azi­dimineaţă datorită calităţii dumneavoastră şi în 
baza recomandărilor Academiei Regale, dar asta depăşeşte orice limită şi n­am 
să­mi pun în joc reputaţia doar ca să le confer o brumă de credibilitate unor 
impostori care mă fac să­mi pierd timpul.
  Keira şi cu mine nu reuşeam să înţelegem deloc vehemenţa lui Poincarno.
  — Ce aţi descoperit? L­a întrebat Keira.
  — Înainte de­a vă răspunde, spuneţi­mi unde aţi găsit bila asta de răşină
şi în ce împrejurări.
  — În fundul unui mormânt situat la nord de Valea Omo. Stătea pe 
sternul unui schelet uman fosilizat.
  — Imposibil, asta e o minciună!
  — Ascultă, doctore, timpul meu e la fel de drămuit ca al dumitale şi, dacă
îţi închipui că suntem nişte impostori, n­ai decât! Adrian este un astrofizician 
al cărui renume nu mai are nevoie de confirmări; cât despre mine, am şi eu 
unele merite, aşa că, fii bun şi spune­ne care sunt acuzaţiile pe care ni le 
aduci!
  — Domnişoară, chiar dacă mi­aţi căptuşi pereţii biroului cu diplomele 
dumneavoastră, lucrurile tot nu s­ar schimba! Ce vedeţi în această imagine? 
Ne­a întrebat, arătându­ne al doilea diapozitiv.
  — Mitocondrii şi filamente ADN.
  — Da, într­adevăr; este exact aşa.
  — Şi asta vă pune vreo problemă? Am intervenit eu.
  — Acum douăzeci de ani, am reuşit să prelevăm şi să analizăm ADN­ul 
unei gărgăriţe conservate în chihlimbar. Insecta provenea din Liban; a fost 
descoperită, aşa cum era, înghiţită de răşină, undeva între Jezzine şi Dar el­
Beida. Pasta pietrificată a păstrat­o neatinsă. Insecta avea o sută treizeci de 
milioane de ani. Vă închipuiţi tot ceea ce am putut învăţa din această 
descoperire care este, chiar şi în ziua de azi, cea mai veche mărturie a 
existenţei unui organism complex pe faţa Pământului.
  — Sunt încântat pentru dumneavoastră, dar ce ne priveşte pe noi? I­am 
spus eu.
  — Adrian are dreptate, s­a băgat în vorbă şi Walter. Eu încă nu văd care 
e problema.
  — Problema, domnilor, a continuat, pe un ton sec, Poincarno, este că 
ADN­ul pe care mi­aţi cerut să­l studiez s­ar părea că e de trei ori mai vechi, cel
puţin asta ne arată spectroscopia. Ar putea avea chiar patru sute de milioane 
de ani!
  — Dar e o descoperire fantastică, i­am spus, plin de entuziasm.
  — Asta credeam şi noi în după­amiaza asta, chiar dacă unii dintre 
confraţii mei, pe care i­am chemat imediat, se îndoiau. Mitocondriile pe care le 
vedeţi în a treia imagine sunt într­o stare atât de perfectă, încât au suscitat 
unele întrebări. Dar, fie, să admitem că răşina asta atât de specială, pe care tot 
n­am putut­o identifica, le­a protejat atâta amar de vreme, lucru de care mă 
îndoiesc foarte tare. Acum, uitaţi­vă bine la diapozitivul acesta, e o mărire, la 
microscopul electronic, a imaginii precedente. Apropiaţi­vă de perete, vă rog, n­
aş vrea sub nici un motiv să rataţi spectacolul.
  Keira, Walter şi cu mine am făcut ceea ce ne­a rugat Poincarno.
  — Prin urmare, ce vedeţi?
  — Este un cromozom X, primul om a fost o femeie! A anunţat Keira, 
vizibil zdruncinată.
  — Da, este absolut clar că scheletul pe care l­aţi găsit este, într­adevăr, al
unei femei, şi nu al unui bărbat; dar să nu credeţi că sunt furios din cauza 
asta, eu nu sunt misogin.
  — Mie tot nu­mi vine să cred, mi­a şoptit Keira. E fantastic, îţi dai 
seama? Eva s­a născut înaintea lui Adam, a adăugat ea, zâmbind.
  — Ego­ul bărbaţilor va primi o lovitură zdravănă, i­am răspuns eu.
  — Aveţi dreptate să glumiţi, a continuat Poincarno, dar e ceva şi mai 
nostim! Uitaţi­vă mai bine şi spuneţi­mi ce vedeţi.
  — Domnule doctor, n­am chef de ghicitori. Această descoperire este 
impresionantă; pentru mine, este încununarea unui deceniu de muncă şi de 
sacrificii, aşa că spuneţi­ne ce vă supără! În felul ăsta, vom câştiga cu toţii 
timp. Eu parcă înţelesesem că al dumneavoastră e foarte preţios.
  — Domnişoară, descoperirea dumneavoastră ar fi extraordinară, dacă 
evoluţia ar accepta principiul revenirii în urmă, dar ştiţi la fel de bine ca mine 
că natura vrea să progresăm… nu să regresăm. Or cromozomii pe care îi vedem
aici sunt cu mult mai sofisticaţi decât ai dumneavoastră sau ai mei!
  — Şi decât ai mei? A întrebat Walter.
  — Sunt mai evoluaţi decât ai tuturor oamenilor aflaţi astăzi în viaţă.
  — Ah! Ce vă face să spuneţi asta? A insistat Walter.
  — Părticica de aici, pe care o numim alelă, nişte gene localizate pe fiecare
membru al unei perechi de cromozomi omologi. Aceştia au fost modificaţi 
genetic, şi mă îndoiesc că un asemenea lucru era posibil acum patru sute de 
milioane de ani. Vreţi să­mi explicaţi şi mie cum aţi procedat pentru a realiza 
farsa asta ori preferaţi să sesizez direct consiliul de administraţie al Academiei?
  Uluită, Keira s­a lăsat să cadă pe un scaun.
  — În ce scop au fost modificaţi aceşti cromozomi? Am întrebat.
  — Subiectul nostru de azi nu este manipularea genetică, dar am să vă 
răspund. Noi experimentăm acest gen de intervenţie asupra cromozomilor cu 
scopul de a preveni bolile ereditare sau anumite cancere, precum şi pentru a 
provoca mutaţii şi a face faţă unor condiţii de viaţă care evoluează mai rapid 
decât noi. Intervenţia asupra genelor înseamnă, întru câtva, rectificarea 
algoritmului vieţii, repararea unor dezordini, dintre care unele au fost provocate
chiar de noi. Pe scurt, din punct de vedere medical, interesul nostru este fără 
limite, dar nu asta ne preocupă acum. Femeia pe care aţi descoperit­o în Valea 
Omo nu poate să fi aparţinut unui trecut îndepărtat şi să aibă, totodată, în 
ADN­ul ei, elemente ale viitorului. Acum, spuneţi­mi ce rost avea o asemenea 
înşelătorie! Voi doi vânaţi un Nobel şi speraţi să vă devin garant, trăgându­mă 
pe sfoară într­un mod atât de grosolan?
