Documenti di Didattica
Documenti di Professioni
Documenti di Cultura
Prima noapte
„Fiecare dintre noi are în el ceva dintrun Robinson aşteptat de o lume nouă, pe
care so descopere, şi de un Vineri, pe care săl întâlnească.”
Eléonore WOOLFIELD
„Povestea asta este adevărată, de vreme ce am inventato.”
Boris VIAN
Numele meu este Walter Glencorse şi sunt directorul administrativ al
Academiei Regale de Ştiinţe din Londra. Lam întâlnit pe Adrian acum vreun
an, când a fost repatriat de urgenţă de pe situl astronomic Atacama, din Chile,
unde explora cerul, în căutarea stelei originare.
Adrian este un astrofizician de mare talent şi, în răstimp de câteva luni,
am devenit prieteni în adevăratul sens al cuvântului.
Deoarece el nu visa decât un singur lucru – săşi continue lucrările
privind originea Universului – iar eu mă aflam întro situaţie profesională cum
nu se poate mai dificilă, bugetul pe care îl gestionam fiind la pământ, lam
convins să se prezinte în faţa unei fundaţii ştiinţifice care organiza, la Londra,
un concurs încununat cu un premiu generos.
Aşa se face că, săptămâni dea rândul, am repetat împreună discursul de
prezentare a proiectului său. În această perioadă, între noi sa legat o frumoasă
prietenie; dar vam spus deja că suntem prieteni, nui aşa?
Câştigătorii concursului nam fost noi: premiul ia fost atribuit unei
tinere arheologe, pe cât de impetuoasă, pe atât de hotărâtă. Ea conducea
lucrările de săpături în Valea Omo, din Etiopia, când o furtună de nisip ia
distrus şantierul şi a silito să se întoarcă în Franţa.
În seara când a început totul, ea se afla la Londra, ca şi noi, în speranţa
că va câştiga premiul, pentru a se întoarce în Africa şi aşi continua cercetările
cu privire la originea omului.
Neprevăzutul vieţii este straniu: Adrian o întâlnise pe Keira, tânăra
arheologă, în trecut. Trăiseră o dragoste deo vară, dar, de atunci, nu se mai
văzuseră.
Ea îşi serba victoria; el, eşecul. Şiau petrecut noaptea împreună, iar a
doua zi, de dimineaţă, Keira a plecat, lăsândui lui Adrian un pandantiv ciudat,
adus din Africa. Acesta era un fel de piatră găsită în craterul unui vulcan de
către un băieţel etiopian, Harry, luat sub aripa Keirei, care se ataşase profund
de el.
După plecarea ei, Adrian a descoperit întro noapte, pe furtună, că
pandantivul avea nişte proprietăţi uluitoare. Când o lumină puternică – aşa
cum este, de exemplu, fulgerul – îl traversa, acesta proiecta milioane de puncte
luminoase.
Adrian a înţeles destul de iute despre ce era vorba. Oricât ar părea de
uimitor, aceste puncte înfăţişau o hartă a bolţii cereşti, dar nu una obişnuită,
ci un fragment de cer, o reprezentare a poziţiei stelelor aşa cum se găseau ele
deasupra Pământului, cu patru sute de milioane de ani în urmă.
Însufleţit de această extraordinară descoperire, Adrian a plecat so caute
pe Keira în Valea Omo.
Din păcate, Adrian şi Keira nu erau singurii care se interesau de straniul
obiect. Când Keira fusese la Paris ca săşi viziteze sora, îl cunoscuse pe un
bătrân profesor de etnologie, un anume Ivory. Acesta a intrat în legătură cu
mine şi, până la urmă, ma convins – în cel mai urât mod, trebuie să recunosc
– săl încurajez pe Adrian săşi continue cercetările.
În schimbul serviciilor mele, mia înmânat o mică sumă de bani şi mia
promis că va face o generoasă donaţie către Academie, dacă cercetările lui
Adrian şi ale Keirei vor fi încununate cu succes. Am acceptat târgul. Pe atunci,
nu ştiam că Adrian şi Keira aveau pe urme o organizaţie secretă care, spre
deosebire de Ivory, nu voia cu nici un preţ ca ei săşi atingă scopul,
descoperind celelalte fragmente ale pietrei.
Adrian şi Keira aflaseră de la bătrânul profesor că obiectul găsit în
vulcanul stins nu era singurul de acest fel. Undeva, pe faţa Pământului, se mai
găseau încă patrucinci fragmente asemănătoare. Ca urmare, hotărâseră să le
găsească.
Această căutare ia purtat din Africa în Germania, din Germania în
Anglia, din Anglia la frontiera Tibetului, apoi, survolând clandestin Birmania,
până în arhipelagul Andaman; acolo, în insula Narcondam, Keira a dezgropat o
a doua piatră asemănătoare cu a ei.
De îndată ce fragmentele au fost reunite, sa produs un fenomen ieşit din
comun: sau atras ca doi magneţi, au căpătat o culoare de un albastru
nemaivăzut şi au început să sclipească în mii de focuri. Motivaţi şi mai mult de
noua lor descoperire, Adrian şi Keira sau întors în China, fără să ţină cont de
avertismentele şi ameninţările primite din partea organizaţiei secrete.
Printre membrii acesteia – care poartă, fiecare, numele unui mare oraş –
un lord englez, Sir Ashton, acţionează pe cont propriu, hotărât să pună capăt
călătoriei lui Adrian şi a Keirei.
Doamne, ce am făcut când iam îndemnat să continue? De ce nam
înţeles mesajul, atunci când un preot a fost asasinat sub ochii noştri? De ce nu
miam dat seama de gravitatea situaţiei, de ce nu iam spus, pe loc,
profesorului Ivory să se descurce fără mine? Cum de nu lam prevenit pe
Adrian că era manipulat de bătrânul ăla… şi de mine, care îi sunt, chipurile,
prieten?
Pe când se pregăteau să plece din China, Adrian şi Keira au fost victimele
unui groaznic atentat. Pe un drum de munte, o maşină lea împins vehiculul
4x4 întro prăpastie. Apoi, acesta a dispărut în apele Fluviului Galben. Adrian a
fost salvat de la înec de nişte călugări aflaţi pe mal în momentul accidentului,
dar corpul Keirei nu a mai apărut.
Revenit la Londra, după convalescenţă, Adrian a refuzat săşi reia
ocupaţia. Îndurerat de pierderea Keirei, şia căutat refugiul în casa părintească
din insuliţa grecească Hydra. Adrian era născut din tată englez şi mamă
grecoaică.
Au trecut trei luni. În timp ce el suferea din cauză căşi pierduse iubita,
eu mă perpeleam, înnebunit din pricina sentimentului de vină, când am primit,
la Academie, un colet expediat anonim, din China, pe numele lui.
În el se găseau lucrurile pe care le abandonase, împreună cu Keira, întro
mănăstire, şi o serie de fotografii unde am recunoscuto imediat pe tânăra lui
prietenă. Avea pe frunte o cicatrice ciudată. O cicatrice pe care nu o mai
văzusem niciodată până atunci. Lam informat pe Ivory, care ma convins, în
cele din urmă, că asta putea fi dovada că ea supravieţuise.
De sute de ori am vrut să păstrez tăcerea, săl las pe Adrian în pace; dar
cum săi ascund aşa ceva?
Atunci, mam dus la Hydra şi, din nou – tot din cauza mea – Adrian a
luat, plin de speranţă, avionul de Pekin.
Dacă scriu aceste rânduri, o fac cu intenţia de a i le arăta, întro zi, lui
Adrian, mărturisindumi, astfel, vinovăţia. În fiecare seară, mă rog să le poată
citi şi să mă poată ierta pentru răul pe care i lam făcut.
Atena, 25 decembrie a.c.
Walter Glencorse, Director Administrativ al Academiei Regale de Ştiinţe.
CAIETUL LUI ADRIAN.
Camera 307. Prima oară când am dormit aici, nam fost deloc atent la
privelişte; pe vremea aia, eram fericit, iar fericirea te face distrat. Mam aşezat
la micul birou din dreptul ferestrei. Pekinul se întinde în faţa mea, şi niciodată,
de când mă ştiu, nu mam mai simţit atât de pierdut. Până şi ideea de a
întoarce capul spre pat mi se pare insuportabilă. Absenţa ta a intrat în mine ca
o mică moarte care îşi croieşte neîncetat drumul. Ca o cârtiţă, în pântecele
meu. Am încercat cu tot dinadinsul so anesteziez, stropindumi din belşug, cu
baijiu, micul dejun, dar nici măcar alcoolul de orez na izbutit.
Zece ore cu avionul, fără să închid ochii. Trebuie să dorm înainte dea
porni la drum. Câteva clipe de inconştienţă, atâta cer, un moment de abandon,
în care să nu mai văd defilând în mintea mea ceea ce am trăit aici.
Eşti acolo?
Aşa mai întrebat prin uşa băii, cu câteva luni în urmă. Acum, nu mai
aud decât clipocitul picăturilor de apă care se preling din robinetele uzate şi se
lovesc de faianţa chiuvetei vechi.
Dau scaunul deoparte, îmi pun pardesiul şi ies din hotel. Un taxi mă lasă
în parcul Jingshan. Traversez grădina de trandafiri şi păşesc pe podul de piatră
ce se arcuieşte peste un bazin.
Sunt fericită că mă aflu aici.
Şi eu eram. Dacă aş fi ştiut măcar spre ce destin alergam, inconştienţi,
îndrăgostiţi de descoperiri. Dacă aş putea opri timpul în loc, laş opri exact în
clipa asta. Dacă maş putea întoarce în urmă, aici maş întoarce…
Mam întors în faţa trandafirului alb de pe o alee a parcului Jingshan,
locul unde îmi exprimasem această dorinţă. Dar timpul nu se oprise în loc.
Intru în Oraşul Interzis prin poarta de nord şi rătăcesc pe alei. Singurele
mele călăuze sunt câteva amintiri despre tine.
Caut o bancă de piatră, o stâncă neobişnuită, de lângă un copac înalt,
unde, nu prea de mult, stătuse o pereche de chinezi foarte bătrâni. Poate că,
dacă iaş regăsi, aş afla puţină alinare; în zâmbetul lor mi se păruse că citesc
făgăduinţa unui viitor pentru noi doi. Dar poate că râdeau, pur şi simplu, de
soarta care ne aştepta.
În cele din urmă, am găsit banca, neocupată. Mam lungit pe ea.
Ramurile unei sălcii se mişcă, bătute de vânt, legănândumă cu dansul lor
leneş. Sub pleoapele închise, chipul tău îmi apare neatins. Adorm.
Sunt trezit de un poliţist, care mă roagă să părăsesc locul. Se lasă
noaptea, vizitatorii nu mai sunt bineveniţi.
La hotel, îmi regăsesc camera. Luminile oraşului gonesc întunericul. Am
smuls cuvertura de pe pat, am întinso pe jos şi mam ghemuit sub ea. Farurile
maşinilor desenează pe tavan arabescuri ciudate. La ce bun să mai pierd
timpul? Oricum, nam să mai adorm.
Miam luat bagajul, am achitat nota la recepţie şi miam recuperat
maşina din parcare.
GPSul de bord îmi indică direcţia Xian. În apropierea oraşelor
industriale, noaptea se face nevăzută, ca să reapară în bezna câmpiilor.
Mam oprit la Shijiazhuang, ca să fac plinul, dar nu cumpăr nimic de
mâncare. Tu miai fi spus că sunt laş şi poate că nai fi greşit, dar nu mie
foame. Şi, atunci, de ce săl ispitesc pe diavol?
După o sută de kilometri, zăresc sătucul părăsit din vârful unui deal. O
iau pe drumul plin de hârtoape, hotărât să privesc de aici soarele ce răsare
peste vale. Se spune că locurile păstrează amintirea clipelor trăite acolo de cei
ce sau iubit; poate că o fi vreo toană dea mea, dar, în dimineaţa asta, am
nevoie să cred că e adevărat.
Străbat ulicioarelefantomă şi las în urmă adăpătoarea din piaţa
principală. Cupa găsită de tine în ruinele templului confucian a dispărut. Aşa
cum ai prezis tu, cineva a luato şi trebuie să fi făcut cu ea ceea ce a crezut de
cuviinţă.
Mă aşez pe o piatră de la marginea falezei şi pândesc lumina: este
orbitoare. Apoi, îmi continui drumul.
Când trec prin Linfen, simt aceeaşi îngreţoşare ca în prima călătorie; un
nor poluant înţepător îmi arde gâtlejul. Scot din buzunar bucata de material
din care improvizaseşi nişte măşti. Am regăsito printre lucrurile care miau
fost expediate în Grecia. În ea na mai rămas nici o urmă din parfumul tău,
dar, punândo la gură, îţi revăd fiecare gest.
Traversând Linfenul, teai plâns:
Mirosul ăsta e infernal…
Dar, pentru tine, totul era un pretext ca să bombăni. Cât aş vrea săţi
mai aud şi acum reproşurile.
Şi, tot atunci, teai înţepat la deget, în timp ce îţi scotoceai prin bagaj, şi
ai descoperit microfonul ascuns în geanta ta de voiaj. Ar fi trebuit să iau, chiar
în seara aia, hotărârea dea face calentoarsă; nu eram pregătiţi pentru ceea ce
ne aştepta, nu eram nişte aventurieri, ci numai doi oameni de ştiinţă, care se
purtau ca doi puşti fără minte.
Vizibilitatea este la fel de proastă şi trebuie sămi gonesc gândurile astea
negre, ca să mă concentrez asupra drumului.
Îmi amintesc că, la ieşirea din Linfen, oprisem pe marginea şoselei şi mă
mulţumisem să mă descotorosesc de microfon, fără sămi fac griji în privinţa
pericolului pe care îl reprezenta, preocupat fiind doar de această intruziune în
intimitatea noastră. Atunci îţi mărturisisem că te doresc şi tot atunci refuzasem
săţi spun, mai mult din pudoare decât din joacă, tot ce iubeam la tine.
Mă apropii de locul unde sa produs accidentul, locul unde asasinii ne
au împins în prăpastie, şi mâinile îmi tremură.
Ar trebui săi dai voie să ne depăşească.
Fruntea mi se umple de broboane de sudoare.
Încetineşte, Adrian, te implor!
Ochii mă înţeapă.
Nu e posibil, au ce au cu noi.
Ţiai pus centura?
Miai răspuns „da” la această întrebare pusă pe tonul unui ordin. Prima
izbitură ne proiectase înainte. Îţi revăd degetele strângând atât de tare mânerul
de sprijin, încât falangele ţi se albiseră. Câte izbituri primiserăm în bara de
protecţie până să ni se lovească roţile de parapet, până să alunecăm în hău?
Team sărutat, în timp ce apele Fluviului Galben ne înghiţeau, miam
adâncit privirile în ochii tăi, în timp ce ne înecam, am rămas cu tine până în
ultima clipă, iubirea mea.
Serpentinele se ţin lanţ, la fiecare viraj mă forţez sămi controlez gesturile
din caleafară de nervoase, să aduc maşina pe drumul drept. Să fi trecut oare
de potecuţa ce ducea la mănăstire? De când am luat avionul spre China, toate
gândurile mi se îndreaptă către acel loc. Bătrânul lama care nea oferit găzduire
este singura mea cunoştinţă de pe aceste meleaguri străine. Cine altul decât el
miar putea indica o pistă pentru a te regăsi, cine miar putea da o informaţie
care sămi întărească speranţa firavă că eşti în viaţă? O fotografie a ta, în care
ai o cicatrice pe frunte, o bucăţică de hârtie, pe care o scot din buzunar de o
sută de ori pe zi, nu e mare lucru. Recunosc, în dreapta, intrarea pe acel
drumeag. Am frânat prea târziu, maşina derapează; dau înapoi.
Roţile vehiculului 4x4 se înfundă în noroaiele toamnei. A plouat toată
noaptea. Opresc la liziera pădurii şi o iau pe jos. Dacă mai ţin bine minte, am
de trecut printrun vad şi de urcat pe coasta unei a doua coline; din vârf, voi
vedea acoperişul mănăstirii.
Mia luat cam o oră de mers pe jos până să ajung. În acest anotimp,
râuleţul e mai umflat şi nu mia fost deloc uşor săl trec. Din apele
tumultuoase, abia dacă ies puţin la suprafaţă bolovani rotunzi şi alunecoşi.
Dacă mai fi văzut făcând echilibristică întro poziţie atât de puţin elegantă, îmi
închipui că mai fi luat peste picior.
Gândul ăsta îmi dă curaj să continui.
Pământul mustind de apă mi se lipeşte de tălpi şi am senzaţia că, în loc
să înaintez, dau înapoi. Până să ajung în vârf, mam căznit, nu glumă. Ud, plin
de noroi, trebuie că arăt ca un vagabond şi mă întreb cum mă vor primi cei trei
călugări care îmi ies în întâmpinare.
Fără o vorbă, îmi fac un semn poruncitor săi urmez. Ajungem la poarta
mănăstirii, iar cel care, pe drum, verifica mereu ca nu cumva so şterg, mă
conduce întro săliţă. Seamănă cu aceea în care am dormit noi. Mă pofteşte să
mă aşez, umple cu apă limpede o strachină, îngenunchează în faţa mea, mă
spală pe mâini, pe picioare şi pe faţă. Apoi, îmi oferă nişte pantaloni de în şi o
cămaşă curată, după care iese din încăpere; tot restul dupăamiezii, naveam
săl mai revăd.
Ceva mai târziu, un alt călugăr vine şimi aduce deale gurii; întinde pe
jos o rogojină şi atunci înţeleg că, la noapte, voi dormi aici.
Soarele era la scăpătat şi, când ultima rază de lumină a dispărut dincolo
de linia orizontului, sa înfăţişat, în sfârşit, cel pe care venisem săl întâlnesc.
— Nu ştiu ce vă aduce din nou aici, dar, cu excepţia cazului în care mi
aţi anunţa intenţia dumneavoastră de a vă retrage aici, pentru meditaţie, vaş fi
foarte recunoscător dacă aţi pleca de cum se face ziuă. Neaţi pricinuit, şi aşa,
destule necazuri.
— Aveţi vreo veste despre Keira, tânăra care mă însoţea? Aţi mai văzuto?
Lam întrebat, neliniştit.
— Îmi pare nespus de rău pentru ceea ce aţi păţit amândoi, dar, dacă va
dat cineva de înţeles că prietena dumneavoastră ar fi supravieţuit acestui
accident îngrozitor, este o minciună. Nu am pretenţia că aş fi informat în
legătură cu tot ceea ce se întâmplă în regiune, însă aşa ceva, credeţimă, aş şti.
— Dar nu a fost un accident! Neaţi explicat că religia dumneavoastră vă
interzice minciuna, aşa că vă întreb din nou: sunteţi sigur de moartea Keirei?
— În acest loc, e inutil să ridicaţi tonul, nar avea nici un efect asupra
mea şi, de altfel, nici asupra discipolilor mei. Nu sunt sigur, cum aş putea fi?
Fluviul nu a înapoiat corpul prietenei dumneavoastră, asta e tot ce ştiu. Ţinând
cont de viteza curenţilor şi de adâncimea apei, nui de mirare. Iertaţimă că
trebuie să insist asupra acestui gen de detalii, îmi închipui că vă e greu să le
auziţi, însă dumneavoastră maţi întrebat.
— Dar maşina a fost găsită?
— Dacă răspunsul vă interesează cu adevărat, va trebui să le puneţi
autorităţilor această întrebare, deşi nu vaş sfătui deloc so faceţi.
— De ce?
— Vam spus că am avut necazuri, dar se pare că asta nu vă interesează
cine ştie ce.
— Ce fel de necazuri?
— Credeţi că accidentul dumneavoastră na avut urmări? Poliţia specială
a deschis o anchetă. Dispariţia unei cetăţene străine pe teritoriul chinez nu este
un fapt oarecare. Şi, cum autorităţilor nu le plac deloc mănăstirile noastre, am
avut parte de nişte vizite destul de dezagreabile. Călugării noştri au fost supuşi
unor interogatorii dure; şi, pentru că ne este interzis să minţim, am recunoscut
că vam găzduit. Prin urmare, înţelegeţi de ce discipolii noştri nu văd cu ochi
buni întoarcerea dumneavoastră printre noi.
— Keira este în viaţă, trebuie să mă credeţi şi să mă ajutaţi.
— Cea care vorbeşte acum e inima dumneavoastră; eu vă înţeleg nevoia
de a vă agăţa de această speranţă, dar, refuzând să acceptaţi realitatea, nu
faceţi decât să întreţineţi o suferinţă care vă va măcina pe dinăuntru. Dacă
prietena dumneavoastră ar fi supravieţuit, ar fi apărut pe undeva şi am fi fost
înştiinţaţi. În munţii ăştia, totul se află. Din păcate, mie tare teamă că a rămas
prizoniera fluviului; îmi pare sincer rău şi vă sunt alături în durerea
dumneavoastră. Acum înţeleg de ce aţi făcut călătoria asta şi sunt mâhnit că
tocmai eu sunt cel care trebuie să vă facă să ascultaţi de glasul raţiunii. E greu
să purtaţi acest doliu fără un corp pe care săl îngropaţi şi fără un mormânt la
care să vă reculegeţi, dar sufletul prietenei pierdute este tot lângă
dumneavoastră şi aşa va rămâne atât timp cât o veţi iubi.
— Ah, vă rog, scutiţimă de balivernele astea! Eu nu cred nici în
Dumnezeu, nici întrun altundeva mai bun decât aici.
— Este dreptul dumneavoastră cel mai legitim; dar, pentru un om care
nu a primit lumina credinţei, vă văd cam des în incinta unei mănăstiri.
— Dacă Dumnezeul dumneavoastră ar fi existat, nu sar fi întâmplat
nimic din toate astea.
— Dacă maţi fi ascultat atunci când vam sfătuit să nu întreprindeţi acel
periplu pe muntele Hua Shan, aţi fi evitat toată drama din pricina căreia
suferiţi astăzi. Şi, din moment ce naţi venit aici pentru o retragere spirituală,
este inutil să vă prelungiţi şederea. Odihniţivă în noaptea asta şi plecaţi. Nu vă
gonesc, căci numi stă în putere, dar vaş fi foarte recunoscător dacă naţi
abuza de ospitalitatea noastră.
— Dacă a supravieţuit, unde ar putea fi?
— Întoarceţivă acasă!
Călugărul sa retras.
Am stat aproape toată noaptea cu ochii larg deschişi, căutând o soluţie.
Fotografia nu putea minţi. Vreme de zece ore, cât a durat zborul de la Atena la
Pekin, am privito neîncetat şi continui so privesc şi acum, la lumina
lumânării. Cicatricea de pe fruntea ta este o dovadă pe care aş dorio de
necombătut. Fiindumi cu neputinţă să dorm, mă ridic fără zgomot, apoi dau
deoparte panoul din hârtie de orez, care foloseşte ca uşă. Călăuzit de o licărire
slabă, înaintez pe un culoar ce duce spre o sală unde dorm şase călugări. Unul
dintre ei trebuie să mă fi simţit, fiindcă se răsuceşte în aşternut şi inspiră
adânc; din fericire, nu se trezeşte. Îmi continui drumul, păşesc tiptil peste
corpurile culcate direct pe podea şi ies în curtea mănăstirii. Luna este la al
treilea pătrar. În mijlocul curţii, este un puţ; mă aşez pe marginea lui.
Un zgomot mă face să tresar şi o mână îmi astupă gura, înăbuşindumi
orice încercare de a scoate vreo vorbă, îl recunosc pe lama, care îmi face semn
săl urmez. Ieşim din mănăstire şi ne îndreptăm, peste câmp, spre salcia cea
înaltă, unde se întoarce, în sfârşit, cu faţa la mine.
Îi întind fotografia Keirei.
— Când o să înţelegeţi că ne puneţi pe toţi în primejdie, şi, în primul
rând, pe dumneavoastră? Trebuie să plecaţi; aţi pricinuit şi aşa destule
necazuri.
— Ce necazuri?
— Nu miaţi spus că accidentul dumneavoastră na fost deloc aşa ceva?
De ce credeţi că vam adus aici, departe de mănăstire? Nu mai pot avea
încredere în nimeni. Cei care vau pus gând rău nau să mai dea greş şi a doua
oară, dacă le oferiţi prilejul. Nu sunteţi prea discret, şi mie teamă că prezenţa
dumneavoastră în zonă a fost deja reperată; în caz contrar, ar fi un miracol.
Măcar dear dura până vă întoarceţi la Pekin şi luaţi avionul.
— Nam să plec nicăieri până ce nu o găsesc pe Keira.
— Trebuia so fi protejat înainte; acum, e prea târziu. Nu ştiu ce aţi
descoperit împreună cu prietena dumneavoastră, şi nici nu vreau să ştiu, dar,
încă o dată, vă implor să plecaţi!
— Daţimi un indiciu cât de mic, o pistă pe care so urmez şi vă promit
că în zori no să mai fiu aici.
Călugărul mă priveşte ţintă şi tace; se întoarce şi pleacă înapoi spre
templu. Îl urmez. Când ajungem în curte, mă conduce, tăcut, în camera mea.
Soarele e deja sus, pe cer; decalajul orar şi oboseala călătoriei mau
doborât. Trebuie să fi fost aproape de prânz când lama a intrat în încăpere,
aducând un bol de orez şi altul de supă, aşezate pe o planşetă de lemn.
— Dacă aş fi surprins în timp ce vă servesc micul dejun la pat, aş fi
acuzat că vreau să transform acest locaş de rugăciune întro casă de oaspeţi,
îmi spune el, zâmbind. Iată ceva cu care să vă hrăniţi înainte dea porni din
nou la drum. Fiindcă o să porniţi, cu adevărat, din nou la drum, nui aşa?
Aprob din cap. Inutil să mă încăpăţânez; de la el, nam să mai obţin
nimic.
— Atunci, drum bun, spune lama, înainte dea se retrage.
Când ridic bolul, descopăr o hârtie pliată în patru. O strâng, instinctiv, în
pumn şi mio strecor, cu discreţie, în buzunar. După ce dau gata micul dejun,
mă îmbrac. Mor de nerăbdare să citesc ce mia scris lama, dar doi discipoli mă
aşteaptă în faţa uşii şi mă conduc până la marginea pădurii.
La despărţire, îmi dau un colet împachetat în hârtie kraft şi legat cu o
sfoară de cânepă. Mă urc în maşină şi aştept până se îndepărtează călugării.
Apoi, desfac biletul şi citesc textul care îmi este adresat.
Dacă nu aveţi de gând sămi urmaţi sfaturile, trebuie să ştiţi că am auzit
vorbinduse despre un tânăr călugăr intrat în mănăstirea Garther, la câteva
săptămâni după accidentul pe care laţi suferit. Probabil că nare nici o
legătură cu căutările dumneavoastră, dar acest locaş primeşte foarte rar
discipoli noi. Mia ajuns la urechi, de asemenea, că tânărul nu pare preafericit
că sa retras aici. Nimeni nu mia putut spune cine este. Dacă vă încăpăţânaţi
să continuaţi această anchetă nesăbuită, îndreptaţivă spre Chengdu. Odată
ajuns acolo, vă recomand să vă abandonaţi maşina. Regiunea spre care vă veţi
îndrepta, după aceea, este foarte săracă, iar un vehicul 4x4 ar atrage atenţia,
lucru de care vaţi lipsi bucuros. La Chengdu, puneţivă hainele pe care vi le
am trimis; ele vă vor ajuta să vă pierdeţi mai uşor printre locuitorii văii. Luaţi
un autobuz în direcţia muntelui Yala. În continuare, nu ştiu ce sfat să vă mai
dau; unui străin îi este imposibil să pătrundă în mănăstirea Garther, dar, cine
ştie, poate că vă va surâde norocul.
Fiţi prudent, nu sunteţi singur. Şi, mai ales, ardeţi hârtia asta.
De Chengdu mă despart opt sute de kilometri; ca să ajung acolo, îmi vor
trebui nouă ore.
Mesajul preotului budist numi lasă prea multe speranţe. Oare să fi scris
rândurile astea numai şi numai ca să mă îndepărteze? Dar nul cred în stare de
o asemenea cruzime. În drum spre Chengdu, aveam sămi pun această
întrebare de atâtea şi atâtea ori…
În stânga mea, lanţul muntos îşi întindea umbrele înspăimântătoare
peste valea cenuşie şi prăfuită. Drumul traversează câmpia de la est la vest. În
faţă, două furnale se impun în mijlocul peisajului.
Linzhizhen – exploatare minieră la zi, cer întunecat deasupra unor
parcele de câmpie, peisaje de o infinită tristeţe, vestigii ale unor vechi uzine
abandonate.
Plouă. A plouat întruna, iar ştergătoarele de parbriz se căznesc să
îndepărteze şiroaiele de apă. Drumul este alunecos. Când depăşesc câte un
camion, şoferii mă privesc ciudat. Pesemne că, în regiunea asta, nu sunt prea
mulţi turişti.
Două sute de kilometri rămaşi în urma mea, încă şase ore de drum. Aş
vrea săl sun pe Walter, săi spun să vină; singurătatea mă copleşeşte, no mai
suport. Miam pierdut egoismul tineresc în apele tulburi ale Fluviului Galben.
O privire în retrovizor: faţa mi sa schimbat. Walter miar spune că de vină e
oboseala, dar eu ştiu că am depăşit o etapă dificilă şi că o reîntoarcere nu va
mai fi posibilă. Aş fi vrut so fi cunoscut pe Keira mai înainte, să nu fi pierdut
toţi anii ăştia nutrind credinţa că fericirea consta în ceea ce realizăm. Fericirea
este mai umilă, ea este în celălalt.
La marginea câmpiei, în faţa mea se ridică bariera munţilor. Un panou
indică – în caractere latine – că, până la Chengdu, mai sunt încă şase sute
şaizeci de kilometri. Un tunel, autostrada pătrunde în stâncă; acum, mie
imposibil să mai ascult radioul. Atâta pagubă, melodiile astea de pop asiatic
sunt insuportabile. Pe o distanţă de două sute cincizeci de kilometri, se înşiră
poduri aruncate peste canioane adânci. O să mă opresc la o benzinărie din
Guangyuan.
Cafeaua de aici nui chiar aşa de rea.
Pornesc iar la drum, cu o cutie de biscuiţi pusă lângă mine.
De fiecare dată când mă afund în câte o văioagă îngustă, descopăr cătune
minuscule. După ora opt seara, ajung la Mianyang. În această cetate a
ştiinţelor şi a tehnologiilor de vârf, modernitatea este surprinzătoare. Pe malul
unui râu, se ridică turnuri înalte, de sticlă şi oţel.
Se lasă noaptea şi sunt frânt de oboseală. Ar trebui să mă opresc, ca să
dorm şi sămi refac forţele. Cercetez harta: după ce sosesc la Chengdu, iau
autobuzul până la mănăstirea Garther. Drumul durează câteva ore, aşa că,
oricâtă osteneală miaş da, călătoria nu se va termina în seara asta.
Am găsit un hotel. Miam lăsat maşina acolo şi am pornito pe jos, pe
promenada betonată de pe malul râului. Ploaia sa oprit. Câteva restaurante
servesc cina pe terase umede, încălzite cu lămpi de gaz.
Mâncarea are cam multă grăsime pentru gustul meu. În depărtare, un
avion decolează cu un zgomot asurzitor, se ridică deasupra oraşului şi virează
spre sud. Probabil că e ultimul zbor din seara asta. Oare unde se duc pasagerii
aşezaţi în spatele acelor hublouri luminate? Londra şi Hydra sunt atât de
departe… Brusc, mă cuprinde tristeţea. Dacă ea, Keira, trăieşte, atunci de ce
păstrează tăcerea? De ce nu mia dat nici un semn de viaţă? Ce motiv ar avea
ca să se dea la fund în felul ăsta? Călugărul poate că are dreptate, trebuie să
fiu nebun ca să mă complac în iluzia asta. Lipsa de somn îmi exacerbează
gândurile negre. Bezna nopţii se cuibăreşte în mine. Mâinile îmi sunt jilave;
această umezeală mi se strecoară în tot corpul. Tremur, mie ba cald, ba frig;
chelnerul se apropie de mine şi ghicesc că mă întreabă dacă totul e în ordine.
Aş vrea săi răspund, însă nu izbutesc să articulez nici un cuvânt. Continui să
mi şterg ceafa cu şervetul de masă, iar spinarea îmi e leoarcă de transpiraţie.
Vocea chelnerului mi se pare tot mai îndepărtată; lumina de pe terasă devine
diafană, în jurul meu totul se învârteşte. Apoi, neantul.
Întunericul se risipeşte, lumina renaşte încetul cu încetul. Aud nişte
glasuri, două, trei? Mi se vorbeşte întro limbă pe care no înţeleg. Ceva răcoros
mi se aşază pe faţă, trebuie să deschid ochii.
Trăsăturile unei bătrâne. Mă mângâie pe obraz, îmi dă de înţeles că tot ce
era mai rău a trecut. Îmi umezeşte buzele şi îmi murmură – după cum
presupun – cuvinte de alinare.
Simt nişte furnicături: sângele îmi circulă din nou prin vene. Am avut un
fel de leşin. Oboseală, vreo boală care mocneşte sau vreo mâncare pe care nar
fi trebuit so mănânc, sunt prea slăbit ca să pot gândi. Stau culcat pe o
canapea de scai, în încăperea din spatele restaurantului. Lângă bătrâna
doamnă care se ocupă de mine vine un bărbat, soţul ei. Şi el îmi zâmbeşte;
chipul îi e şi mai boţit decât al ei.
Încerc să vorbesc, aş vrea să le mulţumesc.
Bătrânul îmi apropie de buze o ceaşcă şi mă sileşte să beau. Lichidul este
amar, dar medicina chineză are virtuţi nebănuite, aşa că mă las în voia
bărbatului.
Perechea asta de chinezi seamănă atât de mult cu aceea pe care Keira şi
cu mine am întâlnito, întro zi, în parcul Jingshan! Aş putea jura că sunt
gemenii lor, iar gândul acesta mă linişteşte.
Pleoapele mi se închid, simt că mă fură somnul.
Cel mai bun lucru pe care îl am de făcut este să dorm, aşteptând sămi
recapăt puterile. Aşa că aştept.
Paris.
Ivory se învârtea, de colocolo, prin salon. Partida de şah nu evolua în
favoarea sa, iar Vackeers tocmai îşi mutase calul, ameninţândui regina. Se
apropie de fereastră, dădu perdeaua deoparte şi urmări vaporaşulmuscă de pe
Sena.
— Vrei să vorbim? Întrebă Vackeers.
— Despre ce? Răspunse Ivory.
— Despre ceea ce te preocupă atât de intens.
— Am un aer preocupat?
— Felul în care joci mă face să presupun că ai o problemă. Doar dacă nu
cumva doreşti să mă faci să câştig, în acest caz, ostentaţia cu care îmi oferi
victoria pe tavă este aproape jignitoare; de aceea, aş prefera sămi spui ce te
munceşte.
— Nimic; numai că am dormit foarte puţin noaptea trecută. Şi când te
gândeşti că, înainte, puteam să stau nedormit două zile. Cu ce iom fi greşit noi
lui Dumnezeu, încât să merităm o pedeapsă atât de crudă cum e bătrâneţea?
— Nu vreau sămi consideri vorbele o încercare de autoflatare, însă, în
ceea ce ne priveşte, consider că Dumnezeu a fost destul de milostiv.
— Nu te supăra pe mine. Poate că ar fi mai nimerit să încheiem această
întâlnire. Oricum, mai fi făcut mat în patru mişcări.
— Trei! Prin urmare, eşti şi mai îngrijorat decât îmi închipuisem eu, dar
nu vreau să te trag de limbă. Suntem prieteni, îmi vei vorbi despre ceea ce te
preocupă atunci când vei crede de cuviinţă.
Vackeers se ridică şi se îndreptă spre vestibul. Îşi puse impermeabilul şi
se întoarse. Ivory continua să privească pe fereastră.
— Mâine mă întorc la Amsterdam. Vino să stai acolo câteva zile; răcoarea
canalelor te va ajuta săţi găseşti somnul. Eşti invitatul meu.
— Credeam că ar fi de preferat să nu fim văzuţi împreună.
— Dosarul a fost închis, nu mai avem nici un motiv să jucăm jocuri de
astea complicate. Şi, pe urmă, nu te mai culpabiliza atâta, nai nici o vină. Nu
puteam ghici că Sir Ashton o să neo ia înainte. Şi eu sunt îndurerat că
povestea sa terminat în felul ăsta, dar nu mai poţi face nimic.
— Toată lumea bănuia că, mai devreme sau mai târziu, Sir Ashton avea
să se amestece, şi această ipocrizie le convenea tuturor. Ştii la fel de bine ca
mine.
— Ivory, îţi jur că, dacă miar fi dat prin minte că va folosi metode atât de
expeditive, aş fi făcut tot cemi stătea în putere ca săl împiedic.
— Şi ceţi stătea în putere?
Vackeers îl privi ţintă pe Ivory, apoi îşi lăsă ochii în jos.
— Invitaţia la Amsterdam rămâne valabilă, vino când doreşti. Un ultim
lucru: prefer ca partida din seara asta să nu fie înscrisă în tabelul scorurilor
noastre. La revedere, Ivory.
Ivory nui răspunse. Vackeers închise uşa apartamentului, intră în lift şi
apăsă pe butonul parterului. În hol, paşii îi răsunară pe pardoseală. Trase spre
el uşa grea de la intrare şi ieşi în stradă.
Noaptea era blândă. Vackeers merse dea lungul cheiului Orléans şi se
întoarse spre faţada imobilului; la etajul cinci, luminile din salonul lui Ivory
tocmai se stinseseră. Dădu din umeri şi îşi continuă plimbarea. Când dădu
colţul străzii Le Regrattier, două semnale rapide cu farurile îl îndrumară spre
un Citroën oprit lângă trotuar. Vackeers deschise portiera de pe partea
pasagerului şi se instala în maşină. Şoferul puse mâna pe cheia de contact, dar
Vackeers îi întrerupse gestul.
— Să aşteptăm câteva clipe, dacă eşti amabil.
Cei doi bărbaţi rămaseră tăcuţi. Omul aflat la volan îşi scoase un pachet
de ţigări din buzunar, duse una la gură şi aprinse un chibrit.
— Ce te interesează atât de tare, de vrei să stăm aici?
— Cabina aia, chiar din faţa noastră.
— Ce tot spui? Pe cheiuri nui nici o cabină.
— Fii drăguţ şi stinge ţigara aia.
Un bărbat care mergea dea lungul cheiului se propti, în coate, de
parapet.
— Ălai Ivory? Întrebă şoferul.
— Nu, e Papa de la Roma.
— Vorbeşte de unul singur?
— Vorbeşte la telefon.
— Cu cine?
— Tu chiar eşti tâmpit sau te prefaci? Dacă pleacă de acasă în puterea
nopţii ca să dea un telefon de pe chei, probabil că nu vrea să se ştie cu cine stă
de vorbă.
— Şi atunci, la ce ne foloseşte săl filăm, dacă nui putem asculta
convorbirea?
— Îmi verific intuiţia.
— Şi, acum, că ţiai verificat intuiţia, putem pleca?
— Nu. Ceea ce va urma după asta mă interesează la fel de mult.
— Fiindcă ai tu o idee despre ceea ce va urma după asta, nu?
— Palavragiu mai eşti, Lorenzo. După ce o să închidă, o săşi arunce
cipul în Sena.
— Şi ai de gând să plonjezi în apă ca săl recuperezi?
— Sărmane prieten, chiar că eşti idiot.
— Cear fi dacă, în loc să mă insulţi, miai explica, mai bine, ce
aşteptăm?
— O să descoperi în câteva clipe.
Londra.
În micul apartament de pe Old Brompton Road suna telefonul. Walter se
dădu jos din pat, îşi puse un halat şi se duse în salon.
— Acum, acum, strigă, în timp ce se apropia de gheridonul pe care stătea
aparatul.
Recunoscu imediat vocea interlocutorului.
— Tot nimic?
— Nu, domnule; mam întors de la Atena acum, pe seară. Au trecut doar
patru zile de când e acolo; sper că, în curând, o să avem veşti bune.
— Asta sper şi eu, dar nu pot să nu fiu îngrijorat. Nam închis ochii toată
noaptea. Mă simt neputincios şi am oroare de chestia asta.
— Sincer să fiu, domnule, nici eu nam prea dormit în ultima vreme.
— Crezi că e în primejdie?
— Mi sa spus că dimpotrivă; trebuie să avem răbdare, dar e cumplit săl
vezi aşa. Diagnosticul este rezervat, a fost cât peaci…
— Vreau să ştiu dacă lovitura a fost pusă la cale de cineva anume. O să
mă înham eu la treaba asta. Când te întorci la Atena?
— Mâineseară, cel târziu poimâine, dacă nu reuşesc să termin ce am de
făcut la Academie.
— Sunămă cum ajungi acolo şi, între timp, încearcă să te odihneşti.
— Şi dumneavoastră, domnule. Pe mâine, sper.
Paris.
Ivory se descotorosi de cipul mobilului şi se întoarse. Vackeers şi şoferul
lui se făcură mici, pe scaunele lor, dar, de la o asemenea distanţă, era puţin
probabil să fie zăriţi de cel pe care îl urmăreau. Silueta lui Ivory dispăru la
colţul străzii.
— Bun. Acum, putem pleca? Întrebă Lorenzo. Am clocit aici toată seara şi
mie foame.
— Nu, nu încă.
Vackeers ascultă zumzăitul unui motor care tocmai demarase. Două
faruri măturară, cu lumina lor, cheiul. O maşină se opri în locul unde stătuse
Ivory cu câteva clipe în urmă. Din ea ieşi un bărbat care se duse până la
parapet. Se aplecă, pentru a cerceta malul de sub el, ridică din umeri şi se urcă
la loc, în maşină. Pneurile scrâşniră şi vehiculul se îndepărtă.
— Cum deai ştiut? Întrebă Lorenzo.
— Un presentiment urât. Şi, acum, după ce am văzut numărul de
înmatriculare, e şi mai rău.
— Da' cei cu numărul ăsta?
— Tu faci dinadins, ori te căzneşti sămi înveseleşti seara? Vehiculul ăsta
aparţine Corpului Diplomatic englez. Ai nevoie săţi fac vreun desen?
— Sir Ashton la pus pe Ivory sub urmărire?
— Pentru seara asta, cred că am văzut şi am auzit destul. Eşti drăguţ să
mergi cu mine la hotel?
— Zău, Vackeers, nu sunt şoferul tău. Miai cerut să stau la pândă în
maşina asta, explicândumi că e vorba despre o misiune importantă, am
îngheţat două ore, în timp ce tu sorbeai un coniac la căldurică, şi tot ce am
putut constata e că amicul tău a aruncat, nu ştiu de ce, un cip de mobil în
Sena şi că o maşină de la serviciul consular al Majestăţii Sale la spionat când
a făcut gestul ăsta, a cărui importanţă încă îmi scapă. Aşa că, ori te întorci pe
jos, ori îmi explici carei treaba.
— Ţinând cont de întunericul în care se pare că te afli, dragă ROMA, o să
încerc să te luminez! Dacă Ivory îşi dă osteneala să iasă la miezul nopţii ca să
telefoneze din afara casei, înseamnă căşi ia anumite măsuri de siguranţă.
Dacă englezii stau la pândă lângă imobilul lui, înseamnă că dosarul de care ne
am ocupat în ultimele luni nu este chiar atât de închis pe cât am vrea noi să
presupunem. Până aici, mai urmărit?
— Nu mă lua de dobitoc mai mult decât sunt, spuse Lorenzo, demarând.
Maşina o luă pe chei şi trecu pe podul Marie.
— Dacă Ivory dă dovadă de atâta prudenţă, înseamnă că este cu un tur
de pistă înaintea noastră, continuă Vackeers. Şi eu care credeam că, în seara
asta, am câştigat partida! Hotărât lucru, Ivory o să mă surprindă întotdeauna!
— Ce ai de gând să faci?
— Pentru moment, nimic. Şi nici o vorbă despre ceea ce ai aflat în seara
asta. E prea devreme. Dacă îi prevenim pe ceilalţi, fiecare o să înceapă să
uneltească din colţul lui; ca şi în trecut, nimeni nu va mai avea încredere în
nimeni. Ştiu că mă pot bizui pe MADRID. Dar tu, ROMA, de care parte vei fi?
— În momentul de faţă, mi se pare că sunt chiar în stânga ta; asta ţiar
putea răspunde, în parte, la întrebare, nu?
— Trebuie săl localizăm cât mai repede pe astrofizicianul ăsta. Aş pune
pariu că nu mai e în Grecia.
— Urcă din nou la amicul tău şi ial la întrebări. Dacă îl lucrezi bine,
poate că ciripeşte tot.
— Bănuiesc că nu ştie mai multe decât noi; trebuie săi fi pierdut urma.
Era cu mintea în altă parte. Îl cunosc de prea multă vreme ca să mă înşel, a
pus el la cale ceva. Mai ai acces la contactele tale din China? Le poţi solicita?
— Totul depinde de ceea ce aşteptăm de la ei şi de ceea ce suntem gata
să le dăm în schimb.
— Încearcă să afli dacă Adrian al nostru a aterizat de curând la Pekin,
dacă a închiriat vreo maşină şi dacă, printrun noroc, şia folosit cartea de
credit ca să scoată bani cu care să plătească nota de la hotel sau mai ştiu eu
ce.
Nau mai schimbat nici un cuvânt. Parisul era pustiu. Zece minute mai
târziu, Lorenzo la lăsat pe Vackeers în faţa hotelului Montalembert.
— O să fac tot ce pot în privinţa chinezilor, dar cu condiţia sămi întorci
amabilitatea, spuse, în timp ce parca.
— Înainte de ami prezenta nota de plată, stai să vedem mai întâi
rezultatele, dragă ROMA. Pe curând şi mulţumesc pentru plimbare.
Vackeers coborî din Citroën şi intră în hotel. La recepţie, ceru cheia de la
funcţionarul care se aplecă în spatele pupitrului său şi io dădu, împreună cu
un plic.
— Plicul acesta a fost lăsat pentru dumneavoastră, domnule.
— Cu cât timp în urmă? Întrebă Vackeers mirat.
— Mi la dat un şofer de taxi. Abia dacă au trecut câteva minute de
atunci.
Intrigat, Vackeers se îndreptă spre lift. Aşteptă până în apartamentul lui,
de la etajul patru, şi deschise plicul.
Dragul meu prieten, Tare mie teamă că, din păcate, nam să pot
răspunde încântătoarei tale invitaţii de a te vizita la Amsterdam. Nu că naş
vrea, mai ales că ţin sămi răscumpăr purtarea din timpul partidei de şah din
seara asta, dar, după cum bănuieşti, sunt reţinut de unele probleme la Paris.
Sper totuşi să te revăd foarte curând. Ba chiar sunt convins că va fi aşa.
Devotatul tău prieten, Ivory.
P. S. Apropo de mica mea plimbare nocturnă, eram obişnuit cu mai
multă discreţie din partea ta. Cine fuma lângă tine în Citroenul ăla atât de
frumos şi negru? Ori poate că era bleumarin? Vederea mă lasă tot mai mult, pe
zi ce trece…
Vackeers îndoi scrisoarea şi nuşi putu stăpâni un zâmbet. Monotonia
zilelor îl apăsa. Era conştient că această operaţiune avea să fie, probabil, ultima
din cariera lui, iar ideea că Ivory găsise un mijloc, oricare ar fi fost acela, de a
pune din nou maşinăria în funcţiune, nui displăcea; dimpotrivă. Vackeers se
aşeză la micul birou din camera lui, ridică receptorul şi formă un număr de
telefon din Spania. Îi ceru iertare lui Isabel pentru că o deranja atât de târziu,
dar avea toate motivele să creadă că lucrurile luaseră o nouă întorsătură, iar
ceea ce voia săi spună nu putea aştepta până a doua zi.
Mianyang, China.
Mam trezit la primele ore ale dimineţii. Bătrâna doamnă care ma
vegheat toată noaptea moţăie întrun fotoliu mare. Dau deoparte pledul cu care
sunt acoperit şi mă ridic. Ea deschide ochii, îmi aruncă o privire binevoitoare şi
îşi duce un deget la buze, cerândumi, astfel, să nu fac zgomot. Apoi se ridică şi
se duce să ia un ceainic pus pe o sobă de fontă. Încăperea în care ne aflăm este
despărţită de restaurant printrun perete pliant.
În jurul meu, îi descopăr pe ceilalţi membri ai familiei, dormind pe saltele
puse pe jos. Doi bărbaţi de vreo treizeci de ani sunt culcaţi lângă singura
fereastră. Îl recunosc pe cel care mia servit cina aseară şi pe fratele lui, care
trebăluia prin bucătărie. Sora lor mezină, care trebuie să fi avut vreo douăzeci
de ani, mai doarme încă întrun culcuş, lângă soba cu cărbuni; soţul gazdei
mele este lungit pe o masă, cu o pernuţă sub cap şi cu o cuvertură care îl
acoperă până la umeri. Poartă un pulover şi o vestă din lână groasă. Eu ocup
canapeaua extensibilă pe care perechea o desface în fiecare seară, ca să
doarmă pe ea. Seară de seară, această familie dă deoparte câteva mese din
restaurant, pentru a transforma fundul sălii în dormitor. Mă simt îngrozitor de
stingherit, pentru că mă impusesem astfel în intimitatea lor, dacă poate fi
vorba, aici, de vreo intimitate. În cartierul meu din Londra, cine oare sar fi
lipsit de patul lui, ca să il dea unui străin?
Bătrâna doamnă îmi serveşte un ceai fierbinte. Nu putem comunica decât
prin semne.
Îmi iau ceaşca şi mă strecor spre sală. În urma mea, ea trage paravanul
la loc.
Promenada este pustie; mă duc până la parapetul de pe malul fluviului
scăldat în ceaţa dimineţii şi mă uit la apa care curge spre vest. O mică
ambarcaţiune ce aduce a joncă pluteşte încet. De pe puntea ei, luntraşul îmi
adresează un semn de salut, la care răspund pe dată.
Mie frig; îmi bag mâinile în buzunar şi dau cu degetele de fotografia
Keirei.
De ce îmi vine în gând, tocmai în acest moment, prima noastră seară de
la Nebra? Îmi amintesc de noaptea petrecută cu tine, agitată, desigur, dar care
nea apropiat atât de mult.
Am să plec imediat la mănăstirea Garther, nu ştiu cât o să mai dureze
până ajung acolo şi nici cum o să intru, dar nu contează, asta este singura cale
pe care te pot găsi… dacă mai eşti în viaţă.
De ce oare mă simt atât de vlăguit?
Pe promenadă, la câţiva paşi de mine, o cabină telefonică. Mie dor să
aud glasul lui Walter. Cabina are lookul kitsch al anilor şaizeci. Aparatul
acceptă cărţile de credit. De îndată ce formez numărul pe tastatură, aud un
semnal de linie ocupată; probabil că, din acest loc, nu se poate suna întro ţară
străină. După alte două încercări, renunţ.
E timpul să le mulţumesc gazdelor mele, să plătesc nota pentru cina din
ajun şi so pornesc din nou la drum. Ei nu vor să primească banii. Le
mulţumesc iar şi iar, după care îi părăsesc.
Sfârşitul dimineţii; sosesc, în sfârşit, la Chengdu. Metropola este poluată,
agitată, agresivă. Totuşi, printre turnuri şi mari ansambluri imobiliare, au
supravieţuit şi unele căscioare părăginite. Caut drumul spre autogară. Jinli
Street, atracţia turiştilor. Poate că aici voi avea noroc să dau peste vreun
compatriot care să mă îndrume.
Parcul Ninjiao. Flora este frumoasă, bărci ivite parcă dintro altă epocă
plutesc liniştite pe lac, la umbra unor sălcii melancolice.
Zăresc o pereche de tineri a căror înfăţişare mă face să cred că sunt
americani. Aceşti doi studenţi îmi spun că au venit la Chengdu pentru un
stagiu de perfecţionare, în cadrul unui schimb universitar.
Încântaţi să audă că li se vorbeşte în limba lor, ei mă lămuresc că
autogara e în celălalt capăt al oraşului. Fata scoate din rucsac un carnet şi
caligrafiază la perfecţie un cuvânt chinezesc, apoi îmi întinde nota. Profit de
ocazie şi o rog sămi scrie şi numele mănăstirii Garther.
Mă întorc la parcarea în aer liber, undemi lăsasem maşina, şi mă
schimb, în interiorul acesteia, cu hainele date de lama. Întrun sac, îmi pun un
pulover şi alte câteva lucruri. Hotărăsc să las maşina în acelaşi loc şi să iau un
taxi.
Şoferul citeşte nota pe care io arăt şi, o jumătate de oră mai târziu, mă
lasă la autogara Wuguiqiao. Mă prezint la un ghişeu cu preţiosul bileţel
redactat în chineză, funcţionarul îmi înmânează un tichet, pentru care plătesc
douăzeci de yuani, şi îmi indică peronul 12, apoi începe să dea din mână,
îndemnândumă să mă grăbesc, dacă vreau să mai prind autobuzul.
Autocarul nui chiar nounouţ; sunt ultimul care urcă în el, astfel că nu
mai găsesc loc decât în spate, strivit între o femeie foarte corpolentă şi o cuşcă
de bambus, ocupată de trei raţe în mare formă. Bietele de ele, probabil că, la
destinaţie, vor fi unse cu sos şi băgate la cuptor, dar cum să le dau de veste ce
soartă tristă le aşteaptă?
Traversăm un pod peste râul Funan şi pornim în viteză, însoţiţi de
scrâşnetele puternice ale roţilor.
Autobuzul se opreşte la Yaan, un pasager coboară. Nam nici o idee cât
va dura călătoria, care mi se pare interminabilă. Îi arăt vecinei mica notă
caligrafiată şii fac un semn spre ceasul meu de mână. Ea ciocăneşte cadranul,
indicândumi ora şase. Vasăzică, o să ajung pe la sfârşitul zilei. Unde am să
dorm la noapte? Habar nam.
Drumul şerpuieşte spre nişte masive muntoase. Dacă Garther se află la
mare altitudine, peste noapte o să se lase gerul, trebuie sămi găsesc cât mai
repede un loc în care să fiu găzduit.
Cu cât devine peisajul mai arid, cu atât mă simt mai cuprins de îndoieli.
Ceo fi împinso pe Keira să se piardă pe coclaurii ăştia? Doar căutarea vreunei
fosile ar fi pututo aduce până aici, la capătul lumii. Altă explicaţie nu văd.
După douăzeci de kilometri, autocarul încremeneşte în faţa unui pod de
lemn suspendat pe două odgoane de oţel în stare foarte proastă. Şoferul le
ordonă tuturor pasagerilor să coboare: trebuie să uşureze maşina, pentru a
reduce riscurile. Privesc pe geam la prăpastia care trebuie traversată şi laud
înţelepciunea şoferului nostru.
Cum stau pe bancheta din spate, voi fi ultimul care coboară. Mă ridic;
autobuzul este aproape gol. Împing cu piciorul tija de bambus care închide uşa
cuştii unde se agită păsările, lăsate în voia sorţii. Libertatea lor se află în
dreapta, la capătul culoarului dintre banchete. O pot lua şi pe scurtătură,
trecând pe sub scaune, hotărârea le aparţine. Cele trei raţe pornesc, vesele,
după mine. Fiecare îşi alege drumul, una pe culoar, alta pe sub rândul de
scaune din dreapta, a treia taie drumul prin stânga. Măcar de mar lăsa să ies
înaintea lor, altfel, am să fiu acuzat de complicitate la evadare! La urma urmei,
nu contează, proprietara lor păşeşte deja pe pod, agăţânduse de balustradă, şi
înaintează cu ochii pe jumătate închişi, ca să no ia ameţeala.
Când îmi vine rândul să traversez, nici eu nus mai breaz. Ajunşi pe
marginea cealaltă, pasagerii îşi iau misiunea de al ghida, ajutânduse vârtos
cu ţipete şi gesturi, pe curajosul şofer, care înaintează, în ralanti, pe scândurile
mişcătoare. Se aud trosnete îngrijorătoare, căblăria scrâşneşte, tablierul se
balansează periculos, dar se ţine bine, şi, după cincisprezece minute, fiecare se
aşază din nou pe locul lui. În afară de mine. Am profitat de ocazie şi am ocupat
scaunul liber din rândul al doilea. Autobuzul demarează iar. Două raţe lipsesc
la apel, a treia reapare, din păcate, la mijlocul culoarului, şi se repede ca
proasta între picioarele ţărăncii.
În timp ce trecem de Dashencun, numi pot stăpâni un zâmbet când îmi
văd fosta vecină umblând în patru labe pe culoar şi căutânduşi zadarnic cele
două zburătoare care îşi luaseră zborul. Ea avea să coboare la Duogong, foarte
îmbufnată, lucru pentru care ar fi fost greu so blamezi.
Shabacun, Tianquan, oraşele şi satele se succed cât ţine drumul;
autobuzul urmează cursul unui râu şi continuă să urce spre înălţimi
ameţitoare. Mă scutură frisoanele, probabil că nu sunt pe deplin restabilit.
Legănat de sforăitul motorului, reuşesc să aţipesc la răstimpuri, până când o
zgâlţâială mă deşteaptă din moţăit.
În stânga noastră, gheţarul Hailuogou atinge norii. Ne apropiem de
faimoasa trecătoare Zheduo, punctul culminant al itinerarului. La aproape
patru mii de metri, simt că inima îmi bate în tâmple şi mă apucă din nou
migrena. Mă gândesc la Atacama. Ceo mai fi făcând prietenul meu Erwan? A
trecut atâta vreme de când nu mai ştiu nimic de el… Dacă nu mi sar fi făcut
rău, acum câteva luni, în Chile, dacă naş fi încălcat regulile de securitate
prescrise, dacă laş fi ascultat pe Erwan, acum naş fi aici, iar Keira nar fi
dispărut în apele tulburi ale Fluviului Galben.
Îmi amintesc că, la Hydra, pentru ami alina durerea, mama îmi spusese:
„E îngrozitor să pierzi un om pe care lai iubit; însă ar fi şi mai cumplit dacă nu
lai fi întâlnit niciodată”. Vorbea gândinduse la tata; dar lucrurile capătă cu
totul alt sens când te simţi răspunzător de moartea celei pe care o iubeşti.
Lacul Moguecuo oglindeşte în apele sale liniştite piscurile acoperite de
zăpadă. Coborând spre valea Xinduqiao, autobuzul şia mai recâştigat puţin
din viteză. Aici, spre deosebire de deşertul Atacama, ai în jur numai vegetaţie
luxuriantă. Cirezi de iaci pasc în mijlocul ierburilor grase. Ulmi şi mesteceni
albi trăiesc frăţeşte pe această câmpie vastă, înconjurată de munţi. Am coborât
sub patru mii de metri, aşa că migrena ma mai lăsat în pace. Deodată,
autobuzul se opreşte. Şoferul se întoarce spre mine: a sosit timpul să cobor. În
afara şoselei, nu văd decât un drum bolovănos, care duce spre muntele Gongga
Shan. Şoferul dă din mâini şi mormăie câteva cuvinte; deduc că mă roagă să
cuget de partea cealaltă a uşiiacordeon, pe care mia deschiso, lăsând să
pătrundă aerul glacial.
Cu sacul la picioare, cu obrajii ciupiţi de ger, privesc, dârdâind, după
autobuzul care se îndepărtează şi dispare, curând după aceea, la o cotitură.
Sunt singur pe câmpia întinsă, unde şuieră vântul ce urcă spre înălţimi.
Peisaj situat în afara timpului, cu pământuri care au împrumutat culoarea
orzului decorticat şi a nisipului… dar nu văd nici urmă de mănăstire. Este cu
neputinţă să dorm sub cerul liber fără să mor îngheţat. Trebuie so iau din loc.
Încotro? Habar nam, dar, ca să pot rezista amorţelii care mă cuprinde din
cauza gerului, nam altă soluţie decât să merg înainte.
În speranţa absurdă de a fugi din faţa nopţii, alerg cu paşi mici spre
soareapune, lăsând în urmă colină după colină.
În depărtare, zăresc pânza neagră a unui cort de nomazi, pus în calea
mea parcă de mâna Providenţei.
În mijlocul acestei imense câmpii, o copilă tibetană vine spre mine.
Mogâldeaţa asta deo şchioapă, cu obrajii roşii ca două mere şi cu ochii
strălucitori, trebuie să aibă trei ani, poate patru. Necunoscutul care sunt nu o
sperie, nimeni nu pare că sar teme de ceva pentru ea, este liberă să umble pe
undei place. Ea pufneşte în râs, amuzată de înfăţişarea mea atât de diferită,
iar râsul acesta umple valea. Îşi deschide larg braţele şi începe să alerge spre
mine, se opreşte la câţiva metri şi o ia înapoi, spre ai săi. De sub cort, se iveşte
un bărbat care îmi iese în întâmpinare. Îi întind mâna, el şi le uneşte pe ale lui,
se înclină şi mă pofteşte săl urmez.
Pânza mare şi neagră a cortului este susţinută de stâlpi din lemn.
Înăuntru, spaţiul de locuit este generos. Pe vatra de piatră, unde trosnesc nişte
vreascuri uscate, o femeie pregăteşte un fel de tocană, iar mireasma acesteia
umple locul. Bărbatul îmi face semn să mă aşez, îmi toarnă nişte alcool de orez
întro cănită şi ciocneşte cu mine.
Familia nomadă îşi împarte cina cu mine. Tăcerea nu este întreruptă
decât de râsetele fetiţei cu obraji roşii ca merele. În cele din urmă, adoarme
cuibărită la pieptul mamei sale.
Când se lasă întunericul, bărbatul mă ia cu el afară din cort. Se aşază pe
o piatră şi îmi întinde o ţigară pe care a răsucito între degete. Privim amândoi
cerul. E multă vreme de când nu lam mai contemplat aşa. Observ, la est de
Andromeda, una dintre cele mai frumoase constelaţii pe care ni le dăruieşte
toamna. Io arăt gazdei mele cu degetul, printre stele, şii spun cum se
numeşte. „Perseu”, rostesc cu voce tare. Omul îmi urmăreşte privirea şi repetă
„Perseu”. Hohoteşte de râs, ca şi fetiţa lui, un râs a cărui strălucire este aidoma
celor care luminează bolta cerească de deasupra capetelor noastre.
Am dormit în cortul lor, apărat de frig şi de vânt. În zori, îi întind gazdei
hârtia mea; omul nu ştie să citească şi nui dă nici o atenţie. Se face ziuă, iar el
are o sumedenie de treburi.
În timp ce îl ajut să adune vreascuri, mă aventurez să rostesc cuvântul
„Garther”, schimbând de fiecare dată pronunţia, cu speranţa că o voi găsi pe
aceea care îl va face să reacţioneze, dar e inutil: omul rămâne imperturbabil.
După ce adunăm lemnele, suntem de corvoadă la căratul apei. Nomadul
îmi întinde un burduf gol, îşi trece altul pe după umăr şi îmi arată cum să mil
potrivesc pe al meu, apoi o luăm pe un drum ce duce spre sud.
Am mers două ore, în cap. Din vârful colinei, zăresc un râu care curge
printre ierburi înalte. Nomadul ajunge acolo înaintea mea. Când sosesc şi eu,
bărbatul se scaldă deja. Îmi scot cămaşa şi intru, la rândul meu, în apă.
Răceala acesteia îţi pătrunde pânăn oase; pesemne că râul izvorăşte din
vreunul dintre gheţarii care se zăresc în depărtare.
Nomadul îşi cufundă burduful în apă. Îi imit gesturile; cei doi desagi de
piele se umplu. Mă căznesc săl duc pe al meu până la mal.
După ce iese din râu, bărbatul smulge o tufă de ierburi înalte şi îşi freacă
trupul cu putere, până se usucă. Apoi, se îmbracă şi se aşază săşi tragă puţin
sufletul. „Perseu”, spune nomadul, ridicând un deget spre cer. Mâna lui îmi
arată, după aceea, un cot al râului, la câteva sute de metri mai în aval, unde se
scaldă vreo douăzeci de oameni, alţi vreo patruzeci ară pământul, împingând
un plug care trasează brazde lungi, perfect rectilinii. Toţi poartă nişte veşminte
pe care le recunosc de îndată.
— Garther! Şopteşte tovarăşul meu de drum.
Îi mulţumesc şi sunt gata să mă avânt spre călugări, dar nomadul se
ridică şi mă apucă de braţ. Chipul i se întunecase. Din cap, îmi face un semn
poruncitor săl urmez. Mă trage de mânecă şimi arată drumul de întoarcere.
Pe faţă, îi pot citi frica. De aceea, mă supun şi urc dealul în urma lui. În vârf,
mă întorc săi privesc pe călugări. Cei care se spălau mai devreme în râu îşi
puseseră tunicile şi se reîntorseseră la muncă, trasând nişte brazde ciudate, ca
liniile oscilante ale unei uriaşe electrocardiograme. Când am coborât pe celălalt
versant al colinei, călugării au dispărut din câmpul meu vizual. De îndată ce voi
putea, îmi voi lua tălpăşiţa de la gazda mea şi mă voi întoarce în această
văioagă.
Dacă sunt binevenit în familia nomadă, trebuie, conform tradiţiei lor, să
mi merit raţia zilnică de hrană.
Femeia iese din cort şi mă conduce până la cireada de iaci care paşte pe
un câmp. Nam dat nici o atenţie recipientului pe care ea îl ducea fredonând,
până când nu a îngenuncheat în faţa uneia dintre aceste stranii vietăţi
patrupede, pe care a început so mulgă. După câteva clipe, îmi cedează locul,
socotind că lecţia durase destul. Mă lasă acolo, iar privirea pe care o aruncă
spre găleată îmi dă de înţeles că nu trebuie să mă întorc decât după ce vasul se
umple cum se cuvine.
Dar nimic nu se desfăşoară atât de simplu pe cât socotise ea. Ori eu sunt
şovăielnic, ori afurisita aia de vacă asiatică este năbădăioasă şi – după toate
semnele – nu are de gând săl lase pe primul venit săi frământe ţâţele. Cert
este că, de fiecare dată când întind mâna spre ugerul ei, face un pas ba înainte,
ba înapoi… Mă folosesc de toate stratagemele: tentativă de seducţie, dăscăleală
autoritară, rugăminţi, supărare, ţâfnă, însă deaia nu mai poate ea.
Cea care îmi sare în ajutor este o făptură de numai patru ani. Nu am nici
un merit, dimpotrivă, însă aşa a fost.
Fetiţa cu obrajii rotunzi şi roşii ca două mere apare deodată în mijlocul
câmpiei; cred că stătea acolo de multă vreme, savurând spectacolul şi
stăpâninduşi totodată râsul, până când ia scăpat un hohot răsunător, care ia
trădat prezenţa. Parcă pentru a se scuza că râsese de mine, se apropie, mă
„mustră” cu o uşoară lovitură de umăr, pune mâna, cu un gest vioi, pe ugerul
vacii şi râde iar, din toată inima, când laptele începe să ţâşnească în găleată.
Prin urmare, era chiar aşa de simplu! Trebuie să primesc provocarea pe care
mia lansato împingândumă spre vacă. Îngenunchez; ea îmi urmăreşte
mişcările şi bate din palme când reuşesc, în sfârşit, să fac să curgă câteva
picături de lapte. Se tolăneşte pe iarbă, cu braţele încrucişate, şi rămâne aşa,
supraveghindumă. În ciuda vârstei sale fragede, prezenţa ei îmi insuflă un
sentiment de pace. Dupăamiaza asta e un moment plin de linişte şi voioşie.
Puţin mai târziu, coborâm împreună în tabără.
Alături de cortul în care dormisem noaptea trecută, au apărut alte două;
de acum, în jurul focului sunt adunate trei familii. În timp ce mă apropii de
tabără, însoţit de mica mea vizitatoare, bărbaţii ne ies în cale; gazda îmi face
semn sămi continui drumul. Sunt aşteptat de femei; ei se duc să adune vitele.
Mă simt ofensat că sunt îndepărtat de la o îndeletnicire mult mai bărbătească
decât aceea care îmi fusese încredinţată.
Ziua e pe sfârşite; mă uit la soare, întunericul se va lăsa în cel mult o
oră. În minte, nam decât o idee: sămi părăsesc prietenii nomazi şi să mă duc
să pândesc ceea ce se petrece în vale. Vreau să mă ţin după călugării care se
vor întoarce la mănăstirea lor. Dar bărbatul care mă găzduieşte se întoarce
chiar în clipa când îmi treceau prin minte gândurile astea. Îşi sărută nevasta,
îşi ridică în braţe fetiţa şi intră în cort. După câteva momente, iese cu toaleta
făcută şi vine brusc spre mine, care stăteam mai retras, fixând linia orizontului.
Îmi oferă o ţigară. Îl refuz, mulţumindui. El îşi aprinde propria ţigară, privind,
la rândui, în tăcere, vârful dealului. Nu ştiu de ce îmi vine deodată ideea săi
arăt chipul tău. Probabil pentru că îmi lipseşti atât de mult, încât simt că mă
sfârşesc; pentru că ăsta e încă un pretext ca săţi privesc fotografia. Este cel
mai preţios lucru pe care îl pot împărtăşi cu el.
Scot poza din buzunar şi io arăt. Zâmbeşte şi mio dă înapoi. Apoi suflă
îndelung fumul, îşi striveşte chiştocul între degete şi pleacă.
La lăsarea serii, împărţim tocana cu celelalte două familii care ni sau
alăturat. Fetiţa se aşază lângă mine; nici taicăsău, nici maicăsa nu par să fie
supăraţi din pricina complicităţii noastre. Dimpotrivă, mama mângâie părul
copilitei şi îmi spune cum o cheamă. Numele ei este Rhitar. Mai târziu, aveam
să aflu că aşa este numit un copil, când îi moare un frate mai mare, pentru a
îndepărta piaza rea. Oare de aceea este râsul lui Rhitar atât de sonor? Pentru a
şterge suferinţa pricinuită de o dramă jucată înaintea naşterii sale? Pentru a le
aminti părinţilor că lea readus bucuria în casă? Rhitar a adormit pe genunchii
mamei sale şi zâmbeşte chiar şi prin somnul care pare atât de profund.
După terminarea mesei, bărbaţii îşi pun nişte pantaloni largi, iar femeile
îşi scot mâneca dreaptă a tunicii, lăsândo să se legene în aer. Se iau de mână,
formând un cerc, bărbaţii întro parte, femeile în alta. Toţi cântă, femeile îşi
flutură mâneca şi, când cântecul se opreşte, dansatorii strigă cu putere, în cor.
Atunci, hora se porneşte în sens opus, cu un ritm tot mai accelerat. Toţi se
învârtesc, sar, strigă şi cântă până la epuizare.
Sunt invitat în acest dans vesel. Mă las purtat de beţia alcoolului de orez
şi a horei tibetane.
O mână mă scutură de umăr. Deschid ochii şi recunosc, în penumbră,
chipul nomadului meu. În tăcere, îmi cere săl urmez afară din cort. Câmpia
imensă se scaldă în lumina cenuşie a nopţii ce se apropie de sfârşit. Gazda mea
îmi poartă bagajul pe umăr. Nam idee ce intenţii are, dar ghicesc că mă
conduce întrun loc de unde drumurile noastre se despart. Am luato în aceeaşi
direcţie din ajun. În timp ce mergem, nu scoate nici o vorbă. O ţinem aşa o oră
în cap, iar când ajungem în vârf, o ia la dreapta. Traversăm o pădurice de ulmi
şi de aluni, în care el se pare să ştie fiecare cărăruie şi fiecare râpă. Când ieşim
din ea, încă nu sa arătat lumina palidă a zorilor. Călăuza mea se culcă la
pământ şi îmi face semn săl imit; mă acoperă cu frunze moarte şi cu humus,
arătândumi cum să mă camuflez. Rămânem tăcuţi, ca nişte pândari, dar
habar nam ce pândim. Îmi închipui că ma luat cu el la braconaj şi mă întreb
ce animal om urmări, fiindcă navem nici o armă. Poate că el o fi venit săşi
controleze capcanele.
Sunt foarte departe de adevăr, însă va trebui să mai aştept încă o oră
până să înţeleg de ce fusesem adus până aici.
În sfârşit, se luminează de ziuă. Zorii abia iviţi ne dezvăluie zidul de
incintă al unei uriaşe mănăstiri, aproape un oraş fortificat, ce se înalţă în faţa
noastră.
— Garther, murmură complicele meu, rostind pentru a doua oară acest
cuvânt.
Întro noapte, îi dăruisem numele unei stele aninate pe cerul de deasupra
câmpiei lui; în această dimineaţă, nomadul tibetan îmi răspundea în acelaşi fel,
rostind numele locului pe care speram săl găsesc aşa cum nu visasem
niciodată să descopăr vreun astru din imensitatea Universului.
Tovarăşul meu de drum îmi face semn să nu cumva să mă mişc, pare
terorizat la gândul că am putea fi descoperiţi. Eu nu văd nici un motiv de
îngrijorare, templul se află la mai mult de o sută de metri. Dar acum, când
ochii mi se acomodează cu semiîntunericul, pot ghici nişte siluete bărbăteşti
care fac de pază, plimbânduse pe meterezele mânăstirii.
Oare presimt vreo primejdie? Încearcă să se apere de vreun grup de
soldaţi chinezi care ar veni săi persecute până şi în locurile astea pierdute de
lume? Eu nu le sunt duşman. Dacă ar fi după mintea mea, maş ridica imediat
şi aş alerga spre ei. Dar ghidul meu mă apucă de braţ şi mă reţine cu putere.
Porţile mânăstirii tocmai sau deschis. O coloană de călugări o ia pe
drumul ce coboară spre livezile de la est. În urma lor, porţile grele se închid din
nou.
Nomadul se ridică brusc şi se retrage către pădurice. La adăpostul
ulmilor înalţi, îmi dă înapoi pachetul şi înţeleg că îşi ia rămasbun. Îi apuc
mâinile şi i le strâng întrale mele. Gestul meu de afecţiune îl face să
zâmbească; mă priveşte ţintă o clipă, se întoarce şi pleacă.
Nam cunoscut niciodată o singurătate mai deplină ca pe aceste câmpii
înalte, când, coborât din autobuzul de la Chengdu, fugeam de întunericul
nopţii şi de frig. Uneori, e deajuns o privire, o prezenţă, un gest, pentru ca
prietenia să se nască dincolo de diferenţele care ne reţin şi ne sperie; e deajuns
o mână întinsă, pentru ca în memorie să ţi se întipărească un chip pe care
timpul nul va putea şterge nicicând. În ultimul ceas al vieţii mele, îmi doresc
să revăd chipul neschimbat al acestui nomad tibetan şi pe cel al fetiţei lui cu
obrajii roşii ca două merişoare.
Înaintând pe lângă liziera pădurii, urmez, de la distanţă, cortegiul
călugărilor lucrători, care se îndreaptă spre fundul vâlcelei. De aici, de pe locul
meu, pot săi pândesc cu uşurinţă. Îi număr: sunt vreo şaizeci. Ca şi în ajun,
încep prin a se dezbrăca şi a se scălda în apa limpede, după care se apucă de
treabă. Corpul îmi este zgâlţâit de fiori. Scotocesc prin pachet şi descopăr o
pungă cu carne uscată, darul nomadului. Rod jumătate din ea şi păstrez restul,
ca să am ce mânca diseară. După plecarea călugărilor, am să dau o fugă la râu,
ca să beau apă. Până atunci, va trebui să rabd setea pe care sarea din carne
mă face so simt şi mai tare.
De ce oare călătoria îmi ascute senzaţiile – foamea, frigul, căldura,
oboseala extremă? Cred că responsabilă pentru aceste necazuri este
altitudinea. Restul dupăamiezii mil petrec căutând un mijloc de a intra în
incinta mânăstirii. Mă simt bântuit de idei cum nu se poate mai nebuneşti.
Oare sunt pe cale sămi pierd minţile?
La ora şase, călugării îşi încetează lucrul şi o pornesc înapoi, spre
mănăstire. Cum dispar după vârful unui deal, ies din ascunzătoarea mea şi o
iau la fugă peste câmpuri. Mă arunc în râu şi beau apă pe săturate.
Întors pe mal, mă gândesc unde maş putea adăposti peste noapte. Să
dorm în pădurice nu mă tentează câtuşi de puţin. Să mă întorc în câmpie, la
prietenii mei nomazi, ar însemna sămi recunosc eşecul şi, chiar mai rău, să
abuzez de generozitatea lor. Şi aşa, gestul de a mă hrăni două seri la rând
trebuie să fi fost un mare efort pentru ei.
În cele din urmă, descopăr o scobitură pe versantul colinei. O sămi sap
acolo o vizuină; ghemuit sub pământ şi acoperit cu hainele din pachet, trec eu
peste noaptea asta. Aşteptând ca întunericul să cuprindă cerul, termin restul
de carne uscată şi pândesc ivirea primei stele, aşa cum aştepţi sosirea unei
prietene care te ajută săţi goneşti gândurile rele.
Se face noapte. Scuturat de al nu ştiu câtelea frison, adorm.
Cât timp să se fi scurs până când am fost trezit de nişte foşnete? Ceva se
apropie de mine. Trebuie sămi stăpânesc frica; dacă, prin locurile astea,
vânează vreun animal sălbatic, nu e cazul să devin prada lui. Ascuns în groapa
mea, aş avea mai multe şanse să scap de el decât dacă aş orbecăi prin beznă.
Gânduri înţelepte, dar greu de pus în practică atunci când inima îţi bate să se
rupă. Ce fel de prădător o fi ăsta? Şi ce naiba învârtesc eu aici, ghemuit în
gaura asta săpată în pământ, la mii de kilometri de casa mea? Ce naiba
învârtesc aici, cu mutra plină de ţărână, cu degetele îngheţate, cu nasul
curgând? Ce naiba învârtesc aici, rătăcind pe meleaguri străine, alergând după
năluca unei femei pe care o iubesc ca un nebun şi care, cu numai şase luni în
urmă, nici nu conta în viaţa mea? Vreau săl regăsesc pe Erwan, vreau sămi
regăsesc platoul din Atacama. Vreau atmosfera plăcută din casa mea şi străzile
din Londra; vreau să fiu în altă parte, nu sămi înfulece măruntaiele, pe aici, o
scârbă de lup. Trebuie să stau nemişcat, fără să tremur, trebuie sămi ţin
răsuflarea, sămi cobor pleoapele, ca să nu mi se reflecte lumina vie a Lunii în
albul ochilor. Gânduri înţelepte, dar imposibil de pus în practică atunci când
frica te înşfacă de guler şi te zgâlţâie cu violenţă. Parcă aş avea doisprezece ani,
parcă miam pierdut toată capacitatea de apărare, toată siguranţa. Zăresc o
torţă; atunci, poate că nu e decât un borfaş care vrea să mă uşureze de
puţinele mele lucruri. Dar cine mă opreşte să mă apăr?
Trebuie să ies din gaura asta şi din întuneric, trebuie să înfrunt
primejdia. Nam bătut atâta drum doar ca să mă las dibuit de un hoţ sau
sfâşiat asemenea unui vânat de rând.
Am deschis ochii.
Torţa înaintează în direcţia râului. Cel care o ţine cu braţul întins ştie
perfect încotro merge; paşii lui siguri nu se tem de nici o piedică, de nici un
hârtop. Facla este înfiptă în pământul gras al unui taluz. În lumina flăcării,
apar două umbre. Una are silueta ceva mai subţire decât cealaltă; ambele
trupuri te trimit cu gândul la doi adolescenţi. Unul se opreşte pe loc, celălalt se
duce pe mal, îşi scoate tunica şi intră în apa rece. Teamă urmată de speranţă.
Poate că aceşti doi călugări au înfruntat interdicţiile pentru a veni să se scalde,
protejaţi de întuneric; poate că aceşti doi hoţi de timp mă vor ajuta să pătrund
în incinta oraşului fortificat. Mă târăsc prin ierburi, apropiindumă de râu şi,
brusc, mi se taie răsuflarea.
Acel corp delicat nare nici un amănunt care sămi fie străin. Desenul
picioarelor, rotunjimea feselor, linia spatelui, pântecul, umerii, ceafa, capul
înălţat cu atâta mândrie.
Tu eşti acolo, scăldândute goală întrun râu aidoma celui în care team
văzut murind. Trupul tău în lumina Lunii este ca o fantasmă, dar teaş fi
recunoscut dintro mie. Eşti acolo, doar la câteva sute de metri; dar cum să mă
apropii de tine? Cum să mă înfăţişez înaintea ta în asemenea hal, fără să te
sperii, fără să ţipi şi să dai alarma? Apa râului te acoperă până la coapse,
mâinile tale iau apa şi o lasă săţi şiroiască pe faţă. Înaintez la rândul meu spre
râu, şi îmi clătesc obrajii cu apa limpede, ca sămi îndepărtez ţărâna de pe ei.
Călugărul care te însoţeşte îmi lasă tot timpul so fac, pentru că stă cu
spatele la tine. A rămas la o distanţă mare, parcă de teamă să nuţi atingă cu
privirea goliciunea. Cu inima bubuind, cu privirea tulbure, mă apropii încă
puţin. Tu te întorci pe mal, venind drept spre mine. Când ochii tăi se întâlnesc
cu ai mei, paşii ţi se opresc, capul ţi se înclină întro parte, privirea ta mă
scrutează, apoi treci prin faţa mea şi îţi vezi de drum, ca şi cum nici naş fi
existat.
Privirea îţi era absentă, ba chiar mai rău, privirea pe care ţiam văzuto
în ochi nu era a ta. Ţiai pus tunica, în tăcere, ca şi cum din gâtlej nuţi putea
ieşi nici un sunet, şi teai întors spre cel care te escortase până aici. Tovarăşul
tău de drum a luat torţa şi aţi urcat înapoi cărăruia. Mam ţinut după voi, fără
sămi fac bănuită prezenţa. Poate doar o singură dată, auzind rostogolirea unei
pietricele pe care călcasem, călugărul a privit în urmă, apoi aţi continuat să
mergeţi. Ajunşi în faţa mânăstirii, aţi luato pe lângă zid, aţi trecut de porţile
cele mari şi vam văzut siluetele dispărând întrun şanţ, flacăra a pâlpâit, apoi
sa stins. Am aşteptat cât am putut, pătruns de frig. În cele din urmă, am luat
o la fugă spre zidul unde văzusem că aţi dispărut, sperând să găsesc un loc de
trecere, dar nam dat decât de o uşiţă de lemn, bine zăvorâtă. Mam ghemuit la
pământ până când miam mai venit în fire şi mam întors, aidoma unui animal,
în ascunzătoarea mea de la marginea pădurii.
Mai târziu, în timpul nopţii, o senzaţie de sufocare mă scoate din
toropeala care mă cuprinsese. Membrele miau înţepenit. Temperatura a scăzut
brutal. Mie cu neputinţă sămi mişc degetele ca să desfac nodul sacului şi să
scot ceva cu care să mă învelesc. Epuizarea îmi încetineşte gesturile. Îmi vin în
minte poveştile cu alpiniştii pe care muntele îi leagănă uşor, înainte deai
adormi pe vecie. Suntem la patru mii de metri, cum am putut fi atât de
nesocotit, încât să cred căi voi putea supravieţui acestei nopţi? O să crap într
o pădurice de aluni şi de ulmi, de partea cealaltă a zidului, la câţiva metri de
tine. Se spune că, în momentul când îţi dai duhul, în faţa ta se deschide un
tunel întunecat, la capătul căruia străluceşte o lumină. Eu nu văd nimic de
felul acesta, singura imagine strălucitoare pe care o voi fi văzuto este a ta,
scăldândute în râu.
Întro ultimă tresărire de luciditate, simt nişte mâini care mă apucă şi mă
ridică din groapa mea. Sunt luat pe sus, mie imposibil să mă îndrept, mie
imposibil sămi ridic capul şi săi văd pe cei ce mă cară. Sunt susţinut de nişte
braţe; înaintăm pe o potecă şi simt cât se poate de bine că îmi pierd deseori
cunoştinţa. Ultima imagine pe care mio amintesc este a zidului de incintă şi a
porţii mari, deschizânduse în faţa mea. Poate că eşti moartă, iar eu vin, în
sfârşit, lângă tine.
Atena
— Dacă naţi fi fost atât de îngrijorat, naţi fi riscat să veniţi până aici. Şi
să numi spuneţi că maţi invitat la cină doar pentru că vă era teamă să
petreceţi seara de unul singur. Sunt sigur că roomserviceul de la King George
este mult mai bun decât acest restaurant chinezesc. De altfel, alegerea mi se
pare destul de nepotrivită, ţinând cont de împrejurări.
Ivory se uită lung la Walter şi luă o rondelă de ghimbir zaharisit; îi oferi o
bucată şi invitatului său.
— Sunt la fel ca dumneata, timpul începe să mi se pară lung. Cel mai rău
e că nu putem face nimic.
— Ştiţi cumva dacă, în spatele chestiei ăsteia, este Ashton?
— Nam nici o certitudine. Numi vine să cred că a putut ajunge până
aici. Dispariţia Keirei ar fi trebuit săi fie deajuns. Doar dacă nu cumva o fi
aflat de călătoria lui Adrian şi a încercat să io ia înainte. Este un miracol că nu
şia atins scopul.
— A fost cât peaci, mormăi Walter. Credeţi că informaţiile despre Keira i
lea dat acel lama? Dar de ce să fi făcut asta? Dacă navea intenţia săl ajute pe
Adrian so găsească, atunci de ce ia trimis lucrurile ei?
— Navem nici o dovadă certă că preotul însuşi este expeditorul acestui
mic cadou. Sar fi putut întâmpla foarte bine ca o persoană din anturajul lui să
subtilizeze aparatul, so fotografieze pe prietena noastră, arheologa, în timp ce
se scălda în râu, după care săl pună înapoi la locul său, fără să bage de seamă
cineva.
— Cine să fie mesagerul şi de ce săşi fi asumat asemenea riscuri?
— E deajuns că unul dintre călugării acelei comunităţi a fost de faţă
atunci când sa scăldat ea şi că a refuzat să trădeze principiile pe care a jurat
să le respecte.
— Ce principii?
— Unul dintre ele este să nu mintă niciodată; dar sar putea ca acel
lama, silit să păstreze secretul, săl fi îndemnat pe unul dintre discipolii lui să
facă pe mesagerul.
— De data asta, maţi pierdut pe drum, domnule.
— Walter, ar trebui să înveţi să joci şah. Ca să câştigi, nu e de ajuns să ai
un avans de o mişcare, ci de treipatru. A anticipa este condiţia necesară
victoriei. Să ne întoarcem la călugărul nostru. Cine ştie, o fi fost silit să aleagă
între două precepte care, în unele situaţii speciale, nu se mai pot concilia. Să
nu mintă şi să nu facă nimic prin care ar putea dăuna unei vieţi. Să ne
imaginăm că supravieţuirea Keirei depinde de faptul că este considerată
moartă. Chestia asta lar vârî pe înţeleptul nostru întro mare încurcătură.
Dacă spune adevărul, îi pune viaţa în pericol, contrazicând astfel tot ceea ce
este mai sacru în credinţa lui. Pe de altă parte, dacă minte, lăsând să se creadă
că este moartă, când, de fapt, este vie, încalcă alt principiu. Supărător, nui
aşa? În şah, chestia asta se numeşte „pat”1. Prietenul meu, Vackeers, îl
detestă.
— Oare cum au reuşit părinţii dumneavoastră să vă înzestreze cu un
spirit aşa de alambicat? Întrebă Walter, luând, la rândul lui, o rondelă de
ghimbir din cupă.
— Cred că părinţii mei nau nici un amestec, miar fi plăcut să le atribui
acest merit, dar nu iam cunoscut. Dacă nu te deranjează, am săţi povestesc
copilăria mea în altă zi; în clipa asta, subiectul discuţiei nu sunt eu.
— Dumneavoastră presupuneţi că lama, confruntat cu o asemenea
dilemă, la îndemnat pe unul dintre discipolii lui să dezvăluie adevărul, în timp
ce el însuşi proteja viaţa Keirei păstrând tăcerea?
— Ceea ce ne interesează pe noi, în acest raţionament, nu este călugărul.
Sper că nai pierdut asta din vedere.
Walter făcu o mutră care nu lăsa să planeze nici o îndoială asupra
răspunsului la întrebarea lui Ivory. Raţionamentul acestuia îi scăpa cu
desăvârşire.
— Eşti un dezastru, amice, spuse bătrânul profesor.
— Oi fi eu un dezastru, dar tot eu sunt ăla care a descoperit
particularitatea fotografiei puse în evidenţă deasupra teancului; eu sunt ăla
care a comparato cu celelalte şi care a tras concluzia pe care o cunoaşteţi.
— Admit, dar, cum ai spus chiar adineauri, fotografia era deasupra
celorlalte!
— Mai bine miaş fi ţinut gura, ca preotul ăla al dumneavoastră. Aşa, n
am mai fi fost aici, aşteptând veşti de la Adrian şi rugândune să ni le mai
poată da.
— Cu riscul de a mă repeta, poza aia era deasupra teancului! E greu de
crezut întro simplă coincidenţă. Era, cu siguranţă, un mesaj. Rămâne de aflat
dacă Ashton a reuşit să dea de ea în acelaşi timp cu noi.
— Sau poate că noi înşine am ţinut morţiş să vedem, aici, un mesaj. Şi
am fi crezut lucrul ăsta, chiar dacă ni lar fi ghicit cineva în cafea! Aţi reînviato
pe Keira ca săl împingeţi pe Adrian să vă continue lucrările…
— Ei, te rog să nu fii grosolan! Ai prefera săl vezi în halul în care lai
găsit, plictisinduse pe insula lui şi irosinduşi talentul? Continuă Ivory,
ridicând şi el tonul. Crezi că aş fi atât de crud, încât săl trimit săşi caute
prietena dacă naş crede, cu toată sinceritatea, că este în viaţă? Mă iei drept un
monstru?
— Nam vrut să spun asta, io întoarse Walter, cu aceeaşi vehemenţă.
Scurta lor altercaţie atrăsese atenţia unor clienţi care îşi luau cina la
masa învecinată. Walter a continuat, vorbind mai încet.
— Aţi spus că nu lama e cel care ne interesează. Dacă nu el, atunci,
cine?
— Cel care ia pus lui Adrian viaţa în pericol, cel care se teme ca el să no
găsească pe Keira, cel care, întrun asemenea caz, nu sar da înapoi de la
nimic. Asta te face să te gândeşti la cineva?
— Nu este nevoie să mă luaţi de sus, nu sunt subalternul
dumneavoastră.
— Refacerea acoperişului de pe clădirea Academiei costă o întreagă avere,
iar eu consider că generosul binefăcător care îţi echilibrează în mod miraculos
bugetul, evitând să le arate şefilor dumitale cât de mediocru eşti ca
administrator, merită puţin respect, nu?
— Bun, am înţeles aluzia. Prin urmare, îl acuzaţi pe Sir Ashton?