  — Nu e nici o înşelătorie, a protestat Keira. Nu vă înţeleg suspiciunile, 
dar vă jur că noi n­am născocit nimic. Bila pe care aţi analizat­o a fost scoasă 
din pământ alaltăieri, iar starea de fosilizare a osemintelor lângă care era nu 
putea fi contrafăcută. Credeţi­mă! Dacă aţi şti câte sacrificii am făcut ca să 
găsim scheletul acesta, nu v­aţi mai îndoi nici o clipă de sinceritatea noastră.
  — Vă daţi seama ce­ar fi dacă v­aş crede? Vă imaginaţi toate implicaţiile?
A întrebat doctorul.
  Poincarno îşi schimbase tonul şi, dintr­odată, părea dispus să ne asculte.
A aprins lumina şi s­a aşezat din nou la biroul lui.
  — Asta înseamnă că Eva s­a născut înaintea lui Adam şi, mai ales, că 
mama omenirii este cu mult mai bătrână decât ne închipuiam noi toţi.
  — Nu, domnişoară, nu numai asta. Dacă mitocondriile studiate au, cu 
adevărat, vârsta de patru sute de milioane de ani, asta presupune multe alte 
lucruri pe care complicele dumneavoastră, astrofizicianul, vi le­a explicat deja, 
de bună seamă; fiindcă îmi imaginez că, înainte de a veni aici, v­aţi exersat 
numărul la perfecţie.
  — N­am făcut nimic de felul ăsta, am spus, ridicându­mă. Şi despre ce 
teorie vorbiţi?
  — Ei, haide, nu mă luaţi drept mai ignorant decât sunt. Studiile pe care 
le facem în profesiile noastre concordă uneori, ştiţi prea bine. Numeroşi oameni
de ştiinţă sunt pe părere că viaţa de pe Pământ ar putea fi rodul unui 
bombardament meteoritic, nu­i aşa, domnule astrofizician? Iar teoria asta a 
început să fie susţinută, cu şi mai multă fermitate, de când, în coada unei 
comete, au fost descoperite urme de glicină21; cu siguranţă că ştiţi asta!
  — Cum, în coada unei comete a fost găsită o plantă? A întrebat Walter, 
surprins.
  — Nu, Walter, nu glicină de­aia. Glicina este cel mai simplu aminoacid, o 
moleculă esenţială pentru apariţia vieţii. Sonda Stardust a prelevat­o din coada
cometei Wild 2, atunci când aceasta a trecut la trei sute nouăzeci de milioane 
de kilometri de Pământ. Proteinele, care intră în alcătuirea tuturor organelor, 
celulelor şi enzimelor organismelor vii, sunt formate din lanţuri de aminoacizi.
  — Şi, spre marea fericire a astrofizicienilor, această descoperire a venit să
sprijine ideea că viaţa de pe Terra şi­ar putea avea originea în spaţiul cosmic, 
unde ar fi mai răspândită decât ne­am închipui. Nu exagerez cu nimic spunând
asta, nu­i aşa? Mi­a tăiat vorba Poincarno. Dar, de aici până la a voi să ne 
faceţi să credem – prin intermediul unor maşinaţiuni respingătoare – că 
Pământul ar fi fost populat cu fiinţe la fel de complexe ca noi…? Zău, asta e 
nebunie curată!
  — Şi ce ne sugeraţi? L­a întrebat Keira.
  — V­am spus deja. Eva asta a voastră nu poate să aparţină trecutului şi 
să fie, în acelaşi timp, purtătoare de celule modificate genetic. Numai dacă nu 
vreţi să ne faceţi cumva să înghiţim gogoaşa cum că primul om – în cazul de 
faţă, prima femeie – ar fi aterizat în Valea Omo, venind de pe altă planetă!
  — Nu vreau să mă bag unde nu­mi fierbe oala, a intervenit Walter, dar, 
dacă i­aţi fi spus străbunică­mii că o să ajungem de la Londra la Singapore în 
câteva ore, zburând la o înălţime de zece mii de metri, într­o cutie de conserve 
cu greutatea de cinci sute şaizeci de tone, v­ar fi dat imediat pe mâna 
doctorului din satul ei, care v­ar fi băgat la balamuc în doi timpi şi trei mişcări! 
Şi nu mă refer aici nici la zborurile supersonice, nici la zborul pe Lună şi, cu 
atât mai puţin, la sonda care s­a priceput să pescuiască aminoacizii ăia din 
coada unei comete, la trei sute nouăzeci de milioane de kilometri de Pământ! De
ce o trebui ca tocmai oamenii cei mai savanţi dintre noi să fie atât de lipsiţi de 
imaginaţie?!
  Walter, căruia îi sărise ţandăra, se plimba de colo colo prin încăpere. În 
acel moment, nimeni n­ar fi îndrăznit să­l întrerupă. Brusc, s­a oprit şi a întins
un deget ameninţător spre Poincarno.
  — Voi, oamenii de ştiinţă, nu faceţi altceva decât să vă băgaţi mereu 
degetul în ochi. Reconsideraţi în permanenţă erorile egalilor voştri, asta când 
nu sunt chiar ale voastre; şi să nu mă contraziceţi, fiindcă n­am păr în cap de 
câte ori am făcut pe dracu­n patru ca să echilibrez bugete şi să vă procur vouă 
banii necesari pentru a reinventa totul. Şi totuşi, de fiecare dată când se iveşte 
o idee inovatoare, auzim acelaşi refren: imposibil, imposibil, imposibil! E 
absolut incredibil! Oare acum o sută de ani se putea gândi cineva la 
modificarea cromozomilor? Le­ar fi acordat cineva cel mai mic credit cercetărilor
dumneavoastră, fie chiar şi la începutul secolului al XX­lea? Administratorii 
mei, în nici un caz… Aţi fi fost socotit, pur şi simplu, un iluminat şi nimic 
altceva. Domnule doctor în inginerie genetică, eu îl cunosc pe Adrian de luni de 
zile şi vă interzic, auziţi, vă interzic să­l bănuiţi fie şi de cea mai mică abatere. 
Omul ăsta care stă în faţa dumneavoastră este de o cinste… vecină, uneori, cu 
prostia!
  Poincarno ne­a privit, rând pe rând.
  — Domnule manager al Academiei de Ştiinţe, v­aţi ratat cariera, ar fi 
trebuit să vă faceţi avocat! Foarte bine, n­am să spun nimic consiliului de 
administraţie, vom continua să studiem acest sânge. Voi confirma strict ceea ce
am descoperit, atât şi nimic mai mult. Raportul meu va menţiona anomaliile şi 
incoerenţele pe care le va fi constatat şi se va feri să emită chiar şi cea mai mică
ipoteză ori să sprijine vreo teorie. Sunteţi liberi să publicaţi ce credeţi de 
cuviinţă, dar vă veţi asuma întreaga responsabilitate. Dacă citesc în 
comunicarea voastră cel mai mic cuvânt care să facă aluzie la mine sau care să
mă citeze ca martor, vă voi da în judecată, este clar?
  — Eu nu v­am cerut nimic de felul ăsta, i­a răspuns Keira. Dacă 
acceptaţi să certificaţi vârsta acestor celule, să atestaţi ştiinţific că au o 
vechime de patru sute de milioane de ani, e deja o contribuţie enormă. Fiţi pe 
pace, este mult prea devreme să ne gândim la publicarea vreunei lucrări. Să 
ştiţi că suntem la fel de uluiţi ca dumneavoastră de tot ceea ce am aflat şi 
incapabili, momentan, să tragem vreo concluzie.
  Poincarno ne­a condus la uşa laboratorului şi ne­a promis că se va 
întâlni iar cu noi, peste câteva zile.
  În seara aceea, ploaia cernea deasupra Londrei. Walter, Keira şi cu mine 
ne­am pomenit pe trotuarul ud, în Hammersmith Grove. Era întuneric şi frig, 
ziua ne istovise pe toţi. Walter ne­a propus să cinăm în pub­ul din vecinătate. 
Ne­a fost peste mână să­l lăsăm singur.
  Ne­am aşezat la o masă de lângă vitrină. El ne­a pus o mie şi o sută de 
întrebări despre călătoria noastră în Etiopia, iar Keira i­a povestit totul în cele 
mai mici detalii. Walter, captivat, a tresărit când ea a ajuns cu istorisirea la 
descoperirea scheletului. În faţa unui public atât de sensibil, Keira îşi pregătea 
cu grijă efectele, iar prietenul meu s­a înfiorat de mai multe ori în cursul 
povestirii. Walter avea o latură de copil mare, pe care ea i­o aprecia mult. 
Privindu­i în timp ce râdeau, am uitat de toate neplăcerile prin care trecusem 
în ultimele luni.
  L­am întrebat pe Walter ce a vrut să spună adineauri, la Poincarno; dacă­
mi aduc bine aminte, fraza exactă era: „Adrian este de o cinste vecină, uneori, 
cu prostia…”
  — Am vrut să spun că tu o să plăteşti nota şi în seara asta! A răspuns el,
comandând o spumă de ciocolată. Şi nu te băşica, a fost o figură de stil, folosită
într­un scop nobil.
  Am rugat­o pe Keira să­mi dea pandantivul ei, am scos celelalte două 
fragmente din buzunar şi i le­am dat pe toate lui Walter.
  — De ce mi le dai? Sunt ale voastre, mi­a spus el, jenat.
  — Pentru că sunt de o cinste vecină, uneori, cu prostia. Dacă lucrările 
noastre vor ajunge să fie publicate într­un volum de ţinută, în ceea ce mă 
priveşte, voi face asta în numele Academiei căreia îi aparţin şi ţin să­mi fii 
asociat. Poate că, aşa, o să­ţi repari, în sfârşit, acoperişul biroului. Până atunci,
păstrează fragmentele la loc sigur.
  Walter le­a băgat în buzunar. În privirile lui, am citit emoţia.
  Din această nemaipomenită aventură se născuse o dragoste aşa cum nici
nu bănuisem că ar putea exista şi o prietenie adevărată. După ce îmi 
petrecusem cea mai mare parte a existenţei exilat pe coclaurii cei mai neştiuţi 
din lume, scrutând Universul pentru a găsi o stea îndepărtată, o ascultam, 
într­un pub din Hammersmith, pe femeia iubită, care conversa şi râdea cu 
prietenul meu cel mai bun. Acum, în fapt de seară, îmi dădeam seama că 
fiinţele astea două, atât de apropiate de inima mea, îmi schimbaseră viaţa.
  Fiecare dintre noi are în el ceva dintr­un Robinson aşteptat de o lume 
nouă, pe care s­o descopere, şi de un Vineri, pe care să­l întâlnească în cele din
urmă.
  Venise ora închiderii; noi am plecat ultimii. Tocmai atunci, trecea un taxi.
I l­am lăsat lui Walter, Keira şi cu mine aveam poftă să facem câţiva paşi pe jos.
  În urma noastră, firma pubului s­a stins. Hammersmith Grove era 
tăcută; în fundătură, nu se zărea nici ţipenie. Gara cu acelaşi nume era la 
câteva străzi de aici. Cu siguranţă că, prin împrejurimi, aveam să găsim noi un 
taxi.
  Tăcerea a fost sfâşiată de zgomotul unui motor de camionetă; apoi, s­a 
ivit şi vehiculul, din ascunzătoarea în care aşteptase. Când a ajuns în dreptul 
nostru, s­a deschis portiera laterală, şi patru bărbaţi cu cagulă au ţâşnit afară. 
Nici Keira, nici eu n­am avut timp să pricepem ce ni se întâmpla. Am fost 
înhăţaţi cu violenţă. Keira a scos un ţipăt, dar era prea târziu; am fost aruncaţi 
în autoutilitară, care a demarat cu toată viteza.
  Degeaba ne­am zbătut – eu reuşisem să­l trântesc pe unul dintre 
atacatorii mei, iar Keira aproape că­i crăpase ochiul celui care încerca s­o 
lipească de podeaua maşinii – în cele din urmă, am fost legaţi fedeleş şi ni s­a 
pus căluş în gură. Apoi, am fost legaţi la ochi şi ni s­a dat să inhalăm un gaz 
soporific. Pentru noi doi, asta a fost ultima amintire a unei seri care începuse 
totuşi bine.
  Loc necunoscut.
  Când mi­am revenit, Keira stătea aplecată asupra mea. Zâmbetul îi era 
firav.
  — Unde suntem? Am întrebat­o.
  — N­am nici cea mai vagă idee.
  M­am uitat în jur: patru pereţi din beton, fără nici o ieşire, cu excepţia 
unei uşi blindate. Un neon difuza din plafon o lumină palidă.
  — Ce s­a întâmplat? A întrebat Keira.
  — N­am ascultat recomandările lui Ivory.
  — Cred că am dormit mult.
  — Ce te face să crezi asta?
  — Barba ta, Adrian. Când am cinat cu Walter, erai proaspăt ras.
  — Ai dreptate, trebuie să fim aici de multă vreme. Mi­e şi foame, şi sete.
  — Şi mie mi­e sete, a răspuns Keira. S­a dus la uşă şi a bătut în ea.
  — Daţi­ne măcar apă! A strigat. N­am auzit nici un zgomot.
  — Nu te obosi. Or să vină ei, la un moment dat.
  — Sau nu!
  — Nu spune prostii, n­or să ne lase să crăpăm de sete şi de foame în 
celula asta.
  — N­aş vrea să te îngrijorez, dar n­am avut deloc impresia că gloanţele 
destinate nouă, în Transsiberian, ar fi fost de cauciuc. Dar de ce, de ce ne 
urăsc în halul ăsta? A gemut ea, aşezându­se, din nou, pe jos.