— Să fi aflat despre Keira că a scăpat cu viaţă? Posibil. Să fi vrut
neapărat să evite orice risc în această privinţă? Probabil. Trebuie să recunosc
că, dacă miar fi dat prin minte, mai devreme, chestia asta, nu laş mai fi trimis
pe Adrian, aşa, în gura lupului. Acum, numi mai fac griji doar pentru Keira, ci,
în primul rând, pentru el.
Ivory plăti nota şi plecă de la masă. Walter luă pardesiele din cuier şi îl
ajunse în stradă.
— Luaţivă impermeabilul, era săl uitaţi.
— O să trec mâine, spuse Ivory, făcândui semn unui taxi.
— Oare este prudent?
— Am venit deja până aici şi, apoi, mă simt răspunzător, trebuie săl văd.
Când vom avea următoarele rezultate ale analizelor?
— Ne vin în fiecare dimineaţă şi sunt tot mai bune; se pare că mai răul a
trecut, dar oricând este posibilă o recădere.
— Sunămă la hotel când va fi momentul, dar în nici un caz de pe mobil,
ci dintro cabină.
— Chiar credeţi că îmi este ascultat telefonul?
— Nam idee, dragul meu Walter. Noapte bună!
Ivory urcă în taxi. Walter hotărî să se întoarcă pe jos.
Aerul Atenei era încă destul de plăcut la acest sfârşit de toamnă; puţină
răcoare avea săl ajute săşi pună gândurile în ordine.
Ajuns la hotel, Ivory îi ceru funcţionarului de la recepţie săi trimită în
cameră şahul care se găsea la bar; se îndoia că, la această oră din noapte, ar
mai fi jucat vreun client.
O oră mai târziu, în salonaşul apartamentului pe care îl ocupa, Ivory
abandonă partida pe care o juca împotriva sa şi se duse la culcare. Întins în
pat, cu braţele sub ceafă, trecea în revistă toate contactele pe care le stabilise în
China, dea lungul carierei sale. Lista era impozantă, dar ceea ce îl contraria
mai mult, la acest inventar atât de deosebit, era faptul că niciunul dintre cei de
care îşi amintea nu se mai afla în viaţă. Bătrânul profesor aprinse din nou
lumina şi dădu deoparte cuvertura, care îi ţinea prea cald. Se aşeză pe
marginea patului, îşi încălţă papucii şi se contemplă în oglinda şifonierului.
„Ah, Vackeers, de ce nu mă pot bizui pe tine, când am atâta nevoie de
asta? Fiindcă tu nu poţi conta pe nimeni, nătâng bătrân, pentru că eşti
incapabil să ai încredere în cineva! Uite unde tea dus aroganţa asta. Eşti
singur, dar încă te crezi conducătorul horei.”
Se ridică şi începu să umble încoace şi încolo prin cameră.
„Dacă se dovedeşte că e vorba de otravă, ai să plăteşti foarte scump,
Ashton.”
Dădu de pământ cu tabla de şah.
Faptul că se înfuria pentru a doua oară în acea seară îl făcu să cadă
îndelung pe gânduri. Ivory se uită la piesele risipite pe mochetă: nebunul negru
şi nebunul alb zăceau unul lângă celălalt. La ora unu noaptea, hotărî să încalce
o regulă pe care şio impusese el însuşi, ridică receptorul telefonului şi formă
un număr din Amsterdam. Când Vackeers răspunse, îşi auzi prietenul care îi
punea o întrebare cel puţin ciudată: otrava putea provoca simptomele unei
pneumonii acute?
Vackeers navea nici cea mai mică idee, dar îi făgădui că se va informa în
cel mai scurt timp. Fie din eleganţă, fie din prietenie, nui ceru lui Ivory nici o
explicaţie.
Mănăstirea Garther.
Doi bărbaţi mă susţin, în timp ce al treilea îmi fricţionează cu putere
pieptul. Aşezat pe un scaun, cu picioarele întrun lighean cu apă călduţă, mi
am mai recăpătat puţin din puteri şi am reuşit să stau în capul oaselor. Hainele
ude şi jegoase miau fost scoase şi am fost îmbrăcat cu un fel de sarong2.
Temperatura corpului mia revenit la o valoare aproape normală, chiar dacă se
mai întâmplă să tremur. În încăpere intră un călugăr, care pune pe podea un
bol cu supă şi altul cu orez. În timp ce duc lichidul la buze, îmi dau seama cât
sunt de sfârşit. Nici nu termin bine de mâncat, că mă lungesc pe o rogojină şi
mă cufund în somn.
În zori, vine un alt călugăr şi mă roagă săl urmez. O luăm pe un culoar
străjuit de o arcadă. Din zece în zece metri, o uşă duce întro sală mare, unde
discipolii primesc învăţătura maeştrilor. Parcă aş fi întrun colegiu religios din
bătrâna mea Anglie. Urmează o nouă aripă a giganticului patrulater, cu o
galerie imensă; la capătul acesteia, sunt introdus întro încăpere lipsită de
mobilier.
Aici, rămân singur cuc, o bună parte a dimineţii. Pe fereastra care dă
spre o esplanadă din incinta mânăstirii, văd un spectacol ciudat. Un gong
tocmai a bătut de prânz. Vreo sută de călugări apar în coloane, se aşază la
distanţă egală unii de alţii şi se reculeg. Nu mă pot împiedica să mio imaginez
pe Keira, disimulată sub una dintre aceste tunici. Dacă amintirea scenei trăite
noaptea trecută este întradevăr reală, atunci ea trebuie să se afle în templu,
ascunsă pe undeva, poate chiar în această curte, printre călugării tibetani
cufundaţi în rugăciune. Oare din ce motiv este reţinută în mănăstire? Nu mă
gândesc decât so iau şi so duc departe de aici.
O rază de lumină mătură podeaua. Mă întorc: în pragul uşii stă un
călugăr. Un discipol trece în faţa lui şi vine până în dreptul meu, cu capul
acoperit de o glugă. Când şio ridică, numi pot crede ochilor.
Tu porţi o cicatrice lungă pe frunte, dar ea nuţi ştirbeşte cu nimic
farmecul. Aş vrea să te iau în braţe, dar te tragi înapoi cu un pas. Ai părul
scurt şi faţa mai palidă ca de obicei. Faptul că te privesc fără să te pot atinge,
că te simt atât de aproape fără să te pot strânge la piept este cea mai crudă
pedeapsă, cea mai violentă şi mai insuportabilă frustrare. Tu mă priveşti ţintă,
fără sămi dai voie să mă apropii, ca şi cum timpul îmbrăţişărilor a trecut, ca şi
cum viaţa ta a luato pe un drum pe care eu nu mai sunt binevenit. Şi, în caz
că aş mai fi avut cumva vreo îndoială în această privinţă, vorbele tale mă
rănesc şi mai mult decât distanţa pe care mio impui.
— Trebuie să pleci, murmuri cu o voce lipsită de orice inflexiune.
— Am venit să te iau.
— Eu nu ţiam cerut nimic, trebuie să pleci şi să mă laşi în pace.
— Şi săpăturile tale, fragmentele de… poţi renunţa la povestea noastră,
dar nu şi la asta!
— Nu mai este nevoie. Pandantivul este cel care ma adus aici, unde am
găsit mult mai mult decât ceea ce căutam aiurea.
— Nu cred; viaţa ta nu este în mănăstirea asta pierdută la capătul
pământului.
— Chestiune de perspectivă; pământul e rotund, ştii asta mai bine decât
oricine. Cât despre viaţa mea, am fost pe punctul dea o pierde din vina ta. Am
fost nişte inconştienţi, iar a doua oară no să mai avem şansa asta. Pleacă,
Adrian!
— Nu, până numi îndeplinesc promisiunea pe care ţiam făcuto. Am
jurat că o să te duc din nou în Valea Omo.
— Nu mă mai întorc acolo! Pleacă la Londra sau unde vrei tu, dar pleacă
departe de aici.
Ţiai pus din nou gluga, ţiai lăsat capul în jos şi ai plecat păşind încet.
În ultima clipă, teai întors spre mine, cu chipul întunecat.
— Lucrurile îţi sunt curate, îmi spui, uitândute la sacul pe care
călugărul la pus jos. La noapte, poţi rămâne aici, însă mâinedimineaţă pleci.
— Dar Harry? Renunţi şi la Harry?
Am văzut lacrima care îţi strălucea pe obraz şi ţiam înţeles chemarea
tăcută. Team întrebat:
— Uşiţa aia care dă în şanţ, aia pe unde ieşi ca să te duci noaptea la râu,
unde se află?
— La subsol, chiar sub noi, dar te rog să nu te duci acolo.
— La ce oră se deschide?
— La ora 23, îmi spui tu, înainte dea pleca.
Tot restul zilei mi lam petrecut aici, în cameră, unde team revăzut, ca
să te pierd imediat după aceea. Tot restul zilei mi lam petrecut învârtindumă
în jurul cozii, ca un smintit.
La căderea serii, vine un călugăr care mă conduce în curte: am voie să
fac câţiva paşi la aer, după ultima rugăciune a discipolilor. Sa lăsat frigul încă
de pe acum şi înţeleg că adevăratul gardian al acestei mănăstiri este noaptea. E
cu neputinţă să traversezi câmpia fără să mori de frig, am simţito pe pielea
mea. Dar trebuie să găsesc, cu orice risc, o soluţie.
Profit de plimbarea care mia fost permisă, pentru ami fixa nişte repere.
Mănăstirea are două etaje sau trei, dacă pun la socoteală subsolul despre care
mia vorbit Keira. Douăzeci şi cinci de ferestre dau în curtea interioară.
Galeriile de la parter sunt mărginite de arcade înalte, în fiecare capăt, se află o
scară de piatră, în spirală. Îmi număr paşii. Pentru a ajunge, din celula mea, la
una din scări, miar trebui cincişase minute sau mai mult, cu condiţia să nu
mă întâlnesc cu nimeni pe drum.
După ce îmi termin cina, mă culc pe rogojina mea şi mă prefac că dorm.
Călugărul care mă supraveghează se pune imediat pe sforăit. Uşa nu este
încuiată cu cheia, nu iar da nimănui prin cap să plece de aici în puterea
nopţii.
Galeria este pustie. Din pricina întunericului ce domneşte sub arcade,
călugării care fac de strajă, plimbânduse pe acoperiş, nu mă pot vedea. Mă
strecor pe lângă ziduri.
Ceasul meu arată ora 22:50. Dacă am interpretat cum se cuvine mesajul
Keirei, dacă ea mia fixat cu adevărat o întâlnire, mai am zece minute ca să
descopăr cum să cobor la subsol şi să găsesc uşiţa zărită din păduricea în care
mă ascunsesem ieri.
Ora 22:55. În sfârşit, am ajuns la scară. Dar nu pot coborî: în faţa ei, stă
o uşă închisă zdravăn, cu un zăvor de fier. Trebuie săl dau deoparte fără
zgomot; întro încăpere din imediata apropiere dorm vreo douăzeci de călugări.
Uşa scrâşneşte din ţâţâni, o întredeschid şi mă fofilez afară.
Limbile fosforescente ale ceasului îmi arată că este aproape ora 23:00. În
sfârşit, simt sub tălpi moliciunea pământului; la câţiva metri, o torţă înfiptă
întrun suport fixat pe perete luminează slab o trecere. Ceva mai departe,
zăresc încă una. Îmi continui drumul. Deodată, aud nişte foşnete în spatele
meu. Nici nu mă întorc bine, şi un stol de lilieci începe sămi dea ocol. Mă ating
cu aripile de câteva ori, în timp ce umbrele lor tremură în haloul luminos al
torţei. Trebuie să merg înainte; este deja ora 23:05, am întârziat, şi uşiţa tot nu
se vede. Oare am luato pe un drum greşit?
A doua oară, no să mai avem şansa asta, a spus Keira; nu se poate să
mă fi înşelat, nu acum.
O mână îmi înşfacă umărul şi mă trage deoparte, în dosul unui meterez.
Ascunsă întro nişă, tu mă iei în braţe şi mă strângi la piept.
— Doamne, cât miai lipsit, şopteşti.
Eu nuţi răspund, îţi cuprind obrajii în mâini şi ne sărutăm îndelung.
Acest sărut are gust de ţărână şi de praf, miroase a sare şi a năduşeală. Tu îţi
pui capul pe pieptul meu şi plângi. Eu îţi mângâi părul.
— Trebuie să pleci, Adrian, trebuie să te duci, ne pui pe amândoi în
primejdie. Ai putut scăpa cu viaţă doar cu condiţia ca toată lumea să mă
creadă moartă; dacă se află că eşti aici, că neam revăzut, te vor omorî.
— Călugării?
— Nu, spui tu, sughiţând de plâns, ei ne sunt aliaţi. Ei mau salvat din
Fluviul Galben, mau îngrijit şi mau ascuns aici. Adrian, eu îţi vorbesc despre
cei care au vrut să ne asasineze şi care nu vor renunţa. Nu ştiu ce am făcut şi
nici de ce ne fugăresc, dar, ca să ne împiedice să ne continuăm cercetările, nu
se vor da înapoi de la nimic. Dacă află că neam reîntâlnit, ne vor găsi. Cel care
nea scăpat de tot necazul este călugărul întâlnit pe drum, cel care râdea de noi
când căutam piramida albă… iar eu iam făgăduit ceva.
Atena.
Ivory tresări. La uşa lui suna cineva. Chelnerul de la roomservice îi
înmână un fax urgent. Cineva sunase la recepţie şi ceruse săi fie transmis
imediat. Ivory a luat plicul, ia mulţumit tânărului, a aşteptat până când acesta
sa îndepărtat şi a dezlipit plicul.
ROMA îi cerea săl sune de urgenţă, pe o linie securizată.
Ivory sa îmbrăcat în grabă şi a coborât în stradă. A cumpărat o cartelă
de la chioşcul din faţa hotelului, pentru al suna pe Lorenzo, dintro cabină din
vecinătate.
— Am nişte noutăţi ieşite din comun.
Ivory îşi ţinu respiraţia şi îşi ascultă cu atenţie interlocutorul.
— Amicii mei din China au dat de urma arheologei tale.
— Vie?
— Da, dar asta nu înseamnă că se întoarce prea curând în Europa.
— De ce?
— O săţi vină cam greu să înghiţi găluşca asta, însă a fost arestată şi
încarcerată.
— E absurd! Pentru care motiv?
Lorenzo, alias ROMA, completa un puzzle din care, lui Ivory, îi mai
lipseau încă multe piese. Călugării de pe muntele Hua Shan tocmai se aflau
lângă malul Fluviului Galben atunci când maşina 4x4 a lui Adrian şi a Keirei
căzuse în valuri. Trei dintre ei se aruncaseră în apele învolburate, ca săi
salveze. Adrian a fost scos la suprafaţă cel dintâi şi dus, de urgenţă, la spital,
de nişte muncitori care treceau întrun camion. Ivory cunoştea urmarea: se
dusese chiar el în China, după Adrian şi făcuse toate demersurile necesare
înapoierii sale în ţară. În privinţa Keirei, lucrurile au stat altfel. Călugării
trebuiseră săşi reînnoiască eforturile în trei rânduri pentru a o elibera, în cele
din urmă, din carcasa maşinii luate de curent. Când au scoso pe mal,
camionul plecase deja. Au duso, inconştientă, la mănăstire. Lama a aflat la
iuţeală că tentativa de asasinat fusese opera unei triade care acţiona în acea
regiune şi ale cărei ramificaţii se întindeau până la Pekin. Aşa că a ascunso pe
Keira printre călugări. Câteva zile mai târziu, mănăstirea a avut de îndurat
vizita violentă a unor indivizi. Preotul a jurat că discipolii lui se aruncaseră,
întradevăr, în apă, încercând săi scape pe occidentali de la înec, însă nu
putuseră face nimic pentru fată, care a pierit. Cei trei călugări care o ajutaseră
au fost supuşi aceluiaşi interogatoriu, dar nu a vorbit niciunul. Keira a zăcut
zece zile în comă; o infecţie ia întârziat vindecarea, dar călugării au izbutit să o
pună pe picioare.
Când sa înzdrăvenit îndeajuns pentru a suporta o călătorie, lama a
trimiso departe de mănăstirea lui, unde risca să fie din nou căutată. Avusese
grijă so deghizeze în călugăr până când se linişteau lucrurile.
— Şi ce sa întâmplat după aceea? A întrebat Ivory.
— Păi, no să mă crezi, dar, din păcate, planul preotului nu sa
desfăşurat deloc aşa cum prevăzuse el.
Conversaţia a mai durat încă zece minute. Când Ivory a închis, cartela
telefonică i se epuizase. El a plecat în goana mare spre hotel, şia făcut bagajul
şi a sărit întrun taxi. În drum, la sunat pe Walter, de pe mobil, şi la anunţat
că pornise spre el.
După o jumătate de oră, taxiul a oprit în faţa unei clădiri impunătoare,
cocoţată pe colina Atenei. Ivory a luat liftul până la etajul trei, pe culoarul
căruia a început să caute, grăbit, camera 307. A bătut la uşă şi a intrat. Walter
a ascultat, cu gura căscată, ceea ce ia povestit Ivory.
— Iată, dragul meu Walter, acum ştii tot sau aproape tot.
— Optsprezece luni? E îngrozitor! Aveţi vreo idee cum o putem elibera?
— Nu, câtuşi de puţin. Dar să privim latura pozitivă a lucrurilor: acum
avem certitudinea că este în viaţă.
— Mă întreb cum o să primească vestea Adrian. Mie teamă că o săl
afecteze şi mai mult.
— Măcar dear aflao. Mi sar lua o mare greutate de pe inimă, răspunse
Ivory, cu un oftat. Ce noutăţi ai despre el?
— Din păcate, niciuna, cu excepţia faptului că toată lumea pare
optimistă, mi se spune că vom putea sta de vorbă cu el peste cel mult o zi,
poate chiar peste câteva ore.
— Să sperăm că optimismul ăsta are o bază reală. Astăzi, mă întorc la
Paris; trebuie să găsesc o modalitate ca so scot pe Keira din situaţia în care se
află. Ocupăte de Adrian; dacă şansa îţi îngăduie să stai de vorbă cu el, să nui
spui încă nimic.
— Nam să pot păstra secretul în privinţa Keirei; mie imposibil, cred că
Adrian mar strânge de gât.
— Nu mă gândeam la aşa ceva. Dar nui împărtăşi bănuielile noastre, e
încă prea devreme. Ştiu eu de ce îţi cer asta. Pe curând, Walter, am să te ţin la
curent.
Garther
— Ce iai făgăduit acestui lama?
Mă priveşti mâhnită şi ridici din umeri. Îmi spui că, dacă aceia care au
atentat la viaţa noastră ar afla că ai supravieţuit, şiar reîncepe hăituiala chiar
şi dincolo de frontiere. Şi, dacă nu ar putea pune mâna pe tine, eu aş fi primul
de care ar avea grijă. În schimbul tuturor serviciilor pe care ni lea făcut, lama
ţia cerut săi dai doi ani din viaţa ta. Doi ani pe care săi petreci retrasă în
mănăstire, unde să meditezi şi să hotărăşti ce curs vei da existenţei tale. „A
doua oară no să mai aveţi şansa asta. Doi ani ca să reflectezi asupra unei vieţi
pe care ai fost în pericol so pierzi nu e un târg chiar atât de prost”, ţia spus el.
Când lucrurile sar linişti, lama ar găsi un mijloc prin care să te scoată din
ţară.
— Doi ani, ca să salvez vieţile amândurora, astai tot ce mia cerut, iar eu
am acceptat pactul. Am rezistat, fiindcă erai în afara pericolului. Dacă ai şti de
câte ori miam imaginat, din mănăstirea asta, cum îţi petreci zilele… Dacă ai şti
cum am revăzut în minte locurile pe unde neam plimbat… Dacă ai şti câte
clipe am trăit în căsuţa ta din Londra… Miam umplut zilele cu toate
momentele astea, trăite în închipuire.
— Îţi promit că…
— Mai târziu, Adrian, îmi spui şi îmi atingi buzele cu mâna. Mâine, ai să
pleci. Mai am de îndurat optsprezece luni. Nuţi face griji pentru mine, viaţa de
aici nu este chiar atât de grea, stau în aer liber, am timp să mă gândesc, mult
timp. Nu te uita la mine ca la o sfântă sau ca la o iluminată. Nu te consider mai
important decât eşti; nu fac asta pentru tine, ci pentru mine.
— Pentru tine? Ce ai de câştigat?
— Înlătur posibilitatea de a te pierde pentru a doua oară. Dacă noaptea
trecută nu leaş fi semnalat călugărilor prezenţa ta, ai fi pierit în pădure.
— Tu iai anunţat?
— Doar nu era să te las să mori de frig!
— Indiferent ce iai promis preotului, o ştergem de aici. Ai să vii cu mine
vrândnevrând, chiar dacă trebuie săţi trag o bătaie soră cu moartea şi să te
fac pachet.
Pentru prima oară, după atâta vreme, îţi revăd zâmbetul, un zâmbet
adevărat. Îţi pui mâna pe obrazul meu şi mă mângâi.
— De acord, so ştergem. Oricum, naş rezista să te văd plecând. Şi teaş
urî pentru că mai lăsat aici.
— Cât mai avem până când temnicerii tăi îşi vor da seama că nu mai eşti
în celulă?
— Dar nu sunt temnicerii mei; sunt liberă să circul pe unde cred de
cuviinţă.
— Şi călugărul ăla, care te însoţea la râu, nu era acolo ca să te
supravegheze?
— Mă escorta, ca să nu mi se întâmple ceva pe drum. Sunt singura
femeie din mănăstire, aşa că, pentru ami face toaleta, mă duc în fiecare noapte
la râu. Mă rog, am făcut asta pe toată durata verii şi la începutul toamnei, dar
ieri a fost ultima mea ieşire.
Miam desfăcut sacul, am scos din el un pulover şi nişte pantaloni. Ţiam
întins hainele.
— Ce faci?
— Îmbracăte, plecăm imediat.
— Vasăzică, nu ţia ajuns experienţa de ieri. Afară trebuie să fie zero
grade; peste o oră, vor fi minus zece. Navem nici o şansă să traversăm câmpia
în timpul nopţii.
— După cum no putem traversa nici ziua, în amiaza mare, fără să fim
reperaţi! E o oră de mers, crezi că putem supravieţui?
— Primul sat este la o oră de mers cu maşina! Iar noi nu avem aşa ceva.
— Eu nuţi vorbesc despre un sat, ci despre o tabără de nomazi.
— Dacă e o tabără de nomazi, se prea poate săşi fi mutat locul.
— O să fie acolo, iar oamenii aceia ne vor ajuta.
— Doar no să stăm acum să ne certăm. Fie, mergem în tabăra ta de
nomazi! Ai spus, în timp ceţi puneai puloverul şi pantalonii.
— Unde e afurisita aia de poartă, ca să ieşim de aici? Team întrebat.
— Chiar în faţa ta… Mai că am ajuns!
Cum ieşim afară, te trag spre pădure, dar tu mă apuci de braţ şi mă
îndrumi spre cărarea ce duce la râu.
— Nu e cazul să rătăcim printre copaci, mai avem prea puţin timp până
când ne va cuprinde frigul.
Cunoşti regiunea mai bine decât mine, aşa că te ascult şi te las sămi fii
călăuză. La râu, recunosc cărarea ce urcă pe deal. Ne trebuie zece minute ca să
ajungem acolo şi încă trei sferturi de oră ca să trecem de culme şi să găsim
valea aceea largă, unde se află tabăra. Cincizeci şi cinci de minute, şi scăpăm
de necaz.
Noaptea e mai geroasă decât miam închipuit. Am început deja să dârdâi,
iar râul încă nu se zăreşte. Tu nu vorbeşti deloc, toată atenţia îţi este
îndreptată asupra drumului pe care mergem. Nuţi pot reproşa tăcerea,
probabil că ai toate motivele săţi cruţi puterile, în timp ce ale mele scad cu
fiecare pas.
Când ajungem la capătul câmpului lucrat de călugări în fiecare zi, încep
să fiu îngrijorat că team atras în situaţia asta. De câteva minute, mă lupt cu
amorţeala care mă cuprinde.
— Nam să reuşesc niciodată, îmi spui, gâfâind. Din gură îţi iese, la
fiecare cuvânt pe care îl rosteşti, un abur alburiu. Te strâng lângă mine şi îţi
fricţionez spatele. Aş vrea să te sărut, dar buzele îmi sunt îngheţate… şi, apoi,
mă chemi la ordine.
— Navem nici o clipă de pierdut, nu trebuie să stăm nemişcaţi. Să
mergem cât mai repede la tabăra ta, altfel, o să murim îngheţaţi.
Mie atât de frig, încât tremur din tot corpul.
Coasta dealului pare să se lungească pe măsură ce urcăm. Trebuie să ne
ţinem bine, mai avem cel mult zece minute şi ajungem în vârf; de acolo, pe
noaptea asta luminoasă, o să vedem, cu siguranţă, corturile din depărtare.
Chiar şi numai gândul la căldura care domneşte în ele ne va reda curajul şi
puterea. Ştiu că, ajunşi în vârf, coborâşul până în vale ne va lua cel mult un
sfert de oră; şi, chiar dacă o să fim la capătul puterilor, am să strig după ajutor,
şi gata. Cu puţin noroc, prietenii mei, nomazii, or să mă audă strigând în toiul
nopţii.
Tu cazi de trei ori; de trei ori te ajut să te ridici. A patra oară, faţa ta are o
paloare înspăimântătoare. Buzele îţi sunt albastre, ca atunci când teai înecat
sub ochii mei, în apele Fluviului Galben. Te ridic, te iau de subsuoară şi te duc
pe sus.
Pe drum, urlu la tine să rezişti şi îţi interzic să închizi ochii.
— Nu mai ţipa la mine, gemi tu. Mie destul de greu şi aşa. Ţiam spus
eu că nu trebuia, dar nai vrut să mă asculţi.
O sută de metri, mai avem o sută de metri până în vârf. Îmi zoresc paşii;
te simt mai uşoară, ai mai prins puţină putere.
— Ultima suflare, îmi spui tu, o ultimă tresărire înainte de moarte. Hai,
grăbeştete, în loc să te uiţi la mine cu faţa asta răvăşită. Nuţi mai vine să
râzi?
Faci pe grozava. Buzele tale înţepenite se chinuie să articuleze cuvintele,
totuşi, te îndrepţi, mă dai deoparte şi începi să mergi din nou, de una singură,
luândo înainte.
— Mai cu viaţă, Adrian, mai cu viaţă!
Cincizeci de metri! Te îndepărtezi de mine; degeaba îmi chinui picioarele,
nu pot ţine pasul cu tine. Ai să fii sus înaintea mea.
— Hei, vii odată? Hai, dăi zor!
Treizeci de metri. Culmea nu mai e departe, aproape că ai ajuns. Trebuie
să ţio iau înainte, vreau să fiu primul care vede tabăra salvatoare.
— Nai să ajungi dacă te laşi pe tânjală; eu nu mă mai pot întoarce ca să
te caut. Grăbeştete, Adrian, dăi zor!
Zece metri! Ai atins vârful dealului şi stai dreaptă ca un stâlp, cu mâinile
în şolduri. Te văd din spate: priveşti valea fără să scoţi o vorbă.
Cinci metri! Or sămi crape plămânii. Patru metri! Astea care mă zgâlţâie
din cap până în picioare nu mai sunt dârdâieli, ci spasme. Nu mai am putere,
mă clatin, cad. Tu numi dai nici o atenţie. Trebuie să mă ridic, nu mai am
decât vreo doitrei metri, însă pământul e atât de moale, iar cerul luminat de
Luna plină e atât de frumos. Simt o adiere de vânt care mă mângâie pe obraji şi
mă leagănă.
Te apleci asupra mea. Un cumplit acces de tuse îmi sfâşie pieptul.
Noaptea este albă, atât de albă, încât vezi ca în timpul zilei. Asta trebuie să fie
efectul frigului. Luminozitatea e aproape insuportabilă, mă orbeşte.
— Uite, îmi arăţi tu valea, ţiam spus eu, prietenii tăi au plecat. Nu
trebuie să le porţi pică, sunt nomazi, Adrian. Prieteni sau nu, ei nu rămân
niciodată prea mult în acelaşi loc.
Deschid cu greu ochii; în mijlocul câmpiei, în locul taberei atât de dorite,
zăresc, în depărtare, meterezele mânăstirii. Am mers în cerc, neam întors pe
urmele propriilor paşi. Totuşi, e cu neputinţă, nu suntem în aceeaşi vâlcea, nu
văd păduricea.
— Îmi pare nespus de rău, nu fi supărat pe mine, murmuri tu. Am
făgăduit ceva şi făgăduielile nu pot fi încălcate. Miai jurat că mă vei duce
înapoi, la AddisAbeba. Dacă teai putea ţine de cuvânt, ai faceo, nui aşa?
Uite cum suferi din pricina propriei neputinţe, aşa că înţelegemă. Mă înţelegi,
nu?
Mă săruţi pe frunte. Buzele îţi sunt îngheţate. Zâmbeşti şi te îndepărtezi.
Paşii tăi par siguri, ca şi cum, deodată, frigul nar mai avea nici o putere
asupra ta. Înaintezi liniştită, în noapte, îndreptândute spre mănăstire. Nu mai
am putere să te reţin, nici să te ajung. Sunt prizonierul propriului trup, care
îmi refuză orice mişcare, de parcă braţele şi picioarele miar fi legate fedeleş.
Neputincios, aşa cum miai spus înainte de a mă abandona.
Când ajungi în faţa zidului de incintă, cele două porţi uriaşe ale
mănăstirii se deschid, tu te întorci spre mine pentru ultima oară şi intri.
Eşti prea departe ca să te aud şi totuşi vocea ta limpede ajunge până la
mine.
— Ai răbdare, Adrian. Poate că ne vom regăsi. Optsprezece luni nu sunt
chiar atât de îngrozitoare atunci când iubeşti. Nuţi fie teamă de nimic, vei
scăpa, ai în tine această forţă şi apoi, vine cineva, aproape că a sosit. Te iubesc,
Adrian, te iubesc.
Porţile grele ale templului Garther se închid în urma siluetei tale fragile.
Îţi urlu numele în noapte, urlu ca un lup prins în capcană, care vede
cum vine moartea spre el. Mă zbat, trag din răsputeri de legături, în ciuda
membrelor înţepenite. Strig iar şi iar, când, deodată, în mijlocul câmpiei pustii,
aud o voce care îmi spune: „Linişteştete, Adrian”. Vocea îmi e cunoscută, e a
unui prieten. Walter repetă o frază fără nici o noimă.
— Ei drăcie, da' potoleştete odată, Adrian. Până la urmă, ai să te răneşti!
Atena, Spitalul Universitar, serviciul infecţii pulmonare
— Ei drăcie, da' potoleştete odată, Adrian. Până la urmă, ai să te răneşti!
Deschid ochii, vreau să mă ridic, dar sunt legat. Chipul lui Walter stă
plecat asupra mea, cu o expresie total derutată.
— Teai întors cu adevărat printre noi, ori te afli întrun nou episod de
delir?
Murmur:
— Unde suntem?
— Mai întâi, răspundemi la o mică întrebare: cu cine vorbeşti, cine sunt
eu?
— Ce ai, Walter, teai prostit de tot sau ce naiba?
Walter bate din palme. Nui înţeleg deloc însufleţirea.
El se repede la uşă şi strigă pe culoar că mam trezit, iar vestea pare săl
înveselească. Rămâne în uşă, cu capul scos afară, apoi se întoarce, foarte
necăjit.
— Eu nu ştiu cum reuşeşti să trăieşti în ţara asta: la ora prânzului,
parcă se opreşte viaţa în loc. Nui nici picior de infirmieră; parcă aş fi întrun
vis, zău aşa. Aha, da, am promis căţi spun unde suntem. Suntem la etajul trei,
în Spitalul Universitar din Atena, la serviciul de infecţii pulmonare, camera
307. Când ai să poţi, trebuie să vii la fereastră, ca să admiri priveliştea, e destul
de frumoasă. De aici, vezi rada. E cam rar să ai parte de o asemenea panoramă
întrun spital. Mama ta şi delicioasa ta mătuşă Elena au mutat munţii din loc
ca să fii pus întro cameră cu un singur pat. Departamentul administrativ na
avut nici o clipă de răgaz. Delicioasa ta mătuşă Elena şi mama ta sunt două
sfinte, credemă.
— Ce fac aici şi de ce sunt legat?
— Trebuie să înţelegi că hotărârea de a te lega de pat nu a fost luată cu
inima uşoară, însă ai avut câteva episoade de delir atât de violente, încât sa
considerat că ar fi mai prudent să te protejăm de tine însuţi. Şi, pe urmă,
infirmierele se saturaseră să te culeagă de pe jos în toiul nopţii. Eşti al naibii de
agitat în timpul somnului, mai că nici numi vine să cred! Bun, presupun că nu
am acest drept, dar, având în vedere că toată lumea trage aghioase, mă
consider drept unica autoritate competentă, aşa că o să te eliberez.
— Walter, ai de gând sămi spui de ce sunt întro cameră de spital?
— Nuţi aminteşti nimic?
— Dacă miaş aminti de ceva, nu ţiaş mai pune ţie întrebări!
Walter se duce la fereastră şi priveşte afară.
— Nu ştiu ce să fac, spune el, visător. Aş prefera săţi recapeţi mai întâi
puterile. O să vorbim după aia, îţi promit.
Mă aşez în capul oaselor, pe pat. Mi se învârteşte capul. Walter se repede
să mă ţină, ca să nu cad.
— Vezi? Ce ţiam spus eu? Hai, întindete şi linişteştete. Mama ta şi
delicioasa ta mătuşă Elena îşi fac atâta sânge rău, încât te rog să fii bun şi să
rămâi treaz când or veni ele să te vadă, mai pe seară. Nici un fel de oboseală
inutilă. Clar? E un ordin! Atunci când medicii, infirmierele şi întreaga Atena
soilesc, eu sunt ăla care comandă!
Gura îmi este uscată. Walter îmi întinde un pahar cu apă.
— Încet, bătrâne, eşti sub perfuzie de multă vreme, nici nu ştiu dacă ai
voie să bei. Nu fi un bolnav nesuferit, te rog eu!
— Walter, ai un minut ca sămi spui în ce împrejurări am ajuns aici sau
îmi smulg toate tuburile astea!
— Nar fi trebuit să te dezleg!
— Cincizeci de secunde!
— Nui deloc frumos acest mic şantaj din partea ta, mă dezamăgeşti tare
mult, Adrian!
— Patruzeci!
— După ce o so vezi pe mama ta!
— Treizeci!
— Atunci, după ce trece vizita şimi confirmă doctorii că eşti complet
restabilit.
— Douăzeci!
— Dar eşti insuportabil cu nerăbdarea asta a ta. Te veghez de zile întregi,
ai putea sămi vorbeşti totuşi în alt fel!
— Zece!
— Adrian! Zbiară Walter, iaţi imediat mâna de pe perfuzie! Adrian, te
avertizez: o singură picătură de sânge pe cearşafurile astea albe, şi nu mai
răspund de nimic.
— Cinci!
— Bine, ai câştigat, o săţi spun, dar să ştii că mam supărat pe tine.
— Te ascult, Walter!
— Nuţi mai aduci aminte de nimic?
— De nimic.
— Nici de sosirea mea la Hydra?
— Ba da, de asta îmi aduc aminte.
— Dar de cafeaua pe care am băuto pe terasa bistroului vecin cu
magazinul delicioasei tale mătuşi?
— Şi de asta.
— Dar de fotografia Keirei, pe care ţiam arătato?
— Bineînţeles cămi aduc aminte.
— Semn bun… Şi după aia?
— Destul de vag. Am luat naveta de Atena, apoi neam spus „la revedere”
pe aeroport. Tu plecai la Londra, eu plecam în China. Dar nu mai ştiu dacă a
fost ceva real sau un coşmar fără sfârşit.
— Nu, nu, te asigur; a fost absolut real. Ai luat avionul, chiar dacă nai
ajuns prea departe, dar hai să ne întoarcem la sosirea mea pe insulă. Of, dar la
ce bun să mai pierdem timpul? Trebuie săţi dau două veşti!
— Începe cu aia rea.
— Imposibil. Dacă no afli pe aia bună, nai să înţelegi nimic din aia rea.
— Păi, dacă nam de ales, spuneo pe aia bună…
— Keira este în viaţă. Asta nu mai e o ipoteză, ci o certitudine!
Mam ridicat, pe pat, dintro săritură.
— Ei bine, ţiam spus principalul. Acum, ceai zice de o mică pauză, un
antract, până vine mămica ta sau apar doctorii, ori şi ea, şi ei?
— Walter, termină cu maimuţăreala, care e vestea rea?
— Să luăm lucrurile pe rând. Mai întrebat ce cauţi aici, aşa că lasămă
săţi explic. Trebuie totuşi să ştii că ai schimbat itinerarul unui 747, ceea ce nu
e la îndemâna oricui. Eşti încă în viaţă numai datorită prezenţei de spirit a unei
stewardese. La o oră după decolarea avionului în care erai, teai simţit teribil de
rău. Pesemne că, atunci când ai făcut marele tău plonjon în Fluviul Galben, te
ai pricopsit cu vreo bacterie care ţia provocat o infecţie pulmonară straşnică.
Dar să ne întoarcem la zborul spre Pekin. Păreai că dormi liniştit, în fotoliu,
dar, când ţia adus platoul cu mâncare, stewardesa în chestiune a fost frapată
de paloarea ta şi de transpiraţia care îţi şiroia pe frunte. A încercat să te
trezească, însă fără nici un succes. Respirai greu şi pulsul îţi era foarte slab.
Confruntat cu o situaţie atât de gravă, pilotul a făcut calentoarsă şi ai fost
adus de urgenţă aici. Am aflat vestea a doua zi după ce am sosit la Londra şi
mam întors imediat.
— Nam ajuns deloc în China?
— Ei bine, nu, îmi pare nespus de rău.
— Şi Keira unde e?
— A fost salvată de călugării care vă găzduiseră în apropierea muntelui
ăluia, iam uitat numele…
— Hua Shan!
— Cum zici tu! A fost îngrijită, dar, din păcate, nici nu se însănătoşise
bine, că autorităţile au şi luato la întrebări. La opt zile după ce a fost arestată,
a compărut în faţa unui tribunal şi a fost judecată pentru că pătrunsese şi
circulase fără documente pe teritoriul chinez, prin urmare, fără autorizaţie
guvernamentală.
— Dar nu putea avea acte la ea, de vreme ce erau în maşina de pe fundul
fluviului!
— Suntem absolut de acord. Din păcate, tare mie teamă că, la pledoarie,
avocatul pus din oficiu nu sa oprit deloc asupra acestui detaliu. Keira a fost
condamnată la optsprezece luni de temniţă grea. Este încarcerată la Garther, o
fostă mănăstire transformată în penitenciar, din provincia Sichuan, nu departe
de Tibet.
— Optsprezece luni?
— Da, şi, după serviciul nostru consular, cu care am stat de vorbă, ar fi
putut fi şi mai rău.
— Mai rău? Optsprezece luni, Walter! Îţi dai seama ce înseamnă să stai
optsprezece luni întro puşcărie chineză?
— Puşcăriai puşcărie, dar, în fond, recunosc că ai dreptate.
— Ăia au încercat să ne asasineze şi tot ea stă după gratii?
— Pentru autorităţile chineze, este vinovată. O să mergem la ambasade,
ca săi pledăm cauza şi să le cerem ajutorul. O să facem tot ce este cu putinţă.
Am să te ajut din răsputeri.
— Tu crezi, întradevăr, că ambasadele or săşi pună pielea în saramură
şi or săşi compromită interesele economice doar ca so elibereze pe ea?
Walter sa întors la fereastră.
— Mie teamă că nici suferinţa ei, nici a ta nu înduioşează prea multă
lume. Mai degrabă cred că trebuie să ne înarmăm cu răbdare şi să ne rugăm ca
ea săşi îndure cât mai uşor cu putinţă osânda. Adrian, sunt sincer dezolat,
ştiu cât e de cumplită situaţia, dar… ce faci cu perfuzia aia?
— O tai de aici. Trebuie să mă duc la închisoarea Garther, vreau ca ea să
afle că o să mă lupt ca so eliberez.
Walter se aruncă asupra mea, imobilizândumi mâinile cu o forţă
împotriva căreia nu puteam lupta în starea în care mă aflam.
— Ascultămă, Adrian, când ai ajuns aici, imunitatea ta era la pământ,
infecţia se extindea din oră în oră, în mod îngrijorător. Ai delirat zile întregi, iar
accesele de febră prin care ai trecut puteau săţi fie fatale de câteva ori. Doctorii
au fost nevoiţi săţi inducă un fel de comă artificială, pentru aţi proteja
creierul. Am stat lângă tine, făcând de gardă, când eu, când mama ta, când
încântătoarea ta mătuşă. Mama ta a îmbătrânit cu zece ani în zece zile, prin
urmare, încetează cu copilăriile şi poartăte ca un om mare!
— OK, Walter, am priceput lecţia ta, mă poţi lăsa singur, liniştit.
— Îţi atrag atenţia că, dacă îţi apropii mâna de cateter, o primeşti pe a
mea peste mutră!
— Îţi promit că nici nu mă clintesc.
— Mai bine. În ultimul timp, mi sa luat de delirurile tale.
— Nici nai idee cât de stranii îmi sunt visele.
— Te rog să mă crezi că, în răstimpul dintre momentul când ţi se lua ţie
temperatura şi momentul când luam eu mesele alea scârboase, la bufet, am
avut răgazul să ascult o droaie de inepţii deale tale. Singura mea mângâiere, în
infernul ăsta, au fost prăjiturile pe care mi le aducea delicioasa ta mătuşă
Elena.
— Scuzămă, Walter, dar cei cu felul ăsta nou în care te referi la Elena?
— Nu înţeleg, despre ce vorbeşti?
— Despre „delicioasa” mea mătuşă!
— Am tot dreptul so consider delicioasă pe mătuşa ta, nu? Are un umor
delicios, bucătăria ei este delicioasă, râsul ei este delicios, conversaţia ei este
delicioasă, nu văd care e problema.
— E cu douăzeci de ani mai în vârstă decât tine.
— Ei bravo, halal mentalitate! Nu te ştiam aşa de încuiat! Keira are cu
zece ani mai puţin decât tine, dar văd că nu te deranjează! Eşti un mărginit,
asta eşti!
— Doar no sămi spui că tea fermecat mătuşămea! Şi cu Miss Jenkins
ce faci?
— Cu Miss Jenkins sunt tot la faza discuţiilor despre veterinarii căţeilor
noştri. Trebuie să recunoşti că, în problema senzualităţii, nui chiar nirvana.
— Adicătelea, cu mătuşămea, problema senzualităţii…? Nu, nu care
cumva sămi răspunzi, nu vreau să ştiu nimic!
— Iar tu numi pune în gură vorbe pe care nu leam spus! Cu mătuşa ta
vorbesc despre o sumedenie de lucruri. Şi ne amuzăm copios. Doar no să ne
reproşezi că ne mai schimbăm şi noi gândurile, după toată bătaia de cap pe
care neai pricinuito.
— Fă ce vrei. La urma urmei, de ce moi băga…
— Sunt fericit so aud.
— Walter, eu am de îndeplinit o promisiune, nu pot sta cu mâinile în sân.
E musai să mă duc în China, după Keira, e musai so duc înapoi, în Valea
Omo, de unde nar fi trebuit so iau niciodată.
— Mai întâi, punete pe picioare şi vedem noi după aia. Nu mai e mult şi
vine vizita; te las să te odihneşti, am de făcut nişte drumuri.
— Walter!
— Da!
— Ce am spus în timpul delirului?
— Ai strigato pe Keira de o mie şapte sute şaizeci şi trei de ori, mă rog,
cifra e aproximativă, e posibil să nu te fi auzit chiar de fiecare dată; în schimb,
pe mine nu mai strigat decât de trei ori, mă simt destul de ofensat. Între două
episoade de convulsii, se mai întâmpla să deschizi ochii, privind în gol – era
destul de înfricoşător – şi, după aia, îţi pierdeai din nou cunoştinţa.
În cameră a intrat o infirmieră. Lui Walter i sa luat o piatră de pe inimă.
— În sfârşit, vaţi trezit, îmi spune ea, schimbândumi perfuzia.
Îmi vâră un termometru în gură, îmi înfăşoară un tensiometru pe braţ şi
notează pe o foaie cifrele constatate.
— O să vină imediat şi vizita, îmi spune.
Chipul şi constituţia ei îmi amintesc de cineva. Când iese din cameră,
legănânduşi şoldurile, am impresia că o recunosc în ea pe pasagera unui
autocar ce gonea pe drumul către Garther. Un angajat al serviciului de
întreţinere face curăţenie pe culoar; ajuns în faţa uşii mele, ne zâmbeşte larg,
lui Walter şi mie. Poartă un pulover şi o vestă groasă, de lână şi seamănă ca
două picături de apă cu soţul unei proprietărese de restaurant întâlnite în
delirul meu pricinuit de febră.
— Ma vizitat cineva?
— Mama ta, mătuşa ta şi cu mine. Dar de ce întrebi?
— Deaia. Team visat.
— Ce grozăvie! Îţi ordon să nu dezvălui niciodată chestia asta!
— Nu fi prost. Erai însoţit de un profesor bătrân pe care lam întâlnit la
Paris, o cunoştinţă a Keirei, nici nu mai ştiu cât a fost vis şi cât realitate.
— Fii pe pace, lucrurile se vor aşeza din nou, încetul cu încetul, la locul
lor, ai să vezi. În ceea cel priveşte pe bătrânul profesor, îmi pare foarte rău, dar
nam nici o explicaţie. Dar am săi spun vreo două vorbe despre chestia asta
mătuşii tale, care sar putea simţi jignită că, în vis, o vezi sub înfăţişarea de
moşneag.
— Presupun că febra e de vină.
— Probabil, dar nu sunt sigur că asta ar consolao… Acum, odihneştete,
am sporovăit prea mult. Mă întorc pe seară. Am să sun la consulatul nostru, ca
săi pisez cu problema Keirei. O fac în fiecare zi, la oră fixă.
— Walter?
— Ce mai e?
— Mulţumesc.
— Totuşi!
Walter iese din cameră. Încerc să mă ridic. Îmi tremură picioarele, dar,
dacă mă sprijin mai întâi de spatele fotoliului de lângă pat, apoi de masa cu
rotile şi, în sfârşit, de calorifer, izbutesc să ajung lângă fereastră.
Cei drept, priveliştea e frumoasă. Spitalul, cocoţat pe colină, are golful la
picioare. În depărtare, se zăreşte Pireul. Am văzut de atâtea ori portul ăsta, din
copilărie până acum! Şi totuşi, nu lam privit niciodată cu adevărat. Fericirea te
face distrat. Azi, de la fereastra camerei 307 a spitalului din Atena, îl privesc
altfel.
În josul străzii, îl observ pe Walter, care intră întro cabină telefonică. De
bună seamă că sună la consulat.
Sub aerul lui stângaci, se ascunde un tip formidabil şi sunt norocos că
îmi este prieten.
Paris, insula SaintLouis.
Ivory se ridică şi răspunde la telefon.
— Ce veşti ai?
— Una bună şi alta mai supărătoare.
— Atunci, începe cu a doua.
— E ceva bizar…
— Ce anume?
— Mania asta de a alege întotdeauna să asculţi vestea proastă… O să
încep cu aia bună; fără ea, cealaltă nar mai avea nici un sens! În dimineaţa
asta, temperatura ia scăzut şi este conştient.
— Întradevăr, e o veste minunată, care mă încântă. Mi sa luat o piatră
uriaşă de pe inimă.
— Mai degrabă sunteţi extraordinar de uşurat, fiindcă, fără Adrian,
speranţa de a vă vedea cercetările continuate sar fi spulberat, nui aşa?
— Eram cu adevărat îngrijorat pentru soarta lui. Altfel, crezi că aş fi
riscat să vin acolo, săl vizitez?
— Poate că nar fi trebuit so faceţi. Mie teamă că am vorbit prea
aproape de patul lui; parese că a auzit unele frânturi din conversaţia noastră.
— A reţinut ceva? Întrebă Ivory.
— Nişte amintiri prea vagi, încât să le acorde vreo importanţă, lam
convins că delira.
— Este o stângăcie de neiertat, am fost imprudent.
— Aţi vrut săl vedeţi fără să fiţi văzut şi, pe urmă, doctorii vau asigurat
că e inconştient.
— Medicina este o ştiinţă încă aproximativă. Eşti sigur că nu bănuieşte
nimic?
— Liniştiţivă, are alte lucruri în minte.
— Asta era vestea supărătoare pe care voiai să mio dai?
— Nu, ceea ce mă preocupă pe mine este hotărârea lui de a pleca în
China. Eu vam spus: no să stea cu mâinile în sân nici o clipă din astea
optsprezece luni. Mai degrabă o să le petreacă sub fereastra celulei în care este
întemniţată Keira. Atât timp cât este închisă, no să se ocupe decât de
eliberarea ei. De îndată ce îl externează, zboară în China.
— Mă îndoiesc că va primi viza.
— Dacă e nevoie, o să ajungă la Garther traversând Bhutanul pe jos.
— Trebuie săşi reia cercetările, nam să pot aştepta optsprezece luni.
— Exact acelaşi lucru mi la spus şi el despre femeia pe care o iubeşte;
tare mie teamă că şi dumneavoastră, şi el trebuie să aveţi răbdare.
— La vârsta mea, optsprezece luni au o cu totul altă importanţă; nu ştiu
dacă mă pot lăuda cu o asemenea speranţă de viaţă.
— Ei, haideţi, sunteţi în plină formă. Şi, pe urmă, viaţa se încheie, în
sută la sută din cazuri, prin moarte, răspunse Walter. Şi peste mine poate să
dea un autobuz, când ies din cabina asta.
— Ţinel pe loc cu orice preţ. Făl săşi ia gândul de la orice acţiune în
zilele următoare. Nul lăsa, în nici un caz, să intre în contact cu consulatul şi,
cu atât mai puţin, să apeleze la autorităţile chineze.
— De ce?
— Pentru că partida care se joacă cere diplomaţie şi nu se poate spune că
el ar străluci în acest domeniu.
— Pot să ştiu şi eu ce aveţi în cap?
— În şah, asta se numeşte rocadă. O săţi spun mai multe peste vreo
două zile. La revedere, Walter, şi fii atent când traversezi strada…
După încheierea convorbirii, Walter ieşi din cabină şi se duse săşi
dezmorţească picioarele.
Londra, St. James Square.
Taxiul negru se opri în faţa elegantei faţade victoriene a unei reşedinţe
particulare. Ivory coborî, îi plăti şoferului, îşi luă bagajul şi aşteptă până când
maşina se îndepărtă. Trase de un lanţ ce atârna în dreapta unei uşi din fier
forjat. Auzi un clopoţel şi paşi care se apropiau. Îi deschise un majordom. Ivory
îi dădu un cartonaş pe care îşi înscrisese numele.
— Fii amabil şi spunei şefului dumitale că aş dori să mă primească, este
vorba despre o chestiune relativ urgentă.
Majordomul se temea că stăpânul său nu este în oraş şi se îndoia că
poate fi întâlnit.
— Nu ştiu dacă Sir Ashton se află la reşedinţa lui din Kent, pe domeniul
de vânătoare sau la vreuna dintre amante şi, ca so spun pea dreaptă, puţin
îmi pasă. Ce ştiu eu este că, dacă va trebui să plec fără săl întâlnesc, stăpânul,
aşa cum îi spui, ar putea să se facă foc pe dumneata, şi încă pentru foarte
multă vreme. De aceea, te invit să intri în legătură cu el; o să dau o raită în
jurul nobilului vostru cartier şi, când o să sun din nou la uşa asta, ai sămi
spui adresa la care doreşte să ne vedem.
Ivory coborî cele câteva trepte de la intrare şi ieşi să se plimbe pe stradă,
cu valijoara în mână. Zece minute mai târziu, în timp ce hoinărea pe lângă
grilajul unui scuar, o berlină luxoasă opri lângă trotuar. Din ea ieşi un şofer
care îi deschise portiera: avea ordin săl conducă întrun loc aflat la două ore
de Londra.
Câmpia englezească era la fel de frumoasă ca în cele mai vechi amintiri
ale lui Ivory, dar nu la fel de vastă şi nici la fel de verde ca pajiştile de pe
meleagul lui natal, Noua Zeelandă, însă trebuia să recunoască: peisajul care îi
defila prin faţa ochilor era totuşi foarte atrăgător.
Aşezat confortabil pe bancheta din spate, Ivory profită de această
călătorie pentru a se mai odihni. La ora prânzului, pneurile scrâşnind pe pietriş
îl deşteptară din visare. Maşina mergea pe o alee maiestuoasă, mărginită de
tufe de eucalipt perfect tunse. Apoi se opri sub un portic cu coloane năpădite
de trandafiri agăţători. Un servitor îl întâmpină pe vizitator şi îl conduse, prin
casă, până în salonaşul unde era aşteptat de gazdă.
— Coniac, bourbon, gin?
— Un pahar de apă o să fie perfect. Bună ziua, Sir Ashton.
— Sunt douăzeci de ani de când nu neam văzut, nu?
— Douăzeci şi cinci, şi să numi spui căs neschimbat. Hai să privim
lucrurile în faţă, am îmbătrânit amândoi.
— Îmi închipui că nu tea adus aici tocmai subiectul ăsta.
— Ba închipuieţi că da! Cât timp avem?
— Dumneata eşti invitatul, aşa că spune singur.
— Eu vorbeam despre cât timp nea mai rămas pe acest Pământ. La
vârsta noastră, cel mult zece ani, nu?
— Ce ştiu eu? Şi, pe urmă, nam chef să mă gândesc la asta.
— Ce domeniu magnific, spuse Ivory, privind parcul întins din faţa
ferestrelor. Parese că nici reşedinţa dumitale din Kent nu e mai prejos decât
aceasta.
— Am săi felicit, din partea dumitale, pe arhitecţi. Atunci, ăsta e obiectul
vizitei?
— Necazul cu toate proprietăţile e că nu poţi să le iei cu tine în mormânt.
Toate bogăţiile astea adunate cu preţul atâtor eforturi şi al atâtor sacrificii,
devenite zadarnice în ultimul ceas! Chiar dacă îţi parchezi în faţa cimitirului
Jaguarul ăsta frumos, cu interiorul de piele şi cu aplicaţii de lemn, între noi fie
spus, ce mare scofală ai făcut?
— Dragul meu, dar aceste bogăţii le sunt transmise generaţiilor care
urmează, aşa cum ni leau transmis şi nouă părinţii.
— În ceea ce te priveşte, frumoasă moştenire, întradevăr.
— Deşi compania dumitale numi este dezagreabilă, am totuşi un
program foarte încărcat; prin urmare, cear fi sămi spui unde vrei să ajungi?
— Vezi dumneata, vremurile sau schimbat; mă gândeam la asta nu mai
departe de ieri, citind ziarele. Marii financiari sunt băgaţi după gratii şi zac în
celule strâmte, până la sfârşitul zilelor lor. Adio, hoteluri strălucitoare şi
domenii luxoase! Deacum, nouă metri pătraţi, maximum maximorum, doar
dacă au celulă VIP! Şi, în timpul ăsta, urmaşii le risipesc ultimele parale,
încercând săşi schimbe numele, ca să scape de ruşinea lăsată moştenire de
părinţi. Cel mai rău e că nimeni nu mai este cruţat; impunitatea a devenit un
lux pe care nu şil mai pot permite nici chiar cei mai bogaţi şi mai puternici.
Capetele cad unele după altele, aşa e la modă. Ştii asta mai bine decât mine;
politicienii nu mai au idei, iar, dacă au, nu mai sunt de acceptat. Prin urmare,
ce poate fi mai nimerit, pentru a escamota carenţa de proiecte sociale
adevărate, decât să alimentezi răzbunarea populară? Extrema bogăţie a unora
este răspunzătoare pentru sărăcia altora. În ziua de azi, toată lumea ştie asta.
— Sper că nai venit la mine acasă ca să mă pisezi cu proza dumitale
revoluţionară sau cu setea de dreptate socială!
— Proză revoluţionară? Aici te înşeli, altul mai conservator decât mine
nici că mai există. În schimb, când îmi atribui setea de dreptate, mă onorezi.
— La obiect, Ivory, începi să mă plictiseşti cât se poate de serios.
— Vreau săţi propun un târg, ceva legat de dreptate, după cum spui. Îţi
ofer cheia celulei în care ţiai putea sfârşi zilele – dacă aş trimite la Daily News
sau la Observer dosarul tău, pe care îl deţin – în schimbul libertăţii unei tinere
arheologe. Acum înţelegi despre ce vreau săţi vorbesc?
— Ce dosar? Şi cu ce drept vii aici să mă ameninţi?
— Trafic de influenţă, însuşire de venituri necuvenite, finanţare ocultă a
Camerei Deputaţilor, conflicte de interese în diversele dumitale societăţi,
folosire abuzivă a unor bunuri sociale, evaziune fiscală… Bătrâne, eşti un
fenomen, nu te dai în lături de la nimic. Nuţi faci probleme nici chiar atunci
când ordoni asasinarea unui om de ştiinţă. Ce fel de otravă a folosit asasinul
dumitale plătit, ca să te descotorosească de Adrian, şi cum ia inoculato? În
vreo băutură consumată la aeroport? În paharul care ia fost servit înaintea
decolării? Sau e vorba despre vreo otravă care acţionează asupra epidermei? O
uşoară înţepătură, în timp ce era controlat de agenţii de la securitatea
aeroportuară? Acum poţi sămi spui, sunt curios să aflu!
— Bătrâne, eşti caraghios, bietul de tine!
— Embolie pulmonară, la bordul unui avion de cursă lungă, cu
destinaţia China. Pentru un roman poliţist, ăsta e un titlu cam lung, mai ales
că, în cazul de faţă, crima e departe de a fi perfectă!
— Acuzaţiile tale gratuite şi nefondate mă lasă rece. Carăte de aici, până
nu pun să fii dat pe uşă afară.
— În zilele noastre, presa scrisă nu mai are timp săşi verifice
informaţiile. Rigoarea editorială de odinioară este sacrificată pe altarul tirajelor
mari. Nui putem blama, în era internetului, concurenţa e acerbă. Un lord ca
dumneata, pus la stâlpul infamiei, face ca ziarele să fie vândute al naibii de
bine! Să nu crezi că vârsta tear împiedica să vezi cum se încheie lucrările unei
comisii de anchetă. Adevărata putere nu se mai găseşte în cabinetele
ministeriale şi în adunările generale; astăzi, procesele sunt alimentate de ziare,
care furnizează şi probele, obţin şi mărturiile victimelor. Judecătorii nu mai au
decât să pronunţe sentinţa. Cât despre relaţii, nu mai poţi conta pe nimeni.
Nici o autoritate nu şiar asuma riscul de a se compromite, mai ales pentru
vreun membru deal său. Frica de cangrenă e prea mare. De acum, justiţia este
independentă, nu în asta constă întreaga nobleţe a democraţiei? Uităte la
financiarul ăla american responsabil pentru cea mai mare escrocherie a
secolului! În douătrei luni, totul a fost pus la punct!
— Dar ce vrei de la mine, firar să fie?
— Nu mai auzit? Tocmai ţiam spus: fă tot ce îţi stă în putere ca so
eliberezi pe arheologă. Cât despre mine, o să am bunătatea de a le ascunde
celorlalţi tot ce ai urzit împotriva ei şi a prietenului său. Sărman nebun, dacă
leaş dezvălui că nu ţia fost deajuns tentativa de asasinat, ci, pe deasupra, l
ai mai şi otrăvit pe băiat, ai fi mătrăşit din consiliu şi înlocuit cu o persoană
mai respectabilă.
— Eşti cu desăvârşire ridicol, şi nu ştiu despre ce vorbeşti.
— Atunci, numi rămâne decât să te salut, Sir Ashton. Mai pot abuza
puţin de generozitatea dumitale? Mar putea duce şoferul cel puţin până la vreo
gară? Nu că miar fi teamă să merg pe jos, dar, dacă mi sar întâmpla ceva pe
drum, după ce team vizitat, faptul ar crea o impresie dintre cele mai neplăcute.
— Maşina mea îţi stă la dispoziţie, spunei şoferului să te ducă unde vrei,
pleacă de aici!
— E foarte generos din partea dumitale, ceea ce mă îndeamnă să fiu şi eu
la fel. Te las să te gândeşti până diseară. Mă găseşti la Dorchester, nu ezita să
mă suni. Documentele pe care i leam încredinţat în dimineaţa asta
mesagerului meu vor fi duse la destinaţie abia mâine. Asta dacă nu
contramandez acţiunea între timp, bineînţeles. Te asigur că, având în vedere
ceea ce pot dezvălui aceste hârtii, cererea mea este mai mult decât rezonabilă.
— Dacă îţi închipui că mă poţi şantaja întrun mod atât de grosolan, faci
o mare greşeală.
— Cine vorbeşte de şantaj? Eu nu obţin nici un avantaj personal de pe
urma micului nostru târg. Frumoasă zi, nui aşa? Te las să te bucuri de ea
după pofta inimii.
Ivory îşi luă bagajul şi traversă, neînsoţit, culoarul ce ducea la uşă.
Şoferul, care trăgea dintro ţigară lângă grădina de trandafiri, se repezi spre
limuzină şii deschise portiera.
— Terminăţi ţigara în linişte, prietene, îi spuse Ivory, răspunzândui la
salut. Am tot timpul.
De la fereastra biroului, Sir Ashton îl privea pe Ivory luând loc pe
bancheta din spatele Jaguarului său şi pufni de furie, în timp ce maşina se
îndepărta pe alee. O uşă mascată în peretele bibliotecii se deschise şi, în
încăpere, intră un bărbat.
— Mia luat piuitul, trebuie săţi mărturisesc că nu mă aşteptam la aşa
ceva.
— Boul ăsta bătrân a venit să mă ameninţe la mine acasă. Da' cine îşi
închipuie că este?
Invitatul lui Sir Ashton nu răspunse.
— Cei? Ce ai, de faci mutra asta? Doar no sămi începi şi tu! Tună Sir
Ashton. Dacă această căzătură îndrăzneşte să mă acuze în mod public de ceva,
o săi pună pielea pe băţ un batalion de avocaţi. Nu am absolut nimic sămi
reproşez. Sper că mă crezi!
Invitatul lui Sir Ashton luă o carafă de cristal şi îşi turnă un pahar mare
de porto, pe care îl bău dintro sorbitură.
— Ai de gând să spui ceva, sau ce mama dracului? Se înfurie Sir Ashton.
— Dacă ar fi să aleg, aş prefera să te trimit la mama dracului; măcar aşa,
prietenia noastră nar avea de suferit decât câteva zile sau cel mult câteva
săptămâni.
— Ia întindeo de aici, Vackeers, cu aroganţa ta cu tot.
— Te asigur, nu e vorba de nici o aroganţă. Îmi pare sincer rău de ceea ce
ţi se întâmplă; în locul tău, nu laş subestima pe Ivory. După cum ai spus, e
cam nebun, ceea ce îl face cu atât mai periculos.
Şi Vackeers ieşi, fără să mai spună vreo vorbă.
Londra, hotel Dorchester, în cursul serii.
Telefonul suna. Ivory deschise ochii şi se uită la pendula de pe şemineu.
Conversaţia nu dură mult. El aşteptă câteva clipe, apoi dădu un telefon de pe
mobil.
— Voiam săţi mulţumesc. Ma sunat, tocmai am terminat convorbirea.
Miai dat un ajutor nespus de preţios.
— Nam făcut mare lucru.
— Ba da, dimpotrivă. Ceai zice de o partidă de şah? La tine acasă, la
Amsterdam, joia viitoare. Îţi surâde?
După ce vorbi cu Vackeers, Ivory mai dădu un ultim telefon. Walter îi
ascultă cu atenţie instrucţiunile şi avu grijă săl felicite pentru lovitura lui de
maestru.
— Walter, nuţi face prea multe iluzii, încă nam ajuns la capătul
încercărilor. Chiar dacă reuşim so aducem pe Keira, asta nu înseamnă că se
află în afara pericolului. Sir Ashton no să se lase; lam zgâlţâit zdravăn şi,
unde mai pui, chiar pe terenul lui, dar nam avut de ales. Ai încredere în
experienţa mea: de îndată ce va avea ocazia, o săşi ia revanşa. Chestia asta
trebuie neapărat să rămână între noi; deocamdată, navem nevoie săl
îngrijorăm pe Adrian, nu trebuie să ştie absolut deloc cum a ajuns la spital.
— Şi, în privinţa Keirei, cum trebuie săi înfăţişez lucrurile?
— Scorneşte, născoceşte, spune că tu ai aranjat totul.
Atena, a doua zi.
Elena şi mama îşi petrecuseră dimineaţa la căpătâiul meu; ca în fiecare zi
de când fusesem internat în spital, luaseră prima navetă care pleca de la Hydra
la ora 7:00. Sosite la Pireu, alergaseră să prindă autobuzul care le lăsase, o
jumătate de oră mai târziu, în faţa clinicii. După ce îşi luaseră repede micul
dejun la bufet, intraseră în camera mea, încărcate de merinde, de flori şi de
urări de însănătoşire grabnică trimise de tot satul. Ca întotdeauna, spre seară
aveau să plece, să ia din nou autobuzul şi să se îmbarce, la Pireu, pe ultimul
vasnavetă ce le ducea acasă. De când mă îmbolnăvisem, Elena nuşi mai
deschisese magazinul, mama stătea tot timpul în bucătărie, iar mâncarea
pregătită cu atâta dragoste şi speranţă era savurată, până la urmă, de
infirmierele care îi vegheau fiul.
Era deja prânzul şi cred că vorbăria lor necontenită mă obosea mai rău
decât sechelele pneumoniei ăsteia tâmpite.
Dar, când au auzit un ciocănit în uşă, au tăcut amândouă. Încă nu
asistasem niciodată la acest fenomen, la fel de surprinzător ca tăcerea bruscă a
greierilor în mijlocul unei zile însorite. Intrând, Walter mia observat aerul
buimac.
— Cei? Ce sa întâmplat? Mă întrebă el.
— Nimic, absolut nimic.
— Ba da, văd foarte bine, toţi aveţi nişte feţe ciudate.
— Ba deloc, când ai intrat, stăteam de vorbă cu delicioasa mea mătuşă
Elena şi cu mama, atâta tot.
— Despre ce vorbeaţi?
Mama luă imediat cuvântul.
— Tocmai spuneam că boala asta ar putea avea nişte urmări neaşteptate.
— Ah, da? Întrebă Walter îngrijorat. Ce au zis doctorii?
— Oh, ei au zis că Adrian poate ieşi săptămâna viitoare; dar maicăsa
zice că fiisu sa prostit. Acesta e buletinul lui de sănătate, dacă vrei să ştii tot.
Walter, ar trebui să te duci să bei o cafea cu sorămea, în timp ce eu o săi
spun vreo două vorbe lui Adrian.
— Aş fi fericit, dar, mai întâi, trebuie să discut ceva cu el. Nu vă supăraţi,
dar e necesar să vorbim ca de la bărbat la bărbat.
— Păi, dacă femeile nu mai sunt binevenite, să ieşim, spuse Elena,
ridicânduse.
Şi o trase după ea pe mama, lăsândune pe Walter şi pe mine singuri.
— Am nişte veşti extraordinare, îmi spuse el, aşezânduse pe marginea
patului meu.
— Începe totuşi cu aia rea.
— În şase zile, ne trebuie un paşaport, însă, în absenţa Keirei, nul
putem obţine.
— Nu înţeleg despre ce vorbeşti.
— Bănuiam eu, dar tu eşti ăla care mia cerut să încep cu vestea rea. La
urma urmei, pesimismul ăsta sistematic este agasant. Bun, ascultă aici,
fiindcă, dacăţi zic că am o veste bună, e bună. Ţiam spus că am nişte
cunoştinţe bine înfipte în consiliul de administraţie al Academiei noastre?
Şi Walter începe sămi explice cum că Academia noastră iniţiase o serie
de programe de cercetare şi de schimburi cu nişte mari universităţi chineze. Nu
ştiam. Îmi mai spune că, de la o călătorie la alta, până la urmă, se stabiliseră
anumite legături, la diferite niveluri ale ierarhiei diplomatice. Walter îmi
destănuieşte că, mulţumită relaţiilor lui, a reuşit să pună în mişcare un
mecanism silenţios, ale cărui rotiţe se învârtesc necontenit. Începând cu o
chinezoaică doctorandă la academia noastră, şi al cărei tată era un judecător
cu trecere pe lângă factorii de decizie, continuând cu câţiva diplomaţi de la
serviciul de vize al Majestăţii Sale, trecând prin Turcia, unde se afla un consul
ceşi desfăşurase o mare parte din carieră la Pekin şi încă mai cunoştea câţiva
demnitari de acolo, rotiţele au continuat să se învârtească, din ţară în ţară, din
continent în continent, până când, în provincia Sichuan, sa produs ultimul
declic. Autorităţile locale, care deveniseră binevoitoare, se întrebau, de câtăva
vreme, dacă avocatul ce o apărase pe o tânără occidentală nu avusese cumva
nişte lacune de vocabular în timpul audierilor prealabile procesului. Unele
probleme de interpretare ar fi putut explica de ce omisese acesta săi spună
judecătorului care se ocupa de cazul respectiv că cetăţeana străină,
condamnată pentru că nu avea acte, deţinea, de fapt, un paşaport perfect
valabil. Bunăvoinţa fiind la ordinea zilei, iar magistratul fiind promovat, Keira
urma să fie graţiată, cu condiţia să prezinte această nouă dovadă în faţa
tribunalului din Chengdu. Şi, atunci, singurul lucru care mai rămânea de făcut
era să fie trecută dincolo de frontiera Republicii Populare Chineze.
— Vorbeşti serios? Am întrebat, ridicândumă dintro săritură şi luândul
pe Walter în braţe.
— Ţi se pare că glumesc? Ai fi putut avea delicateţea să observi că, de
grija ta, ca să nuţi mai lungesc chinul, nici măcar nam respirat!
Eram atât de fericit, încât am început să valsez cu el ca nebunul. Încă
mai dansam în mijlocul rezervei când a intrat mama. Sa uitat la amândoi şi a
închis, din nou, uşa.
Am auzito oftând din rărunchi, pe culoar, şi pe mătuşa Elena
spunândui: „Doar no să începi din nou!”
Capul mi se cam învârtea, aşa că a trebuit să mă bag iar în pat.
— Când, când o să fie liberă?
— Ah, vasăzică ai uitat de cealaltă mică veste, pe care ai hotărât so
asculţi totuşi în primul rând. Aşadar, îţi repet. Magistratul chinez acceptă so
elibereze pe Keira dacă îi prezentăm paşaportul ei în şase zile. Preţiosul
document zăcând însă pe fundul fluviului, am avea nevoie de unul nounouţ. În
absenţa celei interesate şi întrun termen atât de scurt, lucrul este imposibil.
Acum pricepi mai bine ce problemă avem?
— Şase zile? Numai de atât dispunem?
— Dacă iei în calcul că ne trebuie o zi ca să ajungem la tribunalul din
Chengdu, nu ne mai rămân decât cinci, în care să fabricăm un nou paşaport.
Dacă nu se întâmplă o minune, nu ştiu cum o să ne descurcăm.
— E musai ca paşaportul să fie nou?
— În caz că pneumonia ţi sa urcat la cap, o săţi atrag atenţia că eu nu
port chipiu de vameş! Îmi închipui că, din moment ce documentul nu a expirat,
e cât se poate de valabil. De ce?
— Deoarece Keira are dublă cetăţenie: franceză şi engleză. Cât despre
capul meu, e în perfectă stare, mulţumesc pentru grijă. Îmi amintesc foarte
bine că ea a intrat în China cu paşaportul britanic. Pe ăsta a primit viza. Ştiu,
pentru că i lam luat eu însumi de la agenţie. Îl avea întotdeauna la ea. Când
am găsit microfonul, am răsturnat tot sacul, iar paşaportul francez nu era
acolo. Sunt sigur.
— Minunată veste! Dar unde este? Nu vreau săţi întunec bucuria, dar
nea rămas foarte puţin timp ca să punem mâna pe el, zău aşa!
— Nam idee…
— Cel mai neînsemnat lucru pe carel pot spune e că am avansat mult. O
să dau douătrei telefoane şi mă întorc. Mătuşa şi mama ta aşteaptă afară şi n
aş vrea să ne considere mârlani.
Walter a ieşit din cameră, mama şi mătuşa Elena au intrat imediat.
Mama sa instalat în fotoliu şi a deschis televizorul pus pe perete, în faţa
patului meu, fără sămi spună o vorbă, ceea ce pe Elena a făcuto să
zâmbească.
— Ce fermecător e Walter ăsta, nui aşa? A spus mătuşa, aşezânduse la
picioarele patului.
Iam aruncat o privire cu înţeles. Poate că nu era cel mai nimerit moment
să vorbim despre el, de faţă cu mama.
— Şi destul de chipeş, nu crezi? A continuat ea, fără să ţină seama de
semnele mele.
Fără săşi ia ochii de la ecran, mama ia răspuns în locul meu.
— Şi destul de tânăr, dacă vrei să ştii părerea mea! Dar vedeţivă de ale
voastre, ca şi cum naş fi de faţă! După o conversaţie între bărbaţi, ce poate fi
mai normal decât un taifas între mătuşă şi nepot? Mamele nu contează! După
ce se termină emisiunea asta, mă duc să stau la taclale cu infirmierele. Cine
ştie, poate cămi dau ele nişte veşti despre fiimiu!
— Pricepi de ce se vorbeşte despre tragedia greacă, îmi spune Elena,
aruncând o privire furişă spre sorăsa. Stând, în continuare, cu spatele la noi,
mama nuşi dezlipea ochii de televizor, căruia îi oprise sonorul, ca să nu scape
nimic din discuţia noastră.
Canalul respectiv difuza un documentar despre triburile nomade care
populează platourile înalte din Tibet.
— Ce pisălogeală, asta e cel puţin a cincea oară când îl transmit, a oftat
mama, stingând televizorul. Ei, cei? De ce faci mutra asta?
— În documentarul ăsta era cumva o fetiţă?
— Habar nam, poate. De ce?
Preferam să nui răspund. Walter a bătut la uşă. Elena ia propus să
meargă la bufet. „Ca săi permit sorămii să se bucure puţin de băiatul ei”, a
pretextat ea, ridicânduse. Walter nu sa lăsat rugat de două ori.
— Ca să mă bucur puţin de băiatul meu! Vezi să nu, a exclamat mama,
de îndată ce sa închis uşa. Ar fi trebuit so vezi: de când ai căzut la pat şi a
venit prietenul tău aici, parcă ar fi o fetişcană. Ce caraghioslâc!
— Când ţi se aprind călcâiele, nu contează vârsta. Şi, pe urmă, ce vrei, e
fericită.
— Nu e fericită pentru că i sau aprins călcâiele, ci pentru că este
curtată.
— Dar tu? Şi tu teai putea gândi săţi refaci viaţa, nu? Ţii doliu de prea
multă vreme. Dacă laşi pe cineva săţi intre în casă, nu înseamnă căl goneşti
pe tata din inima ta.
— Tumi spui asta? În casa mea, nu va fi decât un singur bărbat, iar
acest bărbat e taicătău. Chiar dacă odihneşte în cimitir, este cât se poate de
prezent; vorbesc cu el în fiecare zi, când mă scol, vorbesc cu el în bucătărie, pe
terasă, când îmi îngrijesc florile, pe drum, când cobor în sat, iar seara, când mă
culc, vorbesc cu el din nou. Dacă tatăl tău nu mai este aici, nu înseamnă că
sunt singură. Dar, cu Elena, lucrurile nu stau la fel, ea na avut niciodată
norocul să întâlnească un bărbat ca al meu.
— Încă un motiv pentru care so lăsăm să flirteze, nu crezi?
— Nu mă împotrivesc fericirii mătuşii tale, dar aş prefera să nu fie la
mijloc un prieten al băiatului meu. Ştiu că poate sunt de modă veche, dar dă
mi şi mie voie să am nişte defecte. Navea decât săi cadă cu tronc prietenului
ăla al lui Walter, care a venit să te vadă.
Mam ridicat în capul oaselor. Mama a profitat imediat de ocazie, ca să
mi aranjeze pernele.
— Ce prieten?
— Nu ştiu, lam zărit pe culoar acum câteva zile, încă nu îţi reveniseşi. N
am avut ocazia săl cunosc, a plecat chiar când veneam eu. În orice caz, era
foarte elegant, arăta bine, avea un chip măsliniu. Şi, pe urmă, în loc să aibă cu
douăzeci de ani mai puţin decât mătuşata, avea cu douăzeci de ani mai mult.
— Şi nai idee cine era?
— Lam văzut doar în trecere. Acum, odihneştete, ca să prinzi puteri.
Hai să schimbăm subiectul, îi aud pe porumbeii noştri gângurind pe culoar,
cred că or să intre.
Elena venise după mama: dacă nu voiau să piardă ultima navetă spre
Hydra, era timpul să plece. Walter lea condus până la lift şi, după câteva clipe,
sa întors.
— Mătuşa mia povestit douătrei întâmplări din copilăria ta, are un haz
nebun.
— Dacă zici tu!
— Adrian, te sâcâie ceva?
— Mama mia spus că tea văzut, acum câteva zile, cu un prieten care ar
fi venit să mă viziteze. Cine era?
— Mama ta trebuie să se fi înşelat, o fi fost cineva care cerea vreo
lămurire. De altfel, acum, că vorbim despre el, îmi amintesc. E chiar aşa: un
domn bătrân, care îşi căuta o rudă; lam îndrumat spre biroul asistentelor.
— Cred că ştiu cum să punem mâna pe paşaportul Keirei.
— Uite ceva mult mai interesant, te ascult.
— Near putea ajuta sora ei, Jeanne.
— Şi ştii cum să dăm de această Jeanne?
— Da, mă rog, nu, spun destul de jenat.
— Da sau nu?
— Nam putut îndrăzni so sun ca săi spun despre accident.
— Nu iai dat sorăsii nici o veste despre Keira? Nici un telefon în astea
trei luni?
— Miera imposibil săi spun la telefon că a murit, iar să mă duc la Paris
era peste puterile mele.
— Ce laşitate! E îngrozitor, îţi dai seama în ce hal de îngrijorare trebuie
să fie? De altfel, cum se face că încă nu sa alarmat?
— Se întâmpla adesea ca Jeanne şi Keira să nu ştie una de cealaltă
multă vreme.
— Ei bine, te poftesc să iei legătura cu ea cât mai repede şi, când spun
cât mai repede, mă refer chiar la ziua de azi!
— Nu, trebuie să dau ochii cu ea.
— Nu fi caraghios, eşti ţintuit în pat şi navem timp de pierdut, mia
întorso Walter, întinzândumi receptorul telefonului. Descurcăte cum ştii cu
conştiinţa ta, dar sună chiar acum.
Am încercat să mă descurc, cum am putut mai bine, cu conştiinţa mea;
când Walter ma lăsat singur în cameră, am sunat la muzeul de pe cheiul
Branly. Jeanne era întro şedinţă şi nu putea fi deranjată. Am format numărul
iar şi iar, până când telefonista mia spus că era inutil so sâcâi. Am ghicit că
Jeanne nu avea nici un zor să stea de vorbă cu mine, că mă socotea complice la
tăcerea Keirei şi cămi purta şi mie pică, pentru că nu primise veşti. Am sunat
pentru ultima oară şi iam explicat telefonistei că trebuia să vorbesc cât mai
urgent cu Jeanne, că era o chestiune de viaţă şi de moarte, care o privea pe
sora ei.
— Keira a păţit ceva? A întrebat Jeanne, cu vocea tremurândă.
— Amândoi am păţit ceva, iam răspuns, cu inima grea. Am nevoie de
dumneata, Jeanne. Acum.
Iam spus povestea noastră, atenuând episodul tragic de pe Fluviul
Galben, iam vorbit despre accident, fără să mă opresc prea mult asupra
împrejurărilor în care a avut loc. Iam jurat că sora ei este în afara pericolului,
iam explicat că, din cauza unei poveşti stupide cu actele, a fost arestată şi
reţinută în China. Nam rostit cuvântul închisoare, simţeam cât se poate de
bine că, la fiecare frază, Jeanne primea câte o lovitură; în câteva rânduri, şia
înăbuşit hohotele de plâns, iar eu miam stăpânit, în câteva rânduri, emoţia.
Nu ştiu să mint, nu ştiu chiar deloc. Jeanne a înţeles foarte repede că situaţia
era mult mai îngrijorătoare decât voiam săi mărturisesc. Ma pus să jur, iar şi
iar, că surioara ei este pe deplin sănătoasă. Iam făgăduit că io voi aduce
înapoi teafără şi nevătămată şi iam explicat că, pentru asta, trebuia să am în
mână, cât se poate de repede, paşaportul ei. Jeanne nu ştia unde săl caute,
dar mia spus că pleacă imediat de la birou, că, dacă trebuie, o săşi întoarcă
toată casa pe dos şi că o să mă sune cât mai iute.
Când am închis, ma cuprins o tristeţe neagră. Convorbirea cu Jeanne
ma făcut să simt şi mai tare dorul de Keira, povara absenţei ei; pur şi simplu,
mia redeşteptat suferinţa.
Dar Jeanne nu a traversat Parisul chiar cu una, cu două. Pe cheiuri, a
trecut de trei ori pe stop şi abia a reuşit să evite o camionetă; pe podul
Alexandre III, maşinuţa a deviat, iar ea a reuşit so redreseze în ultima clipă,
sub un potop de claxoane; apoi sa băgat pe toate benzile pentru autobuz, a
urcat pe trotuarul unui bulevard prea aglomerat, a fost gatagata să răstoarne
un biciclist, dar a ajuns, ca prin farmec, fără nici o zgârietură, în faţa casei.
În holul clădirii, a bătut la uşa portăresei şi a rugato săi dea o mână de
ajutor. Doamna Hereira no mai văzuse niciodată pe Jeanne în halul ăla. Liftul
era oprit de nişte tipi care descărcau ceva la etajul trei. Au urcat amândouă
treptele, patru câte patru. Când au ajuns în casă, Jeanne a puso pe doamna
Hereira să scotocească în salon şi în bucătărie, în timp ce ea se ocupa de
dormitoare. Nu trebuia lăsat nimic la voia întâmplării. Era musai să deschidă
toate dulapurile, să golească sertarele, să găsească paşaportul Keirei oriunde s
ar fi aflat acesta.
Întro oră, tot apartamentul fusese răvăşit. Nici un spărgător nar fi fost
capabil să facă o asemenea dezordine. Cărţile din bibliotecă zăceau pe jos,
hainele erau împrăştiate dintro cameră în alta, fotoliile erau răsturnate. Până
şi patul fusese desfăcut. Jeanne începuse săşi piardă speranţa, când a auzito
pe doamna Hereira zbierând din vestibul. Sa repezit acolo. Consola care
îndeplinea rolul de birou era cu picioarele în sus, dar portăreasa flutura,
victorioasă, micul livret cu coperte bordo. Jeanne a luato în braţe şi a pupato
pe amândoi obrajii.
Când Jeanne ma sunat, eram singur în cameră. Walter plecase la hotel.
Am vorbit mult la telefon, am puso sămi povestească, sămi umple, cu
amintiri din copilăria lor, golul lăsat de absenţa Keirei. Jeanne mia îndeplinit
cu dragă inimă rugămintea; cred că, la fel ca mine, şi ea îi ducea dorul. Mia
promis cămi trimite paşaportul prin poşta expres. Iam dictat adresa mea de la
spitalul din Atena şi, atunci, ma întrebat cum mă simt.
A treia zi, vizita a durat mai mult ca de obicei. Şeful secţiei de
pneumologie continua săşi pună întrebări în privinţa cazului meu. Nimeni nu
putea săşi explice cum făcusem o infecţie pulmonară atât de gravă fără nici un
simptom premergător. În momentul în care mă urcasem în avion, eram perfect
sănătos. Medicul ma asigurat că, dacă stewardesa nar fi avut prezenţa de
spirit săl alerteze pe comandantul de bord şi dacă acesta nu sar fi întors din
drum, probabil că aş fi murit înainte de a ajunge la Pekin. Echipa nu mai
înţelegea nimic, aici nu era vorba despre un virus şi, în toată cariera lui, nu
mai văzuse aşa ceva. Esenţialul, a spus el, dând din umeri, era că reacţionasem
bine la tratament. Nu lăsasem problemele chiar de tot în urmă, dar scăpasem
cu faţa curată, încă vreo câteva zile de convalescenţă, şi puteam să mă întorc,
cât de curând, la viaţa normală. Şeful de secţie îmi promite că mă va externa
după vreo opt zile. Nici nu iese bine din camera mea, şi soseşte paşaportul
Keirei. Dezlipesc plicul care conţinea preţiosul document şi, înăuntru, găsesc
un bileţel de la Jeanne.
„Aduo cât mai repede, contez pe dumneata, ea este singura mea familie.”
Împăturesc hârtia şi deschid paşaportul. Pe această fotografie de
identitate, Keira pare puţin mai tânără. Mă hotărăsc să mă îmbrac.
Walter intră în cameră şi mă surprinde în indispensabili şi cămaşă. Mă
întreabă ce fac.
— Plec so caut şi nu încerca să mă faci sămi schimb gândul, ar fi
zadarnic.
Nu numai că na încercat, ba chiar ma şi ajutat să evadez. Se văitase
destul că spitalul e pustiu la ora când Atena îşi făcea siesta, ca să nu profit
tocmai acum, când situaţia ne era propice. În timp cemi adunam lucrurile, a
stat la pândă pe culoar şi, apoi, ma escortat până la lift, având grijă să nu dăm
peste vreun angajat al clinicii.
Trecând prin faţa rezervei învecinate, am întâlnit o fetiţă care stătea,
singurăsingurică, în pragul uşii. Purta o pijama semănată cu buburuze. Ia
făcut un mic semn cu mâna lui Walter.
— Aici eşti, ştrengăriţo? A spus el, apropiinduse. Mămica ta încă na
venit?
Walter sa întors spre mine şi am înţeles că îmi cunoştea bine vecina de
cameră.
— Ea a venit la tine în câte o mică vizită, îmi spune, făcândui cu ochiul,
apăsat şi complice, copilului.
Am îngenuncheat, ca săi spun şi eu bună ziua. Ea ma privit, cu un aer
şiret, şi a pufnit în râs. Avea obrajii roşii ca merele.
Am ajuns la parter. Totul mergea ca pe roate. Cei drept, în lift
întâlniserăm un brancardier, dar acesta nu nea dat cine ştie ce atenţie. Când
uşile cabinei sau deschis în holul spitalului, am dat nas în nas cu mama şi cu
mătuşa Elena. Ei, dar atunci a fost altă poveste, tentativa noastră de evadare s
a transformat întrun coşmar. Mama a început să zbiere şi să mă întrebe ce
făceam acolo, sculat din pat. Am luato de braţ şi am implorato să vină cu
mine afară, fără scandal. Dacă iaş fi cerut să danseze sirtaki în mijlocul
bufetului, cred că aş fi avut mai mult succes.
— Doctorii iau dat voie să facă o plimbărică, spune Walter, în dorinţa de
a o linişti pe mama.
— Şi, ca să facă o plimbărică, se fâţâie cu sacul ăla de voiaj? Nu vreţi să
mi găsiţi şi mie un pat la geriatrie, dacă tot vaţi pornit? Tună ea.
Şi se întoarce spre doi paramedici care treceau pe acolo, îi ghicesc
imediat intenţiile: să mă ducă înapoi în rezervă, chiar şi cu forţa, dacă ar fi fost
nevoie.
E deajuns să mă uit la Walter, care mă înţelege cât ai clipi. Mama începe
să vocifereze. Noi sprintăm spre uşa din hol şi reuşim să trecem de ea, mai
înainte ca paznicii să reacţioneze la comenzile mamei, care le cerea, în gura
mare, să mă prindă.
Nu sunt chiar în cea mai bună formă. La colţul străzii, simt o arsură în
piept şi mă apucă un violent acces de tuse. Mă căznesc să respir, inima îmi
bate să se rupă şi trebuie să mă opresc, ca sămi recapăt suflul. Walter se
întoarce şi vede doi agenţi de pază alergând înspre noi. Prezenţa lui de spirit a
fost o adevărată sclipire de geniu: şchiopătând, sa repezit în calea gardienilor
şi a declarat, făcând o mutră de toată jalea, că a fost îmbrâncit cu sălbăticie de
doi tipi care spălaseră putina pe o stradă alăturată. În timp ce paznicii alergau
întracolo, Walter a chemat un taxi şi mia făcut semn să vin şi eu.
Cât a durat drumul, na scos o vorbă; văzândul cufundat brusc în
muţenie, mam îngrijorat, căci nu înţelegeam ce anume îl adusese în starea
asta.
Camera pe care o ocupa Walter la hotel a devenit cartierul general unde
făceam pregătirile pentru călătoria mea. Patul era destul de încăpător pentru
amândoi. Walter instalase la mijlocul patului o pernărulou plasată în lungime,
pentru a delimita teritoriul fiecăruia. În timp ce eu mă odihneam, el stătea
toată ziua la telefon; din când în când, conform spuselor lui, ieşea să ia o gură
de aer. Astea erau aproape singurele cuvinte pe care catadicsea să le rostească;
abia dacă îmi vorbea.
Nu ştiu prin ce minune a obţinut, de la Ambasada Chinei, aprobarea de a
mi se elibera o viză în patruzeci şi opt de ore. Iam mulţumit lui Walter de sute
de ori. De când evadaserăm din spital, nu mai era acelaşi.
Întro seară, în timp ce ne luam cina în cameră, Walter a deschis
televizorul, refuzând, în continuare, să stea de vorbă cu mine. Am luat
telecomanda şi am închis.
— Ce ai demi faci mutrele astea?
Walter mia smuls înapoi telecomanda şi a deschis televizorul din nou.
Mam ridicat, am scos firul din priză şi mam înfipt în faţa lui.
— Dacă am făcut ceva care tea deranjat, haide să punem lucrurile la
punct, o dată pentru totdeauna.
Walter ma privit lung şi, fără să scoată o vorbă, sa dus şi sa încuiat în
baie. Degeaba am tot bătut la uşă, na vrut să deschidă. După câteva minute, a
reapărut în pijama, făcândumă atent că, dacă auzea fie şi cel mai mic sarcasm
din partea mea cu privire la imprimeul în carouri, aveam să dorm pe palier.
Apoi, a stins lumina, fără sămi ureze „noapte bună”.
— Walter, iam spus pe întuneric, ceam făcut? Ce se întâmplă?
— Se întâmplă că, uneori, îi e greu omului să te ajute.
Sa făcut din nou tăcere. Miam dat seama că nui mulţumisem
îndeajuns pentru toate eforturile pe care le făcuse în ultimul timp.