  — Din pricina descoperirii pe care ai făcut­o, Keira.
  — Şi cum justifică nişte oseminte, oricât ar fi ele de vechi, o asemenea 
înverşunare?
  — Dar nu este vorba de un schelet oarecare. Şi nu cred că ai înţeles prea 
bine tulburarea lui Poincarno.
  — Imbecilul ăla, care ne­a acuzat că am falsificat ADN­ul adus de noi ca 
să­l studieze!
  — Exact cum am crezut! Nu ţi­ai dat seama de importanţa descoperirii 
tale.
  — Nu e descoperirea mea, ci a noastră!
  — Poincarno încerca să­ţi explice dilema cu care l­au confruntat 
analizele. Toate organismele vii sunt compuse din celule – una singură, în cazul
celor simple, sau peste zece milioane, în cazul omului – şi toate celulele sunt 
construite după acelaşi model, pornind de la două materiale de bază: acizii 
nucleici şi proteinele. Aceste cărămizi ce alcătuiesc organismele viului sunt, la 
rândul lor, rezultatul combinaţiei chimice, în apă, a câtorva elemente: carbonul,
azotul, hidrogenul şi oxigenul. Iată nişte certitudini în privinţa vieţii. Dar cum a
început totul? Aici, oamenii de ştiinţă au în vedere două scenarii. Primul: viaţa 
de pe Pământ a apărut după o serie de reacţii complexe; al doilea: procesele 
generatoare de viaţă au fost declanşate de materiale care proveneau din spaţiul 
cosmic. Toate fiinţele vii evoluează, nu regresează. Dacă ADN­ul Evei tale 
etiopiene conţine alele modificate genetic, corpul ei este, ca să zic aşa, mai 
evoluat decât al nostru, ceea ce este imposibil, în afara cazului când…
  — În afara cazului când ce?
  — În afara cazului când Eva ta a murit pe Pământ, fără să se fi născut 
totuşi aici…
  — Aşa ceva e de neconceput!
  — Dacă Walter ar fi aici, l­ai înfuria.
  — Adrian, eu nu mi­am petrecut zece ani din viaţă căutând veriga lipsă 
din lanţul evoluţiei umane pentru a ajunge, în cele din urmă, să le explic 
semenilor mei că primul om a venit dintr­o altă lume.
  — La ora asta, undeva pe lângă Moscova, şase astronauţi stau ferecaţi 
într­un cheson, pregătindu­se pentru o călătorie pe Marte. Asta nu­i vreo 
născocire de­a mea. La orizont, nu se află nici o rachetă; astăzi, nu vorbim 
decât despre un experiment, organizat de Agenţia Spaţială Europeană şi de 
Institutul Rus de Cercetare a Problemelor Biomedicale, pentru a testa 
capacitatea omului de a călători în spaţiu, pe distanţe mari. Încheierea acestui 
proiect, numit Marte 500, este prevăzută peste patruzeci de ani. Dar ce 
înseamnă patruzeci de ani în istoria omenirii? Şase astronauţi vor porni spre 
Marte, în anul 2050, aşa cum au făcut, cu o sută de ani mai devreme, primii 
oameni care au păşit pe Lună. Acum, imaginează­ţi următorul scenariu: dacă 
unul dintre cei şase ar muri pe Marte, ce ar face, după părerea ta, ceilalţi?
  — I­ar mânca gustarea!
  — Keira, te rog, fii serioasă două secunde!
  — Îmi pare rău, faptul că sunt închisă într­o celulă mă face nervoasă.
  — Încă un motiv ca să mă laşi să­ţi schimb gândurile.
  — Nu ştiu ce ar face ăilalţi. Presupun că l­ar înmormânta.
  — Exact! Mă îndoiesc că ar dori să se întoarcă, aducând la bord un corp 
în descompunere. Prin urmare, îl înmormântează. Dar, sub praful de pe Marte, 
dau de gheaţă, ca în cazul mormintelor sumeriene de pe platoul Man­Pupu­
Nyor.
  — Nu chiar, m­a corectat Keira. E drept că sumerienii au fost 
înmormântaţi acolo, dar astfel de morminte de gheaţă sunt multe în Siberia.
  — Atunci, ca în Siberia… în speranţa că va veni o altă misiune, 
astronauţii noştri îngroapă, alături de corpul tovarăşului lor, o baliză şi un 
eşantion din sângele acestuia.
  — De ce?
  — Din două motive distincte. Pentru ca mormântul să poată fi localizat, 
în ciuda furtunilor ce răvăşesc zona, şi pentru ca acela sau aceea care 
odihneşte acolo să poată fi identificată cu certitudine… aşa cum am făcut noi. 
Echipajul pleacă, aşa cum au făcut şi astronauţii care au păşit pentru prima 
oară pe Lună. În ceea ce ţi­am spus nu este nimic extravagant din punct de 
vedere ştiinţific; la urma urmei, într­un secol, n­am învăţat decât să călătorim 
mai departe, în spaţiu. Dar, între primul zbor al lui Ader, care a parcurs câţiva 
metri mai sus de nivelul solului, şi primul pas al lui Armstrong pe Lună, nu s­
au scurs decât optzeci de ani. Progresul tehnic, cunoştinţele pe care a trebuit 
să le dobândim, ca să trecem, de la acest mic zbor, la posibilitatea de a smulge 
o rachetă de mai multe tone de sub influenţa gravitaţiei, sunt inimaginabile. 
Bun, să continuăm. Echipajul nostru s­a întors pe Pământ, iar tovarăşul lor 
zace sub gheaţa de pe Marte. Universul nu se sinchiseşte de toate astea, el îşi 
vede de expansiunea lui, iar planetele sistemului nostru solar continuă să se 
învârtească în jurul stelei lor, care le încălzeşte şi le tot încălzeşte. În câteva 
milioane de ani, care nu înseamnă mult în istoria Universului, Marte se va 
încălzi, iar gheţurile subterane vor începe să se topească. Atunci, corpul 
congelat al astronautului nostru se va descompune. Se spune că, din câteva 
seminţe, se naşte o pădure. Ar fi fost de­ajuns ca nişte fragmente de ADN 
aparţinând corpului Evei etiopiene să se amestece cu apa, atunci când planeta 
noastră ieşea din perioada ei glaciară, pentru ca, pe Pământ, să înceapă 
procesul de însămânţare a vieţii. Programul conţinut de fiecare dintre celulele ei
ar fi făcut restul şi n­ar mai fi fost nevoie decât de încă vreo câteva sute de 
milioane de ani pentru ca evoluţia să ducă la apariţia unor fiinţe vii, la fel de 
complexe ca Eva, care a stat la originea lor… „Noaptea unuia este paznica 
originii”. Au existat nişte oameni, înaintea noastră, care au înţeles ceea ce ţi­am
spus eu acum…
  Neonul de deasupra noastră s­a stins. Rămăseserăm în cea mai adâncă 
beznă. Am luat mâna Keirei.