Ingratitudinea mea trebuie săl fi rănit, cu siguranţă. Miam cerut scuze.
Walter mia răspuns că nu mai poate el de scuzele mele. Dar, dacă puteam să
găsesc o modalitate prin care să fim iertaţi pentru purtarea inadmisibilă faţă de
mama şi, mai ales, faţă de mătuşa mea, miar fi fost recunoscător, a adăugat
el. După care, mia întors spatele şi a tăcut.
Am aprins din nou lumina şi mam aşezat în capul oaselor, pe pat.
— Ce mai e? A întrebat Walter.
— Ţie chiar îţi sfârâie călcâiele după Elena?
— Şi ce te doare pe tine? Tu nu te gândeşti decât la Keira, nuţi pasă
decât de propria ta poveste, eşti numai şi numai pentru tine! Când nu sunt la
mijloc cercetările tale şi tâmpitele alea de fragmente, e sănătatea ta; când nu
mai e sănătatea ta, e arheologa. Şi, de fiecare dată, e chemat în ajutor bunul
Walter. Walter în sus, Walter în jos, dar, dacă încerc şi eu săţi destăinuiesc ce
mă doare, mă trimiţi la naiba. Să numi spui, acum, că te interesează ofurile
mele, fiindcă, atunci când am vrut sămi deschid sufletul faţă de tine, mai luat
în balon!
— Te asigur că nam avut intenţia asta!
— Ei bine, ai zbârcito! Acum, putem să dormim?
— Nu, până nu terminăm discuţia asta.
— Ce discuţie, când vorbeşti numai tu? Sa înfuriat Walter.
— Walter, eşti îndrăgostit, cu adevărat, de mătuşămea?
— Sunt necăjit fiindcă am necăjito atunci când team ajutat să fugi din
spital; ţi se pare că e un răspuns îndeajuns de mulţumitor?
Miam frecat bărbia şi am cugetat câteva clipe.
— Dacă fac în aşa fel încât să fii disculpat şi iertat de orice vină, ai să uiţi
de supărarea pe care ţiam pricinuito?
— Tu făo şi mai vedem!
— Am să mă ocup de chestia asta chiar mâine, la prima oră.
Chipul lui Walter sa înseninat, ba chiar am avut parte şi de un mic
zâmbet din partea lui. Apoi sa întors şi a stins lumina.
După cinci minute, a aprinso din nou şi sa ridicat în capul oaselor,
dintro săritură.
— Dar de ce să nu ne cerem scuze chiar în seara asta?
— Vrei so sun pe Elena acum?
— Nu e decât ora zece. Eu ţiam obţinut viza pentru China în două zile,
ai putea şi tu să obţii iertarea mătuşii tale în seara asta, nu?
Mam dat jos din pat şi am sunato pe mama. Iam ascultat boscorodeala
un sfert de oră în cap, fără să pot strecura o vorbuliţă. Când nu a mai avut
nimic de spus, am întrebato dacă, ştiindul pe tata în pericol, nu sar fi dus şi
ea, indiferent de împrejurări, săl caute chiar şi la capătul pământului. Am
simţito căzând pe gânduri. Nici măcar naveam nevoie so văd ca sămi dau
seama că zâmbea. Mia urat călătorie bună şi ma rugat să nu zăbovesc pe
drum. Cât stăteam eu în China, avea să pregătească nişte bunătăţi demne de
acest nume, ca so întâmpine pe Keira la întoarcere.
Când să terminăm convorbirea, miam adus aminte de motivul pentru
care sunasem şi am rugato să mio dea la telefon pe Elena. Mătuşămea se
retrăsese deja în camera pentru musafiri, dar am implorato pe mama so
cheme.
Elena socotea că evadarea noastră fusese foarte romantică. Walter, care
îşi asumase atâtea riscuri, era un prieten cum nu găseşti mulţi. Ma pus săi
promit că no săi spun niciodată mamei ceea ce îmi mărturisise acum.
Mam dus în baie după Walter, care se plimba ca leul în cuşcă.
— Ei, cum e? Ma întrebat neliniştit.
— Ei, cum să fie? Cred că, în weekendul acesta, în timp ce eu voi zbura
spre Pekin, tu vei putea naviga spre Hydra. Mătuşămea te aşteaptă să luaţi
cina în port; te sfătuiesc săi comanzi o musaca, e slăbiciunea ei, dar asta
rămâne între noi, nu ştii de la mine.
După care, istovit, am stins lumina.
Vineri, în aceeaşi săptămână, Walter ma condus la aeroport. Avionul a
decolat conform orarului. Pe când aparatul se înălţa spre cerul Atenei, am privit
Marea Egee dispărândui sub aripi şi am fost încercat de o senzaţie stranie, de
déjavu. În zece ore, aveam să fiu în China…
Pekin.
După ce formalităţile vamale au luat sfârşit, mam îmbarcat în avionul ce
făcea legătura cu Chengdu.
La aeroport, eram aşteptat de un tânăr traducător trimis de autorităţile
chineze. Acesta ma condus, prin oraş, până la Palatul de Justiţie. Aşezat pe o
banchetă incomodă, aveam de aşteptat ore lungi până când judecătorul care se
ocupa de cazul Keirei binevoia să mă primească. De fiecare dată când îmi dădea
târcoale somnul – nu închisesem ochii de vreo douăzeci şi patru de ore –
însoţitorul meu îmi trăgea câte un cot şi ofta, ca sămi dea de înţeles că
purtarea mea i se părea inacceptabilă pentru locul în care mă aflam. La
sfârşitul dupăamiezii, uşa în faţa căreia aşteptam sa deschis, în sfârşit. Un
bărbat foarte corpolent a ieşit din birou, cu un vraf de dosare sub braţ, fără să
mi acorde nici cea mai mică atenţie. Mam ridicat dintro săritură şi am alergat
după el, spre marea supărare a traducătorului, care şia adunat lucrurile în
grabă şi a pornito repede în urma mea.
Judecătorul sa oprit şi ma măsurat cu privirea, de parcă aş fi fost o
lighioană ciudată. Iam explicat scopul vizitei mele: fusese stabilit săi prezint
paşaportul Keirei, pentru ca el să anuleze condamnarea şi săi semneze
eliberarea. Traducătorul îşi îndeplinea misiunea cât putea de bine, dar vocea
nesigură îi trăda teama de autoritatea celui cu care vorbeam. Judecătorul era
grăbit. Nu figuram pe lista audienţelor, iar el nu avea timp pentru mine. A doua
zi pleca la Pekin, unde fusese mutat, şi îl mai aştepta încă multă muncă.
Mam aşezat în calea lui. Îmi sărise ţandăra, mai ales că oboseala îşi
spunea şi ea cuvântul.
— Pentru ca să vă faceţi respectat, aveţi nevoie să fiţi crud şi indiferent?
Faptul că slujiţi justiţia nu vă e de ajuns? Lam întrebat pe judecător.
Traducătorul sa schimbat la faţă. Paloarea îi era îngrijorătoare. Omul sa
bâlbâit, a refuzat categoric sămi traducă spusele şi ma tras deoparte.
— Vaţi pierdut minţile? Ştiţi cu cine vorbiţi? Dacă traduc ce aţi spus
acum, la noapte o să dormim în închisoare.
Puţin îmi păsa de avertismentele lui. Lam împins şi am luato iar la fugă
după judecător, care ne lăsase cu ochii în soare. Iam tăiat din nou calea.
— Diseară, când o să destupaţi o sticlă bună de şampanie, ca să vă
sărbătoriţi promovarea, spuneţii soţiei dumneavoastră că aţi devenit un
personaj atât de puternic, atât de important, încât soarta unei nevinovate nare
de ce să vă mai frământe conştiinţa. În timp ce vă veţi delecta cu pişcoturi,
gândiţivă şi la copiii dumneavoastră, vorbiţile despre sensul onoarei, al
moralei, al respectabilităţii, al lumii pe care tatăl lor leo va lăsa moştenire, o
lume unde femei nevinovate pot să zacă în închisoare, fiindcă anumiţi
judecători au de făcut nişte lucruri mai bune decât să împartă dreptatea,
spuneţii toate astea, din partea mea, familiei dumneavoastră; aşa, o să am
impresia că particip şi eu, întru câtva, la sărbătorire. Şi Keira, la fel!
De data asta, traducătorul a tras de mine din răsputeri, implorândumă
să tac. În timp ce acesta mă dăscălea, judecătorul nea privit şi, în cele din
urmă, mi sa adresat.
— Vorbesc curent limba dumneavoastră, am studiat la Oxford.
Traducătorul are dreptate, sunteţi, cu siguranţă, lipsit de educaţie, dar nu şi de
un anumit tupeu.
Judecătorul sa uitat la ceas.
— Daţimi paşaportul şi aşteptaţi aici, mă ocup eu de dumneavoastră.
Iam întins actul, pe care mi la smuls din mână, şi a plecat iar, cu paşi
grăbiţi, spre biroul lui. După cinci minute, în spatele meu au apărut doi
poliţişti; nici nam avut vreme sămi dau seama de prezenţa lor, că miau şi
pus cătuşele şi mau luat manu militari. Traducătorul ma urmat, dânduse de
ceasul morţii şi jurândumi că avea să anunţe la ambasadă, chiar a doua zi.
Poliţiştii iau ordonat să se îndepărteze şi mau împins, fără nici un fel de
menajamente, întro furgonetă, unde am aterizat ca un sac. După trei ore de
zgâlţâială pe un drum plin de hârtoape, am ajuns în curtea închisorii Garther,
care nu avea nimic din grandoarea mânăstirii pe care mio imaginasem în cele
mai cumplite coşmaruri ale mele.
Mi sau confiscat sacul, ceasul, cureaua de la pantaloni. Eliberat de
cătuşe, am fost condus, sub o escortă numeroasă, întro celulă, unde am făcut
cunoştinţă cu tovarăşul meu de detenţie. Acesta trebuie să fi avut şaizeci de ani
bătuţi pe muchie. Era cu desăvârşire ştirb: în gură, nui zăreai nici urmă de
dinte, fie chiar şi un colţ stricat. Tare aş fi vrut să aflu ce crimă săvârşise, de
era închis aici, dar conversaţia se anunţa dificilă. El ocupa cuşeta de deasupra,
prin urmare, am luato pe cea de jos; miera egal, până ce am zărit un şobolan
borţos, care se preumbla pe culoar. Nu ştiam ce soartă mă aştepta, dar, în
această clădire, eram împreună cu Keira. Gândul la ea mia dat putere să rezist
aici, unde singura stea care se vedea era roşie şi se afla pe cascheta caraliilor.
După o oră, uşa celulei sa deschis. Am ieşit după tovarăşul meu,
urmând un lung şir de întemniţaţi, care coborau, în acelaşi ritm, scara ce
ducea la sala de mese. Am ajuns întro încăpere imensă, unde faţa mea albă a
stârnit senzaţie. Puşcăriaşii aşezaţi la masă se uitau lung la mine; îmi
imaginam ce putea fi mai rău, dar, după ce sau amuzat pe seama mea, fiecare
şia vârât din nou nasul în blidul lui. Supa, în care pluteau ceva orez şi o
fărâmiţă de carne, ma determinat să trec, fără nici un regret, la regim.
Profitând de faptul că toate capetele erau plecate, am privit spre grilajul lung,
care ne despărţea de zona unde mâncau femeile. Inima a început sămi bată
mai tare: Keira trebuie că se afla pe undeva, printre şirurile de deţinute care
luau masa la câţiva metri de noi. Cum săi dau de veste că sunt aici, fără să mă
prindă paznicii? Nu aveam voie să vorbim, vecinul meu de masă se învârtise de
un baston de cauciuc peste ceafă doar fiindcă îi ceruse celui de lângă el săi
dea sarea. Miam imaginat ce pedeapsă mă aştepta, dar nu mai puteam, am
ţâşnit în sus, am strigat „Keira”, în mijlocul sălii de mese, şi mam aşezat
imediat la loc.
Nu sa mai auzit nici un clinchet de tacâmuri, nici un mestecat. Caraliii
au cercetat sala din priviri, fără să se clintească. Niciunul nu reuşise să
localizeze cine încălcase regulamentul. Câteva clipe, a domnit o tăcere de
plumb; apoi am auzit brusc o voce cunoscută, strigând „Adrian”.
Toţi deţinuţii şiau întors capul spre deţinute şi toate deţinutele au privit
în direcţia deţinuţilor; chiar şi gardienii au făcut la fel. Din toate părţile sălii
aceleia mari, oamenii se uitau unii la alţii.
Mam ridicat şi am înaintat spre grilaj; tu, la fel. Lăsând în urmă o masă
după alta, mergeam unul către celălalt, în cea mai mare tăcere.
Gardienii erau atât de uluiţi, încât na mişcat niciunul.
Deţinuţii au strigat în cor „Keira”; deţinutele leau răspuns, la unison,
„Adrian”.
Tu nu mai erai decât la câţiva metri. Erai albă ca hârtia, plângeai; eu, la
fel. Ne apropiam de grilaj. Clipa asta, atât de aşteptată, ne insuflase o
asemenea putere, încât nici nu ne sinchiseam de bastoanele care stăteau la
pândă. Mâinile ni sau unit, cu degetele împletite printre gratii. Miam lipit faţa
de drugii de fier, iar gura ta sa lipit de a mea. În această cantină de închisoare
chinezească, ţiam spus: „Te iubesc!”; miai murmurat că şi tu mă iubeşti. Apoi
mai întrebat ce caut acolo. Venisem să te eliberez. „Din interiorul închisorii?”,
miai răspuns. Cei drept, copleşit de emoţie, nu mă gândisem la acest
amănunt. Dar nam mai avut timp so fac: o lovitură în spatele coapsei ma
pus în genunchi, o alta, în şale, ma culcat la pământ. Ai fost luată pe sus, în
timp ce urlai numele meu; am fost luat pe sus, în timp cel urlam pe al tău.
Hydra.
Walter îi ceru scuze Elenei. Nu şiar fi lăsat mobilul deschis dacă
împrejurările nar fi fost atât de deosebite şi dacă nar fi aşteptat cât de curând
veşti din China. Elena îl rugă să răspundă la telefon. Walter se ridică şi se duse
ceva mai încolo de terasa restaurantului, făcând câţiva paşi spre port. Ivory
dorea să afle noutăţile.
— Nu, domnule, tot nimic. Ştiu doar că avionul lui a aterizat la Pekin. Tot
e bine! Dacă socotelile mele sunt corecte, la ora asta trebuie să se fi întâlnit cu
judecătorul şimi închipui că este în drum spre închisoare; poate că, de acum,
este împreună cu Keira. Săi lăsăm să se bucure de intimitate. O merită! Va
imaginaţi ce fericiţi or fi că sau regăsit! Vă promit că, de îndată ce mă sună,
iau legătura cu dumneavoastră.
Walter închise telefonul şi se întoarse la masă.
— Din păcate, îi spuse Elenei, nu era decât un coleg de la Academie, care
avea nevoie de o informaţie.
Şi îşi reînnodară conversaţia, în faţa desertului comandat pentru
amândoi de Elena.
Închisoarea Garther.
Cutezanţa mea din timpul mesei îmi atrăsese simpatia tovarăşilor de
închisoare. În timp ce mă întorceam în celulă, încadrat de doi gardieni, am avut
parte de câteva bătăi prieteneşti, pe spate, de la deţinuţii care se înapoiau în
secţiile lor. Vecinul meu de temniţă mia oferit o ţigară, ceea ce, în locul ăsta,
trebuie să fi fost un dar de mare preţ. Am aprinso cu dragă inimă, dar ma
apucat o tuse zdravănă – amintire lăsată de recenta mea infecţie pulmonară –
care la făcut pe noul meu tovarăş să râdă cu gura până la urechi.
Scândurile de lemn care serveau drept aşternut erau acoperite cu o
rogojină abia ceva mai groasă decât o cuvertură. Când mam lungit, durerea
lăsată de loviturile de baston sa înteţit, dar eram atât de obosit, încât, cum am
pus capul jos, am şi adormit. În vis, am revăzuto pe Keira, iar chipul ei mia
stat alături pe toată durata acestei nopţi sordide.
În dimineaţa următoare, am fost treziţi de un gong care a răsunat în
toată incinta închisorii. Tovarăşul meu a coborât de pe cuşeta lui. Şia pus
pantalonii şi şosetele agăţate la căpătâiul patului.
Un gardian nea deschis uşa celulei. Vecinul meu şia luat gamela şi a
ieşit pe culoar. Paznicul mia ordonat să nu mă mişc. Am înţeles că, din cauza
purtării mele din ajun, nu aveam voie să merg la cantină. Ma copleşit tristeţea:
numărasem orele, în speranţa că o voi vedea pe Keira la masă. Trebuia să mai
aştept.
Pe măsură ce treceau orele dimineţii, deveneam tot mai îngrijorat,
gândindumă la pedeapsa pe care poate că o primise ea. Era, şi aşa, atât de
palidă… şi, poftim, iatămă pe mine, ateul, îngenuncheat în faţa patului şi
rugândul pe Dumnezeu să o scape pe Keira de carceră.
Din curte, se auzeau glasurile deţinuţilor. Pesemne că era ora de
plimbare. Mie îmi era interzisă. Stăteam în celulă, muncit de îngrijorarea
pentru soarta Keirei. În dorinţa dea o vedea, mam căţărat pe un taburet, ca să
ajung până la ferestruică. Deţinuţii mergeau în rânduri, îndepărtânduse spre o
curte interioară. Echilibristica mea în vârful picioarelor ma făcut să alunec şi
să mă întind pe jos; până să mă ridic, curtea se golise.
Soarele urcase, de acum, sus, pe cer; probabil că era prânzul. Doar n
aveau de gând să mă lase să crap de foame, ca să mă înveţe minte cei aia
disciplina. Nu mă bizuiam pe traducătorul meu ca să ne scoată de aici. Gândul
mia fugit la Jeanne. O sunasem înainte de a decola de la Atena şi îi
făgăduisem că astăzi o săi dau veşti. Poate că avea să înţeleagă că am păţit
ceva. Şi poate că, în câteva zile, avea să alerteze ambasadele noastre.
Eram cu moralul la pământ. Deodată, am auzit nişte paşi pe culoar. În
celulă, a intrat un gardian care ma silit săl urmez. Am traversat pasarela, am
coborât scările metalice şi mam pomenit în biroul în care, ieri, îmi fuseseră
confiscate lucrurile. Acestea miau fost restituite, am fost pus să semnez un
formular şi, fără să pricep ce mi se întâmplă, am fost împins în curte. După
cinci minute, porţile penitenciarului se închiseseră în urma mea. Eram liber. În
parcarea pentru vizitatori, staţiona o maşină. Sa deschis o portieră şi
traducătorul sa îndreptat spre mine.
Iam mulţumit că ma scos de acolo şi iam cerut scuze că mă îndoisem
de el.
— Nam nici un merit, mia răspuns el. După ce vau luat poliţiştii,
judecătorul a ieşit din birou şi mia cerut să vin aici, la prânz, ca să vă iau. Mi
a mai spus că, după o noapte petrecută la închisoare, speră că veţi fi învăţat
cei aia politeţea. Eu nu fac altceva decât să traduc.
— Şi Keira? Lam întrebat imediat.
— Întoarceţivă, mia răspuns, calm, traducătorul.
Am văzut porţile deschizânduse din nou. Ai apărut tu. Îţi duceai pe
umăr bocceluţa. Ai puso jos şi ai alergat la mine.
Nam să uit niciodată momentul când neam îmbrăţişat în faţa închisorii
Garther. Te strângeam atât de tare, încât aproape că te sufocam, dar tu râdeai
şi te învârteai, împreună cu mine. Eram beţi de bucurie. Degeaba tuşea cu
înţeles traducătorul, degeaba tropăia pe loc şi ne implora să ne liniştim, nimic
nu near fi putut desprinde din îmbrăţişare.
Între două săruturi, ţiam cerut iertare, iertare pentru că te antrenasem
în aventura asta nebunească. Miai pus mâna pe buze, ca să mă faci să tac.
— Ai venit, ai venit să mă iei de aici, ai murmurat.
— Ţiam promis că o să te duc înapoi, la AddisAbeba, îţi aminteşti?
— Eu ţiam smuls promisiunea asta, dar sunt al naibii de mulţumită că
ţiai ţinuto.
— Şi tu, cum ai făcut ca să poţi îndura totul atât amar de timp?
— Nu ştiu, a fost lung, oribil de lung, dar am profitat de ocazie ca să
reflectez, altceva naveam de făcut. Nu o să mă duci chiar imediat în Etiopia;
cred că ştiu unde se află următorul fragment, şi nu e în Africa.
Am urcat în maşina traducătorului. Nea dus înapoi la Chengdu, unde
neam urcat tustrei în avion.
La Pekin, lai ameninţat pe traducător că, dacă nu ne duce la un hotel
unde să poţi face un duş, nu părăseşti ţara. El sa uitat la ceas şi nea dat o
oră numai şi numai pentru noi.
Camera 409. Nu iam acordat nici o atenţie priveliştii. Ţiam spus:
fericirea te face distrat. Stau la un mic birou, cu faţa spre fereastră; Pekinul se
întinde la picioarele mele, dar eu nu vreau să văd nimic altceva decât patul în
care te odihneşti. Din când în când, deschizi ochii şi te întinzi, îmi spui că nu
ţiai dat niciodată seama cât e de bine să te lăfăi în aşternuturi curate. Strângi
perna în braţe şi mio arunci în cap. Mi se face iar poftă de tine.
Traducătorul trebuie să fie nebun de furie, suntem aici de mai bine de o
oră. Te ridici din pat. Te privesc în timp ce mergi spre baie; tu mă tratezi de
voyeur, eu nu caut să mă scuz. Îţi observ cicatricea de pe spate şi altele de pe
picioare. Te întorci spre mine şi înţeleg, din privirea ta, că nu vrei să vorbim
despre ele, nu acum. Aud duşul şiroind; zgomotul apei mă face sămi recapăt
ceva din puteri şi te împiedică să auzi tusea asta, care se întoarce ca o amintire
urâtă. Unele lucruri nu mai sunt ca înainte; în China, miam mai pierdut din
indiferenţa care mă făcea atât de sigur pe mine. Mă tem să stau singur în
camera asta, fie şi numai pentru câteva clipe, fie şi despărţit de tine numai
printro uşă. Dar nu mă mai tem so recunosc faţă de mine însumi, nu mă mai
tem să mă ridic şi să vin lângă tine, nu mă mai tem săţi mărturisesc toate
astea.
La aeroport, miam ţinut altă promisiune; cum am avut taloanele de
îmbarcare în mână, team dus la o cabină telefonică şi am sunato pe Jeanne.
Nu ştiu care dintre voi a început, dar teai pus pe plâns în mijlocul
terminalului ăluia uriaş. Râdeai şi plângeai.
Timpul trece şi trebuie să plecăm. Îi spui lui Jeanne că o iubeşti, că o so
suni cum ajungi la Atena.
Când închizi telefonul, izbucneşti din nou în hohote de plâns şi mă
căznesc din răsputeri să te liniştesc.
Traducătorul părea mai epuizat decât noi. După ce am trecut de postul
de control al pasagerilor, lam văzut, în sfârşit, uşurat. Trebuie să fi fost atât de
fericit că scăpa de noi, încât nea făcut mereu semne de la revedere, de după
peretele de sticlă.
Când am urcat la bord, era noapte. Ţiai lipit capul de hublou şi ai
adormit chiar înainte de decolarea avionului.
Avionul începuse deja să coboare spre Atena, am trecut printro zonă de
turbulenţe. Mai luat de mână şi miai strânso din răsputeri, de parcă tear fi
îngrijorat aterizarea. Şi, atunci, ca săţi distrag atenţia, am scos fragmentul
descoperit de noi în insula Narcondam, mam aplecat spre tine şi ţi lam arătat.
Miai spus că ai o idee în privinţa locului în care sar afla un alt
fragment.
— Oare avioanele sunt făcute în aşa fel încât să reziste cu adevărat la
asemenea zgâlţâieli?
— Nai de ce să fii îngrijorată. Ei, cum e cu fragmentul ăla?
Cu mâna liberă – cealaltă o strângea pe a mea din ce în ce mai tare – ţiai
scos pandantivul. Am ezitat să apropiem cele două fragmente; şi am renunţat
cu desăvârşire, în momentul când un gol de aer nea făcut să ne luăm cu totul
gândul de la ele.
— O săţi povestesc când vom fi la sol, mai încredinţat.
— Dămi măcar o pistă!
— Marele Nord, pe undeva, între golful Baffin şi Marea Beaufort. Asta
înseamnă câteva mii de kilometri de explorat. Îţi explic eu de ce, dar, mai întâi,
o sămi arăţi insula ta.
Hydra.
La Atena, am aluat un taxi; două ore mai târziu, ne îmbarcam pe naveta
de Hydra. Teai instalat în cabină, în timp ce eu mam dus pe puntea din spate.
— Să numi spui că ai rău de mare!
— Îmi place să respir aerul din larg.
— Pe tine te scutură frigurile, dar ai chef de aerul din larg?! Mărturiseşte
că ai rău de mare, de ce nu spui adevărul?
— Fiindcă, pentru un grec care nare stofă de marinar, asta e ceva ca o
tară… şi nu văd ceo fi aşa de hazliu.
— Cunosc eu pe cineva care îşi bătea joc de mine, cu puţină vreme în
urmă, fiindcă am rău de aer…
— Numi băteam joc, am răspuns, aplecat peste balustradă.
— Eşti verde la faţă şi tremuri ca varga, haidem în cabină; până la urmă,
o să cazi bolnav.
După un nou acces de tuse, team lăsat să mă duci înăuntru. Simţeam
cât se poate de bine că îmi revenise febra, numai că nu voiam să mă gândesc la
ea. Eram fericit că te duceam la mine acasă şi nu voiam ca acest moment să fie
umbrit de ceva.
Aşteptasem să ajungem la Pireu, ca so anunţ pe mama; îmi şi imaginam
reproşurile ei, în timp ce naveta acosta la Hydra. O implorasem să nu
pregătească nici o petrecere, eram epuizaţi şi nu visam decât să dormim pe
săturate.
Mama nea întâmpinat în pragul casei şi sa speriat de mutrele noastre
de întorşi din morţi. Atunci a fost prima oară când team văzut intimidată.
Mătuşa Elena hotărâse să rămână în sat, ca să ne lase singuri pe toţi trei.
Mama nea pregătit ceva uşor de mâncare şi nea pus masa pe terasă. După ce
neam aşezat să mâncăm, a început săţi tot pună întrebări; degeaba mă uitam
la ea cu înţeles, ca să te lase în pace, nu mia folosit la nimic. Tu ai intrat în joc
şi iai răspuns cu plăcere. Ma apucat iar tusea, ceea ce a pus capăt discuţiei.
Mama nea condus până în camera mea. Cearşafurile miroseau frumos, a
levănţică, şi am adormit în sunetul valurilor ce se spărgeau de stâncile falezei.
În zori, teai dat jos din pat, păşind în vârful picioarelor. Şederea la
închisoare te făcuse săţi pierzi obiceiul de a sta în pat până târziu. Team auzit
ieşind din cameră, dar mă simţeam prea slăbit ca să te pot urma. Vorbeai cu
mama în bucătărie, păreaţi să vă înţelegeţi bine. Am adormit la loc, imediat.
Mai târziu, am aflat că Walter debarcase pe insulă spre sfârşitul
dimineţii.
Elena îl sunase în ajun, ca săi spună de întoarcerea noastră, iar el luase
imediat avionul. Întro zi, Walter avea sămi spună că, tot făcând drumul, dus
şi întors, între Londra şi Atena, din cauza peripeţiilor mele, economiile i se
împuţinaseră considerabil.
La începutul dupăamiezii, Walter, Elena, Keira şi mama au intrat în
camera mea. Văzândumă doborât la pat şi arzând de febră, sau schimbat cu
toţii la faţă. Mama mia pus pe frunte o compresă înmuiată întrun decoct din
frunze de eucalipt, un leac vechi deal ei, care, de data asta, nu avea putere să
învingă răul care mă cuprinsese. După câteva ore, am primit vizita unei femei
pe care nu crezusem so mai revăd vreodată, însă Walter avea obiceiul să
noteze totul, aşa că numărul unei anumite doctoriţe ce îşi pilota propriul avion
îşi găsise locul între copertele carneţelului său negru. Doctoriţa Sophie
Schwartz sa aşezat pe patul meu şi mia luat mâna.
— De data asta, din păcate, nu mai e vorba de nici un teatru. Sărmanul
meu prieten, ai o temperatură de cal.
Mia ascultat plămânii şi a diagnosticat imediat o recidivă a infecţiei
pulmonare despre care îi vorbise mama. Ar fi preferat să mă ducă de îndată la
Atena, însă buletinul meteorologic nu neo îngăduia. Se anunţa o furtună,
marea era agitată şi nici chiar micul ei avion nu putea decola. Oricum, nu aş fi
suportat călătoria.
— La război, ca la război, ia spus Keirei. O să ne descurcăm cu ce avem.
Furtuna a ţinut trei zile. Şaptezeci şi două de ore, în cursul cărora
Meltemul a suflat fără întrerupere asupra insulei. Din pricina acestui puternic
vânt al Cicladelor, copacii se îndoiau, casa trosnea, iar acoperişul îşi pierduse
câteva ţigle. Din dormitorul meu, auzeam valurile ce se izbeau de faleză.
Mama o instalase pe Keira în camera pentru musafiri, dar, cum se
stingeau luminile, Keira intra în camera mea şi se culca lângă mine. În rarele
momente de odihnă pe care şi le îngăduia, doctoriţa venea şi ea să mă vegheze.
Înfruntânduşi teama, Walter urca dealul de două ori pe zi, călare pe
măgar, ca să mă vadă. Îl priveam intrând în camera mea, ud din cap pânăn
picioare. Se aşeza pe un scaun şi îmi povestea cât de mult binecuvânta furtuna
asta. Hanul unde obişnuia să tragă rămăsese fără o parte din acoperiş, care
fusese smulsă de vânt. Imediat, Elena se oferise săl găzduiască. Eram furios că
stricasem primele momente petrecute de Keira pe insulă, dar prezenţa tuturor
ma făcut să devin conştient de faptul că singurătatea mea de pe platourile
înalte de la Atacama aparţinea, deacum, trecutului.
În cea dea patra zi, Meltemul sa dus pe alte meleaguri, luând şi febra
mea cu el.
Amsterdam.
Vackeers citea o scrisoare. La uşă, sau auzit, deodată, două ciocănituri
uşoare. Nu aştepta nici o vizită. Deschise maşinal sertarul biroului,
strecurânduşi mâna în el. Cu o mină posomorâtă, Ivory intră în încăpere.
— Ar fi trebuit să mă anunţi că eşti în oraş; trimiteam o maşină ca să te
ia de la aeroport.
— Am luat Thalysul, rămăsesem în urmă cu lectura.
— Nam pregătit nimic pentru cină, continuă Vackeers, închizând discret
sertarul.
— Văd că eşti la fel de senin ca întotdeauna, şopti Ivory.
— La palat, primesc puţine vizite, dar şi mai puţine fără să fi fost
anunţat. Hai să luăm cina, jucăm după aia şah.
— Nam venit ca să ne încercăm puterile la şah, ci ca să stăm de vorbă.
— Ce ton serios! Ai un aer foarte preocupat, prietene.
— Iartămă că am picat aşa, pe neanunţate, dar am motivele mele, şi
tocmai despre ele aş vrea să discutăm.
— Nu departe de aici, ştiu un restaurant discret, unde ne aşteaptă o
masă. Haidem acolo, o să vorbim pe drum.
Vackeers îşi puse pardesiul. Cei doi prieteni traversară marea sală a
Palatului Dam; păşind pe gigantica planisferă din pardoseala de marmură,
Ivory se opri să privească la harta lumii, desenată sub picioarele lui.
— Cercetările vor fi reluate, îi spuse cu solemnitate prietenului său.
— Numi spune că te surprinde, paremise că ai făcut tot ceai putut
pentru asta.
— Sper să numi pară rău.
— De ce ai aerul ăsta sinistru? Nu te recunosc. Dumneata, care eşti, de
obicei, atât de încântat să dai peste cap ordinea stabilită! O să stârneşti o
babilonie de toată frumuseţea, ar trebui să fii în al nouălea cer. De altfel, mă
întreb ce te motivează mai mult în aventura asta: descoperirea adevărului
despre originea lumii ori revanşa pe care ţio vei lua faţă de anumite persoane
care teau rănit în trecut?
— Cred că, la început, era câte puţin din ambele, dar, în această căutare,
nu mai sunt sigur, iar cei pe care iam implicat şiau riscat viaţa şi continuă să
şio rişte.
— Şi asta te sperie? Atunci, înseamnă că ai îmbătrânit al naibii de mult
în ultimul timp.
— Nu sunt speriat, ci confruntat cu o dilemă.
— Dragul meu, nu că miar displăcea holul acesta somptuos, dar
consider că vocile noastre răsună puţin cam prea tare pentru o asemenea
conversaţie. Hai să ieşim, dacă eşti amabil.
Vackeers înaintă spre capătul de vest al sălii, până la o uşă ascunsă în
peretele de piatră, şi coborî treptele ce duceau la subsolul Palatului Dam. Îl
conduse pe Ivory dea lungul pasarelelor de lemn construite deasupra canalului
subteran. Locul era umed, iar drumul, uneori, alunecos.
— Fii atent unde pui piciorul, naş vrea să cazi în apa asta murdară şi
rece. Ţinete după mine, continuă Vackeers, aprinzând o lanternă.
Trecură prin faţa grinzii prevăzute cu mecanismul pe care Vackeers îl
acţiona atunci când voia să se ducă în sala computerelor. Nu se opriră aici, ci
îşi continuară drumul.
— Gata, spuse Vackeers, mai avem doar câţiva paşi şi dăm întro
curticică. Nu ştiu dacă ai putut fi văzut când ai intrat în palat, dar fii sigur că
nimeni nu te va vedea ieşind.
— Ciudat labirint, nam să mă obişnuiesc niciodată cu el.
— Am fi putut so luăm prin pasajul dinspre Biserica Nouă, dar umezeala
de acolo e şi mai mare, neam fi udat la picioare.
Vackeers împinse o uşă, urcară câteva trepte şi ieşiră la aer. Îi întâmpină
un vânt rece; Ivory îşi ridică gulerul paltonului. Cei doi vechi prieteni o luară pe
jos, dea lungul canalului, pe Hoogstraat.
— Prin urmare, ce te îngrijorează? Întrebă din nou Vackeers.
— Cei doi protejaţi ai mei sau regăsit.
— Asta e, mai curând, o veste bună. După festa urâtă pe care iam jucat
o lui Sir Ashton, ar trebui să sărbătorim evenimentul, nu să avem mutrele
astea de înmormântare.
— Mă îndoiesc că Ashton o să stea liniştit.
— Ai cam sărit peste cal, provocândul pe terenul lui. Îţi sugerasem ceva
mai multă discreţie.
— Naveam timp, trebuia ca tânăra arheologă săşi recapete libertatea cât
mai iute, zăcuse destul în spatele gratiilor.
— Gratiile astea aveau meritul dea o ţine departe de Ashton şi, în
consecinţă, de al proteja şi pe astrofizicianul dumitale.
— Ţicnitul ăla sa luat şi de el.
— Ai vreo dovadă?
— Sunt sigur că el la otrăvit! Pe aleile proprietăţii lui Ashton am văzut
mari cantităţi de beladonă. Fructul acestei plante provoacă grave complicaţii
pulmonare.
— Sunt convins că mulţi oameni au beladonă pe câmpurile lor, dar asta
nu înseamnă că se apucă să otrăvească lumea în serie.
— Vackeers, amândoi ştim de ce este în stare omul ăsta, poate că am
acţionat în grabă, dar nu fără discernământ, credeam sincer că…
— Credeai că e timpul ca cercetările dumitale să fie reluate! Ascultămă,
Ivory, îţi înţeleg motivele, dar continuarea acestor cercetări nu e lipsită de
pericole. Dacă protejaţii dumitale încep să caute iar un fragment nou, sunt
obligat săi informez pe ceilalţi. Numi pot lua la nesfârşit riscul de a mă vedea
acuzat de trădare.
— Pentru moment, Adrian a făcut o recidivă urâtă. Keira şi cu el se
odihnesc în Grecia.
— Să ne dorim ca acest repaus să dureze cât mai mult cu putinţă.
Ivory şi Vackeers o luară pe un pod ce traversa canalul. Ivory se opri şi se
rezemă în coate de balustradă.
— Îmi place locul ăsta, oftă Vackeers, cred că e preferatul meu din tot
Amsterdamul. Uite cât de frumos este peisajul!
— Am nevoie de ajutorul dumitale, Vackeers, ştiu că eşti loial şi nam să
ţi cer niciodată să trădezi grupul, dar, ca şi în trecut, mai devreme sau mai
târziu, se vor forma nişte alianţe. Sir Ashton îşi va număra duşmanii…
— Şi dumneata ai să ţii numeri şi, cum nu mai ai un loc la masă, vei
dori săţi fiu purtător de cuvânt, cel care îi va convinge pe cât mai mulţi. Asta
este ceea ce aştepţi, de fapt, de la mine?
— Asta şi încă ceva, oftă Ivory.
— Încă ceva? Se miră Vackeers.
— Trebuie să am acces la nişte mijloace de care nu mai dispun.
— Ce fel de mijloace?
— Computerul dumitale, ca să accesez serverul.
— Nu, nu sunt de acord, vom fi reperaţi imediat, iar eu voi fi compromis.
— Nu şi dacă accepţi să branşezi acest mic obiect în spatele terminalului
dumitale.
— Ce fel de obiect?
— Un aparat care ne permite să deschidem o legătură pe cât de discretă,
pe atât de nedetectabilă.
— Îi subestimezi pe cei din grup. Tinerii informaticieni cu care lucrează
sunt recrutaţi dintre cei mai buni; unii sunt chiar foşti hackeri redutabili.
— Noi doi jucăm şah mai bine decât oricare dintre tinerii de azi, crede
mă, spuse Ivory, întinzândui lui Vackeers o cutiuţă.
Vackeers privi obiectul, cu un fel de dezgust.
— Vrei să mă pui sub ascultare?
— Vreau doar săţi folosesc codul, ca să am acces în reţea, te asigur că
nu rişti nimic.
— Dacă sunt suspectat, risc să fiu arestat şi trimis în judecată.
— Vackeers, pot să contez pe dumneata sau nu pot?
— O să reflectez la ceea ce îmi ceri şi am săţi fac cunoscut răspunsul
atunci când voi lua o hotărâre. Povestea asta a dumitale ma făcut sămi pierd
pofta de mâncare.
— Nici mie numi era foame prea tare, mărturisi Ivory.
— Oare toate astea chiar merită efortul? Măcar ştii ce şanse de reuşită
au? Oftă Vackeers.
— Singuri, nau niciuna, dar, dacă le pun la dispoziţie informaţiile pe
care leam adunat în treizeci de ani de cercetări, atunci nu le va fi imposibil să
descopere fragmentele lipsă.
— Fiindcă ai idee de locul în care se află?
— Vezi dumneata, Vackeers, până nu demult, te îndoiai chiar şi că ar fi
existat, iar azi îţi faci griji în privinţa locului în care ar fi ascunse.
— Nu miai răspuns la întrebare.
— Ba dimpotrivă, aş zice.
— Atunci, unde sunt?
— Primul a fost descoperit în centru, al doilea, în sud, al treilea, în est, şi
te las să ghiceşti singur unde ar putea fi ultimele două. Gândeştete la ceea ce
team rugat, Vackeers. Ştiu că nu e un lucru fără însemnătate, ştiu că te costă,
dar, ţiam spus, am nevoie de dumneata.
Ivory îşi salută prietenul şi se îndepărtă; Vackeers alergă după el.
— Şi partida noastră de şah? Doar nai de gând să pleci aşa!
— Poţi pregăti o gustare la dumneata acasă?
— Trebuie să am nişte brânză şi câteva felii de pâine pentru prăjit.
— Atunci, împreună cu un pahar de vin bun, or să meargă de minune! Şi
pregăteştete să pierzi, îmi eşti dator o revanşă!
Atena.
Keira şi cu mine stăteam pe terasă. Mulţumită grijii neprecupeţite a
doctoriţei, îmi recăpătăm puterea şi, pentru prima oară, petrecusem o noapte
fără să tuşesc. Obrajii mei îşi regăsiseră culorile, ceea ce pe mama aproape că o
liniştea. Doctoriţa profitase de sejurul forţat, pentru a o examina pe Keira şi ai
prescrie nişte ceaiuri de plante şi vitamine, închisoarea îi lăsase unele urme.
Marea era calmă, vântul încetase, aşa că micul avion al medicului nostru
putea decola chiar astăzi.
Neam adunat la micul dejun, pentru care mama îşi dăduse atâta silinţă,
de parcă doctoriţa ar fi fost o regină. În timpul acestei perioade, în care numi
fusese prea bine, ele două petrecuseră ore întregi împreună, ba în bucătărie, ba
în salon, depănând poveşti şi amintiri. Pe mama o pasionau aventurile acestei
doctoriţe zburătoare, care se ducea din insulă în insulă, la căpătâiul bolnavilor.
La plecare, doctoriţa ma pus săi promit că o sămi prelungesc convalescenţa
cu cel puţin câteva zile, înainte dea mă apuca de orice altceva, sfat pe care
mama ia cerut săl repete de două ori, în caz că nu laş fi înţeles bine. Ea a
conduso, apoi, pe doctoriţa Schwartz până în port, lăsândune, în sfârşit,
câteva momente de intimitate. Când am rămas singuri, Keira sa aşezat lângă
mine.
— Hydra e o insulă încântătoare, Adrian, mama ta e o femeie minunată,
ador toată lumea de aici, dar…
— Nici eu nu mai pot, iam spus, întrerupândo. Visez so şterg de aici
împreună cu tine. Asta te linişteşte?
— Oh, da! A oftat Keira.
— Am şterso noi dintro închisoare chinezească, aşa că om reuşi să
scăpăm şi de aici, fără prea multe probleme.
Keira a privit spre largul mării.
— Ce e?
— Astănoapte lam visat pe Harry.
— Vrei să te întorci acolo?
— Vreau săl revăd. Nu e prima oară când îl visez. În timpul nopţilor de
la închisoarea Garther, Harry ma vizitat deseori.
— Atunci, să plecăm în Valea Omo, dacă aşa vrei tu. Doar ţiam promis
că o să te duc înapoi!
— Nici măcar nu ştiu dacă mai am un loc acolo. Şi, pe urmă, sunt la
mijloc cercetările noastre.
— Neau costat, şi aşa, destul de mult. Nu vreau să te mai pun în pericol.
— Fără să mă dau mare, eu mam întors din China mult mai în formă
decât tine. Dar îmi închipui că hotărârea de a continua sau nu ne aparţine
amândurora.
— Îmi cunoşti punctul de vedere.
— Unde este fragmentul tău?
Mam ridicat şi mam dus săl iau din sertarul noptierei, undel lăsasem
la înapoierea acasă. Când mam întors pe terasă, Keira şia scos pandantivul
de la gât şi la pus pe masă. A apropiat cele două fragmente şi, de îndată ce s
au alipit, fenomenul la care asistasem pe Insula Narcondam sa repetat.
Fragmentele au căpătat culoarea albastruazurie, iar sclipirea lor era de o
intensitate rară.
— Vrei să ne oprim aici? Ma întrebat Keira, fixând pietrele a căror
sclipire începuse să scadă. Dacă maş întoarce în Valea Omo fără să fi pătruns
acest mister, naş mai putea munci cum trebuie. Maş gândi, zile în şir, la ceea
ce near dezvălui acest obiect, dacă iam aduna toate bucăţile. Şi, pe urmă, mi
ai mai făgăduit ceva: să faci în aşa fel încât cercetările mele să câştige câteva
sute de milioane de ani. Să nuţi închipui că eram surdă când miai făcut
propunerea asta!
— Keira, eu ştiu ce ţiam promis, dar asta a fost mai înainte ca un
anumit preot să fie asasinat sub ochii noştri, mai înainte ca noi să fim cât pe
aci să cădem întro prăpastie, mai înainte ca maşina noastră să fie aruncată
din vârful unei faleze în apele unui fluviu, mai înainte ca tu să stai întro
închisoare chinezească. Şi, pe urmă, avem oare habar care e locul înspre care
să ne îndreptăm căutările?
— Ţiam spus: Marele Nord. Încă nu ştiu nimic precis, dar e deja o pistă.
— De ce acolo şi nu în altă parte?
— Fiindcă mă gândesc că ăsta e locul indicat de textul scris în limba
ge'ez3. În timp ce zăceam la Garther, numai asta ma preocupat. Trebuie să ne
întoarcem la Londra. Am de studiat nişte lucrări din biblioteca mare a
Academiei. Şi mai trebuie să stau de vorbă cu Max, săi pun nişte întrebări.
— Vrei să te întorci ca săţi vezi tipograful?
— Nu face mutra asta, eşti caraghios. Şi, pe urmă, nam zis că vreau săl
văd, ci să stau de vorbă cu el. Doar a lucrat la retranscrierea manuscrisului.
Dacă a făcut o descoperire cât de mică, informaţiile lui ne vor fi utile; vreau,
mai ales, să verific ceva cu el.
— Atunci, să ne întoarcem. Londra ne va oferi un motiv bun pentru a
pleca de la Hydra.
— Dacă e posibil, aş vrea să dau o fugă la Paris.
— Ca săl vezi pe Max, adicătelea?
— Ca so văd pe Jeanne. Şi ca săi fac o vizită lui Ivory.
— Credeam că bătrânul profesor a părăsit muzeul şi a plecat întro
călătorie.
— Şi eu am plecat întro călătorie şi, acum, vezi bine că mam întors.
Cine ştie, poate că şi el a făcut la fel.
Keira sa dus săşi pregătească bagajele, iar eu so pregătesc sufleteşte
pe mama. Walter sa întristat aflând că plecăm de pe insulă. Îşi păpase banii de
concediu pe următorii doi ani, dar tot mai spera săşi petreacă weekendul la
Hydra. Lam îndemnat să nuşi schimbe planurile; aveam săl revăd cu toată
plăcerea după o săptămână, la Academie, unde hotărâsem să mă întorc şi eu.
De data asta, naveam so mai las pe Keira săşi facă cercetările de una
singură, mai ales de când mă anunţase că vrea să se ducă mai întâi la Paris.
Prin urmare, am luat două bilete pentru Franţa.
Amsterdam.
Ivory aţipise pe canapeaua din salon. Vackeers la învelit cu o cuvertură
şi sa retras în camera lui. Dar, asaltat de gânduri, sa perpelit o bună parte
din noapte, fără să poată adormi. Vechiul lui tovarăş îi cerea ajutorul, însă,
dacă iar fi făcut acest serviciu, sar fi compromis. Lunile următoare aveau să
fie ultimele din cariera lui, iar ideea de a fi surprins în plin delict de trădare nu
l entuziasma deloc. În zori, sa dus în bucătărie, să pregătească micul dejun.
Şuieratul ceainicului la trezit şi pe Ivory.
— Noaptea a fost scurtă, nui aşa? Spuse el, aşezânduse la masa din
bucătărie.
— E cel mai neînsemnat lucru pe care îl putem spune, dar, pentru o
partidă de o asemenea calitate, a meritat, îi răspunse Vackeers.
— Nici nu miam dat seama când ma furat somnul, mărturisesc că mi se
întâmplă chiar pentru prima oară; îmi pare nespus de rău că ţiam căzut pe
cap în felul ăsta.
— Nu contează, sper numai ca acest bătrân Chesterfield să nuţi fi
chinuit prea tare spatele.
— Cred căs mai bătrân decât el, râse Ivory.
Sa aşternut tăcerea. Ivory îl privea fix pe Vackeers, în timp ceşi bea
ceaiul şi ronţăia un biscuit. În sfârşit, sa ridicat.
— Cred că am abuzat prea mult de ospitalitatea dumitale. Te las săţi faci
toaleta. Mă întorc la hotel.
Vackeers îl privea şi el pe Ivory, care se ducea spre uşă.
— Îţi mulţumesc pentru această excelentă seară, prietene! A repetat
Ivory, luânduşi pardesiul. Avem nişte mutre îngrozitoare, dar trebuie să
recunosc că nam mai jucat atât de bine de multă vreme.
Şia încheiat nasturii şi şia băgat mâinile în buzunare. Vackeers
continua să tacă.
Ivory a dat din umeri şi a ridicat zăvorul; în acel moment, a observat un
bilet pus pe micul gheridon de lângă uşă. Vackeers nul slăbea din ochi. Ivory a
şovăit, a luat biletul şi a descoperit o serie de cifre şi de litere. Vackeers
continua săl fixeze, stând pe scaunul lui din bucătărie.
— Mulţumesc, murmură Ivory.
— Pentru ce? Mormăi Vackeers. Doar no sămi mulţumeşti pentru că ai
profitat de ospitalitatea mea şi miai scotocit prin sertare, de unde ai şterpelit
codul de acces la ordinatorul meu!
— Nu, întradevăr, naş avea atâta tupeu.
— Mam liniştit.
Ivory a închis uşa în urma lui. Mai avea timp doar să alerge la hotel ca
săşi ia lucrurile şi, apoi, să ia din nou Thalysul. Ajuns în stradă, a chemat un
taxi.
Vackeers făcuse de sute de ori drumul din vestibul în salon şi înapoi. În
cele din urmă, şia pus ceaşca de ceai pe gheridon şi sa dus spre telefon.
— AMSTERDAM la telefon, a spus, de îndată ce a auzit vocea
interlocutorului său. Anunţăi pe ceilalţi că trebuie să organizăm o întâlnire;
diseară, la ora 20:00, conferinţă telefonică.
— De ce no faci chiar dumneata, prin reţeaua informatică, aşa cum
procedăm de obicei? A întrebat CAIRO.
— Fiindcă am computerul în pană. Vackeers a închis şi a început să se
pregătească.
Paris.
Keira sa dus ca din puşcă acasă la Jeanne. Am preferat să le las
singure, ca să se bucure pe deplin de aceste momente. Îmi amintisem de un
anticar din cartierul Marais, care vindea cele mai frumoase aparate de optică
din capitală. Ştiam, fiindcă îi primeam cataloagele, o dată pe an, acasă, la
Londra. Majoritatea pieselor prezentate îmi depăşeau posibilităţile, dar privitul
nu costă şi, pe urmă, aveam trei ore pe care trebuia să le umplu cu ceva.
Bătrânul anticar stătea la biroul lui. Când am intrat în prăvălie, tocmai
curăţa un astrolab superb. La început, nu mia dat nici o atenţie, până când
am căzut în admiraţie în faţa unei sfere cereşti cu totul excepţionale.
— Tinere domn, modelul la care vă uitaţi a fost făcut de Gualterus
Arsenius sau, dacă preferaţi, Gauthier Arsenius. După unii, la realizarea
acestei mici minuni a lucrat şi fratele lui, Regnerus, a declarat anticarul,
ridicânduse de la birou.
Sa apropiat de mine, a deschis vitrina şi mia înfăţişat preţiosul obiect.
Sferă cerească
— Este una dintre cele mai frumoase lucrări ieşite din atelierele flamande
ale secolului al XVIlea. Numele Arsenius a fost purtat de mai mulţi
constructori. Gauthier era rudă cu matematicianul Gemma Frisius, al cărui
tratat publicat la Anvers, în 1553, conţine cel mai vechi expozeu al principiilor
de triangulaţie, precum şi o metodă de determinare a longitudinilor. Ceea ce
priviţi este, cu adevărat, o piesă rarisimă, iar preţul îi este pe măsură.
— Adică?
— Inestimabil, dacă ar fi vorba de original, desigur, a continuat anticarul,
punând astrolabul în vitrina lui. Din păcate, acesta nu este decât o copie,
realizată, după toate probabilităţile, spre sfârşitul secolului al XVIIIlea, de un
bogat negustor olandez, care voia săşi impresioneze anturajul. Mă cam
plictisesc, a oftat anticarul, naţi dori o ceaşcă de cafea? De multă vreme nam
mai avut plăcerea să stau de vorbă cu un astrofizician.
— Cum se face că îmi cunoaşteţi profesia? Lam întrebat uluit.
— Puţini oameni ştiu să manipuleze cu atâta uşurinţă un instrument ca
acesta, iar dumneavoastră nu arătaţi a negustor, aşa că nam nevoie de prea
multă perspicacitate ca să ghicesc cu ce vă ocupaţi. Ce gen de obiect va adus
în prăvălia mea? Am câteva piese cu un preţ mult mai convenabil.
— Probabil că am să vă dezamăgesc, însă nu mă interesează decât
carcasele de aparate fotografice vechi.
— Ciudată idee, dar nu e niciodată prea târziu să începi o nouă colecţie;
iată, daţimi voie să vă prezint ceva care vă va pasiona, sunt sigur.
Bătrânul anticar sa îndreptat spre o bibliotecă, de unde a scos o carte
groasă, legată în piele. A puso pe birou, şia potrivit ochelarii şi a început să
întoarcă paginile, cu infinite precauţii.
— Iată, priviţi! Acesta este desenul unei sfere cereşti realizate cu o
remarcabilă măiestrie. Io datorăm lui Erasmus Habermel, constructorul de
instrumente matematice al împăratului Rudolf II.
Mam aplecat asupra gravurii şi am descoperit cu surprindere o
reproducere care semăna cu ceea ce Keira şi cu mine descoperiserăm sub laba
leului de piatră din vârful muntelui Hua Shan. Mam aşezat pe scaun şi am
început să studiez mai îndeaproape uimitorul desen.
— Vedeţi cât de uluitoare este precizia acestei lucrări? A spus anticarul,
aplecânduse peste umărul meu. Ceea ce ma fascinat întotdeauna la sferele
cereşti nu este atât faptul că ele ne permit să stabilim poziţia astrelor pe cer, la
un moment dat, ci, mai curând, lucrurile pe care nu ni le arată, dar pe care le
ghicim totuşi.
Miam ridicat ochii din preţioasa carte şi lam privit, curios să aud ceea
ce avea sămi spună.
— Vidul şi prietenul lui, timpul! A conchis anticarul. Ce stranie noţiune
este vidul. Vidul este plin de lucruri invizibile pentru noi. Cât despre timpul ce
trece, schimbând totul, acesta modifică, de asemenea, traiectoria stelelor şi
leagănă, cu o mişcare permanentă, cosmosul. El este cel care animă giganticul
păianjen al vieţii, care se plimbă pe pânza Universului. Ciudată dimensiune
mai este şi timpul ăsta, despre care nu ştim nimic! Nu credeţi? Cu aerul
dumneavoastră uimit pentru un nimic, îmi sunteţi simpatic. Vă las lucrarea
asta la preţul cu care am luato eu.
Anticarul sa apropiat de urechea mea şi mia şoptit suma pe care o
spera pentru cartea lui. Keira îmi lipsea, aşa că am cumpărat cartea.
— Mai treceţi pe la mine, mia spus anticarul, însoţindumă până în
prag. Mai am şi alte minuni pe care să vi le arăt, no să vă pierdeţi timpul, vă
asigur, a adăugat jovial.
După care, a închis uşa cu cheia, în urma mea. Prin vitrină, lam zărit
dispărând în încăperea din dosul prăvăliei.
Acum, stăteam în mijlocul străzii, cu cartea asta mare sub braţ,
întrebândumă de ce naiba oi fi cumpărato. Mobilul a început sămi vibreze în
buzunar. Lam deschis şi am auzit vocea Keirei. Mă chema acasă la Jeanne,
care era încântată să ne primească în seara aceea şi să ne găzduiască peste
noapte. Eu aveam să dorm pe canapeaua din salon, iar ele două, în patul
surorii celei mari. Ca şi cum acest program numi înfrumuseţa îndeajuns
sfârşitul zilei, ma mai anunţat şi că avea săi facă o vizită lui Max. Atelierul
tipografului nu era departe de casa lui Jeanne; pe jos, putea ajunge acolo în
zece minute. Mia mai precizat că ţinea neapărat să verifice o chestiune
împreună cu el şi mia promis că mă sună imediat ce termină.
Iam răspuns cu indiferenţă că mă încânta cina care ne aştepta şi am
închis amândoi.
Stând în colţul străzii LionsSaintPaul, nu ştiam nici ce să fac, nici unde
să mă duc.
De câte ori nu bombănisem că nu pot avea şi eu o clipă liberă şi că,
pentru asta, eram nevoit să fur când şi când câte un minutdouă. Or în această
dupăamiază care se apropia de sfârşit, mergeam dea lungul cheiurilor Senei,
având strania şi neplăcuta senzaţie că sunt prins între două momente ale zilei,
care nu voiau să se articuleze. Probabil că plimbăreţii ştiu cum se procedează.
Iam văzut adesea, pe mulţi dintre ei, stând pe bănci, citind sau visând, iam
zărit pe vreo alee de parc sau de scuar, dar nu miam pus niciodată întrebări
despre soarta lor. Tare iaş mai fi trimis un mesaj Keirei, dar miam interzis so
fac. Walter sar fi opus categoric. Aş fi vrut să mă duc după ea, la tipografia lui
Max. De acolo, am fi putut merge împreună la Jeanne şi, în drum, iam fi
cumpărat nişte flori. Iată la ce visam, cu exactitate, în timp ce paşii mă purtau
spre insula SaintLouis. Visul ăsta, oricât de lesne ar fi fost de realizat, cu
siguranţă că ar fi fost prost interpretat. Keira mar fi acuzat că sunt gelos, ceea
ce numi stă deloc în fire. Mă rog…
Mam dus să mă instalez sub copertina unui mic bistrou de la colţul
străzii DeuxPonts. Miam deschis cartea şi mam cufundat în lectură, uitându
mă din când în când la ceas. În faţa mea, a oprit un taxi, din care a coborât un
bărbat. Purta un impermeabil şi ţinea în mână o valijoară. Sa îndepărtat cu
paşi grăbiţi pe cheiul Orléans, eram sigur că mai văzusem undeva chipul
acesta, dar fără sămi amintesc în ce împrejurări. Apoi, silueta ia dispărut în
dosul unei porţi.
Keira se aşezase pe colţul biroului.
— Fotoliul e mai confortabil, spuse Max, ridicânduşi ochii de pe
documentul pe care îl studia.
— În ultimele luni, mam dezobişnuit de lucrurile moi.
— Chiar ai stat trei luni în închisoare?
— Ţiam spus deja, Max. Concentreazăte asupra textului ăstuia şi
spunemi ce crezi.
— Cred că, de când umbli cu tipul ăsta, care nuţi e, chipurile, decât un
coleg, viaţa ta nu mai seamănă a nimic. Nici măcar nu înţeleg de ce continui să
fii cu el, după tot ce ai păţit. Ce mama dracului? Ţia ruinat cercetările, ca să
nu mai vorbesc despre fondurile pe care le obţinuseşi pentru lucrări. De un
asemenea cadou nai parte de două ori. Iar ţie ţi se pare că asta ar fi absolut
normal.
— Max, pentru lecţiile de morală, o am pe sorămea, care e specialistă în
materie. Chiar dacă ai da tot ce ai mai bun din tine, te asigur că nu iai ajunge
nici până la glezne. Aşa că nuţi mai pierde timpul. Ce crezi despre teoria mea?
— Şi, dacă îţi răspund, ceai să faci? O să te duci în Creta, ca să sondezi
Mediterana, o să înoţi până în Siria? Faci ce te taie capul, acţionezi cum dă
Dumnezeu. Ţiai fi putut lăsa pielea prin China, eşti absolut inconştientă.
— Da, absolut, dar, după cum vezi, pielea mea e bine mersi; mă rog, nu
zic că puţină cremă nu ar…
— Te rog să nu fii insolentă.
— Mmm, Max, dragule, ce mult îmi place când îţi iei tonul ăsta profesoral
cu mine. Cred că asta ma sedus cel mai mult când îţi eram studentă, numai
că, acum, nu mai sunt studenta ta. Tu nu ştii nimic despre Adrian, şi nici
despre călătoria pe care am făcuto noi, aşa că, dacă micul serviciu pe care ţil
cer te costă prea mult, nui nici o problemă, dămi hârtia şi te las în pace.
— Uităte drept în ochii mei şi explicămi cum o să te ajute aceste text la
cercetările pe care le faci de atâţia ani?
— Max, ia spunemi, tu nu erai profesor de arheologie? Câţi ani ţiau
trebuit să ajungi cercetător şi apoi profesor, înainte de a deveni tipograf? Poţi să
te uiţi drept în ochii mei şi sămi explici ce legătură are noua ta meserie cu ceea
ce ai realizat în trecut? Viaţa e plină de neprevăzut, Max. Am fost gonită de
două ori din draga mea Vale Omo; poate că a venit timpul sămi pun întrebări
în privinţa viitorului meu.
— Eşti atât de topită după tipul ăsta, încât ai ajuns să spui asemenea
tâmpenii?
— Tipul ăsta, cum îi zici tu, poate că are defecte cu duiumul, e distrat,
uneori chiar cu capul în Lună, e stângaci de nu se poate, dar are ceva ce nam
mai întâlnit niciodată înainte. Mă însufleţeşte, Max. De când îl cunosc, viaţa
mea nu mai seamănă, întradevăr, a nimic, mă face să râd, mă înduioşează, mă
provoacă şi îmi dă siguranţă.
— Atunci, e mai rău decât miam închipuit. Îl iubeşti.
— Numi pune în gură vorbe pe care nu leam spus.
— Ba leai spus şi, dacă nuţi dai seama, înseamnă că eşti proastă de
bubui.
Keira sa ridicat de la birou şi sa dus spre peretele de sticlă, prin care se
vedea toată tipografia. Sa uitat la rotativele care desfăşurau suluri lungi de
hârtie, întrun ritm nebunesc. Sunetul staccato al maşinilor de pliat se auzea
până la mezanin. La un moment dat, toate utilajele sau oprit. Era ora de
închidere, iar peste atelier sa aşternut tăcerea.
— Asta te deranjează? A continuat Max. Şi scumpa ta libertate?
— Poţi să studiezi textul ăsta sau nu? A murmurat Keira.
— De când mai vizitat ultima oară, mam plecat de sute de ori asupra
textului tău. Era felul meu de a mă gândi la tine, când erai departe.
— Max, te rog.
— Ce mă rogi? Să nu mai am sentimente pentru tine? Ceţi pasă, e
problema mea, nu a ta.
Keira sa îndreptat spre uşa biroului; a pus mâna pe clanţă, apoi sa
întors.
— Nu pleca, gâsco! Ia ordonat Max. Vino, aşazăte din nou pe colţul
biroului. O săţi spun ce cred despre teoria ta. Poate că mam înşelat. Ideea că
eleva şia întrecut profesorul numi place prea mult, dar naveam decât să
rămân la catedră. Este posibil ca, în textul tău, cuvântul „apogeu” să fi fost
confundat cu „hipogeu”, ceea ce îi schimbă, în mod evident, sensul. Hipogeele
erau nişte străbunice ale mormintelor ridicate de egipteni şi de chinezi, dar cu o
mică diferenţă: dacă vorbim despre camerele funerare la care se ajunge printr
un culoar, hipogeele sunt construite sub pământ, şi nu în mijlocul unei
piramide ori al vreunui alt edificiu. Poate că nuţi spun nimic nou, dar există
cel puţin un element care sar potrivi cu această interpretare. Manuscrisul în
limba ge'ez probabil că datează din mileniul al IVlea sau al Vlea înaintea erei
noastre. Ceea ce ne plasează în plină protoistorie, în plină perioadă de naştere
a popoarelor asianice.
— Dar semiţii care sar afla la originea textului în ge'ez nu aparţineau
popoarelor asianice. Mă rog, dacă mai ţin bine minte ce am învăţat în facultate.
— La curs, ai fost mai atentă decât am putut bănui! Nu, întradevăr,
limba lor era afroasiatică, înrudită cu a berberilor şi a egiptenilor. Ei au apărut
în deşertul Siriei, în mileniul al VIlea înainte de Hristos. Dar, cu siguranţă, au
trăit alături, astfel că unii ar fi putut relata istoria celorlalţi. Cei de care eşti
interesată, în cadrul teoriei tale, aparţin unui popor despre care vam vorbit
foarte puţin la curs: pelasgii4 din Hypogée. La începutul mileniului al IVlea,
pelasgii plecaţi din Grecia sau instalat în sudul Italiei. Îi regăsim în Sardinia.
Apoi şiau continuat drumul până în Anatolia, de unde au plecat pe mare şi au
întemeiat o nouă civilizaţie pe insulele şi pe coastele Mediteranei. Nimic nu
dovedeşte că nu şiar fi continuat traversarea înspre Egipt, trecând prin Creta.
Ceea ce încerc eu săţi spun este că semiţii sau strămoşii lor ar fi putut relata
foarte bine, în acest text, un eveniment ce aparţine istoriei pelasgilor din
Hypogée.
— Tu crezi că unul dintre aceşti pelasgi ar fi putut urca pe Nil, până la
Nilul Albastru?
— Până în Etiopia? Mă îndoiesc; oricum, o asemenea călătorie nar putea
fi opera unui singur individ, ci a unui grup. Acest periplu putea fi dus la bun
sfârşit în decursul a douătrei generaţii. Lucrurile stând astfel, aş înclina să
cred că a fost realizat mai degrabă în celălalt sens, adică de la izvor înspre
deltă. Poate că cineva lea adus pelasgilor misteriosul tău obiect. Keira, dacă
vrei să te ajut cu adevărat, trebuie sămi spui mai mult.
Keira a început să se plimbe, în lung şin lat, prin încăpere.
— În urmă cu patru sute de milioane de ani, cinci fragmente alcătuiau
un singur obiect ale cărui proprietăţi sunt uluitoare.
— Keira, trebuie să admiţi că e ridicol. Nici o fiinţă vie nu era îndeajuns
de evoluată, încât să creeze o materie, oricare ar fi fost ea. Ştii la fel de bine ca
mine că aşa ceva e imposibil! Sa revoltat Max.
— Dacă Galileu ar fi susţinut că, întro zi, vom trimite un radiotelescop la
hotarul sistemului nostru solar, ar fi fost ars de viu, înainte săşi termine fraza;
dacă Ader5 ar fi susţinut că omul va merge pe Lună, aeroplanul lui ar fi fost
făcut arşice, înainte să se ridice de la sol. Cu doar douăzeci de ani în urmă,
toată lumea afirma că Lucy era cea mai bătrână străbună a noastră şi, dacă, la
acea epocă, ai fi emis ideea că mama omenirii are zece milioane de ani, ai fi fost
mătrăşit din postul pe care îl ocupai la facultate!
— Acum douăzeci de ani încă mai studiam! A ripostat Max.
— Pe scurt, dacă am fi nevoiţi să înşirăm toate lucrurile declarate
imposibile şi devenite realitate, ar trebui să petrecem mai multe nopţi
împreună, ca să redactăm lista.
— Pe mine mar umple de fericire chiar şi una singură…
— Max, eşti mitocan! Eu, una, sunt sigură de un lucru: cu patru sau
cinci mii de ani înaintea erei noastre, cineva a descoperit acest obiect. Din
raţiuni pe care încă nu mi le explic – poate doar cu excepţia fricii provocate de
proprietăţile lui – acela sau aceia care lau găsit au hotărât, dat fiind că nu lau
putut distruge, săi separe bucăţile. Şi tocmai asta pare să ne dezvăluie primul
rând al manuscrisului.
Am disociat tabla memoriilor, leam încredinţat magiştrilor coloniilor
părţile pe care ea le reuneşte…
— Nu vreau să te întrerup, dar „tabla memoriilor” se referă, foarte
probabil, la nişte învăţături, la o cunoaştere. Dacă aş intra în jocul tău, ţiaş
spune că acest obiect poate o fi fost disociat pentru ca fiecare fragment al său
să poarte o informaţie la hotarele lumii.
— Posibil, dar sfârşitul documentului nu sugerează asta. Rămâne de
aflat, ca să fim cu conştiinţa împăcată, unde au fost împrăştiate aceste
fragmente. Noi avem două, a fost găsit un al treilea, dar mai sunt şi altele.
Acum, ascultă, Max; cât am stat în închisoare, mam gândit întruna la textul
ăla în limba ge'ez, mai precis la un cuvânt din partea a doua a frazei: „leam
încredinţat magiştrilor coloniilor”. După tine, cine sunt magiştrii ăştia?
— Nişte erudiţi. Probabil, şefi ai unor triburi. Magistrul6 este un
învăţător, dacă preferi.
— Tu ai fost magistrul meu? A întrebat Keira, pe un ton ironic.
— Da, cam aşa ceva.
— Atunci, scumpe magistre, iată teoria mea. Un prim fragment a
reapărut întrun vulcan situat în mijlocul unui lac de la frontiera Etiopiei cu
Kenya. Noi am găsit altul, tot întrun vulcan, de data asta pe insula
Narcondam, din arhipelagul Andaman. Asta înseamnă unul la sud şi unul la
est. Fiecare dintre acestea două se afla la câteva sute de kilometri de izvorul
sau de estuarul unor mari fluvii. Nilul şi Nilul Albastru, pentru primul,
Irrawaddy şi Yang Tse, pentru al doilea.
— Şi cei cu asta? A întrerupto Max.
— Să admitem că, dintro raţiune pe care încă nu o pot explica, acest
obiect ar fi fost disociat, în mod cu totul voit, în patru sau cinci bucăţi, fiecare
dintre ele fiind depusă întrun alt punct al planetei. Una a fost găsită la est,
alta la sud, a treia, care, de fapt, a fost prima descoperită, acum douăzeci
treizeci de ani…
— Unde este?
— Habar nam. Dar nu mă mai întrerupe tot timpul, Max, e agasant.
Sunt gata să pun pariu că ultimele două obiecte care au rămas se găsesc unul
în nord, celălalt la vest.
— Naş vrea în nici un caz să te agasez, simt, şi aşa, că team enervat
destul, dar nord şi vest sunt nişte noţiuni cam vaste…
— Bun, dacă mă iei peste picior, prefer să plec.
Keira sa ridicat dintro săritură şi sa îndreptat, pentru a doua oară,
spre uşa biroului.
— Termină, Keira! Nu mai face atâta pe şefa, că şi tu eşti agasantă! Ei,
drăcie! Cei ăsta? Monolog sau conversaţie? Hai, continuăţi raţionamentul, n
am să te mai întrerup.
Keira sa întors şi sa aşezat lângă Max. A luat o foaie de hârtie şi a
desenat o planisferă, schiţând, în mare, masele continentelor.
— Se cunosc principalele rute pe unde au circulat, în cursul primelor
migraţii, triburile care au populat planeta. Plecând din Africa, o primă colonie a
trasat o cale spre Europa, o a doua sa îndreptat spre Asia – a continuat Keira,
desenând o săgeată mare, pe foaia de hârtie – şi sa scindat la verticala Mării
Andaman. Unii au continuat să meargă spre India, au traversat Birmania,
Thailanda, Cambodgia, Vietnamul, Indonezia, Filipinele, Noua Guinee şi Papua,
ajungând în Australia; alţii – Keira a desenat o nouă săgeată – au luato spre
nord, traversând Mongolia şi Rusia, şi au urcat pe râul Yana, spre strâmtoarea
Bering. În plină perioadă glaciară, această a treia colonie a înconjurat
Groenlanda, mergând dea lungul ţărmurilor îngheţate, pentru a ajunge, acum
cincisprezecedouăzeci de mii de ani, pe coastele cuprinse între Alaska şi Marea
Beaufort. Apoi a urmat coborârea pe continentul nordamerican până la Monte
Verde, unde cea dea patra colonie a sosit acum douăsprezececincisprezece mii
de ani7. Poate că aceia care au transportat fragmentele, cu patru mii de ani în
urmă, au folosit aceleaşi rute. Un trib de mesageri a plecat spre Andaman şi şi
a terminat periplul pe insula Narcondam, un altul sa îndreptat spre izvorul
Nilului, până la frontiera dintre Kenya şi Etiopia.
— Şi ai tras concluzia că alte două „populaţii mesagere” sar fi îndreptat
spre vest şi spre nord, pentru a transporta celelalte fragmente?
— Textul spune: Leam încredinţat magiştrilor coloniilor părţile pe care
ea le reuneşte. Dat fiind că o asemenea călătorie nu putea fi întreprinsă în
decursul unei singure generaţii, fiecare grup de mesageri a plecat să ducă un
fragment asemănător pandantivului meu, la magiştrii primelor colonii.
— Ipoteza ta stă în picioare, dar asta nu înseamnă că ar fi corectă.
Aminteşteţi ce team învăţat la facultate: dacă o teorie pare logică, nu
înseamnă că se şi confirmă.
— Şi mai mai învăţat că, dacă un lucru nu a fost descoperit, nu
înseamnă că acel lucru nu există!
— Keira, ce aştepţi din partea mea?
— Sămi spui ceai face în locul meu, ia răspuns ea.
— No voi avea niciodată pe femeia care ai devenit, dar văd că voi păstra
întotdeauna o părticică din studenta care ai fost. E destul şi atât.
Max sa ridicat şi a început să se plimbe, la rândul lui, prin birou.
— Mă calci pe nervi cu întrebările tale, Keira; nu ştiu ceaş face în locul
tău. Dacă aş fi fost înzestrat pentru ghicitorile de genul ăsta, aş fi lăsat baltă
sălile prăfuite ale universităţii; miaş fi exercitat meseria, în loc să predau.
— Ţiera frică de şerpi, detestai insectele şi îţi repugna lipsa de confort,
dar astea nau nici o legătură cu capacitatea ta de a judeca, Max. Erai doar
niţel cam îmburghezit, ceea ce nu este o tară.
— Ba, în ochii tăi, se pare că da!
— Termină cu chestiile astea şi răspundemi! Ceai face în locul meu?
— Miai pomenit de un fragment descoperit acum treizeci de ani; eu aş
începe prin a încerca să aflu unde a fost găsit, cu exactitate. Dacă era întrun
vulcan situat la câteva zeci sau sute de kilometri de un mare fluviu, la vest sau
la nord, atunci, asta ar fi informaţia care ţiar susţine raţionamentul. Dacă,
dimpotrivă, a fost descoperit în regiunea Beauce8 sau în mijlocul unui câmp de
cartofi din Anglia, ipoteza ta e bună de aruncat la gunoi şi trebuie să începi din
nou, de la zero. Uite ceaş face, înainte să plec cine ştie pe unde. Keira, tu cauţi
o pietricică pitită undeva, pe planetă! E o utopie!
— Dar săţi duci viaţa întro vale aridă, ca să cauţi oase vechi de sute de
mii de ani, fără să te sprijini pe nimic altceva decât pe intuiţia ta, nu e o
utopie? Să cauţi o piramidă îngropată în nisipul unui deşert nu e tot o utopie?
Meseria noastră nu e decât o uriaşă utopie, Max, dar pentru fiecare dintre noi,
este, totodată, un vis de a face descoperiri, pe care încercăm săl transformăm
în realitate!
— Nu e cazul să te enervezi în halul ăsta! Tu mai întrebat ceaş face în
locul tău, iar eu ţiam răspuns. Caută să afli unde a fost scos la lumină acest al
treilea fragment şi ai să afli dacă eşti pe drumul cel bun.
— Şi dacă este chiar aşa?
— Vino la mine şi o să ne gândim împreună pe ce cale trebuie so apuci
pentru aţi împlini visul. Acum, trebuie săţi spun ceva care poate că o să te
irite din nou.
— Ce?
— Stând aici, cu mine, nici nai văzut când a trecut timpul, lucru care
mă bucură. Dar este ora 21:30 şi mie foame de nu mai pot. Te duc la cină?
Keira îşi privi ceasul şi sări în sus.
— Firar al dracu'! Jeanne, Adrian!
Când Keira a sunat la uşa surorii sale, era aproape zece seara.
— Tu naveai de gând să mănânci? A luato Jeanne la rost, de cum ia
deschis uşa.
— Adrian e aici? A întrebat Keira, uitânduse peste umărul sorăsii.
— Dacă nare darul dea se teleporta, nu văd cum ar fi ajuns aici.
— Iam dat întâlnire…
— Dar codul interfonului i lai dat?
— Na sunat?
— Iai dat numărul de acasă?
Keira a amuţit.
— În cazul ăsta, o fi lăsat vreun mesaj la mine, la birou, dar am plecat
destul de devreme, ca săţi pregătesc o cină pe care ai so găseşti… la gunoi. Nu
fi supărată, se uscase prea tare!
— Dar unde e Adrian?
— Am crezut că e cu tine, că vaţi hotărât să vă petreceţi seara ca doi
amorezi.
— Nu, eu am fost cu Max.
— Din ce în ce mai bine. Şi pot să ştiu de ce?
— Jeanne, nu începe! Am fost pentru cercetările noastre. Dar cum o săl
găsesc?
— Sunăl!
Keira sa năpustit asupra telefonului, unde a dat peste căsuţa mea
vocală. Totuşi, aveam şi eu puţin amor propriu! Mia lăsat un mesaj lung… „îmi
pare nespus de rău, dar nici nam văzut când a trecut timpul! Sunt de neiertat,
dar a fost pasionant, o săţi povestesc nişte chestii formidabile, unde eşti? Ştiu
că e ora zece, dar sunămă, sunămă, sunămă!” Apoi, mia lăsat un al doilea
mesaj; de data asta, îmi comunica numărul surorii ei. Un al treilea, în care era
îngrijorată dea binelea, pentru că nu primea veşti de la mine. Un al patrulea,
în care se cam enerva. Un al cincilea, în care mă acuza că am un caracter urât.
Un al şaselea, pe la ora trei noaptea. Şi, în sfârşit, unul în care a închis fără să
scoată o vorbă.
Miam petrecut noaptea întrun mic hotel din insula SaintLouis. A doua
zi, după ce miam luat micul dejun, am chemat un taxi, care ma lăsat în faţa
casei lui Jeanne. Codul funcţiona, în continuare; am ochit o bancă de pe
trotuarul de vizavi, mam aşezat şi am început sămi citesc ziarul.
Puţin după aceea, Jeanne a ieşit din casă. Ma recunoscut şi a venit spre
mine.
— Keira şia făcut sânge rău!
— Ei bine, am fost doi!
— Îmi pare nespus de rău, şi eu sunt furioasă pe ea, mia spus Jeanne.
— Eu nu sunt furios, iam răspuns imediat.
— Chiar că eşti prost!
După care, Jeanne ma salutat a făcut câţiva paşi, apoi sa întors.
— Întâlnirea de aseară, cu Max, a fost strict profesională, dar nu ştii de la
mine!
— Eşti bună sămi dai codul de la intrare?
Jeanne mi la mâzgălit pe o hârtie şi a plecat la muncă.
Am rămas pe bancă şi miam citit ziarul până la ultima pagină; apoi m
am dus la o mică brutărie din colţul străzii, de unde am cumpărat nişte cornuri
şi alte produse de patiserie.
Keira mia deschis, cu ochii cârpiţi de somn.
— Da' undeai fost? Ma întrebat, frecânduşi pleoapele. Am fost moartă
de îngrijorare!
— Corn? Pâine cu ciocolată9? Amândouă?
— Adrian…
— Iaţi micul dejun şi îmbracăte; pe la prânz pleacă un Eurostar, încă îl
mai putem prinde.
— Mai întâi, trebuie săl văd pe Ivory, e foarte important.
— De fapt, e câte un Eurostar din oră în oră. Arunci… hai săl vedem pe
Ivory.
Keira a făcut două cafele şi mia povestit despre teoria pe care ia
prezentato lui Max. În timp ce mio explica, mă gândeam la cele câteva cuvinte
spuse de anticar cu privire la sferele cereşti. Nu ştiu de ce, dar aş fi vrut săl
sun pe Erwan, ca săi vorbesc despre chestia asta. Neatenţia mea trecătoare nu
ia scăpat Keirei, care ma chemat la ordine.
— Vrei să merg cu tine la profesor? Iam spus, prinzând din zbor ultimele
ei cuvinte.
— Poţi sămi spui unde ţiai petrecut noaptea?
— Nu; mă rog, aş putea, dar no săţi spun, iam răspuns, zâmbind larg.
— Mie perfect egal.
— Atunci, să nu mai vorbim despre asta… Ei, cei cu Ivory? La el
rămăsesem, nu?
— Nu sa întors la muzeu, dar Jeanne mia dat numărul lui de acasă. O
săl sun.
Keira sa îndreptat spre camera sorăsii, unde era telefonul. Sa întors
spre mine.
— Unde ai dormit?
Ivory a fost de acord să ne primească la el acasă. Stătea întrun
apartament elegant din insula SaintLouis… la doi paşi de hotelul meu. Când
nea deschis, lam recunoscut pe bărbatul care, în ajun, coborâse din taxi
atunci când eu îmi răsfoiam cartea, pe terasa unui bistrou. Nea poftit în salon
şi nea propus un ceai sau o cafea.
— E o plăcere să vă revăd pe amândoi; cu ce vă pot ajuta?
Keira nu la luat pe ocolite: la întrebat dacă ştie unde a fost găsit
fragmentul despre care îi vorbise la muzeu.
— Nai vrea sămi spui mai întâi de ce vreţi să aflaţi?
— Cred că am avansat în interpretarea textului din limba ge'ez.
— Asta mi se pare cât se poate de interesant. Şi ce aţi descoperit?
Keira ia expus teoria ei despre popoarele Hypogeelor. În mileniul al IV
lea sau al Vlea înaintea erei noastre, oamenii găsiseră obiectul intact şi îl
fragmentaseră. Conform manuscrisului, se constituiseră în anumite grupuri,
care să ducă bucăţile în cele patru colţuri ale lumii.
— Este o ipoteză minunată şi poate nu lipsită de sens, a exclamat Ivory.
Doar că nai nici o idee despre ce anume ar fi putut motiva aceste călătorii, pe
cât de primejdioase, pe atât de improbabile.
— Am eu mica mea idee, a răspuns Keira.
Întemeinduse pe ceea ce aflase de la Max, ea a sugerat că fiecare bucată
era mărturia unor învăţături, a unei cunoaşteri care trebuia să fie dezvăluită.
— De data asta, nu sunt de acord cu dumneata, eu aş înclina mai
degrabă să consider că e invers, ia replicat Ivory. Încheierea textului ne dă
toate motivele să ne gândim că era vorba de un secret care trebuia păstrat.
Citeşte singură. Să rămână tăinuite umbrele infinităţii.
Şi, în timp ce Ivory dezbătea chestiunea aceasta cu Keira, „umbrele
infinităţii” mau dus din nou cu gândul la anticarul din Marais.
— Ce ne intrigă la sferele cereşti nu este atât ceea ce ne arată ele, ci, mai
degrabă, ceea ce nu ne arată, însă ghicim, am murmurat.
— Poftim? A întrebat Keira, întorcânduse spre mine.
— Vidul şi timpul, iam răspuns.
— Ce tot spui acolo? Sa mirat Keira.
— Nimic, o idee fără nici o legătură cu discuţia voastră, dar care îmi
trecea prin minte.
— Şi unde crezi că ai să găseşti bucăţile lipsă? Sa interesat din nou
Ivory.
— Cele aflate în posesia noastră au fost descoperite în craterele unor
vulcani, la câteva zeci de kilometri de un mare fluviu. Una în est, alta în sud,
iar eu presupun că celelalte sunt ascunse în locuri asemănătoare, în vest şi în
nord.
— Aveţi cele două fragmente la voi? A insistat Ivory, căruia îi sclipeau
ochii.
Am schimbat cu Keira o privire furişă. Ea şia scos de la gât pandantivul,
eu am scos din buzunarul interior al sacoului fragmentul pe care îl păstram ca
pe ochii din cap. Leam pus pe amândouă pe măsuţa joasă. Când Keira lea
apropiat, au căpătat acea culoare de un albastru intens, care ne surprindea
atât de mult de fiecare dată. Dar, acum, am observat că sclipirea le era mai
puţin vie, ca şi cum obiectele îşi pierdeau din strălucire.
— Uluitor! Mai uluitor decât tot ceea ce îmi imaginasem! A exclamat
Ivory.
— Şi ce vă imaginaserăţi? A întrebat Keira intrigată.
— Nimic, nimic deosebit, sa bâlbâit Ivory. Dar trebuie să recunoaşteţi că
fenomenul este uimitor, mai ales când ştii ce vârstă are acest obiect.
— Acum, sunteţi bun să ne spuneţi în ce loc a fost descoperit fragmentul
dumneavoastră?
— Din păcate, nu e al meu. A fost găsit, în urmă cu treizeci de ani, în
Anzii peruvieni, dar, din nefericire pentru teoria dumitale, nu era în craterul
unui vulcan.
— Dar, atunci, unde? A întrebat Keira.
— La aproximativ o sută cincizeci de kilometri nordest de lacul Titicaca.
— În ce împrejurări? Mam interesat eu.
— O expediţie condusă de o echipă de geologi olandezi urca spre izvorul
fluviului Amazon. Obiectul a fost reperat, din pricina formei lui aparte, întro
grotă în care oamenii de ştiinţă se adăpostiseră de ploaie. Dar, dincolo de asta,
nu lear fi reţinut atenţia dacă şeful expediţiei nar fi fost martorul fenomenului
pe care îl ştiţi, în timpul acelei nopţi furtunoase, fulgerele provocaseră bine
cunoscuta proiecţie de puncte luminoase, pe un perete al cortului său. Faptul
la marcat cu atât mai mult cu cât, a doua zi, în zori, şia dat seama că pânza
devenise permeabilă la lumină: pe ea apăruseră mii de găurele. În acea regiune,
furtunile sunt frecvente, aşa că exploratorul nostru a retrăit de mai multe ori
experienţa. Astfel, a dedus că nu putea fi vorba despre o simplă pietricică. A
luat fragmentul cu el şi la studiat îndeaproape.
— Este posibil săl întâlnim pe acest geolog?
— A murit după câteva luni, în cursul unei alte expediţii, dintro simplă
căzătură.
— Şi unde se află fragmentul descoperit de el?
— Undeva la loc sigur. Dar unde, nam nici cea mai vagă idee.
— Nu zic, în privinţa vulcanului, teoria nu ţine; în schimb, fragmentul a
fost găsit, întradevăr, în vest.
— Da, e cel mai neînsemnat lucru pe carel putem spune.
— Şi la câteva zeci de kilometri de un afluent al Amazonului, spuse Keira.
— Este la fel de exact, ia întărit spusele Ivory.
— Două ipoteze din trei se verifică, ceea ce nui chiar rău, a declarat
Keira.
— Mie teamă că asta no să vă ajute prea mult să descoperiţi celelalte
bucăţi. Două dintre ele au fost aduse la lumina zilei întâmplător. În ceea ce o
priveşte pe a treia, aţi fost foarte norocoşi.
— Am atârnat deasupra hăului, la două mii cinci sute de metri altitudine,
am survolat Birmania la firul ierbii, cu un avion care nu mai avea decât aripile
pentru aşi merita numele, am fost pe punctul de a mă îneca, iar Adrian pe
punctul de a muri de pneumonie, adăugaţi la toate astea trei luni de închisoare
în China şi spuneţimi unde vedeţi, aici, norocul?! Eu, una, chiar că nul văd!
— Nu voiam să vă minimalizez strădania. Lăsaţimă să mă gândesc
câteva zile la teoria voastră! O sămi citesc din nou documentele şi, dacă găsesc
în ele cea mai neînsemnată informaţie care să vă poată ajuta în ancheta asta, o
să vă sun.
Keira a notat pe o hârtie numărul meu de telefon şi ia întinso lui Ivory.
— Unde aveţi de gând să vă duceţi? Nea întrebat acesta, conducândune
la uşă.
— La Londra. şi noi avem de cercetat câte ceva.
— Atunci, vă urez şedere plăcută în Anglia. Un ultim lucru, înainte dea
ne despărţi: adineauri, aţi avut dreptate, în călătoriile voastre, norocul nu va
însoţit deloc. De aceea, vă recomand cea mai mare prudenţă şi, înainte de
toate, nu arătaţi nimănui fenomenul la care am asistat cu câteva momente în
urmă.
Neam despărţit de bătrânul profesor, miam luat sacul de la hotel, unde
Keira na făcut nici un comentariu referitor la noaptea din ajun, şi am însoţito
la muzeu, ca so îmbrăţişeze pe Jeanne înainte de plecare.
Londra.
Pe peronul Gării de Nord, unde mă împinseseră fără săşi ceară scuze, nu
leam dat cine ştie ce atenţie, dar, când mam dus în vagonulbar, am observat
din nou acest cuplu cel puţin ciudat. La prima vedere, erau doar un tânăr
englez şi prietena lui, îmbrăcaţi amândoi cu nişte bulendre la fel de aiurea. În
timp ce mă apropiam de tejghea, bărbatul ma privit întrun fel ciudat; apoi a
pornit împreună cu prietena lui înapoi, spre locomotivă. Dat fiind că trenul
urma să oprească, după vreun sfert de oră, la Ashford, mam gândit că sau
dus săşi ia lucrurile, înainte de coborâre. Omul care servea la bufetul rapid –
şi, ţinând cont de coada interminabilă înşirată până în faţa lui, mă întrebam
ceo fi fost atât de rapid la bufetul ăsta – sa uitat, oftând, după cei doi tineri cu
craniul ras, care se îndepărtau.
— Nu tunsoarea îl face pe om, iam spus, când miam comandat o cafea.
Poate că, dacă îi cunoşti mai bine, sunt simpatici!
— Poate, a răspuns chelnerul, parcă îndoinduse, dar, tot drumul,
băiatul şia curăţat unghiile cu un cutter, iar fata la urmărit făcând chestia
asta, fără săşi ia ochii de la el. Un asemenea subiect nu prea te îndeamnă la
conversaţie!
Miam plătit consumaţia şi mam dus înapoi, la locul meu. În timp ce mă
îndreptam spre compartimentul nostru, în care dormea Keira, am dat iar de
călătorii lu' peşte, învârtinduse pe lângă compartimentul de bagaje, unde ne
lăsaserăm şi noi sacii. Mam apropiat de ei. Băiatul ia făcut un semn fetei,
care sa întors şi mia barat drumul.
— E ocupat, mi sa adresat cu aroganţă.
— Văd, iam spus, dar de cine e ocupat?
Băiatul sa vârât între noi şi şia scos cutterul din buzunar, pretinzând
că nui plăcea tonul pe care îi vorbisem prietenei lui.
În adolescenţă, am petrecut mult timp la Ladbroke Grove, unde stătea cel
mai bun amic al meu din colegiu. Cunoşteam trotuarele rezervate doar
anumitor bande, intersecţiile prin care nu aveam voie să traversăm, cafenelele
unde nu era bine să jucăm babyfoot. Prin urmare, ştiam că cele două
puşlamale îmi căutau râcă. Dacă aş fi mişcat în front, fata miar fi sărit în
cârcă şi miar fi blocat braţele, în timp ce băiatul mar fi luat la cafteală. Şi,
după ce mar fi pus la pământ, mar fi terminat cu nişte bocanci în coaste.