  — Sunt aici. Nu­ţi fie teamă, suntem împreună.
  — Tu crezi în ceea ce mi­ai povestit, Adrian?
  — Nu ştiu, Keira. Mă întrebi dacă un asemenea scenariu este posibil? 
Răspunsul meu este „da”. Mă întrebi dacă este probabil? Având în vedere 
dovezile pe care le­am găsit, răspunsul este „de ce nu?”. Ca în orice anchetă 
sau ca în orice proiect de cercetare, trebuie să porneşti de la o ipoteză. Încă din 
Antichitate, cei care au făcut marile descoperiri au fost întotdeauna cei care au 
avut umilinţa de a privi lucrurile altfel. La colegiu, profesorul de ştiinţe ne 
spunea: „Pentru a descoperi, trebuie să ieşi din propriul sistem. Din interior, 
nu se vede mare lucru, în orice caz, nimic din ceea ce se petrece afară”. Dacă 
am fi liberi şi am publica astfel de concluzii în sprijinul dovezilor de care 
dispunem, am suscita diverse reacţii, de la interes până la incredulitate; fără să
mai punem la socoteală gelozia, care i­ar face pe numeroşi confraţi să strige că 
asta este o erezie. Şi totuşi, sunt atâţia oameni care au o religie, Keira, atâţia 
oameni care cred în Dumnezeu, fără nici o dovadă a existenţei Lui. Pornind de 
la ceea ce ne­au arătat fragmentele, osemintele descoperite la Dipa şi 
extraordinarele revelaţii ale acestor analize ADN, avem dreptul să ne punem 
orice fel de întrebare cu privire la felul în care a apărut viaţa pe Pământ.
  — Mi­e sete, Adrian.
  — Şi mie mi­e sete.
  — Crezi că or să ne lase să murim în felul ăsta?
  — N­am idee, dar chestia asta începe să se cam lungească.
  — Se pare că e îngrozitor să mori de sete. După o vreme, limba începe să 
se umfle şi te sufoci.
  — Nu te gândi la asta.
  — Îţi pare rău?
  — Că suntem închişi aici, da, însă absolut deloc pentru ceea ce am trăit 
împreună.
  — Şi totuşi am găsit­o pe mama­mare a omenirii, a oftat Keira.
  — Poţi chiar să spui că ai găsit­o pe stră­străbunică­sa. Încă n­am avut 
ocazia să te felicit.
  — Te iubesc, Adrian.
  Am strâns­o pe Keira în braţe, i­am căutat buzele şi am sărutat­o.
  De la o oră la alta, eram tot mai sleiţi de puteri.
  — Walter trebuie să se fi alarmat.
  — S­a obişnuit să ne tot vadă dispărând.
  — N­am plecat niciodată fără să­l anunţăm.
  — Poate că, de data asta, o să­şi facă griji pentru soarta noastră.
  — Nu numai el. Cercetările noastre nu vor fi fost zadarnice, ştiu asta, a 
şoptit Keira. Poincarno va continua să analizeze ADN­ul, echipa mea va aduce 
scheletul Evei.
  — Tu chiar vrei s­o botezi aşa?
  — Nu, voiam s­o botez Jeanne. Walter a pus fragmentele la loc sigur, 
echipa de la Virje va studia înregistrarea. Ivory a deschis un drum, noi l­am 
urmat, alţii vor continua fără noi. Mai devreme sau mai târziu, vor aduna toate 
piesele din acest puzzle.
  Keira a tăcut.
  — Nu mai spui nimic?
  — Sunt atât de obosită, Adrian.
  — Să nu adormi, rezistă.
  — La ce bun?
  Avea dreptate, era mai uşor să mori în somn.
  Neonul s­a aprins din nou. N­aveam nici o idee cât timp trecuse de când 
ne pierduserăm cunoştinţa. Ochii mi se acomodau greu cu lumina.
  În faţa uşii, două sticle cu apă, batoane de ciocolată şi biscuiţi.
  Am scuturat­o pe Keira, i­am umezit buzele şi am legănat­o, implorând­o 
să deschidă ochii.
  — Ai pregătit micul dejun? A murmurat ea.
  — Da, cam aşa ceva, dar să nu bei prea repede.
  După ce şi­a potolit setea, Keira s­a năpustit asupra ciocolatei; am 
împărţit biscuiţii. Ne mai veniserăm puţin în puteri, iar obrajii ei îşi 
recăpătaseră, întrucâtva, culorile.
  — Crezi că s­au răzgândit?
  — Ştiu la fel de puţin ca tine, să aşteptăm.
  Uşa s­a deschis. Au intrat, mai întâi, trei bărbaţi cu cagulă; al treilea, cu 
capul descoperit, îmbrăcat într­un costum de tweed foarte bine croit, s­a oprit 
în faţa noastră.
  — Sus şi urmaţi­mă! Ne­a ordonat acesta.
  Am ieşit din celulă şi am luat­o pe un coridor lung.
  — Aici, ne­a spus bărbatul. Astea sunt duşurile personalului. Faceţi­vă 
toaleta, aveţi nevoie. Când veţi fi gata, oamenii mei vă vor escorta până la mine 
în birou.
  — Am putea şti cu cine avem onoarea? L­am întrebat.
  — Eşti arogant, îmi place, a răspuns bărbatul. Mă numesc Edward 
Ashton. Pe curând.
  Deveniserăm, din nou, aproape prezentabili. Oamenii lui Ashton ne­au 
escortat printr­un somptuos domeniu, situat în plină câmpie englezească. 
Pivniţa în care fuseserăm închişi se afla la subsolul unei clădiri din apropierea 
unor sere întinse. Am străbătut o grădină remarcabil de bine întreţinută, am 
urcat treptele unui peron şi am fost introduşi într­un salon imens, cu pereţii 
lambrisaţi.
  Sir Ashton ne aştepta aşezat la o masă.
  — Mi­aţi dat mult de furcă.
  — Reciproca este la fel de valabilă, i­a răspuns Keira.
  — Vad că nici dumneata nu eşti lipsită de umor.
  — Nu găsesc nimic hazliu în tot ceea ce am avut de îndurat din cauza 
dumneavoastră.
  — N­aveţi decât să v­o reproşaţi vouă înşivă; cu atât mai mult, cu cât v­
am trimis destule avertismente. Dar se pare că nimic nu vă putea hotărî să 
renunţaţi la cercetările voastre.
  — Şi de ce ar fi trebuit să renunţăm? Am întrebat.
  — Dacă era după mine, n­aţi mai fi ajuns să­mi puneţi întrebarea asta, 
dar nu sunt singurul care decide.