Anglia copilăriei mele nu însemna doar grădini cu peluze frumos tunse, iar în
privinţa asta, lucrurile nu se schimbaseră prea mult. Atunci când ai principii, e
destul de complicat săţi laşi instinctul să acţioneze; totuşi, iam ars un dos de
palmă magistral fetei, care sa lungit, cât ai clipi, peste bagaje, ţinânduse de
falcă. Uluit, băiatul mia sărit în faţă, trecânduşi cutterul dintro mână în
cealaltă. Era timpul să uit de adolescentul din mine, pentru ai face loc
adultului care se presupune că devenisem.
— Zece secunde, iam spus. În zece secunde, îţi confisc cutterul şi, dacă
pun mâna pe el, te dau jos din tren în fundul gol. Îţi surâde chestia asta, ori îl
bagi la loc în buzunar şi ne oprim aici?
Fata sa ridicat, furioasă, şi a venit înapoi, să mă sfideze. Prietenul ei era
tot mai nervos.
— Taiel pe bulangiu, a strigat ea. Dăi cep, Tom!
— Tom, ar trebui să dai dovadă de mai multă autoritate în faţa amicei
tale. Pune la loc drăcia aia, până nu ne rănim vreunul dintre noi.
— Pot să ştiu şi eu ce se întâmplă? A întrebat Keira, apărând în spatele
meu.
— O mică neînţelegere, iam răspuns, silindo să dea înapoi.
— Vrei să chem ajutoare?
Cei doi tineri nu se aşteptaseră să primesc întăriri. Trenul încetinea;
puteam vedea, pe geam, peronul din gara Ashford. Tom şia tras prietena după
el, ameninţândune, în continuare, cu cutterul. Keira şi cu mine rămăseserăm
nemişcaţi, fără să slăbim din ochi arma care făcea zigzaguri în faţa noastră.
— Căraţivă! A strigat băiatul.
Cum sa oprit trenul, sa năpustit pe peron, luândo la sănătoasa cu
prietena lui cu tot.
Keira rămăsese fără grai. Pasagerii care voiau să coboare neau făcut să
ne dăm deoparte. Neam întors la locurile noastre, iar trenul sa pus din nou în
mişcare. Keira voia să anunţ poliţia, dar era mult prea târziu, cele două
haimanale se făcuseră deja nevăzute, iar mobilul mil pusesem în sac. Mam
ridicat, ca să verific dacă mai era acolo. Keira ma ajutat să inspectez cele două
bagaje; al ei era neatins, al meu fusese desfăcut. Făcând abstracţie de o
anumită dezordine, toate lucrurile păreau să fie la locul lor. Miam luat
telefonul şi paşaportul şi mi leam pus în buzunarul sacoului. Când am ajuns
la Londra, uitasem deja de acest incident.
În faţa căsuţei mele, mam simţit cuprins de o bucurie imensă.
Fremătam de nerăbdare la gândul că voi intra. Miam căutat cheile în buzunar;
totuşi, când plecasem de la Paris, eram sigur că le am. Din fericire, vecina mea
ma văzut de la fereastră. Şi, cum vechile obişnuinţe nu se pierd, ma poftit să
trec prin grădina ei.
— Ştiţi unde este scara, mia spus. Eu am de călcat, până peste cap; nu
vă faceţi griji, o să încui când termin.
După ce iam mulţumit vecinei, în doi timpi şi trei mişcări, am trecut
peste gard. Şi, cum uşa din spate rămăsese tot nereparată – poate că ar fi fost
mai bine să renunţ la ea – am împins zdravăn clanţa şi am intrat. Apoi mam
dus săi deschid Keirei, care mă aştepta în stradă.
Restul dupăamiezii ni lam petrecut făcând târguieli prin cartier. Keira a
fost atrasă de taraba unui zarzavagiu, de unde a umplut un coş întreg cu de
ale gurii. Cu tot ce avea acolo, puteam rezista chiar şi unui asediu. Din păcate,
în seara aia nam avut timp să pregătim cina.
Tocmai trebăluiam în bucătărie, tăind, conştiincios, dovleceii în cubuleţe,
aşa cum îmi ordonase Keira, în timp ce ea prepara un sos a cărui reţetă
refuzase să mio destăinuiască. Telefonul a început să sune. Nu mobilul, ci
telefonul fix. Keira şi cu mine neam privit intrigaţi. Mam dus în salon şi am
ridicat receptorul.
— Vasăzică e adevărat, vaţi întors!
— Adineauri am picat, dragă Walter.
— Mulţumesc că aţi avut amabilitatea să mă anunţaţi. E cât se poate de
drăguţ din partea voastră.
— Abia am coborât din tren…
— Totuşi, e culmea să aflu de sosirea voastră prin intermediul unui
curier de la Federal Express! După câte ştiu, nu eşti Tom Hanks!
— Tea anunţat un curier de întoarcerea noastră? Ciudată chestie…!
— Închipuieţi că, la Academie, a fost lăsat un plic pentru tine… mă rog,
nu chiar pentru tine; de altfel, pe el este scris numele prietenei tale, iar
dedesubt: „Prin amabilitatea dumneavoastră”. Data viitoare, cere sămi fie
trimisă mie, direct, corespondenţa voastră. Pe scrisoare este precizat, de
asemenea: „De înmânat cât se poate de urgent”. Din moment ce am devenit
poştaşul dumneavoastră oficial, doriţi să vă aduc scrisoarea aceasta acasă?
— Rămâi la telefon, săi spun Keirei!
— O scrisoare pe numele meu, expediată la Academia ta? Ce e cu
povestea asta? A întrebat Keira.
Nu ştiam nimic mai mult, aşa că am întrebato dacă vrea să io aducă
Walter, cum de altfel se şi oferise el, cu bunăvoinţă.
Keira îmi făcea gesturi categorice, din care nu mia fost greu să pricep că
era ultimul lucru de care ar fi avut chef. În stânga, Walter îmi şoptea la ureche;
în dreapta, Keira se uita urât la mine. Iar eu eram băgat la mijloc. Pus în
încurcătură şi pentru că trebuia să iau totuşi o hotărâre, lam rugat să fie atât
de bun şi să mă aştepte la Academie. Nici nu putea fi vorba să bată tot oraşul,
veneam eu să iau plicul. Am închis, uşurat că găsisem un compromis atât de
strălucit; dar, întorcândumă spre Keira, am înţeles că ea numi împărtăşea
deloc entuziasmul. Iam promis că drumul no sămi ia mai mult de o oră, dus
şi întors. Miam pus un impermeabil, am luat din sertarul biroului dublura
cheilor şi am pornit pe străduţă, spre boxa în care îmi dormea maşina.
Aşezândumă la volan, am recunoscut îmbătătorul miros de piele veche.
Când să ies din boxă, am fost nevoit să apăs brutal pe frână, ca să nu dau
peste Keira, înfiptă, ca un par, chiar în faţa farurilor. Ea a înconjurat radiatorul
şi sa aşezat pe locul pasagerului.
— Scrisoarea asta ar fi putut aştepta şi până mâine, nu? Mia spus,
trântind portiera.
— Walter mia precizat că, pe plic, scria „Urgent”… cu carioca roşie. Dar
pot foarte bine să mă duc şi singur, nu eşti obligată…
— Scrisoarea îmi este adresată mie, iar tu abia aştepţi săţi vezi amicul,
aşa că bagă.
Pe străzile Londrei, poţi circula aproape corect numai lunea seara. Până
la Academie, abia dacă am făcut douăzeci de minute. Pe drum, a început să
toarne una dintre aversele alea grele, care cad deseori asupra capitalei. Walter
ne aştepta în faţa intrării principale, cu pantalonii uzi până la glezne, cu
vestonul aşijderea şi cu o mutră de zile rele. Sa aplecat spre portieră şi nea
întins un plic. Nici măcar nu mă puteam oferi săl duc acasă, fiindcă maşina
mea nu avea decât două locuri. Totuşi, am hotărât săl aşteptăm până când
găseşte un taxi. De îndată ce a apărut unul, Walter ma salutat cu răceală, a
ignorato pe Keira şi dus a fost.
Am rămas în maşină, sub şiroaiele de ploaie; plicul stătea pe genunchii
Keirei.
— Nul deschizi?
— E scrisul lui Max, a murmurat ea.
— Tipul trebuie să fie înzestrat cu darul telepatiei!
— De ce spui asta?
— Îl suspectez că a văzut când ne pregăteam cina de îndrăgostiţi, a
aşteptat până în momentul în care sosul ţia ieşit la fix şi ţia trimis scrisoarea,
ca să ne bulească seara.
— Nai haz…
— Poate, dar trebuie să recunoşti că, dacă am fi fost deranjaţi de una
dintre fostele mele iubite, nai fi luat lucrurile cu atâta umor.
Keira şia trecut mâna peste plic.
— Şi ce fostă iubită ţiar putea scrie?
— Nu asta ţiam spus eu.
— Răspundemi la întrebare!
— Nam foste iubite!
— Erai virgin când neam întâlnit?
— Ceea ce vreau eu săţi spun este că, la facultate, nu mam culcat cu
niciuna dintre fostele mele iubite!
— Această mică remarcă e cât se poate de delicată.
— Deschizi plicul ăsta sau nu?
— Ai spus „cină de îndrăgostiţi”. Am înţeles bine?
— E posibil să fi spus aşa ceva.
— Eşti îndrăgostit de mine, Adrian?
— Deschide odată plicul, Keira!
— Am să consider că, prin asta, miai răspuns da. Hai să ne întoarcem
acasă şi să urcăm direct în dormitor. Am poftă de tine mai mult decât de o
cratiţă cu dovlecei.
— Am să consider că, prin asta, miai făcut un compliment. Ei, şi
scrisoarea?
— O să aştepte până mâine. Şi Max, la fel.
Această primă seară la Londra mia redeşteptat multe amintiri. După ce
am făcut dragoste, ai adormit. Obloanele de la ferestre erau întredeschise.
Stând în capul oaselor, te priveam, îţi ascultam răsuflarea liniştită. Pe spatele
tău, vedeam acele cicatrice pe care timpul nu le va şterge niciodată. Leam
atins cu degetele. Căldura trupului tău mia stârnit iar dorinţa, la fel de
aprinsă ca în clipa primelor îmbrăţişări din seara asta.
Ai gemut, miam luat mâna, dar tu miai apucato şi mai întrebat, cu
glasul înăbuşit de somn, de ce miam întrerupt mângâierea. Miam lipit gura de
pielea ta, dar adormiseşi la loc. Atunci, ţiam mărturisit că te iubesc.
— Şi eu, ai murmurat tu.
Glasul abia ţi se auzea, dar cele două cuvinte miau fost deajuns ca să
te însoţesc în noaptea ta.
Frânţi de oboseală, nici nu văzuserăm când a trecut dimineaţa. Abia pe
la prânz am făcut şi eu ochi. În pat, locul tău era gol. Am venit după tine, în
bucătărie. Erai îmbrăcată cu o cămaşă dea mea şi te încălţaseşi cu o pereche
de şosete găsită prin sertare. Din mărturisirile pe care ni le făcuserăm în ajun
se născuse un soi de jenă, o pudoare momentană, care ne îndepărta. Team
întrebat dacă ai citit scrisoarea de la Max. Miai arătato, din priviri, pe masă:
plicul era, în continuare, neatins. Nu ştiu de ce, dar, în clipa aceea, aş fi vrut să
no deschizi niciodată. Aş fi puso, cu dragă inimă, întrun sertar, unde so
facem uitată. Nu voiam să înceapă iar alergătura aia nebună; visam să ne
petrecem timpul singuri în această casă, de unde să nu ieşim decât ca să
hoinărim dea lungul Tamisei sau ca să cotrobăim prin talciocurile din Camden
ori ca să ne delectăm cu scones10 prin micile cafenele din Notting Hill, însă tu
ai deschis plicul, ca şi cum nimic din toate astea nar fi existat.
Ai desfăcut scrisoarea şi miai citito, poate pentru ami arăta că, de ieri,
nu mai aveai nimic de ascuns faţă de mine.
Keira, Am trăit cu tristeţe vizita ta la tipografie. Cred că, de când neam
revăzut la Tuileries, sentimentele pe care le socoteam stinse sau aprins din
nou.
Nu ţiam spus niciodată cât de dureroasă a fost despărţirea noastră, cât
am suferit din pricina plecării tale, a tăcerii tale, a absenţei tale, dar, poate şi
mai mult, din pricină că te ştiam fericită, jură săţi pese de ceea ce am
însemnat unul pentru altul. Totuşi, trebuia să mă înclin în faţa evidenţei: dacă
prezenţa unei femei ca tine în viaţa unui bărbat este deajuns pentru ai dărui
acestuia o fericire mai mare decât putea el spera, în schimb, egoismul şi
absenţa ta îi lasă sufletul gol pe vecie, în cele din urmă, am înţeles că dorinţa
mea de a te reţine este zadarnică, nimeni nu poate aşa ceva; tu iubeşti cu
sinceritate, dar nu iubeşti decât o vreme.
Câteva anotimpuri de fericire alături de tine! E bine şi aşa, chiar dacă,
după aceea, vindecarea cicatricelor durează mult pentru cei pe care îi părăseşti.
Prefer să nu ne mai vedem. Numi trimite veşti despre tine şi nu veni pe
la mine când treci prin Paris. Nu ţio ordonă profesorul, ţio cere prietenul.
Mam gândit mult la discuţia noastră. Ai fost o studentă insuportabilă,
dar ţiam spus deja, ai instinct, o calitate nespus de preţioasă în profesia ta.
Sunt mândru de ceea ce ai realizat, chiar dacă nam nici un merit, orice
profesor ar fi detectat potenţialul arheologului care ai devenit. Teoria pe care
miai expuso nu este imposibilă, chiar vreau să cred în ea, poate că te apropii
de un adevăr al cărui sens încă ne scapă. Urmează calea pelasgilor din
Hypogée! Cine ştie, poate că te va duce undeva.
După ce ai plecat de la atelier, mam dus acasă, am deschis din nou cărţi
închise de ani de zile, miam scos caietele puse la păstrare, miam recitit
însemnările. Mă ştii cât sunt de maniac, cum clasific şi ordonez totul în biroul
meu, unde am petrecut momente atât de plăcute. Întrun carnet, am regăsit
urma unui bărbat ale cărui cercetări ţiar putea fi utile. Acesta şia consacrat
viaţa studierii marilor migraţii ale popoarelor, a scris numeroase articole despre
asianici, chiar dacă a publicat foarte puţine dintre ele, mulţuminduse doar să
ţină conferinţe prin săli obscure, unde sa întâmplat să fiu şi eu, cu mult timp
în urmă. Şi el avea idei novatoare cu privire la călătoriile primelor civilizaţii din
bazinul mediteraneean. Avea o mulţime de detractori, dar, în domeniul nostru,
cine nare? Există atâta gelozie printre confraţii noştri! Omul despre care îţi
vorbesc este un mare erudit; am, pentru el, un respect fără margini. Dute la el,
Keira! Am auzit că sar fi retras în Yell, o mică insulă din arhipelagul Shetland,
în extremitatea nordică a Scoţiei. Se pare că trăieşte ca un schivnic şi refuză să
vorbească despre lucrările lui cu oricine. E un om rănit, dar poate că farmecul
tău va reuşi săl scoată din vizuină şi săl facă săţi vorbească.
Această extraordinară descoperire la care aspiri dintotdeauna, cea căreia
visezi săi dai numele tău, poate că, în sfârşit, îţi este aproape. Am încredere că
îţi vei atinge ţinta.
Mult noroc, Max.
Keira a împăturit scrisoarea şi a băgato înapoi, în plic. Apoi sa ridicat, a
pus vesela în care îşi luase micul dejun în chiuvetă şi a deschis robinetul.
— Vrei săţi fac o cafea? Ma întrebat, stând cu spatele spre mine.
Nu iam răspuns.
— Îmi pare nespus de rău, Adrian.
— Oare omul ăsta încă mai este îndrăgostit de tine?
— După ceea ce spune despre mine, nu.
— Te recunoşti în femeia pe care o descrie?
— Nu ştiu, acum poate că nu, dar sinceritatea lui îmi spune că o fi având
vreun temei.
— Ceea ce îţi reproşează este că, mai curând, iai face rău celui care te
iubeşte, decât săţi ştirbeşti imaginea.
— Şi tu crezi că sunt egoistă?
— Nam scris eu rândurile astea. Dar, săţi vezi înainte de viaţa ta,
spunânduţi că, dacă ţie ţie bine, îi e bine şi celuilalt, poate că e o atitudine
laşă. Doar nam săţi explic tocmai ţie, ca antropolog, minunatul instinct de
supravieţuire al omului.
— Nuţi stă bine când eşti cinic.
— Sunt englez, presupun că am cinismul în gene. Dar, hai să schimbăm
subiectul, dacă vrei. Mă duc pe jos până la agenţia de voiaj, am nevoie de aer.
Vrei să pleci în insula Yell, nui aşa?
Keira sa hotărât să meargă cu mine. Plecarea era fixată pentru a doua
zi. Făceam o escală la Glasgow, după care aterizam la Sumburgh, pe insula
principală a arhipelagului Shetland. Apoi, luam feribotul până la Yell.
Cu biletele în buzunar, am dat o raită pe King's Road. Când mă plimb
prin cartier, am traseul meu obişnuit: îmi place so iau pe această mare arteră
comercială, până în Sydney Street, apoi hoinăresc pe aleile din Chelsea
Farmer's Market. Chiar aici stabilisem să ne întâlnim cu Walter. După atâta
preumblare, mi se făcuse foame.
Am studiat cu atenţie meniul şi am comandat un hamburger dublu.
Walter sa plecat spre urechea mea.
— Academia mia înmânat un cec pentru tine: echivalentul a şase luni de
salariu.
— Cu ce ocazie? Am întrebat.
— Asta e vestea rea. Ţinând cont de absenţele tale repetate, nu mai eşti
titular, postul tău nu va mai fi decât onorific.
— Sunt pus pe liber?
— Nu. Mai exact, ţiam pledat cauza din răsputeri, dar suntem în plină
perioadă de restricţii bugetare, iar consiliul de administraţie a fost somat să
suprime toate cheltuielile inutile.
— Trebuie să trag concluzia că, în ochii consiliului, eu sunt o cheltuială
inutilă?
— Adrian, cei din consiliu nici măcar nu te ştiu la faţă; practic, de când
teai întors din Chile, nici nai călcat pe la Academie, trebuie săi înţelegi.
Walter şia luat o mutră şi mai posomorâtă.
— Ce mai e?
— Trebuie să eliberezi biroul, miau cerut săţi trimit lucrurile acasă,
fiindcă, de săptămâna viitoare, o să fie ocupat de altcineva.
— Lau angajat deja pe înlocuitorul meu?
— Nu, nu e chiar aşa. Să zicem că iau dat clasa ta unui coleg a cărui
asiduitate este fără greş. Are nevoie de un loc în care săşi pregătească
prelegerile, să corecteze lucrările, să primească studenţii… Iar biroul tău îi
convine de minune.
— Pot să ştiu şi eu cine este încântătorul coleg care mă dă pe uşă afară,
când stau cu spatele?
— Nul cunoşti. La Academie, nu este decât de trei luni.
Din ultima frază a lui Walter, am înţeles că administraţia mă făcea să
plătesc libertatea de care abuzasem. Walter era nespus de mâhnit. Keira îmi
ocolea privirea. Am luat cecul, hotărât săl încasez chiar astăzi. Eram furios şi
nu mă puteam învinui decât pe mine însumi.
— Shamalul a suflat până în Anglia, a murmurat Keira.
Această aluzie dulceamăruie la vântul care o izgonise de pe terenul
săpăturilor ei din Etiopia era o dovadă că tensiunea din timpul discuţiei
noastre de azidimineaţă nu dispăruse cu totul.
— Ce ai de gând să faci? Ma întrebat Walter.
— Ei bine, dacă tot sunt în şomaj, o să putem călători.
Keira se lupta cu o bucată de friptură care îi rezista; cred că ar fi atacat
chiar şi porţelanul farfuriei, numai să nu participe la conversaţia noastră.
— Am primit veşti de la Max, iam spus lui Walter.
— Max?
— Un vechi prieten al prietenei mele…
Felia de rosbif a sărit de sub cuţitul Keirei şi, parcurgând o distanţă deloc
neglijabilă, a aterizat la picioarele unui chelner.
— Nu miera foame chiar aşa de tare. Am luat micul dejun destul de
târziu, a spus ea.
— E scrisoarea pe care ţiam dato ieri? A întrebat Walter.
Keira a înghiţit cu noduri o gură de bere şi a tuşit zgomotos.
— Continuaţi, continuaţi, faceţivă că nu sunt aici… a spus ea,
ştergânduse la gură.
— Da, e scrisoarea în chestiune.
— Şi are vreo legătură cu proiectele voastre de călătorie? Plecaţi departe?
— În nordul Scoţiei, insulele Shetland.
— Cunosc foarte bine locurile. În copilărie, îmi petreceam vacanţele acolo.
Tata ne ducea pe toţi la Whalsay, o regiune stearpă, însă minunată, în timpul
verii, fiindcă nu e niciodată cald; tata detesta căldura. Iernile sunt aspre, dar
tata adora iarna, deşi nam fost niciodată acolo, în acest anotimp. În ce insulă
mergeţi?
— În Yell.
— Am vizitato. În extremitatea ei nordică se află cea mai bântuită casă
din tot Regatul Unit. Windhouse este o ruină în care, după cum arată şi
numele, suflă vântul. Dar de ce acolo?
— Mergem săl vedem pe un cunoscut al lui Max.
— Ah, da? Şi ce face acest om?
— E la pensie.
— Desigur, înţeleg, plecaţi în nordul Scoţiei ca să vă întâlniţi cu un
prieten pensionat al unui prieten deal Keirei. Chestia asta trebuie să aibă ea
un rost. Mi se pare că voi doi sunteţi cam ciudaţi, numi ascundeţi nimic?
— Walter, ştiai că Adrian are un caracter naşpa? A întrebat deodată
Keira.
— Da, am remarcat, ia răspuns el.
— Păi, dacă ştii, nu nea mai rămas nimic altceva de ascuns.
Keira mia cerut cheile casei; prefera să se întoarcă pe jos şi să ne lase
între noi, bărbaţii, să terminăm această pasionantă conversaţie. La salutat pe
Walter şi a ieşit din restaurant.
— Vaţi certat, aşai? Ceai mai făcut, Adrian?
— Dar e incredibil; de ce ar fi vina mea?!
— Pentru că, de la masă, a plecat ea, nu tu. Uite de ce! Prin urmare, te
ascult, ceai mai făcut?
— Ei, firar să fie, dar nam făcut nimic altceva decât să ascult cu
stoicism proza amoroasă a tipului care ia scris scrisoarea.
— Ai citit scrisoarea care îi era adresată ei?
— Ea e aia care mia citito!
— Păi, bine, dar asta dovedeşte cel puţin onestitate din partea ei. Eu
credeam că Max ăla era un amic.
— Un amic pe care la avut gol puşcă în patul ei acum câţiva ani.
— Auzi, bătrâne, nici tu nu erai virgin când ai întâlnito. Vrei săţi aduc
aminte ce miai mărturisit? Prima ta căsătorie, doctoriţa aia a ta, roşcovana
care servea întrun bar…
— Nam fost în viaţa mea cu vreo roşcată care servea în bar!
— Ah, da? Atunci, poate că am fost eu. Nu contează, numi spune că eşti
atât de prost încât să fii gelos pe trecutul ei!
— Ei bine, nuţi spun!
— Mă rog. Decât săl urăşti pe Max ăsta, mai bine teai ruga pentru
sănătatea lui.
— Chiar că nu văd de ce.
— Păi, fiindcă a fost atât de cretin, încât a lăsato să plece. Altfel, astăzi
naţi mai fi fost împreună.
Mam uitat, intrigat, la Walter. Raţionamentul lui nu era totalmente lipsit
de sens.
— Bun, oferămi un desert şi, după aia, te duci şiţi ceri scuze. Ce
nepriceput poţi să fii!
Spuma de ciocolată trebuie să fi fost savuroasă; Walter ma rugat săi las
răgazul de a mai lua una. De fapt, cred că voia să prelungească momentul pe
care îl petreceam împreună, ca sămi vorbească despre mătuşa Elena sau, mai
degrabă, săi vorbesc eu despre ea. Proiecta so poftească pentru câteva zile la
Londra şi ar fi vrut să ştie ce părere am: Elena iar fi acceptat invitaţia? După
câte ţineam minte, nu o văzusem niciodată pe mătuşămea aventurânduse mai
departe de Atena, dar nu mă mai mira nimic şi, de câtăva vreme, totul era
posibil.
Totuşi, iam recomandat lui Walter să procedeze cu delicateţe. El ma
lăsat săi dau o mie de sfaturi şi, în cele din urmă, mia mărturisit, oarecum
încurcat, că a întrebato deja şi că Elena ia răspuns cum că visul ei era să
viziteze Londra. Stabiliseră de comun acord ca voiajul să aibă loc la sfârşitul
lunii.
— Şi, atunci, de ce mai vorbim atâta, dacă ştii deja răspunsul?
— Fiindcă voiam să mă asigur că no să te superi. Eşti singurul bărbat
din familie, aşa că era normal săţi cer permisiunea de a mă întâlni cu mătuşa
ta.
— La drept vorbind, nu cred sămi fi cerut aşa ceva, ori poate că nam
băgat eu de seamă.
— Să zicem că am sondat terenul. Dacă aş fi simţit vreo urmă de
ostilitate în răspunsul tău, atunci când ţiam pus întrebarea, ca să văd ce
şanse am…
— Ai fi renunţat la proiectele tale?
— Nu, a mărturisit Walter. Dar aş fi implorato pe Elena să te convingă
să numi porţi pică. Adrian, ne cunoaştem doar de câteva luni, dar, în acest
timp, mam ataşat de tine şi naş vrea în ruptul capului să te supăr, prietenia
noastră îmi este nespus de preţioasă.
— Walter, iam spus, privindul drept în ochi.
— Ce? Crezi că relaţia mea cu mătuşa ta e nepotrivită? Aşa crezi?
— E minunat că mătuşămea îşi găseşte, în sfârşit, alături de tine,
fericirea pe care şia dorito atâta vreme. Asta cred. Ai avut dreptate la Hydra.
Dacă tu ai fi cu douăzeci de ani mai în vârstă decât ea, nar zice nimeni nimic.
Aşa că, hai să nu ne mai împiedicăm în prejudecăţile astea ipocrite, demne de
nişte burghezi de provincie.
— Nu blama provincia. Mie teamă că lucrul ăsta nici la Londra nu e
văzut cu ochi buni.
— Nu vă obligă nimeni să vă sărutaţi cu patimă sub ferestrele Consiliului
de Administraţie al Academiei… Deşi, ca săţi spun totul, ideea numi displace.
— Atunci, am consimţământul tău?
— Dar nici naveai nevoie de el!
— Ba, întrun anumit fel, aveam nevoie. Mătuşa ta ar prefera să fii tu
acela care săi spună mamei tale despre micul ei proiect de călătorie… mă rog,
a precizat: cu condiţia să fii tu de acord.
În buzunar, a început sămi vibreze mobilul. Pe ecran, era afişat numărul
meu de acasă. Keira probabil că începuse săşi piardă răbdarea. Navea decât
să fi rămas cu noi.
— Nu răspunzi? Ma întrebat, îngrijorat, Walter.
— Nu. Unde rămăseserăm?
— La mica favoare pe care mătuşa ta şi cu mine o aşteptăm din partea ta.
— Vrei săi spun mamei despre năzbâtiile sorăsii? Mie mie greu săi
vorbesc chiar şi despre ale mele, dar o să fac tot ce pot, îţi datorez asta cu vârf
şi îndesat.
Walter mia luat mâinile şi mi lea strâns cu căldură.
— Mulţumesc, mulţumesc, mia spus, scuturândumă ca pe un prun.
Telefonul a vibrat din nou. Lam lăsat pe masă, acolo undel pusesem, şi
mam întors spre chelner, ca să comand o cafea.
Paris.
La lumina unei mici lămpi de birou, Ivory tocmai îşi punea la zi
însemnările, când a început să sune telefonul. Profesorul şia scos ochelarii şi a
ridicat receptorul.
— Voiam să vă informez că iam înmânat destinatarei plicul
dumneavoastră.
— La citit?
— Da, chiar în cursul dimineţii.
— Ce reacţie au avut?
— E încă prea devreme ca să vă dau un răspuns…
Ivory ia mulţumit lui Walter, apoi a format un alt număr şi a aşteptat să
i se răspundă.
— Scrisoarea dumitale a ajuns cu bine şi aş vrea săţi mulţumesc. Ai
scris chiar tot ce ţiam indicat?
— Am copiat întocmai fiecare cuvânt al dumneavoastră. Eu nu miam
permis decât să adaug câteva rânduri.
— Îţi cerusem să nu schimbi nimic!
— Atunci, de ce naţi trimis scrisoarea chiar dumneavoastră, de ce naţi
spus prin viu grai ceea ce doreaţi? De ce maţi mai folosit pe mine ca
intermediar? Nu vă înţeleg jocul.
— Miar plăcea tare mult să fie doar un joc. Max, ea are mai multă
încredere în dumneata decât în mine, de altfel, mult mai multă decât în oricine
altcineva, şi să nuţi închipui că, spunând asta, vreau să te flatez. Dumneata i
ai fost profesor, nu eu. Peste câteva zile, când am so sun ca să coroborez
informaţiile pe care le va obţine la Yell, o să fie şi mai convinsă. Nu se spune că
două păreri contează mai mult decât una singură?
— Dar nu când cele două păreri vin de la aceeaşi persoană.
— Dar suntem singurii care ştim chestia asta, nui aşa? Dacă te simţi
stânjenit, spuneţi că fac acest lucru tocmai pentru siguranţa lor. Anunţămă
imediat ce te sună Keira. Fiindcă o să te sune, sunt sigur. Şi, după cum am
stabilit, acum, fă în aşa fel încât să fii de negăsit. Mâine, îţi comunic noul
număr unde mă poţi suna. Noapte bună, Max.
Londra.
Am plecat la prima oră. Keira dormea dean picioarelea. În taxi, a
adormit din nou. Când am ajuns la Heathrow, a trebuit să trag de ea.
— Îmi place din ce în ce mai puţin avionul, mia spus, în timp ce
aparatul îşi lua zborul.
— Pentru o exploratoare, e ceva destul de supărător. Intenţionezi să
ajungi în Marele Nord pe jos?
— Există vapoarele…
— Iarna?
— Lasămă să dorm.
La Glasgow, făceam o escală de trei ore. Aş fi vrut so duc pe Keira să
viziteze oraşul, însă vremea nu era deloc potrivită pentru aşa ceva. Pe ea o
îngrijora decolarea în nişte condiţii meteorologice care se anunţau tot mai puţin
favorabile. Cerul se înnegrise, nori groşi ascundeau orizontul. O voce anunţa,
din oră în oră, întârzierile şi îi îndemna pe călători să dea dovadă de răbdare.
Asupra pistei sa dezlănţuit brusc o furtună teribilă; majoritatea zborurilor
fuseseră anulate, dar al nostru făcea parte din cele câteva care încă mai figurau
pe tabela plecărilor.
— Cât de mari crezi că ne sunt şansele de a fi primiţi acasă la bătrân?
Am întrebat după închiderea bufetului.
— Cât de mari crezi că ne sunt şansele de a ajunge teferi şi nevătămaţi în
Shetland? Mia răspuns Keira.
— Nu cred că vom fi expuşi unor riscuri inutile.
— Încrederea ta în oameni mă fascinează, mia declarat Keira.
Aversa se îndepărta; profitând de o scurtă acalmie, stewardesa nea
invitat să ne prezentăm cât mai iute la poarta de îmbarcare. Keira a înaintat pe
pasarelă fără nici o tragere de inimă.
— Uite, iam arătat cu degetul spre hublou, încolo se înseninează, avem
baftă.
— Şi înseninarea asta a ta o să ne urmeze până în locul în care trebuie să
coborâm pe pământ?
Latura pozitivă a turbulenţelor care neau zgâlţâit timp de cincizeci şi
cinci de minute, cât a durat zborul, a fost că draga de Keira nu sa mai
desprins din braţele mele.
În arhipelagul Shetland, am ajuns spre mijlocul dupăamiezii, pe o ploaie
torenţială. Agenţia îmi recomandase să închiriez o maşină, chiar de la aeroport.
Am făcut un drum de şaizeci de mile, ce trecea peste câmpii unde păşteau
turme de oi. Dat fiind că animalele trăiesc în libertate, crescătorii au obiceiul să
vopsească lâna propriilor turme, astfel încât să le deosebească de ale vecinilor.
Asta le dă pajiştilor culori foarte frumoase, care contrastează cu cenuşiul
cerului. La Toft, neam îmbarcat pe feribotul ce duce la Ulsta, un sătuc de pe
coasta de est a insulei Yell; restul insulei nu este, practic, populat decât de
cătune.
Organizasem cu grijă călătoria, aşa că, la Burravoe, ne aştepta o cameră
întrun Bed and Breakfast, care, de altfel, cred că era singurul de pe insulă.
Bed and Breakfastul în chestiune era o fermă care punea o cameră la
dispoziţia rarilor vizitatori ce veneau să se piardă pe aici.
Yell este una dintre acele insule de la capătul lumii, un land lung de
treizeci şi cinci de kilometri şi lat abia de doisprezece. Pe el trăiesc nouă sute
cincizeci şi şapte de suflete; cifra este precisă, fiecare naştere sau deces
afectând sensibil demografia regiunii. Vidrele, focile cenuşii, rândunelele arctice
sunt vieţuitoarele întâlnite cu precădere.
Cei doi crescători de oi, soţ şi soţie, care neau primit erau, la urma
urmei, încântători, doar că aveau un accent ce ne împiedica săi înţelegem pe
deplin. Cina era servită la ora şase, iar, la ora şapte, Keira şi cu mine am fost
nevoiţi să ne retragem în camera noastră, având ca sursă de iluminat doar
două lumânări mari şi late. Afară, vântul sufla în rafale, obloanele se trânteau,
palele unei eoliene ruginite scrâşneau în întuneric, iar ploaia izbea în geamuri.
Keira se ghemuise lângă mine, dar, în seara asta, nici vorbă să putem face
dragoste.
A doua zi, am regretat mai puţin că ne culcaserăm odată cu găinile, căci
deşteptarea a fost straşnic de matinală. Aveam de toate: behăit de oi, grohăit de
porci, cotcodăcit de găini; din tablou nu lipsea decât mugetul unei vaci, dar
ouăle, şunca şi laptele de oaie cu care am fost serviţi la micul dejun aveau un
gust cum, din păcate, nam mai întâlnit de atunci. Fermiera nea întrebat ce ne
aducea aici.
— Am venit în vizită la un antropolog retras aici, pe insulă, un anume
Yann Thornsten. Îl cunoaşteţi? A întrebat Keira.
Fermiera a dat din umeri şi a ieşit din bucătărie. Keira şi cu mine neam
uitat unul la altul, uluiţi.
— Ieri mai întrebat ce şanse avem să fim primiţi de tipul ăsta? Tocmai
miam revizuit previziunile. Şi cred că şansele tind să ni se reducă, am şoptit.
După ce am terminat de mâncat, mam dus în staul, săl văd pe soţul
gazdei noastre. Când lam întrebat despre numitul Yann Thornsten, oierul a
făcut o strâmbătură.
— Vă aşteaptă?
— Nu, nu chiar.
— Atunci, vă va primi cu focuri de armă. Olandezul e un tip al dracu': nu
tu bună ziua, nu tu la revedere, e un singuratic. Când vine în sat, o dată pe
săptămână, la cumpărături, nu vorbeşte cu nimeni. Acum doi ani, familia care
stă în ferma de lângă el a avut o problemă. Pe femeie au apucato durerile
facerii în puterea nopţii, iar lucrurile nu mergeau bine. Soţul ei trebuia să se
ducă după doctor, dar nui pornea maşina. Flăcăul a traversat landul, ca săi
ceară ajutor olandezului; după ce a mers un kilometru prin ploaie, a fost primit
cu împuşcături de carabină. Copilaşul na supravieţuit. Ascultaţimă pe mine:
insul e un ticălos. În ziua când o să fie dus la cimitir, lângă el no săi aibă
decât pe preot şi pe tâmplar.
— De ce şi pe tâmplar? Am întrebat.
— Fiindcă el e proprietarul dricului, iar calul care îl trage e tot al lui.
Iam povestit această conversaţie Keirei şi am hotărât să dăm o raită dea
lungul coastei. În timpul plimbării, aveam să punem la punct o strategie de
abordare.
— Am să mă duc singură, a declarat Keira.
— Zău? Şi mai ce? Nici nu poate fi vorba!
— Întro femeie no să tragă, fiindcă nar avea nici un motiv să se simtă
ameninţat. Ascultă, pe insule, poveşti deastea, cu vecini care nu se au bine,
sunt cu duiumul. Cu siguranţă că omul ăsta nu e un monstru, aşa cum este
descris. Ştiu eu nu unul, ci mai mulţi care ar trage întro siluetă ce se apropie
de casa lor în toiul nopţii.
— Da' ciudate cunoştinţe mai ai!
— Mă laşi în dreptul proprietăţii lui, iar restul drumului îl fac pe jos.
— Categoric, nu!
— No să tragă asupra mea, credemă. Pe mine mă sperie mai tare zborul
de la întoarcere decât omul ăsta.
Schimbul de argumente a continuat pe toată durata plimbării. Mergeam
dea lungul falezelor, descoperind mici golfuleţe sălbatice. Keira sa îndrăgostit
de o vidră. Animalul nu era sperios, ba chiar părea să se amuze de prezenţa
noastră, urmândune de la câţiva metri. Şia tot făcut, aşa, de joacă, mai bine
de o oră. Sufla un vânt rece, dar nu ploua, iar mersul pe jos ne făcea plăcere.
Pe drum, am întâlnit un om care se întorcea de la pescuit. Lam întrebat pe
unde so luăm.
Accentul lui era şi mai teribil decât al gazdelor noastre.
— Încotro mergeţi? A mormăit în barbă.
— La Burravoe.
— E la o oră de mers, în urma voastră, a spus, îndepărtânduse.
Keira ma lăsat pe loc şi sa luat după el.
— E o regiune frumoasă, ia spus, când la ajuns.
— Dacă vreţi, a răspuns bărbatul.
— Îmi închipui că iernile trebuie să fie aspre, a continuat ea.
— Mai aveţi sămi spuneţi multe prostii deastea? Trebuie să mă duc să
mi pregătesc masa.
— Domnul Thornsten?
— Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta, şia grăbit paşii bărbatul.
— Pe insulă nu e multă lume, aşa că mie greu să vă cred.
— Naveţi decât să credeţi ce vreţi şi lăsaţimă odată în pace. Aţi vrut să
vă arăt drumul, tocmai vă îndepărtaţi de el; prin urmare, faceţi stângamprejur
şi veţi fi în direcţia cea bună.
— Sunt arheolog. Am venit de departe ca să vă întâlnim.
— Arheolog, nearheolog, mie indiferent. Vam spus că nul cunosc pe
Thornsten al dumneavoastră.
— Eu nu vă rog decât sămi acordaţi o întrevedere de câteva ore. Vam
citit lucrările despre marile migraţii din paleolitic şi am nevoie de îndrumările
dumneavoastră.
Bărbatul sa oprit şi a măsurato pe Keira din cap pânăn picioare.
— Aveţi o mutră de pisăloagă, iar eu nam chef să fiu pisat.
— Iar dumneavoastră aveţi mutra unui tip acru şi detestabil.
— Sunt absolut de acord, a răspuns bărbatul, zâmbind. Un motiv în plus
ca să nu facem cunoştinţă. În ce limbă trebuie să vă mai spun că vreau să fiu
lăsat în pace?
— Încercaţi în olandeză! Îmi închipui că puţini oameni de prin partea
locului mai au un accent ca al dumneavoastră.
Bărbatul sa întors cu spatele şi a plecat. Keira sa ţinut după el şi la
ajuns imediat.
— Naveţi decât să faceţi pe catârul cât vreţi, pe mine mă lasă rece. Am
să mă ţin după dumneavoastră până în faţa casei, dacă trebuie. O să mă goniţi
cu puşca?
— Chestia asta vau spuso fermierii din Burravoe? Nu mai credeţi toate
tâmpeniile auzite pe insulă. Oamenii de aici se plictisesc şi nu ştiu ce să mai
scornească.
— Singurul lucru care mă interesează, a continuat ea, este ceea ce aveţi
sămi spuneţi dumneavoastră şi nimic altceva.
Bărbatul părea, pentru prima oară, sămi dea şi mie puţină atenţie.
Pentru moment, a lăsato pe Keira în plata Domnului şi a făcut un pas înspre
mine.
— E tot timpul aşa de agasantă, ori sunt singurul care are parte de acest
tratament de favoare?
Eu, unul, naş fi formulat lucrurile în acest fel; mam mulţumit să
zâmbesc şi iam confirmat că da, Keira avea o fire destul de hotărâtă.
— Şi ce faceţi în viaţa de zi cu zi, în afară de a vă ţine după ea?
— Sunt astrofizician.
Privirea lui sa schimbat brusc, iar ochii de un albastru intens i sau
căscat ceva mai mult.
— Stelele, a şoptit el. Îmi plac mult; cândva, ele mau călăuzit.
Thornsten şia privit botul încălţărilor şi a lovit o pietricică. Aceasta a
zburat cât colo.
— Îmi imaginez că şi dumneavoastră vă plac, dacă faceţi meseria asta, a
continuat el.
— Şi eu îmi imaginez, iam răspuns.
— Veniţi, stau la capătul drumului. O să vă dau ceva de băut, ca să vă
potoliţi setea, o sămi vorbiţi puţin despre cer şi, după aia, mă lăsaţi în pace.
Gata, am făcut târgul?
Neam strâns mâinile, ceea ce însemna mai mult decât o făgăduială.
Un covor uzat, pe podeaua de scânduri, un fotoliu vechi, în faţa
şemineului, două biblioteci care gemeau de cărţi şi de praf, dea lungul unui
perete, un pat din fier forjat, acoperit cu o cuvertură bătrânească de patchwork,
o noptieră cu o veioză pe ea, iată mobilierul încăperii principale din această
locuinţă modestă. Gazda nea poftit în jurul mesei din bucătărie; nea oferit o
cafea neagră, de o amăreală care i se lua la întrecere cu tăria. Şia aprins o
ţigară din pănuşă de porumb şi nea privit ţintă.
— Mai exact, ce căutaţi aici? Nea spus, suflând peste flacăra chibritului.
— Nişte informaţii cu privire la primele migraţii umane, care au tranzitat
Marele Nord pentru a ajunge până în America.
— Aceste fluxuri migratorii sunt foarte controversate, popularea
continentului american este mult mai complexă decât pare. Dar găsiţi toate
astea şi în cărţi, nu aveaţi nevoie să vă deplasaţi până aici…
— Credeţi că este posibil, la întrerupt Keira, ca un grup să fi părăsit
bazinul mediteranean, pentru a ajunge în strâmtoarea Bering şi în Marea
Beaufort, trecând pe la Pol?
— Straşnică hoinăreală, a rânjit Thornsten. După dumneavoastră, au
făcut călătoria asta cu avionul?
— Nu e nevoie să mă luaţi de sus, vă cer doar sămi răspundeţi la
întrebare.
— Şi în ce epocă ar fi avut loc, după dumneavoastră, această epopee?
— Între patru mii şi cinci mii de ani înaintea erei noastre.
— Nam auzit niciodată aşa ceva, şi de ce tocmai în acest moment?
— Pentru că este cel care mă interesează.
— Gheţurile erau mult mai bine formate decât sunt astăzi, iar oceanul
mai mic; deplasânduse în funcţie de anotimpurile favorabile, da, lucrul ar fi
fost posibil. Acum, să jucăm cu cărţile pe masă! Spuneaţi că miaţi citit
lucrările; nu ştiu cum aţi reuşit acest miracol, pentru că am publicat foarte
puţin, iar dumneavoastră sunteţi prea tânără ca să fi asistat la una din rarele
conferinţe cu acest subiect, pe care leam ţinut. Dacă vaţi aplecat, cu adevărat,
asupra scrierilor mele, tocmai miaţi pus o întrebare al cărei răspuns îl
cunoaşteţi dinainte dea veni, pentru că astea sunt tocmai teoriile pe care leam
susţinut. Din cauza lor am fost pus la stâlpul infamiei de către Societatea
Arheologilor; aşa că e rândul meu să vă pun două întrebări. Ce căutaţi, cu
adevărat, la mine şi în ce scop?
Keira şia dat cafeaua pe gât.
— De acord, a spus ea. Să jucăm cu cărţile pe masă. Nam citit nimic
scris de dumneavoastră; până săptămâna trecută, nici măcar nu aveam habar
de lucrările respective. Cel care mia recomandat să vin aici este un profesor,
prieten cu mine. Mia spus că mă puteţi informa în privinţa acestor mari
migraţii, faţă de care confraţii noştri nu au o părere unanimă. Dar eu am
căutat întotdeauna acolo unde ceilalţi sau lăsat păgubaşi. Iar astăzi, caut un
loc de trecere pe unde oamenii ar fi putut traversa Marele Nord, în mileniul al
IVlea sau al Vlea.
— De ce să fi întreprins această călătorie? A întrebat Thornsten. Ce
anume iar fi determinat săşi rişte viaţa? Asta e întrebareacheie, domnişoară,
atunci când ne interesăm, chipurile, de migraţii. Omul nu migrează decât
împins de nevoi, pentru că îi e foame sau sete, pentru că e persecutat. Cel care
îl mână să se deplaseze este instinctul său de supravieţuire. Luaţi, de exemplu,
cazul dumneavoastră: vaţi părăsit cuibul călduţ, ca să veniţi în şandramaua
asta veche, fiindcă aveaţi nevoie de ceva, nu?
Keira ma privit, căutând în ochii mei răspunsul la o întrebare pe care o
ghiceam. Trebuia sau nu trebuia săi acordăm încredere acestui bărbat, trebuia
să ne luăm riscul de ai arăta fragmentele noastre, să le lipim din nou, ca să
vadă şi el fenomenul? Observasem că, de fiecare dată când făceam asta,
intensitatea lui scădea. Am preferat săi economisim energia, să facem în aşa
fel încât să fie cât mai puţini oameni la curent cu ceea ce încercam noi să
descoperim. Iam făcut un semn din cap, pe care ea la înţeles. Sa întors spre
Thornsten.
— Prin urmare? A insistat el.
— Oamenii aceia duceau un mesaj, a răspuns Keira.
— Ce fel de mesaj?
— O informaţie importantă.
— Cui?
— Magiştrilor civilizaţiilor stabilite pe fiecare dintre marile continente.
— Şi cum ar fi putut ghici ei că existau şi alte civilizaţii, în afară de a lor,
la asemenea distanţe?
— Nu puteau avea certitudinea, dar nu cunosc nici un explorator care să
fi ştiut, în momentul plecării, ce va găsi la sosire. Totuşi, cei la care mă gândesc
eu întâlniseră destule popoare diferite de al lor pentru a presupune că mai
existau şi altele, ce trăiau pe meleaguri îndepărtate. Am deja dovada că trei
călătorii de felul ăsta au fost întreprinse în aceeaşi epocă şi pe distanţe
considerabile. Una spre sud, alta spre est, până în China, şi o a treia spre vest.
Nu mai rămâne decât nordul pentru ami confirma teoria.
— Chiar aveţi dovada că au avut loc astfel de călătorii? A întrebat
neîncrezător Thornsten.
Vocea i se schimbase. Şia apropiat scaunul de al Keirei şi şia pus mâna
pe masă, râcâindui lemnul cu unghiile.
— Nu vaş putea minţi, a afirmat Keira.
— Vreţi să spuneţi că naţi puteao face de două ori la rând?
— Adineauri, am vrut să vă îmblânzesc. Se spune că nu e uşor să se
apropie cineva de dumneavoastră.
— Stau eu închis aici, dar nu sunt un animal!
Thornsten se uita ţintă la Keira. Ochii îi erau înconjuraţi de riduri, iar
privirea, atât de profundă, încât cu greu puteai să io susţii. Sa ridicat şi nea
lăsat singuri câteva clipe.
— O să vorbim după aia despre stelele dumneavoastră. Nam uitat de
târgul pe care lam făcut, a strigat din salon.
Sa întors cu un tub lung, din care a scos o hartă. A întinso pe masă şi
ia fixat colţurile, care se încăpăţânau să se îndoaie, cu ceştile noastre de cafea
şi cu o scrumieră.
— Iată, a spus, arătând nordul Rusiei de pe marea planisferă. Dacă
această călătorie a existat cu adevărat, mesagerii voştri aveau în faţă mai multe
căi. Una, luândo prin Mongolia şi Rusia, pentru a ajunge la strâmtoarea
Bering, aşa cum aţi sugerat. La acea epocă, popoarele sumeriene construiseră
deja nişte ambarcaţiuni îndeajuns de robuste ca să meargă dea lungul rutei
aisbergurilor şi să ajungă la Marea Beaufort, chiar dacă nimic nu dovedeşte că
sar fi îndreptat vreodată întracolo. Altă cale posibilă: trecând prin Norvegia,
insulele Feroe şi Islanda, apoi, traversând sau înconjurând Groenlanda şi golful
Baffin, ar fi putut ajunge în Marea Beaufort. Cu condiţia să fi putut totuşi
supravieţui temperaturilor polare, să se fi hrănit, pe drum, cu peşte şi să nu fi
fost devoraţi ei înşişi de către urşi, totul este posibil.
— Posibil sau plauzibil? A insistat Keira.
— Eu am susţinut teza că astfel de călătorii au fost întreprinse, de către
oameni de origine caucaziană, cu mai bine de douăzeci de mii de ani înaintea
erei noastre. Am mai susţinut, de asemenea, că civilizaţia sumerienilor na
apărut pe malurile Tigrului şi ale Eufratului, şi asta pur şi simplu, fiindcă ei
învăţaseră să stocheze alacul11. Dar nimeni nu ma crezut.
— De ce îmi vorbiţi despre sumerieni? La întrebat Keira.
— Pentru că această civilizaţie este una dintre primele, dacă nu chiar
prima, care a inventat scrierea, una dintre primele care a creat un instrument
ce lea permis oamenilor săşi noteze limba. Odată cu scrierea, sumerienii au
inventat arhitectura şi au realizat nave demne de acest nume. Căutaţi dovezi
că, în urmă cu câteva milenii, a avut loc o mare călătorie şi speraţi să daţi de
ele ca prin farmec, semănate în calea dumneavoastră de vreun Degeţel? Sunteţi
de o naivitate dezolantă. Indiferent de ceea ce căutaţi cu adevărat, dacă acel
lucru a existat, urmele i le veţi găsi în texte. Acum, vreţi să vă spun mai multe
sau intenţionaţi să mă întrerupeţi din nou, ca să nu spuneţi nimic?
Am luat mâna Keirei şi iam strânso, implorândo, în felul ăsta, săl lase
săşi continue povestea.
— Unii susţin că sumerienii au trecut la o viaţă sedentară, stabilinduse
pe malurile Tigrului şi ale Eufratului, pentru că, aici, alacul creştea din
abundenţă, iar ei învăţaseră să stocheze această cereală. Îşi puteau pune la
păstrare recoltele care aveau săi hrănească în anotimpurile reci şi infertile; în
felul acesta, nu mai erau siliţi să ducă o viaţă nomadă, pentru aşi procura
hrana zilnică. Este ceea ce vă explicam: trecerea la viaţa sedentară dovedeşte că
omul trece de la supravieţuire la viaţă. Şi, de îndată ce devine sedentar, începe
săşi îmbunătăţească traiul zilnic: acum şi numai acum încep civilizaţiile să
evolueze. De îndată ce intervine un incident de ordin geografic sau climatic,
care distruge această ordine, de îndată ce omul nuşi mai găseşte pâinea
zilnică, o porneşte iar la drum. Spuneţile cum vreţi, exoduri sau migraţii, ele
reprezintă acelaşi zbucium, din acelaşi motiv: cel al eternei lupte pentru
supravieţuirea speciei. Dar cunoştinţele sumerienilor erau deja mult prea
dezvoltate pentru ca ei să fi fost doar nişte simpli fermieri ce trecuseră brusc la
o existenţă sedentară. Eu am formulat o teorie conform căreia civilizaţia lor,
remarcabil de evoluată, se născuse din reunirea mai multor grupuri de oameni,
fiecare fiind purtătorul propriei culturi. Unii veneau de pe subcontinentul
indian, alţii sosiseră pe mare, plutind dea lungul litoralului indian, iar al
treilea grup venea, în sfârşit, din Asia Mică. Marea Azov, Marea Neagră, Marea
Egee, Marea Mediterană, aceste mări nu erau deloc depărtate unele de altele,
deşi nu comunicau între ele. Toate acele grupuri migratoare se uniseră pentru
a pune bazele unei extraordinare civilizaţii. Dacă vreun popor a putut
întreprinde călătoria despre care îmi vorbiţi, nu poate fi decât acesta! Şi, dacă
lucrurile au stat aşa, atunci leau şi povestit. Căutaţi tăbliţele pe care leau
scris sumerienii şi veţi avea dovada că ceea ce căutaţi există.
— Am disociat tabla memoriilor…, a şoptit, abia auzit, Keira.
— Ce spuneţi? A întrebat Thornsten.
— Am găsit un text care începe cu fraza asta: Am disociat tabla
memoriilor.
— Ce text?
— E o poveste lungă; dar textul a fost redactat în limba ge'ez, nu în
sumeriană.
— Dar proastă mai sunteţi! A tunat Thornsten, izbind cu pumnul în
masă. Asta nu înseamnă că a fost transcris chiar în epoca acelei călătorii
despre care vorbiţi. Aţi studiat sau ce mama dracu'? Istoriile se transmit din
generaţie în generaţie, trec peste frontiere, popoarele le transformă şi şi le
însuşesc. Oare nu ştiţi de numeroasele împrumuturi regăsite atât în Vechiul,
cât şi în Noul Testament? Sunt fragmente de istorie furate de la alte civilizaţii
mult mai vechi, pe care iudaismul şi, apoi, creştinismul şi leau însuşit.
Arhiepiscopul anglican James Ussher, primat al Irlandei, a publicat, între 1625
şi 1656, o cronologie care situa naşterea Universului în ziua de duminică, 23
octombrie, a anului 4004 înainte de Hristos. Auzi tâmpenie! Dumnezeu a creat
timpul, spaţiul, galaxiile, stelele, Soarele, Pământul şi animalele, bărbatul şi
femeia, raiul şi iadul. Femeia a fost creată dintro coastă a bărbatului!
Thornsten a izbucnit în râs. Sa ridicat să ia o sticlă de vin, a destupato,
a umplut trei pahare şi lea pus pe masă. La băut pe al lui dintro sorbitură şi
şia turnat imediat altul.
— Dacă aţi şti câţi cretini continuă să creadă că bărbaţii au cu o coastă
mai puţin decât femeile, aţi râde toată noaptea… şi totuşi, fabula asta sa
inspirat dintrun poem sumerian, este un simplu joc de cuvinte. Biblia este
împănată cu astfel de împrumuturi, printre care faimosul potop şi arca lui Noe,
o altă poveste scrisă de sumerieni. Aşa că lăsaţi baltă popoarele Hypogeelor,
sunteţi pe un drum greşit. În cel mai bun caz, acestea or fi avut rolul de
elemente de legătură, de retransmisie; numai sumerienii ar fi putut concepe
nişte ambarcaţiuni capabile de periplul despre care vorbiţi. Ei au inventat totul!
Egiptenii au copiat de la ei pe rupte: scrierea, din care sau inspirat pentru
hieroglifele lor, arta navală, ştiinţa de a construi oraşe din cărămidă… Dacă
acea călătorie a avut loc cu adevărat, acolo a început! A afirmat Thornsten,
arătând spre Eufrat.
Sa ridicat şi sa dus spre salon.
— Staţi acolo, mă duc să caut ceva şi mă întorc.
În scurtul moment în care am rămas singuri, în bucătărie, Keira sa
aplecat asupra hărţii şi a urmărit cu degetul parcursul fluviului. Apoi a zâmbit
şi mia spus în şoaptă:
— Shamalul aici ia naştere: exact în locul pe care ni la arătat Thornsten.
E ciudat, dacă stau să mă gândesc, că ma gonit din Valea Omo, ca să ajung, în
cele din urmă, tot la el.
— Bătaia din aripi a fluturelui…, am răspuns, dând din umeri. Cei
drept, dacă Shamalul nar fi suflat, noi nam fi fost aici.
Thornsten a reapărut în bucătărie, aducând o altă hartă, care prezenta
mai în detaliu emisfera nordică.
— Care era poziţia reală a gheţarilor din acea epocă? Care căi erau
închise, care se deschiseseră? Totul nu este decât o presupunere. Dar singurele
elemente care vă vor confirma teoria despre aceste călătorii vor fi dovezile, dacă
nu despre punctul de sosire, atunci măcar despre locul în care sau oprit
mesagerii. Nimic nu ne spune că şiar fi atins ţinta.
— Dacă aţi vrea să le găsiţi urmele, pe care dintre cele două căi aţi luao?
— Mie teamă că nau rămas deloc urme, doar dacă…
— Doar dacă ce? Am întrebat.
Era pentru prima oară când îmi îngăduiam să particip la conversaţie.
Thornsten sa întors spre mine, de parcă miar fi remarcat prezenţa abia acum.
— Miaţi pomenit de o primă călătorie până în China; cei care au ajuns
aici şiar fi putut continua drumul spre Mongolia, iar, în cazul acesta, calea cea
mai logică ar fi fost către lacul Baikal. De acolo, ar fi fost de ajuns să se lase
purtaţi de apele râului Angara, până la vărsarea lui în fluviul Enisei. Estuarul
acestuia se află în Marea Kara.
— Prin urmare, era fezabil! Sa entuziasmat Keira.
— Vă sfătuiesc să vă duceţi la Moscova. Prezentaţivă la Societatea
Arheologilor şi încercaţi să obţineţi adresa unui anume Vladenko Egorov. E un
alcoolic bătrân, care cred că trăieşte, la fel ca mine, retras întro cocioabă, pe
undeva, pe lângă lacul Baikal. Îi spuneţi că vam trimis eu şi, dândui suta de
dolari pe care io datorez de acum treizeci de ani, ar trebui să vă primească.
Thornsten sa scotocit prin buzunarele pantalonilor şi a scos o bancnotă
de zece lire sterline, făcută ghemotoc.
— Va trebui să mă împrumutaţi cu suta aia de dolari… Egorov este unul
dintre puţinii arheologi ruşi încă în viaţă, cel puţin aşa sper, care a făcut
cercetări subvenţionate de guvernul lui, întro perioadă când totul era interzis.
A condus câţiva ani Societatea Arheologică şi ştie mult mai multe decât a vrut
vreodată să mărturisească. Pe vremea lui Hruşciov, nu era bine să străluceşti
prea tare şi, încă şi mai puţin, să ai propriile teorii cu privire la originile
popularei Maicii Patrii. Dacă săpăturile au scos la iveală urme ale trecerii unor
populaţii migratoare pe lângă Marea Kara, în mileniul al IVlea sau al Vlea, el a
fost informat. Nul văd decât pe el în stare să vă spună dacă sunteţi pe calea
cea bună sau nu. Bun, acum sa lăsat noaptea, a exclamat Thornsten, bătând
din nou cu pumnul în masă. O să vă dau ceva de îmbrăcat, ca să nu vă îngheţe
toate alea, şi o să ieşim. Cerul este senin; de când mă tot uit la parşivele astea
de stele, sunt câteva cărora aş vrea să le ştiu, în sfârşit, numele.
A luat două hanorace din cuier şi ni lea aruncat.
— Puneţile pe voi! După ce terminăm, o să deschid nişte borcane cu
heringi deo să vă lingeţi pe degete!
Promisiunile trebuie ţinute, cu atât mai mult atunci când eşti la capătul
lumii şi singura fiinţă vie, cale de zece kilometri în jur, se plimbă pe lângă tine
cu puşca încărcată.
— Nu vă uitaţi la mine de parcă aş avea de gând să vă umplu dosul cu
alice. Landul ăsta este un pământ sălbatic, nu ştii niciodată peste ce jivine poţi
să dai în timpul nopţii. De altfel, să nu vă îndepărtaţi de mine. Hei, ia priviţio
pe aia care sclipeşte acolo şi spuneţimi cum se numeşte!
Neam plimbat mult pe afară. Din când în când, Thornsten întindea
mâna şimi arăta o stea, o constelaţie sau chiar o nebuloasă, iar eu îi spuneam
cum se numeşte. Nu mai era acelaşi om pe care îl întâlnisem la sfârşitul după
amiezii.
Heringii nau avut gust prea rău, iar cartofii copţi în spuză leau mai luat
din sărătură. În timpul cinei, Thornsten na slăbito pe Keira din ochi; probabil
că de multă vreme nui mai intrase în casă o femeie atât de frumoasă, asta
dacă mai primise vreuna seara, în acest loc îndepărtat de lume. Ceva mai
târziu, în faţa şemineului, pe când degustam o tărie care nea ars cerul gurii şi
beregata, Thornsten sa plecat din nou asupra hărţii întinse pe covor şi ia
făcut semn Keirei să se aşeze alături de el, pe podea.
— Spuneţi ce căutaţi cu adevărat!
Keira nu ia răspuns. Thornsten ia luat mâinile. Ia privit palmele.
— Pământul nu a fost blând cu ele.
Şi lea întors pe ale lui şi i lea arătat Keirei.
— Şi ele au săpat acum multă vreme.
— În ce colţ al lumii aţi făcut săpături? La întrebat Keira.
— Nu contează; a fost, cu adevărat, acum multă vreme.
Seara, târziu, nea condus în hambar şi nea pus să urcăm în dubiţa lui.
Nea lăsat la două sute de metri de ferma unde eram găzduiţi. Am intrat tiptil
în camera noastră, la lumina unei brichete, pe care Thornsten neo vânduse cu
o sută de dolari… şi nici o para în minus. Un vechi Zippo care valora pe puţin
dublu, jurase el, urândune drum bun.
Tocmai suflasem în lumânare şi încercam sămi încălzesc picioarele în
cearşafurile reci şi umede, când Keira sa întors spre mine şi mia pus o
întrebare ciudată.
— Tu ţii minte săi fi spus ceva despre popoarele Hypogeelor?
— Nu ştiu, poate… de ce?
— Pentru că, înainte dea ne cere săi plătim datoria pe care o are la
vechiul lui prieten din Rusia, mia spus: „Lăsaţi baltă popoarele Hypogeelor,
sunteţi pe un drum greşit”. Îmi tot repet în minte conversaţia avută cu el şi
sunt aproape sigură că nu iam pomenit de ele niciodată.
— Probabil că ai făcuto fără săţi dai seama. Aţi trăncănit mult amândoi.
— Teai plictisit?
— Nu, câtuşi de puţin, e un tip ciudat, destul de pasionant. Ceea ce aş fi
vrut eu să ştiu este de ce sa exilat un olandez pe o insulă atât de îndepărtată,
din nordul Scoţiei.
— şi eu. Ar fi trebuit săl întrebăm.
— Nu sunt prea sigur că near fi răspuns.
Keira sa înfiorat şi sa ghemuit la pieptul meu. Mă gândeam la
întrebarea ei. Degeaba treceam în revistă conversaţia pe care o avusese cu
Thornsten, că numi aminteam deloc de vreun moment în care săi fi vorbit
despre popoarele Hypogeelor. Dar întrebarea părea să no mai tulbure.
Respiraţia îi era liniştită. Adormise.
Paris.
Ivory se plimba pe chei. În preajma unei sălcii înalte, a zărit o bancă. Sa
dus la ea şi sa aşezat. Dea lungul Senei, sufla un vânt rece. Bătrânul profesor
şia ridicat gulerul paltonului şi şia frecat braţele. În buzunar, a început săi
vibreze telefonul mobil. Aşteptase acest apel toată seara.
— Sa făcut!
— Teau găsit uşor?
— O fi prietena dumitale o arheologă strălucită şi plină de merite, dar,
dacă mai aşteptam mult după ăştia doi, venea primăvara. Până la urmă, leam
ieşit eu în cale…
— Cum sau desfăşurat lucrurile?
— Exact aşa cum miai cerut.
— Şi nu ştii…
— Dacă iam convins? Da, cred că da.
— Îţi mulţumesc, Thornsten.
— Nai de ce. Acum, consider că suntem chit.
— Nu ţiam spus niciodată că miai datora ceva.
— Ivory, miai salvat viaţa. Visam de multă vreme sămi achit această
datorie faţă de dumneata. Existenţa mea na fost veselă chiar în fiecare zi a
acestui exil forţat, dar, oricum, a fost mai puţin plicticoasă decât la cimitir.
— Ei, hai, Thornsten, nare rost să mai vorbim despre toate astea.
— Oh, ba da. Încă nam terminat, aşa că o să mă asculţi până la capăt.
Mai scăpat din ghearele tipilor care voiau sămi pună pielea pe băţ atunci când
am găsit blestemata aia de pietricică, în Amazonia. Mai salvat dintrun atentat,
la Geneva. Dacă nu mai fi prevenit, dacă nu mai fi ajutat să mă dau la fund…
— Astai o poveste veche, la întrerupt, cu glasul trist, Ivory.
— Nui chiar aşa; altfel, nu miai fi trimis oiţele alea rătăcite, ca să le
îndrum spre calea cea bună. Dar ai cântărit bine la ce riscuri îi expui? Îi trimiţi
la abator şi o ştii prea bine. Cei care şiau dat atâta osteneală ca să mă omoare
vor face şi cu ei la fel, dacă se apropie prea mult de ţintă. Mai făcut complicele
dumitale şi, de când mam despărţit de ei, am inima strânsă.
— No să li se întâmple nimic, te asigur, vremurile sau schimbat.
— Ah, da? Atunci, eu de ce zac aici? Şi, după ce vei obţine ceea ce
doreşti, îi vei ajuta şi pe ei săşi schimbe identitatea? Şi ei vor trebui să se
îngroape întro gaură pierdută, ca să nu poată fi regăsiţi niciodată? Ăsta ţie
planul? Orice ai fi făcut pentru mine, în trecut, acum suntem chit, astai tot ce
voiam săţi spun. Nuţi mai datorez nimic.
În receptor, sa auzit un declic: Thornsten pusese capăt convorbirii. Ivory
a oftat şi şia aruncat telefonul în Sena.
Londra.
După ce neam întors la Londra, a trebuit să aşteptăm câteva zile vizele
pentru Rusia. Cecul reprezentând lichidarea, oferit cu generozitate de consiliul
de administraţie, avea meritul de ami fi permis să finanţez această călătorie.
Keira îşi petrecea majoritatea timpului la biblioteca mare a Academiei.
Mulţumită lui Walter, îmi păstrasem legitimaţia de intrare. Treaba mea consta
mai ales în a căuta pe rafturi lucrările pe care mi le cerea ea şi a le pune la loc
după ce nui mai trebuiau. Începeam să mă plictisesc de moarte. Întro după
amiază, am luat o pauză şi mam instalat în faţa computerului, pentru a
restabili legătura cu cei doi prieteni cărora nu le mai dădusem de multă vreme
veşti. Iam trimis lui Erwan un mesaj enigmistic. Ştiam că, descoperindul, la
prima aruncătură de ochi asupra adresei mele, avea să izbucnească întrun
potop de ocări. Probabil că avea să refuze săl citească, dar, până la căderea
serii, curiozitatea ar fi biruit. Şiar fi deschis din nou calculatorul, iar firea lui l
ar fi împins să reflecteze asupra întrebării pe care io puneam.
După ce am apăsat pe tasta „send”, miam luat mobilul şi lam sunat pe
Martyn, la observatorul Jodrell.
Am fost uimit de răceala cu care mia răspuns. Felul în care îmi vorbea
nui semăna deloc. Cu o voce care se silea să fie oarecum amabilă, mia spus
că are mult de lucru şi aproape că mia închis telefonul în nas. Conversaţia
asta rece mia lăsat o impresie urâtă. Cu Martyn avusesem întotdeauna
raporturi cordiale, deseori chiar complice, şi nui puteam înţelege atitudinea.
Poate că avea probleme personale şi nu voia să le împărtăşească.
Pe la ora 17, după ce miam triat corespondenţa şi miam plătit facturile
întârziate, iam dus vecinei o cutie cu bomboane de ciocolată, ca săi
mulţumesc pentru serviciile pe care mi le făcea cât era anul de lung, şi mam
hotărât să dau o raită la băcănia din colţ, ca sămi umplu frigiderul.
Tocmai treceam pe la diversele raioane ale autoservirii, când patronul
magazinului sa apropiat de mine sub pretextul că pune nişte conserve pe un
raft.
— Nu vă întoarceţi imediat; pe trotuarul din faţă e un tip care nu vă
scapă din ochi.
— Poftim?
— Nu e prima oară, lam remarcat şi când aţi venit data trecută. Nu ştiu
în ce belea vaţi băgat, dar ascultaţimă pe mine, ăsta e Canada Dry.
— Ce înseamnă?
— Are aerul unui gabor, comportamentul unui gabor, dar nu e aşa ceva,
credeţimă. Tipii de soiul ăsta sunt sutăn sută nişte lepădături.
— De unde ştiţi?
— Am nişte veri băgaţi după gratii, nimic rău, trafic de mărfuri căzute,
printro întâmplare nefericită, din camioane.
— Cred că vă înşelaţi, iam spus, privind peste umărul lui.
— Cum vreţi, dar, dacă vă răzgândiţi, depozitul meu din fundul
magazinului este deschis. Are o uşă care dă în curte. De acolo, puteţi trece prin
clădirea vecină şi ieşiţi în strada din spate.
— Sunteţi foarte amabil.
— Vă faceţi cumpărăturile de atâta vreme aici… mar necăji să pierd un
client fidel.
Comerciantul sa întors în spatele tejghelei. Făcândumă că plouă, mam
apropiat de un turnichet de lângă vitrină, am ales un ziar şi am profitat de
ocazie ca să arunc o privire în stradă. Patronul magazinului nu greşea, la
volanul unei maşini parcate lângă trotuarul din faţă, stătea un bărbat care
părea să mă supravegheze. Am hotărât să mă lămuresc. Am ieşit şi mam dus
drept spre el. În timp ce traversam, am auzit motorul huruind, iar maşina a
demarat în trombă.
De cealaltă parte a străzii, patronul autoservirii mă privea dând din
umeri. Mam întors să plătesc cumpărăturile.
— Trebuie să mărturisesc că e destul de ciudat, iam spus, întinzândui
cartea de credit.
— Aţi făcut ceva ilegal în ultimul timp? Ma întrebat.
Întrebarea mi sa părut destul de nelalocul ei, dar îmi fusese pusă cu
atâta bunăvoinţă, încât nu mam simţit deloc ofensat.
— După câte ştiu eu, nu, iam răspuns.
— Ar trebui să lăsaţi cumpărăturile şi săi daţi bice spre casă.
— De ce?
— Mi se pare că puşlamaua asta ţine de şase, asigură acoperirea cuiva.
— Ce acoperire?
— Cât timp sunteţi aici, ăştia sunt siguri că nu vă aflaţi în altă parte,
dacă pricepeţi ce vreau să spun.
— Şi unde să nu mă aflu?
— La dumneavoastră acasă, de exemplu.
— Credeţi că…?
— Că, dacă mai pălăvrăgiţi mult, o să ajungeţi prea târziu? Fără nici o
îndoială!
Miam luat sacoşa cu provizii şi am plecat în goana mare. Casa era aşa
cum o lăsasem, uşa nu purta nici o urmă de efracţie, iar înăuntru nam găsit
nimic care să sprijine presupunerile băcanului. Miam lăsat cumpărăturile în
bucătărie şi am alergat la Academie, so iau pe Keira.
Keira se întindea, căscând, şi se freca la ochi, semn că lucrase toată ziua.
A închis cartea pe care o studia şi sa dus so pună la locul ei din raft. A ieşit
din bibliotecă, a trecut pe la Walter, ca săi spună la revedere şi apoi sa
îndreptat spre metrou.
Cer cenuşiu, burniţă, trotuare strălucitoare. O adevărată seară de iarnă
londoneză. Circulaţia era îngrozitoare. Patruzeci şi cinci de minute în
ambuteiaje, până să ajung la destinaţie, şi încă zece, ca sămi găsesc un loc de
staţionare. Tocmai încuiam portiera, când lam văzut pe Walter ieşind din
Academie. Şi el ma zărit, aşa că a traversat strada şi a venit spre mine.
— Ai timp să luăm un păhărel? Ma întrebat.
— Lasămă so iau pe Keira de la bibliotecă şi venim după tine, la pub.
— Ah, mă cam îndoiesc. Ea a plecat acum o jumătate de oră, poate chiar
mai de mult.
— Eşti sigur?
— A venit sămi spună la revedere şi am mai stat de vorbă câteva clipe în
biroul meu. Ei, cum rămâne cu berea?
Mam uitat la ceas, era cea mai proastă oră la care puteai traversa
Londra. De îndată ce aveam să fiu întrun loc mai ferit, trebuia so sun pe
Keira, ca săi spun că mai întârzii.
Pubul era arhiplin; ca să ajungă la bar, Walter şia croit drumul cu
coatele. A comandat două halbe şi mia întins una peste umerii unui bărbat
care izbutise să se fofileze între noi. Apoi ma tras spre fundul sălii, unde
tocmai se elibera o masă. Neam aşezat, întro hărmălaie greu de suportat.
— Ei, cum e cu mica voastră călătorie în Scoţia? A fost bine? A ţipat
Walter.
— Formidabil… dacăţi plac heringii. Eu crezusem că, la Atacama, era
frig, dar atmosfera din Yell este şi mai îngheţată! Ca să nu vorbesc de
umezeală!
— Aţi găsit ceea ce căutaţi?
— Keira părea entuziasmată. E ceva, nu? Dar mie teamă că, în curând,
va trebui să plecăm din nou.
— Până la urmă, povestea asta o să vă aducă la sapă de lemn, a zbierat
Walter.
— Nea şi adus!
Mobilul îmi vibra în fundul buzunarului. Lam luat şi mi lam pus la
ureche.
— Tu miai scotocit prin lucruri? Ma întrebat Keira, cu un glas care abia
se auzea.
— Nu, bineînţeles, de ce să fi făcut aşa ceva?
— Nu miai desfăcut tu sacul? Eşti sigur? A şoptit ea.
— Mai mai întrebat o dată, răspunsul meu este tot nu.
— Ai lăsat lumina aprinsă în cameră?
— Nu, nici asta. Vreau să ştiu ce se întâmplă!
— Cred că nu mai sunt singură în casă…
Brusc, mia îngheţat sângele în vine.
— Keira, ieşi afară! Am urlat. Ştergeo imediat, fugi la băcănia din colţul
străzii Old Brompton şi nu te mişca de acolo până nu vin eu! Ai auzit? Keira, ai
auzit?
Convorbirea se întrerupsese. Până să înţeleagă Walter ce se petrece, eu
traversasem sala, îmbrâncind orice îmi stătea în cale, şi mă năpustisem în
stradă, unde un taxi era prins în ambuteiaj, iar o motocicletă se pregătea săl
depăşească. Mam azvârlit aproape sub roţile acesteia şi lam silit pe
motociclist să se oprească. Iam explicat să era o chestiune de viaţă şi de
moarte şi iam promis căl despăgubesc, dacă mă duce imediat la intersecţia
străzii Old Brompton cu Cresswell Garden. El mia spus să urc în şa, a băgat în
viteză şi a pornit.
Străzile defilau întrun ritm drăcesc. Old Marylebone, Edgware Road,
Marble Arch, piaţa circulară era neagră de lume, autobuzele şi taxiurile păreau
piesele unui joc de domino imposibil de descâlcit. Motociclistul meu sa urcat
pe trotuar; nu prea avusesem ocazia să merg pe motocicletă, dar încercam săl
imit, înclinândumă în aceeaşi parte când lua virajele. Trecuseră zece minute
dintro cursă ce părea interminabilă; am traversat Hyde Park, pe sub şiroaiele
de ploaie, am luato pe Carriage Drive, printre două şiruri de maşini pe care le
atingeam uneori cu genunchii. Serpentine, Exhibition Road, piaţa circulară din
dreptul staţiei de metrou South Kensington; se zărea, în fine, Old Brompton,
încă şi mai aglomerată decât străzile de până acum. La intersecţia cu Queens
Gate Maws, motociclistul a accelerat şi mai tare, trecând exact când stopul se
schimba de la galben la roşu. O camionetă se grăbise să pornească înainte de a
avea verde, iar tamponarea părea inevitabilă. Motocicleta sa culcat pe o parte,
pilotul ei sa agăţat de ghidon, iar eu mam dus învârtindumă pe spate, ca o
sfârlează, drept spre trotuar, întro străfulgerare, am văzut, ca prin vis, feţele
înlemnite ale trecătorilor, martori înspăimântaţi ai scenei. Din fericire, mam
oprit, fără să mă izbesc prea tare, în pneurile unui camion care staţiona.
Scuturat, dar nevătămat, mam sculat de jos; motociclistul era deja pe picioare
şi se căznea săşi ridice motorul. Mam oprit doar cât săi fac un semn de
mulţumire. Până la străduţa mea, mai aveam vreo sută de metri, ca popa. Am
început să ţip la oameni, să se dea deoparte, am îmbrâncit un cuplu care ma
acoperit de ocări. În sfârşit, am zărit băcănia şi mam rugat la Dumnezeu să o
găsesc pe Keira acolo.
Când am apărut în magazin, patronul a tresărit: eram lac de apă, gâfâind
şi a trebuit să repet de două ori ceea ce întrebam, ca să mă fac înţeles.
Răspunsul lui era inutil. În fundul prăvăliei nu era decât o clientă; am alergat
la ea şi am luato, cu tandreţe, în braţe. Tânăra a ţipat şi mia tras două sau
chiar trei palme zdravene, nam avut timp să le număr. Patronul a ridicat
receptorul telefonului şi, în timp ce ieşeam din prăvălie, iam strigat să trimită
cât mai repede poliţia în Cresswell Place, numărul 24.
Am găsito pe Keira stând pe parapet, în faţa uşii.
— Ce ai? Obrajii îţi sunt ca para focului, ai căzut? Ma întrebat ea.
— Peste cineva care semăna cu tine… din spate, iam răspuns.
— Sacoul îţi este complet sfâşiat, ce ai păţit?
— Asta voiam să te întreb şi eu.
— Mie teamă că, în lipsa noastră, am avut o vizită, a spus Keira. Miam
găsit sacul desfăcut, în salon; când am intrat, hoţul încă mai era în casă, am
auzit paşi la etaj.
— Lai văzut plecând?
O maşină de poliţie a oprit în dreptul nostru; din ea au coborât doi
poliţişti. Leam explicat că aveam toate motivele să credem că, în casă, era un
hoţ. Ei neau ordonat să stăm deoparte şi au intrat să cerceteze locul.
După câteva minute, au ieşit nedumeriţi. Dacă fusese vreun hoţ, probabil
că fugise prin grădină. În căsuţele astea vechi, etajul întâi nu este prea înalt,
iar iarba deasă de sub ferestre amortizează căderea. Mam gândit din nou la
clanţa pe care tot nu o reparasem. Hoţul trebuie să fi intrat prin dos.
Acum, eram nevoiţi să facem inventarul lucrurilor furate şi să depun o
plângere la comisariat. Poliţiştii au promis că vor cerceta prin împrejurimi şi mă
vor ţine la curent, dacă arestează pe cineva.
Am inspectat, împreună cu Keira, fiecare încăpere. Colecţia mea de
aparate fotografice era neatinsă, portofelul pe care îl lăsam întotdeauna întro
cupă, la intrare, era la locul lui, nu fusese deranjat nimic. În timp ce îmi
verificam camera, Keira ma strigat de la parter.
— Uşa dinspre grădină are zăvorul pus, mia spus ea. Am închiso chiar
eu, aseară. Şi, atunci, cum a intrat tipul ăla?
— Eşti sigură că a fost cineva?
— Dacă în casa ta nu sunt stafii, atunci sunt sigură.
— Şi, atunci, cum a intrat hoţul ăsta misterios?
— Dar nam nici cea mai vagă idee, Adrian!
Iam promis Keirei că nimic nu ne va mai tulbura cina de îndrăgostiţi, de
care, în ajun, nu avuseserăm parte.
Important era că nu se întâmplase nimic. Dar eram îngrijorat. Asta era o
reminiscenţă a păţaniilor noastre din China. Lam sunat pe Walter, ca săi
împărtăşesc grija mea, dar telefonul lui era ocupat.
Amsterdam.
De fiecare dată când trecea prin marea sală a Palatului Dam, Vackeers se
minuna de frumuseţea planisferelor gravate în pardoseala de marmură, deşi
preferinţa lui se îndrepta spre al treilea desen, cel care reprezenta o gigantică
hartă a stelelor. După ce a ieşit în stradă, a traversat piaţa. Se lăsase seara,
felinarele se aprinseseră, iar apele calme din canalele oraşului le reflectau
haloul. Pentru a ajunge acasă, Vackeers o lua pe Hoogstraat. În dreptul
numărului 22, pe trotuar, era parcată o motocicletă puternică. O femeie care
împingea un landou ia zâmbit; Vackeers ia întors zâmbetul şi şia văzut de
drum.
Motociclistul şia coborât viziera, pasagerul lui, de asemenea. Motorul a
mugit, iar motocicleta a ţâşnit pe aleea paralelă.
Doi tineri îndrăgostiţi se strângeau în braţe, rezemaţi de un copac. O
camionetă oprită pe banda a doua bloca circulaţia. Doar bicicletele reuşeau să
se strecoare pe acolo.
Pasagerul de pe şaua motocicletei şia apucat măciuca ascunsă în
mâneca bluzonului.
Tânăra care împingea landoul sa întors, îndrăgostiţii şiau întrerupt
sărutul.
Vackeers tocmai traversa un pod, când a simţit, deodată, o arsură
cumplită în mijlocul spatelui. I sa tăiat respiraţia: aerul nui mai intra în
plămâni. Căzut în genunchi, a încercat să se agate de un felinar, dar sa
prăbuşit cu faţa la pământ. În gură, a simţit gustul sângelui şi sa gândit că, în
cădere, şio fi muşcat limba. Nu suferise niciodată în asemenea hal. La fiecare
respiraţie, aerul îi ardea plămânii. Rinichii zdrobiţi îi sângerau din abundenţă,
hemoragia internă îi presa inima tot mai mult, cu fiecare secundă.
Era înconjurat de o tăcere stranie. A reuşit săşi adune slabele puteri
carei mai rămăseseră şi a ridicat capul. Nişte trecători alergau spre el, săl
ajute; în depărtare, a auzit o sirenă urlând.
Femeia cu landoul nu mai era acolo. Îndrăgostiţii dispăruseră, pasagerul
din spatele motocicletei ia făcut un gest neruşinat, după care motorul sa făcut
nevăzut după colţul străzii.
Vackeers şia scos mobilul din buzunar. A apăsat o tastă, şia apropiat
anevoie aparatul de ureche şi a lăsat un mesaj pe robotul lui Ivory.
„Eu sunt, a şoptit, mie teamă că amicul nostru englez na apreciat deloc
festa pe care iam jucato.”
Un acces de tuse la împiedicat să mai continue. Din gură, îi curgea
sânge; îi simţea căldura, iar lucrul ăsta îi făcea bine. Îi era frig, durerea devenea
tot mai ascuţită. Vackeers a făcut o grimasă.
„Din păcate, nu vom mai putea juca împreună; asta o sămi lipsească,
dragul meu, sper că şi dumitale.”
Un nou acces de tuse, o nouă arsură insuportabilă. Telefonul îi aluneca
dintre degete. La prins în ultima clipă.
„Mă bucur de micul cadou pe care ţi lam făcut când neam văzut ultima
oară, foloseştete de el cât mai bine. O sămi lipseşti, vechiul meu prieten, chiar
mai mult decât partidele noastre. Fii cât se poate de prudent şi ai grijă de
dumneata.”
Vackeers simţea că îl lasă puterile. A şters numărul pe care îl formase.
Mâna i sa desfăcut încet; na mai văzut şi na mai auzit nimic. Capul ia căzut
din nou pe asfalt.
Paris.
Ivory se întorsese acasă după o reprezentaţie teatrală care îl plictisise de
moarte. Şia agăţat paltonul în vestibul şi sa dus să caute, în frigider, ceva de
ronţăit. A scos o farfurie cu fructe, şia turnat un pahar de vin şi sa dus în
salon. Sa aşezat pe canapea, şia desfăcut şireturile pantofilor şi şia întins
picioarele, care îl dureau. A căutat telecomanda televizorului şi a observat mica
diodă care clipea pe robotul telefonic. Intrigat, sa ridicat şi a apăsat pe o tastă.
A recunoscut imediat vocea unui vechi prieten.
La sfârşitul mesajului, Ivory a simţit că i se înmoaie picioarele. Sa agăţat
de bibliotecă, trântind câteva cărţi vechi, care au căzut pe parchetul ceruit. Şia
recăpătat echilibrul şi a strâns din dinţi cât a putut de tare. Zadarnic: lacrimile
i se rostogoleau pe obraji. Ţinânduse în continuare de bibliotecă, a încercat să
şi le şteargă cu dosul mâinii, dar hohotele de plâns care îl zguduiau nui
îngăduiau.
A luat un vechi tratat de astronomie şi la deschis, ca să se uite la pagina
de gardă, unde era reprodusă, în filigran, o hartă a stelelor, datând din secolul
al XVIIlea. A recitit dedicaţia scrisă acolo.
Ştiu că această lucrare o săţi placă. Din ea nu lipseşte nimic; aici ai să
găseşti totul, chiar şi mărturia prieteniei noastre.
Al dumitale devotat partener de şah, Vackeers.
În zori, Ivory şia făcut valiza, a închis uşa casei şi sa dus la gară, ca să
prindă primul tren spre Amsterdam.
Londra.
De dimineaţă, ma sunat agenţia. Vizele noastre erau gata, în sfârşit; mă
puteam duce să iau paşapoartele. Keira dormea adânc. Am hotărât să plec la
agenţie şi să iau din drum lapte şi pâine proaspătă. Era frig, pietrele de pavaj
din Cresswell Place erau alunecoase. Ajungând la colţul străzii, iam făcut un
mic semn băcanului. El mia întors salutul, făcândumi cu ochiul. Tocmai
atunci mia sunat telefonul: Keira probabil că nu citise bileţelul pe care il
lăsasem în bucătărie. Spre mare mea uimire, am auzit vocea lui Martyn.
— Îmi pare tare rău pentru data trecută, mia spus el.
— Să nuţi pară. Numai că am fost îngrijorat. Nu ştiam ce ai păţit de erai
atât de prost dispus.
— Era sămi pierd serviciul, Adrian. Din cauza ta, mă rog, din cauza
vizitei tale la observator şi a cercetărilor pe care leam făcut pentru tine, cu
echipamentul de care dispunem la Jodrell.
— Ce tot spui?
— Sub pretextul că am lăsat să intre o persoană care nu făcea parte din
personal – e vorba despre prietenul tău Walter – ăia mau ameninţat că mă dau
afară, invocând o greşeală profesională gravă.
— Care „ăia”?
— Cei care finanţează observatorul, guvernul!
— Ei, Martyn, vizita asta a fost absolut fără nici o importanţă şi, apoi, şi
Walter, şi eu suntem membri ai Academiei, chestia asta nare nici un sens!
— Ba da, Adrian. Deaia am lăsat să treacă atâta timp până team sunat
şi tot deaia îţi vorbesc dintro cabină. Miau spus foarte clar că, de acum
înainte, nu mai am voie să răspund nici chiar la cea mai mică solicitare a ta şi
că accesul în localul nostru îţi este strict interzis. Nam aflat de concedierea ta
decât ieri. Nu ştiu ceoi fi învârtit tu, dar, firar să fie, Adrian, un tip ca tine nu
poate fi mătrăşit chiar aşa. Te pomeneşti că şi cariera mea atârnă de un fir de
păr, dacă tu, care eşti de zeci de ori mai competent decât mine, ai păţito!
— Martyn, eşti foarte drăguţ şi mă flatezi mult prea mult, dar… ca să te
liniştesc, eşti singurul care crede asta. Nu ştiu ce se întâmplă, nu mi sa spus
că aş fi concediat, ci că, pentru moment, miam pierdut titularizarea.
— Deschide ochii, Adrian. Ăia teau dat, pur şi simplu, afară. Am primit
două mesaje în legătură cu tine: nu mai am voie să vorbesc cu tine nici măcar
la telefon, superiorii noştri şiau pierdut minţile.
— Când mănânci friptură în fiecare duminică şi fish and chips tot anul,
este inevitabil, iam răspuns pe un ton glumeţ.
— Adrian, nu e nimic de râs, ceo să se întâmple cu tine?
— Martyn, nu fi îngrijorat. Nam nici o ofertă de serviciu, iar banii mei de
la bancă aproape că sau evaporat, dar, de câtva timp, mă trezesc lângă femeia
pe care o iubesc şi care mă surprinde, mă face să râd, mă zguduie şi mă
pasionează, entuziasmul ei mă fascinează cât e ziua de lungă, iar seara, când
se dezbracă, mă face… cum săţi spun… mă emoţionează la culme. După cum
vezi, nu sunt de plâns şi, fără să fac pe nebunul, îţi spun, cu toată sinceritatea,
că nam fost în viaţa mea atât de fericit.
— Adrian, mă bucur pentru tine. Îţi sunt prieten şi mă simt vinovat că
am cedat în faţa presiunilor, rupând orice legătură cu tine. Înţelegemă, numi
pot pierde locul de muncă; diseară, pe mine nu mă aşteaptă nimeni în pat, iar
pasiunea pentru profesia mea e singura care mă însoţeşte în viaţă. Dacă ai să
simţi vreodată nevoia să vorbim, lasămi la birou un mesaj semnat Gilligan şi te
sun eu de îndată ce am să pot.
— Cine e Gilligan ăsta?
— Câinele meu, un minunat baset de Artois. Din păcate, anul trecut a
trebuit săl eutanasiez. Pe curând, Adrian.
Tocmai închisesem, după conversaţia asta care mă făcuse să cad pe
gânduri, când am auzit un glas din spatele meu. Am tresărit.
— Crezi cu adevărat tot ce ai spus despre mine?
Mam întors şi am văzuto pe Keira. Îmi luase iar un pulover, iar pe
umeri îşi pusese tot paltonul meu.
— Ţiam găsit biletul în bucătărie şi mia venit so pornesc după tine,
spre agenţie, ca să mă duci întrun loc unde să luăm micul dejun. În frigiderul
tău sunt numai legume şi, să mănânci dovlecei la micul dejun… Discuţia părea
să te fi absorbit cu totul, aşa că mam apropiat tiptil, ca să te prind pălăvrăgind
cu amanta ta.