  Sir Ashton s­a ridicat şi s­a dus la biroul lui. A apăsat pe un comutator şi
lambriurile ce ornau pereţii circulari ai încăperii s­au dat deoparte, descoperind
vreo cincisprezece ecrane, care s­au luminat simultan. Pe fiecare dintre ele a 
apărut chipul unui individ. L­am recunoscut imediat pe omul de legătură din 
Amsterdam. Bărbaţii şi femeile s­au prezentat, fiecare, sub numele unui oraş: 
ATENA, BERLIN, BOSTON, ISTANBUL, CAIRO, MADRID, MOSCOVA, NEW 
DEHLI, PARIS, PEKIN, ROMA, RIO, TEL­AVIV, TOKYO.
  — Da' cine sunteţi dumneavoastră? A întrebat Keira.
  — Reprezentanţii oficiali ai fiecărei ţări din care venim. Suntem 
însărcinaţi cu dosarul care vă priveşte.
  — Ce dosar? Am întrebat, la rândul meu.
  Singura femeie din această adunare ni s­a adresat cea dintâi. S­a 
prezentat cu numele Isabel şi ne­a pus o întrebare ciudată.
  — Dacă aţi avea dovada că Dumnezeu nu există, sunteţi siguri că 
oamenii ar vrea s­o vadă? Şi v­aţi gândit bine ce consecinţe ar avea răspândirea
unei asemenea veşti? Pe această planetă, două miliarde de fiinţe omeneşti 
trăiesc sub pragul sărăciei. Jumătate din populaţia globului supravieţuieşte, 
lipsită de orice fel de mijloace de trai. V­aţi întrebat oare ce anume ţine în 
picioare o lume atât de strâmbă, atât de dezechilibrată? Speranţa! Speranţa 
într­o forţă superioară şi binevoitoare, speranţa într­o viaţă mai bună, după 
moarte. Puteţi numi această speranţă cum doriţi: Dumnezeu sau credinţă.
  — Scuzaţi­mă, doamnă, dar oamenii s­au tot omorât între ei în numele 
Domnului. Dacă li s­ar aduce dovada că Dumnezeu nu există, ar fi eliberaţi, 
odată pentru totdeauna, de ura pe care şi­o poartă unii altora. Uitaţi­vă câţi 
dintre noi au fost ucişi de războaiele religioase, câte victime mai provoacă ele şi 
acum, an de an, câte dictaturi se întemeiază pe religie!
  — Oamenii n­au avut nevoie să creadă în Dumnezeu pentru a se omorî 
între ei, ci pentru a supravieţui, pentru a face acele lucruri pe care le cere de la 
ei natura, pentru a asigura continuitatea speciei lor, a replicat Isabel.
  — Animalele fac asta şi fără să creadă în Dumnezeu, i­a întors­o Keira.
  — Dar omul este singura fiinţă vie de pe acest pământ, care are 
conştiinţa propriei morţi, domnişoară. Este singurul căruia îi este frică de ea. 
Ştiţi de când există primele semne ale religiozităţii?
  — Acum o sută de mii de ani, lângă Nazaret, nişte Homo Sapiens au 
înhumat, probabil pentru prima oară în istoria omenirii, rămăşiţele unei femei 
de vreo douăzeci de ani. La picioarele ei se odihnea corpul unui copil de şase 
ani. Cei care au descoperit mormântul au mai găsit în jurul scheletelor multă 
vopsea ocru şi numeroase obiecte rituale. Cele două corpuri erau aşezate în 
poziţia celui care se roagă. La suferinţa ce însoţea pierderea unei fiinţe 
apropiate se grefase necesitatea imperioasă de a onora moartea…, a încheiat 
Keira, care citase, cuvânt cu cuvânt, lecţia lui Ivory.
  — O sută de mii de ani, a repetat Isabel. O mie de veacuri de credinţă… 
Dacă i­aţi aduce lumii dovada ştiinţifică a faptului că nu Dumnezeu a creat 
viaţa de pe Pământ, această lume s­ar distruge. Un miliard şi jumătate de fiinţe
omeneşti trăiesc într­o mizerie intolerabilă, inacceptabilă, insuportabilă. Ce 
bărbat, ce femeie şi ce copil în suferinţă şi­ar accepta condiţia, dacă n­ar avea 
speranţa? Cine i­ar opri să­şi ucidă aproapele şi să înşface tot ceea ce le 
lipseşte, dacă, în conştiinţă, n­ar avea sădită credinţa într­o ordine 
transcendentă? Religia a ucis, dar, în acelaşi timp, a şi salvat vieţi; le­a dat 
atâta putere celor mai dezmoşteniţi dintre oameni! Nu puteţi stinge o asemenea
lumină. Pentru voi, oamenii de ştiinţă, moartea este necesară, celulele noastre 
mor pentru ca altele să trăiască, noi murim pentru a lăsa loc celor ce trebuie să
ne urmeze. Naşterea, dezvoltarea şi, apoi, moartea sunt în firea lucrurilor, dar, 
pentru cei mai mulţi oameni, moartea este o etapă spre o altă lume, o lume mai
bună, unde vor avea tot ceea ce n­au avut aici, unde vor fi aşteptaţi de toţi cei 
pe care i­au pierdut. Voi n­aţi cunoscut foamea sau setea şi nici sărăcia; voi aţi 
avut şansa de a vă înfăptui visele, oricare v­ar fi fost meritele. Dar v­aţi gândit 
oare la cei care n­au avut acest noroc? Aţi fi atât de cruzi încât să le spuneţi că 
suferinţele lor de pe Pământ n­au avut alt scop decât evoluţia?
  Am înaintat spre ecrane, pentru a­i înfrunta pe judecătorii noştri.
  — Această jalnică şedinţă mă duce cu gândul la cea pe care trebuie s­o fi 
suportat Galileu. Omenirea a aflat, în cele din urmă, ceea ce voiau să ascundă 
inchizitorii de pe vremea lui. Şi totuşi, Pământul n­a încetat să se învârtească! 
Ba dimpotrivă! Când omul, eliberat de spaimele sale, s­a hotărât să înainteze 
spre orizont, orizontul a fost cel care s­a tras înapoi din faţa lui. Ce am fi noi 
astăzi, dacă bigoţii de ieri ar fi reuşit să interzică adevărul? Cunoaşterea face 
parte din evoluţia omului.
  — Dacă v­aţi face cunoscute descoperirile, a doua zi s­ar înregistra sute 
de mii de morţi din lumea a patra, iar în prima săptămână, milioane din lumea 
a treia. În săptămâna următoare, ar începe cea mai mare migraţie a omenirii. 
Un miliard de fiinţe înfometate ar porni pe mări şi ar străbate continentele 
pentru a pune stăpânire pe tot ceea ce le lipseşte. Fiecare ar încerca să trăiască
în prezent ceea ce plănuise pentru viitor. A cincea săptămână ar marca 
începutul primei nopţi.
  — Şi, dacă descoperirile noastre sunt atât de redutabile, de ce ne­aţi mai 
eliberat?