Am traso spre o cafenea care servea nişte cornuri delicioase.
Paşapoartele naveau decât să aştepte.
— Carevasăzică, seara, când mă dezbrac, ţi se scoală?
— Tu nai cu ce să te îmbraci, ori au hainele mele o chestie care te atrage
în mod deosebit?
— Cu cine vorbeai atât de amănunţit despre mine?
— Cu un vechi prieten. Ştiu că ţi se pare ciudat, dar, de fapt, el era
îngrijorat fiindcă miam pierdut locul de muncă.
Am intrat în cafenea şi, în timp ce Keira se îndopa cu al doilea corn cu
migdale, mam întrebat dacă era înţelept săi împărtăşesc neliniştile mele.
Nelinişti care naveau nici o legătură cu situaţia mea profesională.
În trei zile, aveam să zburăm spre Moscova, iar ideea de a părăsi Londra
numi displăcea câtuşi de puţin.
Amsterdam.
În acea dimineaţă, la cimitir, în urma dricului ce transporta un sicriu
lăcuit, nu era, la drept vorbind, aproape nimeni. Un bărbat şi o femeie păşeau
încet în urma vehiculului. La mormânt, nu aştepta nici un preot care să
slujească. Patru lucrători municipali au coborât sicriul, cu ajutorul unor funii
lungi. Când acesta a atins fundul gropii, femeia a aruncat un trandafir alb şi
un pumn de pământ. Bărbatul care o însoţea a făcut la fel. Apoi, cei doi sau
salutat şi au pornit în direcţii opuse.
Londra.
Sir Ashton a adunat fotografiile aliniate pe biroul lui. Lea băgat întrun
plic şi a închis dosarul.
— Isabel, eşti foarte frumoasă în pozele astea. Doliul te prinde de
minune.
— Ivory nu sa lăsat păcălit.
— Sper. De altfel, ăsta a fost un mesaj pentru el.
— Nu ştiu dacă ai…
— Vam cerut să alegeţi între Vackeers şi cei doi tineri. Laţi ales pe
moşneag! Numi veni, acum, cu reproşuri.
— Era chiar atât de necesar?
— Nici măcar nu înţeleg de ceţi mai pui întrebări! Oare sunt singurul
care îşi dă seama, cu adevărat, de consecinţele actelor sale? Îţi închipui ce sar
întâmpla dacă protejaţii lui şiar atinge ţinta? Crezi că miza acestui joc nu
merită săi fie sacrificaţi ultimii ani de viaţă ai unui moş?
— Ştiu, Ashton, miai spus deja.
— Isabel, eu nu sunt un bătrân nebun şi însetat de sânge, dar, când
raţiunile de stat îmi impun un lucru, nu stau pe gânduri. Niciunul dintre noi –
nici chiar tu – nu şovăie. Decizia pe care am luato poate că va salva o mulţime
de vieţi, începând cu ale celor doi exploratori, dacă Ivory se hotărăşte, în cele
din urmă, să renunţe. Isabel, nu te uita aşa la mine, nam acţionat niciodată
decât în interesul majorităţii, cariera mea poate că no sămi deschidă porţile
raiului, dar…
— Te rog, Ashton, nu fi sarcastic, nu astăzi. Ţineam sincer la Vackeers.
— Şi eu îl apreciam, chiar dacă ne mai luam la harţă. Îl respectam şi sper
ca acest sacrificiu, care mă costă la fel cum te costă şi pe tine, să dea
rezultatele scontate.
— Ivory părea distrus ieridimineaţă, nu lam mai văzut niciodată în
halul ăla, a îmbătrânit cu zece ani întro singură noapte.
— Binear fi dacă ar mai îmbătrâni cu încă zece şi ar da ortul popii. Near
pica numai bine.
— Atunci, de ce nu lai sacrificat pe el, în loc să te legi de Vackeers?
— Am motivele mele!
— Numi spune că a reuşit să se protejeze de tine! Credeam că eşti
imposibil de atins!
— Dacă Ivory ar deceda, arheologa aia ar fi şi mai îndârjită. Este prea
impetuoasă şi prea isteaţă ca să creadă că ar fi fost un accident. Nu, sunt sigur
că aţi făcut cea mai bună alegere, am scos din joc pionul care trebuia; dar, vă
previn: dacă desfăşurarea evenimentelor nu vă va dreptate, dacă aceste
cercetări vor continua, nu e nevoie să vă spun cine vor fi cei doi pe care îi vom
lua la ochi.
— Sunt sigură că Ivory a înţeles mesajul, a oftat Isabel.
— În caz contrar, vei fi prima avertizată, eşti singura căreia încă îi mai
acordă încredere.
— Micul nostru număr de la Madrid a fost bine pus la punct.
— Ţiam permis să ajungi la conducerea consiliului, aşa cămi datorai
asta.
— Nam acţionat din recunoştinţă faţă de tine, Ashton, ci pentru că ţiam
împărtăşit punctul de vedere. Este prea devreme ca să afle lumea, mult prea
devreme. Nu suntem pregătiţi.
Isabel şia luat geanta şi sa îndreptat spre uşă.
— Trebuie să recuperăm fragmentul care ne aparţine? A întrebat înainte
de a ieşi.
— Nu, este perfect protejat acolo unde se află, poate chiar şi mai mult
acum, că Vackeers e mort. Şi, pe urmă, nimeni nar şti cum să ajungă la el,
ceea ce şi doream. Bătrânul şia luat secretul în mormânt, iar asta e minunat.
Isabel a clătinat din cap şi a plecat. În timp ce majordomul o conducea la
uşa reşedinţei, secretarul lui Ashton a intrat în biroul acestuia, ţinând în mână
un plic. Sir Ashton la desfăcut şi a ridicat capul.
— Când au obţinut vizele?
— Alaltăieri, domnule. La ora asta, trebuie să fie în avion; de fapt, nu, sa
corectat secretarul, privind spre ceas, au aterizat deja la Şeremetievo.
— Cum se face că nam fost avertizaţi mai din timp?
— Nam idee, am să fac o anchetă, dacă doriţi. Vreţi so chem înapoi pe
invitata dumneavoastră? Este încă la noi?
— Nui nevoie so chemi. În schimb, anunţăi pe oamenii noştri de acolo.
Păsărelele astea două nu trebuie în nici un caz să zboare dincolo de Moscova.
Mam săturat de ei până peste cap. Fata trebuie să dispară; fără ea,
astrofizicianul este inofensiv.
— După experienţa neplăcută pe care am avuto în China, sunteţi sigur
că vreţi să acţionaţi în acest fel?
— Dacă maş putea descotorosi de Ivory, naş ezita o secundă, dar este
imposibil şi, apoi, nam certitudinea că asta near soluţiona definitiv problema.
Acţionează aşa cum ţiam cerut şi spunele oamenilor noştri să nu facă
economie de mijloace; de data asta, vreau mai curând eficacitate decât
discreţie.
— Prin urmare, trebuie săi anunţ pe prietenii ruşi?
— Lasă că am eu grijă.
Secretarul sa retras.
Isabel ia mulţumit majordomului, care îi deschisese portiera taxiului.
Apoi, sa întors să privească maiestuoasa faţadă a reşedinţei londoneze
deţinute de Sir Ashton. Ia cerut şoferului so ducă la aeroportul din City.
Stând pe o bancă din micul scuar aflat peste drum de casa victoriană,
Ivory sa uitat după maşina care se îndepărta. Începuse să cadă o ploaie
măruntă. Bătrânul sa. Ridicat, sprijininduse de umbrelă, şi a plecat, la
rândul lui.
Moscova.
Camera care ni se repartizase la hotelul Intercontinental mirosea a tutun
răcit. Abia sosită şi, în ciuda temperaturii pe aproape de zero grade, Keira
deschisese larg fereastra.
— Îmi pare rău, era singura cameră liberă.
— Pute a trabuc, e infernal.
— Şi încă de proastă calitate, am adăugat. Vrei să schimbăm hotelul?
Dacă nu, pot să cer nişte cuverturi în plus sau nişte hanorace?
— Să nu pierdem timpul, haide imediat la Societatea Arheologilor. Cu cât
punem mâna mai repede pe Egorov ăsta, cu atât plecăm mai iute de aici.
Doamne, cât îmi lipsesc miresmele de pe Valea Omo!
— Ţiam promis că, întro zi, când toate astea se vor fi terminat, ne
întoarcem acolo.
— Mă întreb câteodată dacă toate astea, cum le zici tu, se vor termina
cândva, a mormăit Keira, închizând uşa.
— Ai adresa de la Societatea Arheologilor? Am întrebato în lift.
— Nu ştiu de ce continuă Thornsten săi spună aşa. La sfârşitul anilor
cincizeci, Societatea Arheologilor a primit un nume nou: Academia de Ştiinţe.
— Academia de Ştiinţe? Frumos nume! Poate că miaş găsi şi eu un job
pe aici, nu se ştie niciodată!
— La Moscova? Şi mai ce?
— Ştii, la Atacama, aş fi putut lucra foarte bine în sânul unei delegaţii
ruse, stelelor li se rupe de chestiile astea.
— Bineînţeles, şi, pe urmă, ar fi practic, pentru rapoartele tale. Numai că
va trebui sămi arăţi cum te foloseşti de o tastatură cu caractere chirilice.
— La tine, dorinţa asta dea avea dreptate este o necesitate sau o
obsesie?
— Cele două variante nus deloc incompatibile! Hai, mergem?
Vântul era tăios, aşa că neam aruncat întrun taxi. Keira a încercat din
răsputeri săi explice şoferului unde să ne ducă, dar, cum acesta nu pricepea o
iotă, a desfăşurat harta oraşului şi ia indicat pe ea adresa. Cei care vorbesc
despre lipsa de amabilitate a şoferilor parizieni nui cunosc pe ăia din Moscova.
Pe străzi, se formase deja poleiul. Dar asta nu părea săl deranjeze pe
taximetristul nostru. Spatele bătrânei lui Lada derapa destul de des, dar,
mişcând uşor volanul, o redresa imediat.
Keira sa prezentat la intrarea Academiei, şia declinat identitatea şi
profesia de arheolog. Paznicul a îndrumato spre secretariatul administrativ. O
tânără cercetătoare care vorbea o engleză destul de corectă nea primit cu
foarte multă amabilitate. Keira ia explicat că încercăm să intrăm în legătură cu
un anume profesor Egorov, care condusese Societatea Arheologică în anii
cincizeci.
Tânăra sa mirat. Nu auzise niciodată de o asemenea societate, iar
fişierele Academiei de Ştiinţe nu existau decât de la crearea sa, în 1958. Nea
rugat să aşteptăm; după o jumătate de oră, sa întors însoţită de unul dintre
superiori, un bărbat care trebuie să fi avut vreo şaizeci de ani. Acesta sa
prezentat şi nea invitat în biroul lui. Tânăra absolut încântătoare, pe nume
Svetlana, nea salutat şi a plecat. Keira mia tras un picior în gleznă şi ma
întrebat dacă am nevoie de ajutorul ei ca să aflu telefonul fetei.
— Nu înţeleg despre ce vorbeşti, am oftat, frecândumi tibia.
— Mă crezi tâmpită?
Biroul în care am intrat lar fi făcut pe Walter să pălească de invidie. Prin
fereastra largă, care lăsa să intre o lumină frumoasă, se vedeau căzând fulgi
mari.
— Asta nu este cel mai bun anotimp pentru vizite, nea spus bărbatul,
invitândune să luăm loc. Sa anunţat un viscol de toată frumuseţea pentru la
noapte sau pentru mâinedimineaţă, cel târziu.
Bărbatul a deschis un termos şi nea servit cu câte un pahar de ceai
fierbinte.
— Cred că am dat de urma lui Egorov al dumneavoastră, nea spus el. Aş
putea şti de ce doriţi săl întâlniţi?
— Eu fac cercetări despre migraţia umană din Siberia, în mileniul al IV
lea. Am înţeles că el cunoştea bine acest subiect.
— Este posibil, a spus bărbatul. Dar eu aş avea unele rezerve.
— De ce? A întrebat Keira.
— Societatea Arheologilor era un nume de împrumut, atribuit unui grup
foarte special al serviciilor secrete. În perioada sovietică, oamenii de ştiinţă nu
erau mai puţin supravegheaţi decât ceilalţi, dimpotrivă. Sub paravanul acestei
încântătoare denumiri, celula respectivă avea misiunea de a urmări lucrările
întreprinse în domeniul arheologiei şi, mai ales, de a inventaria şi de a confisca
tot ceea ce putea ieşi din pământ. Multe lucruri au dispărut… Corupţia şi pofta
de câştig, a adăugat bărbatul, văzândune uimirea. Viaţa din această ţară era
grea, şi astăzi este, dar trebuie să înţelegeţi că, la acea epocă, o monedă de aur
găsită în săpături îi putea asigura proprietarului său traiul pe câteva luni; tot
aşa se întâmpla şi cu fosilele, care treceau peste frontiere mai uşor decât
oamenii. Încă din timpul domniei lui Petru cel Mare, care a fost adevăratul
iniţiator al cercetărilor arheologice din Rusia, patrimoniul nostru a fost jefuit
încontinuu. Din păcate, frumoasa organizaţie, înfiinţată de Hruşciov pentru al
proteja, a avut ca rezultat unul dintre cele mai intense traficuri de antichităţi
văzute vreodată. Abia scoase la lumină, comorile ascunse în pământul nostru
erau împărţite între aparatcic12 şi ajungeau să alimenteze colecţiile unor
bogate muzee occidentale, asta dacă nu erau vândute unor particulari. Dea
lungul acestui lanţ, toată lumea se servea, de la arheologul cel mai mărunt la
şeful misiunii, trecând prin agenţii Societăţii Arheologice, care trebuiau,
chipurile, săi supravegheze. Vladenko Egorov al dumneavoastră trebuie să fi
fost unul dintre barosanii acestor sinistre reţele, unde totul era permis, inclusiv
crima, se înţelege de la sine. Dacă vorbim cu adevărat despre acelaşi om, cel
căruia intenţionaţi săi puneţi întrebări este un fost criminal ce se bucură de
libertate doar mulţumită unor personalităţi influente aflate încă la putere…
Nişte foarte buni clienţi deai lui, care trebuie să fie foarte supăraţi că a ieşit la
pensie. Dacă vreţi să vii puneţi în cap pe toţi arheologii oneşti din generaţia
mea, naveţi decât săi pomeniţi numele. De aceea, înainte de a vă da adresa
lui, aş vrea să ştiu ce fel de obiecte speraţi să scoateţi din Rusia. Sunt convins
că poliţiştii ar fi foarte interesaţi să afle acest lucru, doar dacă nu preferaţi să le
declaraţi chiar dumneavoastră despre ce este vorba! A spus bărbatul ridicând
receptorul telefonului.
— Vă înşelaţi; cu siguranţă că acesta nu este Egorov al nostru, ci un
omonim! A strigat Keira, punând mâna pe cadranul aparatului.
Nici măcar eu nu credeam o vorbă. Gazda noastră a zâmbit şi a format
din nou numărul.
— Opriţivă, firar să fie, credeţi că dacă maş ocupa cu traficul de
antichităţi, aş veni la Academie să cer adresa vânzătorului? Par chiar aşa de
tâmpită?
— Trebuie să recunosc că asta ar fi o lipsă de subtilitate, a răspuns
bărbatul, lăsând receptorul. Cine vi la recomandat şi în ce scop?
— Un bătrân arheolog, din motive pe care vi leam explicat cu toată
sinceritatea.
— Atunci, şia bătut joc de dumneavoastră. Dar vă pot informa chiar eu
sau vă pot pune în legătură cu unul dintre specialiştii noştri în acest domeniu.
Avem mai mulţi colaboratori care se interesează de migraţiile umane care au
populat Siberia. Pregătim chiar şi un colocviu cu acest subiect. Va avea loc
anul viitor.
— Eu am nevoie să mă întâlnesc cu acest om, nu să mă întorc la
facultate, ia răspuns Keira. Caut nişte dovezi, iar pseudotraficantul
dumneavoastră poate că lea avut în desaga lui.
— Vaş putea vedea paşapoartele? Dacă vă ajut să intraţi în legătură cu
un asemenea individ, vreau, cel puţin, să semnalez la vamă numele voastre. Nu
mio luaţi în nume de rău, dar e un mod de a mă proteja. Indiferent din ce
motiv aţi venit la noi, nu vreau în nici un caz să fiu asociat la faptele voastre şi,
cu atât mai puţin, să fiu acuzat de complicitate. Aşa că, îmi daţi, vă dau; o
fotocopie după actele voastre, în schimbul adresei pe care o căutaţi.
— Mie teamă că va trebui să mai venim o dată, a spus Keira. Adineauri,
când am sosit, leam lăsat la hotel şi încă nu leam recuperat.
— E adevărat, mam amestecat eu în conversaţie, sunt la Metropol,
sunaţi la recepţie dacă nu ne credeţi. Poate că vă trimit ei prin fax primele
pagini.
Cineva a bătut la uşă. Un tânăr a schimbat câteva cuvinte cu
interlocutorul nostru.
— Scuzaţimă, nea spus acesta din urmă. Mă întorc întro clipă. Între
timp, daţi telefon din biroul meu şi cereţi să vă fie trimise la acest număr copiile
documentelor.
A notat în grabă nişte cifre pe o foaie de hârtie; mia întinso, după care a
plecat. Am rămas singur, cu Keira.
— Ce tembel, Thornsten ăla!
— Pe de altă parte, am pledat eu în favoarea lui, navea nici un motiv să
ne servească pe tavă trecutul prietenului său. Şi, pe urmă, cine spune că a luat
parte şi el la acest trafic?
— Şi suta aia de dolari crezi că era pentru bomboane? Tu ştii ce
reprezenta o sută de dolari în anii şaptezeci? Hai, dă telefonul şi să plecăm de
aici. Nu mă simt deloc bine în biroul ăsta.
Pentru că nu mă clinteam, Keira a ridicat chiar ea receptorul. I lam luat
din mână şi lam pus în furcă.
— Numi place deloc treaba asta. Dar ştii, absolut deloc, iam spus.
Mam ridicat şi mam dus la fereastră.
— Pot să ştiu şi eu ce faci?
— Mă gândeam la cornişa aia de pe muntele Hua Shan, la două mii cinci
sute de metri, îţi aminteşti? Ai fi în stare să repeţi figura cu numai două etaje
sub tine?
— Ce tot vorbeşti?
— Mă gândesc că gazda noastră sa dus săi primească pe gabori la
intrarea în Academie şi presupun că vor veni să ne aresteze în câteva minute.
Maşina lor este oprită în stradă, chiar sub noi, un model Ford cu nişte
girofaruri de toată frumuseţea pe capotă. Închide uşa cu zăvorul şi hai după
mine!
Am apropiat un scaun de perete, am deschis fereastra şi am evaluat
distanţa până la scara de incendiu de la colţul clădirii. Cornişa era alunecoasă
din pricina zăpezii, dar pietrele faţadei ne ofereau mai multă priză decât pereţii
netezi ai muntelui Hua Shan. Am ajutato pe Keira să se urce pe marginea
zidului şi am urmato. În timp ce începeam să înaintăm, am auzit ciocănituri în
uşa biroului; nu mai era mult până când evadarea noastră avea să fie
descoperită.
Keira se deplasa cu o agilitate uimitoare dea lungul zidului; vântul şi
zăpada îi stânjeneau mişcările, dar se ţinea bine, iar eu la fel. După câteva
minute, neam ajutat unul pe celălalt să trecem peste balustrada scării de
incendiu. Mai aveam de coborât vreo cincizeci de trepte din fier forjat, acoperite
cu polei. Pe platforma primului etaj, Keira sa întins cât era de lungă, sa
apucat de balustradă şi sa ridicat, mormăind o înjurătură. Omul de serviciu
care ceruia culoarul lung al Academiei a înmărmurit, văzândune de cealaltă
parte a geamului. Iam făcut un mic semn menit săl liniştească şi am ajunso
din urmă pe Keira. Ultima parte a scării culisa până la nivelul trotuarului.
Keira a tras de lanţul care o fixa în nişte cârlige, însă mecanismul era înţepenit,
aşa că am rămas în aer, la trei metri deasupra solului. Era prea sus ca să
încercăm o săritură fără să ne rupem oasele. Miam amintit de un coleg de
liceu care, sărind de la etajul întâi, se trezise pe asfalt cu ambele tibii ieşite, în
unghi drept, prin muşchii gambelor. Această amintire, deşi fulgerătoare, ma
determinat să renunţ la tentaţia de a face pe James Bond sau pe dublura lui.
Am încercat să sparg cu pumnul gheaţa care înţepenise scara, în timp ce Keira
sărea pe ea zbierând „Desprindete, scârbă!”… citat aproximativ. Eforturile ne
au fost încununate cu succes, gheaţa a cedat brusc şi am văzuto pe Keira,
agăţată de barele scării, apropiinduse, cu o viteză vertiginoasă, de sol.
Sa ridicat, trăsnind şi bufnind, de pe trotuar. La fereastra biroului
tocmai apăruse şi capul gazdei noastre, la fel de furioasă. Alături de Keira, am
luato la galop, ca doi hoţi, spre gura metroului, care era la o sută de metri. Ea
a străbătut în viteză staţia subterană şi a urcat treptele ce duceau spre cealaltă
parte a bulevardului. La Moscova, sunt numeroşi proprietari de maşini, care fac
pe taximetriştii, ca să mai câştige un ban. E deajuns să ridici mâna şi, imediat,
se opreşte în faţa ta o maşină; dacă te pui de acord cu şoferul în privinţa
preţului, treaba e gata. Conducătorul unui Zil a acceptat să ne transporte în
schimbul sumei de douăzeci de dolari.
Iam testat cunoştinţele de engleză, spunândui, cu un zâmbet larg, că
maşina îi pute foarte tare a capră, că el seamănă ca două picături de apă cu
dosul străbunicămii şi, în sfârşit, că, dacă voia să se scobească în nas cu nişte
degete ca ale lui, pesemne că nui era deloc uşor. Dat fiind că mia răspuns de
trei ori „da”, am tras concluzia că puteam vorbi liniştit cu Keira.
— Acum, ce facem? Am întrebato.
— Ne luăm lucrurile de la hotel şi încercăm să prindem un tren înainte
de a pune poliţia gheara pe noi. După închisoarea din China, mai bine fac
moarte de om decât să mă întorc la zdup.
— Şi unde mergem?
— La lacul Baikal. Thornsten nea pomenit ceva de el. Maşina a oprit în
faţa hotelului MetropolIntercontinental. Neam năpustit spre recepţie. O
funcţionară drăguţă nea înapoiat paşapoartele. Am rugato să ne pregătească
nota, scuzândumă fiindcă trebuia să ne scurtăm şederea, şi am profitat de
ocazie ca so întreb dacă ne poate rezerva două cuşete la Transsiberian. Ea sa
apropiat de mine şi mia spus încet că doi poliţişti tocmai îi ceruseră numele
englezilor găzduiţi în hotel. Aceştia şedeau pe o banchetă din hol, consultând
listingul. Fata a mai adăugat că are un iubit englez care o so ia cu el la
Londra, unde, la primăvară, urmau să se căsătorească. Am felicitato pentru
această excelentă veste. Ea mia şoptit „God Save the Queen” şi mia făcut,
complice, cu ochiul.
Am traso pe Keira spre lift; în drum, iam jurat de două ori că nu flirtam
cu recepţionera şi iam explicat de ce aveam atât de puţin timp ca so ştergem
de aici.
Cu bagajele făcute, ne pregăteam să ieşim din cameră, când a sunat
telefonul. Tânăra de la recepţie mia confirmat că aveam două locuri în vagonul
7 al Transsiberianului, care pleca din gara centrală la ora 23:24. Nea
comunicat numărul rezervării, aşa că, la gară, nu mai aveam decât să luăm
biletele, pe care ni le facturase pe notă. Totul fusese operat în cartea mea de
credit. Traversând barul, puteam părăsi hotelul fără să mai trecem prin hol…
Londra.
Pe ecran, defilau imaginile telejurnalului de noapte. Ivory a stins
televizorul şi sa apropiat de fereastră. Ploaia se oprise. Din hotelul Dorchester,
ieşea o pereche; femeia a urcat întrun taxi, iar bărbatul a aşteptat până ce
maşina sa îndepărtat, după care sa întors spre hotel. O doamnă bătrână îşi
plimba căţelul pe Park Lane. Trecând pe lângă bărbat, la salutat.
Ivory şia abandonat postul de observaţie, a deschis minibarul, a luat un
pacheţel cu bomboane de ciocolată, ia desfăcut ambalajul şi apoi la pus pe
măsuţa joasă. Sa dus în baie, şia scotocit prin trusa de toaletă, a scos tubul
de somnifere, a luat în mână un comprimat şi sa privit în oglindă.
„Nătărău bătrân, te pomeneşti că nu ştiai care e miza? Nu ştiai în ce joc
ai intrat?”
A înghiţit pastila, şia umplut un pahar cu apă de la robinet şi sa întors
în salon, unde sa aşezat în faţa tablei de şah.
Ia dat un nume fiecărui pion advers – ATENA, ISTANBUL, CAIRO,
MOSCOVA, PEKIN, RIO, TELAVIV, BERLIN, BOSTON, PARIS, ROMA – pe rege
la botezat LONDRA, iar pe regina sa, MADRID. A trântit pe covor toate piesele
din câmpul său, cu excepţia celei pe care o numise „AMSTERDAM”. Pe aceasta
a înfăşurato în batistă şi şia puso, cu delicateţe, în buzunar. Regele negru s
a tras înapoi cu o căsuţă, calul şi pionul nu sau clintit, dar Ivory a înaintat cu
cei doi nebuni până la a treia linie. A contemplat eşichierul, şia scos pantofii,
sa lungit pe canapea şi a stins lumina.
Madrid.
Şedinţa tocmai se terminase; convivii se adunau în jurul bufetului. Mâna
lui Isabel a atins pe furiş mâna lui Sir Ashton, care, în seara aceea, strălucise
întrun mod cu totul deosebit. Dacă, la ultimul consiliu, cei mai mulţi votanţi
se pronunţaseră pentru continuarea cercetărilor, de data asta, lordul englez
reuşise să atragă majoritatea participanţilor în tabăra sa, iar cel mai preţios
aliat al momentului accepta să coopereze pe toate planurile: MOSCOVA avea să
folosească orice mijloc de care dispunea pentru ai localiza şi interoga pe cei doi
oameni de ştiinţă. Aceştia urmau să fie trimişi la Londra cu primul avion, iar,
pe viitor, naveau să mai primească nici o viză de sejur. Ashton ar fi preferat
nişte măsuri mai radicale, dar confraţii săi încă nu erau gata să voteze o
asemenea moţiune. Pentru a linişti conştiinţa fiecăruia, Isabel avansase o idee
care fusese acceptată în unanimitate. Dacă, până atunci, nu putuseră săi
oprească pe cei doi cercetători prin mijloace dure, de ce nu iar face săşi ia
gândul de la ţinta lor prin intermediul unor propuneri pe care să nu le poată
refuza, nişte propuneri care săi îndepărteze de facto pe unul de celălalt?
Metodele coercitive nu erau întotdeauna cele mai bune.
Apoi, preşedinta şedinţei şia condus invitaţii până la parterul turnului.
Un convoi de limuzine a părăsit Piaţa Europei, îndreptânduse către aeroportul
Barajas. MOSCOVA îi oferise lui Sir Ashton un loc în avionul său privat, însă
lordul mai avea nişte probleme de rezolvat în Spania.
Moscova.
După părerea mea, în gara Iaroslav erau mult prea mulţi poliţişti pentru
ca situaţia să fie normală. Oriunde ne îndreptam, spre peroane, spre şirurile de
mici comercianţi ambulanţi ori spre biroul de depunere a bagajelor, ei stăteau
acolo ciorchine. Grupaţi câte patru, cercetau din privire mulţimea. Simţindumi
îngrijorarea, Keira ma liniştit.
— Totuşi nam devalizat o bancă! Să vină un gabor în anchetă la hotel
este una, dar, de acolo, săţi închipui că au închis gările şi aeroporturile, de
parcă am fi doi criminali sângeroşi… Să nu exagerăm! Şi, pe urmă, cum ar
putea şti că suntem aici?
Regretam că am rezervat biletele prin intermediul Intercontinentalului.
Dacă inspectorul care ne fila pusese mâna pe o copie după factură, şi aveam
toate motivele să cred că aşa se întâmplase, o făcuse pe recepţioneră să
vorbească în mai puţin de zece minute. Prin urmare, nu împărtăşeam
optimismul Keirei, ba chiar mă temeam că tocmai pentru noi se aflau acolo
forţele de ordine. Şirul de automate care eliberau biletele nu erau decât la
câţiva metri. Am aruncat o privire rapidă spre ghişee; dacă aveam dreptate,
funcţionarii trebuiau să fie deja la pândă, ca săi semnaleze pe primii străini ce
se prezentau la ei.
Un lustragiu se preumbla prin faţa noastră, cu ustensilele în bandulieră,
căutând un client căruia săi lustruiască încălţămintea. Îmi dăduse deja
târcoale de câteva ori, trăgând cu ochiul spre cizmele mele. Iam făcut un mic
semn şi iam propus o altfel de afacere.
— Ce faci? Ma întrebat Keira.
— Verific ceva.
Lustragiul a băgat în buzunar dolarii pe care ii dădusem ca avans. De
îndată ce ne scotea biletele din distribuitor şi ni le înmâna, primea şi restul
sumei.
— E o mizerie săl compromiţi pe tipul ăsta, trimiţândul săţi facă
treaba.
— Nul expun niciunui risc, doar nu suntem doi criminali sângeroşi!
După ce lustragiul a tastat numărul biletelor noastre pe distribuitor, am
auzit hârâind aparatele de emisierecepţie ale mai multor poliţişti: un glas
zbiera nişte ordine al căror înţeles, din păcate, îl presupuneam. Keira a înţeles
ce se petrece şi nu sa putut stăpâni să nui strige lustragiului so şteargă.
Abia am avut timp so iau de braţ şi so împing cu putere întrun ungher. Patru
bărbaţi în uniformă au trecut pe lângă noi, alergând spre şirul de distribuitoare
de bilete. Keira înlemnise; nu mai puteam face mare lucru pentru lustragiul
care fusese deja pus în cătuşe. Am liniştito, spunândui că poliţiştii or săl ţină
cel mult câteva ore; însă, în câteva minute, avea să le dea semnalmentele
noastre.
— Scoateţi paltonul! Iam ordonat Keirei, în timp ce mil scoteam pe al
meu.
Am băgat amândouă hainele în sac, iam întins un pulover gros şi miam
pus şi eu unul. Apoi, am traso spre biroul de bagaje, ţinândo de talie. Am
sărutato şi iam spus să mă aştepte în spatele unei coloane. Când ma văzut
ducândumă drept spre distribuitoare, a făcut ochii mari. Dar acela era tocmai
locul în care poliţiştii ne căutau cel mai puţin. Mam strecurat, iam cerut,
politicos, scuze unui ofiţer, ca să mă lase să trec, şi mam dus la un automat
care, din fericire, avea instrucţiuni în engleză, pentru uzul turiştilor. Am
rezervat două locuri pentru un tren, am plătit în numerar şi mam întors la
Keira.
La postul central de securitate al gării, funcţionarii care supravegheau
vânzările de bilete de la terminale, nau acordat nici o atenţie operaţiunii pe
care tocmai o efectuasem.
— Ceo să facem în Mongolia? Sa speriat Keira, când a văzut biletul pe
care il întindeam.
— O să luăm Transsiberianul, aşa cum am prevăzut, şi, odată ajunşi în
el, o săi explic controlorului că neam înşelat şi o săi plătesc diferenţa care
trebuie.
Dar încă nu câştigasem partida, mai trebuia să urcăm în vagon. Poliţiştii
probabil că nu dispuneau decât de nişte semnalmente destul de imprecise sau,
în cel mai rău caz, de o fotocopie după paşapoartele noastre, dar menghina
trebuie că se strângea tot mai tare, pe măsură ce te apropiai de tren. Era inutil
să le atragem atenţia. Forţele de ordine căutau o pereche, aşa că am puso pe
Keira so ia cu vreo cincizeci de metri înaintea mea. Trenul Transsiberian
numărul 10 pleca spre Irkutsk la ora 23:24. Nu mai aveam mult de aşteptat.
Agitaţia din jur te trimitea cu gândul la un sat, întro zi de târg. Cuşti de
păsări, tarabe cu brânzeturi şi cu carne uscată, provizii de toate felurile se
amestecau cu valizele, cuferele şi pachetele care umpleau peronul. Călătorii din
vechiul tren ce traversa continentul asiatic în şase zile încercau săşi croiască
drum prin talmeşbalmeşul mărfurilor răspândite peste tot. Oamenii se
ciorovăiau, se ocărau în fel de fel de limbi: chineză, rusă, manciuriană,
mongolă. Câţiva puştani vindeau pe sub mână articole de primă necesitate:
căciuli, fulare, maşini de ras, pastă şi periuţe de dinţi. Un poliţist a ochito pe
Keira şi sa apropiat de ea; eu miam zorit paşii şi lam împins, scuzândumă
fără convingere. Poliţistul mia făcut morală, iar când sa întors, Keira
dispăruse din ochii lui, dar şi din ai mei, de altfel.
Un glas a anunţat la megafon plecarea iminentă a trenului. Călătorii
aflaţi încă pe peron sau înghesuit şi mai mult. Controlorii nu mai răzbeau. Nici
urmă de Keira. Mă aşezasem la coada din faţa vagonului 7; pe ferestre, zăream
culoarul arhiplin, unde fiecare îşi căuta locul, dar tot no vedeam pe Keira. Îmi
venise rândul să urc pe trepte. O ultimă privire spre peron. Nu mai aveam ce
face; mam lăsat purtat de valul oamenilor care se înghesuiau în vagon. Dacă
ea nu era în tren, coboram la prima staţie şi mă întorceam eu cumva la
Moscova. Am regretat că nu ne fixaserăm un punct de întâlnire, în caz că ne
am fi pierdut, şi am început deja să mă gândesc la locul care iar fi venit ei în
minte. Am luato pe culoar. Din sens opus, venea un poliţist. Mam strecurat
întrun compartiment. El nu mia dat nici o atenţie. Fiecare îşi ocupa locul;
pentru moment, cei doi conductori care răspundeau de vagon aveau alte lucruri
de făcut decât să controleze biletele. Mam aşezat lângă o pereche de italieni;
compartimentul vecin era ocupat de francezi şi, în timpul călătoriei, aveam să
întâlnesc, de asemenea, o serie de compatrioţi. Tot timpul anului, acest tren
atrăgea o mulţime de turişti străini, lucru care era în avantajul nostru. Trenul
sa pus în mişcare cu încetineală; pe peronul pustiu, încă mai patrulau câţiva
poliţişti. În scurtă vreme, clădirea gării moscovite a dispărut, făcând loc unui
peisaj de periferie, cenuşiu şi sinistru.
Vecinii de compartiment au promis că vor avea grijă de sacul meu. Am
pornit în căutarea Keirei. Nam găsito nici în vagonul alăturat, nici în
următorul. După periferie, venea deja câmpia. Trenul gonea. În al treilea vagon,
Keira tot nu apăruse. Ca să traversezi culoarele aglomerate, aveai nevoie de
ceva răbdare. La clasa a doua, animaţia ajunsese, deacum, la culme. Ruşii
destupaseră sticle de bere şi de votcă şi ciocneau, cântând şi ţipând în gura
mare. Vagonulrestaurant era la fel de însufleţit.
Un grup format din şase ucraineni spătoşi striga, ridicând fiecare
paharul: „Trăiască Franţa!” Mam apropiat şi am descoperito pe Keira, binişor
abţiguită.
— Nu te uita aşa la mine, mia spus. Sunt foarte simpatici!
Sa strâns puţin, ca sămi facă loc la masă şi mia explicat că noii
tovarăşi de călătorie o ajutaseră să urce în tren, făcândui paravan din
corpurile lor, atunci când un poliţist sa arătat puţin cam prea interesat de
fizionomia ei. Fără băieţii ăştia, ar fi luato la întrebări. Aşa că nu putuse să nu
le mulţumească, făcândule cinste cu un păhărel. Încă no mai văzusem pe
Keira în starea asta; leam mulţumit noilor săi prieteni şi am încercat so
conving să vină cu mine.
— Mie foame şi suntem în vagonulrestaurant. Şi, pe urmă, mam
săturat să tot alerg, stai jos şi mănâncă!
A comandat de mâncare cartofi şi peşte afumat, a dat peste cap încă
două pahare de votcă şi, după un sfert de oră, sa prăbuşit pe umărul meu.
Ajutat de unul dintre cei şase vlăjgani, am duso în compartimentul meu.
Vecinii italieni au făcut haz pe seama acestei situaţii. Culcată pe cuşeta ei, a
mormăit câteva cuvinte nedesluşite şi a adormit imediat la loc.
O parte din prima noapte în trenul Transsiberian am petrecuto privind
cerul pe fereastră. La fiecare capăt al vagonului era un mic spaţiu unde o
provodniţa13 – femeia care răspundea de vagonul respectiv – stătea, cât era
ziua de lungă, în faţa unui samovar, oferind apă caldă şi ceai. Mam dus să mă
servesc şi am profitat de ocazie ca să mă informez cu privire la durata călătoriei
până la Irkutsk. Pentru a străbate cei patru mii cinci sute de kilometri care ne
despărţeau de destinaţie, aveam nevoie de trei zile şi patru nopţi, incluzândo şi
pe aceasta.
Madrid.
Sir Ashton şia pus mobilul la loc, pe masa din salon. Şia desfăcut
cordonul halatului şi sa întors spre pat.
— Care sunt ultimele veşti? A întrebat Isabel, împăturinduşi ziarul.
— Au fost reperaţi la Moscova.
— În ce împrejurări?
— Sau dus la Academia de Ştiinţe, ca să se informeze în privinţa unui
fost traficant de antichităţi. Directorului i sa părut că e ceva suspect şi a
chemat poliţia.
Isabel sa ridicat în capul oaselor şi şia aprins o ţigară.
— Ia arestat?
— Nu. Poliţia lea luat urma până la hotelul unde erau cazaţi, dar a ajuns
prea târziu.
— Iau pierdut?
— La drept vorbind, nu ştiu. Au încercat să ia Transsiberianul.
— Au încercat?
— Ruşii lau luat la întrebări pe un tip care scotea biletele pentru ei.
— Atunci, sunt în tren?
— Gara mişuna de poliţişti, dar nimeni nu ia văzut urcând în tren.
— Dacă se simt urmăriţi, poate că au vrut săi îndrepte pe poliţişti spre o
pistă falsă. Poliţia rusă nu trebuie amestecată în treburile noastre, asta no să
facă decât să complice lucrurile.
— Mă îndoiesc că cercetătorii noştri ar fi atât de isteţi pe cât presupui tu;
cred că sunt în tren, tipul pe care îl caută trăieşte în zona lacului Baikal.
— De ce vor săl întâlnească pe traficantul ăla de antichităţi? Ce idee
ciudată! Crezi că…
—… are vreun fragment? Nu, am fi aflat de mult, dar, dacă se zbat atâta
ca săl găsească, înseamnă că tipul trebuie să aibă nişte informaţii preţioase
pentru ei.
— Ei bine, dragul meu, nuţi rămâne decât săl reduci pe individ la
tăcere, înainte săl descopere ei.
— Nui chiar aşa de simplu; tipul e un fost mahăr din Partid şi, ţinând
cont de antecedentele lui, dacă trăieşte, ca pensionar fericit, întro dacea14 de
pe malul lacului, înseamnă că beneficiază de o protecţie serioasă. Dacă nu
trimitem un om deal nostru la faţa locului, no să găsim pe nimeni care să ia
vreo măsură împotriva lui.
Isabel şia strivit chiştocul în scrumiera de pe noptieră, a luat pachetul
de ţigări şi şia aprins alta.
— Mai ai vreun plan prin care să împiedici această întâlnire?
— Fumezi prea mult, scumpo, ia făcut observaţie Sir Ashton, deschizând
fereastra. Isabel, îmi cunoşti proiectele mai bine decât oricine, dar alternativa
pe care ai propuso consiliului ne face să pierdem timpul.
— Putem săi interceptăm sau nu?
— MOSCOVA aşa mia promis. Am căzut de acord că e de preferat ca
prada noastră să se simtă mai puţin urmărită. O intervenţie în tren nu e atât
de uşoară pe cât pare. Şi, pe urmă, un răgaz de patruzeci şi opt de ore ar trebui
să le lase impresia că au scăpat de belea. MOSCOVA o să trimită o echipă care
săi ia în primire când ajung la Irkutsk. Dar, având în vedere hotărârile luate în
faţa consiliului, oamenii lui se vor mărgini săi interogheze şi săi urce întrun
avion care zboară spre Londra.
— Ceea ce am propus în faţa consiliului avea menirea de a face ca votul
să încline în favoarea încetării cercetărilor, fără să mai pun la socoteală că asta
te spăla de orice bănuială cu privire la Vackeers. Dar, cum obiectivul ăsta a fost
atins, deacum, nu mai este obligatoriu ca lucrurile să se petreacă aşa cum a
fost prevăzut…
— Trebuie să înţeleg că nu ai fi împotriva unor măsuri mai radicale?
— Înţelege ce vrei, dar nu te mai fâţâi atâta, că mă apucă ameţeala.
Ashton a închis fereastra, şia scos halatul şi sa băgat în pat.
— No săţi chemi înapoi oamenii?
— E inutil, sa făcut tot ce era necesar. Luasem deja hotărârea asta.
— Despre ce fel de hotărâre vorbeşti?
— Să intervenim înaintea amicilor ruşi. Treaba va fi rezolvată mâine,
când trenul va pleca de la Ekaterinburg. Apoi, din politeţe, am săl anunţ pe
MOSCOVA, ca să nuşi trimită oamenii degeaba.
— Consiliul o să spumege când o să afle că iai nesocotit rezoluţiile votate
în seara asta.
— Îţi las ţie grija de a juca puţin teatru, aşa cum crezi de cuviinţă, cu
această ocazie. O sămi condamni iniţiativa sau incapacitatea de a mă supune
regulilor. O sămi faci morală, iar eu o sămi cer scuze, jurând că oamenii mei
au făcut totul de capul lor şi, credemă, după vreo cincisprezece zile, nimeni n
o să mai pomenească despre asta. Autoritatea îţi va fi salvată, iar problemele,
rezolvate. Ce vrei mai mult?
Şi Ashton a stins lumina…
Transsiberianul.
Chinuită de migrenă, Keira a stat toată ziua culcată în cuşeta ei. Mam
ferit săi fac vreun reproş cu privire la excesele din ajun, chiar şi atunci când s
a rugat de mine săi pun capăt zilelor, ca să scape de durere. La fiecare
jumătate de oră, mă duceam în capătul vagonului, unde şefa samovarului îmi
dădea comprese ude, pe care, la întoarcere, i le puneam Keirei pe frunte. Cum
adormea, îmi lipeam obrazul de fereastră şi mă uitam cum defilează câmpia. La
răstimpuri, trenul trecea pe lângă câte un sat cu case din bârne de mesteacăn.
Când se oprea în gările mici, ţăranii din partea locului se înghesuiau pe peron,
ca să le vândă călătorilor produse locale, salată de cartofi, clătite cu tvarok15,
dulceaţă, plăcinte cu varză sau cu carne. Aceste opriri nu durau niciodată prea
mult; trenul pleca din nou să străbată întinsele câmpii deşertice din Urali. Spre
seară, Keira a început să se simtă mai bine. A băut un ceai şi a ronţăit câteva
fructe uscate. Ne apropiam de Ekaterinburg, unde vecinii noştri italieni ne
părăseau ca să ia un alt tren, spre UlanBator.
— Aş fi vrut atât de mult să vizitez oraşul ăsta, a oftat Keira. Se pare că
Biserica Sângelui Vărsat este o minunăţie.
Ciudat nume pentru o biserică, dar aceasta fusese construită pe ruinele
vilei Ipatiev, unde au fost executaţi, în iulie 1918, ţarul Nicolae al IIlea, ţarina
Alexandra Feodorovna şi cei cinci copii ai lor.
Din păcate, naveam timp de turism, trenul nu stătea acolo decât o
jumătate de oră, cât să schimbe locomotiva, mia spus responsabila noastră de
vagon. Totuşi, puteam face câţiva paşi, ca să ne mai dezmorţim picioarele şi să
luăm câte ceva de mâncare. Keirei iar fi făcut numai bine.
— Nu mie foame, a gemut ea.
Periferia oraşului şia făcut apariţia, aidoma celor din toate marile oraşe
industriale. Trenul sa oprit în gară.
Keira a acceptat să se dea jos din cuşetă şi să facă o mică plimbare. Se
lăsase seara; pe peron, vedeai babuşki care strigau, lăudânduşi marfa. În tren,
urcau figuri noi. Doi poliţişti îşi făceau rondul. Atitudinea lor detaşată ma
liniştit; se pare că lăsasem necazurile la Moscova. Deacum, eram la o distanţă
de peste o mie cinci sute de kilometri de capitală.
Nu se auzea nici un şuierat care să dea plecarea, doar mişcarea mulţimii
te făcea să înţelegi că era timpul să urci din nou în vagon. Cumpărasem o ladă
de apă minerală şi câteva pirojki16, cu care am fost nevoit să mă delectez de
unul singur. Keira se lungise în cuşeta ei şi adormise din nou. După ce am
mâncat, mam culcat şi eu; legănat de tren şi de ţăcănitul regulat al roţilor, am
căzut întrun somn adânc.
Era două noaptea, ora Moscovei, când am auzit la uşă un zgomot ciudat.
Cineva încerca să intre în compartimentul nostru. Mam ridicat, am dat
perdeaua deoparte şi mam uitat pe culoar. Acesta era pustiu, anormal de
pustiu, chiar şi provodniţa îşi lăsase baltă samovarul.
Am răsucit încă o dată încuietoarea şi mam hotărât so trezesc pe Keira.
Ceva nu era în ordine. Ea a tresărit; iam pus mâna peste gură şi iam făcut
semn să se ridice.
— Ce e? A şoptit ea.
— Încă nu ştiu, însă îmbracăte repede.
— Şi unde să mergem?
Întrebarea nu era lipsită de sens. Eram încuiaţi întrun compartiment de
şase metri pătraţi, vagonulrestaurant era la distanţă de şase vagoane de al
nostru, iar ideea de a ne duce acolo nu mă încânta deloc. Miam golit valiza, am
umplut ambele cuşete cu toate lucrurile noastre şi leam acoperit cu
cearşafurile. Apoi, am ajutato pe Keira să se urce în spaţiul pentru bagaje, am
stins lumina şi mam strecurat lângă ea.
— Poţi sămi spui şi mie dea ce ne jucăm?
— Nu face nici un zgomot, e tot ceţi cer.
Au trecut zece minute; am auzit din nou clinchetul încuietorii. Uşa
compartimentului a culisat, apoi, după ce am auzit patru trosnituri surde, sa
închis din nou. Am rămas ghemuiţi unul întraltul până când, după o vreme,
Keira ma anunţat că are o crampă la picior, care, în curând, o so facă să urle
de durere. Am coborât din ascunzătoare. Keira a vrut să aprindă plafoniera,
însă am oprito şi am tras perdeaua, ca să intre lumina Lunii. Când am
descoperit că aşternuturile noastre aveau câte două găuri, acolo unde ar fi
trebuit să ne fie corpurile, am pălit. Cineva intrase în compartimentul nostru ca
să ne împuşte. Keira a îngenuncheat pe cuşeta ei şi şia trecut degetul printro
gaură din cearşaf.
— E îngrozitor…, a murmurat.
— Întradevăr, tare mie teamă că sa ales praful de aşternuturi.
— Da' ce mama dracu' e asta? De ce atâta înverşunare? Nici măcar nu
ştim ce căutăm şi, cu atât mai puţin, dacă vom găsi acel ceva întro bună zi; şi
atunci…
— Se prea poate ca ăia care se ţin de capul nostru să ştie mai multe
decât noi. Acum, trebuie să stăm cuminţi, ca să ieşim din capcana asta. Şi
avem tot interesul să gândim cu cea mai mare viteză.
Ucigaşul nostru era în tren şi aici avea să rămână până la următoarea
oprire, doar dacă nu cumva se hotărâse să aştepte momentul în care aveau să
ne fie descoperite corpurile, ca să fie sigur că îşi îndeplinise misiunea. În primul
caz, aveam tot interesul să stăm ascunşi în cabina noastră; în cel deal doilea,
era mai cuminte să coborâm înaintea lui. Trenul încetinea; probabil că ne
apropiam de Omsk; oprirea următoare era la Novosibirsk, în zori de zi.
Primul meu reflex a fost să caut ceva cu care să blochez uşa. Am realizat
această operaţiune cu ajutorul curelei de la pantaloni, pe care am trecuto pe
după clanţă şi am legato de scăriţa ce urca la spaţiul pentru bagaje. Pielea era
destul de solidă, astfel că nimeni nu mai putea deschide uşa. Apoi, iam spus
Keirei să se lase în jos, ca să putem supraveghea amândoi peronul fără să fim
observaţi.
Trenul sa oprit. Aşa cum stăteam, ne era greu să vedem cine cobora şi
nam observat nimic care să ne dea speranţa că ucigaşul părăsise locul.
În orele următoare, neam făcut iar bagajele, ciulindune urechea la cel
mai mic zgomot. La şase dimineaţa, am auzit nişte ţipete. Călătorii din
compartimentele învecinate au ieşit pe culoar. Keira sa ridicat dintro săritură.
— Nu mai suport să stau zăvorâtă aici! A spus şi a desfăcut, din legături,
clanţa.
A deschis uşa şi mia aruncat cureaua.
— Ieşim! E prea multă lume afară ca să putem păţi ceva.
Un pasager o descoperise pe responsabila vagonului zăcând pe jos, lângă
samovarul ei, cu o plagă urâtă în mijlocul frunţii. Colega acesteia, care era de
serviciu ziua, nea ordonat să ne întoarcem la cuşetele noastre. La Novosibirsk,
avea să urce poliţia. Până atunci, fiecare trebuia să se încuie în compartimentul
său.
— Ne întoarcem de unde am plecat! A spumegat Keira.
— Dacă sticleţii inspectează cabinele, avem tot interesul să ne ascundem
cearşafurile, iam spus, punândumi din nou cureaua. Nu e momentul să
atragem atenţia asupra noastră.
— Crezi că tipul ăsta mai dă târcoale pe aici?
— Habar nam. Acum însă no să poată face nimic.
În gara Novosibirsk, pasagerii au fost interogaţi, rând pe rând, de doi
inspectori. Nimeni nu văzuse nimic. Tânăra însoţitoare de vagon a fost ridicată
de o ambulanţă şi înlocuită de o altă angajată a companiei. În tren erau destui
străini, astfel încât prezenţa noastră nu a atras în mod deosebit atenţia
autorităţilor. Nu mai departe decât în vagonul nostru, erau olandezi, italieni,
nemţi, ba chiar şi o pereche de japonezi; printre ei, mai eram şi noi, doi englezi.
Neau fost luate datele de identitate, inspectorii au coborât, iar trenul a pornit
din nou la drum.
Am traversat o zonă de mlaştini îngheţate, apoi relieful a devenit
accidentat; după munţii înzăpeziţi, sau ivit iar câmpiile Siberiei. Pe la prânz,
trenul sa angajat pe un pod metalic lung, care traversa maiestuosul fluviu
Enisei. Oprirea de la Krasnoiarsk a durat o jumătate de oră. Aş fi preferat să nu
ieşim, dar Keira nu mai putea sta locului. Pe peron, temperatura trebuie să fi
fost de minus zece grade. Am profitat de mica noastră escapadă, ca să ne
cumpărăm deale gurii.
— Nu văd nimic suspect, a spus Keira, muşcând zdravăn dintro plăcintă
cu legume.
— Să dea Domnul să fie aşa până mâine.
Pasagerii se întorceau în vagoane. Am mai aruncat o ultimă privire în jur
şi am ajutato pe Keira să urce. Noua însoţitoare de vagon mia strigat săi dăm
zor, şi uşa sa închis în urma noastră.
Iam sugerat Keirei să ne petrecem ultima noapte din Transsiberian în
vagonulrestaurant. Aici, şi ruşii, şi turiştii se cinsteau toată noaptea şi, cu cât
era mai multă lume, cu atât eram mai apăraţi. Am găsit o masă, pe care am
împărţito cu patru olandezi.
— Oare cum o să dăm de omul nostru la Irkutsk? Lacul Baikal se întinde
pe mai bine de şase sute de kilometri.
— Odată ajunşi acolo, o să încercăm să dibuim un internetcafé şi o să
facem nişte cercetări. Cu puţin noroc, dăm noi de urma omului nostru.
— Fiindcă tu, ăsta, ştii să citeşti caracterele chirilice?
Mam uitat la Keira; zâmbetul ei pişicher îmi amintea cât era de
încântătoare. Întradevăr, poate că ar fi trebuit să recurgem la serviciile unui
translator.
— La Irkutsk, a continuat ea să mă ia peste picior, o să căutăm un
şaman. El o să ne spună mult mai multe despre regiune şi despre locuitorii ei,
decât toate motoarele de căutare de pe amărâtul tău de internet!
Şi Keira mia explicat, în timpul cinei, de ce devenise Baikalul un loc de
seamă al paleontologiei. La începutul secolului al XXIlea, descoperirea unor
aşezări din paleolitic a dus la concluzia că, în Transbaikalia, au trăit oameni
care au populat Siberia cu douăzeci şi cinci de mii de ani înaintea erei noastre.
Aceştia ştiau să utilizeze calendarul şi aveau deja ritualuri religioase.
— Asia este leagănul şamanismului. În aceste regiuni, şamanismul este
considerat religia originară a omului. Conform acestei mitologii, şamanismul
este născut chiar odată cu crearea Universului, iar primul şaman era fiul
Cerului. Tu vezi că meseriile noastre sunt legate între ele din negura
timpurilor? Miturile cosmogonice siberiene sunt numeroase. În necropola din
Insula Renilor, de pe Onega17, a fost găsită o sculptură în os, care datează din
mileniul al Vlea înaintea erei noastre. Ea reprezintă o tichie şamanică
împodobită cu un bot de elan. Aceasta era purtată de un oficiant care se înălţa
spre lumea celestă, flancat de două femei.
— De ce îmi povesteşti toate astea?
— Pentru că, aici, ca în toate satele buriate18, dacă vrei să afli ceva,
trebuie să ceri audienţă la un şaman. Acum, poţi sămi spui de ce mă pipăi pe
sub masă?
— Nu te pipăi!
— Atunci, ce faci?
— Caut ghidul turistic, pe care probabil că lai dosit pe undeva. Să numi
spui că ştiai atâtea despre şamani, că nu te cred!
— Nu fi tâmpit, a râs Keira, în timp ce îmi strecuram mâinile pe după
coapsele ei. Nam nici o carte sub fund! Am nişte motive cât se poate de
serioase ca sămi ştiu lecţia pe dinafară. Şi nu am nimic nici între sâni! Gata,
Adrian!
— Ce motive?
— Când eram la facultate, am trecut printro fază foarte mistică, eram
foarte… şamanizată. Tămâie, pietre magnetice, dansuri, extazuri, transe, mă
rog, o perioadă destul de New Age din viaţa mea, dacă pricepi ce vreau să spun!
Şiţi interzic să râzi de mine! Adrian, gata, mă gâdili, nimeni nar ascunde o
carte în locul ăla.
— Şi cum o să găsim un şaman? Am întrebat, redevenind serios.
— Orice puşti de pe stradă o săţi spună unde stă şamanul din partea
locului, credemă. Când aveam douăzeci de ani, aş fi fost încântată să fac
călătoria asta. Pentru unii, raiul era la Katmandu. Eu însă aici visam să ajung.
— Adevărat?
— Da, adevărat! Acum, nam nimic împotrivă săţi aprofundezi
cercetările, dar, pentru asta, trebuie să ne întoarcem în cabină.
Nu mam lăsat rugat de două ori. Până în zori, îi făcusem Keirei o
inspecţie minuţioasă… dar nam găsit asupra ei nici urmă de fiţuică!
Londra.
Sir Ashton stătea la masa din sufragerie, unde îşi lua ceaiul, citind ziarul.
Secretarul său particular a intrat în cameră, aducândui telefonul mobil pe o
tavă de argint. Ashton a luat aparatul şi, după ce a ascultat ceea ce îi comunica
interlocutorul, la pus la loc pe tavă. Conform uzanţei, secretarul ar fi trebuit să
se retragă imediat, dar acesta părea că vrea să adauge ceva şi aştepta ca Sir
Ashton să i se adreseze.
— Ce mai e? Pot sămi iau şi eu micul dejun fără să fiu deranjat?
— Şeful pazei doreşte cât mai iute o întrevedere cu dumneavoastră,
domnule.
— Ei bine, să vină dupămasă.
— E pe culoar, domnule. Se pare că e ceva urgent.
— Şeful pazei e în casa mea, la nouă dimineaţa? Ce mai e şi asta?
— Îmi închipui că preferă să vă comunice chiar el, domnule. Mie na vrut
sămi spună nimic altceva decât că trebuie să vă vadă cât mai repede.
— Atunci, adul încoace, în loc să trăncăneşti. Ce agasant! Şi serveştene
cu un ceai cum trebuie, nu ca zoaiele astea călâi, de care am parte. Hai, dăi
zor, dacă tot e urgent!
Secretarul sa retras, lăsândul pe şeful pazei să intre în încăpere.
— Ce vrei de la mine?
Şeful pazei ia înmânat lui Sir Ashton un plic sigilat. Acesta la deschis,
descoperind o serie de fotografii. La recunoscut pe Ivory, stând pe o bancă din
părculeţul aflat în faţa casei sale.
— Ce face aici imbecilul ăsta? A întrebat Ashton, ducânduse spre
fereastră.
— Fotografiile au fost făcute ieri, la sfârşitul dupăamiezii, domnule.
Ashton a lăsat perdeaua să cadă şi sa întors spre şeful pazei.
— Dacă moşul acesta nebun vrea să hrănească porumbeii din faţa casei
mele, e problema lui. Sper că nu mai deranjat disdedimineaţă pentru
tâmpenia asta.
— A priori, operaţiunea din Rusia sa încheiat aşa cum aţi cerut.
— Ei bine, de ce nai început cu vestea asta excelentă? Vrei o ceaşcă de
ceai?
— Vă mulţumesc, domnule, dar trebuie să mă retrag. Am multe de făcut.
— Ia stai o clipă. De ce ai spus „a priori”?
— Emisarul nostru a trebuit să părăsească trenul mai devreme decât
fusese prevăzut. Totuşi, este sigur că şia lovit mortal cele două ţinte.
— Atunci, poţi dispune.
Irkutsk.
Nu ne părea rău că părăsim Transsiberianul. Cu excepţia ultimei nopţi
petrecute în el, nu păstram amintiri plăcute. În timp ce traversam gara, mam
uitat cu luareaminte în jurul nostru, dar nam văzut nimic suspect. Keira a
zărit un băieţandru care vindea ţigări pe sub mână. Ia oferit zece dolari în
schimbul unui mic serviciu: să ne conducă la şaman. Băiatul na priceput o
iotă din ceea cei spunea Keira, însă nea dus la el acasă. Tatăl lui avea un mic
atelier de tăbăcărie, pe o ulicioară din oraşul vechi.
Am fost frapat de diversitatea etnică a locului. Mai multe comunităţi îşi
duceau viaţa în cea mai perfectă armonie. Irkutsk, oraşul cu un trecut aparte,
unde vechile case de lemn stau plecate întro rână şi se scufundă în pământ,
până când mor din pricina lipsei de întreţinere; Irkutsk şi vechiul său tramvai
fără staţii, care se opreşte în mijlocul străzii; Irkutsk şi bătrânele sale buriate,
cu veşnica lor basma de lână înnodată sub bărbie şi cu sacoşa pe braţ… Aici,
fiecare vale şi fiecare munte are spiritul său; aici, este venerat cerul şi, înainte
dea bea alcool, oamenii varsă câteva picături pe masă, ca să închine cu zeii.
Tăbăcarul nea primit în locuinţa sa modestă, întro engleză rudimentară, nea
explicat că familia lui trăieşte acolo de trei secole. Pe vremea când buriaţii încă
mai făceau troc cu blănuri la agenţiile comerciale din oraş, bunicul lui era
blănar, dar timpurile alea aparţineau trecutului, un trecut dispărut pentru
totdeauna. De atunci, samurii, herminele, vidrele şi vulpile se făcuseră
nevăzute, iar micul atelier aflat la câţiva paşi de Capela Sfânta Paraschiva nu
mai producea decât ghiozdane de piele, care se vindeau cu greu la bazarul
învecinat. Keira a întrebato pe gazda noastră dacă ştie cum putea obţine o
audienţă la un şaman. După câte ştia bărbatul, cel mai bun era la Listvianka,
un orăşel de pe malul lacului Baikal. Până acolo, puteam merge cu microbuzul,
plătind mai puţin decât pentru un taxi, care costa enorm de scump şi nu era cu
nimic mai confortabil, nea spus el. Apoi, nea poftit la masă; pe aceste
meleaguri, deseori năpăstuite de opresiunea nebunească a unora, nu există
decât o lege: cea a ospitalităţii. Îmi amintesc şi acum de acest prânz, luat întro
zi de iarnă, în atelierul unui tăbăcar din Irkutsk: nişte carne slabă, fiartă,
câţiva cartofi, un ceai cu unt şi o felie de pâine.
Keira şil apropiase pe copil: se jucau împreună, repetând cuvinte
necunoscute amândurora, în engleză sau în rusă, şi râdeau sub privirile
înduioşate ale meşteşugarului. După masă, băiatul nea condus până la staţia
microbuzului. Keira a vrut săi dea dolarii promişi, dar copilul ia refuzat.
Atunci, ea şia dezlegat fularul şi i la dăruit. Puştiul şi la înfăşurat în jurul
gâtului şi a plecat în fugă. La capătul străzii, sa întors şi a fluturat eşarfa în
semn de la revedere. În acel moment, ştiam prea bine că ea avea inima grea din
cauza dorului după Harry, care o măcina atât de tare; ghiceam că, în ochii
fiecărui copil întâlnit pe drum, vedea privirea lui. Am luato în braţe. Gesturile
îmi erau stângace, dar ea şia pus capul pe umărul meu. Iam simţit tristeţea şi
iam şoptit din nou, la ureche, promisiunea pe care io făcusem: aveam să ne
întoarcem în Valea Omo şi, oricât timp near fi luat, avea săl revadă pe Harry.
Microbuzul mergea dea lungul râului care uda stepa. Pe marginea
drumului, treceau femei care îşi duceau în braţe copiii adormiţi. În timpul
călătoriei, Keira ma mai învăţat şi altele despre şamani şi despre vizita care ne
aştepta.
— Şamanul e un vindecător, un vraci, un preot, un magician, un ghicitor
şi chiar un posedat. Misiunea lui este aceea de a trata unele boli, de a aduce
vânatul sau ploaia, uneori chiar şi aceea de a găsi un obiect pierdut.
— Auzi, şamanul tău nu near putea îndruma şi spre fragmentul nostru?
Aşa, nam mai avea nevoie să mergem la Egorov ăla şi am câştiga timp.
— O să mă duc singură!
Subiectul era sensibil, iar glumele nu picau bine. Prin urmare, iam
ascultat cu atenţie explicaţiile.
— Ca să poată intra în legătură cu spiritele, şamanul cade în transă.
Convulsiile lui dovedesc că, în corp, ia pătruns un spirit. Când transa ia
sfârşit, se prăbuşeşte şi intră în catalepsie. Pentru adunare, este un moment
intens, deoarece nu există niciodată certitudinea că şamanul se va întoarce
printre cei vii. Când îşi revine, şamanul îşi povesteşte călătoria. Printre
călătoriile lui există una care ar trebui săţi placă şi ţie: este cea pe care
şamanul o face spre cosmos. Se numeşte zborul magic. Şamanul ajunge la
„cuiul cerului” şi trece dea curmezişul Stelei Polare.
— Ştii, noi avem nevoie doar de o adresă. Poate ne limităm săi cerem o
prestaţie redusă.
Keira sa întors spre geamul microbuzului şi nu mia mai spus nici o
vorbă.
Listvianka…
Este un oraş construit în întregime din lemn, aşa cum sunt multe aşezări
din Siberia. Chiar şi biserica ortodoxă este din bârne de mesteacăn.
Casa şamanului nu făcea excepţie de la regulă. În acea zi, nu eram
singurii lui vizitatori. Sperasem că nu vom face altceva decât să schimbăm
câteva cuvinte cu el, cam ca atunci când îl întrebi pe primarul unui sătuc
despre o familie din partea locului, căreia vrei săi dai de urmă. Totuşi, mai
întâi, a trebuit să luăm parte la un serviciu divin care abia începuse…
Am luat loc întro încăpere, printre alte cincizeci de persoane aşezate în
cerc pe un covor. A intrat şamanul, îmbrăcat în veşminte de ceremonie.
Adunarea era tăcută. O tânără în vârstă de vreo douăzeci de ani era lungită pe
o rogojină. Se vedea că suferă din pricina unui rău care îi provoca o febră
cumplită. Şamanul a luat o tobă. Keira, încă supărată pe mine, mia explicat –
deşi no întrebasem nimic – că toba era un accesoriu indispensabil ritualului şi
că avea o dublă identitate sexuală: pielea era de gen masculin, iar cadrul, de
gen feminin.
Am făcut prostia de a râde şi am primit pe loc o scatoalcă după ceafă.
Şamanul a început prin a încălzi pielea tobei, mângâindo cu flacăra unei
torţe.
— Recunoaşte totuşi că e mai complicat decât să dobândeşti, pur şi
simplu, informaţiile, iam şuşotit Keirei la ureche.
Şamanul a ridicat mâinile, iar corpul a început să i se onduleze în ritmul
tobei. Cântarea lui te subjuga, mie îmi pierise orice chef dea mai fi ironic. Keira
era absorbită cu totul de scena care ni se desfăşura sub ochi. Şamanul a intrat
în transă, trupul îi era scuturat de spasme violente. În cursul ceremoniei,
chipul tinerei femei se metamorfoza şi, pe măsură cei scădea febra, în obraji îi
reapăreau culorile. Keira era fascinată, iar eu, la fel. Bătăile tobei au încetat.
Şamanul sa prăbuşit la pământ. Nu vorbea nimeni, liniştea nu era tulburată
de nici un sunet. Am rămas multă vreme cu ochii pironiţi la corpul inert. Când
şia venit în fire şi sa ridicat, omul sa apropiat de tânăra femeie, şia pus
mâinile pe obrajii ei şi ia spus să se scoale încet. Deşi se mai clătina, fata
stătea în picioare şi părea vindecată de răul care, mai adineauri, o dobora.
Adunarea la aclamat pe şaman. Magia acţionase.
Nam aflat niciodată care erau adevăratele puteri ale acestui om. Pentru
mine, acel lucru la care am asistat atunci, în locuinţa şamanului din
Listvianka, a rămas, pe vecie, un mister.
Ceremonia sa terminat, oamenii sau risipit. Keira la abordat pe şaman
şi ia cerut o audienţă. El a invitato să ia loc şi săi pună întrebările pentru
care voise săl întâlnească.
Şamanul nea spus că bărbatul căutat de noi era un notabil din regiune.
Un binefăcător care dădea mulţi bani pentru săraci, pentru construirea unor
şcoli… finanţase chiar şi refacerea unui dispensar, care, de atunci, arăta ca un
mic spital. Şamanul ezita să ne dea adresa lui, nu ştia care ne erau intenţiile.
Keira ia jurat că voiam doar să ne dea nişte informaţii. Ia explicat care îi era
profesia şi cum ne putea ajuta Egorov. Căutările ei erau strict ştiinţifice.
Şamanul sa uitat cu atenţie la pandantivul Keirei şi a întrebato ce
provenienţă are.
— E un obiect foarte vechi, ia mărturisit ea fără nici o reţinere. Un
fragment dintro hartă a stelelor, iar noi căutăm bucăţile care lipsesc.
— Ce vârstă are acest obiect? A insistat şamanul, exprimânduşi dorinţa
de al vedea mai îndeaproape.
— Milioane de ani, a răspuns Keira şi ia întins pandantivul.
Şamanul la mângâiat cu delicateţe şi, imediat, chipul i sa posomorât.
— Nar trebui să vă mai continuaţi călătoria, a spus, cu glasul grav.
Keira sa întors spre mine. Ce anume îl îngrijorase, deodată, pe acest
om?
— Nul păstraţi aproape de dumneavoastră. Nu ştiţi ce faceţi, a mai spus
el.
— Aţi mai văzut un asemenea obiect? A întrebat Keira.
— Nu vă daţi seama ce implică asta! A spus şamanul.
Privirea i se întunecase şi mai tare.
— Nam idee despre ce vorbiţi, a răspuns Keira, luânduşi înapoi
pandantivul. Noi suntem oameni de ştiinţă…
—… neştiutori! Aveţi măcar idee cum funcţionează lumea? Vreţi să vă
asumaţi riscul de ai pune în pericol echilibrul?
— Dar ce tot spuneţi? Sa sumeţit Keira.
— Plecaţi de aici! Omul pe care vreţi săl întâlniţi locuieşte la doi
kilometri de aici, întro dacea roz, cu trei turnuleţe, nu puteţi să no vedeţi.
Câţiva tineri patinau pe lacul Baikal, la depărtare de malul unde suflarea
geroasă a iernii transformase valurile în sculpturi cu forme înfricoşătoare. Un
vechi cargou cu coca ruginită zăcea pe o parte, prins în încleştarea gheţurilor.
Keira îşi ascunsese mâinile în buzunar.
— Ce încerca să ne spună omul acesta? Ma întrebat ea.
— Nam nici cea mai vagă idee, tu eşti experta în şamanism. Cred că
ştiinţa îl nelinişteşte, atâta tot.
— Frica lui nu mi sa părut iraţională. Şi lăsa impresia că ştie ce spune…
parcă ar fi vrut să ne pună în gardă în privinţa unui pericol.
— Keira, noi nu suntem nişte ucenici vrăjitori. În disciplinele noastre, nu
încap nici magia, nici ezoterismul. Amândoi urmăm un protocol pur ştiinţific.
Dispunem de două fragmente dintro hartă pe care încercăm so completăm,
nimic altceva.
— Dintro hartă realizată acum patru sute de milioane de ani. Şi habar
navem ce near dezvălui, dacă am completao…
— Când o vom completa, vom avea ocazia să argumentăm, în mod
ştiinţific, faptul că, întro vreme în care nici nu ne închipuiam că ar fi fost
posibil aşa ceva, pe faţa Pământului exista o civilizaţie, şi aceasta dispunea de
cunoştinţe astronomice. O asemenea descoperire va repune în discuţie multe
lucruri din istoria omenirii. Nu e asta problema care tea pasionat
dintotdeauna?
— Dar tu ce speranţă ai?
— Ca această hartă sămi arate o stea care sămi fie încă necunoscută.
Ar fi formidabil. De ce faci mutra asta?
— Îmi ţâţâie fundul de frică, Adrian. În cercetările mele, nu mam mai
confruntat niciodată cu violenţa oamenilor şi nu înţeleg deloc motivele celor
care ne urăsc cu atâta înverşunare. Acest şaman nu ştia nimic despre noi, dar
felul în care a reacţionat, atunci când mia atins pandantivul, a fost…
înspăimântător.
— Păi, nuţi dai seama ce iai dezvăluit şi ce implicaţii are acest lucru
pentru el? Un şaman este un oracol, puterea şi aura i se bazează pe ştiinţa pe
care o deţine şi pe ignoranţa celor care îl venerează. Iar noi, noi îi picăm pe cap,
hodoronctronc, şi îi vârâm sub nas mărturia unei cunoaşteri care o depăşeşte
de departe pe a lui. Cu alte cuvinte, îl punem în pericol. Eu, unul, nu maş
aştepta la o reacţie mai bună nici din partea membrilor Academiei, dacă leam
face o asemenea dezvăluire. Dacă un medic ajunge întrun sat pierdut de lume,
unde cuceririle epocii moderne nau pătruns niciodată, şi dacă îngrijeşte de
bolnavi administrândule medicamente, ceilalţi vor vedea în el un vrăjitor cu
puteri nesfârşite. Omul îl venerează pe cel a cărui cunoaştere o depăşeşte pe a
sa.
— Mulţam pentru lecţie, Adrian. Pe mine mă sperie ignoranţa noastră, nu
a autohtonilor.
Ne apropiem de dacea roz. Aceasta era întocmai cum neo descrisese
şamanul şi, cei drept, no puteai confunda cu altă casă, atât de ostentativă îi
era arhitectura. Cel care trăia acolo nu făcea nimic pentru aşi ascunde
bogăţia, dimpotrivă, o afişa ca pe o dovadă a puterii şi a reuşitei sale.
Doi bărbaţi cu kalaşnikovul în bandulieră păzeau intrarea. Mam
prezentat şi am cerut să fiu primit de stăpânul proprietăţii. Veneam din partea
lui Thornsten, unul dintre vechii lui prieteni, ca săi achităm o datorie. Paznicul
nea ordonat să aşteptăm în faţa uşii. Keira ţopăia pe loc, ca să se încălzească,
sub privirea înveselită a celui deal doilea paznic, care se holba la ea întrun
mod foarte neplăcut pentru gustul meu. Am luato în braţe şi am frecato pe
spate. După câteva clipe, bărbatul sa întors, nea percheziţionat cum scrie la
carte şi nea lăsat, în sfârşit, să intrăm în fastuoasa locuinţă a lui Egorov.
Pardoselile erau din marmură de Carrara, iar pereţii, acoperiţi cu
lambriuri importate din Anglia, nea explicat gazda, primindune în salon. Cât
despre covoare – nişte piese de mare valoare – veneau din Iran, a afirmat el.
— Eu credeam că ticălosul ăla de Thornsten a murit de mult, a exclamat
Egorov, servindune cu votcă. Beţi! Asta o să vă încălzească, nea îndemnat el.
— Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar îi merge de minune, ia replicat
Keira.
— Cu atât mai bine pentru el, a răspuns Egorov. Şi, atunci, de ce aţi
venit voi sămi aduceţi banii pe care mii datora el?
Miam scos portofelul şi iam întins gazdei noastre suta de dolari.
— Iată, am spus, punând acea singură bancnotă pe masă. Puteţi verifica,
e toată suma.
Egorov a privit, plin de dispreţ, spre hârtia verde.
— Sper că e o glumă!
— Este exact suma pe care nea cerut să vo dăm.
— Asta îmi datora acum treizeci de ani! La un curs constant, fără să mai
socotesc dobânda, ar fi trebuit să înmulţească cu o sută, şi abia atunci am fi
fost chit. Vă dau două minute ca să vă luaţi tălpăşiţa de aici, altfel o să vă pară
rău că aţi venit să vă bateţi joc de mine.
— Thornsten nea spus că aţi putea să ne ajutaţi. Eu sunt arheolog şi am
nevoie de dumneavoastră.
— Îmi pare rău, dar nu mă mai ocup de multă vreme de antichităţi.
Materiile prime aduc mult mai mulţi bani. Dacă aţi făcut călătoria asta în
speranţa că veţi putea cumpăra ceva de la mine, aţi venit degeaba. Thornsten
va luat de papagali, şi pe mine, la fel. Luaţi hârtia asta şi plecaţi.
— Nu vă înţeleg animozitatea faţă de el. Thornsten vorbea despre
dumneavoastră în termeni foarte respectuoşi, părea chiar că vă admiră întrun
anume fel.
— Ah, da? A întrebat Egorov, flatat de cuvintele Keirei.
— De ce vă datora bani? Acum treizeci de ani, o sută de dolari reprezenta
ceva, în regiunea asta, a adăugat Keira.
— Thornsten era doar un intermediar, lucra pentru un cumpărător din
Paris. Un bărbat care voia să cumpere un manuscris antic.
— Ce fel de manuscris?
— O piatră gravată, care a fost găsită întrun mormânt îngheţat din
Siberia. Trebuie să ştiţi, la fel de bine ca mine, că, în anii cincizeci, au fost
aduse la lumină multe asemenea morminte. Toate acestea erau pline ochi cu
tezaure perfect conservate datorită gheţurilor.
— Şi toate au fost minuţios jefuite.
— Da, din păcate, a oftat Egorov. Cupiditatea oamenilor este îngrozitoare,
nui aşa? Când e vorba de bani, nu mai au nici un respect pentru frumuseţile
trecutului.
— Şi, bineînţeles, dumneavoastră vă îndeletniceaţi cu urmărirea
jefuitorilor de morminte, nu? A continuat Keira.
— Domnişoară, aveţi un fund frumos şi un farmec cert, dar nu abuzaţi
prea mult de ospitalitatea mea!
— Dumneavoastră iaţi vândut piatra aia lui Thornsten?
— Iam pasat o copie! Iar comanditarul lui nu sa prins nici cât negru
sub unghie. Cum ştiam că no să mă plătească, iam dat o reproducere, dar
una de foarte bună calitate. Luaţi banii ăştia, plătiţivă cu ei o cină bună şi
spuneţii lui Thornsten că suntem chit.
— Mai aveţi originalul? A întrebat Keira, zâmbind.
Egorov a măsurato cu privirea din cap pânăn picioare, întârziind
asupra curbelor ei, a zâmbit la rândul lui şi sa ridicat.
— Dacă tot aţi venit până aici, haideţi cu mine. O să vă arăt despre ce e
vorba.
Sa apropiat de rafturile bibliotecii care împodobeau pereţii salonului. A
luat o cutie din piele fină, a deschiso şi a puso înapoi.
— Nu e în asta, dar unde oi fi puso?
A examinat alte trei casete asemănătoare, apoi o a patra şi o a cincea, din
care a scos un obiect învelit întrun voal. A dezlegat cordeluţa cu care era legat
şi nea înfăţişat o piatră de douăzeci de centimetri pe douăzeci. A puso, cu
delicateţe, pe birou şi nea chemat mai aproape. Suprafaţa patinată a pietrei
era incrustată cu nişte semne ce semănau cu hieroglifele.
— E în sumeriană. Piatra asta are peste şase mii de ani. Comanditarul lui
Thornsten mai bine miar fi plătito atunci, preţul ei era absolut abordabil.
Acum treizeci de ani, aş fi vândut sicriul din Sargon pe câteva sute de dolari;
astăzi, piatra asta este inestimabilă şi, în mod paradoxal, de altfel, nevadabilă,
cu excepţia cazului în care un cumpărător particular ar păstrao în secret. Un
astfel de obiect nu mai poate circula liber, timpurile sau schimbat, traficul de
antichităţi a devenit mult prea periculos. Vam spus deja: comerţul de materii
prime aduce mult mai mulţi bani, cu mult mai puţine riscuri.
— Care este semnificaţia acestor inscripţii? A întrebat Keira, fascinată de
frumuseţea pietrei.
— Nui mare lucru. Probabil că e vorba despre vreun poem sau despre
vreo legendă veche, dar cel care voia so cumpere părea săi acorde multă
importanţă. Trebuie să am o traducere. Uiteo, am găsito! A spus Egorov,
scotocind prin casetă.
Ia întins o foaie de hârtie Keirei, care a citito cu voce tare.
Există o legendă care spune că un copil aflat în pântecele mamei
cunoaşte totul despre misterul Creaţiei, de la începutul lumii până la sfârşitul
timpului. La naştere, un mesager trece pe deasupra leagănului său şii pune
un deget pe buze, ca să nu dezvăluie niciodată taina care ia fost încredinţată:
taina vieţii…
Cum aş fi putut sămi ascund uluiala, auzind aceste cuvinte, care îmi
răsunau în minte şi îmi readuceau în memorie ultimele amintiri despre o
călătorie ratată? Cuvintele acestea le citisem, înainte de ami pierde cunoştinţa,
întrun avion care pleca spre China şi care trebuise să se întoarcă din drum.
Keira sa oprit din lectură, îngrijorată de tulburarea mea. Miam luat portofelul
din buzunar şi am scos o foaie de hârtie pe care am desfăşurato în faţa ei. Am
citit, la rândul meu, cu glas tare, sfârşitul acestui text ciudat.
În urma degetului care şterge pe vecie amintirile copilului rămâne un
semn. Acest semn îl au toţi oamenii, deasupra buzei superioare; toţi, în afară
de mine.
În ziua în care mam născut, mesagerul a uitat să mă viziteze, de aceea,
eu îmi amintesc totul.
Keira şi Egorov mau privit rând pe rând, la fel de uimiţi ca mine. Leam
explicat în ce împrejurări îmi parvenise acest document.
— Mi la trimis prietenul tău, profesorul Ivory, chiar înainte să plec după
tine, în China.
— Ivory? Ce amestec are el în toată povestea asta? Sa mirat Keira.
— Dar acesta e numele ticălosului care nu ma plătit niciodată! A
exclamat Egorov. Şi pe el îl credeam mort de mult.
— La dumneavoastră, asta e o manie: vreţi săi îngropaţi pe toţi! Ia
răspuns Keira. Şi tare mă îndoiesc că Ivory să fi avut ceva dea face cu
comerţul ăsta jalnic de obiecte jefuite din morminte.
— Iar eu vă spun că profesorul ăsta al vostru – aflat, vezi, Doamne,
deasupra oricărei bănuieli – este tocmai omul care a cumpărato. Şi vă rog să
nu mă contraziceţi, eu nu sunt obişnuit sămi pună la îndoială spusele orice
gâsculiţă. Aştept să vă cereţi scuze!
Keira şia încrucişat braţele şi ia întors spatele. Eu am înhăţato de
umăr şi iam ordonat să se execute fără întârziere! Ea ma fulgerat cu privirea
şi a mormăit un „Scuzaţi” spre gazda noastră, care, din fericire, a părut să se
mulţumească şi cu atât şi a acceptat să ne spună mai multe.
— Piatra asta a fost găsită în nordvestul Siberiei, în cursul unei
campanii de săpături în mormintele îngheţate. Regiunea este plină de ele.
Protejate datorită frigului, cine ştie de câte milenii, mormintele erau remarcabil
de bine conservate. Trebuie să privim lucrurile în contextul lor: la acea epocă,
toate programele de cercetări depindeau de Comitetul Central al Partidului.
Arheologii primeau nişte salarii de mizerie şi lucrau în condiţii extrem de
dificile.
— Nici în Occident nu suntem mai pricopsiţi; dar, pentru asta, nu ne
apucăm să jefuim terenurile de săpături! Ia ripostat Keira.
Aş fi preferat săşi ţină pentru ea genul ăsta de observaţii.
— Toată lumea făcea trafic, ca să poată trăi, a continuat Egorov. Pentru
că aveam o poziţie ceva mai înaltă în ierarhia Partidului, rapoartele,
autorizaţiile şi alocaţiile de resurse treceau prin mâna mea, care eram
însărcinat să triez descoperirile îndeajuns de interesante ca să fie transferate la
Moscova, de cele care puteau rămâne în regiune. Partidul era primul care jefuia
tezaurele ce aparţineau, de drept, republicilor Federaţiei, iar noi nu făceam
altceva decât să luăm, în trecere, un mic comision. Unele obiecte nu ajungeau
până la Moscova, ci îmbogăţeau, până la urmă, colecţiile cumpărătorilor din
Occident. Aşa am făcut cunoştinţă, întruna din zile, cu amicul vostru
Thornsten. El acţiona în numele acestui profesor Ivory, pasionat de tot ceea ce
avea vreo legătură cu civilizaţiile scitice şi sumeriene. Eu ştiam că naveam să
fiu plătit niciodată, aşa că lam pus pe un epigrafist talentat, din echipele
noastre, să copieze piatra pe un bloc de granit. Acum, cear fi dacă miaţi
spune ce vă aduce la mine? Presupun că naţi traversat Uralii ca sămi daţi
înapoi o sută de dolari.
— Caut urmele unor nomazi care se pare că au făcut o călătorie lungă,
cu patru mii de ani înaintea erei noastre.
— De unde până unde?
— Au plecat din Africa şi au ajuns în China, am dovada asta. După
aceea, totul este doar o ipoteză. Presupun că au luato spre Mongolia şi apoi au
traversat Siberia, urcând pe fluviul Enisei, până la Marea Kara.
— Oho, ce mai călătorie! Şi în ce scop ar fi parcurs nomazii
dumneavoastră toţi kilometrii ăştia?
— Ca să treacă peste Pol şi să ajungă pe continentul american.
— De fapt, nu miaţi răspuns la întrebare.
— Ca să ducă un mesaj.
— Şi credeţi că vaş putea ajuta să demonstraţi existenţa unei asemenea
aventuri? Cine va băgat în cap ideea asta?
— Thornsten pretinde că sunteţi specialist în civilizaţiile sumeriene. Cred
că piatra pe care tocmai neaţi arătato îi confirmă spusele.
— Cum laţi întâlnit pe Thornsten? A întrebat, cu un aer maliţios,
Egorov.
— Printrun prieten care nea recomandat să ne ducem la el.
— E destul de amuzant.
— Nu văd ce e aşa de amuzant în chestia asta!
— Prietenul dumneavoastră îl cunoaşte pe Ivory?
— După câte ştiu eu, nu!
— Sunteţi gata să juraţi că nu sau întâlnit niciodată? Egorov ia întins
Keirei telefonul său, privindo sfidător.
— Ori sunteţi tâmpită, ori sunteţi amândoi de o naivitate surprinzătoare.
Sunaţivă prietenul şi întrebaţil!
Keira şi cu mine îl priveam pe Egorov, fără să înţelegem unde voia să
ajungă. Keira a luat mobilul, a format numărul lui Max şi sa dus mai la o
parte, ceea ce, trebuie să recunosc, ma iritat în ultimul hal. După câteva clipe,
când sa întors, avea chipul răvăşit.
— Îi ştii numărul pe dinafară…, iam şoptit.
— Nu e deloc momentul.
— Tea întrebat ce mai fac?
— Ma minţit. Lam întrebat, fără înconjur, dacă îl cunoaşte pe Ivory şi
mia jurat că nu, dar simt că ma minţit.
Egorov sa dus la bibliotecă, a parcurs rafturile şi a scos o carte mare.
— Dacă înţeleg bine, bătrânul vostru profesor vă trimite în braţele unui
prieten, care vă îndrumă către Thornsten, care, la rândul lui, vă îndeamnă să
veniţi la mine. Şi, ca din întâmplare, cu treizeci de ani în urmă, acelaşi Ivory
încercase să obţină piatra pe care o posed şi pe care este incrustat un text în
sumeriană, text pe care vil dăduse deja retranscris. Toate astea nu sunt,
bineînţeles, decât pură coincidenţă…
— Ce înţelegeţi prin asta? Lam întrebat.
— Că sunteţi două marionete ale căror sfori sunt trase de Ivory după
cum are el chef şi pe care le pune să alerge de la nord la sud şi de la est la vest,
după cum îi tună. Dacă naţi înţeles până acum că sa folosit de voi, atunci
sunteţi chiar mai proşti decât miam închipuit.
— Cred că am înţeles cât se poate de bine că ne luaţi de imbecili, a
şuierat Keira. Aţi fost destul de clar în această privinţă. Dar de ce ar face aşa
ceva? Ce ar avea de câştigat?
— Eu nu ştiu ce căutaţi exact, dar presupun că rezultatul trebuie săl
intereseze în cel mai înalt grad. Voi tocmai continuaţi o operă pe care el a lăsat
o neterminată, în fine, nu trebuie să fii prea inteligent ca să înţelegi că lucraţi
pentru el fără să vă daţi seama.
Egorov a deschis cartea aceea mare şi a desfăcut o hartă a Asiei antice.
— Dovada pe care speraţi so găsiţi se află sub ochii voştri. Este piatra pe
care a fost gravat textul sumerian. Ivory al vostru spera că o mai am şi a
aranjat lucrurile în aşa fel încât să ajungeţi până la mine.
Egorov sa aşezat la birou şi nea invitat să luăm loc în fotoliile mari din
faţa lui.
— Cercetările arheologice din Siberia au început în secolul al XVIIIlea,
din iniţiativa lui Petru cel Mare. Până atunci, ruşii nu arătaseră nici un interes
pentru propriul trecut. Când conduceam filiala din Siberia a Academiei, mă
dădeam de ceasul morţii pentru a convinge autorităţile să salveze aceste
tezaure inestimabile. Eu nu sunt un traficant vulgar, aşa cum credeţi. Sigur,
aveam reţelele mele, dar, mulţumită lor, am salvat mii de piese şi am restaurat
tot atâtea. Fără mine, sar fi ales praful de toate. Credeţi că piatra asta
sumeriană ar mai fi existat dacă naş fi fost eu aici? Probabil că ar fi fost
folosită, printre altele o mie, la consolidarea unui zid de cazarmă sau la
nivelarea unui drum. Nu zic că nam avut şi unele avantaje de pe urma acestui
mic comerţ, dar am acţionat întotdeauna cu foarte multă chibzuinţă. Nui
vindeam oricui vestigiile din Siberia noastră. Bun, în orice caz, acest profesor
nu va făcut să pierdeţi timpul. Eu am studiat, întradevăr, mai mult decât
oricine altcineva din Rusia, civilizaţiile sumeriene şi am fost convins
dintotdeauna că acestea au făcut nişte călătorii ce depăşeau distanţele
presupuse. Nimeni nu lea acordat teoriilor mele nici cel mai mic credit. Am fost
considerat visător şi incapabil. Obiectul pe care îl căutaţi, acela care să ateste
că nomazii au ajuns, cu adevărat, în Marele Nord, este sub ochii voştri. Şi ştiţi
de când există textul gravat pe el? Din anul 4004 înaintea erei noastre. Puteţi
constata şi singuri, a spus el, arătândune o linie mai mică decât celelalte, pe
partea superioară a pietrei. Este o datare categorică. Acum, miaţi putea
împărtăşi motivele care iar fi mânat, după părerea dumneavoastră, până pe
continentul american? Fiindcă, dacă vă aflaţi aici, înseamnă că le cunoaşteţi.
— Vam spus: duceau un mesaj, a repetat Keira.
— Mulţumesc, nu sunt surd, dar ce mesaj?
— Nam idee, destinatarii erau magiştrii civilizaţiilor antice.
— Şi credeţi că mesagerii şiau atins ţinta?
Keira sa plecat asupra hărţii, a arătat cu degetul mica strâmtoare
Bering, apoi indexul ia alunecat dea lungul coastei siberiene.
— Nu ştiu, a şoptit ea. Tocmai de aceea am atâta nevoie să le descopăr
urmele.
Egorov a apucat mâna Keirei şi a deplasato încet pe hartă.
— ManPupuNyor, a spus, punânduio la est de lanţul Uralilor, întrun
punct situat în nordul Republicii Komi. Situl celor Şapte Uriaşi din Urali; aici
şiau făcut mesagerii magiştrilor ultima oprire.
— Cum puteţi şti asta? A întrebat Keira.
— Ştiu, pentru că piatra a fost găsită exact în acest loc din Siberia
occidentală. Nomazii nu coborau pe Enisei, ci pe Obi; şi nu se îndreptau spre
Marea Kara, ci spre Marea Albă. Pentru a ajunge la destinaţie, drumul spre
Norvegia era mai scurt, mai accesibil.
— De ce aţi spus „ultima oprire”?
— Fiindcă am toate motivele să cred că şiau oprit călătoria aici. Lucrul
pe care o să vil spun acum nu a mai fost dezvăluit niciodată. În urmă cu
treizeci de ani, începusem o campanie de săpături în această regiune. La Man
PupuNyor, pe un platou întins din vârful unui munte bătut de vânturi, se
înalţă şapte stâlpi de piatră, având între treizeci şi patruzeci şi doi de metri
fiecare. Arată ca nişte menhiri imenşi. Şase formează un semicerc, iar al
şaptelea pare să se uite la ceilalţi şase. Cei Şapte Uriaşi din Urali reprezintă un
mister care nu şia dezvăluit încă secretul. Nimeni nu ştie de ce se află acolo,
iar eroziunea nu poate fi unica responsabilă pentru o asemenea arhitectură.
Acest sit este echivalentul rusesc pentru Stonehengeul dumneavoastră, cu
singura diferenţă că, aici, stâncile au o înălţime neobişnuită.
— Şi de ce naţi dezvăluit nimic?
— Oricât de ciudat vi sar părea, am acoperit totul şi am repus situl în
starea în care îl găsisem. Am şters cu bună ştiinţă orice urmă a trecerii noastre.
La acea epocă, Partidului nici nui păsa de lucrările noastre. Ceea ce scosesem
la lumină ar fi fost ignorat de funcţionarii incompetenţi de la Moscova. În cel
mai bun caz, extraordinarele noastre descoperiri ar fi fost trântite pe undeva,
fără nici o analiză, fără nici o grijă de a le păstra. În cele din urmă, ar fi fost
acoperite de praf, în nişte simple lădoaie, prin subsolul cine ştie cărei clădiri.
— Şi ce aţi găsit? A întrebat Keira.
— Multe resturi umane, datând din mileniul al IVlea, aproximativ
cincizeci de corpuri perfect conservate de gheţuri. Piatra sumeriană se găsea
printre acestea, în mormânt. Oamenii a căror urmă o căutaţi au murit cu toţii
de foame, prizonieri ai iernii şi ai zăpezilor.
Keira sa întors spre mine, însufleţită la culme.
— Dar descoperirea asta e de o importanţă covârşitoare! Nimeni na mai
dovedit vreodată că sumerienii călătoriseră atât de departe. Dacă vaţi fi
publicat lucrările, aducând în sprijin asemenea probe, var fi aclamat
comunitatea ştiinţifică internaţională.
— Sunteţi încântătoare, dar mult prea tânără pentru a şti despre ce
vorbiţi. Presupunând că importanţa acestei descoperiri iar fi impresionat
câtuşi de puţin pe şefi, am fi fost imediat deportaţi întrun gulag, iar lucrările
noastre ar fi fost atribuite unor aparatcici din Partid. În Uniunea Sovietică, nu
exista cuvântul „internaţional”.
— De asta aţi îngropat totul la loc?
— Ce aţi fi făcut în locul nostru?
— Dacă îmi permiteţi… aţi îngropat aproape totul la loc. Îmi închipui că
piatra asta nu e singurul obiect pe care laţi luat în bagaje…, am intervenit eu.
Egorov sa uitat urât la mine.
— Mai erau şi unele efecte personale care le aparţinuseră acestor
călători. Am păstrat foarte puţine: pentru fiecare dintre noi era vital să fie cât
mai discret cu putinţă.
— Adrian, mi sa adresat Keira, dacă periplul sumerienilor sa încheiat în
aceste condiţii, atunci se prea poate ca fragmentul să se găsească pe undeva pe
platoul MaPupuNyor.
— ManPupuNyor, a corectato Egorov. Dar puteţi săi spuneţi şi
Manpupuner, aşa îl pronunţă occidentalii. Despre ce fragment vorbiţi?
Keira ma privit. Apoi, fără să aştepte răspuns la o întrebare nepusă, şia
scos pandantivul, i la arătat lui Egorov şi ia povestit aproape totul despre
căutările noastre.
Pasionat de ceea cei povesteam, Egorov nea reţinut la cină şi, cum
seara se lungea, nea mai pus şi o cameră la dispoziţie, ceea ce ne pica numai
bine, fiindcă uitaserăm cu desăvârşire să ne cazăm.
În timpul mesei – servită întro încăpere ale cărei dimensiuni te duceau
cu gândul, mai degrabă, la un teren de badminton decât la o sufragerie –
Egorov nea copleşit cu întrebările. Când iam mai pomenit şi despre ceea ce se
întâmpla atunci când alăturam fragmentele, nea implorat săl lăsăm şi pe el să
asiste la acel fenomen. Ne era greu săi refuzăm ceva, astfel că, împreună cu
Keira, am apropiat cele două obiecte, care şiau recăpătat pe dată culoarea
albăstruie, deşi aceasta era şi mai pală decât ultima oară. Egorov a făcut ochii
mari, faţa parcă ia întinerit. Omul, atât de calm până atunci, se însufleţise ca
un puşti în Ajunul Crăciunului.
— După părerea voastră, ce sar întâmpla dacă aţi aduna la un loc toate
fragmentele?
— Nam nici cea mai mică idee, iam răspuns înaintea Keirei.
— Şi sunteţi siguri amândoi că pietrele astea au patru sute de milioane
de ani?
— Nu sunt pietre, a răspuns Keira. Însă da, suntem siguri de vechimea
lor.
— Suprafaţa lor este poroasă, poartă pe ea milioane de microperforaţii.
Atunci când sunt puse în dreptul unei surse de lumină foarte puternice,
fragmentele proiectează o hartă a stelelor, exact aşa cum erau poziţionate pe
cer în acea perioadă, am continuat. Dacă am avea la dispoziţie un laser
îndeajuns de puternic, vaş putea face demonstraţia.
— Miar fi plăcut tare mult să văd asta, dar îmi pare nespus de rău, nam
un asemenea aparat în casă.
— Mar fi îngrijorat dacă ar fi fost altfel, iam mărturisit.
După ce neam terminat desertul – o prăjitură spongioasă, puternic
alcoolizată – Egorov sa ridicat de la masă şi a început să se plimbe încoace şi
încolo prin încăpere.
— Şi vă gândiţi, a continuat el, că unul dintre fragmentele lipsă sar
putea găsi în situl celor Şapte Uriaşi din Urali? Da, bineînţeles că vă gândiţi, ce
întrebare!
— Miar plăcea atât de mult să vă pot răspunde! A spus Keira.
— Naivă şi optimistă! Sunteţi cu adevărat încântătoare!
— şi dumneavoastră…
Iam tras, uşor, un genunchi pe sub masă, înainte săşi termine fraza.
— Este iarnă, a continuat Egorov. Platoul ManPupuNyor este măturat
de vânturi atât de reci şi de uscate, încât zăpada abia dacă poate rămâne pe
sol. Pământul e îngheţat. Cum aveţi de gând să vă faceţi săpăturile? Cu două
lopăţele şi cu un detector de metale?
— Scutiţine de tonul ăsta condescendent, este exasperant. Şi, pe urmă,
pentru guvernul dumneavoastră, fragmentele astea nu sunt de metal, ia
ripostat ea.
— Eu nu vă propun un detector de metale aşa cum au amatorii care
caută monede pierdute în nisip, ci un proiect mult mai ambiţios…
Egorov nea condus în salon, o încăpere cu nimic mai prejos decât
sufrageria. Pardoseala de marmură îi lăsase loc parchetului de stejar, iar
mobilierul venea din Italia şi Franţa. Neam aşezat pe canapelele confortabile
din faţa şemineului monumental, unde ardea un foc straşnic, ale cărui flăcări
înalte lingeau peretele vetrei.
Egorov sa oferit să ne pună la dispoziţie o echipă de douăzeci de oameni
şi tot utilajul de care Keira avea nevoie pentru săpături. Ia promis mai multe
mijloace decât avusese vreodată până atunci. Drept singură compensaţie
pentru acest ajutor nesperat voia să fie asociat la toate descoperirile făcute de
ea.
Keira ia precizat că nu exista nici un câştig financiar în perspectivă.
Ceea ce visam noi să descoperim nu avea nici o valoare comercială, avea doar
importanţă ştiinţifică. Egorov sa ofensat.
— Dar cine vă vorbeşte despre bani? Sa înfuriat el. Voi sunteţi ăia care îi
pomeniţi întruna. Vam spus eu ceva despre bani?
— Nu, ia răspuns, stânjenită, Keira – şi eram convins că e sinceră – dar
noi doi ştim că mijloacele pe care ni le oferiţi reprezintă o investiţie enormă…
Şi, până acum, am întâlnit puţini filantropi în cariera mea, a mai adăugat,
aproape cerânduşi scuze.
Egorov a deschis o cutie cu ţigări de foi şi nea prezentato. Eram gata să
mă las ispitit, dar privirea neagră a Keirei ma făcut sămi iau gândul.
— Cea mai mare parte din viaţă miam consacrato lucrărilor de
arheologie, a continuat Egorov. Şi asta în condiţii atât de grele, cum voi no să
cunoaşteţi niciodată. Miam riscat pielea, atât din punct de vedere fizic, cât şi
politic, am salvat o mulţime de tezaure, vam explicat deja împrejurările, şi
singura recunoaştere primită din partea scârbelor de la Academie a fost că m
au considerat un vulgar traficant. De parcă, astăzi, lucrurile sar fi schimbat
cumva! Ce mai ipocriţi! Sunt treizeci de ani de când ăştia îmi murdăresc
numele. Dacă proiectul vostru reuşeşte, eu voi câştiga mult mai mult decât
nişte bani. Vremea când morţii erau îngropaţi cu bunurile lor a trecut, nam să
iau cu mine, în mormânt, nici covoarele persane, nici picturile din secolul al
XIXlea, care îmi împodobesc pereţii casei. Eu vă vorbesc despre recăpătarea
unei anumite respectabilităţi. Cu treizeci de ani în urmă, dacă nu near fi
împiedicat frica de superiori, publicarea lucrărilor noastre – aşa cum spuneaţi,
pe bună dreptate – ar fi făcut din mine un om de ştiinţă recunoscut şi
respectat. Nam să trec de două ori pe lângă şansa care îmi este oferită. Aşa că,
dacă sunteţi de acord, vom porni în această campanie împreună şi, dacă vom
găsi ceva care să vină în sprijinul teoriilor voastre, dacă norocul ne va surâde,
atunci vom prezenta comunităţii ştiinţifice rezultatul descoperirilor noastre. Vă
convine micul târg pe care vil propun? Da sau nu?
Keira ezita. Dată fiind situaţia în care ne aflam, ne era greu săi
întoarcem spatele unui aliat ca el. Eram conştient de importanţa protecţiei pe
care neo oferea această asociere. Dacă Egorov binevoia săşi ia şi cele două
gorile înarmate, care ne întâmpinaseră la uşa lui, am fi avut cum să ripostăm
data viitoare, când ar fi vrut cineva să atenteze la vieţile noastre. Keira şi cu
mine schimbam întruna priviri. Decizia ne aparţinea amândurora, dar –
galanteria înainte de toate – voiam să se pronunţe mai întâi ea.
Egorov ia zâmbit larg Keirei.
— Daţimi înapoi suta aia de dolari, ia spus pe un ton foarte serios.
Keira a scos bancnota. Egorov a băgato imediat în buzunar.
— Gata, aţi contribuit la finanţarea călătoriei; de acum, suntem asociaţi.
Având în vedere că problemele băneşti, care vă preocupau atâta, sunt rezolvate,
putem să ne concentrăm între noi, oamenii de ştiinţă, asupra detaliilor de
organizare, pentru ca această minunată campanie de săpături să reuşească?
Ei sau aşezat la măsuţa joasă. Timp de o oră, au făcut o listă cu toate
echipamentele de care aveau nevoie. Spun „ei”, fiindcă mă simţeam exclus din
conversaţia lor. De altfel, profitând de faptul că numi dădeau atenţie, am
studiat mai îndeaproape rafturile bibliotecii. Am găsit numeroase lucrări de
arheologie, un vechi manual de alchimie din secolul al XVIIlea, un altul – la fel
de vechi – de anatomie, operele complete ale lui Alexandre Dumas, o ediţie
originală a romanului Roşu şi Negru. Colecţia de cărţi asupra cărora îmi
plimbam privirea trebuie să fi valorat o adevărată avere. În timp ce Keira şi
Egorov îşi făceau temele, eu mam adâncit în lectura unui uimitor tratat de
astronomie din secolul al XIVlea.
Remarcândumi, în sfârşit, absenţa – se făcuse totuşi aproape unu
noaptea – Keira a venit să mă caute; şi a avut tupeul să mă întrebe ce fac. Am
dedus că întrebarea echivala cu un reproş şi mam întors lângă ea, în faţa
şemineului.
— E fabulos, Adrian, vom avea tot echipamentul necesar, vom putea
începe nişte săpături de mare amploare. Nu ştiu cât timp ne va lua, dar, cu
asemenea mijloace, dacă fragmentul se găseşte întradevăr pe undeva, între
menhirii ăştia, avem mari şanse săl găsim.
Am parcurs lista pe care o făcuse împreună cu Egorov: mistrii, spatule,
fire cu plumb, pensule, GPS, metri pentru măsurat, ţăruşi pentru caroiaje, grile
pentru releveuri, ciururi, cântare, aparate pentru măsurători antropometrice,
compresoare, aspiratoare, grupuri electrogene şi lămpi pentru lucrul în timpul
nopţii, corturi, markere, aparate fotografice, nimic nu părea să lipsească din
acest fastuos inventar, demn de un magazin de specialitate. Egorov a ridicat
receptorul telefonului pus pe un gheridon. După câteva momente, în salon au
intrat doi bărbaţi, cărora lea pus în mână lista. Aceştia sau retras imediat.
— Totul va fi gata mâine, înainte de prânz, a spus Egorov, întinzânduse.
— Cum o să transportaţi toate astea? Am îndrăznit să întreb.
Keira sa întors spre Egorov, care ma privit cu un aer triumfător.
— E o surpriză. Până atunci, avem nevoie de somn. Sa făcut târziu, ne
întâlnim mâine, la micul dejun. Să fiţi gata, plecăm înainte de prânz.
Un bodyguard nea condus până în apartamentul nostru. Camera pentru
musafiri părea o încăpere dintrun hotel de lux. Nu fusesem niciodată întrun
astfel de loc, dar mă îndoiam că putea exista o cameră mai spaţioasă decât cea
în care aveam să dormim în noaptea asta. Patul era atât de mare, încât te
puteai întinde pe el atât în lungime, cât şi în lăţime. Keira sa aruncat peste
pilota groasă şi ma chemat lângă ea. No mai văzusem atât de fericită de
când… dacă mă gândeam bine, no văzusem niciodată atât de fericită. Îmi
riscasem viaţa de mai multe ori, străbătusem mii de kilometri ca so regăsesc.
Dacă aş fi ştiut, maş fi mulţumit săi dau o lopată şi un ciur! La urma urmei,
nu depindea decât de mine să apreciez norocul pe care îl aveam: era nevoie de
atât de puţin ca so umplu de fericire pe femeia iubită. Ea sa întins cât era de
lungă, şia scos puloverul, şia desfăcut sutienul şi mia făcut semn, cu un aer
aţâţător, să nu mai întârzii. Nici naveam de gând.
Kent.
Jaguarul gonea pe drumeagul ce ducea la conac. Aşezat în spate, Sir
Ashton citea un dosar, la lumina plafonierei. Apoi la închis, căscând. Telefonul
de la bord a început să sune; şoferul la anunţat că este căutat de Moscova şi i
a întins receptorul.
— Nam putut săi interceptăm pe amicii dumneavoastră în gara Irkutsk.
Nu ştiu cum au făcut, dar au reuşit să scape de vigilenţa oamenilor noştri, ia
explicat MOSCOVA.
— Supărătoare veste! Sa enervat Ashton.
— Sunt la lacul Baikal, în casa unui traficant de antichităţi, a continuat
MOSCOVA.
— Şi ce aşteptaţi ca săi luaţi la întrebări?
— Să plece de acolo. Egorov are relaţiile lui în zonă, dacea îi este păzită
de o mică armată, nu vreau ca o simplă arestare să se transforme întro baie de
sânge.
— Parcă nu eraţi atât de grijulii.
— Eu ştiu că vă vine greu să vă obişnuiţi cu asta, totuşi, în ţara noastră,
există nişte legi. Dacă oamenii mei intervin, iar ai lui Egorov ripostează, o să ne
fie greu să le explicăm autorităţilor federale din ce motiv iam atacat aşa, în
toiul nopţii, mai ales fără să fi avut, în prealabil, un mandat. La urma urmei,
din punct de vedere legal, navem ce să le reproşăm celor doi oameni de ştiinţă.
— Prezenţa lor în casa unui traficant de antichităţi nu e deajuns?
— Nu, ăsta nu e un delict. Aveţi răbdare. Cum ies din vizuină, cum îi
săltăm. Şi fără să audă cineva ceva. Vă promit că mâineseară vii expediez cu
avionul.
Brusc, Jaguarul a făcut o mişcare laterală. Ashton a alunecat pe
banchetă, gata să scape receptorul. Sa agăţat de rezemătoarea pentru coate, s
a redresat şi a ciocănit în geamul despărţitor, ca săşi manifeste nemulţumirea
faţă de şofer.
— O întrebare, a continuat MOSCOVA. Aţi încercat, întâmplător, ceva
fără să mă fi prevenit?
— La ce te referi?
— La un mic incident care a avut loc în Transsiberian. O angajată a
companiei a fost lovită cu violenţă în frunte. Este încă în spital, cu un serios
traumatism cranian.
— Îmi pare rău să aud asta, dragul meu. Să loveşti o femeie este un act
nedemn.
— Dacă arheologa respectivă şi prietenul ei nu sar fi aflat acolo, nu vaş
fi pus sinceritatea la îndoială, dar sa constatat că această incalificabilă
agresiune a avut loc în vagonul lor. Trebuie să consider că, aici, na fost nimic
altceva decât o coincidenţă, nu? Dumneavoastră nu vaţi fi permis niciodată să
acţionaţi pe la spatele meu şi, cu atât mai puţin, pe teritoriul meu, nui aşa?
— Bineînţeles că nu, a răspuns Ashton. Iar simplul fapt că sugerezi aşa
ceva mă ofensează.
Maşina sa balansat din nou, cu violenţă. Ashton şia aranjat papionul şi
a ciocănit a doua oară în geamul din faţa lui. Când a apucat din nou
receptorul, MOSCOVA închisese.
Ashton a apăsat pe un buton, iar geamul despărţitor sa lăsat în jos, pe
după fotoliul şoferului.
— Mă mai zgâlţâi mult în felul ăsta? Şi, pe urmă, de ce conduci aşa de
repede? După câte ştiu eu, nu suntem întrun circuit automobilistic!
— Nu, domnule, însă coborâm o coastă cu pantă deloc neglijabilă, iar
frânele neau lăsat. Fac şi eu ce pot, dar vă rog să vă puneţi centura, mie
teamă că, dacă vreau să opresc maşina asta afurisită, trebuie să intrăm întrun
şanţ.
Ashton şia dat ochii peste cap şi a făcut cei ceruse şoferul. Acesta a
reuşit să ia destul de bine virajul următor, dar na avut de ales şi, ca să evite
camionul carei venea din faţă, a ieşit de pe drum, proţăpinduse în mijlocul
unui câmp.
Când limuzina sa oprit, şoferul a deschis portiera lui Sir Ashton şi sa
scuzat pentru neplăcerea pe care io pricinuise. Nu mai înţelegea nimic, maşina
tocmai ieşise din revizie, o luase de la garaj chiar înainte dea porni la drum.
Ashton la întrebat dacă avea o lanternă. Şoferul a umblat în trusa de prim
ajutor şi ia întins imediat lanterna.
— Ei, firar să fie, da' uităte sub şasiu şi vezi ce sa întâmplat! Ia
ordonat Ashton.
Şoferul şia scos vestonul şi sa executat. Nui era uşor să se strecoare
sub vehicul, dar a reuşit, trecând prin spate. După câteva clipe a apărut din
nou, înnămolit din cap până în picioare, şi a anunţat, foarte încurcat, că li se
perforase carterul circuitului de frânare.
Ashton a avut un moment de îndoială. Era de neconceput! Să io facă
tocmai lui! Şi întrun mod atât de vădit, atât de grosolan! Apoi, sa gândit la
fotografia pe care io arătase şeful pazei. Aşezat pe bancă, Ivory părea că fixează
obiectivul şi, pe deasupra, mai şi zâmbea.
Paris.
Ivory cerceta, pentru cine ştie a câta oară, cartea dăruită de răposatul
său partener de şah. Sa întors la pagina de gardă şi a recitit, iar şi iar,
dedicaţia:
Ştiu că această lucrare o săţi placă. Din ea nu lipseşte nimic; aici ai să
găseşti totul, chiar şi mărturia prieteniei noastre.
Al dumitale devotat partener de şah, Vackeers.
Nu înţelegea nimic. Sa uitat la ceas şi a zâmbit. Şia pus pardesiul, şia
legat fularul la gât şi a coborât săşi facă plimbarea nocturnă dea lungul
malurilor Senei.
Când a ajuns pe podul Marie, la sunat pe Walter.
— Ai încercat să dai de mine?
— De mai multe ori, dar fără succes. Ardeam de nerăbdare să stăm de
vorbă. Adrian ma sunat din Irkutsk, parese că, pe drum, au avut nişte
necazuri.
— Ce fel de necazuri?
— Destul de supărătoare, de vreme ce au fost ţinta unei tentative de
asasinat.
Ivory a privit spre fluviu, încercând să rămână cât mai calm.
— Trebuie să dăm de ei, a continuat Walter. Până la urmă, or să păţească
ceva, iar eu nu miaş iertao niciodată.
— Nici eu nu miaş iertao vreodată, Walter. Nu ştii dacă sau întâlnit cu
Egorov?
— Presupun că da, tocmai plecau în căutarea lui. Adrian părea teribil de
îngrijorat. Dacă nar fi fost Keira atât de hotărâtă, el ar fi făcut, cu siguranţă,
calentoarsă.
— Ţia spus că ar avea intenţia asta?
— Da, chiar a repetat de mai multe ori, şi mia fost tare greu să nul
încurajez în sensul ăsta.
— Walter, nu mai este decât o chestiune de zile, cel mult de câteva
săptămâni, nu putem da înapoi, nu acum.
— Naveţi nici o posibilitate săi protejaţi?
— O să iau mâine legătura cu MADRID, numai ea îl poate influenţa pe
Ashton. Nu mă îndoiesc nici o clipă că, în spatele acestui nou act de barbarie,
se află el. Am făcut în aşa fel încât săi parvină un mic mesaj în seara asta, dar
cred că no să fie suficient.
— Atunci, lăsaţimă săi spun lui Adrian să se întoarcă în Anglia, să nu
aşteptăm până când va fi prea târziu.
— Walter, e deja prea târziu, ţiam mai spus. Nu putem da înapoi.
Ivory a închis. Pierdut în gânduri, şia băgat mobilul în buzunarul
pardesiului şi a plecat spre casă.
Rusia.
În camera noastră a intrat un majordom şi a tras draperiile. Afară era
frumos, iar lumina vie a zilei nea orbit.
Keira şia ascuns capul sub cearşaf. Majordomul a pus platoul cu micul
dejun la picioarele patului şi nea anunţat că era aproape unsprezece. La
prânz, eram aşteptaţi în hol, cu bagajele făcute. Apoi sa retras.
Fruntea Keirei sa ivit din nou; privirile ei pofticioase nu se mai dezlipeau
de coşuleţul cu cornuri şi brioşe. A întins o mână, a înhăţat unul şi la înghiţit
din trei îmbucături.
— Nam putea rămâne aici încă vreo două zile? A gemut, sorbind ceaiul
pe care il turnasem.
— Hai să ne întoarcem la Londra. Te invit întrun hotel de lux şi… timp
deo săptămână, nu mai ieşim din cameră.
— Nai chef să continui, nui aşa? Cu Egorov, suntem bine protejaţi, a
adăugat ea, atacând o brioşă.
— Cred că iai acordat prea repede încredere tipului ăstuia. Ieri, nici nul
cunoşteam, iar astăzi, poftim, suntem asociaţii lui. Eu nu ştiu nici unde
mergem, nici ce ne aşteaptă.
— Nici eu, dar simt că ne apropiem de ţintă.
— De care ţintă, Keira? De mormintele sumeriene sau de ale noastre?
— OK, a spus ea, dând la o parte cearşafurile şi ridicânduse dintro
săritură. Să ne întoarcem! O săi explic lui Egorov că renunţăm şi, dacă
bodyguarzii lui ne dau voie să ieşim, sărim întrun taxi care merge la aeroport
şi apoi luăm primul avion spre Londra. O să fac un mic ocol pe la Paris şi o să
mă înscriu la şomaj. De fapt… în Anglia, voi aveţi dreptul la două alocaţii de
şomaj?
— Nu e cazul să fii cinică! De acord, să continuăm, dar, mai întâi,
promitemi ceva: dacă ne mai ameninţă iar vreun pericol, cât de mic, oprim
totul!
— Defineştemi termenul pericol, mia cerut ea, aşezânduse din nou pe
pat.
Iam luat faţa în mâini şi iam răspuns:
— Când cineva încearcă să te asasineze, eşti în pericol. Ştiu eu că pofta
ta de descoperiri este mai mare decât orice, dar ar trebui să fii conştientă de
riscurile care ne ameninţă, înainte de a fi prea târziu.
Egorov ne aştepta în holul casei. Purta o pelerină lungă, de blană albă,
iar pe cap, o căciulă cu urechi. Dacă visasem vreodată săl întâlnesc pe Mihail
Strogoff, dorinţa mi se împlinea acum. Nea dat şi nouă căciuli, mănuşi, pălării
şi două hanorace îmblănite, cu care paltoanele noastre nici nu se puteau
compara.
— Acolo unde mergem, este, cu adevărat, foarte frig. Echipaţivă, plecăm
în zece minute. Urmaţimă, coborâm în parcare.
Liftul sa oprit la al doilea nivel, unde o colecţie de maşini – de la cupeul
sport până la limuzina prezidenţială – aştepta în cea mai deplină ordine.
— Vad că nu vă ocupaţi numai de comerţul cu vechituri, iam spus lui
Egorov.
— Nu, întradevăr, mia răspuns, deschizând portiera.
Eram precedaţi de două berline, alte două încheiau convoiul. Am ieşit pe
stradă în trombă şi neam îndreptat spre şoseaua de pe malul lacului.
— Dacă nu mă înşel, am spus eu ceva mai târziu, Siberia occidentală se
află la trei mii de kilometri de aici; aţi prevăzut vreo oprire pentru pipi sau
mergem şnur?
Egorov ia făcut un semn şoferului, iar maşina a frânat brusc. El sa
întors spre mine.
— Ai de gând să mă mai pisezi mult? Dacă această călătorie te plictiseşte,
nai decât să cobori.
Keira mia aruncat o privire mai neagră decât apele Baikalului. Iam
cerut scuze lui Egorov, care mia întins mâna. Cum să refuzi o strângere de
mână, când eşti între gentlemeni? Maşina a pornit din nou şi, în jumătatea de
oră care a urmat, na mai scos nimeni o vorbă. Drumul sa înfundat întro
pădure plină de zăpadă. Ceva mai târziu, am ajuns la Koty, un sătuc
încântător. Convoiul a încetinit şi a luato pe un drum lateral; la capătul
acestuia, am descoperit două hangare care nu se vedeau de pe şosea. După ce
au fost parcate maşinile, Egorov nea invitat săl urmăm. În interiorul
hangarelor, staţionau două elicoptere, modelul ăla uriaş folosit de armata rusă
la transportul trupelor şi al utilajelor. Mai văzusem unele asemănătoare în
nişte reportaje despre războiul dus de URSS în Afganistan, dar niciodată atât
de aproape.
— No să mă credeţi nici de data asta, a spus Egorov, îndreptânduse
către cel mai apropiat aparat, dar leam câştigat la cărţi.
Keira sa uitat la mine, înveselită, şi a păşit pe scara ce ducea în cabină.
— De fapt, ce fel de tip sunteţi? Lam întrebat pe Egorov.
— Un aliat şi mă căznesc cu disperare să vă conving că e adevărat, mia
spus el, bătândumă pe spate. Urci sau preferi să rămâi în hangarul ăsta?
Habitaclul elicopterului era atât de vast, încât aveai impresia că te afli
întrun avion de linie. Două cărucioareelevator urcau pe uşa din spate,
depunând nişte lăzi mari în buncăr, unde oamenii lui Egorov le fixau cu corzi
solide. Compartimentul echipat cu scaune putea primi douăzeci şi cinci de
pasageri. Acest Mil Mi26 era înzestrat cu un motor de unsprezece mii două
sute patruzeci de cai, ceea ce îl făcea pe proprietarul său atât de mândru, încât
ai fi zis că era vorba chiar de o herghelie de roibi. Urma să facem patru escale,
pentru alimentarea cu carburant. Ţinând cont de încărcătură, aparatul avea o
rază de acţiune de şase sute de kilometri. Până la ManPupuNyor erau trei mii
de kilometri, pe care urma săi parcurgem în unsprezece ore. Elevatoarele sau
retras, oamenii lui Egorov au verificat pentru ultima oară chingile care fixau
lăzile unde se afla echipamentul şi uşa buncărului sa închis. Aparatul a fost
tractat în afara hangarului.
Turbina a început să şuiere; când palele rotorului au pornit să se
învârtească, zgomotul din habitaclu a devenit asurzitor.
— Te obişnuieşti, a strigat Egorov. Bucuraţivă de spectacol, veţi
descoperi Rusia aşa cum puţini oameni au văzuto.
Pilotul sa întors şi nea făcut un semn cu mâna. Elicopterul greoi a
început să ia înălţime. La cincizeci de metri de la sol, partea din faţă i sa
înclinat, iar Keira sa lipit de hublou.
După o oră de zbor, Egorov nea arătat oraşul Ilanski, departe, în stânga
noastră; au urmat Kansk şi Krasnoiarsk. Aparatul sa menţinut la distanţă de
ele, ca să nu intre în raza de acoperire radar a controlorilor aerieni. Pilotul
părea săşi cunoască meseria, nu survolam decât întinderi albe, ce păreau fără
sfârşit. Din timp în timp, un râu îngheţat brăzda pământul cu firişorul lui
argintiu aidoma unei linii trasate de creion pe o foaie de hârtie.
Prima realimentare, pe malul râului Uda; oraşul Atagay se afla la câţiva
kilometri de locul unde aterizase elicopterul. De acolo veniseră şi cele două
camioanecisternă care neau umplut rezervoarele.
— Totul e doar o chestiune de organizare, nea spus Egorov, privinduşi
oamenii, care se agitau în jurul elicopterului. Când afară sunt minus douăzeci
de grade, nu încape improvizaţia. Dacă cisternele de alimentare nu ar fi fost la
locul de întâlnire şi am fi rămas ţintuiţi la sol, am fi crăpat aici în câteva ore.
Am profitat de escală ca să ne dezmorţim picioarele. Egorov avea
dreptate, frigul era imposibil de îndurat.
Când am urcat iar la bord, camioanele erau deja departe, pe un drum ce
ducea spre pădure. Turbina a început să şuiere şi elicopterul a luat din nou
înălţime, lăsând sub carlingă urmele trecerii noastre, pe care vântul avea să le
şteargă în curând.
În avion, mai făcusem cunoştinţă cu turbulenţele, dar niciodată, până
acum, în elicopter. Primisem deja botezul aerului în acest tip de aparat; la
Atacama, mi se întâmplase de mai multe ori să mă urc în elicopter, ca să ajung
în vale, dar nu în asemenea condiţii. Am fost scuturaţi o bună bucată de vreme;
aparatul se balansa în toate părţile, dar, pe chipul lui Egorov, nu se vedea nici
o îngrijorare, ceea ce ma făcut să trag concluzia că nu riscam nimic. Ceva mai
târziu, când elicopterul era zgâlţâit şi mai rău, mam întrebat dacă, în faţa
morţii, Egorov ar fi acceptat săşi arate frica. După ce calmul sa restabilit, în
timp ce elicopterul era alimentat pentru a doua oară, Keira a tras un pui de
somn, lipită de umărul meu.
Am luato în braţe, ca să stea întro poziţie mai confortabilă, şi am
surprins în ochii lui Egorov o duioşie, o bunăvoinţă faţă de noi care ma uimit.
Iam zâmbit, dar el sa întors spre hublou, făcânduse că nu ma văzut.
A treia aterizare. De data asta, nici vorbă să coborâm, viforniţa începuse
din nou şi nu vedeai nimic în jur. Era prea riscant să ne îndepărtăm chiar şi la
câţiva metri de elicopter. Neliniştit, Egorov sa ridicat şi sa dus în cabina de
pilotaj. Sa aplecat spre geamul cockpitului şi a vorbit în ruseşte cu pilotul. Din
schimbul lor de cuvinte, nam înţeles nimic. După câteva clipe, Egorov sa
întors şi sa aşezat în faţa noastră.
— E vreo problemă? A întrebat, îngrijorată, Keira.
— Dacă nu vom fi dibuiţi de camioane în supa asta albă, vom avea, într
adevăr, o problemă serioasă.
Mam aplecat şi eu spre hublou; vizibilitatea era cum nu se poate mai
proastă. Vântul sufla în rafale, fiecare dintre acestea spulberând noi valuri de
ninsoare.
— Elicopterul nu riscă să îngheţe? Am întrebat.
— Nu, a răspuns Egorov, admisiile de aer ale motoarelor sunt echipate cu
încălzitoare care asigură dejivrarea în timpul misiunilor la temperaturi joase.
O rază galbenă a măturat cabina. Egorov sa ridicat şi a constatat, cu
uşurare, că era lumina puternicelor faruri de pe camioanele de alimentare. Toţi
oamenii au fost mobilizaţi pentru a face plinul de carburant. Când rezervoarele
sau umplut, pilotul şia pus iar motorul în funcţiune, dar, pentru a decola, a
trebuit să aştepte până a mai crescut temperatura. Viscolul a durat încă două
ore. Keira nu se simţea bine; eu făceam tot ce puteam ca so liniştesc, dar eram
prizonierii acestei cutii de sardele, mai scuturaţi decât la bordul unui vas
surprins de furtună în largul mării. În cele din urmă, cerul sa limpezit.
— Când survolezi Siberia, în anotimpul ăsta, se întâmplă de multe ori
aşa, nea spus Egorov. Ce era mai rău a trecut. Odihniţivă, neau mai rămas
patru ore de zbor şi, odată ajunşi, vom avea nevoie de eforturile tuturor, pentru
a instala tabăra.
Ni sa propus să luăm masa, dar stomacurile noastre fuseseră prea greu
încercate ca să poată înghiţi ceva. Keira şia pus capul pe genunchii mei şi a
adormit din nou. Era cel mai bun mod dea omorî timpul. Mam aplecat iar
spre hublou.
— Suntem doar la şase sute de kilometri de Marea Kara, a spus Egorov,
arătând spre nord. Dar, credeţimă, sumerienilor noştri lea luat mai mult
decât nouă ca să ajungă până aici!
Keira sa îndreptat, încercând să zărească şi ea ceva. Egorov a invitato
să se ducă în cabina de pilotaj. Copilotul ia cedat locul lui şi sa instalat într
un fotoliu. Mam dus şi eu acolo şi am rămas în spatele Keirei. Ea era
fascinată, uluită şi fericită. Văzândo aşa, toate reţinerile mele cu privire la
această călătorie se risipeau. Aventura pe care o trăiam împreună avea să ne
lase amintiri fabuloase; îmi spuneam că, la urma urmei, pentru un asemenea
motiv, merita cu prisosinţă să înfruntăm riscurile.
— Dacă, întro zi, o să le povesteşti asta copiilor tăi, nor să te creadă! I
am strigat Keirei.
Ea nu sa întors spre mine, dar mia răspuns cu glăsciorul ăla insinuant,
pe care il cunoşteam atât de bine.
— Asta e modul tău de ami spune că vrei copii?
Hotelul Balciug Kempinski.
De partea cealaltă a podului care traversa râul Moscova şi ajungea până
în Piaţa Roşie, MOSCOVA lua un ceai în compania unei tinere femei care nu
era totuşi soţia lui. Holul hotelului era arhiplin. Chelnerii în uniformă făceau
slalom printre fotolii, ducândule ceai şi fursecuri turiştilor sau oamenilor de
afaceri care stăteau alături, în acest loc elegant, râvnit de tot oraşul.
Un bărbat sa aşezat la bar; la fixat pe MOSCOVA, aşteptând ca privirea
acestuia să io întâlnească pe a lui. Când la observat, MOSCOVA ia cerut
scuze invitatei sale şi sa dus la el.
— Ce învârteşti peaici? A întrebat, aşezânduse pe taburetul vecin.
— Îmi pare nespus de rău că vă deranjez, domnule. Nea fost imposibil să
intervenim în dimineaţa asta.
— Sunteţi nişte incapabili! Iam promis lui LONDRA că, până diseară,
treaba va fi rezolvată! Credeam că ai venit sămi spui că sunt la bordul unui
avion aflat deja în zbor spre Anglia.
— Nam putut acţiona, fiindcă, din casa lui Egorov au ieşit sub o escortă
puternică şi au luat elicopterul împreună cu el.
MOSCOVA turba de furie, văzânduse atât de neputincios. Câtă vreme
Egorov şi oamenii lui îi protejau pe cei doi, lui îi era imposibil să intervină fără
să provoace o vărsare de sânge.
— Unde se duc cu elicopterul ăla?
— Egorov a depus azidimineaţă un plan de zbor; trebuia să aterizeze la
Lesosibirsk, dar aparatul şia deviat ruta şi, puţin după aceea, a dispărut de pe
ecranele radarelor.
— Măcar de sar fi prăbuşit!
— Nu e imposibil, domnule. A fost un viscol foarte puternic.
— Ar fi putut rămâne la sol până sa potolit viscolul.
— Viscolul a încetat, dar aparatul na mai reapărut pe ecrane.
— Asta înseamnă că pilotul a zburat sub aria de acoperire a radarului şi
iam pierdut.
— Nu chiar, domnule, am luat în calcul şi această posibilitate: două
camioanecisternă, care transportau douăsprezece mii de litri de carburant, au
plecat din PytLak, la începutul dupăamiezii, şi nu sau întors la bază decât
după patru ore. Dacă au alimentat elicopterul lui Egorov, asta înseamnă că
trebuie so fi făcut la jumătatea drumului ce duce la HantîMansiisk, adică
exact la două ore de PytLak.
— Asta nu ne spune ce destinaţie avea elicopterul.
— Nu, dar miam continuat calculele: un Mil Mi26 are o rază de acţiune
de maximum şase sute de kilometri, având în vedere şi vântul ce suflă din sens
contrar. De la plecarea lor, trebuie să fi zburat în linie dreaptă ca să ajungă, în
acest răstimp, la locul în care au aterizat. Dacă vor continua în aceeaşi direcţie,
ţinând cont şi de raza lor de acţiune, vor ajunge, exact înainte de lăsarea
întunericului, în Republica Komi, pe undeva pe lângă Vuktil.
— Ceor căuta acolo? Ai vreo idee?
— Încă nu, domnule, dar, ca să parcurgă aproape trei mii de kilometri şi
să zboare unsprezece ore, trebuie să aibă nişte motive foarte serioase. Dacă
mâinedimineaţă, decolăm cu un Sikorski de la Ekaterinburg, începând de la
prânz, putem să zburăm în cercuri, ca săi localizăm.
— Nu, să procedăm altfel. Nu trebuie în nici un caz să ne repereze,
pentru că îi pierdem imediat. Caută locul în care ar fi putut ateriza. Pune
poliţia locală săi interogheze pe oamenii din regiune, ca să aflăm dacă a văzut
sau a auzit cineva elicopterul. Când o să ai mai multe date, sunămă pe mobil,
chiar şi în toiul nopţii. Pregăteşte şi o echipă de intervenţie. Dacă imbecilii ăia
sau ascuns întrun colţ îndeajuns de izolat, atunci putem să acţionăm fără
nici o reţinere.
Situl ManPupuNyor.
Pilotul nea anunţat că eram peaproape de ţintă. Neam întors la locurile
noastre, iar copilotul, la postul de pilotaj, dar Egorov nea invitat să ne ridicăm
ca să descoperim, prin cockpit, ceea ce se profila în depărtare.
În nordul Uralilor, pe un platou înalt ce se confundă cu linia orizontului,
se înalţă şapte coloşi de piatră. Par nişte uriaşi încremeniţi în timpul mersului.
Se spune că natura ia fasonat vreme de două sute de milioane de ani,
lăsândune una dintre cele mai impresionante moşteniri geologice de pe
planetă. Cei şapte coloşi nu impresionează numai prin înălţime, ci şi prin
aşezarea lor. Şase totemuri formează un semicerc în faţa celui deal şaptelea,
spre care par să privească. În acest anotimp, purtau o mantie albă şi groasă,
care părea săi protejeze de frig. Mam întors spre Egorov, care era vizibil
emoţionat.
— Nu credeam să mă mai întorc aici, întro bună zi, a şoptit el. Am multe
amintiri din locul acesta.
Elicopterul începuse să piardă din altitudine. Trâmbe mari de zăpadă se
ridicau, pe măsură ce ne apropiam de sol.
— În limba poporului mansi, ManPupuNyor înseamnă „micul munte al
zeilor”, a continuat Egorov. Pe vremuri, accesul în acest sit le era rezervat
exclusiv şamanilor mansi. Există multe legende despre Cei Şapte Uriaşi din
Urali. Cea mai răspândită povesteşte că un şaman se luase la ceartă cu şase
coloşi iviţi din infern ca să traverseze lanţul muntos. Şamanul ia transformat
în monştri de piatră, dar vraja la atins şi pe el. Aşa se face că a rămas
prizonier în cel deal şaptelea bloc, care stătea în faţa celorlalte. Iarna, platoul
este inaccesibil pentru cei care nu au un antrenament serios sau care nu
sosesc pe calea aerului.
Elicopterul aterizase. Pilotul a oprit motoarele. Nu se mai auzea decât
şuieratul vântului care izbea carlinga.
— Haidem, a ordonat Egorov, navem timp de pierdut.
Oamenii săi au desfăcut din chingi lăzile voluminoase depozitate în
buncăr şi au început să le deşurubeze capacele. Primele două conţineau şase
snowmobile; fiecare dintre acestea putea să transporte câte trei pasageri. Alte
lăzi conţineau atelaje acoperite cu o pânză groasă, impermeabilă. Când panoul
din spatele elicopterului sa lăsat în jos, aerul îngheţat a intrat în habitaclu.
Egorov nea făcut semn să ne grăbim, fiecare trebuia să fie la postul său, dacă
voiam să instalăm tabăra înainte de lăsarea întunericului.
— Ştii să conduci aşa ceva? Ma întrebat.
Traversasem eu Londra pe motocicletă, cei drept…, dar în spate. Cu
schiuri şi şenile, stabilitatea snowmobilelor nu putea fi mai mică. Am răspuns
da, cu un semn din cap. Egorov trebuie să se fi îndoit de aptitudinile mele,
fiindcă şia ridicat ochii spre cer atunci când ma văzut bâjbâind, pe o latură,
după kickul de pornire a motorului. Mia arătat unde se afla demarorul
electric.
— La maşinile astea, nai poziţie neutră şi nici ambreiaj, iar de accelerat,
nu accelerezi răsucind mânerul, ci apăsând pe o pârghie aflată sub frână. Eşti
sigur că ştii să conduci?
Am dat din cap şi iam spus Keirei să urce în şa. În timp ce patinam pe
zăpadă, familiarizândumă cu acest nou tip de vehicul, echipele lui Egorov
instalau deja rampele de iluminat şi delimitau perimetrul taberei. Când au pus
în funcţiune cele două grupuri electrogene, o mare parte din platou a fost
luminată ca în plină zi. Trei bărbaţi duceau în spate rezervoare cuplate la nişte
ţevi care împrăştiau puternice jerbe de flăcări. Pe timp de război, leaş fi socotit
dea dreptul aruncătoare de flăcări, dar Egorov le numea „încălzitoare”. Bărbaţii
au măturat solul cu aceste torţe. După ce gheaţa sa înmuiat, au fost înălţate,
întro aliniere perfectă, vreo zece baracamente dintrun material izoterm de
culoare cenuşie. În scurtă vreme, întregul ansamblu a căpătat aspectul unei
baze lunare. Deşi aflată întrun mediu cu desăvârşire străin, Keira îşi regăsise
reflexele de arheolog. Unul dintre adăposturi avea să fie folosit ca laborator.
Alături de doi bărbaţi care îi fuseseră puşi la dispoziţie ca so ajute şi care
scoteau din lăzi un echipament cum nu mai văzuse în viaţa ei, îşi organiza deja
spaţiul unde urma săl plaseze. Mie mi sa dat ca sarcină trierea. Inscripţiile
erau în caractere chirilice, aşa că mă descurcam cum puteam, fără să ţin cont
de reproşurile primite când puneam vreo mistrie în sertarul rezervat spatulelor.
La ora 21:00, Egorov a apărut în baraca noastră şi nea poftit la cantină.
Acolo, am primit o lovitură puternică în amorul propriu, când am constatat că,
în timp ce eu aranjasem obiectele din vreo zece cutii de carton amărâte,
bucătarul reuşise să monteze o bucătărie de campanie demnă de o tabără
militară.
Ni sa servit o masă caldă. Oamenii lui Egorov vorbeau între ei, fără să ne
acorde vreo atenţie. Am cinat la masa patronului, singura unde berea fusese
înlocuită cu un vin roşu de o calitate foarte bună. La ora 22:00, munca a
început din nou. Urmând instrucţiunile Keirei, vreo zece oameni trasau
caroiajul pentru terenul săpăturilor. La miezul nopţii, a sunat un clopot;
primele operaţiuni se încheiaseră, tabăra era operaţională, aşa că toată lumea
sa dus la culcare.
Keira şi cu mine beneficiam de două paturi de campanie plasate mai la
distanţă, în fundul unui cort care mai adăpostea alte zece persoane. Singur
Egorov avusese dreptul la un cort individual.
Sa aşternut tăcerea, întreruptă doar de sforăiturile oamenilor care
adormiseră imediat. Am văzuto pe Keira părăsinduşi patul şi venind la mine.
— Dăte, a murmurat, strecurânduse în sacul meu de dormit. O să ne
ţinem de cald.
A aţipit, epuizată de seara pe care o petrecuserăm muncind.
Vântul sufla tot mai tare, umflând cu intermitenţe pânza cortului.
Hotelul Balciug Kempinski.
Pe noptieră, clipea o luminiţă albastră. MOSCOVA şia luat mobilul şi la
deschis.
— Iam localizat.
Tânăra care dormea lângă el sa răsucit în pat; mâna i sa aşezat pe faţa
lui MOSCOVA, care ia dato deoparte. Bărbatul a coborât din pat şi sa dus în
salonaşul apartamentului pe care îl ocupa împreună cu amanta lui.
— Cum doriţi să procedăm? A continuat interlocutorul său.
MOSCOVA a luat un pachet de ţigări uitat pe canapea, a aprins una şi s
a apropiat de fereastră. Apele râului ar fi trebuit să fie îngheţate, dar iarna nu
pusese încă stăpânire pe oraş.
— Organizezi o operaţiune de salvare, ia răspuns MOSCOVA. O să le
spui oamenilor tăi că ăia doi occidentali pe care trebuie săi elibereze sunt nişte
savanţi de mare valoare şi că misiunea lor este săi recupereze teferi şi
nevătămaţi. Şi să fie nemiloşi cu cei care iau luat ostatici.
— Marfă! Şi în privinţa lui Egorov?
— Dacă scapă cu zile, săi fie de bine; dacă nu, să fie îngropat la un loc
cu ciracii lui. Nu lăsaţi nici o urmă după voi. Când tipii vor fi în siguranţă, plec
întracolo. Trataţii cu respect, dar să nu stea de vorbă cu nimeni până nu
ajung eu. Şi, când spun nimeni, e chiar nimeni.
— Teritoriul pe care trebuie să intervenim este deosebit de neprielnic. Am
nevoie de timp ca să pregătesc o operaţiune de asemenea anvergură.
— Împarte timpul ăla la doi şi sunămă când sa terminat totul.
ManPupuNyor.
Primul răsărit. Viscolul se oprise la miezul nopţii. Pământul era acoperit
de zăpadă. Împreună cu Keira, am ieşit de sub cort îmbrăcaţi ca doi eschimoşi
plecaţi la hoinăreală. Până la cantină, erau doar câţiva metri, dar, când am
ajuns acolo, aveam senzaţia cămi arsesem toate caloriile acumulate peste
noapte. Domnea un frig ca la pol. Egorov nea asigurat că, în câteva ore, aerul
avea să devină mai uscat, iar muşcătura gerului, să se simtă mai puţin. După
micul dejun, Keira sa pus pe lucru, iar eu iam ţinut isonul. Ea avea nevoie să
se adapteze la noile condiţii. Unul dintre oamenii lui Egorov, care vorbea o
engleză relativ corectă, îi era ajutor şi traducător. Terenul săpăturilor fusese
delimitat. Keira a făcut un tur de orizont şi a privit cu atenţie coloşii de piatră.
Cei drept, uriaşii erau impresionanţi. Mam întrebat dacă natura era unica
responsabilă pentru formele pe care le luaseră dea lungul celor două sute de
milioane de ani, în care ploile şi vânturile îi sculptaseră necontenit.
— Tu crezi, cu adevărat, că în interiorul lui este prizonier un şaman? Ma
întrebat Keira, apropiinduse de totemul solitar.
— Cine ştie…? Niciodată nu se poate stabili cât adevăr este întro
legendă.
— Am senzaţia că ne supraveghează.
— Cine? Uriaşii?
— Nu, oamenii lui Egorov! Se fac să nu ne dau nici o atenţie, dar eu văd
cât se poate de bine că ne urmăresc cu rândul. Ce tâmpenie! Unde cred ăştia că
neam putea duce?
— Este exact ceea ce mă îngrijorează şi pe mine. În mijlocul acestui
peisaj ostil, ne aflăm întro libertate condiţionată şi cu totul dependenţi de noul
tău coleg. Dacă găsim fragmentul, cine ne garantează că Egorov no să pună
mâna pe el şi no să ne facă pierduţi pe aici?
— Nar avea nici un interes să facă asta, îi trebuie mărturia noastră
ştiinţifică.
— Cu condiţia ca motivaţia lui să fie, cu adevărat, cea pe care nea
declarato.
Am schimbat subiectul, Egorov tocmai venea spre noi.
— Miam recitit însemnările din trecut, ar trebui să găsim primele
morminte în zona asta, nea spus, arătând spre spaţiul dintre ultimii doi uriaşi
de piatră. Să începem săpăturile, timpul nu stă în loc.
Memoria lui Egorov era straşnic de proaspătă sau, cel puţin, vechile note
îi erau remarcabil de bine clasificate. Chiar la prânz, săpăturile au fost
încununate cu o primă descoperire care, pe Keira, a lăsato fără glas.
Toată dimineaţa, răscoliserăm pământul până la o adâncime de vreo
optzeci de centimetri; deodată, la lumina zilei au apărut vestigiile unui
mormânt. Keira a râcâit solul şi a dat de marginea unei ţesături negre. A
prelevat câteva fibre, cu ajutorul unei mici pense şi lea introdus în trei tuburi
de sticlă, pe care lea astupat imediat. Apoi şia continuat lucrul, îndepărtând
cu minuţiozitate gheaţa. Puţin mai departe, oamenii lui Egorov îi imitau
gesturile.
— Dacă sunt întradevăr sumerieni, e absolut fabulos! A exclamat ea,
ridicânduse. Un grup întreg de sumerieni în nordvestul Uralilor! Adrian, îţi
dai seama de importanţa acestei descoperiri? Iar starea lor de conservare este
excepţională. O să putem studia felul în care se îmbrăcau, ce mâncau!
— Parcă înţelesesem că au murit de foame!
— Organele lor stafidite ne vor îngădui să descoperim unele urme de
bacterii legate de alimentaţia lor, de oasele lor, de stigmatele bolilor din pricina
cărora au suferit.
Am dat bir cu fugiţii, ca să scap de aceste explicaţii prea puţin
apetisante, şi mam dus să fac rost de un termos cu cafea. Keira şia încălzit
degetele, lipindule de cană; trecuseră deja două ore de când se lupta cu
gheaţa. Spatele o durea, dar a îngenuncheat din nou şi sa pus iar pe treabă.
La sfârşitul zilei, fuseseră degajate douăsprezece morminte. Corpurile din
ele erau mumificate de frig; acum, se punea imediat problema conservării lor.
La ora mesei, Keira ia vorbit despre asta lui Egorov.
— Cum veţi proceda pentru a le proteja?
— Pentru moment, cu temperatura care domneşte, nu vor fi afectate
deloc. Le vom depozita întrun cort neîncălzit, în două zile, o să aduc, cu
elicopterul, nişte containere etanşe şi o să transportăm două corpuri la Peciora.
Cred că este important să rămână în Republica Komi. Nare nici un rost să
pună mâna pe ele membrii Academiei din Moscova. Dacă vor să le vadă, nau
decât să se deplaseze.
— Şi ceo să facem cu celelalte? Aţi vorbit despre cincizeci de morminte,
dar cum putem avea certitudinea că, pe platou, nu sunt mai multe?
— Le vom filma pe toate cele pe care le vom deschide şi apoi le vom
închide, până în momentul când îi vom prezenta comunităţii ştiinţifice –
aducând în sprijin dovezi – rezultatele spectaculoase ale descoperirilor noastre.
Atunci, vom reglementa problema săpăturilor cu autorităţile competente şi vom
lua, împreună cu ele deciziile necesare. Nu vreau să fiu bănuit că am venit să
jefuiesc ceva. Dar vă amintesc că nam venit aici numai pentru asta. Pe noi nu
ne interesează numărul mormintelor, ci săl găsim pe cel în care se află
fragmentul vostru. Trebuie să vă opriţi mai puţin asupra corpurilor şi să
acordaţi atenţie, în primul rând, lucrurilor din jurul lor.
Am văzuto pe Keira căzând pe gânduri. Şia împins deoparte farfuria, cu
ochii pierduţi în gol.
— Cei? Am întrebato.
— Oamenii ăştia au murit de frig şi de foame, natura e cea care ia
îngropat. Cu siguranţă că nu mai aveau putere să sape mormintele celor
răposaţi înaintea lor. Şi, pe urmă, cu excepţia copiilor şi a bătrânilor, trebuie să
fi decedat la puţină vreme unul de altul.
— Unde vrei să ajungi? Sa interesat Egorov.
— Gândiţivă… Aţi parcurs mii de kilometri ca să duceţi un mesaj; asta
înseamnă o călătorie care a durat mai multe generaţii. Acum, imaginaţivă că
sunteţi ultimii supravieţuitori ai acestei incredibile aventuri… Vă este clar că
sunteţi prinşi în capcană şi că nu veţi atinge ţinta călătoriei. Ce aţi face?
Egorov ma privit de parcă eu aş fi avut răspunsul… Era chiar prima
oară când îmi arăta vreun interes! Miam luat încă o porţie de tocană – destul
de scârboasă, de altfel – numai ca să câştig timp.
— Ei bine, am spus cu gura plină şi continuând să reflectez, în orice
caz…
— Dacă aţi fi parcurs miile astea de kilometri, dacă vaţi fi sacrificat viaţa
ca să duceţi un mesaj, ma întrerupt Keira, naţi face tot posibilul ca el să
ajungă la destinatari?
— În acest caz, ideea de al îngropa nar fi prea înţeleaptă, am răspuns,
privindul triumfător pe Egorov.
— Exact! A exclamat Keira. Prin urmare, vaţi folosi ultimele rămăşiţe de
energie ca săl expuneţi întrun loc în care să poată fi descoperit.
Egorov şi Keira sau ridicat dintro săritură, şiau pus hanoracele şi sau
năpustit afară; deşi aveam îndoieli, mam ţinut după ei.
Echipele îşi reîncepuseră, de acum, lucrul.
— Dar unde? Sa întrebat Egorov, plimbânduşi privirea asupra
peisajului.
— Eu nu sunt specialist în arheologie cum sunteţi dumneavoastră, am
spus cu toată umilinţa, dar, dacă eram pe ducă din cauza frigului – cum, de
altfel, se întâmplă – şi voiam să fac în aşa fel încât acel mesaj să nu fie
îngropat… singurul loc posibil stă în faţa noastră, în cel mai evident mod.
— Uriaşii de piatră, a spus Keira. Fragmentul trebuie să fi fost încrustat
întrunul dintre totemuri!
— Naş vrea să fiu ăla care vă strică bucuria, dar, înălţimea medie a
acestor blocuri de piatră fiind de aproape cincizeci de metri, iar diametrul de
zece, adică n x 10 x 50, rezultă că avem de cercetat o suprafaţă de 1571 metri
pătraţi pentru fiecare totem, fără să mai punem la socoteală scobiturile. Asta
cu condiţia să putem topi, în prealabil, zăpada şi să găsim modalitatea dea ne
căţăra pe blocuri pentru a pune în aplicare un proiect pe care laş categorisi ca
abracadabrant.
Keira ma privit ciudat.
— Ce e? Ceam spus?
— Neai stricat bucuria!
— El are dreptate, a intervenit Egorov. Nu avem cu ce să îndepărtăm
mantiile de gheaţă ale uriaşilor. Am fi nevoiţi să montăm nişte eşafodaje
gigantice şi near trebui de zece ori mai mulţi oameni. E imposibil.
— Staţi, a exclamat Keira. Să ne mai gândim! A început să se plimbe dea
lungul caroiajului.
— Eu sunt cea care duce fragmentul, a rostit ea cu voce tare. Tovarăşii
mei şi cu mine suntem blocaţi pe platoul ăsta, unde am făcut imprudenţa să
urcăm, pentru a vedea încotro so apucăm. Pereţii muntelui au îngheţat şi nu
mai putem coborî. În jur, nu tu vânat, nu tu vegetaţie, nu tu hrană, oricare ar
fi ea. Înţeleg că vom muri de foame. Cei care sau prăpădit au fost deja acoperiţi
de zăpadă. Sunt conştientă că, în curând, îmi va veni şi mie rândul. Atunci, cu
ultimele puteri care miau mai rămas, mă hotărăsc să escaladez unul dintre
coloşi şi să incrustez în piatra lui fragmentul pentru care sunt responsabilă.
Trag nădejde ca, întro zi, cineva săl găsească şi să continue călătoria.
— E o descriere foarte veridică, iam spus Keirei. Sunt deja plin de
empatie pentru eroul care şia sacrificat viaţa, dar asta nu ne spune ce uriaş a
ales şi nici pe care parte sa căţărat.
— Trebuie să oprim săpăturile din centrul platoului şi să ne îndreptăm
toate eforturile spre baza coloşilor. Dacă găsim acolo un corp, înseamnă că ne
am atins ţinta.
— Ce vă face să credeţi asta? A întrebat Egorov.
— Şi eu sunt plină de empatie pentru acest om, a spus Keira, şi, dacă mi
aş fi dus misiunea până la limitele rezistenţei fizice, după ce aş fi incrustat
fragmentul în piatră, văzândumi prietenii morţi, maş fi lăsat să cad în gol, ca
sămi scurtez suferinţa.
Egorov sa încrezut în instinctul Keirei. Lea ordonat oamenilor să lase
lucrul şi să se adune lângă el, avea de dat instrucţiuni noi.
— De unde vreţi să începem? A întrebato pe Keira.
— Ştiţi mitul celor Şapte înţelepţi? Ia răspuns ea.
— Abgalii? Cei Şapte înţelepţi sunt nişte fiinţe jumătate om, jumătate
peşte. Îi găsim în mai multe culturi antice, sub forma unor zei civilizatori. Cei
şapte paznici ai Cerului şi ai Pământului, care le aduc fiinţelor umane
cunoaşterea. Voiaţi sămi verificaţi cunoştinţele în privinţa sumerienilor?
— Nu, dar, după dumneavoastră, dacă sumerienii au crezut că îi
recunosc, în aceşti şapte coloşi, pe cei şapte abgali…
— Atunci, a întrerupto Egorov, lar fi ales neapărat pe primul dintre ei,
cel care le arăta drumul.
— Este colosul care stă în faţa celorlalţi şase? Am întrebat.
— Da, ei îl numeau Adapă, mia răspuns Egorov.
Apoi, lea ordonat oamenilor să se adune la picioarele totemului uriaş şi
să înceapă săpăturile. Speram ca eroicul sumerian care escaladase colosul să
şi fi stâlcit mutra şi să fi căzut cu fragmentul în mână. Ipoteza asta navea
nimic ştiinţific, dar, dacă se adeverea, am fi câştigat mult timp. Şi, pe urmă, nu
ştii niciodată când dă norocul peste tine! Am început să bănuiesc că şi Keira
avusese aceeaşi idee, căci ia rugat pe oamenii lui Egorov să nu se grăbească şi
să cerceteze solul cu cea mai mare minuţiozitate.
Trebuia să mai avem răbdare; din cer cădea mai multă zăpadă decât
puteam curăţa noi, iar condiţiile meteorologice se înrăutăţeau cu fiecare oră. S
a pornit din nou viscolul, mai rău decât în ajun. Astfel că am fost siliţi să ne
întrerupem cercetările. Eram frânt, sfârşit; nu visam decât o baie fierbinte şi o
plapumă moale. Egorov lea îngăduit tuturor să se odihnească; de îndată ce
vremea se îmbuna, avea să sune adunarea, chiar dacă ar fi fost în toiul nopţii.
Keira era întro stare de nervozitate ieşită din comun şi tuna împotriva
viscolului care ne zădărnicea lucrările. A vrut să iasă din cort şi să se ducă în
laboratorul ei, ca să studieze primele probe prelevate. A trebuit să dau dovadă
de multă diplomaţie ca so fac săşi ia gândul. Nu vedeai nici la cinci metri; ca
să te aventurezi afară, în asemenea condiţii, trebuia să fii inconştient. În cele
din urmă, ma ascultat şi a acceptat să se lungească în pat, lângă mine.
— Cred că sunt blestemată, a spus ea.
— Nu e decât un viscol, în plină iarnă şi în mijlocul Siberiei. Nu cred că
putem vorbi despre vreun blestem. Sunt sigur că, mâine, vremea va fi mai
bună.
— Egorov nea dat de înţeles că asta ar putea dura câteva zile, a
bombănit Keira.
— Ai o faţă de parcă teai sculat din morţi, ar trebui să te odihneşti; no
să fie sfârşitul lumii, chiar dacă viscolul mai durează încă patruzeci şi opt de
ore. Descoperirile pe care leai făcut în dimineaţa asta sunt inestimabile.
— De ce te excluzi întotdeauna? Fără tine, nam fi ajuns niciodată aici şi
nimic din ceea ce am trăit nu sar fi întâmplat.
Mam gândit din nou la ultimele săptămâni şi această remarcă, la urma
urmei generoasă, ma lăsat perplex. Keira sa ghemuit lângă mine. Am rămas
treaz multă vreme, ascultândui respiraţia. Afară, asaltul vântului se înteţea; în
sinea mea, binecuvântam vremea proastă pentru răgazul pe care nil acorda şi
pentru aceste câteva momente de intimitate.
A doua zi a fost aproape la fel de întunecată ca noaptea. Viscolul era şi
mai nărăvaş. Nici nu putea fi vorba să ieşi din cort fără să te legi cu coarda. Ca
să ajungi la cantină, trebuia săţi luminezi drumul cu o lanternă puternică,
luptândute cu rafalele de o violenţă nemaivăzută. La sfârşitul dupăamiezii,
Egorov nea informat că tot ce era mai rău trecuse. Masa de aer cu presiune
scăzută nu se întindea dincolo de regiunea unde ne aflam, iar vânturile din
nord aveau so îndepărteze. Spera să reluăm lucrările chiar de a doua zi. Keira
şi cu mine încercam să evaluăm ce cantităţi de zăpadă aveam de înlăturat, ca
să putem avansa cu lucrările. Pentru a omorî timpul, naveai altceva de făcut
decât să joci cărţi. Keira a abandonat de mai multe ori partida, ca să vadă dacă
sa mai potolit viscolul, dar, de fiecare dată, se întorcea destul de cătrănită.
La ora şase dimineaţa, am fost trezit de zgomotul unor paşi furişânduse
pe lângă cortul nostru. Mam sculat încetişor, am deschis cu băgare de seamă
fermoarul intrării şi miam strecurat capul afară. Viscolul fusese înlocuit de o
ninsoare fină, cernută din cerul cenuşiu. Am aruncat o privire la coloşii de
piatră ce se profilau, în sfârşit, în lumina zorilor. Dar ceva mia atras atenţia,
ceva ce naş fi vrut să văd niciodată. La picioarele gigantului însingurat, despre
care se presupunea că ar fi ascuns, în interior, corpul unui şaman din
antichitate, zăcea, neînsufleţit, corpul unuia dintre contemporanii mei, întro
baltă de sânge ce păta zăpada.
Apăruţi, cu o agilitate năucitoare, de pe peretele muntos, vreo treizeci de
indivizi în combinezon alb înaintau spre noi, încercuind tabăra. Unul dintre
bodyguarzii noştri a ieşit şi lam văzut imediat încremenind, oprit de un glonţ
care îl lovise drept în piept. Înainte dea se prăbuşi, a mai avut timp doar să
tragă un foc.
Alerta fusese dată. Oamenii lui Egorov, care săriseră din cort, au fost
seceraţi cu o precizie aproape militărească A fost o hecatombă. Cei rămaşi la
adăpost luaseră poziţie şi ripostau cu nişte arme cu aer comprimat, care nu
erau prea eficiente. Lupta continua. Atacatorii noştri câştigau teren. În timp ce
se apropiau de noi, târânduse, doi dintre ei au fost atinşi.
Focurile de armă o treziseră şi pe Keira. Ea sa ridicat, dintro săritură,
pe marginea patului şi mia văzut chipul livid. Iam ordonat să se îmbrace
imediat. În timp ce se încălţa, am evaluat situaţia în care ne aflam: nici o
speranţă să putem scăpa cu fuga, nici o posibilitate să ne strecurăm prin spate,
pânza cortului era prea solid ancorată. Sub imperiul panicii, am luat o lopată şi
am început să sap. Keira sa apropiat de sasul pe care îl lăsasem deschis. Eu
mam întors şi am traso cu violenţă înăuntru.
— Ăia trag cu precizie în tot ce mişcă. Stai departe de pereţi şi ajutămă!
— Adrian, gheaţa e tare ca lemnul, îţi pierzi timpul. Cine sunt tipii ăia?
— Habar nam! Nau avut politeţea să se prezinte înainte dea ne
mitralia!
O nouă serie de împuşcături, de data asta în rafale. Nu mai puteam să
asist neputincios şi am făcut exact cei spusesem Keirei să nu facă: am scos iar
capul afară şi am fost martorul unui adevărat masacru. Oamenii în alb sau
apropiat de un cort şi au strecurat în el un cablu, ca să vadă cei înăuntru.
După câteva secunde, şiau golit încărcătoarele prin pânză şi au trecut la cortul
următor.
Am închis fermoarul, mam apropiat de Keira şi am acoperito cu trupul
meu, încercând so protejez cum puteam mai bine.
Ea a ridicat capul, a zâmbit trist şi ma sărutat pe buze.
— E teribil de cavaleresc din partea ta, iubitule, dar mie teamă că asta
no să ne folosească prea mult. Te iubesc şi nu regret nimic, mia spus
sărutândumă din nou.
Nu mai aveam altceva de făcut decât să aşteptăm până ce venea rândul.
Am strânso în braţe şi iam murmurat că nici eu nu regret nimic. Confidenţele
noastre amoroase au fost întrerupte de intrarea brutală a doi bărbaţi înarmaţi
cu puşti de asalt. Am strânso pe Keira mai tare în braţe şi am închis ochii.
Podul Lujkov.
Canalul Vodootvodnâi era îngheţat. Vreo zece patinatori alunecau cu
mare viteză pe stratul gros de gheaţă care îl acoperea. MOSCOVA se ducea pe
jos la birou. Un Mercedes negru îl urmărea de la distanţă. MOSCOVA şia luat
mobilul şi la sunat pe LONDRA.
— Intervenţia sa încheiat, a spus el.
— Ai o voce ciudată. Lucrurile sau petrecut aşa cum am sperat noi?
— Nu chiar, condiţiile erau dificile.
Ashton şia oprit respiraţia, aşteptând ca interlocutorul lui săi aducă la
cunoştinţă continuarea evenimentelor.
— Mie teamă că va trebui să ieşim la raport mai devreme decât fusese
prevăzut, a continuat MOSCOVA. Echipele lui Egorov sau apărat cu mult
curaj, am pierdut nişte oameni.
— Mă doaren cot de oamenii tăi, ia ripostat Ashton. Mie sămi spui ce
sa întâmplat cu cei doi oameni de ştiinţă!
MOSCOVA a închis şi şia chemat şoferul. Maşina a venit lângă el; garda
de corp a coborât şi a deschis portiera. MOSCOVA sa instalat pe bancheta din
spatele maşinii, care a demarat în viteză. Telefonul de la bord a sunat de mai
multe ori, dar MOSCOVA a refuzat să răspundă.
După o scurtă oprire la birou, MOSCOVA a cerut să fie dus la aeroportul
Şeremetievo, unde era aşteptat de un avion privat, în faţa terminalului destinat
oamenilor de afaceri. Maşina a traversat oraşul, cu sirena urlând şi
strecurânduse prin ambuteiaje. MOSCOVA a oftat şi sa uitat la ceas. Navea
să ajungă la Ekaterinburg decât în trei ore.
ManPupuNyor.
Bărbaţii care năvăliseră în cortul nostru neau târât, grăbiţi, afară.
Platoul celor Şapte Uriaşi din Urali era semănat cu trupuri însângerate. Numai
Egorov părea să fi supravieţuit atacului şi zăcea la pământ, cu faţa în jos,
purtând cătuşe la mâini şi la picioare. Îl păzeau şase bărbaţi cu puştile în
bandulieră. Egorov a ridicat capul, ca să ne arunce o ocheadă furişă, dar a
primit imediat o violentă lovitură de picior peste ceafă. Am auzit zgomotul surd
al unui rotor; în faţa noastră, sa înălţat un nor de zăpadă şi, de după un
versant al muntelui, am văzut ivinduse carlinga unui elicopter puternic, care
se ridica la verticala peretelui. Apoi, a aterizat la câţiva metri de noi. Cei doi
atacatori care ne escortau neau dat o palmă prietenească pe spate şi neau
condus, în galop, spre aparat. În timp ce ne urcam la bordul acestuia, unul
dintre ei nea făcut un semn, cu degetul mare ridicat spre cer, ca şi cum near
fi felicitat. Uşa sa închis şi elicopterul şia luat imediat zborul. Pilotul a
efectuat un cerc deasupra taberei. Keira sa aplecat spre hublou, ca să arunce
o ultimă privire.
— Ăştia sau apucat să distrugă totul, mia spus, rezemânduse de
spătar, cu o mină răvăşită.
Mam uitat, la rândul meu, şi am văzut îngrozitorul spectacol. Vreo zece
bărbaţi în combinezoane albe închideau la loc mormintele sumeriene, vârând în
ele trupurile inerte ale oamenilor lui Egorov. Alţii începeau deja să demonteze
corturile. Nici un cuvânt deal meu na pututo consola pe Keira.
La bordul aparatului se afla un echipaj format din şase oameni. Niciunul
dintre ei nu nea adresat vreo vorbă. Neau oferit băuturi calde şi sandviciuri,
dar nu ne era nici foame, nici sete. Am luat mâna Keirei şi iam strânso cu
putere în mâna mea.
— Nu ştiu unde ne duc, mia spus ea. Dar, de data asta, cred că am pus
capăt, cu adevărat, cercetărilor noastre.
Am luato de umăr şi am lipito de mine, amintindui că eram în viaţă.
După două ore de zbor, bărbatul aşezat în faţa noastră nea rugat să ne
punem din nou centurile de siguranţă. Elicopterul începea să coboare. Când a
atins solul, portiera sa deschis. Eram în dreptul unui hangar situat la o
oarecare distanţă de un aeroport de mărime mijlocie; acolo staţiona un
bireactor purtând însemnele Rusiei, dar lipsit de orice număr de înmatriculare.
În timp ce ne apropiam, a fost coborâtă o pasarelă. În interiorul cabinei, ne
aşteptau doi bărbaţi în costum bleumarin. Cel mai puţin corpolent sa ridicat şi
nea întâmpinat cu un zâmbet larg.
— Suntem fericiţi că vam găsit teferi şi nevătămaţi, nea spus întro
engleză fără cusur. Probabil că sunteţi istoviţi, o să decolăm imediat.
Reactoarele au fost puse în funcţiune. După câteva clipe, aparatul sa
poziţionat pe pistă şi a decolat.
— Ekaterinburg, un oraş foarte frumos, nea spus bărbatul, în timp ce
avionul lua înălţime. Întro oră şi treizeci de minute, vom ateriza la Moscova.
De acolo, vă vom urca întrun avion de linie, spre Londra. Aveţi două locuri
rezervate la business class. Numi mulţumiţi; după toate încercările prin care
aţi trecut în ultimele zile, ăsta era cel mai neînsemnat lucru. Doi savanţi de
talia dumneavoastră merită să fie trataţi cu cel mai mare respect, între timp, vă
rog să fiţi amabili şi sămi încredinţaţi paşapoartele dumneavoastră.
Bărbatul şi lea pus în buzunarul sacoului şi a deschis o uşiţă care
ascundea un minibar. Nea servit cu votcă. Keira şia dat paharul peste cap şi
la întins, ca să fie servită din nou. A băut în acelaşi fel şi al doilea pahar, fără
să scoată o vorbă.
— Neaţi putea da unele explicaţii? Lam întrebat pe amfitrionul nostru.
El nea umplut din nou paharele şi la ridicat pe al său, pentru a
închina.
— Ne bucurăm că vam putut elibera din mâinile răpitorilor
dumneavoastră.
Keira sa înecat cu vodca pe care o bea.
— Răpitorii noştri? Ce răpitori?
— Aţi avut noroc, a continuat gazda noastră. Oamenii care vă reţineau
sunt cunoscuţi ca nişte indivizi extrem de periculoşi. Am intervenit la timp,
trebuie să vă rugaţi pentru sănătatea echipelor noastre, care au riscat foarte
mult. Am avut pierderi grele în rândul oamenilor noştri. Doi dintre cei mai buni
agenţi şiau sacrificat viaţa ca so salveze pe a dumneavoastră.
— Dar nu nea răpit nimeni! Sa burzuluit Keira. Eram acolo absolut de
bunăvoie şi făceam nişte săpături extraordinare, pe care oamenii
dumneavoastră leau distrus. Am fost martorii unui adevărat măcel, ai unei
barbarii nemaipomenite, cum îndrăzniţi…?
— Noi ştiam că participaţi la nişte săpături ilegale, făcute de o bandă de
ticăloşi al căror unic scop este jaful neruşinat al comorilor de pe teritoriul
Siberiei. Egorov face parte din mafia rusească, domnişoară. Nu ştiaţi? Doi
reputaţi, doi onorabili oameni de ştiinţă ca dumneavoastră nu puteau fi părtaşi
la asemenea acte criminale fără să fi fost constrânşi prin forţă, fără să fi fost
ameninţaţi de răpitorii lor că aveau să fie executaţi sumar, la prima tentativă de
răzvrătire. De altfel, vizele dumneavoastră atestă că, în Rusia, aţi intrat ca
turişti, iar noi suntem flataţi că aţi ales ţara noastră pentru a vă petrece în mod
plăcut timpul. Sunt sigur că, dacă aţi fi avut cea mai mică intenţie de a lucra
pe pământul nostru, aţi fi acţionat, de bună seamă, întrun cadru legal. Se
înţelege de la sine, nu? Dumneavoastră cunoaşteţi mai bine decât oricine
riscurile la care se expun jefuitorii care aduc atingere patrimoniului nostru
naţional. Pedepsele cu închisoarea variază între zece şi douăzeci de ani, în
funcţie de gravitatea faptelor. Acum, suntem de acord în privinţa versiunii pe
care vam expuso?
Fără să stau pe gânduri, iam confirmat că naveam nimic de obiectat.
Keira a rămas tăcută, însă doar câteva momente, fiindcă nu sa putut
împiedica să nu fie îngrijorată pentru soarta care îl aştepta pe Egorov, lucru
care la făcut pe interlocutorul nostru să zâmbească.
— Asta, domnişoară, va depinde numai şi numai de voinţa lui de a
colabora sau nu la ancheta care va fi deschisă. Dar să naveţi mustrări de
conştiinţă în privinţa lui. Vă pot asigura că acest personaj nu era deloc de
încredere.
Bărbatul sa scuzat că nu mai poate sta de vorbă cu noi, fiindcă are
treabă. Şia scos din sacul de voiaj un dosar şi, până la aterizare, sa adâncit în
studierea lui.
Aparatul a început să coboare spre capitală. Ajunşi la sol, bărbatul nea
condus, cu o maşină, până la pasarela ataşată unui avion de la British
Airways.
— Două lucruri, înainte dea pleca. Nu vă mai întoarceţi în Rusia, fiindcă
no să vă mai putem garanta siguranţa. Şi, acum, ascultaţi bine ceo să vă
spun, deoarece, făcând acest lucru, încalc o regulă, însă îmi sunteţi simpatici,
ceea ce nu prea pot spune despre cel pe care îl trădez. La Londra, sunteţi
aşteptaţi; şi mie teamă că genul de plimbare la care veţi fi invitaţi nu se
compară nici pe departe cu călătoria agreabilă abia făcută împreună cu noi.
Prin urmare, în locul dumneavoastră, eu aş avea grijă să nu prea tândălesc pe
la Heathrow; după vamă, aş ştergeo cât aş putea de iute. De altfel, dacă aţi
găsi un mijloc prin care să ocoliţi controlul vamal, ar fi şi mai bine.
Bărbatul nea înapoiat paşapoartele şi nea îndemnat să urcăm pe
pasarelă. O stewardesă nea instalat pe locurile noastre. Accentul ei perfect
englezesc era divin şi iam mulţumit pentru amabilitatea cu care ne
întâmpinase.
— Nui vrei numărul de telefon? Ma întrebat Keira, punânduşi centura.
— Nu, dar, dacă lai putea convinge pe tipul de pe partea cealaltă a
culoarului săţi împrumute telefonul lui, ar fi formidabil.
Keira ma privit mirată, apoi sa întors spre vecinul ei, care tocmai
trimitea un mesaj de pe mobil. Şi, după vreo două minute, timp în care la luat
pe tip la o vrăjeală absolut neruşinată, mia întins aparatul în chestiune.
Londra.
Boeingul 767 a aterizat la Heathrow după patru ore de la plecare. Poate
că noaptea avea să ne fie aliată. Avionul sa aşezat pe o arie de parcare, la
depărtare de terminal. Pe hublou, am văzut două autobuze care aşteptau la
picioarele unei pasarele. Am rugato pe Keira să nu se grăbească, aveam să
coborâm cu a doua serie de pasageri.
Când am urcat în autobuz, iam spus Keirei să rămână lângă uşă, iar eu
miam strecurat pantoful între burduf şi marginea acesteia, ca să nu se poată
închide ermetic. Autobuzul a parcurs aria de parcare şi a intrat întrun tunel
care trecea pe sub piste. La un moment dat, şoferul a trebuit să oprească o
clipă, ca să dea întâietate unui vehicul care tracta nişte cărucioare cu bagaje.
Trebuia so fac acum sau niciodată. Am împins brusc uşaacordeon şi am tras
o de mână pe Keira. Afară, ocrotiţi de penumbra tunelului, am alergat după
convoiul de cărucioare, care se îndepărta, şi am sărit întrunul dintre ele. Keira
sa pomenit înghesuită între două valize mari, iar eu am căzut peste nişte saci.
În autobuz, pasagerii care asistaseră la evadarea noastră rămăseseră cu gura
căscată. Îmi închipui că încercaseră săl avertizeze pe şofer, dar, de acum,
trenuleţul nostru se îndepărta în direcţie opusă şi, după câteva clipe, intra în
subsolul terminalului. La această oră târzie, în zona de descărcare nu prea mai
era lume: doar două echipe care lucrau, dar care se aflau departe de noi şi nu
ne puteau vedea. Tractorul făcea slalom printre rampele de încărcare a
bagajelor.
La câţiva metri de noi, am zărit un lift de marfă şi, în aceeaşi clipă, neam
părăsit ascunzătoarea. Din păcate, când am ajuns la lift, am constatat că
butonul de apel avea alături o fantă pentru cheie, or, în lipsa acesteia, nu putea
fi acţionat.
— Ai idee cum o să ieşim de aici? Ma întrebat Keira. Mam uitat în jur şi
nam văzut decât un covor rulant scos din funcţiune.
— Acolo! A strigat Keira, arătând o uşă. E o ieşire de urgenţă.
Miera teamă că uşa era încuiată, dar norocul a fost de partea noastră:
ne aflam la picioarele unei scări.
— Nu mai alerga, iam spus Keirei. Să ieşim de aici ca şi cum totul ar fi
normal.
— Dar navem ecuson, a observat ea. Dacă dăm peste cineva, no să
avem câtuşi de puţin un aer normal.
Mam uitat la ceas; autobuzul ajunsese, fără îndoială, la terminal. Acum,
la ora 23, pasagerii care treceau prin vamă nu erau numeroşi, iar ultimul
pasager din zborul nostru nu mai avea mult până să se prezinte la controlul
imigraţiei. În scurtă vreme, cei care ne aşteptau aveau să priceapă că le
scăpaserăm printre degete.
În capul scării, drumul ne era barat de o altă uşă; Keira a împins bara
transversală şi o sirenă a început să urle.
Am intrat în terminal printre două covoare rulante pentru bagaje, dintre
care unul se învârtea în gol. Până să se dea alarma, am luato pe Keira de
mână şi am început să alergăm cât ne ţineau puterile. Un fluier. Doamne
fereşte să ne oprim! Trebuia să ne continuăm galopul. Trebuia să ajungem la
uşile culisante care dădeau spre trotuar. Keira sa împiedicat şi a scos un ţipăt.
Am ajutato să se ridice şi am traso după mine. Şi mai repede, în urma
noastră, o cavalcadă, fluierături tot mai apropiate. Nu trebuia să ne oprim, nu
trebuia să cedăm în faţa fricii, libertatea nu mai era decât la câţiva metri. Keirei
i se tăiase respiraţia.
Am ieşit din terminal. Un taxi staţiona chiar în faţă. Neam aruncat în el
şi lam implorat pe şofer să demareze.
— Unde mergeţi? A întrebat, întorcânduse spre noi.
— Dăi bătaie! Suntem în întârziere, la rugat Keira, gâfâind.
Şoferul a demarat. Miam interzis să privesc în urmă. Îmi închipui că, pe
trotuar, urmăritorii noştri turbau văzând că ne îndepărtăm în acest „black
cab”.
— Încă nam scăpat de necazuri, iam şoptit Keirei.
— Mergeţi spre cel deal doilea terminal, iam spus şoferului.
Keira ma privit uluită.
— Ai încredere în mine, ştiu eu ce fac.
Ajungând la un al doilea sens giratoriu, lam rugat pe şofer să fie drăguţ
şi să oprească. Am pretextat că soţia mea e însărcinată şi că avea o greaţă
cumplită. El a frânat imediat. Iam dat o bancnotă de douăzeci de lire şi iam
spus că o să luăm puţin aer pe marginea drumului. Nu era nevoie să ne
aştepte, eram obişnuit cu astfel de stări, care puteau dura mult. Aveam să ne
continuăm drumul pe jos.
— E periculos să vă plimbaţi pe aici, nea spus el. Fiţi atenţi la camioane,
vin din toate părţile.
Sa îndepărtat, făcândune un mic semn cu mâna, încântat de suma pe
care o încasase pentru cursă.
— Şi, acum, că am născut, ce mai facem? Ma întrebat Keira.
— Aşteptăm! Iam răspuns.
— Ce aşteptăm?
— O să vezi!
Kent
— Cum adică, vau scăpat? Oamenii tăi nu erau la ieşirea din avion?
— Ba da, domnule. Savanţii dumneavoastră erau ăia care nu se aflau în
avion.
— Ce tot spui? Omul meu de legătură ma asigurat că ia îmbarcat el
însuşi în zborul ăsta.
— Nam deloc intenţia să vă pun vorba la îndoială, dar cei doi tipi pe care
trebuia săi luăm la întrebări nu sau prezentat la controlul poliţiei
aeroportuare. Noi eram şase care îi pândeam. Era cu neputinţă să treacă prin
ochiurile plasei noastre.
— Te pomeneşti că acum o sămi explicaţi cum că ar fi sărit cu paraşuta
deasupra Mării Mânecii! A zbierat Sir Ashton în receptor.
— Nu, domnule. La avion, trebuia ataşată o pasarelă însă, în ultimul
moment, acesta a fost dirijat spre o arie de staţionare, iar noi nam fost
anunţaţi. Cei doi inşi au fugit din autobuzul care ducea pasagerii spre terminal,
unde îi aşteptam noi. Noi navem, de fapt, nici o vină. Au fugit prin subsol.
— Poţi să le spui, chiar de acum, ălora care răspund de securitatea de pe
Heathrow, că vor cădea nişte capete!
— Nam nici un dubiu, domnule.
— Cretini nenorociţi! Daţi fuga la domiciliul lor, în loc să trăncăniţi!
Întoarceţi tot oraşul pe dos, verificaţi toate hotelurile, descurcaţivă cum ştiţi,
dar, în noaptea asta, mii arestaţi, dacă mai ţineţi câtuşi de puţin la slujbele
voastre. Vă las până dimineaţă ca să mii găsiţi, se aude?
Interlocutorul lui Sir Ashton şia reînnoit scuzele şi a promis să
remedieze lucrurile, după usturătorul eşec al operaţiunii pe care o condusese.
Iar asta, în cel mai scurt timp.
Sensul giratoriu de la Concorde, Heathrow.
Fiatul 500 a oprit la marginea trotuarului. Şoferul sa aplecat şi a deschis
portiera.
— De o oră mă tot învârtesc pe aici, a bombănit Walter, rabatând
bancheta, ca să mă pot strecura în spate.
— Nai găsit o maşină mai mică?
— Auzi, ştii că ai tupeu? Mă pui să vin după voi la dracun praznic, într
un sens giratoriu, la o oră de nu se poate şi, pe deasupra, tot tu bodogăneşti?
— Nu spuneam decât ce noroc avem că nu cărăm şi bagaje după noi.
— Îmi închipui că, dacă aţi fi avut, miaţi fi dat întâlnire în faţa
terminalului, ca toţi oamenii normali, în loc să mă puneţi să vă aştept
învârtindumă de zece ori în jurul lui.
— Vă mai ciorovăiţi mult? Nea întrerupt Keira.
— Sunt încântat să te revăd, ia răspuns Walter, întinzândui mâna.
Cum a decurs mica voastră călătorie?
— Rău! Acum mergem?
— Cu plăcere, dar unde?
Tocmai mă pregăteam săi spun lui Walter să ne ducă la mine acasă,
când am fost depăşiţi de două maşini ale poliţiei, cu toate sirenele urlând. De
aceea, am socotit că ideea mea nu era tocmai nimerită. Oricare near fi fost
duşmanii, aveam toate motivele să cred că îmi ştiau adresa.
— Prin urmare, unde mergem? Sa interesat Walter.
— Nam nici cea mai mică idee.
Walter a pornit pe autostradă.
— Pot să conduc, cu dragă inimă, toată noaptea, dar e cazul să ne
gândim că va trebui să mai facem şi plinul.
— E a ta maşinuţa asta? A întrebat Keira. E tare drăgălaşă.
— Îmi pare bine căţi place, tocmai am cumpărato.
— Cu ce ocazie? Lam întrebat pe Walter. Parcă erai lefter.
— Păi, e chiar o ocazie. Şi, pe urmă, delicioasa ta mătuşă soseşte vineri;
de aceea, miam sacrificat ultimele economii, ca so pot plimba prin oraş aşa
cum trebuie.
— Elena te vizitează în weekendul ăsta?
— Da, ţiam mai spus despre asta, ai uitat?
— Noi am avut o săptămână puţin cam încărcată, iam răspuns. Nu fi
supărat pe mine dacă eram cu mintea în altă parte.
— Ştiu unde putem să mergem, a spus Keira. Walter, întradevăr, ar fi de
preferat să te opreşti la o benzinărie, ca să faci plinul.
— Pot să vă întreb în ce direcţie trebuie să mă îndrept? Vă atrag atenţia
că mâine, cel târziu, vreau să fiu înapoi. Am oră la frizer!
Keira a aruncat o privire spre ţeasta pleşuvă a lui Walter.
— Da, ştiu, şia dat el ochii peste cap. Dar e musai să mă descotorosesc
de şuviţa asta caraghioasă. Şi, pe urmă, am citit azidimineaţă, în Times, că
tipii cu chelie au o potenţă ce depăşeşte standardele!
— Dacă ai o foarfecă, ţio pot aranja chiar eu, pe loc, ia propus Keira.
— Nici nu se pune problema; nam sămi sacrific părul care mia mai
rămas decât în mâinile unui profesionist. Aveţi de gând sămi spuneţi unde
trebuie să vă duc?
— La St. Mawes, în Cornwall, a răspuns Keira. Acolo, vom fi la adăpost.
— La adăpost de ce anume? Sa interesat Walter.
Keira na scos o vorbă. Iam ghicit răspunsul la întrebarea pusă de el. L
am rugat pe Walter să mă lase la volan.
Profitând de cele şase ore de drum, iam povestit toate peripeţiile noastre
din Rusia. Sa înspăimântat aflând ceea ce ni se întâmplase în Transsiberian şi
pe platoul ManPupuNyor. Ma întrebat de mai multe ori cine erau cei care
voiseră să ne ucidă, dar, în privinţa asta, nui puteam spune mare lucru,
fiindcă habar naveam. Singura mea certitudine era că dorinţa lor de a ne face
rău ar fi fost motivată doar de obiectul pe care îl căutam.
Cât a durat drumul, Keira nu a scos o vorbă. În zori, când am ajuns la
St. Mawes, nea pus să oprim în faţa unui mic han de pe o străduţă care urca
spre cimitir.
— Aici, a spus ea.
La salutat pe Walter, a coborât din maşină şi sa îndepărtat.
— Când ne revedem? Ma întrebat Walter.
— Bucurăte de weekendul tău cu Elena şi nuţi face griji pentru noi.
Cred că nişte zile de odihnă ne vor face cât se poate de bine.
— E un loc liniştit, a spus Walter, uitânduse la faţada lui Victory. O să
vă simţiţi bine aici, sunt sigur.