  — Nu aveam intenţia s­o facem, până când n­am aflat, din conversaţia pe
care aţi purtat­o în celulă, că nu sunteţi singurii care ştiu secretul. Dispariţia 
voastră bruscă i­ar face pe oamenii de ştiinţă din anturajul vostru să vă 
continue lucrările. De acum, numai voi îi mai puteţi opri. Sunteţi liberi să 
plecaţi şi singuri în faţa deciziei pe care o veţi lua. De la descoperirea fisiunii 
nucleare, niciodată n­au mai purtat un bărbat şi o femeie o asemenea 
responsabilitate pe umerii lor.
  Ecranele s­au stins unul după altul. Sir Ashton s­a ridicat şi a venit spre 
noi.
  — Maşina mea vă stă la dispoziţie. Şoferul vă va duce la Londra.
  Londra.
  Am stat câteva zile în casă. Keira şi cu mine nu mai fuseserăm niciodată 
atât de tăcuţi. Cum deschidea vreunul gura ca să spună câteva cuvinte – nişte 
banalităţi – cum şi­o închidea la loc. Walter îmi lăsase un mesaj pe robot, furios
că dispăruserăm fără să­i dăm vreo veste. Îşi închipuia că eram la Amsterdam 
sau că ne întorseserăm în Etiopia. Am încercat să dau de el, dar mi­a fost 
imposibil să­l găsesc.
  Atmosfera din Cresswell Place era apăsătoare. Surprinsesem o convorbire
telefonică între Jeanne şi Keira, care nu reuşea să stea de vorbă nici cu soră­
sa. Am hotărât să schimbăm aerul şi s­o duc la Hydra. Puţin soare nu putea să
ne facă decât cel mai mare bine.
  Grecia.
  Naveta de Atena a ajuns în port la ora zece dimineaţa. De pe chei, o 
puteam vedea pe mătuşa Elena. Încinsă cu un şorţ, vopsea din nou, în albastru
– cu o pensulă mare – faţada magazinului.
  Am pus jos valizele şi m­am dus spre ea, voind să­i fac o surpriză, când…
din prăvălie a ieşit Walter, înţolit cu şorţul lui în carouri şi purtând o pălărie 
caraghioasă şi nişte ochelari de soare de două ori mai mari decât i­ar fi trebuit 
pentru faţa lui. Cu mistria în mână, râcâia lemnul, cântând în gura mare şi 
cumplit de fals melodia din Zorba Grecul. Ne­a zărit şi s­a întors spre noi.
  — Da' unde naiba aţi fost? Ne­a spus, repezindu­se în calea noastră.
  — Am fost închişi în pivniţă! I­a răspuns Keira, luându­l în braţe. Ne­a 
fost dor de tine, Walter.
  — Da' ce învârteşti la Hydra în mijlocul săptămânii? N­ar trebui să fii la 
Academie? L­am întrebat.
  — Când ne­am văzut la Londra, ţi­am spus doar că mi­am vândut 
maşina şi că­ţi pregătesc o surpriză. Dar tu nu mă asculţi niciodată!
  — Ba îmi aduc aminte foarte bine, am protestat. Însă nu mi­ai spus care 
era surpriza.
  — Ei bine, m­am hotărât să­mi schimb locul de muncă. I­am încredinţat 
Elenei tot ceea ce a mai rămas din micile mele economii şi, după cum poţi 
constata, punem din nou pe picioare magazinul. O să mărim suprafaţa de 
prezentare a mărfurilor şi sper ca, în sezonul viitor, s­o fac pe Elena să­şi 
dubleze cifra de afaceri. Vezi vreun inconvenient?
  — Sunt încântat că mătuşa mea şi­a găsit, în fine, un gestionar fără egal,
care s­o ajute, am spus bătându­mi prietenul pe umăr.
  — Ar trebui să urci la mama ta, trebuie să fie deja la curent cu sosirea 
voastră, o văd pe Elena la telefon…
  Kalibanos ne­a împrumutat doi măgari (d­ăia „rapizi”, după cum ne­a 
spus el). Mama ne­a primit aşa cum se cuvine pe insulă. Seara, fără să ne 
ceară părerea, a organizat o mare petrecere, acasă. Walter şi Elena stăteau 
alături, ceea ce, la masa mamei mele, însemna că sunt mult mai mult decât 
nişte simpli vecini.
  La sfârşitul mesei, Walter ne­a convocat, pe Keira şi pe mine, pe terasă. A
scos din buzunar un pacheţel – învelit într­o batistă şi legat cu o sforicică – şi 
ni l­a înmânat.
  — Fragmentele astea sunt ale voastre. Eu am întors pagina. De acum, 
Academia de Ştiinţe este de domeniul trecutului; viitorul meu se află în faţa 
voastră, a spus el, deschizându­şi braţele în faţa mării. Faceţi cu ele ce credeţi 
de cuviinţă. Ah, un ultim lucru! V­am lăsat o scrisoare pe noptieră. Este pentru
voi, dar aş prefera să mai aşteptaţi până s­o citiţi. Să zicem, o săptămână­
două…
  Apoi, s­a întors şi s­a dus la Elena.
  Keira a luat pacheţelul şi s­a dus să­l pună bine, în noptieră.
  A doua zi, de dimineaţă, Keira m­a rugat să merg cu ea la golfuleţul unde
ne scăldaserăm când venise prima dată aici. Ne­am instalat la capătul digului 
lung, de piatră, care înaintează în mare. Keira mi­a întins pacheţelul şi m­a 
privit ţintă. Ochii îi erau plini de tristeţe.
  — Sunt ale tale. Ştiu ce reprezintă pentru noi doi această descoperire; n­
am idee dacă oamenii ăia spun adevărul şi dacă temerile lor sunt întemeiate, 
nu mă simt în stare să judec lucrurile astea. Tot ce ştiu eu este că te iubesc. 
Dacă hotărârea de a dezvălui ceea ce am aflat ar duce fie şi la moartea unui 
singur copil, n­aş mai putea să te privesc în ochi şi nici să trăiesc lângă tine, 
deşi m­aş sfârşi de dorul tău. De multe ori, în cursul acestei incredibile 
călătorii, ai spus că hotărârile ne revin amândurora. Aşa că ia fragmentele şi fă 
cu ele ce vrei. Indiferent ce vei decide, eu îl voi respecta mereu pe omul care 
eşti.
  Mi­a pus pacheţelul în mână şi s­a îndepărtat, lăsându­mă singur.
  După plecarea Keirei, m­am apropiat de barca zăcând culcată pe o parte 
în nisipul de pe malul golfuleţului, am împins­o în apă şi am vâslit spre larg.
  Când am ajuns la vreo milă de coastă, am desfăcut cordeluţa cu care era 
legată batista lui Walter şi m­am uitat îndelung la fragmentele din ea. În faţa 
ochilor mei, au început să defileze imagini desfăşurate pe mii de kilometri. 