— Sper.
— E teribil de dărâmată… mia spus Walter, arătând spre Keira, care
urca pe jos străduţa.
— Da, ultimele zile au fost deosebit de grele şi, apoi, a fost foarte marcată
de oprirea brutală a cercetărilor. Eram, cu adevărat, aproape de capăt.
— Dar sunteţi în viaţă. Şi ăsta este esenţialul. Daţile dracului de
fragmente, trebuie să terminaţi cu chestia asta, vaţi asumat mult prea multe
riscuri. E un miracol că aţi scăpat cu faţa curată.
— Walter, dacă ar fi fost vorba doar despre căutarea unei comori,
lucrurile ar fi fost mult mai simple. Dar asta nu e o joacă de adolescenţi.
Reunind toate fragmentele, am fi făcut, probabil, o descoperire fără precedent.
— O sămi vorbeşti iar despre steaua ta primordială? Ei bine, nare decât
să rămână acolo sus, la ea, pe cer, iar voi să fiţi sănătoşi aici, pe Pământ. Asta
e tot cemi doresc.
— Walter, eşti foarte generos, dar poate că am fi găsit un mijloc prin care
să întrezărim primele momente ale Universului; am fi aflat, în sfârşit, de unde
venim şi cine au fost primii oameni care au populat planeta. Keira a nutrit
speranţa asta toată viaţa ei. Iar astăzi dezamăgirea îi este imensă.
— Atunci, fugi după ea, în loc să stai la palavre cu mine. Dacă lucrurile
stau aşa cum mi leai înfăţişat, Keira are mare nevoie de tine. Ocupăte de ea şi
uitaţi de cercetările voastre smintite.
Walter ma strâns în braţe şi şia pus în funcţiune motorul Fiatului 500.
— Nu eşti prea obosit ca să porneşti iar la drum? Lam întrebat,
plecândumă spre portieră.
— De ce să fiu obosit? Am dormit la venire.
Mam uitat după maşina care se îndepărta pe cornişa paralelă cu malul
mării, până când farurile din spate iau dispărut după o casă de la celălalt
capăt al satului.
Keira se făcuse nevăzută. Am urcat panta, în căutarea ei.
Sus, străduţa se sfârşea în dreptul unui cimitir; grilajul acestuia
întredeschis. Am intrat şi am luato pe aleea centrală. Cimitirul din St. Mawes
nu era prea mare. În el, se odihneau cel mult o sută de suflete. La capătul unei
cărări, Keira îngenunchease lângă un zid pe care se căţărau crengile încolăcite
ale unei glicine.
— Primăvara, face nişte flori frumoase, mov, a spus Keira, fără să ridice
capul.
Am privit mormântul. Poleiala de pe frunza aurie era aproape ştearsă, dar
numele William Perkins încă se mai vedea.
— Jeanne o să se supere pe mine că team adus aici şi ei nu iam spus.
Am înconjurato cu braţul şi am rămas lângă ea, în tăcere.
— Am străbătut o lume întreagă, ca săi arăt lui de ce sunt în stare, şi tot
ce am realizat a fost că mam întors aici cu mâinile goale şi cu inima grea. Cred
că lam căutat, întotdeauna, numai pe el.
— Sunt sigur că e mândru de tine.
— Nu mia spuso niciodată.
Keira a şters praful de pe piatră şi ma luat de mână.
— Aş fi vrut săl cunoşti; era un om atât de pudic, atât de solitar spre
sfârşitul vieţii. Când eram mică, îl bombardam cu întrebări la care îşi dădea
osteneala sămi răspundă de fiecare dată. Dacă problema era prea dificilă, se
mulţumea să zâmbească şi mă lua la plimbare pe plajă. Seara, mă strecuram în
vârful picioarelor şi îl găseam la masa din bucătărie, cufundat în enciclopedia
lui. A doua zi, la micul dejun, venea lângă mine şi îmi spunea, parcă în treacăt:
Ieri, miai pus o întrebare. Probabil că, între timp, am schimbat subiectul şi am
uitat săţi dau răspunsul. Iatăl…
Keira sa înfiorat. Miam scos paltonul şi am îmbrăcato cu el.
— Nu miai povestit niciodată nimic din copilăria ta, Adrian.
— Pentru că sunt la fel de pudic ca tatăl tău. Şi, pe urmă, numi place să
vorbesc prea mult despre mine.
Keira ma condus la han. Sufrageria de la Victory era încă pustie.
Patronul nea aşezat la o masă de lângă vitrină şi nea servit un mic dejun
copios. Mi sa părut că ghicesc o anumită complicitate între Keira şi el. După
aceea, hangiul nea condus întro cameră de la etaj, care dădea spre micul port
din St. Mawes. Eram singurii lui clienţi. Chiar şi pe timp de iarnă, locul avea
un farmec nebun. Mam dus la fereastră. Eram în timpul refluxului, iar vasele
pescarilor zăceau întro rână, pe ţărm. Un bărbat se plimba pe plajă, ţinânduşi
băieţelul de mână. Keira a venit lângă mine şi sa sprijinit în coate, de
balustradă.
— Şi mie îmi lipseşte tata, iam spus. Întotdeauna mia lipsit, chiar şi
atunci când trăia. Nu reuşeam să comunicăm, era un bărbat de mare calitate,
dar muncea prea mult ca săşi mai dea seama că are un copil. În ziua când a
observat, tocmai plecasem de acasă. Am trecut foarte aproape unul pe lângă
celălalt, dar fără să izbutim vreodată să ne vedem. Însă nu mă pot plânge.
Mama mia oferit toată duioşia şi toată dragostea din lume.
Keira ma privit îndelung şi ma întrebat de ce am vrut să mă fac
astrofizician.
— În copilărie, când eram la Hydra, mama şi cu mine aveam un ritual
înainte de culcare. Ne aşezam alături, la fereastră, aşa cum stăm noi acum, şi
priveam împreună cerul. Mama le născocea nume stelelor. Întro seară, am
întrebato cum sa născut lumea, de ce se făcea ziuă în fiecare dimineaţă, dacă
noaptea avea să vină întotdeauna. Mama sa uitat la mine şi mia spus: în
Univers, câte vieţi, tot atâtea lumi diferite; lumea mea a început în ziua când te
ai născut tu, în momentul când team ţinut în braţe pentru prima oară. Încă
din copilărie, visam să ştiu unde încep zorii.
Keira sa întors spre mine şi mia pus braţele în jurul gâtului.
— Ai să fii un tată minunat.
Londra
— Chiar de luni, o sămi vând maşina, o să vă restitui banii şi o sămi
cumpăr o pereche de cizme. La naiba cu acoperişul biroului meu, nam de gând
să merg mai departe. Nam să fac nimic pentru ai convinge să continue. Să nu
vă mai bazaţi pe ajutorul meu. În fiecare dimineaţă, când mă văd în oglindă,
mă simt murdar, fiindcă am trădat încrederea lui Adrian. Nu e nevoie să
insistaţi, nimic din ce miaţi putea spune no să mă facă sămi schimb părerea.
Ar fi trebuit să vă trimit la plimbare de multă vreme. Şi, dacă intenţionaţi să
puneţi ceva la cale pentru ai îndemna so ia de la capăt, am să le spun totul,
chiar dacă, de fapt, nu ştiu aproape nimic despre dumneavoastră.
— Vorbeşti singur, Walter? A întrebat mătuşa Elena.
— Nu, de ce?
— Sunt sigură că murmurai ceva. Buzele parcă ţi se mişcau singure.
Stopul sa făcut roşu. Walter a frânat şi sa întors spre Elena.
— Diseară, trebuie să dau un telefon important şi îmi repetam textul.
— Nu e nimic grav?
— Nu, nu, te asigur, dimpotrivă.
— Numi ascunzi nimic? Dacă, în viaţa ta, există altcineva – o femeie mai
tânără, vreau să spun – pot să înţeleg, dar aş prefera să ştiu, astai tot.
Walter sa apropiat de Elena.
— Nuţi ascund absolut nimic, nu miaş îngădui să fac aşa ceva. Şi nu
există nici o femeie pe care so consider mai seducătoare decât tine.
Imediat după această mărturisire, obrajii lui Walter, care începuse să se
bâlbâie, sau făcut roşii ca bujorul.
— Îmi place mult cum teai tuns acum, a răspuns mătuşa Elena. Cred că
e verde, iar cei din spate ne claxonează; ar trebui să demarezi. Sunt aşa de
fericită că mergem să vedem Palatul Buckingham! Crezi că avem vreo şansă so
zărim pe regină?
— Poate, a răspuns Walter. Dacă o ieşi din casă. Nu se ştie niciodată…
St. Mawes.
Am dormit amândoi o mare parte din zi. Când am dat deoparte draperiile,
cerul căpătase deja culorile apusului.
Eram morţi de foame. Keira ştia un salon de ceai, la câteva străzi de han;
cu acest prilej, mia prezentat satul. Tot privind căsuţele albe, căţărate pe
colină, mam pomenit visând că, întro zi, voi locui întruna din ele. Era posibil
ca eu, care alergasem toată viaţa dea lungul şi dea latul pământului, să mă
aşez, în cele din urmă, în acest sătuc din Cornwall? Îmi părea rău că Martyn şi
cu mine ne îndepărtaserăm. Cu siguranţă că iar fi făcut plăcere să mă viziteze
din când în când. Am fi mers la o bere, în port, şi am fi depănat amintiri
frumoase.
— La ce te gândeşti? Ma întrebat Keira.
— La nimic deosebit.
— Păreai atât de departe. Parcă stabiliserăm că „între noi nu vor fi
tăceri”.
— Dacă vrei să ştii totul, mă întrebam ceo să facem săptămâna viitoare
şi în celelalte care vor urma.
— Fiindcă ai o idee cu privire la ceea ce o să facem săptămâna viitoare?
— Niciuna!
— Eu am!
Keira sa oprit în faţa mea. Şia lăsat capul întro parte. Dacă face asta,
înseamnă că vrea sămi spună ceva important. Când vor săţi dea o veste mare,
unele persoane îşi iau un ton solemn; Keira îşi lasă capul întro parte.
— Vreau să am o explicaţie cu Ivory. Dar am nevoie sămi fii complice la
o minciună…
— Ce fel de minciună?
— Vreau săl fac să creadă că am reuşit să plecăm din Rusia cu al treilea
fragment.
— În ce scop? La ce near folosi?
— Lam face să mărturisească unde se află cel descoperit în Amazonia.
— Nea spus că nu ştie.
— Moşneagul ăsta nea spus o droaie de lucruri, dar, mai ales, nea
ascuns multe altele. Egorov na greşit prea tare când la acuzat că nea
manipulat ca pe două marionete. Dacă îl facem să creadă că deţinem trei
fragmente, atunci no să reziste în faţa dorinţei de a completa acest puzzle.
Sunt convinsă că ştie mai multe decât vrea să mărturisească.
— Eu, unul, am ajuns să mă întreb dacă tu nu eşti şi mai manipulatoare
decât el.
— El este mult mai dotat decât mine şi nu maş supăra sămi iau o mică
revanşă.
— Fie. Să ne închipuim că îl facem să creadă minciuna şi să presupunem
că ne spune unde este a patra bucată. Ar lipsi întotdeauna cea care se află
îngropată undeva pe platoul ManPupuNyor, iar harta stelelor ar rămâne
incompletă. Şi, atunci, la ce bun atâta caznă?
— Ne putem reprezenta imaginea integrală chiar dacă, din puzzle,
lipseşte o piesă. Când descoperim resturi fosilizate, acestea sunt, de multe ori –
ca să nu zic întotdeauna – incomplete. Dar, pornind de la un număr suficient
de oseminte, ghicim ce elemente lipsesc şi reuşim să reconstituim scheletul, ba
chiar întregul corp. Atunci, adăugând fragmentul lui Ivory la celelalte două pe
care le avem, poate că vei înţelege ceea ce este de presupus că ne va dezvălui
harta. Oricum, dacă nai de gând săţi petreci tot restul vieţii în sătucul ăsta,
consacrândute pescuitului, nu văd ce altă soluţie ne rămâne.
— Curioasă idee!
Întoarsă la hotel, Keira a început prin aşi suna sora, cu care a stat mult
la telefon. Nu ia povestit nimic din ceea ce păţiserăm în Rusia; sa mărginit să
i spună doar că suntem amândoi la St. Mawes şi că, în curând, poate vine la
Paris. Am preferat să le las să discute în linişte. Am coborât iar la barul
hanului şi, între timp, am comandat o bere. După o oră, a venit şi Keira. Miam
lăsat ziarul deoparte şi am întrebato dacă a putut vorbi cu Ivory.
— El neagă categoric că ar fi avut vreun amestec cât de mic în cercetările
noastre. Aproape că sa considerat ofensat când am sugerat că şiar fi bătut joc
de mine chiar din prima zi în care ma cunoscut la muzeu. Părea sincer, dar
asta nu înseamnă că mar fi convins.
— Iai spus că am adus din Rusia un al treilea fragment?
Keira mia luat paharul de bere şi a dat din cap, bândul dintro
înghiţitură.
— Tea crezut?
— A încetat imediat sămi mai facă reproşuri şi este nerăbdător să ne
vadă.
— Şi cum o să faci ca să susţii minciuna, când o să ne întâlnim cu el?
— Iam spus că am pus obiectul întrun loc sigur şi că nu il arăt decât
după ce o să ne povestească mai multe despre fragmentul descoperit în
Amazonia.
— Şi ce ţia răspuns?
— Că are el o idee cam pe unde sar afla, dar că nu ştie cum să ajungă
până la el. Mia propus săl ajutăm ca să rezolve o enigmă.
— Ce fel de enigmă?
— Nu voia sămi spună la telefon.
— O să vină aici?
— Nu, nea dat întâlnire, peste patruzeci şi opt de ore, la Amsterdam.
— Cum vrei să ne ducem la Amsterdam? Eu nam nici un zor să mă
întorc la Heathrow. Dacă trecem iar frontiera, există riscul să fim arestaţi.
— Ştiu, iam spus şi lui ce ni sa întâmplat. Nea recomandat să luăm
feribotul pentru Olanda. El susţine că, pe vas, când vii din Anglia, nu prea sunt
controale.
— Şi de unde luăm feribotul de Amsterdam?
— De la Plymouth. Până acolo, e un drum de o oră şi jumătate cu
maşina.
— Dar navem maşină.
— Există un autobuz. De ce eşti aşa de reticent?
— Cât durează traversarea?
— Douăsprezece ore.
— De asta mă temeam şi eu.
Keira şia luat o mutră îndurerată şi ma bătut, cu tandreţe, pe mână.
— De fapt, a adăugat, încurcată, nu sunt chiar feriboturi, ci, mai
degrabă, cargouri. Majoritatea lor acceptă să ia pasageri, dar, ce mie cargoul,
ce mie feribotul? Puţin ne pasă, nu?
— Din moment ce există o punte la prova, unde să pot muri din cauza
răului de mare, timp de douăsprezece ore, cât durează traversarea, întradevăr,
puţin ne pasă!
Autocarul pleca la ora şapte dimineaţa. Hangiul ne pregătise sandviciuri
pentru drum. Înainte dea ne despărţi, ia promis Keirei că, atunci când va veni
căldura, o să aibă grijă de mormântul tatălui ei. Spera să ne revadă şi făgăduia
să ne păstreze aceeaşi cameră, dacă îl anunţam din timp.
În portul Plymouth, neam dus la căpitănie. Ofiţerul de port nea indicat
un vas sub pavilion englez, care transporta mărfuri vrac şi pleca, întro oră,
spre Amsterdam. Tocmai terminase încărcarea. Am fost trimişi la cheiul 5.
Comandantul nea cerut câte cinci lire sterline de persoană, în numerar.
După ce am achitat suma, nea invitat săl urmăm pe coridorul exterior, până
în careu. Aveam la dispoziţie o cabină, alături de cele destinate echipajului. I
am explicat că preferam să stau pe punte, la prova sau la pupa, în locul în care
deranjam cel mai puţin.
— Cum doriţi, dar o să fie al naibii de frig când vom înainta în larg, iar
traversarea durează douăzeci de ore.
Mam întors spre Keira.
— Parcă spuseseşi că face douăsprezece ore, cel mult.
— O navă ultrarapidă poate că da, a intervenit căpitanul, izbucnind într
un hohot de râs. Dar pe o covată veche ca asta, rareori trecem de douăzeci de
noduri, şi asta cu un vânt favorabil. Dacă aveţi rău de mare, staţi afară! Nici nu
poate fi vorba sămi porcăiţi vasul! Şi puneţivă ceva pe cap.
— Îţi jur că nu ştiam nimic, mia spus Keira, încrucişânduşi degetele la
spate.
Vasul a ridicat ancora. Pe Marea Mânecii, nu prea a fost hulă, dar ploaia
nea însoţit tot timpul călătoriei. Keira mia ţinut companie mai bine de o oră,
dar a trebuit să intre, fiindcă era, întradevăr, prea frig. Ofiţerul secund sa
milostivit de mine şi şia trimis ofiţerul de pasarelă sămi aducă o manta cerată
şi mănuşi. Bărbatul a profitat de ocazie ca să pufăie o ţigară şi, pentru ami
schimba gândurile, a început să stea de vorbă cu mine.
La bord, munceau treizeci de oameni: ofiţeri, mecanici, şef de echipaj,
bucătari, mateloţi de punte. Ofiţerul mia explicat că încărcarea vaselor care
transportau mărfuri vrac era o operaţiune foarte complexă, de care depindea
securitatea călătoriei. În anii optzeci, o sută de nave ca aceasta se
scufundaseră atât de rapid, încât nici un marinar na putut scăpa. Aşa
pieriseră, pe mare, cinci sute de oameni. Cel mai mare pericol care ne pândea
era alunecarea încărcăturii. Atunci, vasul se dezechilibra, se culca pe o parte şi
se scufunda. Dispozitivele pe care le vedeam agitând grânele din cală erau
menite să împiedice tocmai acest lucru. Dar asta nu era singura primejdie care
ne păştea, a adăugat el, trăgând din ţigară. Dacă un val prea înalt intra prin
tambuchi19, greutatea apei, care se adăuga la cea a mărfurilor din cală, putea
sparge coca în două. Şi schema era aceeaşi: nava se scufunda în câteva clipe.
În noaptea asta, Marea Mânecii era liniştită; dacă nu ne pomeneam, pe nepusă
masă, cu vreo rafală de vânt, nu riscam deloc asemenea evenimente. Ofiţerul de
pasarelă şia aruncat peste bord chiştocul şi sa întors la treburile lui, lăsându
mă de unul singur şi bătut de gânduri.
Keira a venit de mai multe ori să vadă ce fac şi ma implorat să intru cu
ea în cabină. Mia adus nişte sandviciuri, pe care leam refuzat, şi un termos
cu ceai. Pe la miezul nopţii sa dus la culcare, după ce mia repetat că e o
prostie să rămân acolo şi că o să văd eu ceo să îndur. Înfăşurat în pelerina
cerată, ghemuit la picioarele catargului, care avea în vârf o lumină de
semnalizare, am aţipit, legănat de mişcarea etravei ce despica valurile.
Disdedimineaţă, Keira a venit să mă trezească. Eram lungit, cu braţele
în lături, pe punte. Mi se cam făcuse foame însă de îndată ce am intrat în
cambuză20, mia pierit orice poftă de mâncare. Mirosul de peşte şi izul de
grăsime râncedă se amestecau cu al cafelei. Mia venit să vomit şi mam repezit
afară.
— Ceea ce vezi în depărtare este coasta olandeză, mia spus Keira, ivită
lângă mine. Calvarul tău se apropie de sfârşit.
Estimarea ei era cu totul relativă, a mai trebuit să rabd încă patru ore,
până când sa auzit sirena de ceaţă, iar maşinile şiau redus viteza. Nava sa
îndreptat spre uscat şi, puţin după aceea, a intrat pe şenalul ce ducea în portul
Amsterdam.
Când vasul sa oprit la chei, am părăsit bordul. Un ofiţer vamal ne
aştepta lângă pasarelă. După ce nea examinat la iuţeală paşapoartele şi nea
controlat sacii de voiaj, în care nu aveam decât nişte mărunţişuri cumpărate de
la o prăvălie din St. Mawes, nea autorizat trecerea.
— Unde mergem? Am întrebato pe Keira.
— Să facem un duş!
— Şi după aia? Sa uitat la ceas.
— Avem întâlnire cu Ivory, la ora 18:00, întro cafenea…
A scos o hârtie din buzunar şi a adăugat:
—… în piaţa Palatului Dam.
Amsterdam.
Am luat o cameră la Grand Hotel Krasnapolsky. Nu era cel mai ieftin din
oraş, dar avea meritul de a se afla la cincizeci de metri de locul în care trebuia
să ne întâlnim cu Ivory. Spre seară, Keira ma luat în piaţa aceea mare, unde
neam amestecat în mulţime. În faţa Muzeului Madame Tussaud, se întindea o
coadă lungă, câţiva turişti se ospătau pe terasa Europub, lângă nişte
încălzitoare cu gaz, dar Ivory nu era printre ei. Eu lam zărit cel dintâi, când se
îndrepta spre masa unde ne aşezaserăm, chiar în spatele vitrinei.
— Sunt atât de fericit să vă revăd, a spus el, aşezânduse. Ce călătorie!
Keira la primit cu răceală, iar bătrânul profesor a simţit imediat că nu
pica tocmai bine.
— Eşti supărată pe mine? A întrebato cu un aer uşor mucalit.
— De ce aş fi? Nam păţit altceva decât că era să ne prăvălim întro
prăpastie; eu, una, aproape că mam înecat întrun fluviu şi am stat câteva
săptămâni întro închisoare, pe banii statului chinez; sa tras în noi, când
călătoream cu trenul şi am fost mătrăşiţi din Rusia de către un comando
militar, care a ucis vreo douăzeci de oameni, sub ochii noştri. Vă scutesc de
amănuntele cu privire la condiţiile extreme în care am călătorit în lunile din
urmă: avioane bulite, maşini rablagite, autobuze hârbuite, fără să las deoparte
tractoraşul pentru bagaje, unde mam pomenit strivită între două valize
Samsonite. Şi, în timp ce ne alergaţi după cum aveaţi chef, presupunem că
aşteptaţi liniştit, în apartamentul dumneavoastră călduţ, să ne achităm de
toate sarcinile astea împuţite! Când aţi început să faceţi mişto de mine? În ziua
când maţi primit în biroul dumneavoastră de la muzeu sau ceva mai târziu?
— Keira, a început Ivory, pe un ton sentenţios, am mai discutat despre
asta alaltăieri, la telefon. Greşeşti; poate că încă nam avut ocazia săţi explic
totul, dar niciodată nu vam manipulat! Dimpotrivă, vam protejat mereu. Voi
aţi hotărât să începeţi aceste cercetări! Na trebuit să vă conving, ci mam
mărginit, pur şi simplu, să vă semnalez anumite fapte. Cât despre riscurile la
care aţi fost expuşi amândoi… Aflaţi că, pentru al repatria pe Adrian din China
şi pentru a te scoate pe dumneata din închisoare, am înfruntat, la rândul meu,
o mulţime de pericole. Şi miam pierdut un prieten foarte drag, care a plătit
eliberarea voastră cu viaţa.
— Ce prieten? A întrebat Keira.
— Biroul lui era chiar în palatul de peste drum, a răspuns cu tristeţe
Ivory. De aceea vam cerut să ne întâlnim aici… Aţi adus, întradevăr, din
Rusia, un al treilea fragment?
— Îmi dai, îţi dau, a precizat Keira. Vam spus că o să vil arăt după ce o
sămi spuneţi totul despre cel descoperit în Amazonia. Dumneavoastră
cunoaşteţi locul unde se află! Ştiu asta! Şi nu încercaţi să mă convingeţi că ar fi
altfel!
— Se află în faţa voastră! A oftat Ivory.
— Terminaţi cu ghicitorile astea, domnule profesor. Sunt sătulă de joacă,
iar dumneavoastră maţi jucat destul pe degete. Nu văd nici un fragment pe
masă.
— Nu fi toantă, ridică ochii şi uităte în faţa dumitale.
Privirile ni sau îndreptat spre palatul care se înălţa de cealaltă parte a
pieţei.
— Este în clădirea de acolo? A întrebat Keira.
— Da, am toate motivele să cred asta; dar unde, nu ştiu precis. Îl păstra
prietenul meu care a murit, dar a luat cu el, în mormânt, cheia enigmei, care
near fi îngăduit săl găsim.
— Cum se face să sunteţi atât de sigur? Lam întrebat, la rândul meu.
Ivory sa plecat spre sacul de la picioarele lui, la deschis şi a scos o carte
groasă, pe care a puso pe masă. Coperta acesteia mia atras imediat atenţia:
era un foarte vechi manual de astronomie. Lam luat în mână şi lam răsfoit.
— E o lucrare magnifică.
— Da, a răspuns Ivory. Şi este o ediţie originală. Mia dăruito prietenul
despre care am vorbit; ţin mult la ea, dar uitaţivă mai ales la dedicaţia pe care
mia făcuto.
Am dat paginile înapoi şi am citit cu voce tare mesajul scris cu stiloul pe
pagina de gardă.
Ştiu că această lucrare o săţi placă. Din ea nu lipseşte nimic; aici ai să
găseşti totul, chiar şi mărturia prieteniei noastre.
Al dumitale devotat partener de şah, Vackeers
— Soluţia enigmei este ascunsă în aceste câteva cuvinte. Ştiu că
Vackeers încerca sămi spună ceva, căci fraza nu este, în nici un caz, anodină.
Dar care este sensul ei, nam idee.
— Şi cum vam putea ajuta noi? Nu lam întâlnit niciodată pe acest
Vackeers.
— Şi vă rog să mă credeţi că regret, laţi fi apreciat mult, era un om de o
inteligenţă rară. Dat fiind că această carte este un tratat de astronomie, miam
spus că dumneata, Adrian, ai putea înţelege ceva de aici.
— Cartea are aproape şase sute de pagini, am făcut eu remarca. Dacă
trebuie să găsesc ceva în ea, no să fie o treabă de câteva ore. Un prim studiu
aprofundat miar cere câteva zile, dar naveţi nici un alt indiciu, ceva care să ne
ghideze? Nici măcar nu ştim ce avem de căutat în această lucrare.
— Urmaţimă, a spus Ivory şi sa ridicat de la masă. O să vă duc întrun
loc în care nimeni sau, mă rog, aproape nimeni nu are acces. Numai Vackeers,
secretarul lui particular şi cu mine ştiam de existenţa lui. Vackeers aflase căi
descoperisem ascunzătoarea, dar se prefăcea că nu ştie. Această delicateţe era
o mărturie a prieteniei lui, presupun.
— În dedicaţie nu vă spune tocmai chestia asta? A întrebat Keira.
— Ba da, a oftat Ivory. Deaia şi suntem aici.
A plătit nota, iar noi lam urmat în marea piaţă. Keira, care nu era deloc
atentă la circulaţia din jur, abia a scăpat să nu fie lovită de un tramvai, deşi
vatmanul acţionase de mai multe ori clopoţelul. Am traso deoparte în ultima
clipă.
Am intrat în biserică pe uşa laterală, conduşi de Ivory, şi am traversat
nava somptuoasă până la transept.
În timp ce admiram mormântul amiralului De Ruyter, un bărbat în
costum sobru a venit lângă noi, în absidiolă.
— Mulţumesc că ai venit la întâlnire, a şoptit Ivory, ca să nu le deranjeze
pe cele câteva persoane care se rugau.
— Eraţi singurul lui prieten, ştiu că domnul Vackeers ar fi dorit să
răspund cererii dumneavoastră. Mă bizui pe totala dumneavoastră discreţie;
dacă aş fi descoperit, aş avea probleme serioase.
— Fii fără grijă, ia răspuns Ivory, bătândul prieteneşte pe umăr.
Vackeers avea o mare stimă pentru dumneata, te aprecia enorm. Când îmi
vorbea despre dumneata, simţeam în vocea lui… cum să spun… prietenie, da,
exact, Vackeers îţi acordase prietenia lui.
— Adevărat? A întrebat, pe un ton de o înduioşătoare sinceritate,
bărbatul.
Apoi a scos o cheie din buzunar şi a deschis o uşiţă din fundul capelei.
Am coborât pe o scară aflată chiar în spatele acesteia. După cincizeci de trepte,
am ajuns pe un culoar lung.
— Subterana asta trece pe sub piaţa mare şi ajunge direct în Palatul
Dam, nea spus bărbatul. Pe măsură ce înaintăm, locul devine tot mai
întunecos, aşa că nu vă îndepărtaţi de mine.
Nu auzeam decât ecoul paşilor noştri şi, pe măsură ce mergeam, lumina
slăbea. În curând, neam pomenit în cea mai desăvârşită întunecime.
— Mai avem cincizeci de paşi până să dăm iar de lumină, a spus ghidul
nostru. Urmaţi jgheabul central, ca să nu vă poticniţi. Ştiu, locul nu e prea
plăcut, şi mie mie groază să umblu pe aici.
În faţa noastră, a apărut o nouă scară.
— Fiţi atenţi, treptele sunt lunecoase. Ţineţivă de funia de cânepă fixată
de perete.
În capul scării, am dat iar de o uşă de lemn, întărită cu bare grele, de
fier. Asistentul lui Vackeers a tras de două mânere groase şi un mecanism a
deschis zăvorul. Am pătruns întro antecameră de la parterul palatului. În
pardoseala albă, de marmură, erau gravate trei hărţi imense. Una reprezenta
emisfera occidentală, o a doua, emisfera orientală, iar a treia, o hartă stelară de
o precizie stupefiantă. Am înaintat, ca să privesc mai de aproape. Încă nu mai
avusesem ocazia să trec, dintrun singur pas, de la Casiopeea la Andromeda.
Era destul de amuzant să sari din galaxie în galaxie. Keira a tuşit uşor, ca să
mă cheme la ordine. Ivory şi călăuza noastră mă priveau consternaţi.
— Pe aici, nea spus bărbatul în costum sobru.
A deschis o altă uşă. Am coborât din nou o scară, care ducea în subsolul
palatului. Am avut nevoie de câteva clipe ca să ne acomodăm din nou cu
semiîntunericul. În faţa noastră, o reţea de pasarele trecea pe deasupra unui
canal subteran.
— Suntem la verticala sălii mari, nea explicat bărbatul. Fiţi atenţi unde
puneţi piciorul, apa din canal este rece ca gheaţa şi nu ştiu cât de adâncă.
Sa apropiat de o grindă şi a apăsat pe o bară de susţinere din fier forjat.
Două scânduri au pivotat, deschizând o trecere ce ducea spre peretele din fund.
Abia când te apropiai mai mult, puteai zări o uşă mascată în zidul de piatră,
abia vizibilă din pricina întunecimii. Bărbatul nea introdus întro încăpere. A
aprins lumina. O masă de metal şi un fotoliu reprezentau tot mobilierul
camerei. Pe perete, era pus un ecran plat, iar pe masă, o tastatură de
computer.
— Iată: mai mult, nam cum să vă ajut, nea spus secretarul lui
Vackeers. După cum puteţi constata, aici nu e mare lucru.
Keira a aprins calculatorul; ecranul acestuia sa luminat.
— Accesul este protejat, a spus Keira.
Ivory a scos din buzunar o hârtie şi ia întinso.
— Încearcă acest cod. Am profitat de o partidă de şah, pe care am jucato
la el acasă, şi i lam subtilizat.
Degetele Keirei au alergat pe tastatură, apoi au apăsat pe tasta de
validare. Accesul în computerul lui Vackeers ne era permis.
— Şi acum? A întrebat ea.
— Acum, habar nam, ia răspuns Ivory. Uităte ce conţine hard diskul,
poate găsim ceva care să ne conducă la fragmentul respectiv.
— Harddiskul este gol, nu văd decât un program de comunicare. Acest
computer trebuie că o fi fost folosit exclusiv pentru videoconferinţe. Deasupra
ecranului este o mică webcamera.
— Nu, e imposibil, a spus Ivory. Mai caută, sunt sigur că aici se află
cheia enigmei.
— Îmi pare rău să vă contrazic, dar nu e nimic, nici o dată!
— Urcă pe rădăcină şi copiază dedicaţia: Ştiu că această lucrare o săţi
placă. Din ea nu lipseşte nimic; aici găseşti totul, chiar şi mărturia prieteniei
noastre. Al dumitale devotat partener de şah, Vackeers.
Ecranul a afişat „comandă necunoscută”.
— E ceva în neregulă, a spus Keira. Uitaţivă, diskul e gol, totuşi volumul
este pe jumătate plin. Există nişte date ascunse. Ştiţi cumva dacă mai avea
vreo altă parolă?
— Nu, numi vine nimic în minte, a răspuns Ivory.
Keira sa uitat la bătrânul profesor, sa aplecat asupra tastaturii şi a
bătut „Ivory”. Pe ecran, sa deschis o nouă fereastră.
— Cred că am găsit mărturia prieteniei despre care vă vorbea Vackeers,
dar ne mai trebuie un cod.
— Nul am, a oftat Ivory.
— Gândiţivă, gândiţivă la ceva care vă lega pe unul de celălalt.
— Nu văd ce. Aveam atâtea lucruri în comun! Cum să aleg dintrun
noian de amintiri? Nu ştiu, încearcă „Şah”.
Cuvintele „comandă necunoscută” au apărut din nou pe ecran.
— Mai căutaţi, a spus Keira, gândiţivă la ceva mai sofisticat, un lucru la
care doar voi doi vă puteaţi gândi.
Ivory a început să se plimbe de colocolo, cu mâinile la spate, mormăind
încet.
— Ar fi partida aia, pe care am jucato de vreo sută de ori…
— Ce partidă? Lam întrebat.
— O înfruntare celebră, care ia pus faţă în faţă pe doi mari jucători din
secolul al XVIIIlea: François André Danican Philidor şi căpitanul Smith.
Philidor era un foarte mare maestru şahist, probabil cel mai mare din epoca lui.
A publicat o carte, Analiza jocului de şah, considerată multă vreme drept o
lucrare de referinţă în acest domeniu. Încearcă să tastezi numele lui.
Accesul în computerul lui Vackeers ne era, în continuare, interzis.
— Povestiţimi despre acest Danican Philidor, a cerut Keira.
— Înainte de a se stabili în Anglia, a continuat Ivory, juca în Franţa, la
Cafeneaua Régence, care era locul de întâlnire al celor mai importanţi jucători
de şah.
Keira a tastat „Régence” şi „Cafeneaua Régence”… nu sa întâmplat
nimic.
— A fost elevul domnului de Kermeur, a adăugat Ivory. Keira a tastat
„Kermeur”, fără succes.
Încă o dată, computerul nea refuzat accesul. Brusc, Ivory a ridicat capul.
— Philidor a devenit celebru când la bătut pe sirianul Philippe Stamma;
nu, stai, adevărata notorietate şia dobândito atunci când a învins, legat la
ochi, întrun simultan cu trei adversari diferiţi, care a avu loc la Clubul de Şah
de pe St. James Street, din Londra.
Keira a tastat „St. James Street”. Computerul nea dat din nou şah… fără
să fac vreun joc de cuvinte.
— Poate că nu suntem pe o pistă bună. Dacă neam ocupa de acest
căpitan Smith? Sau, ce ştiu eu? Care e data naşterii ori a morţii lui Philidor al
dumneavoastră?
— Nu prea mai ştiu, pe Vackeers şi pe mine ne interesa numai cariera lui
de şahist.
— Când a avut loc, cu exactitate, partida dintre căpitanul Smith şi
amicul lui, Philidor? Am întrebat.
— La 13 martie 1790.
Keira a tastat secvenţa de cifre „13031790”. Şi… am rămas stupefiaţi. Pe
ecran a apărut o veche hartă cerească. Judecând după gradul său de precizie şi
după erorile pe care le vedeam, trebuie să fi datat din secolul al XVIIlea sau al
XVIIIlea.
— Este absolut incredibil, a exclamat Ivory.
— E o gravură superbă, a intervenit Keira, dar tot nu ne indică unde se
află ceea ce căutăm noi.
Bărbatul în costum sobru a ridicat capul.
— Asta e harta incrustată în holul palatului, la parter, a spus el,
apropiinduse de ecran. Mă rog, cu excepţia câtorva detalii, seamănă mult cu
aceea.
— Sunteţi sigur? Lam întrebat.
— Trebuie să fi trecut peste ea de vreo mie de ori. Sunt în serviciul
domnului Vackeers de zece ani, iar el îmi dădea întâlnire întotdeauna în biroul
său de la etajul întâi.
— Şi ce diferenţe are aceasta? La întrebat Keira.
— Desenul nu este chiar acelaşi, liniile care leagă stelele între ele nu au
aceeaşi poziţie.
— Când a fost construit palatul? Mam interesat din nou.
— A fost terminat în 1655, mia răspuns bărbatul în costum sobru.
Keira a tastat imediat cele patru cifre. Harta afişată pe ecran a început să
se rotească şi… am auzit un zgomot surd, ce părea să vină dinspre tavan.
— Ce este deasupra noastră? A întrebat Keira.
— Burgerzaal, sala mare, unde sunt hărţile incrustate în pardoseala de
marmură, nea explicat bărbatul.
Neam năpustit toţi patru spre uşă. Bărbatul în costum sobru nea spus
să avem grijă cum alergăm prin labirintul de grinzi aflate doar la câţiva
centimetri de canalul subteran. După cinci minute, am ajuns în holul Palatului
Dam. Keira sa repezit la harta gravată în pardoseală, care înfăţişa bolta
cerească. Aceasta efectua o rotaţie lentă, în sensul opus acelor de ceasornic.
După ce a descris un semicerc, sa imobilizat. Deodată, partea centrală sa
ridicat cu câţiva centimetri de la nivelul dalei. Keira a băgat mâna în spaţiul
apărut, de unde a scos, triumfătoare, al treilea fragment, asemănător celorlalte
două, pe care le aveam noi.
— Vă implor, trebuie să punem totul la loc aşa cum era, nea rugat
bărbatul în costum sobru. Dacă mâine, când se deschide palatul, holul o să fie
găsit în starea asta, pentru mine o să fie o nenorocire!
Dar ghidul nostru na trebuit săşi mai facă griji. Nici na rostit bine
aceste cuvinte, că ascunzătoarea secretă a fost acoperită de capac, după care, a
revenit la nivelul pardoselii, iar harta a început să se rotească în sens invers,
până şia recăpătat poziţia iniţială.
— Şi acum, unde este al patrulea fragment, pe care laţi adus din Rusia?
Nea întrebat Ivory.
Am schimbat o privire cu Keira. Eram la fel de încurcaţi, şi unul, şi
celălalt.
— Nu vreau să vă sâcâi, a insistat bărbatul în costum sobru, dar, dacă
aţi putea discuta despre toate astea în afara palatului, vaş fi foarte
recunoscător. Eu mai am de încuiat şi biroul domnului Vackeers. În curând,
gardienii îşi vor face rondul. Trebuie neapărat să plecaţi.
Ivory a apucato pe Keira de braţ.
— Are dreptate, să ieşim de aici, a spus el. Pentru discuţii, avem o noapte
întreagă înaintea noastră.
Întorşi la Hotelul Krasnapolsky, Ivory nea invitat în camera lui.
— Maţi minţit, nui aşa? A spus, în timp ce închidea uşa. Oh, vă rog, nu
mă luaţi de imbecil, vam văzut eu mutrele pleoştite, adineauri. Naţi putut
aduce din Rusia al patrulea fragment.
— Nu, întradevăr, iam răspuns plin de furie. Totuşi, ştiam unde era, am
fost chiar la câţiva metri de el, dar, cum nimeni nu ne spusese ce ne aştepta
acolo – după cum avuseserăţi mare grijă să nu ne avertizaţi nici despre
înverşunarea celor care ne urmăresc de când neaţi pus să alergăm după
fragmentele astea – puţin a lipsit să nu fim omorâţi. Acum, noţi fi vrând să vă
mai cerem şi scuze!
— Sunteţi doi iresponsabili! Venind aici, maţi făcut să mut un pion care
nar fi trebuit să înainteze decât în ultima clipă! Credeţi că vizita noastră a
trecut neobservată? Computerul în care am intrat aparţine uneia dintre cele
mai sofisticate reţele. La ora asta, zeci de informaticieni trebuie săşi fi avertizat
şefii de secţie că terminalul lui Vackeers sa deschis de unul singur, în toiul
nopţii, şi mă îndoiesc că şio fi închipuit cineva că de vină este stafia lui!
— Dar cines oamenii ăştia, pentru Dumnezeu? Iam strigat în faţă lui
Ivory.
— Potoliţivă amândoi! Nu e momentul să vă încheiaţi socotelile, a
intervenit Keira. No să rezolvaţi nimic dacă zbieraţi unul la celălalt. De fapt, nu
vam minţit chiar în toate privinţele. Eu sunt aia care lam rugat pe Adrian să
vă facem o farsă. Am speranţa că aceste trei fragmente ne vor dezvălui
suficiente elemente care să ne ajute, mai departe, în cercetările noastre. Prin
urmare, în loc să vă ciorovăiţi, ceaţi spune dacă leam alătura?
Keira şia scos pandantivul, iar eu am luat fragmentul din buzunarul
meu şi lam desfăcut din batista care îl proteja. Apoi, leam unit cu cel
descoperit sub pardoseala Palatului Dam.
Dar nu sa întâmplat nimic. Trăiam tustrei o imensă dezamăgire. Lumina
albăstruie, pe care speram atât de mult so vedem, na apărut. Ba, mai rău,
atracţia magnetică care apropiase, până acum, primele două fragmente, părea
să fi dispărut. Nici măcar nu sau sudat unele de celelalte. Erau inerte.
— Bună treabă! A bombănit Ivory.
— Cum e cu putinţă? A întrebat Keira.
— Presupun că, tot făcândune de lucru cu ele, leam epuizat, până la
urmă, energia, iam răspuns.
Ivory sa retras în dormitorul lui, trântind uşa şi lăsândune singuri în
salonaş.
Keira a adunat fragmentele şi ma tras afară din cameră.
— Mie foame, mia spus pe culoar. Restaurant sau roomservice?
— Roomservice, iam răspuns, fără să şovăi.
Keira se relaxa în baie. Eu pusesem fragmentele pe biroul din camera
noastră şi le observam, punândumi zeci de întrebări pe secundă. Oare trebuia
să le expunem iar la o sursă de lumină foarte puternică, pentru a le reîncărca?
Ce energie ar putea să creeze din nou forţa care le făcea să se atragă între ele?
Simţeam prea bine că raţiunii mele îi scapă ceva. Am studiat mai îndeaproape
fragmentul abia descoperit. Era triunghiular şi semăna cu celelalte două; chiar
şi grosimea îi era absolut identică. Lam întors pe toate părţile. Deodată, un
detaliu de pe muchia lui mia atras atenţia. Era un şănţuleţ ca un fel de
brazdă, o crestătură orizontală şi circulară. Regularitatea ei nu putea fi
accidentală. Am apropiat din nou cele trei fragmente şi leam studiat mai bine
secţiunea: crestătura se continua absolut perfect. Mia venit o idee; am deschis
sertarul biroului, unde am găsit ceea ce căutam: un creion negru şi un
blocnotes. Am rupt o foaie, am pus pe ea fragmentele şi leam apropiat. Am
început să le urmăresc bordura exterioară cu mina creionului. Când am dat
deoparte fragmentele şi am privit urma trasată pe hârtie, am descoperit trei
sferturi din circumferinţa unui cerc perfect.
Am dat buzna în baie.
— Puneţi halatul şi vino încoace.
— Ce e? A întrebat Keira.
— Dăi zor!
După câteva clipe, Keira a apărut cu un prosop legat în talie şi cu un
altul pe cap.
— Uite! Iam arătat desenul.
— Aproape că ai reuşit să desenezi un cerc. E nemaipomenit, dar pentru
asta mai scos din baie?
Am luat fragmentele şi leam pus la loc, pe hârtie.
— Nu vezi nimic?
— Ba da; lipseşte, în continuare, unul!
— Dar asta e o informaţie al naibii de importantă! Până acum, nam ştiut
niciodată din câte fragmente este compusă harta, dar, uitândumă la hârtia
asta, chiar tu ai spuso, este evident: nu mai lipseşte decât unul singur, şi nu
două, cum am presupus noi multă vreme.
— Totuşi, lipseşte unul, Adrian. Iar cele pe care le deţinem nu mai au nici
o putere. Prin urmare, pot să mă întorc în baie până nu mi se răceşte apa?
— Nu vezi nimic altceva?
— Îmi mai spui multe ghicitori? Nu, nu văd decât o urmă de creion, aşa
că spunemi cei scapă inteligenţei mele, vizibil inferioară inteligenţei tale.
— Ceea ce este interesant la o sferă cerească nu este atât ceea ce ne
arată, cât ceea ce nu ne arată, ceea ce trebuie să ghicim noi!
— Şi ce înseamnă asta, mai pe limba mea?
— Dacă fragmentele nu reacţionează, e din cauză că le lipseşte un
conductor, o a cincea piesă absentă din puzzle! Ele erau reunite de un inel, un
fir care trebuie să fi transportat curentul.
— Dar, atunci, de ce luminau, înainte, primele două?
— Fiindcă acumulaseră energie de la fulgere. Dar, tot lipindule, leam
epuizat rezervele. Funcţionarea lor este elementară, bazată pe principiul
aplicabil oricărei forme de curent: printrun schimb de ioni pozitivi şi ioni
negativi, care trebuie să poată circula.
— Va trebui să mă luminezi ceva mai mult, eu nu ştiu nici măcar să
schimb un bec, a spus Keira, aşezânduse lângă mine.
— Curentul electric este o deplasare de electroni printrun material
conducător. De la cel mai puternic, la cel mai infim curent, cum este cel care îţi
parcurge sistemul nervos, totul nu este altceva decât un transfer de electroni.
Dacă fragmentele noastre nu mai reacţionează, înseamnă că lipseşte acest
conductor, care este tocmai a cincea piesă despre care îţi vorbeam: un inel ce
trebuie să fi înconjurat, cu siguranţă, obiectul, în forma lui integrală. Cei care
au disociat fragmentele trebuie săl fi rupt şi pe el. Acum, este necesar să găsim
un mijloc prin care să fabricăm un conductor nou, astfel încât să se ajusteze
perfect pe marginea fragmentelor, şi sunt sigur că acestea îşi vor regăsi
luminiscenţa.
— Şi cum putem fabrica inelul ăsta al tău?
— Făcând apel la un restaurator de sfere cereşti! Cele mai frumoase au
fost construite la Anvers, iar eu cunosc pe cineva de la Paris, care near putea
informa.
— Îi spunem lui Ivory? Ma întrebat Keira.
— Fără să mai stăm pe gânduri. Şi nu trebuie săl pierdem deloc din
vedere nici pe tipul ăla, care nea condus prin Palatul Dam. Ar putea să ne fie
de mare folos, mai ales că eu nu ştiu nici un cuvânt în olandeză.
Am avut de muncit ceva până am convinso pe Keira să facă primul pas.
Ea la sunat pe Ivory şi ia declarat că vrem săi aducem la cunoştinţă o
descoperire importantă. Bătrânul profesor se culcase deja, dar a acceptat să se
dea jos din pat şi nea rugat să venim în apartamentul lui.
Iam expus raţionamentul meu, care a avut cel puţin efectul de ai
schimba proasta dispoziţie. El prefera să nul caut pe anticarul din Marais, la
care mă gândisem mai înainte, timpul ne presa, iar Ivory se temea că
următoarele noastre necazuri naveau să mai întârzie mult. Dar era de acord cu
ideea de a ne duce la Anvers; cu cât ne mişcăm mai iute, cu atât eram mai la
adăpost. La sunat, în puterea nopţii, pe secretarul lui Vackeers şi la rugat să
ne găsească un meşter în stare să restaureze un instrument astronomic foarte
vechi. Secretarul ia promis că se interesează şi ia propus să ne întâlnim a
doua zi.
— Naş vrea să fiu indiscretă, dar tipul ăsta are vreun nume sau măcar
vreun prenume? A întrebat Keira. Dacă trebuie să ne vedem cu el mâine, aş
vrea tare mult să ştiu cu cine stau de vorbă.
— Pentru moment, mulţumeştete cu numele Wim. Peste câteva zile,
probabil că se va numi „AMSTERDAM”, şi nu ne vom mai putea bizui pe el.
A doua zi, neam întâlnit din nou cu bărbatul căruia trebuia, aşadar, săi
spunem Wim. Purta acelaşi costum şi aceeaşi cravată din ajun. În timp ce luam
o cafea la hotel, nea informat că naveam nevoie să plecăm la Anvers. La
Amsterdam, exista o foarte veche ceasornicărie, iar proprietarul ei era
considerat un descendent direct al lui Erasmus Habermel.
— Cine este Erasmus Habermel ăsta? A întrebat Keira.
— Cel mai renumit fabricant de instrumente ştiinţifice din secolul al XVI
lea, ia răspuns Ivory.
— De unde ştiaţi? Lam întrebat, la rândul meu.
— În caz că va scăpat acest amănunt, sunt profesor. Iertaţimă că sunt
instruit.
— Sunt încântată că aţi abordat acest subiect, a intervenit Keira. De fapt,
ce predaţi? E o întrebare pe care neam puso şi Adrian, şi eu.
— Sunt fericit să aflu marele interes pe care il purtaţi carierei mele, dar,
spuneţimi, căutăm un restaurator de instrumente astronomice vechi sau stăm
toată ziua să vă dau detalii legate de activitatea mea profesorală? Bun…
Vasăzică, ce spuneam despre Erasmus Habermel? De vreme ce Adrian pare
mirat de erudiţia mea, săi dau chiar lui cuvântul, o să vedem dacă îşi ştie
lecţia!
— Instrumentele ieşite din atelierele lui Habermel erau fără egal, atât în
privinţa preciziei cu care erau executate, cât şi a frumuseţii, am început,
biciuindul pe Ivory cu privirea. Singura sferă cerească atribuită lui, care a fost
găsită, se află, dacă nu mă înşel, la Paris, în colecţiile Adunării Naţionale.
Habermel trebuie să fi avut legături strânse cu cei mai mari astronomi ai epocii
lui, Tycho Brahe şi asistentul său, Johannes Kepler, precum şi cu marele
ceasornicar elveţian Jost Bürgi. Se pare că ar fi lucrat şi cu Gualterus
Arsenius, al cărui atelier era la Louvain. În momentul marii epidemii de ciumă
neagră, din 1580, au fugit împreună din oraş. Asemănările stilistice dintre
instrumentele lui Habermel şi ale lui Arsenius sunt atât de evidente, încât…
— Bine, elevul Adrian nea spus lecţia ca pe apă, ma întrerupt, pe un
ton sec, Ivory, dar nu suntem aici ca săl ascultăm etalânduşi ştiinţa. Ceea ce
ne interesează este tocmai strânsa legătură dintre Habermel şi Arsenius.
Aşadar, mulţumită lui Wim, am putut afla că unul dintre urmaşii lui direcţi
trăieşte chiar în Amsterdam. De aceea, dacă nu vedeţi nici un inconvenient, vă
sugerez să punem capăt lecţiei şi să mergem cât mai repede la el. Duceţivă să
vă luaţi paltoanele şi, în zece minute, ne întâlnim în hol!
Keira şi cu mine neam despărţit de Ivory şi am plecat în camera noastră.
— Cum de ştiai toate chestiile alea despre Habermel? Ma întrebat Keira,
în lift.
— Leam tocit dintro carte cumpărată de la un anticar din Marais.
— Când?
— Atunci când mai părăsit cu atâta eleganţă, ca săţi petreci seara cu
Max al tău, iar eu mam culcat, dacăţi mai aduci aminte, la hotel! Am citit
toată noaptea!
Taxiul nea lăsat pe toţi patru întro ulicioară din oraşul vechi.
Ceasornicăria se afla în capătul unei fundături… Atelierul era înconjurat de o
galerie mare, cu pereţii de sticlă. Din curte, puteam vedea un bătrân aplecat
asupra bancului de lucru. Acesta repara un ceas mare. Mecanismul pe care îl
asambla cu o extremă minuţiozitate era alcătuit dintro cantitate impresionantă
de piese minuscule, aşezate întro perfectă ordine, în faţa lui. Când am deschis
uşa, sa auzit un clopoţel; bărbatul a ridicat capul. Purta nişte ochelari
surprinzători, care îi măreau ochii şii dădeau aerul unui animal ciudat. Locul
mirosea a lemn vechi şi a praf.
— Cu ce vă pot ajuta? Nea întrebat.
Wim ia explicat că aveam nevoie de cineva care să ne fabrice o piesă
lipsă dintrun aparat foarte vechi.
— Ce fel de piesă? A întrebat bărbatul, scoţânduşi ochelarii ăia ciudaţi.
— Un cerc din alamă sau din cupru, iam răspuns.
Bărbatul sa întors spre mine şi mi sa adresat întro engleză cu un vag
accent germanic.
— Ce diametru?
— Nu vă pot spune cu precizie.
— Îmi puteţi arăta acel aparat vechi pe care doriţi săl reparaţi?
Keira sa apropiat de bancul de lucru. Bărbatul a ridicat braţele şi a
exclamat:
— Nu pe aici, nefericito, că îmi deranjezi toate piesele! Vino lângă masa
asta, pe aici! A spus el, arătând spre mijlocul atelierului.
Nu mai văzusem niciodată atâtea instrumente astronomice la un loc.
Anticarul din Marais sar fi îngălbenit de ciudă în faţa acestor astrolabi, sfere,
teodolite, sextante care se odihneau pe rafturi, aşteptând săşi recapete
tinereţea de altădată.
Keira a pus cele trei fragmente pe masa arătată de bătrânul artizan, lea
alipit şi sa tras înapoi cu un pas.
— Ce aparat straniu, a spus bătrânul. La ce foloseşte?
— E un gen de astrolab, iam spus, ducândumă spre el.
— Cu asemenea culoare? Şi dintrun asemenea material? Nam mai
văzut niciodată aşa ceva. Parcă ar aduce cu onixul, dar este cât se poate de clar
că, aici, aveam altceva. Cine lo fi făcut?
— Navem idee.
— Sunteţi nişte clienţi ciudaţi: nu ştiţi cine la fabricat, nu ştiţi din ce
este făcut, nu ştiţi nici măcar la ce foloseşte, dar vreţi săl reparaţi… Cum să
repari ceva dacă nu ştii cum merge?
— Vrem săl completăm, a intervenit Keira. Dacăl priviţi de aproape,
puteţi constata că, pe muchia fiecărui fragment, este un şănţuleţ. Suntem
siguri că, aici, se insera un inel, probabil un conductor care încercuia
ansamblul.
— Poate, a răspuns bărbatul, căruia i se trezise curiozitatea. Să vedem,
să vedem, a spus el, ridicând capul.
Din plafon, atârnau o mulţime de unelte, legate cu nişte sfori lungi.
— Aici, nici nu mai ştiu pe unde sămi pun lucrurile, aşa că trebuia să
născocesc ceva. Uite, exact asta căutam!
Meşterul a luat un compas mare, cu picioare telescopice, unite printrun
arc gradat. Şia pus pe nas ochelarii şi sa aplecat din nou asupra celor trei
fragmente.
— E amuzant! Sa mirat el.
— Ce anume? La întrebat Keira.
— Diametrul este de 31,4115 centimetri.
— Şi cei aşa de amuzant în chestia asta? Sa interesat ea.
— Este exact valoarea numărului Pi, înmulţită cu zece. Pi este un număr
transcendent, nu ştiaţi? A întrebat bătrânul ceasornicar. Este raportul constant
dintre suprafaţa unui disc şi pătratul razei lui sau, dacă preferaţi, dintre
circumferinţa unui cerc şi raza acestuia.
— Când ni sa predat la şcoală chestia asta, probabil că oi fi tras chiulul,
a mărturisit Keira.
— Nui nici o nenorocire, a spus ceasornicarul. Dar nam mai văzut
niciodată un instrument care să aibă, cu atâta precizie, acest diametru. E
foarte ingenios. Şi nu aveţi nici cea mai mică idee cu privire la utilitatea lui?
— Nu! Am răspuns eu, pentru a stăvili pornirile de sinceritate care o
caracterizau pe Keira.
— Fabricarea unui cerc nu e o treabă prea complicată. Să zicem că aş
putea realiza lucrarea, pentru două sute de florini, ceea ce reprezintă…
Bărbatul a deschis un sertar din care a scos un mic calculator.
—… nouăzeci de euro. Scuzaţimă, dar încă nu mam obişnuit cu această
nouă monedă.
— Când este gata? Lam întrebat.
— Mai întâi, am de terminat reparaţia ceasului la care lucram când aţi
venit dumneavoastră. Trebuie pus la loc, pe frontonul unei biserici, iar preotul
mă sună aproape zilnic, ca să afle cum stau. Pe lângă el, mai am de reparat
încă trei ceasuri de mână vechi. Maş putea ocupa de obiectul dumneavoastră
pe la sfârşitul lunii. Vă convine?
— O mie de florini, dacă vă apucaţi imediat de el! A spus Ivory.
— Sunteţi chiar atât de grăbit? La întrebat artizanul.
— Mai mult: dacă cercul este gata diseară, dublez suma, ia răspuns
Ivory.
— Nu, o mie de florini sunt absolut suficienţi. Şi, pe urmă, am rămas atât
de rău în urmă cu lucrul, încât o zi în plus sau în minus… Veniţi pe la ora
şase.
— Am prefera să aşteptăm aici, dacă nu vedeţi vreun inconvenient.
— Măi să fie! Dacă nu mă deranjaţi de la lucru, de ce nu? La urma
urmei, puţină tovărăşie numi poate face nici un rău.
Bătrânul meşter sa pus imediat pe treabă. Şia deschis sertarele, unul
după altul, şi a ales o tijă de alamă care părea săi convină. A studiato cu
atenţie, ia comparat lăţimea cu grosimea muchiei fragmentelor şi nea anunţat
că se potriveşte. A pus tija pe bancul de lucru şi a început so fasoneze. Cu
ajutorul unei rulete, ia crestat o brazdă pe una dintre feţe şi, când a întors tija,
nea arătat nervura formată pe cealaltă parte. Dexteritatea lui ne fascinase pe
toţi trei. Artizanul a verificat dacă tija se ajusta bine în şănţuleţul de pe
fragmente, a trecut din nou cu ruleta, mişcândo înainte şi înapoi, pentru a
adânci urma trasată, şi a luat un şablon legat cu un lănţişor. Cu ajutorul unui
ciocănel mic de tot, a început să curbeze tija de alamă în jurul şablonului.
— Sunteţi chiar urmaşul lui Habermel? La întrebat Keira.
Bărbatul a ridicat capul şi ia zâmbit.
— Asta ar schimba ceva? A întrebato el.
— Nu, dar toate aparatele astea vechi din atelierul dumneavoastră…
— Dacă vreţi să vă termin cercul, ar trebui să mă lăsaţi sămi văd de
lucru. După aceea, o să avem tot timpul să vorbim despre strămoşii mei.
Am rămas întrun colţ, fără să scoatem o vorbă, mulţumindune săl
urmărim pe artizanul a cărui îndemânare ne fermeca. El a stat aplecat, timp de
două ore, asupra bancului de lucru. În mâinile lui, uneltele se mişcau cu atâta
precizie, de parcă ar fi fost instrumentele unui chirurg. Deodată, meşterul şia
răsucit taburetul şi sa întors spre noi.
— Cred că am terminat, nea anunţat el. Vreţi să vă apropiaţi?
Neam aplecat şi noi asupra bancului de lucru. Cercul era perfect.
Meşterul la lustruit cu o perie metalică, pusă în mişcare de un motoraş, şi la
şters cu o cârpă moale.
— Să vedem dacă obiectele dumneavoastră intră în el, a spus, luând
primul fragment.
După aceea, la aşezat pe el doilea şi, apoi, pe al treilea.
— Este absolut evident că lipseşte unul, dar am modelat cercul astfel
încât cele trei fragmente să rămână solidare, cu condiţia să nu le zgâlţâiţi prea
tare, bineînţeles.
— Da, lipseşte unul, iam răspuns, ascunzândumi cu greu dezamăgirea.
Contrar aşteptărilor mele, nu se produsese nici un fenomen electric.
— Ce păcat, a continuat artizanul, miar fi plăcut cu adevărat să văd
aparatul complet. Este vorba chiar despre un soi de astrolab, nu?
— Exact, ia răspuns Ivory, minţind cu neruşinare.
Bătrânul profesor a pus cinci sute de euro pe bancul de lucru al
ceasornicarului şi ia mulţumit.
— După părerea dumneavoastră, cine la fabricat? A întrebat artizanul.
Eu nu ţin minte să mai fi văzut aşa ceva.
— Aţi făcut o treabă minunată, ia răspuns Ivory. Aveţi nişte mâini de
aur, am să vă recomand negreşit prietenilor mei care vor avea de restaurat
vreun obiect preţios.
— Dacă nu sunt la fel de nerăbdători ca dumneavoastră, sunt bineveniţi,
ia spus ceasornicarul, în timp ce ne conducea spre uşa atelierului.
— Şi acum, ni sa adresat Ivory, când am ieşit în stradă, mai aveţi vreo
idee pentru care sămi cheltuiesc banii? Eu nam văzut nimic transcendent
până acum!
— Avem nevoie de un laser, lam anunţat. Un laser îndeajuns de puternic
ca să reîncarce toate fragmentele cu energia care le este necesară pentru a
proiecta harta. Cine ştie dacă imaginea care va apărea, mulţumită celui deal
treilea fragment, nu ne va dezvălui ceva important.
— Un laser de mare putere… Numai atât? Şi unde vreţi săl găsim? A
întrebat Ivory, exasperat.
Wim, care nu scosese un cuvânt toată dupăamiaza, a făcut un pas
înainte.
— Este unul la Universitatea Virje – la LCVU – împărţit de
departamentele de fizică, astronomie şi chimie.
— LCVU? A întrebat Ivory.
— Laser Center of Virje University, ia răspuns Wim. Profesorul
Hogervorst este creatorul lui. Eu miam făcut studiile la această universitate şi
lam cunoscut bine pe Hogervorst. A ieşit la pensie, dar pot să dau de el. Îl voi
ruga să ne faciliteze accesul la instalaţiile din campus.
— Ei bine, ce mai aştepţi? La întrebat Ivory.
Wim şia scos un carneţel din buzunar şi a început săl răsfoiască
nervos.
— Nam numărul lui, însă am să sun la universitate. Sunt sigur că ei
ştiu cum săl contacteze.
A rămas vreo jumătate de oră la telefon, sunând, în diverse locuri, după
profesorul Hogervorst. Apoi sa întors spre noi cu un aer dezamăgit.
— Am reuşit săi găsesc numărul de acasă. Na fost prea simplu. Din
păcate, asistentul lui nu mi la putut da la telefon; Hogervorst e în Argentina,
invitat la un congres, şi nu se întoarce decât la începutul săptămânii viitoare.
Ceea ce a mers o dată, are toate şansele să mai meargă şi a doua oară.
Miam amintit de stratagema la care a recurs Walter în Creta, atunci când am
vrut să ajungem la un echipament de acelaşi gen. Se recomandase ca membru
al Academiei. Am luat celularul lui Ivory şi miam sunat imediat amicul. El mi
a răspuns cu un glas lugubru.
— Ce sa întâmplat? Lam întrebat eu.
— Nimic!
— Ba da, îmi dau seama prea bine că e ceva care nu merge! Walter, ce ai?
— Nimic, ţiam spus doar.
— Îmi permit să insist. Nu pari deloc în apele tale.
— Mai sunat ca sămi vorbeşti despre înot?
— Walter, nu fi copil. Tu nu te porţi ca de obicei. Ai băut?
— Ei, şi? Am dreptul să fac ce vreau, nu?
— E şapte seara, unde eşti?
— În biroul meu!
— Şi teai făcut criţă la birou?
— Nu sunt criţă, sunt doar niţel cherchelit. Of! Şi numi începe cu lecţiile
tale de morală, că nus în stare să le ascult.
— Naveam intenţia săţi fac morală, dar nu închid până numi spui ce ai
păţit!
Sa aşternut tăcerea. În receptor, auzeam respiraţia lui Walter şi,
deodată, mi sa părut că disting un plânset înăbuşit.
— Walter, plângi?
— Şi ceţi pasă ţie? Aş vrea să nu te fi întâlnit niciodată.
Nu ştiam ce anume îl adusese pe Walter întrun asemenea hal, dar
observaţia lui ma mâhnit nespus de mult. O nouă tăcere, un nou suspin. De
data asta, Walter şia suflat nasul cu zgomot.
— Îmi pare foarte rău, nam vrut să spun asta.
— Dar ai spuso. Ce ţiam făcut eu ca să fii atât de pornit împotriva mea?
— Tu, tu, tu, întotdeauna, numai tu! Toată ziua, Walter în sus, Walter în
jos, sunt sigur că şi acum mai sunat tot pentru că ai nevoie de un serviciu. Să
numi spui că voiai, pur şi simplu, să afli ce mai fac!
— Totuşi, de la începutul convorbirii, asta încerc să fac, dar degeaba!
A treia tăcere. Walter cugeta.
— E adevărat, a oftat el.
— Ai de gând sămi spui odată ce tea supărat aşa?
Pierzânduşi răbdarea, Ivory începuse sămi facă semne. Mam
îndepărtat şi lam lăsat în compania Keirei şi a lui Wim.
— Mătuşa ta a plecat înapoi, la Hydra. Nu mam mai simţit niciodată în
viaţa mea atât de singur, mia mărturisit Walter, cu un nou suspin.
— Aţi avut un weekend plăcut? Lam întrebat, rugândumă la Dumnezeu
să fi fost, întradevăr, aşa.
— Chiar mai mult decât atât, fiecare moment a fost idilic. Neam simţit
întrun acord desăvârşit.
— Păi, atunci, ar trebui să fii nebun de fericire. Zău dacă înţeleg!
— Îmi lipseşte, Adrian. Nici nuţi închipui cât îmi lipseşte. Nam mai trăit
niciodată ceva asemănător. Până so întâlnesc pe Elena, viaţa mea
sentimentală era un pustiu semănat, pe ici, pe colo, cu câte o oază care, până
la urmă, se dovedea a fi un miraj. Dar, cu ea, totul e adevărat, totul există.
— No săi spun Elenei că ai comparato cu un pâlc de palmieri. Rămâne
între noi. Promit.
Gluma asta probabil că lo fi făcut să zâmbească. Simţeam, de acum, că
dispoziţia i se schimbase.
— Când trebuie să vă revedeţi?
— Nam stabilit nimic, mătuşa ta era teribil de tulburată când am
conduso la aeroport. Pe autostradă, cred că a plâns. Tu ştii cât e de pudică: tot
drumul, sa uitat pe geam. Cu toate astea, vedeam prea bine că are inima grea.
— Şi naţi fixat o dată la care să vă întâlniţi din nou?
— Nu, înainte să se urce în avion, mia spus că povestea noastră nu este
rezonabilă. A mai adăugat că viaţa ei este alături de mama ta, la Hydra, unde
are şi magazinul, iar eu am viaţa mea la Londra, în biroul ăla sinistru, de la
Academie. Ne despart două mii cinci sute de kilometri.
— Aoleu, Walter, tocmai tu, care mă tratai pe mine de împiedicat!
Vasăzică, nai înţeles ce înseamnă vorbele ei?
— Că preferă să pună capăt poveştii noastre şi să nu mă mai vadă
niciodată, a spus Walter, hohotind de plâns.
Am lăsat să treacă furtuna; ca săi vorbesc, lam aşteptat să se calmeze.
— Ba deloc! Mai că am ţipat în receptor, ca să mă audă.
— Cum adică „ba deloc”?
— Este exact pe dos. Cuvintele ei însemnau: „Grăbeştete şi vino după
mine, pe insulă; o să te aştept în fiecare dimineaţă, la ora când intră în port
primul vapor”.
A patra tăcere, dacă am socotit bine.
— Eşti sigur? Ma întrebat Walter.
— Categoric.
— Cum aşa?
— După câte ştiu, Elena e mătuşa mea, nu a ta!
— Slavă Domnului! Chiar dacă aş înnebuni de dragoste, totuşi naş
putea flirta niciodată cu mătuşămea, ar fi absolut indecent.
— Se înţelege de la sine!
— Adrian, ce trebuie să fac?
— Săţi vinzi maşina şi săţi iei un bilet de avion pentru Hydra.
— Da' ce idee genială! A exclamat Walter, care îşi regăsise glasul pe care
il cunoşteam.
— Mulţumesc, Walter.
— Acum închid, mă duc acasă, îmi pun deşteptătorul să sune la ora
şapte şi, mâine, mă duc la garajul de unde am luat maşina. De acolo, plec
imediat la agenţia de voiaj.
— Înainte de asta, aş vrea săţi cer o mică favoare, Walter.
— Tot ce doreşti.
— Îţi mai aminteşti de mica noastră escapadă din Creta?
— Dacămi amintesc? Ce frumuseţe de galop! Când mă gândesc, şi acum
mă apucă râsul. Dacă ţiai fi văzut mutra, în momentul când lam pus la
pământ pe paznic…
— Eu sunt la Amsterdam şi am nevoie să ajung la o instalaţie ca aia din
Creta. Cea care mă interesează acum se află în campusul Universităţii Virje.
Crezi că mai putea ajuta să pătrund acolo?
Ultima tăcere… Walter continua să cugete.
— Sunămă după o jumătate de oră. O să văd ce pot face.
Mam întors lângă Keira. Ivory nea propus să cinăm la hotel. Ia
mulţumit lui Wim pentru ajutor şi ia dat liber pentru restul serii. Keira a vrut
să afle ce mai face Walter. Iam răspuns că e bine, foarte bine. În timpul mesei,
iam părăsit şi am urcat în camera noastră. Telefonul lui Walter era ocupat. L
am sunat de mai multe ori; în cele din urmă, a răspuns.
— Mâine, la 9:30, aveţi întâlnire în De Boelelaan, numărul 1081, la
Amsterdam. Să fiţi punctuali. Puteţi folosi laserul timp de o oră, nici un minut
în plus.
— Cum ai înfăptuit o asemenea minune?
— Nai să mă crezi!
— Spune totuşi!
— Am sunat la Universitatea Virje, am cerut să vorbesc cu responsabilul
care asigură permanenţa şi mam dat drept preşedintele Academiei noastre. I
am spus că am nevoie să vorbesc urgent cu directorul lor general, pe care săl
deranjeze chiar şi acasă, iar acesta din urmă să mă sune cât mai rapid. Iam
dat numărul de la Academie, ca să se convingă că nu e o glumă, şi numărul din
biroul meu, ca săi răspund eu însumi. Directorul facultăţii din Amsterdam, un
profesor pe nume Ubach, a luat legătura cu mine, un sfert de oră mai târziu. I
am mulţumit călduros pentru că mă sunase la o oră atât de înaintată şi lam
anunţat că doi dintre cei mai distinşi savanţi ai noştri se aflau chiar în acest
moment în Olanda, că erau pe punctul de a încheia nişte lucrări demne de
Premiul Nobel şi că aveau nevoie să folosească laserul lui, pentru a verifica o
serie de parametri.
— Şi a acceptat să ne primească?
— Da. Am mai adăugat că, în schimbul acestui mic serviciu, academia
noastră va dubla numărul de studenţi olandezi pe care îi va admite, iar el a fost
de acord. Nu uita că vorbea totuşi cu preşedintele Academiei Regale de Ştiinţe!
Mam distrat de minune.
— Walter, cum săţi mulţumesc?
— Mulţumeştei, mai ales, sticlei de bourbon pe care am pupato în bot
în seara asta! Fără ea, naş fi fost în stare niciodată sămi interpretez atât de
bine rolul! Adrian, ai grijă de tine şi întoarcete iute! Şi tu îmi lipseşti, enorm de
mult.
— Iar tu mie, la fel, Walter. Oricum, mâine îmi joc ultima carte. Dacă
ideea mea nu funcţionează, navem încotro, va trebui să ne lăsăm păgubaşi.
— Nu vă doresc aşa ceva, deşi, nuţi ascund că, uneori, mi se întâmplă
să nădăjduiesc tocmai asta.
După ce am închis, mam întors să le dau vestea cea bună Keirei şi lui
Ivory.
Londra.
Ashton sa ridicat de la masă pentru a răspunde la telefonul pe care il
anunţase majordomul. Şia cerut scuze de la invitaţi şi sa retras în biroul său.
— Cum stăm? A întrebat.
— Îşi petrec seara împreună, la hotelul lor. Am pus un om de veghe, într
o maşină, în caz că ar mai ieşi în noaptea asta, dar nu cred să mai plece.
Mâinedimineaţă, mă întâlnesc iar cu ei şi, cum aflu mai multe, vă sun.
— Nu care cumva săi scapi din ochi.
— Vă puteţi bizui pe mine.
— Nu regret că ţiam sprijinit candidatura: în noua dumitale calitate, ai
făcut treabă bună chiar din prima zi.
— Mulţumesc, Sir Ashton.
— Pentru puţin, AMSTERDAM. Îţi urez o seară plăcută.
Ashton a pus receptorul în furcă, a închis uşa biroului şi sa întors la
invitaţii lui.
Universitatea Virje, Amsterdam.
Neam întâlnit cu Wim la ora 9:25, în faţa uşii ce ducea spre LCVU. Chiar
dacă toată lumea de aici vorbea curent englezeşte, el avea să ne fie traducător,
în caz de nevoie. Am fost primiţi de directorul de cercetări, în persoană. Am
rămas surprins de vârsta profesorului Ubach: trebuie să fi avut cel mult
patruzeci de ani. Felul atât de sincer în care mia strâns mâna şi lipsa lui de
morgă miau insuflat imediat un sentiment de încredere. De la începutul
acestei aventuri, nu avusesem prea des ocazia să întâlnesc o persoană atât de
binevoitoare. De aceea, mam hotărât săi mărturisesc scopul experimentului
pe care speram săl putem duce la capăt mulţumită instalaţiei din universitate.
Iam explicat fără înconjur cum doream să procedez şi ce rezultat mă aşteptam
să obţin.
— Vorbiţi serios? Ma întrebat uluit. Trebuie să mărturisesc că, dacă nu
aţi fi fost recomandat de preşedintele Academiei dumneavoastră, personal, vaş
fi luat drept un iluminat. Şi, dacă ceea ce îmi povestiţi se adevereşte, atunci
înţeleg mai bine de ce mia pomenit de Premiul Nobel! Veniţi cu mine, laserul
nostru se află în fundul clădirii.
Keira sa uitat la mine, intrigată, iar eu iam făcut semn să nu
comenteze. Am luato pe un culoar lung; directorul circula prin Universitate
fără ca studenţii şi cercetătorii să se arate din cale afară de impresionaţi.
— Aici e, nea spus, şi a format codul de acces pe un tablou de lângă o
uşă dublă. Ţinând cont de ceea ce miaţi spus adineauri, prefer să lucrăm în
echipă restrânsă, voi acţiona eu însumi laserul.
Laboratorul era atât de modern, încât ar fi pălit de invidie toate centrele
de cercetări din Europa. Aparatul pus la dispoziţia noastră era gigantic. Îmi
imaginam cât era de puternic şi abia aşteptam săl văd la treabă.
Pe axa laserului se afla o şină. Keira ma ajutat să instalez pe un sabot
cercul care ţinea fragmentele la un loc.
— Ce lăţime are fasciculul de care aveţi nevoie? A întrebat Ubach.
— Pi înmulţit cu zece, iam răspuns.
Profesorul sa aplecat asupra pupitrului şi a introdus valoarea pe care io
comunicasem. Ivory stătea lângă el. Laserul a început să se rotească încet.
— Ce intensitate?
— Cea mai mare cu putinţă!
— Obiectul o să se spargă întro clipă; nu cunosc nici un material care să
reziste la o asemenea intensitate.
— Aveţi încredere în mine!
— Eşti sigur că ştii ce faci? Mia şoptit Keira.
— Am să vă rog să veniţi în spatele paravanului de protecţie, nea
ordonat Ubach.
Laserul a început să ţârâie; energia furnizată de electroni stimula atomii
de gaz din tubul de sticlă. Între cele două oglinzi plasate la extremităţile
acestuia, fotonii au intrat în rezonanţă. Procesul sa amplificat. De acum, era
doar o chestiune de secunde până când fasciculul avea să devină îndeajuns de
puternic ca să traverseze peretele semitransparent al oglinzii, iar eu aveam să
ştiu, în sfârşit, dacă mă înşelasem sau nu.
— Sunteţi pregătiţi? A întrebat Ubach, la fel de nerăbdător ca noi.
— Da, a răspuns Ivory. Suntem mai pregătiţi ca niciodată. Nici naveţi
idee cât timp am aşteptat pentru a trăi un asemenea moment.
— Staţi! Am strigat. Aveţi un aparat foto?
— Avem ceva mult mai bun, a răspuns Ubach. De îndată ce laserul este
pus în funcţiune, şase camere înregistrează – pe un câmp de o sută optzeci de
grade – tot ceea ce se petrece în faţa lui. Putem începe?
Ubach a apăsat o pârghie. Din aparat, a ţâşnit un fascicul de o
excepţională intensitate, izbind drept în cele trei fragmente. Inelul care le
încercuia a intrat în fuziune, iar fragmentele au căpătat o culoare albastră atât
de vie, cum Keira şi cu mine nu mai văzuserăm până atunci. Suprafaţa
acestora a început să sclipească; în fiecare secundă, luminiscenţa le creştea tot
mai mult şi, deodată, pe zidul din faţa laserului sau imprimat miliarde de
puncte. Toţi cei din laborator au recunoscut uluitoarea imensitate a bolţii
cereşti.
Spre deosebire de prima proiecţie la care asistasem, Universul ce ni se
înfăţişa acum a început să se rotească în spirală, retrăgânduse lent în sine. Pe
soclul lor, fragmentele se învârteau cu toată viteza, în interiorul inelului.
— Este magnific! A şoptit Ubach.
— Este chiar şi mai mult decât atât, ia răspuns Ivory, cu ochii
înlăcrimaţi.
— Dar ce este? A întrebat directorul Universităţii. Iam răspuns:
— Desfăşurarea celor dintâi clipe ale Universului.
Dar surprizele nu se terminaseră. Intensitatea luminoasă a fragmentelor
sporea, viteza de rotaţie creştea şi ea, fără oprire. Bolta cerească se încolăcea,
în continuare, până când sa imobilizat un scurt moment. Sperasem că avea să
meargă până la capătul cursei sale, înfăţişândune imaginea primei sclipiri de
stea, a timpului zero, pe care dorisem atâta săl descopăr, însă ceea ce priveam
era de o cu totul altă natură. Imaginea proiectată se mărea, acum, văzând cu
ochii. Unele stele dispăreau, parcă alungate spre marginile zidului, pe măsură
ce avansam. Efectul vizual era impresionant, aveam senzaţia că ne plimbam
printre galaxii şi ne apropiam de una dintre ele, pe care am şi recunoscuto.
— Am intrat în Calea noastră Lactee, leam spus vecinilor. Iar călătoria
continuă.
— Încotro? A întrebat Keira, stupefiată.
Pe soclul lor, fragmentele se roteau tot mai repede, emiţând un ţiuit
strident. Steaua spre care se focaliza acum proiecţia creştea tot mai mult şi mai
mult. În centru, a apărut Soarele nostru, urmat de Mercur.
Rapiditatea cu care se învârteau acum fragmentele era uluitoare, cercul
care le reţinea se topise de mult, dar se părea că nimic nu le mai putea disocia.
Culoarea li sa schimbat, devenind indigo. Miam îndreptat privirea din nou
spre peretele din faţa noastră. Avansam neabătut spre Terra, unde puteam deja
recunoaşte oceanele şi trei dintre continente. Proiecţia se centrase asupra
Africii, care creştea sub privirile noastre. Coborârea spre estul continentului
african era vertiginoasă. Zgomotul strident emis de fragmentele în rotaţie
devenise aproape insuportabil. Ivory şia astupat urechile. Ubach rămăsese cu
mâinile pe pupitru, gata să oprească totul. Kenya, Uganda, Sudan, Eritreea şi
Somalia dispăruseră din câmpul vizual, iar acum înaintam spre Etiopia. Rotaţia
fragmentelor a încetinit, iar imaginea a devenit mai clară.
— Laserul nu poate fi lăsat să funcţioneze la o asemenea intensitate.
Trebuie să ne oprim! Nea implorat Ubach.
— Nu, a urlat Keira. Priviţi!
În centrul imaginii, apăruse un infim punct roşu. Pe măsură ce ne
apropiam, roşul devenea mereu mai viu.
— Tot ceea ce vedem este filmat? Am întrebat.
— Tot, a răspuns Ubach. Acum, pot să opresc laserul?
— Mai staţi puţin, la implorat Keira.
Ţiuitul a încetat, fragmentele sau imobilizat. Pe perete, punctul de un
roşu scăpărător devenise fix. Cadrul imaginii se stabilizase. Fără să ne mai
ceară părerea, Ubach a apăsat pârghia, iar fasciculul laserului sa stins.
Proiecţia a mai persistat pe perete câteva secunde şi, apoi, a dispărut.
Eram uluiţi, mai ales Ubach. Ivory nu mai scotea o vorbă. Privindul, am
avut senzaţia că îmbătrânise subit, şi asta nu pentru că, până acum, ar fi
arătat mai tânăr, ci pentru că i se schimbaseră trăsăturile.
— De treizeci de ani visam la clipa asta, îţi dai seama? Mia spus el. Dacă
ai şti câte sacrificii am făcut pentru obiectele astea! Am jertfit până şi viaţa
singurului meu prieten. Ce ciudat! Ar trebui să mă simt uşurat, eliberat ca de o
povară enormă, şi totuşi nu este aşa. Aş vrea atât de mult să am cu câţiva ani
mai puţin, să mai trăiesc până la sfârşitul acestei aventuri, să ştiu ce
reprezintă, ce ne poate dezvălui punctul roşu pe care lam văzut. Pentru prima
oară în viaţă, mie frică de moarte. Mă poţi înţelege?
Sa dus să se aşeze pe un scaun şi a oftat, fără să aştepte răspunsul
meu. Mam întors spre Keira; ea stătea în picioare, fixând peretele, a cărui
suprafaţă devenise din nou albă.
— Ce faci? Am întrebato.
— Încerc sămi reamintesc momentele pe care abia leam trăit. Acolo, a
apărut chiar Etiopia. Nam regăsit relieful acestei regiuni, pe care o cunosc atât
de bine, dar nam visat, era Etiopia. Ai văzut şi tu acelaşi lucru, nu?
— Da, ultima imagine era focalizată pe Cornul Africii. Ai putut identifica
locul indicat de punctul ăla?
— Cu prea multă certitudine, nu. Am eu o idee în cap, dar nu ştiu dacă
îmi reprezintă propriile dorinţe ori este chiar realitatea.
— O să putem descoperi la iuţeală, iam spus, întorcândumă spre
Ubach.
Apoi, am întrebato pe Keira:
— Unde este Wim?
— Cred că, pentru el, emoţia a fost prea puternică. Nu sa simţit bine şi a
ieşit la aer.
— Puteţi să ne proiectaţi ultimele imagini înregistrate de camerele
dumneavoastră de filmat? Lam rugat pe Ubach.
— Da, bineînţeles, mia răspuns acesta, ridicânduse. Trebuie doar să
aprind proiectorul, iar prăpăditul ăsta de aparat o să înceapă să funcţioneze
când o să binevoiască.
Londra
— Cum stăm?
— Tocmai am asistat, aici, la ceva, pur şi simplu, incredibil, a răspuns
Wim.
Şi AMSTERDAM ia făcut lui Sir Ashton o descriere exhaustivă a
evenimentelor care avuseseră loc în sala ce adăpostea laserul din Universitatea
Virje. Ia povestit scena în cele mai mici detalii.
— Îţi trimit nişte oameni. Trebuie să terminăm cât mai urgent cu toate
astea, până nu e prea târziu.
— Nu, îmi pare rău, dar, atât timp cât ei se află pe teritoriul olandez,
această responsabilitate îmi revine doar mie. Voi interveni chiar eu, la
momentul oportun.
— AMSTERDAM, eşti cam nou în funcţie ca să mi te adresezi pe tonul
ăsta.
— Vă rog, Sir Ashton, intenţionez sămi asum pe deplin rolul, şi asta fără
nici un amestec al vreunei ţări prietene sau al vreunuia dintre reprezentanţii
săi. Ştiţi regula: uniţi, dar independenţi! La el acasă, fiecare îşi conduce
afacerile cum crede de cuviinţă.
— Te previn, cum trec de frontiera voastră, cum iau toate măsurile care
stau în puterile mele ca săi opresc.
— Îmi închipui că vă veţi feri să avertizaţi consiliul în această privinţă. Vă
sunt dator, de aceea, nu vă voi denunţa, dar nici nu vă voi acoperi. După cum
miaţi atras atenţia, sunt prea nou în această funcţie pentru a risca să mă
compromit.
— Nu ţiaş cere chiar atât de mult, a răspuns, pe un ton sec, Ashton. Dar
nu te juca dea ucenicul vrăjitor cu savanţii ăştia, AMSTERDAM! Nu poţi săţi
închipui cât de grave ar fi consecinţele dacă şiar atinge ţinta, iar ei au ajuns
deja prea departe. Ce ai de gând să faci, dacă tot îi ai în mână?
— Le confisc materialul şi îi expulzez în ţările lor.
— Şi pe Ivory? Este cu ei, nu?
— Da, vam spus doar. Ce vreţi săi fac? Nui putem imputa nimic, este
liber să circule cum doreşte.
— Aş vrea săţi cer un mic serviciu; iao ca pe o modalitate de ami
mulţumi pentru acest post de care pari atât de încântat!
Universitatea Virje.
Ubach pusese în funcţiune aparatul de proiecţie suspendat de plafon.
Imaginile de înaltă rezoluţie, filmate de camere, fuseseră stocate în serverul
universităţii. Aveam de aşteptat câteva ore, până când erau procesate de
computer. Keira şi cu mine am cerut ca eforturile acestuia să fie îndreptate
spre ultima secvenţă pe care o văzuserăm. Degetele lui Ubach au început să
alerge pe tastatură, trimiţând o serie de instrucţiuni către computerul central.
Procesoarele grafice aveau săşi efectueze algoritmii, timp în care noi urma să
aşteptăm.
— Aveţi puţină răbdare, nea liniştit Ubach. No să mai dureze mult.
Dimineaţa, sistemul este mai lent, nu suntem singurii care îl solicităm.
Lentila proiectorului a început, în sfârşit, să se însufleţească. Pe perete,
au reapărut ultimele şapte secunde din procesul pe care nil dezvăluiseră
fragmentele.
— Opriţivă aici, vă rog, ia cerut Keira lui Ubach.
Imaginea de pe perete a încremenit. Mă aşteptasem săşi mai piardă din
claritate, cum se întâmplă întotdeauna la un stopcadru, dar na fost aşa. Am
înţeles mai bine de ce avuseserăm de aşteptat atâta timp pentru a viziona
ultimele şapte secunde. Rezoluţia era atât de înaltă, încât cantitatea
informaţiilor de procesat trebuie să fi fost colosală. Departe de ami împărtăşi
preocupările de ordin tehnic, Keira sa apropiat de imaginea proiectată şi a
început so cerceteze cu atenţie.
— Recunosc circumvoluţiunile astea, mia spus ea. Linia asta care
şerpuieşte, forma asta care seamănă cu un cap, linia asta dreaptă, pe urmă
astea patru bucle… este o parte din fluviul Omo. Sunt aproape sigură, dar e
ceva care nu se potriveşte. Aici, a arătat Keira spre locul în care strălucea
punctul roşu.
— Ce nu este în ordine? Sa interesat Ubach.
— Dacă asta e, cu adevărat, partea din Omo la care mă gândesc eu, pe
imagine, aici, în dreapta, ar trebui să fie un lac.
— Recunoşti locul? Am întrebato.
— Evident căl recunosc, doar am petrecut aici trei ani din viaţă! Locul
desemnat de punctul roşu este o câmpie minusculă, înconjurată de o zonă de
subarboret, la marginea fluviului Omo. Era să facem nişte săpături chiar aici,
dar eram prea în nord, prea departe de triunghiul Ilemi. Ceţi spun eu acum n
are nici un sens; dacă ăsta ar fi, cu adevărat, locul la care mă gândesc, aici ar
trebui să apară lacul Dipa.
— Keira, fragmentele găsite de noi nu alcătuiesc numai o hartă.
Împreună, ele formează un disc ce conţine, probabil, miliarde de informaţii,
chiar dacă, din păcate pentru noi, bucata lipsă avea pe ea tocmai secvenţa care
mă interesa cel mai mult. Dar, pentru moment, nu contează. Acest disc
memorie nea proiectat o reprezentare a evoluţiei cosmosului, începând din
primele sale clipe, până în epoca în care a fost înregistrat. Poate că, în acele
vremuri de mult trecute, lacul Dipa încă nu exista.
Ivory a venit lângă noi, sa apropiat de zid şi a examinat cu atenţie
imaginea.
— Adrian are dreptate; acum, trebuie să obţinem nişte coordonate
precise. Aveţi, prin serverele dumneavoastră, vreo hartă detaliată a Etiopiei? L
a întrebat pe Ubach.
— Presupun că pot să găsesc una pe internet şi so descarc.
— Atunci, vă rog să o faceţi. Şi încercaţi să vedeţi dacă o puteţi
suprapune peste imaginea asta.
Ubach sa întors la pupitrul lui. A descărcat harta pe care era reprezentat
Cornul Africii şi a făcut cei ceruse Ivory.
— Cu excepţia unei uşoare devieri a patului fluviului, hărţile corespund
aproape perfect! A declarat el. Care sunt coordonatele punctului?
— 5°10'2„67 latitudine nordică şi 36°10'1”74 longitudine estică.
Ivory sa întors spre noi.
— Ştiţi ce vă rămâne de făcut… nea spus el.
— Trebuie să eliberăm laboratorul, a intervenit Ubach. Ca să vă pot
îndeplini cererea, am decalat deja lucrările a doi cercetători. Numi pare rău,
dar nu mai pot ocupa sala mult timp.
Wim a intrat în încăpere chiar în momentul când Ubach stingea totul.
— Am pierdut ceva?
— Nu, a răspuns Ivory. Tocmai ne pregăteam să plecăm.
Şi, în timp ce Ubach ne conducea spre biroul său, lui Ivory i sa făcut
rău. Îl apucase un fel de ameţeală. Ubach a vrut să cheme un doctor, dar Ivory
la rugat să no facă. Nu exista nici un motiv de îngrijorare, doar puţină
oboseală, la asigurat el. Nea rugat să fim atât de amabili şi săl conducem la
hotel. Acolo, după puţină odihnă, totul avea să meargă mai bine. Wim sa oferit
imediat să ne ducă.