Priveam din nou lacul Turkana, insula din mijlocul lui, templul din vârful 
muntelui Hua Shan, mănăstirea din Xian, al cărei lama ne salvase vieţile, 
auzeam huruitul avionului ce survolase Birmania; revedeam orezăria unde ne 
refăcuserăm plinul de benzină, sosirea la Port Blair, ocheada mucalită pe care 
ne­o aruncase pilotul şi escapada cu vaporul în insula Narcondam; vizitam încă
o dată Pekinul, închisoarea Garther, Parisul, Londra şi Amsterdamul, Rusia şi 
platoul înalt Man­Pupu­Nyor; zăream iar minunatele culori ale Văii Omo şi 
chipul lui Harry. Şi, în fiecare dintre aceste amintiri, cel mai frumos peisaj era, 
întotdeauna, chipul Keirei. Am desfăcut batista…
  În timp ce mă apropiam de ţărm, a început să­mi sune mobilul.
  — Aţi luat o hotărâre înţeleaptă, pentru care vă mulţumim, a declarat Sir
Ashton.
  — Dar, de unde ştiţi, abia am…
  — De când aţi plecat, puştile noastre au fost îndreptate fără încetare 
asupra voastră. Poate că, într­o zi… dar, crede­mă, e prea devreme, mai avem 
încă atâtea progrese de făcut!
  I­am închis lui Ashton telefonul în nas. Turbat de furie, mi­am aruncat 
mobilul în mare; m­am întors acasă călare pe măgar.
  Keira mă aştepta pe terasă. I­am dat batista lui Walter, de­acum goală.
  — Cred că ar fi foarte încântat dacă i­ai da­o înapoi chiar tu.
  Keira a împăturit batista şi m­a tras spre camera noastră.
  Prima noapte.
  Toată casa dormea. Keira şi cu mine am ieşit cu mii de precauţii, ca să 
nu facem zgomot, înaintam tiptil spre măgari, pe care voiam să­i dezlegăm. 
Mama a apărut în uşă, apoi a venit lângă noi.
  — În anotimpul ăsta, e o adevărată nebunie să vă duceţi la plajă. Luaţi 
măcar prosoapele astea, nisipul e ud şi o să răciţi.
  Ne­a mai întins şi două lanterne, după care a plecat. Ceva mai târziu, 
stăteam pe malul apei. Era Lună plină. Keira şi­a pus capul pe umărul meu.
  — N­ai nici o părere de rău? M­a întrebat.
  M­am uitat la cer şi m­am gândit din nou la Atacama.
  — Fiecare om este alcătuit din miliarde de celule. Pe această planetă, 
suntem miliarde de oameni, iar numărul nostru creşte tot mai mult. Universul 
este populat cu miliarde de miliarde de stele. Dar dacă acest Univers, căruia 
credeam că­i cunosc marginile, este, la rândul lui, doar o părticică infimă dintr­
un ansamblu şi mai mare? Dacă Pământul nostru este doar o celulă din 
pântecele unei mame? Naşterea Universului este asemănătoare cu naşterea 
fiecărei vieţi: acelaşi miracol care se reproduce, de la infinitul mare la infinitul 
mic. Îţi închipui ce călătorie neasemuită ar fi să urci până în ochiul acestei 
mame şi să vezi, prin irisul ei, acel ceva care ar fi lumea noastră? Viaţa este un 
program incredibil.
  — Da, Adrian, dar cine a elaborat acest program atât de perfect?
  Epilog.
  Iris s­a născut după nouă luni. Nu am botezat­o, dar, când a împlinit un 
an – chiar în ziua în care am dus­o pentru prima oară în Valea Omo, unde l­a 
întâlnit pe Harry – mama ei şi cu mine i­am dăruit un pandantiv.
  Nu ştiu ce va alege să facă în viaţă, dar dacă, atunci când va fi mare, va 
veni să mă întrebe ce reprezintă obiectul ciudat de la gâtul ei, îi voi citi vechiul 
text pe care mi l­a încredinţat un bătrân profesor.
  Există o legendă care spune că un copil aflat în pântecele mamei 
cunoaşte totul despre misterul Creaţiei, de la începutul lumii până la sfârşitul 
timpului. La naştere, un mesager trece pe deasupra leagănului său şi­i pune 
un deget pe buze, ca să nu dezvăluie niciodată taina care i­a fost încredinţată: 
taina vieţii. În urma degetului care şterge pe vecie amintirile copilului, rămâne 
un semn. Acest semn îl au toţi oamenii, deasupra buzei superioare; toţi, în 
afară de mine.
  În ziua în care m­am născut, mesagerul a uitat să mă viziteze, de aceea, 
eu îmi amintesc totul…

SFÂRŞIT

  1 Pat – termen folosit în şah, când regele, ultima piesă rămasă în joc, nu 
se mai poate deplasa fără să intre în pozi? Ie de „? Ah”. Patul face ca partida să 
fie nulă.
  2 Sarong – haină tradiţională din Asia, ca un fel de fustă lungă, purtată 
şi de bărbaţi, şi de femei.
  3 În orig.: gueze (fr.) – limbă liturgică a bisericii din Etiopia.
  4 Pelasgi – conform tradiţiei greceşti, aceştia au fost primii locuitori ai 
Greciei, înainte de sosirea indo­europenilor.
  5 Ader, Clément (1841­1925) – inginer francez, precursor al aviaţiei. În 
1890, a construit un aparat cu care a putut decola şi zbura câteva zeci de metri
deasupra solului.
  6 În orig.: magistere – (aici) demnitatea de mare maestru al unui ordin 
religios militar; autoritate.
  7 Surse: Susan Anton, New York University; Alison Brooks, George 
Washington University; Peter Forster, University of Cambridge; James F. 
O'Connell, University of Utah; Stephen Oppenheimer, Oxford; Spencer Wells, 
National Géographic Society; Ofer Bar­Yisef, Harvard University. (N.a.)
  8 Beauce – câmpie din bazinul parizian.
  9 Pâine cu ciocolată – produs de patiserie în formă pătrată, din foietaj 
identic cu al cornului şi cu umplutură de ciocolată.
  10 Scone (engl.) – biscuiţi din făină de grâu sau ovăz.
  11 Alac (Triticum spelta) – grâu dintr­o specie cu bobul îmbrăcat. A fost 
cultivat din epoca preistorică.
  12 Aparatcic (rus., fam.) – cuvânt care denumea un funcţionar sau un 
activist plătit al aparatului de partid sovietic, având cel mai adesea o conotaţie 
peiorativă.
  13 Provodniţa (rus.) – însoţitoare de vagon.
  14 Dacea (rus.) – vilă la ţară.
  15 Corect: tvarog (rus.) – brânză de vaci.
  16 Pirojok (rus.) – pateu, plăcintă.
  17 Onega – lac, râu şi golf din nord­vestul Rusiei.
  18 Buriaţi – populaţie asiatică.
  19 Tambuchi – deschizătură în puntea unei nave, prevăzută cu un capac 
sau cu o construcţie ca o gheretă, care o apără de intemperii şi care permite 
accesul în încăperile de sub punte.
  20 Cambuză – bucătăria de pe o navă.
  21 Glicină sau glicol­aminoacid – constituentul esen? Ial al proteinelor.