Ajunşi la Krasnapolsky, Ivory ia mulţumit lui Wim şi la invitat să vină
dupăamiază, ca să ia ceaiul împreună cu noi. Wim a acceptat invitaţia şi a
plecat. Lam sprijinit pe Ivory până în camera lui. Keira a dat deoparte
cuvertura, iar eu lam ajutat să se întindă pe pat. Ivory şia pus mâinile pe
piept şi a oftat.
— Mulţumesc, nea spus el.
— Lăsaţimă să chem doctorul, nu fiţi încăpăţânat.
— Nu, nu. Dar miaţi putea face un alt mic serviciu?
— Da, bineînţeles, a spus Keira.
— Atunci, duceţivă la fereastră, daţi puţin perdeaua deo parte şi
spuneţimi dacă imbecilul ăla de Wim a plecat cu adevărat.
Keira ma privit intrigată şi sa executat.
— Da, mă rog, în faţa hotelului nu e nimeni.
— Dar Mercedesul negru, cu ăia doi nătărăi în el, parcat chiar în faţă,
mai e acolo?
— Întradevăr, văd o maşină neagră, dar, de aici, nu vă pot spune dacă
este ocupată.
— Este, credemă! A ripostat Ivory, ridicânduse dintro săritură.
— Ar trebuie să rămâneţi lungit…
— Nam crezut nici o clipă în răul care îl apucase pe Wim adineauri şi mă
îndoiesc ca el să fi crezut în răul care ma apucat pe mine, dar asta ne lasă
ceva timp.
— Eu credeam că Wim este aliatul nostru, am spus uimit.
— Era, până când a fost promovat. Din dimineaţa asta, nu mai vorbim
despre fostul asistent al lui Vackeers, ci despre omul care la înlocuit: Wim este
noul lor AMSTERDAM. Nam timp să vă explic toate chestiile astea. Ştergeţio
în camera voastră şi faceţivă bagajele; între timp, eu vă procur biletele. Când
sunteţi gata, veniţi înapoi la mine. Şi, daţii zor, trebuie să părăsiţi oraşul
înainte să se închidă capcana, dacă nu cumva o fi deja prea târziu.
— Şi unde să ne ducem? Am întrebat.
— Unde să vă duceţi? În Etiopia, bineînţeles!
— Nici vorbă! E prea periculos. Dacă oamenii ăştia, despre care nu vreţi
să ne spuneţi nimic, sunt pe urmele noastre, nam să primejduiesc iar viaţa
Keirei! Şi nu încercaţi să mă convingeţi că lucrurile nar fi aşa!
— La ce oră pleacă avionul? Sa interesat Keira.
— Nu mergem acolo! Am insistat.
— Promisiunea e promisiune şi, dacă sperai cumva că o să uit de ea, teai
înşelat. Hai! Să ne grăbim!
O jumătate de oră mai târziu, Ivory ne scotea prin bucătăria hotelului.
— Nu vă pierdeţi timpul prin holul aeroportului. Cum treceţi de controlul
paşapoartelor, duceţivă prin magazine, dar separat. Nu cred că Wim să fie atât
de inteligent încât să ghicească farsa pe care io facem, dar nu se ştie niciodată.
Şi promiteţimi că o sămi daţi veşti de îndată ce puteţi.
Ivory mia înmânat un plic şi ma pus să jur că no săl deschid până nu
decolăm. Şi, în timp ce taxiul se îndepărta, nea făcut un mic semn amical.
La Aeroportul Schiphol, îmbarcarea sa desfăşurat fără nici o problemă.
Am urmat sfaturile lui Ivory şi neam aşezat la o masă, întro cafenea, ca să
petrecem un moment teteatete. Am profitat de ocazie şi iam spus Keirei
despre mica mea conversaţie cu profesorul Ubach. La despărţire, îi cerusem o
ultimă favoare: în schimbul promisiunii de al informa cu privire la felul în care
evoluau cercetările, să păstreze cea mai mare tăcere asupra lor, până când
aveam să le prezentăm întro comunicare. El a acceptat; totodată, avea să
păstreze înregistrările făcute în laboratorul lui şi săi trimită lui Walter o copie
pe disc. Înainte de plecare, îl anunţasem pe acesta din urmă să ţină sub cheie
coletul care avea să sosească de la Amsterdam şi să nul deschidă, sub nici un
motiv, până nu ne întorceam noi din Etiopia. Mai adăugasem că, dacă ni se
întâmplă ceva, avea mână liberă, putea dispune de el cum credea de cuviinţă.
Walter refuzase să asculte ultimele mele recomandări. „Nici nu se poate pune
problema să păţiţi ceva”, spusese el, trântindumi telefonul în nas.
În timpul zborului, Keira a fost cuprinsă de remuşcări: nu vorbise cu
sorăsa. Iam promis că, după ce aterizăm, o sunăm împreună.
AddisAbeba.
Aeroportul din AddisAbeba mişuna de lume. După ce am scăpat de
formalităţile vamale, am căutat chioşcul micii companii private ale cărei servicii
le mai folosisem. Un pilot a acceptat să ne ducă la Jinka, în schimbul sumei de
şase sute de dolari. Keira ma privit speriată.
— Adrian, e o nebunie! Eşti lefter, să mergem pe şosea.
— În clipa când îşi dădea ultima suflare, întro cameră de hotel parizian,
Oscar Wilde a declarat: „Mor deasupra mijloacelor mele”. De vreme ce ne
îndreptăm spre cele mai rele belele, lasămă să dau şi eu dovadă de aceeaşi
demnitate!
Am scos din buzunar un plic care conţinea un mic teanc de bancnote
verzi.
— De unde provin aceşti bani? A întrebat Keira.
— Sunt un cadou de la Ivory. Mia dat plicul înainte să ne despărţim de
el.
— Şi tu lai acceptat?
— Ma pus săi promit că no săl deschid decât după ce decolăm. Doar
nu era săl arunc pe geam, de la altitudinea de zece mii de metri…
Am părăsit AddisAbeba la bordul unui Piper. Aparatul nu zbura prea
sus. Pilotul nea arătat o turmă de elefanţi care migra spre nord. Puţin mai
departe, în mijlocul unei vaste preerii, zburdau nişte girafe. După o oră, avionul
a început să coboare. Pista scurtă a aerodromului din Jinka a apărut în faţa
noastră. Roţile avionului au ieşit din carlingă şi au făcut o mică săritură când
au atins solul. Aparatul sa oprit; apoi a făcut o întoarcere, la capătul pistei.
Prin hublou, am zărit o liotă de copii care alergau spre noi. Aşezat pe un butoi
vechi, un băieţandru mai în vârstă decât ceilalţi se uita la avionul care rula
spre coşmelia acoperită cu paie ce servea drept terminal aeroportuar.
— Am impresia căl recunosc pe omuleţul ăsta, iam spus Keirei,
arătânduil cu degetul. El ma ajutat să te găsesc, în ziua când am venit aici
să te caut.
Keira sa plecat spre hublou. Întro clipă, ochii i sau umplut de lacrimi.
— Eu, una, sunt sigură căl recunosc, mia mărturisit ea.
Pilotul a oprit motorul. Keira a coborât cea dintâi şi a început săşi
croiască drum prin roiul de copii care ţipau şi ţopăiau în jurul ei, împiedicândo
să înainteze. Băieţandrul sa dat jos de pe butoi şi a plecat.
— Harry! A urlat Keira. Harry, sunt eu.
Harry sa întors şi a înmărmurit. Keira a alergat la el, şia trecut mâna
prin părul lui ciufulit şi la strâns la piept.
— Vezi, a spus ea, plângând, mam ţinut de cuvânt.
Harry a ridicat capul.
— Da' mult ţia mai luat!
— Am făcut şi eu ceam putut, dar, acum, sunt aici, ia răspuns ea.
— Prietenii tăi au reconstruit totul, şantierul e mai mare decât înaintea
furtunii. De data asta, o să rămâi?
— Nu ştiu, Harry, nu ştiu nimic.
— Atunci, când pleci?
— Abia am venit şi tu vrei deja să plec?
Băieţandrul sa desprins din îmbrăţişarea Keirei şi sa îndepărtat. Eu am
şovăit o clipă, apoi am fugit după el şi lam prins.
— Ascultămă, omuleţule, na trecut o zi fără ca ea să vorbească despre
tine, na fost o noapte în care să adoarmă fără să se gândească la tine. Nu crezi
că pentru asta ar merita o primire mai frumoasă din partea ta?
— Acum, ea e cu tine. Atunci, de ce sa întors? Pentru mine sau ca să
sape din nou pământul? Duceţivă la voi acasă, eu am treabă.
— Harry, tu poţi să nu mă crezi, dar Keira te iubeşte. Da, chiar aşa. Te
iubeşte, şi nici nu ştii cât de mult iai lipsit. Nui întoarce spatele. Îţi cer asta ca
de la bărbat la bărbat, nu o respinge.
— Lasăl în pace, a murmurat Keira, ajungând lângă noi. Fă ce vrei tu,
Harry, eu o să înţeleg. Indiferent dacă îmi porţi pică sau nu, dragostea mea
pentru tine nu se va schimba cu nimic.
Keira şia luat sacul şi sa îndreptat spre coşmelia cu acoperiş de paie,
fără să mai privească în urmă. Harry a şovăit o clipă, apoi sa aşezat în calea ei.
— Unde te duci?
— Habar nam, amice, încerc să dau de Eric şi de ceilalţi, am nevoie de
ajutorul lor.
Băieţandrul şia băgat mâinile în buzunar şi a lovit o piatră cu piciorul.
— Mda, văd, a mormăit el.
— Ce vezi?
— Că nu te poţi lipsi de mine.
— Asta, băiete, o ştiu din ziua în care team întâlnit.
— Vrei să te ajut să mergi acolo, aşai?
Keira a îngenuncheat şi la privit drept în ochi.
— Aş vrea, mai întâi, să facem pace, a spus ea, deschizânduşi braţele.
Harry a ezitat un moment, apoi ia întins mâna, dar Keira şia ascunso
pe a ei la spate.
— Nu, vreau să mă îmbrăţişezi.
— Acum, sunt prea bătrân pentru chestii deastea, a spus el, cât se poate
de serios.
— Da, dar eu nu. Mă iei în braţe odată sau nu?
— O să mă gândesc. Până atunci, vino cu mine, trebuie să dormiţi şi voi
undeva. Şi, mâine, o săţi dau răspunsul.
— De acord, a spus Keira.
Harry mia aruncat o privire sfidătoare şi a luato înainte. Neam luat
sacii şi lam urmat pe drumul ce ducea în sat.
Un bărbat îmbrăcat cu un maiou de corp zdrenţuit ieşise în faţa
căscioarei lui. Îşi amintea de mine şi îmi făcea semne largi.
— Nu ştiam că eşti atât de popular prin partea locului, ma luat peste
picior Keira.
— Poate fiindcă, prima oară când am venit, mam prezentat ca unul
dintre prietenii tăi…
Bărbatul care nea primit la el nea oferit două rogojini pe care să
dormim şi ceva de mâncare. În timpul mesei, Harry a rămas în faţa noastră,
fără so scape din ochi pe Keira. Apoi sa ridicat brusc şi sa dus spre uşă.
— Mă întorc mâine, a spus, ieşind din casă.
Keira a ieşit repede afară, eu după ea, dar băieţandrul se îndepărta deja
pe drum.
— Lasăi puţin timp, iam spus Keirei.
— Nu prea avem, mia răspuns ea, intrând, cu inima grea, în colibă.
În zori, am fost trezit de zgomotul unui motor care se apropia. Am ieşit în
prag. Un nor de praf preceda o maşină 4x4. Vehiculul de teren a frânat în
dreptul meu şi iam recunoscut imediat pe cei doi italieni care mă ajutaseră
când am venit aici prima dată.
— Ce surpriză! Dar ce vă aduce din nou pe aici? Ma întrebat cel mai
mătăhălos dintre cei doi, coborând din maşină.
Tonul lui, chipurile amical, a trezit în mine o oarecare neîncredere.
— Şi eu, ca dumneavoastră! Iam răspuns. Dorul după locurile astea.
Dacă ai venit aici o dată, cu greu poţi rezista dorinţei dea te întoarce.
Keira a venit lângă mine, pe veranda casei, şi şia pus un braţ în jurul
meu.
— Văd că vaţi regăsit prietena, a spus al doilea italian, înaintând spre
noi. Drăguţă cum este, înţeleg de ce vaţi dat atâta osteneala.
— Cine sunt tipii ăştia? Mia şoptit Keira. Îi cunoşti?
— Naş merge chiar până acolo. Iam întâlnit când îţi căutam tabăra şi
miau dat o mână de ajutor.
— Există cineva din regiunea asta care să nu te fi ajutat să mă găseşti?
— Nui repezi, este tot ce îţi cer.
Cei doi italieni sau apropiat.
— Nu ne invitaţi să intrăm? A întrebat cel mai mătăhălos. Este devreme,
dar e deja al naibii de cald.
— Nu suntem la noi acasă, iar dumneavoastră nu vaţi prezentat, ia
răspuns Keira.
— El este Giovanni, iar eu sunt Marco. Acum, putem intra?
— Vam spus, nu suntem la noi acasă, a insistat Keira pe un ton prea
puţin afabil.
— Ei, haide, haide, a continuat cel care îşi spunea Giovanni. Şi cu
ospitalitatea africană ce facem? Neaţi putea oferi niţică umbră şi ceva de băut.
Eu mor de sete.
Bărbatul care ne găzduise în cabana lui sa ivit în prag şi nea poftit pe
toţi înăuntru. A pus patru pahare pe o ladă, nea servit cu cafea şi sa retras:
se ducea la câmp.
Numitul Marco se zgâia la Keira întrun fel care îmi displăcea profund.
— Sunteţi arheolog, dacămi aduc bine aminte, i sa adresat Keirei.
— Sunteţi bine informat, ia răspuns ea. Noi avem treabă; de altfel, ar
trebui să plecăm.
— Hotărât lucru, nu sunteţi deloc primitoare. Aţi putea fi ceva mai
amabilă; la urma urmei, noi lam ajutat pe prietenul dumneavoastră să vă
găsească, acum câteva luni, nu va spus?
— Ba da. Toată lumea de aici la ajutat să mă găsească, deşi nu mă
pierdusem deloc. Acum, scuzaţimă că sunt atât de directă, dar trebuie, cu
adevărat, să plecăm, a spus ea sec, ridicânduse.
Giovanni a sărit şi ia tăiat calea. Eu mam vârât imediat între ei.
— La urma urmei, ce vreţi de la noi?
— Nimic, doar să stăm de vorbă cu voi, atâta tot. Pe aici, nu avem prea
des ocazia să întâlnim europeni.
— Acum, că am schimbat câteva vorbe, lăsaţimă să trec, a insistat Keira.
— Aşezaţivă la loc! A ordonat Marco.
— Nam obiceiul să primesc ordine, ia răspuns Keira.
— Mie teamă că trebuie să vă schimbaţi obişnuinţele. Staţi jos şi ţineţi
vă gura.
De data asta, grosolănia tipului depăşise orice limită. Tocmai mă
pregăteam săl iau la scărmănat, când a scos un pistol din buzunar şi la
îndreptat spre Keira.
— Nu face pe eroul, a spus, ridicând piedica armei. Staţi liniştiţi şi no să
se întâmple nimic. În trei ore, soseşte un avion. O să ieşim toţi patru din coliba
asta. O să mergeţi cu noi până la el, fără să faceţi prostii. O să vă îmbarcaţi
frumos, iar Giovanni o să vă escorteze. Vedeţi, nui nici o filosofie!
— Şi unde merge avionul acesta? Am întrebat.
— O să vedeţi la timpul potrivit. Acum, fiindcă avem de omorât câteva
ore, ceaţi zice dacă neaţi povesti ce căutaţi aici?
— Doi naşparlii care ne ameninţă cu pistolul! Ia răspuns Keira.
— Asta are caracter! A rânjit Giovanni.
— Asta” se numeşte Keira, iam răspuns. Nu e cazul să fii grosolan.
Am rămas aşa, uitândune unii la alţii, timp de două ore. Giovanni se
scobea în dinţi cu un chibrit, Marco, impasibil, o fixa pe Keira. În depărtare, a
început să se audă zgomotul unui motor. Marco sa dus pe verandă, să vadă ce
se întâmplă.
— Două maşini 4x4 vin încoace, a spus el, când sa întors. Stăm cuminţi
în casă, aşteptăm să treacă această caravană şi câinii nu latră deloc, e clar?
Tentaţia mea dea acţiona era foarte puternică, dar Marco îşi ţinea arma
îndreptată spre Keira. Maşinile se apropiau tot mai mult; apoi, frânele sau
auzit scrâşnind la câţiva metri de căscioară. Motoarele sau oprit, portierele s
au deschis. Giovanni sa apropiat de fereastră.
— Rahat! Sunt vreo zece tipi care vin spre noi.
Marco sa ridicat şi sa dus lângă Giovanni, ţintindo în continuare pe
Keira. Uşa colibei sa deschis brusc.
— Eric, a şoptit Keira. Nam fost niciodată mai mulţumită să te văd.
— E vreo problemă? A întrebat colegul ei.
În amintirile mele, Eric nu era aşa de forţos, dar eram încântat că mă
înşelasem. Am profitat de faptul că Marco se întorsese şi iam tras un picior
zdravăn între picioare. De felul meu, nu sunt violent, dar, când îmi vin dracii,
să te ţii. Cu răsuflarea tăiată, Marco a scăpat pistolul din mână, iar Keira i la
trimis în celălalt capăt al camerei. Giovanni na mai avut timp să reacţioneze,
fiindcă iam trântit un pumn drept în mutră, ceea ce a fost mai dureros pentru
încheietura mâinii mele decât pentru falca lui. Marco se ridica deja, dar Eric la
înhăţat de guler şi la lipit de perete.
— Dea ce vă jucaţi aici? Şi cei cu această armă de foc? A zbierat Eric.
Dar Marco nui putea răspunde, atâta vreme cât Eric îl strângea de
grumaz; de altfel, devenea din ce în ce mai livid, aşa că iam sugerat lui Eric să
nul mai scuture aşa, ca pe un sac, şi săl lase săşi mai tragă puţin sufletul.
— Staţi! O să vă explic tot, sa rugat Giovanni. Noi lucrăm pentru
guvernul italian şi avem misiunea săi ducem pe apucaţii ăştia la frontieră. Nu
intenţionam să le facem nici un rău.
— Da' ceavem noi de împărţit cu guvernul italian? A întrebat Keira
uluită.
— Nam nici o idee, domnişoară, şi nici nu mă priveşte. Noi am primit
nişte instrucţiuni aseară şi nu ştim nimic altceva decât ceea ce vam spus.
— Aţi făcut vreo tâmpenie în Italia? A întrebat Eric, întorcânduse spre
noi.
— Da' nici măcar nam pus piciorul în Italia, tipii ăştia ne aburesc. Şi
cum ştim noi că sunt chiar cine pretind că ar fi?
— Vam brutalizat cumva? Credeţi că am mai fi stat aici, să batem apa în
piuă, dacă am fi vrut să vă lichidăm? Sa justificat Marco, printre accesele de
tuse.
— Aşa cum aţi făcut cu căpetenia satului, pe malul lacului Turkana? Am
intervenit eu.
Eric a privit, rând pe rând, la Giovanni, Marco, Keira şi apoi la mine. Ia
spus unui om din echipa lui să aducă nişte frânghii din maşină. Tânărul sa
executat şi sa întors cu nişte chingi.
— Legaţii pe ăştia doi şi hai so întindem de aici, a ordonat Eric.
— Ascultă, Eric, sa opus unul dintre colegi, noi suntem arheologi, nu
gabori. Şi dacă oamenii ăştia sunt chiar nişte oficiali italieni? De ce să atragem
asupra noastră nişte neplăceri?
— Fii pe pace, iam spus. Am eu grijă de asta.
Marco a încercat să se împotrivească sorţii care îl aştepta, dar Keira ia
luat arma de jos şi ia înfipto în pântece, spunândui:
— Eu sunt foarte stângace cu chestiile de genul ăsta. După cum a spus
şi colegul meu, noi nu suntem decât nişte arheologi şi nu prea ne pricepem să
mânuim armele de foc.
În timp ce ea ţinea arma îndreptată spre cei doi agresori, Eric şi cu mine
iam aşezat spate în spate şi leam legat mâinile şi picioarele. Keira şia băgat
revolverul sub curea, a îngenuncheat şi sa apropiat de Marco.
— Ştiu eu că e nasol, vă recunosc chiar şi dreptul dea mă considera o
laşă, fără să vo pot reproşa, dar „asta” are să vă mai spună o ultimă chestie…
Şi Keira ia trăsnit un dos de palmă lui Marco, de la dat dea rostogolul.
— Gata, acum putem pleca.
Am ieşit din casă, gândindumă la bietul om care ne găzduise: când se va
întoarce acasă, va găsi doi oaspeţi destul de prost dispuşi…
Neam urcat întruna din maşinile 4x4. Harry ne aştepta pe bancheta din
spate.
— Vezi că ai nevoie de mine? Ia spus Keirei.
— Puteţi săi mulţumiţi, el nea dat de veste că aveţi necazuri.
— Dar cum de ţiai dat seama? La întrebat Keira pe Harry.
— Am recunoscut maşina. În sat, oamenilor nu le place deloc de ei. Mam
apropiat de fereastră şi am văzut ce se întâmplă. Atunci, mam dus repede săi
chem pe prietenii tăi.
— Şi cum de ai ajuns întrun timp atât de scurt la săpături?
— Keira, tabăra nu e departe de aici, a răspuns Eric. După plecarea ta,
noi am deplasat perimetrul săpăturilor. Dacă vrei să ştii, după moartea
căpeteniei din sat, nu mai eram chiar bineveniţi în Valea Omo. Şi, oricum,
acolo unde săpai tu, nam găsit nimic. Aşa că, lipsa de siguranţă a locului şi
lehamitea generală neau împins mai la nord.
— Ah, văd că deţii, cu adevărat, controlul operaţiunilor.
— Sper că nai de gând sămi faci morală! Ştii tu oare cât timp a trecut
fără să primim nici o veste de la tine?
— Te rog, Eric, nu mă lua de tâmpită; deplasând perimetrul săpăturilor,
ai şters orice urmă a lucrărilor mele şi ţiai atribuit paternitatea descoperirilor.
— Nici măcar nu mia trecut prin minte aşa ceva! Cred că tu eşti aia care
ai o problemă cu egoul, Keira, nu eu. Acum, ne explici şi nouă ce aveau
italienii ăia cu voi?
Pe drum, Keira ia povestit lui Eric toate aventurile noastre de după
plecarea din Etiopia. Ia istorisit despre periplul din China şi despre
descoperirea pe care am făcuto în insula Narcondam, a trecut sub tăcere
sejurul ei din închisoarea Garther, ia vorbit despre cercetările făcute pe platoul
ManPupuNyor şi despre concluziile la care a ajuns cu privire la epopeea
sumerienilor. Nu sa oprit nici asupra neplăcerilor din ultima noapte petrecută
în Transsiberian, nici asupra episodului dureros al plecării noastre din Rusia,
dar ia descris, în cele mai mici detalii, surprinzătorul spectacol la care am
asistat în faţa laserului de la Universitatea Virje.
Eric a oprit maşina şi sa întors spre Keira.
— Da' ce tot spui acolo? O înregistrare cu primele clipe ale Universului,
care ar avea vârsta de patru sute de milioane de ani? Şi mai ce? Cum poate
avansa asemenea absurdităţi o persoană atât de instruită cum eşti tu? Şi, mă
rog, cine ţia înregistrat discul? Tetrapodele din Devonian? E grotesc.
Keira na încercat săi aducă lui Eric argumente; privirea ei ma
determinat să nu intervin.
Am ajuns în tabără. Mă aşteptam ca oamenii din echipă so primească pe
Keira sărbătoreşte, fericiţi de revedere, dar na fost deloc aşa. Parcă îi mai
purtau pică pentru ceea ce se întâmplase în timpul călătoriei noastre la lacul
Turkana. Dar Keira era o conducătoare înnăscută. A aşteptat, răbdătoare, să se
termine ziua. Când arheologii şiau lăsat treburile, ea sa ridicat şi ia cerut
fostei sale echipe să se adune, deoarece avea de făcut un anunţ important. Se
vedea că Eric este furios din pricina acestei iniţiative, dar eu mam apropiat de
urechea lui şi iam reamintit că fondurile care le permiteau tuturora să facă
săpăturile din Valea Omo îi fuseseră atribuite Keirei, şi nu lui. Dacă Fundaţia
Walsh ar fi aflat că fusese îndepărtată de la munca ei de cercetare, generoşii
binefăcători din comitet ar fi putut reveni asupra hotărârii de a le plăti
eforturile. Eric a lăsato să vorbească.
Keira a aşteptat până când soarele a dispărut dincolo de orizont. După ce
sa întunecat îndeajuns, a luat cele trei fragmente şi lea alipit. Imediat, acestea
şiau recăpătat culoarea albăstruie care ne fermecase şi în alte daţi. Efectul
produs asupra arheologilor întrecea, de departe, orice explicaţie pe care lear fi
pututo da Keira. Până şi Eric era tulburat. Şi, în timp ce întreaga adunare
murmura, a fost primul care a aplaudat.
— Este un obiect foarte frumos, a spus el. Felicitări pentru acest
încântător număr de magie! Dar colega voastră încă nu va spus totul. Ea ar
vrea să ne convingă cum că aceste jucării luminoase au patru sute de milioane
de ani! Nici mai mult, nici mai puţin!
Unii au râs în zeflemea, alţii nu. Keira sa urcat pe o ladă.
— Oare există cineva dintre voi care să fi văzut la mine, în trecut, vreun
semn oricât de mic că aş avea idei fanteziste? Atunci când aţi acceptat această
misiune în inima Văii Omo, când aţi fost de acord să vă părăsiţi luni de zile
familia şi prietenii, naţi verificat cu cine porneaţi la drum? Există cineva dintre
voi care să fi avut îndoieli în privinţa mea, înainte de a lua avionul? Credeţi
oare că mam întors doar ca să vă fac să pierdeţi vremea şi să ajung de râsul
vostru? Cine va ales, cine va solicitat, dacă nu eu?
— Ce aştepţi, mai exact, din partea noastră? A întrebat Wolfmayer, unul
dintre arheologi.
— Acest obiect cu particularităţi atât de stupefiante este, de asemenea, o
hartă, a continuat Keira. Ştiu că pare greu de crezut, dar, dacă aţi fi fost
martori la ceea ce am văzut noi, nu vaţi mai fi revenit din uimire. În câteva
luni, am învăţat sămi repun în discuţie toate certitudinile. Şi ce lecţie de
smerenie am primit! Această hartă ne indică punctul situat la 5°10'2„67
latitudine nordică şi 36°10'1”74 longitudine vestică. Nu vă cer decât sămi
acordaţi încrederea voastră cel mult o săptămână. Vă propun să încărcăm tot
echipamentul necesar întruna din maşinile astea 4x4 şi să mergem acolo
mâine, ca să începem nişte săpături.
— Şi ce să găsim? A protestat Eric.
— Încă nu ştiu nimic, a mărturisit Keira.
— Poftim! Marii noastre arheologe nui este deajuns că, din cauza ei, am
fost izgoniţi cu toţii din Valea Omo; acum, mai vrea să băgăm în măsa şi opt
zile de lucru – când numai Dumnezeu ştie cât de drămuit ne este timpul – ca să
ne ducem cine ştie pe unde şi să căutăm cine ştie ce! Dar de cine ne batem joc?
— Stai puţin, Eric, a intervenit Wolfmayer. În fond, ce avem de pierdut?
Săpăm de o lună şi, până acum, nam găsit nimic concludent. Pe urmă, Keira
are dreptate întro privinţă: ea este cea care nea angajat. Presupun că nu şiar
lua riscul de a se face de râs, târândune după ea, dacă nar avea nişte motive
puternice.
— Fie! Dar tu îi cunoşti motivele alea? Sa răzvrătit Eric. Nici nu e
capabilă să ne spună ce speră să găsească. Voi ştiţi cât costă o săptămână de
lucru?
— Dacă faci aluzie la salariile noastre, nu cred că suma asta ar duce pe
cineva la ruină, a intrat în discuţie Karvelis, alt confrate. Şi, apoi, după câte
ştiu eu, Keira este cea care se îngrijeşte de bani. De când a plecat, ne facem că
plouă, dar ea este iniţiatoarea acestei campanii de săpături. Nu văd de ce nu i
am acorda câteva zile.
Normand, unul dintre francezii din echipă, a cerut cuvântul.
— Coordonatele pe care ni lea comunicat Keira sunt precise. Chiar dacă
am extinde caroiajul pe încă cincizeci de metri pătraţi, nam avea nevoie să
demontăm instalaţiile de aici. Near ajunge câteva utilaje, ceea ce ar limita
considerabil impactul unei săptămâni de suspendare a lucrului asupra
săpăturilor în curs.
Eric sa aplecat spre Keira şi ia cerut să stea de vorbă cu ea mai la o
parte. Amândoi sau îndepărtat cu câţiva paşi.
— Bravo, văd că ţiai păstrat puterea de convingere, aproape că sunt gata
să te urmeze. La urma urmei, de ce nu? Dar încă nu miam spus ultimul
cuvânt. Îmi pot pune în joc demisia. Îi pot obliga să aleagă între noi doi sau,
dimpotrivă, să te susţină.
— Eric, spunemi ce vrei. Am făcut un drum lung şi sunt obosită.
— Orice am găsi, dacă găsim totuşi ceva, vreau să împart cu tine meritele
descoperirii. În toate lunile astea lungi, când tu o duceai bine mersi, în
călătorie, eu am asudat sânge; or nam făcut atâtea sacrificii aici, ca să mă văd
redus la rolul de simplu asistent. Team înlocuit atunci când neai lăsat baltă.
De la plecarea ta, eu sunt cel care şia asumat întreaga responsabilitate. Dacă
ai regăsit o echipă sudată şi operaţională, mie mio datorezi, aşa că nam săţi
permit să apari pe un teren al cărui şef eu am fost în tot acest timp, ca să mă
faci ajutor de băgător de seamă.
— Tu îmi vorbeai de ego adineauri? Eşti epatant, Eric. Dacă vom face o
descoperire importantă, meritul îi va reveni întregii echipe, alături de care vei fi
citat şi tu, îţi promit eu. Şi îţi promite şi Adrian care, credemă, va fi contribuit
la ea mai mult decât oricine altcineva de aici. Acum, că ţiam dat aceste
asigurări, pot conta pe sprijinul tău?
— Opt zile, Keira. Îţi dau opt zile şi, dacă rezultatul va fi un fâs, îţi iei
băgăjelul şi amicul şi o tăiaţi de aici.
— Te las pe tine săi spui asta lui Adrian. Sunt sigur că o să moară de
plăcere…
Keira sa întors la noi şi sa urcat din nou pe ladă.
— Locul despre care vă spuneam este situat la trei kilometri vest de lacul
Dipa. Dacă pornim la drum mâinedimineaţă, în zori, ajungem acolo înainte de
ora prânzului. Şi, imediat, putem începe lucrul. Cei care vor să mă urmeze sunt
bineveniţi.
Un nou murmur a străbătut adunarea. Karvelis a ieşit cel dintâi din rând
şi sa postat în faţa Keirei. Alvaro, Normand şi Wolfmayer lau urmat. Keira
câştigase pariul. Curând după aceea, întreaga echipă sa adunat în jurul ei şi
al lui Eric, care no slăbea nici cu un pas.
A doua zi, înainte de răsăritul soarelui, utilajul era deja încărcat. La
primele ore ale dimineţii, cele două vehicule 4x4 au părăsit tabăra. Unul era
condus de Keira, iar celălalt, de Eric. După un drum de trei ore, am lăsat
maşinile la marginea unei pădurici, pe care am fost nevoiţi so traversăm
cărând echipamentul în cârcă. Harry mergea în frunte, tăind, cu lovituri de
macetă, crengile care ne stânjeneau înaintarea. Am vrut săl ajut, dar, sub
pretextul că maş putea răni, mia spus săi las lui grija asta.
Ceva mai departe, în faţa noastră, a apărut luminişul despre care îmi
vorbise Keira: o suprafaţă circulară, cu diametrul de opt sute de metri, situată
întro buclă a fluviului Omo şi având o formă stranie, de craniu uman.
Karvelis, cu GPSul în mână, nea condus până în centrul luminişului.
— 5°10'2„67 latitudine nordică şi 36°10'1”74 longitudine estică. Am
ajuns, nea anunţat el.
Keira a îngenuncheat şi a mângâiat pământul.
— Ce călătorie incredibilă, pentru ca, în cele din urmă, să ne întoarcem
tot aici! Mia spus. Dacă ai şti ce trac am!
— Şi eu, iam mărturisit.
Alvaro şi Normand începuseră să traseze perimetrul săpăturilor, în timp
ce restul echipei monta corturile, la umbra unor tufişuri uriaşe. Keira i sa
adresat lui Alvaro:
— E inutil să extindeţi caroiajul, concentraţivă pe o zonă de cel mult
douăzeci de metri pătraţi. Săpătura trebuie făcută în adâncime.
Alvaro şia strâns sfoara, urmând instrucţiunile Keirei. Pe la sfârşitul
dupăamiezii, fuseseră îndepărtaţi trei sute de metri cubi de pământ. Pe
măsură ce lucrările înaintau, vedeam apărând o groapă. Soarele se apropia de
asfinţit, iar noi încă nu găsiserăm nimic. Din cauza întunericului, am oprit
lucrul. A doua zi, devreme, lam reluat.
La ora unsprezece, Keira a început să dea semne de nervozitate. Mam
apropiat de ea.
— Mai avem înaintea noastră încă o săptămână.
— Adrian, nu cred că problema care se pune sunt zilele. Avem coordonate
foarte precise; ele sunt corecte sau false, aici nu încap jumătăţile de măsură.
Şi, pe urmă, utilajul de care dispunem nu ne permite să excavăm la o adâncime
mai mare de zece metri.
— Unde suntem?
— La jumătatea drumului.
— Atunci, încă nam pierdut nimic. Sunt sigur că, pe măsură ce săpăm,
ne cresc şi şansele.
— Dacă mam înşelat, am pierdut totul, a oftat Keira.
— În ziua când maşina ni sa prăvălit în apele Fluviului Galben, şi eu
credeam că am pierdut totul, iam spus, îndepărtândumă.
Dupăamiaza a trecut fără nici un alt rezultat. Keira se dusese să se mai
odihnească niţel, la umbra tufelor de ierburi. La ora 16:00, Alvaro, care
dispăruse de o bună bucată de vreme în adâncul gropii pe care o săpa fără să
se oprească, a scos un urlet de sa auzit în toată tabăra. După câteva clipe, a
răcnit şi Karvelis. Keira sa ridicat şi a încremenit, ca tetanizată.
Am văzuto, apoi, înaintând încet prin luminiş. Alvaro şia arătat capul la
marginea gropii. Zâmbea cum nam mai văzut niciodată un bărbat să
zâmbească. Keira şia iuţit paşii, începând să alerge, până când un glăscior a
chemato la ordine.
— De câte ori nu ni sa spus să nu alergăm pe terenul săpăturilor? A
mustrato Harry, ajungând lângă ea.
A luato de mână şi a traso spre marginea gropii, unde se adunase toată
echipa. În fundul săpăturii, Alvaro şi Karvelis găsiseră nişte oseminte. Oasele
fosilizate alcătuiau o siluetă umană: echipa descoperise un schelet aproape
intact.
Keira sa dus lângă colegii ei şi sa aşezat în genunchi. Osemintele se
vedeau clar din pământul care le înconjura. De acum, aveau să mai treacă
multe ore până să fie eliberat, din îmbrăţişarea ţărânii, cel ce zăcea acolo.
— Miai dat mult de furcă, dar, până la urmă, team găsit, a spus Keira,
mângâind cu delicateţe craniul. Mai târziu, va trebui să te botezăm, dar, în
primul rând, ne vei spune cine eşti şi, mai ales, ce vârstă ai.
— E ceva neclar, a intervenit Alvaro. Nam mai văzut niciodată nişte
oseminte umane fosilizate întro asemenea măsură. Fără să fac un joc de
cuvinte nesărat, scheletul ăsta este prea evoluat pentru vârsta lui.
Am traso pe Keira mai departe de ceilalţi.
— Crezi că este cu putinţă ca promisiunea pe care ţiam făcuto să se fi
realizat, iar osemintele astea să aibă chiar vechimea pe care o presupunem noi?
— Încă nu ştiu nimic; pare atât de improbabil, şi totuşi… Doar nişte
analize aprofundate ne vor permite să aflăm dacă un asemenea vis a putut
deveni realitate. Dar pot să te asigur că, dacă lucrurile stau chiar aşa, asta e
cea mai mare descoperire cu privire la istoria umanităţii, care a fost făcută
vreodată.
Keira sa întors la săpătură, lângă colegii ei. La asfinţit, lucrările sau
oprit. În dimineaţa următoare, au fost reluate, dar nimeni nu se mai gândea să
numere zilele.
Totuşi nu ajunsesem încă la capătul încercărilor. A treia zi, am avut
parte de o surpriză şi mai mare. Zi de zi, o vedeam pe Keira lucrând din zori
pânăn seară cu o minuţiozitate care depăşea orice închipuire. Manevrând
pensula întocmai ca o pictoriţă poantilistă, elibera osemintele, milimetru după
milimetru, din învelişul lor de pământ. Deodată, gestul i sa oprit brusc. Keira
cunoştea rezistenţa aceea uşoară de la capătul instrumentului său. Mia
explicat că nu trebuia să insiste, ci să urmărească pe contur relieful ivit, pentru
ai percepe forma. De data asta, nu reuşea să identifice obiectul care se desena
sub pensula atât de fină.
— E foarte straniu, mia spus; pare a fi ceva sferic, poate o rotulă? Dar,
în mijlocul toracelui? E cel puţin uimitor…
Căldura era insuportabilă. Din când în când, o picătură de sudoare, care
i se prelingea pe frunte, uda praful de pe jos şi, atunci, o auzeam ocărând.
Alvaro îşi terminase pauza. Ia propus să treacă în locul ei. Epuizată,
Keira i la cedat, rugândul să lucreze cu cât mai multe precauţii.
— Vino, mia spus ea. Apa nu e departe, trebuie doar să traversăm
păduricea. Am nevoie de o baie.
Malul fluviului Omo era nisipos. Keira sa dezbrăcat şi a plonjat fără să
mă aştepte. Miam scos la iuţeală hainele, mam aruncat după ea şi am luato
în braţe.
— Peisajul este destul de romantic şi se pretează numai bine la
zbenguiala unor îndrăgostiţi. Nu că miar lipsi dorinţa, dar, dacă te mai zbânţui
aşa, nu vom întârzia să primim o vizită.
— Ce gen de vizită?
— Genul „crocodil înfometat”. Vino, nu trebuie să mai zăbovim în apă;
voiam doar să mă răcoresc. Hai să ne uscăm pe mal şi să ne întoarcem la
săpături.
Nam aflat niciodată dacă povestea ei cu aligatori era adevărată sau doar
un pretext delicat pentru a se întoarce la lucrările care o obsedau mai presus
de orice. Când am ajuns la groapă, Alvaro ne aştepta sau, mai degrabă, o
aştepta pe Keira.
— Ce dezgropăm noi, aici? A întrebato cu glasul scăzut, ca să nul audă
ceilalţi. Ai vreo idee?
— De ce faci mutra asta? Pari îngrijorat.
— Din cauza ăsteia, ia răspuns Alvaro, întinzândui ceva care semăna
cu o mingiuţă sau cu o bilă mare, din agat.
— Asta e chestia la care lucram înainte de a mă duce la scăldat? La
întrebat Keira.
— Am găsito la zece centimetri de primele vertebre dorsale.
Keira a luat bila în mână şi a şterso de praf.
— Dămi puţină apă, a cerut ea, intrigată.
Alvaro a scos dopul ploştii sale.
— Stai, vino încoace, hai să ieşim din groapă.
— O să ne vadă toată lumea…, a şoptit Alvaro.
Keira a sărit afară, ascunzând bila în pumn. Alvaro a urmato.
— Toarnă uşor, ia recomandat ea.
Nimeni nu le dădea atenţie. De la depărtare, păreau doi colegi care se
spală pe mâini.
Keira freca bila cu mare grijă, dezlipind sedimentele care o acopereau.
— Încă puţin, ia cerut ea lui Alvaro.
— Ce drăcie o mai fi şi asta? A întrebat arheologul, la fel de tulburat ca
ea.
— Să coborâm din nou.
La adăpost de priviri, Keira a şters suprafaţa bilei şi a privito mai de
aproape.
— Este translucidă, are ceva înăuntru, a şoptit ea.
— Dămi să văd! A rugato Alvaro.
A luat bila în mână şi a puso în bătaia soarelui.
— Uite, se distinge mai bine, parcă ar fi un fel de răşină, a constatat el.
Crezi că era un pandantiv? Sunt complet dezorientat, nam mai văzut niciodată
aşa ceva. Doamne Sfinte, Keira, ce vârstă are scheletul ăsta?
Keira a luat înapoi obiectul şi a imitat gestul lui Alvaro.
— Poate că acest obiect ne va da răspunsul la întrebarea ta, ia zâmbit ea
confratelui său. Îţi aminteşti de sanctuarul San Gennaro?
— Mai împrospăteazămi, te rog, memoria, a rugato Alvaro.
— Sfântul Gennaro a fost episcop de Benevento şi a murit, ca martir, în
anul 300 şi ceva, lângă Pozzuoli, pe timpul marii persecuţii dezlănţuite de
Diocleţian. Te scutesc de celelalte detalii care alimentează legenda acestui
sfânt. Gennaro a fost condamnat la moarte de către Timoteu, proconsulul
Campaniei. După ce a scăpat neatins de pe rug şi după ce leii au refuzat săl
devoreze, a fost decapitat. Călăul ia tăiat capul şi un deget. Aşa cum cereau
uzanţele epocii, o femeie din familia lui ia adunat sângele, cu care a umplut
cele două mici vase cei serviseră la ultima slujbă. Corpul acestui sfânt era
mutat deseori. La începutul secolului al IVlea, când moaştele episcopului au
ajuns la Antignano, ruda care păstrase fiolele lea apropiat de rămăşiţele
acestuia. Sângele uscat din recipiente sa lichefiat. Fenomenul sa repetat în
1492, când corpul a fost readus la Duomo San Gennaro, capela care ia fost
dedicată. De atunci, lichefierea sângelui său face obiectul unei ceremonii
anuale, care se desfăşoară în prezenţa arhiepiscopului de Napoli. În acea zi,
napolitanii comemorează, în toată lumea, martiriul lui San Gennaro. Sângele
uscat, păstrat în două fiole ermetice, este înfăţişat miilor de credincioşi. Aceştia
privesc relicva sacră, care se lichefiază, iar uneori intră chiar şi în fierbere.
— De unde ştii asta? Am întrebato pe Keira.
— În timp ce tu îl citeai pe Shakespeare, eu îl citeam pe Alexandre
Dumas.
— Şi, la fel ca în cazul lui San Gennaro, această bilă translucidă să
conţină oare sângele celui ce se odihneşte aici?
— Este posibil ca materia roşie solidificată, pe care o vedem în interiorul
bilei, să fie sânge. Iar dacă lucrurile ar sta chiar aşa, am avea dea face, în
cazul de faţă, cu un miracol. Am putea afla aproape totul despre viaţa acestui
om, vârsta lui, particularităţile lui biologice. Dacă iam putea face ADNul să
vorbească, nar mai păstra nici un secret faţă de noi. Acum, trebuie să ducem
acest obiect întrun loc sigur şi săi analizăm conţinutul întrun laborator
specializat.
— Cui ai de gând săi încredinţezi această misiune? Am întrebato.
Keira mia aruncat o privire intensă, care îi dezvăluia intenţiile.
— Nu fără tine! Iam răspuns, chiar înainte să deschidă gura. Nici nu se
pune problema.
— Adrian, lui Eric nu io pot încredinţa şi, dacă miaş părăsi pentru a
doua oară colegii, ei nu miar iertao.
— Mă doare în cot de colegii tăi, de cercetările tale, de schelet şi chiar de
bila asta! Dacă ai păţi ceva, nici eu nu ţiaş iertao! De aici, nu plec fără tine!
Nici chiar pentru cea mai importantă descoperire ştiinţifică din lume!
— Adrian, te rog!
— Ascultămă bine, Keira! Ceea ce am eu de spus îmi cere un efort imens
şi nam să mă mai repet. Miam consacrat cea mai mare parte din viaţă
scrutării galaxiilor, căutării unor urme infime lăsate de primele clipe ale
Universului. Credeam că sunt cel mai bun din domeniul meu, cel mai
avangardist, cel mai îndrăzneţ, mă socoteam cel mai tare din parcare şi eram
mândru să fiu aşa. Când am crezut că team pierdut, am stat nopţi la rând cu
ochii la cer, fără sămi pot aminti măcar numele unei singure stele. Mă doaren
cot de vârsta acestui schelet, mi se rupe de ceea ce near putea dezvălui el
despre specia umană; că are o sută de ani sau că are patru sute de milioane,
mie mie perfect egal, dacă tu nu mai eşti aici.
Uitasem cu desăvârşire de prezenţa lui Alvaro, care a tuşit uşor, puţin
cam stânjenit.
— Keira, nu vreau să mă amestec în treburile voastre, a intervenit el, dar,
având în vedere descoperirea pe care tocmai neai oferito, dacă teai întoarce
după şase luni şi neai cere să facem o cursă în saci de cartofi, împrejurul lui
Machu Picchu, pun pariu că toată lumea tear urma, în frunte cu mine.
Am simţito pe Keira ezitând, în timp ce privea la osemintele din groapă.
— Madre de Dios! A strigat Alvaro. După tot ce ţia spus omul ăsta, tu
preferi săţi petreci nopţile lângă un schelet? Hai, valea deaici şi întoarcete
repede, ca sămi spui ce conţine bila asta de răşină!
Keira mia întins mâna, ca so ajut să iasă din groapă. Ia mulţumit lui
Alvaro.
— Ţiam spus: valea! Cerei lui Normand să te ducă la Jinka; poţi să ai
încredere în el, e discret. Celorlalţi, le explic eu totul, după ce pleci.
În timp ce eu făceam bagajele, Keira sa dus să stea de vorbă cu
Normand. Din fericire, restul grupului plecase din tabără, ca să se răcorească
în fluviu. Am trecut toţi trei prin pădurice şi, când am ajuns la maşină, Harry
ne aştepta acolo, cu mâinile în sân.
— Iar aveai de gând să pleci fără sămi spui la revedere? A spus, privind
o ţintă pe Keira.
— Nu, de data asta, no să lipsesc decât câteva săptămâni. Mă întorc
repede.
— De data asta, no să mă mai duc la Jinka, să te aştept. Nu te mai
întorci, ştiu eu, ia răspuns Harry.
— Dimpotrivă, Harry. Îţi promit că nam să te părăsesc niciodată. Data
viitoare, te iau cu mine.
— Nam eu ce să fac în ţara ta. Tu, care cauţi întruna morţi, ar trebui să
ştii că locul meu e acolo unde sunt înmormântaţi adevăraţii mei părinţi.
Pământul meu e aici. Acum, pleacă.
Keira sa apropiat de Harry.
— Mă urăşti?
— Nu, sunt trist şi nu vreau să mă vezi tu că sunt trist, aşa că pleacă.
— Şi eu sunt tristă, Harry, trebuie să mă crezi. Mam întors o dată, o să
mă întorc şi a doua oară.
— Atunci, poate că o să mă duc la Jinka, dar numai din când în când.
— Îmi dai un sărut?
— Pe gură?
— Nu, Harry, nu pe gură, ia răspuns Keira, pufnind în râs.
— Asta înseamnă că, de acum, sunt prea bătrân. Dar primesc să mă iei
în braţe.
Keira la îmbrăţişat pe Harry şi la sărutat pe frunte, iar băiatul a luato
la fugă spre pădure, fără să privească în urmă.
— Dacă totul merge bine, a spus Normand, ajungem la Jinka înaintea
navetei poştale. Puteţi să plecaţi cu ea; îl cunosc eu pe pilot. În felul ăsta,
aterizaţi la AddisAbeba tocmai la timp ca să luaţi avionul de Paris. Dacă nu, îl
mai aveţi pe cel de Frankfurt, care pleacă ultimul. Pe ăsta, sunt sigur căl
prindeţi.
Pe drum, mam întors spre Keira: mă muncea o întrebare.
— Ceai fi făcut dacă Alvaro nu miar fi ţinut partea?
— De ce mă întrebi?
— Pentru că, văzând cum te uitai ba la schelet, ba la mine, mam
întrebat care dintre noi doi îţi place mai mult.
— Mă aflu în maşină; ăsta ar trebui să fie răspunsul, nu?
— Mda, am mormăit, întorcândumi privirea spre drum.
— Cei cu „mdaul” ăsta? Aveai vreo îndoială?
— Nu, nu.
— Dacă Alvaro nar fi intervenit, poate că aş fi făcut pe orgolioasa şi aş fi
rămas, dar, după zece minute de la plecarea ta, maş fi rugat de cineva să mă
ia cu cealaltă maşină, ca să te ajung din urmă. Acum, eşti mulţumit?
Paris.
Am gonit ca nebunii, ca să putem prinde avionul de Paris. Când neam
prezentat la ghişeul Air France, îmbarcarea era aproape pe sfârşite. Din fericire,
rămăseseră zece locuri libere, iar o stewardesă binevoitoare a acceptat să ne
treacă prin controlul de securitate, înaintea unei cozi lungi de pasageri care îşi
aşteptau rândul. Până să decoleze avionul, reuşisem să dau două telefoane
scurte, unul lui Walter, pe care îl deşteptasem în puterea nopţii, iar celălalt lui
Ivory, care nu dormea. Anunţândule întoarcerea noastră în Europa, leam pus,
totodată, aceeaşi întrebare: unde puteam găsi cel mai competent laborator care
făcea teste complexe de ADN?
Ivory nea chemat la el acasă, de îndată ce sosim. La ora şase dimineaţa,
un taxi nea dus, de la Aeroportul CharlesdeGaulle, în insula SaintLouis.
Ivory nea deschis în halat.
— Nu ştiam exact când o să ajungeţi, nea întâmpinat el; somnul ma
furat, pe nebăgate de seamă, foarte târziu.
Nea invitat săl aşteptăm în salon şi sa dus în bucătărie, ca să ne facă o
cafea. Sa întors cu o tavă şi sa aşezat în fotoliul din faţa noastră.
— Ei, ceaţi găsit în Africa? Voi sunteţi de vină că nam dormit. Mia fost
imposibil să mai închid vreun ochi după ce maţi sunat.
Keira a scos bila din buzunar şi ia înfăţişato bătrânului profesor. Ivory
şia potrivit ochelarii şi a examinat cu atenţie.
— Este chihlimbar?
— Încă nu ştiu nimic, dar petele roşii din interior at putea fi, probabil,
sânge.
— Ce minunăţie! Unde aţi găsito?
— În locul pe care lau indicat cu precizie fragmentele, iam răspuns.
— Pe toracele unui schelet pe care lam dezgropat, a continuat Keira.
— Dar asta e o descoperire de importanţă majoră! A exclamat Ivory.
Sa dus la birou, a deschis un sertar şi a scos o foaie de hârtie.
— Uite ultima traducere pe care am făcuto după textul în limba ge'ez.
Citiţi.
Am luat documentul pe care Ivory mil flutura pe sub nas şi am citit cu
voce tare:
Am disociat discul memoriilor, am încredinţat magiştrilor coloniilor
părţile pe care el le reuneşte. Sub trigoanele înstelate, să rămână tăinuite
umbrele infinităţii. Nimeni să nu ştie unde se află hipogeul. Noaptea unuia este
paznica originii. Nimeni să no deştepte; la reunirea timpurilor imaginare, se va
preciza încheierea ariei.
— Cred că, de acum, enigma îşi capătă întregul sens, nui aşa? A spus
bătrânul profesor. Mulţumită aranjamentelor lui Adrian, de la Virje, am făcut
discul să vorbească, iar el nea indicat poziţia unui mormânt.
Faimosul hipogeu, unde a fost, probabil, descoperit în mileniul al IVlea.
Cei care iau înţeles importanţa iau disociat fragmentele şi leau dus în cele
patru colţuri ale lumii.
— În ce scop? Am întrebat. Ce rost avea o asemenea călătorie?
— Păi, ca să nu găsească nimeni corpul pe care laţi adus voi la lumina
zilei, tocmai cel asupra căruia au găsit discul memoriilor. Noaptea unuia este
paznica originii, a şoptit Ivory, făcând o grimasă.
Faţa bătrânului devenise lividă, iar pe frunte îi apăruseră broboane de
sudoare.
— Nu vă simţiţi bine? La întrebat Keira.
— Iam consacrat întreaga mea existenţă, voi laţi găsit, în sfârşit, nimeni
nu voia să mă creadă, mă simt foarte bine, în viaţa mea nu mam simţit mai
bine, a răspuns el, cu un rictus.
Bătrânul profesor şia dus mâna la piept şi sa aşezat din nou, alb ca
hârtia, în fotoliu.
— Nu e nimic, a spus el. Doar puţină oboseală. Prin urmare, cum e?
— Ce anume? Lam întrebat.
— Măi să fie! Păi, scheletul!
— Complet fosilizat şi ciudat de intact, a răspuns Keira, îngrijorată
pentru starea lui Ivory.
Profesorul a gemut şi sa frânt în două.
— Eu chem Salvarea, a spus Keira.
— Nu chema pe nimeni, ia ordonat profesorul. Vă spun eu că o sămi
treacă! Ascultaţi, avem foarte puţin timp. Laboratorul pe care îl căutaţi se
găseşte la Londra, vam scris adresa pe blocnotesul care este la intrare. Fiţi cu
ochii în patru! Dacă află ei ce aţi descoperit, nor să vă permită să mergeţi până
la capăt; nu se vor da înapoi de la nimic. Îmi pare nespus de rău că vam pus
în pericol, dar e deja prea târziu.
— Cine sunt oamenii ăştia? Lam întrebat.
— Nu mai am timp să vă explic. Acum, avem de făcut ceva mai urgent. În
sertarul secretérului meu aveţi celălalt text. Luaţil, vă rog.
Ivory sa prăbuşit pe covor.
Keira a luat receptorul telefonului de pe măsuţa joasă şi a format
numărul de la Salvare, dar Ivory a tras de fir şi la smuls.
— Plecaţi de aici! Vă rog!
Keira a îngenuncheat lângă el şi ia pus o pernă sub cap.
— Nici nu poate fi vorba să vă lăsăm aşa, mă auziţi?
— Te ador, eşti şi mai încăpăţânată decât mine. Naveţi decât să lăsaţi
uşa deschisă. Sunaţi la Salvare după ce plecaţi. Doamne, ce rău doare, a spus
el, apăsânduşi pieptul. Vă rog, continuaţi ceea ce nu mai pot face eu, veţi
ajunge la ţintă.
— Ce ţintă, Ivory?
— Scumpa mea, voi aţi făcut cea mai senzaţională descoperire din lume,
o descoperire pentru care toţi confraţii vă vor gelozi. Aţi găsit omul zero. Laţi
găsit pe primul dintre noi, iar bila asta de sânge, pe care o aveţi, va face
dovada. Dar, veţi vedea, dacă nu mă înşel, încă nu aţi ajuns la capătul
surprizelor. Al doilea text, cel din secretér, îi este deja cunoscut lui Adrian. Nul
uitaţi; până la urmă, o săl înţelegeţi amândoi.
Ivory şia pierdut cunoştinţa. Keira nu ia ascultat ultimele recomandări.
În timp ce eu scotoceam prin secretér, ea a chemat Salvarea, de pe mobilul
meu.
Ieşind din clădire, ne făceam mustrări de conştiinţă.
— Nar fi trebuit săl lăsăm singur, acolo.
— Nea dat pe uşă afară…
— Ca să ne protejeze. Vino, urcăm din nou.
În depărtare, se auzea o sirenă care se apropia tot mai mult.
— Săl ascultăm măcar de data asta, iam spus Keirei. Hai să nu mai
zăbovim.
Pe cheiul Orléans, venea un taxi. Lam oprit şi iam cerut să ne ducă la
Gara de Nord. Keira sa uitat la mine, uimită; iam arătat foaia smulsă, chiar
înainte de a pleca, din blocnotesul aflat în vestibulul lui Ivory. Adresa pe care o
notase în grabă era: Londra, British Society for Genetic Research,
Hammersmith Grove, numărul 10.
Londra.
Walter, pe care îl anunţasem că sosim, a venit să ne ia de la gara St.
Paneras. Ne aştepta cu mâinile la spate, jos, lângă scara rulantă.
— Parcă nu prea eşti în toane bune, iam spus când lam văzut.
— Închipuieţi că am dormit prost. Şi te mai întrebi cineo fi de vină!
— Îmi pare foarte rău că team sculat din somn.
— Voi doi nu arătaţi prea bine, nea spus la rândul lui, după ce nea
privit cu atenţie.
— Am petrecut noaptea în avion, şi nici ultimele săptămâni nau fost
dintre cele mai odihnitoare. Bun, dacă am luao din loc? A întrebat Keira.
— Am găsit adresa pe care maţi pus so caut, nea dat de veste Walter,
conducândune spre taxiuri. Sper, cel puţin, că a meritat osteneala şi nu mi
am stricat somnul degeaba.
— Nu mai ai maşinuţa aia mică? Lam întrebat, în timp ce urcam în
blackcab.
— Spre deosebire de unii, al căror nume nam săl pomenesc, eu ascult
de sfaturile pe care mi le dau prietenii, mia răspuns el. Am vânduto şi, mai
târziu, îţi rezerv o surpriză. Pe Hammersmith Grove, numărul 10, i sa adresat
şoferului. Mergem la Societatea Engleză de Cercetări Genetice, ăsta e locul pe
care îl căutaţi.
Mam hotărât să păstrez hârtia lui Ivory în buzunar şi să nui povestesc
despre ea lui Walter…
— Şi? A întrebat el. Pot să ştiu şi eu ceo să facem acolo? Poate vreun
test de paternitate?
Keira ia arătat bila, pe care Walter a privito cu luareaminte.
— Frumos obiect; ce e chestia asta roşie din mijlocul lui?
— Sânge, ia răspuns Keira.
— Bleah!
Walter reuşise să ne aranjeze o întâlnire cu doctorul Poincarno, şeful
unităţii de paleoADN. „Academia Regală deschide multe uşi, aşa că de ce să nu
profităm?”, nea spus el, poznaş. Miam permis să declin calitatea fiecăruia
dintre voi. Nam lungito prea mult cu natura lucrărilor voastre, dar, ca să
obţin o întrevedere cu el, şi încă întrun răstimp atât de scurt, am fost nevoit
săi dezvălui că veniţi din Etiopia cu nişte lucruri extraordinare, pe care trebuie
să le analizaţi. Nui puteam spune mai mult, fiindcă Adrian sa ferit sămi dea
până şi cel mai mic amănunt.
— Avionul stătea să decoleze, aveam foarte puţin timp şi, pe urmă, mi sa
părut că te sculasem din somn…
Walter mia aruncat o privire furioasă.
— Aveţi de gând sămi spuneţi ce aţi descoperit în Etiopia sau mă lăsaţi
să mor prost? Cu câtă osteneală îmi dau pentru voi, am şi eu dreptul să ştiu
totuşi câte ceva. Nus doar comisionar, şofer, factor poştal…
— Am găsit un schelet incredibil, ia răspuns Keira, bătândul, cu
afecţiune, pe genunchi.
— Şi numai pentru atât sunteţi amândoi în halul ăsta? Pentru nişte
ciolane? Pesemne că, întro viaţă anterioară, oţi fi fost câini. De altfel, tu,
Adrian, ai o mutră de spaniel. Nu crezi, Keira?
— Iar eu oi avea, după părerea ta, mutră de cocker? La ameninţat ea, cu
jurnalul.
— Numi pune în gură vorbe pe care nu leam rostit!
Taxiul sa oprit în faţa Societăţii Engleze de Cercetări Genetice. Clădirea
era modernă şi de o remarcabilă somptuozitate. Culoare lungi duceau spre
laboratoare de analize superechipate: pipete, centrifuge, microscoape
electronice, camere frigorifice… lista părea să continue la nesfârşit. În jurul
acestor aparate moderne, un furnicar de cercetători în halate roşii lucra întrun
calm impresionant. Poincarno nea dus să vizităm locurile, explicândune
modul de funcţionare a laboratorului.
— Lucrările noastre au numeroase utilizări ştiinţifice. Aristotel spunea:
„Este viu ceea ce se hrăneşte, creşte şi piere de la sine”. Noi am putea spune
aşa: „Este viu tot ceea ce cuprinde în sine un pachet de programe”. Un
organism trebuie să fie în stare să se dezvolte, evitând dezordinea şi anarhia, şi,
pentru a construi ceva coerent, are nevoie de un plan. Unde şil ascunde viaţa
pe al său? În ADN. Intraţi în orice nucleu de celulă şi veţi găsi filamente de ADN
care poartă toată informaţia genetică a unei specii, întrun imens mesaj
codificat. ADNul este suportul eredităţii. Lansând vaste campanii de prelevări
celulare, de la diverse populaţii de pe glob, am stabilit nebănuite linii de
rudenie şi am descoperit traseele marilor migraţii ale umanităţii, dea lungul
timpului. Studiind ADNul a mii de indivizi, am putut decripta procesul de
evoluţie ce a avut loc concomitent cu aceste migraţii. ADNul transmite
informaţia din generaţie în generaţie, programul evoluează şi ne face să
evoluăm. Noi descindem, cu toţii, dintro singură fiinţă, nui aşa? A porni
înapoi, până la ea, înseamnă a descoperi sursele vieţii. La inuiţi, găsim legături
ereditare cu popoarele din nordul Siberiei. În felul acesta, le arătăm şi unora, şi
celorlalţi de unde au pornit străstrăstrăbunicii lor… Dar noi studiem şi ADN
ul insectelor şi al vegetalelor. Recent, am putut face să vorbească frunzele unei
magnolii cu o vechime de douăzeci de milioane de ani. Astăzi, ştim să extragem
ADNul chiar şi de acolo, unde nu neam putea imagina că ar mai fi rămas nici
măcar un picogram.
Keira a scos bila din buzunar şi ia întinso lui Poincarno.
— Este chihlimbar? A întrebat el.
— Nu cred; mai degrabă, o răşină artificială.
— Cum adică artificială?
— E o poveste lungă. Puteţi studia ce are în interior?
— Cu condiţia să putem pătrunde în materia din care este alcătuit
învelişul. Urmaţimă! Nea spus Poincarno, care se uita, din ce în ce mai
intrigat, la bilă.
În laborator, domnea o penumbră roşiatică. Poincarno a aprins lumina şi
am auzit sfârâitul neoanelor din tavan. El sa aşezat pe un taburet şi a strâns
bila întro mică menghină. A încercat săi cresteze cu lama unui bisturiu
suprafaţa, dar fără nici un rezultat. A dat deoparte menghina şi a înlocuito cu
un instrument având vârful de diamant, care na fost în stare nici măcar să
zgârie bila. Schimbare de sală şi de metodologie. De data asta, doctorul a atacat
bila cu laserul, dar rezultatul na fost cu nimic mai mulţumitor.
— Bun, a spus el. La boală rea, leacuri pe măsură. Urmaţimă!
Am intrat întrun sas, unde Poincarno nea pus să îmbrăcăm nişte
combinezoane ciudate. Eram acoperiţi din cap pânăn picioare; nu rămăseseră
pe dinafară nici ochelari, nici mănuşi, nici calote, nici alte obiecte.
— Operăm pe cineva? Am întrebat din spatele măştii mele.
— Nu, dar trebuie să evităm ca eşantionul prelevat să fie contaminat fie
şi cu cel mai infim ADN străin, cu al dumneavoastră, de exemplu. Vom intra
întro încăpere sterilă. Poincarno sa aşezat pe un taburet, în faţa unei cuve
ermetice. A pus bila întrun prim compartiment al acesteia, pe care la închis.
Apoi, şia băgat mâinile în două manşoane de cauciuc şi, după ce a curăţat
bila, a trecuto în a doua cameră a cuvei, a puso pe un soclu şi a deschis o
mică valvă. Un lichid transparent a inundat compartimentul.
— Ce este? Lam întrebat.
— Azot lichid, a răspuns Keira.
— Minus 195,79° Celsius, a precizat Poincarno. Temperatura foarte
scăzută a azotului lichid împiedică acţiunea enzimelor susceptibile să
degradeze ADNul, ARNul sau proteinele pe care dorim să le extragem.
Mănuşile pe care le folosim ne izolează şi ne feresc de arsuri. Cred că nu mai
avem mult de aşteptat până se va fisura bila.
Din păcate, nu sa întâmplat nimic. Poincarno însă – din ce în ce mai
intrigat – nu se lăsa.
— O să scad drastic temperatura, folosind heliu 3. Acest gaz îmi permite
să mă apropii de zero absolut. Dacă obiectul dumneavoastră rezistă la un
asemenea şoc termic, nam altă soluţie decât să mă declar învins.
Poincarno a răsucit un mic robinet, fără să se petreacă vreun fenomen
vizibil.
— Gazul nu se vede, nea spus el. Să aşteptăm câteva secunde.
Walter, Keira şi cu mine stăteam cu ochii pironiţi la peretele de sticlă al
cuvei, ţinândune răsuflarea. Nu puteam accepta ideea de a rămâne
neputincioşi, după atâtea eforturi, în faţa învelişului impenetrabil al unui
recipient atât de mic. Dar, deodată, pe peretele translucid sa ivit urma unui
impact: bila purta striul unei fracturi infime. Poincarno şia lipit ochiul de
microscopul electronic şi a manipulat un ac fin.
— Am prelevat eşantionul! A exclamat, întorcânduse spre noi. Vom
putea face analizele. Asta ne va lua câteva ore; o să vă chem imediat ce vom
avea un rezultat.
Lam lăsat în laborator şi, după ce neam dezbrăcat de combinezoane,
am ieşit din sasul steril.
Iam propus Keirei să ne ducem acasă. Ea mia amintit de avertismentele
lui Ivory şi ma întrebat dacă era prudent so facem. Walter sa oferit să ne
găzduiască la el, dar aveam nevoie de un duş şi de haine curate. Neam
despărţit în stradă; Walter a luat metroul, ca să ajungă la Academie, Keira şi cu
mine neam urcat întrun taxi, în direcţia Cresswell Place.
Casa era plină de praf, iar frigiderul, cât se poate de gol. Cearşafurile din
dormitor erau aşa cum le lăsasem. Ne simţeam sfârşiţi şi, după ce am încercat
să facem puţină ordine, am adormit unul în braţele celuilalt.
Nea trezit soneria telefonului. Am bâjbâit după aparat şi am răspuns.
Walter părea surescitat.
— Da' ce naiba faceţi acolo?
— Închipuieţi că ne odihneam, iar tu neai sculat. Suntem chit.
— Voi aţi văzut cât e ceasul? Vă aştept de patruzeci şi cinci de minute la
laborator, aşa că am făcut foarte bine că vam sunat.
— Probabil că nu miam auzit mobilul. Ai vreun zor?
— Vezi bine că am! Doctorul Poincarno ma sunat la Academie şi mia
cerut să vin urgent la laborator, dar refuză sămi spună ceva, dacă nu sunteţi
şi voi de faţă; aşa că, îmbrăcaţivă şi înfiinţaţivă aici.
Walter mia închis telefonul în nas. Am trezito pe Keira şi am informato
că eram aşteptaţi foarte urgent la laborator. Ea a sărit în pantaloni, şia pus un
pulover şi, până să închid eu ferestrele, se şi afla în stradă. Când am ajuns în
Hammersmith Grove, se făcuse aproape şapte seara. Poincarno se plimba în
sus şin jos, pe holul pustiu al laboratorului.
— Da' mult va mai luat, a mormăit el. Veniţi în biroul meu, trebuie să
stăm de vorbă.
Nea poftit pe o bancă din faţa unui perete alb, a tras draperiile, a stins
lumina şi a aprins un aparat de proiecţie.
Primul diapozitiv pe care ni la prezentat parcă înfăţişa o colonie de
păianjeni adunaţi ciorchine pe pânza lor.
— Ceea ce am văzut este de o absolută absurditate. Trebuie să ştiu dacă
nu cumva aţi pus la cale o imensă înşelătorie sau o farsă de cel mai prost gust.
Am acceptat să vă primesc azidimineaţă datorită calităţii dumneavoastră şi în
baza recomandărilor Academiei Regale, dar asta depăşeşte orice limită şi nam
sămi pun în joc reputaţia doar ca să le confer o brumă de credibilitate unor
impostori care mă fac sămi pierd timpul.
Keira şi cu mine nu reuşeam să înţelegem deloc vehemenţa lui Poincarno.
— Ce aţi descoperit? La întrebat Keira.
— Înainte dea vă răspunde, spuneţimi unde aţi găsit bila asta de răşină
şi în ce împrejurări.
— În fundul unui mormânt situat la nord de Valea Omo. Stătea pe
sternul unui schelet uman fosilizat.
— Imposibil, asta e o minciună!
— Ascultă, doctore, timpul meu e la fel de drămuit ca al dumitale şi, dacă
îţi închipui că suntem nişte impostori, nai decât! Adrian este un astrofizician
al cărui renume nu mai are nevoie de confirmări; cât despre mine, am şi eu
unele merite, aşa că, fii bun şi spunene care sunt acuzaţiile pe care ni le
aduci!
— Domnişoară, chiar dacă miaţi căptuşi pereţii biroului cu diplomele
dumneavoastră, lucrurile tot nu sar schimba! Ce vedeţi în această imagine?
Nea întrebat, arătândune al doilea diapozitiv.
— Mitocondrii şi filamente ADN.
— Da, întradevăr; este exact aşa.
— Şi asta vă pune vreo problemă? Am intervenit eu.
— Acum douăzeci de ani, am reuşit să prelevăm şi să analizăm ADNul
unei gărgăriţe conservate în chihlimbar. Insecta provenea din Liban; a fost
descoperită, aşa cum era, înghiţită de răşină, undeva între Jezzine şi Dar el
Beida. Pasta pietrificată a păstrato neatinsă. Insecta avea o sută treizeci de
milioane de ani. Vă închipuiţi tot ceea ce am putut învăţa din această
descoperire care este, chiar şi în ziua de azi, cea mai veche mărturie a
existenţei unui organism complex pe faţa Pământului.
— Sunt încântat pentru dumneavoastră, dar ce ne priveşte pe noi? Iam
spus eu.
— Adrian are dreptate, sa băgat în vorbă şi Walter. Eu încă nu văd care
e problema.
— Problema, domnilor, a continuat, pe un ton sec, Poincarno, este că
ADNul pe care miaţi cerut săl studiez sar părea că e de trei ori mai vechi, cel
puţin asta ne arată spectroscopia. Ar putea avea chiar patru sute de milioane
de ani!
— Dar e o descoperire fantastică, iam spus, plin de entuziasm.
— Asta credeam şi noi în dupăamiaza asta, chiar dacă unii dintre
confraţii mei, pe care iam chemat imediat, se îndoiau. Mitocondriile pe care le
vedeţi în a treia imagine sunt întro stare atât de perfectă, încât au suscitat
unele întrebări. Dar, fie, să admitem că răşina asta atât de specială, pe care tot
nam pututo identifica, lea protejat atâta amar de vreme, lucru de care mă
îndoiesc foarte tare. Acum, uitaţivă bine la diapozitivul acesta, e o mărire, la
microscopul electronic, a imaginii precedente. Apropiaţivă de perete, vă rog, n
aş vrea sub nici un motiv să rataţi spectacolul.
Keira, Walter şi cu mine am făcut ceea ce nea rugat Poincarno.
— Prin urmare, ce vedeţi?
— Este un cromozom X, primul om a fost o femeie! A anunţat Keira,
vizibil zdruncinată.
— Da, este absolut clar că scheletul pe care laţi găsit este, întradevăr, al
unei femei, şi nu al unui bărbat; dar să nu credeţi că sunt furios din cauza
asta, eu nu sunt misogin.
— Mie tot numi vine să cred, mia şoptit Keira. E fantastic, îţi dai
seama? Eva sa născut înaintea lui Adam, a adăugat ea, zâmbind.
— Egoul bărbaţilor va primi o lovitură zdravănă, iam răspuns eu.
— Aveţi dreptate să glumiţi, a continuat Poincarno, dar e ceva şi mai
nostim! Uitaţivă mai bine şi spuneţimi ce vedeţi.
— Domnule doctor, nam chef de ghicitori. Această descoperire este
impresionantă; pentru mine, este încununarea unui deceniu de muncă şi de
sacrificii, aşa că spuneţine ce vă supără! În felul ăsta, vom câştiga cu toţii
timp. Eu parcă înţelesesem că al dumneavoastră e foarte preţios.
— Domnişoară, descoperirea dumneavoastră ar fi extraordinară, dacă
evoluţia ar accepta principiul revenirii în urmă, dar ştiţi la fel de bine ca mine
că natura vrea să progresăm… nu să regresăm. Or cromozomii pe care îi vedem
aici sunt cu mult mai sofisticaţi decât ai dumneavoastră sau ai mei!
— Şi decât ai mei? A întrebat Walter.
— Sunt mai evoluaţi decât ai tuturor oamenilor aflaţi astăzi în viaţă.
— Ah! Ce vă face să spuneţi asta? A insistat Walter.
— Părticica de aici, pe care o numim alelă, nişte gene localizate pe fiecare
membru al unei perechi de cromozomi omologi. Aceştia au fost modificaţi
genetic, şi mă îndoiesc că un asemenea lucru era posibil acum patru sute de
milioane de ani. Vreţi sămi explicaţi şi mie cum aţi procedat pentru a realiza
farsa asta ori preferaţi să sesizez direct consiliul de administraţie al Academiei?
Uluită, Keira sa lăsat să cadă pe un scaun.
— În ce scop au fost modificaţi aceşti cromozomi? Am întrebat.
— Subiectul nostru de azi nu este manipularea genetică, dar am să vă
răspund. Noi experimentăm acest gen de intervenţie asupra cromozomilor cu
scopul de a preveni bolile ereditare sau anumite cancere, precum şi pentru a
provoca mutaţii şi a face faţă unor condiţii de viaţă care evoluează mai rapid
decât noi. Intervenţia asupra genelor înseamnă, întru câtva, rectificarea
algoritmului vieţii, repararea unor dezordini, dintre care unele au fost provocate
chiar de noi. Pe scurt, din punct de vedere medical, interesul nostru este fără
limite, dar nu asta ne preocupă acum. Femeia pe care aţi descoperito în Valea
Omo nu poate să fi aparţinut unui trecut îndepărtat şi să aibă, totodată, în
ADNul ei, elemente ale viitorului. Acum, spuneţimi ce rost avea o asemenea
înşelătorie! Voi doi vânaţi un Nobel şi speraţi să vă devin garant, trăgândumă
pe sfoară întrun mod atât de grosolan?
— Nu e nici o înşelătorie, a protestat Keira. Nu vă înţeleg suspiciunile,
dar vă jur că noi nam născocit nimic. Bila pe care aţi analizato a fost scoasă
din pământ alaltăieri, iar starea de fosilizare a osemintelor lângă care era nu
putea fi contrafăcută. Credeţimă! Dacă aţi şti câte sacrificii am făcut ca să
găsim scheletul acesta, nu vaţi mai îndoi nici o clipă de sinceritatea noastră.
— Vă daţi seama cear fi dacă vaş crede? Vă imaginaţi toate implicaţiile?
A întrebat doctorul.
Poincarno îşi schimbase tonul şi, dintrodată, părea dispus să ne asculte.
A aprins lumina şi sa aşezat din nou la biroul lui.
— Asta înseamnă că Eva sa născut înaintea lui Adam şi, mai ales, că
mama omenirii este cu mult mai bătrână decât ne închipuiam noi toţi.
— Nu, domnişoară, nu numai asta. Dacă mitocondriile studiate au, cu
adevărat, vârsta de patru sute de milioane de ani, asta presupune multe alte
lucruri pe care complicele dumneavoastră, astrofizicianul, vi lea explicat deja,
de bună seamă; fiindcă îmi imaginez că, înainte de a veni aici, vaţi exersat
numărul la perfecţie.
— Nam făcut nimic de felul ăsta, am spus, ridicândumă. Şi despre ce
teorie vorbiţi?
— Ei, haide, nu mă luaţi drept mai ignorant decât sunt. Studiile pe care
le facem în profesiile noastre concordă uneori, ştiţi prea bine. Numeroşi oameni
de ştiinţă sunt pe părere că viaţa de pe Pământ ar putea fi rodul unui
bombardament meteoritic, nui aşa, domnule astrofizician? Iar teoria asta a
început să fie susţinută, cu şi mai multă fermitate, de când, în coada unei
comete, au fost descoperite urme de glicină21; cu siguranţă că ştiţi asta!
— Cum, în coada unei comete a fost găsită o plantă? A întrebat Walter,
surprins.
— Nu, Walter, nu glicină deaia. Glicina este cel mai simplu aminoacid, o
moleculă esenţială pentru apariţia vieţii. Sonda Stardust a prelevato din coada
cometei Wild 2, atunci când aceasta a trecut la trei sute nouăzeci de milioane
de kilometri de Pământ. Proteinele, care intră în alcătuirea tuturor organelor,
celulelor şi enzimelor organismelor vii, sunt formate din lanţuri de aminoacizi.
— Şi, spre marea fericire a astrofizicienilor, această descoperire a venit să
sprijine ideea că viaţa de pe Terra şiar putea avea originea în spaţiul cosmic,
unde ar fi mai răspândită decât neam închipui. Nu exagerez cu nimic spunând
asta, nui aşa? Mia tăiat vorba Poincarno. Dar, de aici până la a voi să ne
faceţi să credem – prin intermediul unor maşinaţiuni respingătoare – că
Pământul ar fi fost populat cu fiinţe la fel de complexe ca noi…? Zău, asta e
nebunie curată!
— Şi ce ne sugeraţi? La întrebat Keira.
— Vam spus deja. Eva asta a voastră nu poate să aparţină trecutului şi
să fie, în acelaşi timp, purtătoare de celule modificate genetic. Numai dacă nu
vreţi să ne faceţi cumva să înghiţim gogoaşa cum că primul om – în cazul de
faţă, prima femeie – ar fi aterizat în Valea Omo, venind de pe altă planetă!
— Nu vreau să mă bag unde numi fierbe oala, a intervenit Walter, dar,
dacă iaţi fi spus străbunicămii că o să ajungem de la Londra la Singapore în
câteva ore, zburând la o înălţime de zece mii de metri, întro cutie de conserve
cu greutatea de cinci sute şaizeci de tone, var fi dat imediat pe mâna
doctorului din satul ei, care var fi băgat la balamuc în doi timpi şi trei mişcări!
Şi nu mă refer aici nici la zborurile supersonice, nici la zborul pe Lună şi, cu
atât mai puţin, la sonda care sa priceput să pescuiască aminoacizii ăia din
coada unei comete, la trei sute nouăzeci de milioane de kilometri de Pământ! De
ce o trebui ca tocmai oamenii cei mai savanţi dintre noi să fie atât de lipsiţi de
imaginaţie?!
Walter, căruia îi sărise ţandăra, se plimba de colo colo prin încăpere. În
acel moment, nimeni nar fi îndrăznit săl întrerupă. Brusc, sa oprit şi a întins
un deget ameninţător spre Poincarno.
— Voi, oamenii de ştiinţă, nu faceţi altceva decât să vă băgaţi mereu
degetul în ochi. Reconsideraţi în permanenţă erorile egalilor voştri, asta când
nu sunt chiar ale voastre; şi să nu mă contraziceţi, fiindcă nam păr în cap de
câte ori am făcut pe dracun patru ca să echilibrez bugete şi să vă procur vouă
banii necesari pentru a reinventa totul. Şi totuşi, de fiecare dată când se iveşte
o idee inovatoare, auzim acelaşi refren: imposibil, imposibil, imposibil! E
absolut incredibil! Oare acum o sută de ani se putea gândi cineva la
modificarea cromozomilor? Lear fi acordat cineva cel mai mic credit cercetărilor
dumneavoastră, fie chiar şi la începutul secolului al XXlea? Administratorii
mei, în nici un caz… Aţi fi fost socotit, pur şi simplu, un iluminat şi nimic
altceva. Domnule doctor în inginerie genetică, eu îl cunosc pe Adrian de luni de
zile şi vă interzic, auziţi, vă interzic săl bănuiţi fie şi de cea mai mică abatere.
Omul ăsta care stă în faţa dumneavoastră este de o cinste… vecină, uneori, cu
prostia!
Poincarno nea privit, rând pe rând.
— Domnule manager al Academiei de Ştiinţe, vaţi ratat cariera, ar fi
trebuit să vă faceţi avocat! Foarte bine, nam să spun nimic consiliului de
administraţie, vom continua să studiem acest sânge. Voi confirma strict ceea ce
am descoperit, atât şi nimic mai mult. Raportul meu va menţiona anomaliile şi
incoerenţele pe care le va fi constatat şi se va feri să emită chiar şi cea mai mică
ipoteză ori să sprijine vreo teorie. Sunteţi liberi să publicaţi ce credeţi de
cuviinţă, dar vă veţi asuma întreaga responsabilitate. Dacă citesc în
comunicarea voastră cel mai mic cuvânt care să facă aluzie la mine sau care să
mă citeze ca martor, vă voi da în judecată, este clar?
— Eu nu vam cerut nimic de felul ăsta, ia răspuns Keira. Dacă
acceptaţi să certificaţi vârsta acestor celule, să atestaţi ştiinţific că au o
vechime de patru sute de milioane de ani, e deja o contribuţie enormă. Fiţi pe
pace, este mult prea devreme să ne gândim la publicarea vreunei lucrări. Să
ştiţi că suntem la fel de uluiţi ca dumneavoastră de tot ceea ce am aflat şi
incapabili, momentan, să tragem vreo concluzie.
Poincarno nea condus la uşa laboratorului şi nea promis că se va
întâlni iar cu noi, peste câteva zile.
În seara aceea, ploaia cernea deasupra Londrei. Walter, Keira şi cu mine
neam pomenit pe trotuarul ud, în Hammersmith Grove. Era întuneric şi frig,
ziua ne istovise pe toţi. Walter nea propus să cinăm în pubul din vecinătate.
Nea fost peste mână săl lăsăm singur.
Neam aşezat la o masă de lângă vitrină. El nea pus o mie şi o sută de
întrebări despre călătoria noastră în Etiopia, iar Keira ia povestit totul în cele
mai mici detalii. Walter, captivat, a tresărit când ea a ajuns cu istorisirea la
descoperirea scheletului. În faţa unui public atât de sensibil, Keira îşi pregătea
cu grijă efectele, iar prietenul meu sa înfiorat de mai multe ori în cursul
povestirii. Walter avea o latură de copil mare, pe care ea io aprecia mult.
Privindui în timp ce râdeau, am uitat de toate neplăcerile prin care trecusem
în ultimele luni.
Lam întrebat pe Walter ce a vrut să spună adineauri, la Poincarno; dacă
mi aduc bine aminte, fraza exactă era: „Adrian este de o cinste vecină, uneori,
cu prostia…”
— Am vrut să spun că tu o să plăteşti nota şi în seara asta! A răspuns el,
comandând o spumă de ciocolată. Şi nu te băşica, a fost o figură de stil, folosită
întrun scop nobil.
Am rugato pe Keira sămi dea pandantivul ei, am scos celelalte două
fragmente din buzunar şi i leam dat pe toate lui Walter.
— De ce mi le dai? Sunt ale voastre, mia spus el, jenat.
— Pentru că sunt de o cinste vecină, uneori, cu prostia. Dacă lucrările
noastre vor ajunge să fie publicate întrun volum de ţinută, în ceea ce mă
priveşte, voi face asta în numele Academiei căreia îi aparţin şi ţin sămi fii
asociat. Poate că, aşa, o săţi repari, în sfârşit, acoperişul biroului. Până atunci,
păstrează fragmentele la loc sigur.
Walter lea băgat în buzunar. În privirile lui, am citit emoţia.
Din această nemaipomenită aventură se născuse o dragoste aşa cum nici
nu bănuisem că ar putea exista şi o prietenie adevărată. După ce îmi
petrecusem cea mai mare parte a existenţei exilat pe coclaurii cei mai neştiuţi
din lume, scrutând Universul pentru a găsi o stea îndepărtată, o ascultam,
întrun pub din Hammersmith, pe femeia iubită, care conversa şi râdea cu
prietenul meu cel mai bun. Acum, în fapt de seară, îmi dădeam seama că
fiinţele astea două, atât de apropiate de inima mea, îmi schimbaseră viaţa.
Fiecare dintre noi are în el ceva dintrun Robinson aşteptat de o lume
nouă, pe care so descopere, şi de un Vineri, pe care săl întâlnească în cele din
urmă.
Venise ora închiderii; noi am plecat ultimii. Tocmai atunci, trecea un taxi.
I lam lăsat lui Walter, Keira şi cu mine aveam poftă să facem câţiva paşi pe jos.
În urma noastră, firma pubului sa stins. Hammersmith Grove era
tăcută; în fundătură, nu se zărea nici ţipenie. Gara cu acelaşi nume era la
câteva străzi de aici. Cu siguranţă că, prin împrejurimi, aveam să găsim noi un
taxi.
Tăcerea a fost sfâşiată de zgomotul unui motor de camionetă; apoi, sa
ivit şi vehiculul, din ascunzătoarea în care aşteptase. Când a ajuns în dreptul
nostru, sa deschis portiera laterală, şi patru bărbaţi cu cagulă au ţâşnit afară.
Nici Keira, nici eu nam avut timp să pricepem ce ni se întâmpla. Am fost
înhăţaţi cu violenţă. Keira a scos un ţipăt, dar era prea târziu; am fost aruncaţi
în autoutilitară, care a demarat cu toată viteza.
Degeaba neam zbătut – eu reuşisem săl trântesc pe unul dintre
atacatorii mei, iar Keira aproape căi crăpase ochiul celui care încerca so
lipească de podeaua maşinii – în cele din urmă, am fost legaţi fedeleş şi ni sa
pus căluş în gură. Apoi, am fost legaţi la ochi şi ni sa dat să inhalăm un gaz
soporific. Pentru noi doi, asta a fost ultima amintire a unei seri care începuse
totuşi bine.
Loc necunoscut.
Când miam revenit, Keira stătea aplecată asupra mea. Zâmbetul îi era
firav.
— Unde suntem? Am întrebato.
— Nam nici cea mai vagă idee.
Mam uitat în jur: patru pereţi din beton, fără nici o ieşire, cu excepţia
unei uşi blindate. Un neon difuza din plafon o lumină palidă.
— Ce sa întâmplat? A întrebat Keira.
— Nam ascultat recomandările lui Ivory.
— Cred că am dormit mult.
— Ce te face să crezi asta?
— Barba ta, Adrian. Când am cinat cu Walter, erai proaspăt ras.
— Ai dreptate, trebuie să fim aici de multă vreme. Mie şi foame, şi sete.
— Şi mie mie sete, a răspuns Keira. Sa dus la uşă şi a bătut în ea.
— Daţine măcar apă! A strigat. Nam auzit nici un zgomot.
— Nu te obosi. Or să vină ei, la un moment dat.
— Sau nu!
— Nu spune prostii, nor să ne lase să crăpăm de sete şi de foame în
celula asta.
— Naş vrea să te îngrijorez, dar nam avut deloc impresia că gloanţele
destinate nouă, în Transsiberian, ar fi fost de cauciuc. Dar de ce, de ce ne
urăsc în halul ăsta? A gemut ea, aşezânduse, din nou, pe jos.
— Din pricina descoperirii pe care ai făcuto, Keira.
— Şi cum justifică nişte oseminte, oricât ar fi ele de vechi, o asemenea
înverşunare?
— Dar nu este vorba de un schelet oarecare. Şi nu cred că ai înţeles prea
bine tulburarea lui Poincarno.
— Imbecilul ăla, care nea acuzat că am falsificat ADNul adus de noi ca
săl studieze!
— Exact cum am crezut! Nu ţiai dat seama de importanţa descoperirii
tale.
— Nu e descoperirea mea, ci a noastră!
— Poincarno încerca săţi explice dilema cu care lau confruntat
analizele. Toate organismele vii sunt compuse din celule – una singură, în cazul
celor simple, sau peste zece milioane, în cazul omului – şi toate celulele sunt
construite după acelaşi model, pornind de la două materiale de bază: acizii
nucleici şi proteinele. Aceste cărămizi ce alcătuiesc organismele viului sunt, la
rândul lor, rezultatul combinaţiei chimice, în apă, a câtorva elemente: carbonul,
azotul, hidrogenul şi oxigenul. Iată nişte certitudini în privinţa vieţii. Dar cum a
început totul? Aici, oamenii de ştiinţă au în vedere două scenarii. Primul: viaţa
de pe Pământ a apărut după o serie de reacţii complexe; al doilea: procesele
generatoare de viaţă au fost declanşate de materiale care proveneau din spaţiul
cosmic. Toate fiinţele vii evoluează, nu regresează. Dacă ADNul Evei tale
etiopiene conţine alele modificate genetic, corpul ei este, ca să zic aşa, mai
evoluat decât al nostru, ceea ce este imposibil, în afara cazului când…
— În afara cazului când ce?
— În afara cazului când Eva ta a murit pe Pământ, fără să se fi născut
totuşi aici…
— Aşa ceva e de neconceput!
— Dacă Walter ar fi aici, lai înfuria.
— Adrian, eu nu miam petrecut zece ani din viaţă căutând veriga lipsă
din lanţul evoluţiei umane pentru a ajunge, în cele din urmă, să le explic
semenilor mei că primul om a venit dintro altă lume.
— La ora asta, undeva pe lângă Moscova, şase astronauţi stau ferecaţi
întrun cheson, pregătinduse pentru o călătorie pe Marte. Asta nui vreo
născocire dea mea. La orizont, nu se află nici o rachetă; astăzi, nu vorbim
decât despre un experiment, organizat de Agenţia Spaţială Europeană şi de
Institutul Rus de Cercetare a Problemelor Biomedicale, pentru a testa
capacitatea omului de a călători în spaţiu, pe distanţe mari. Încheierea acestui
proiect, numit Marte 500, este prevăzută peste patruzeci de ani. Dar ce
înseamnă patruzeci de ani în istoria omenirii? Şase astronauţi vor porni spre
Marte, în anul 2050, aşa cum au făcut, cu o sută de ani mai devreme, primii
oameni care au păşit pe Lună. Acum, imagineazăţi următorul scenariu: dacă
unul dintre cei şase ar muri pe Marte, ce ar face, după părerea ta, ceilalţi?
— Iar mânca gustarea!
— Keira, te rog, fii serioasă două secunde!
— Îmi pare rău, faptul că sunt închisă întro celulă mă face nervoasă.
— Încă un motiv ca să mă laşi săţi schimb gândurile.
— Nu ştiu ce ar face ăilalţi. Presupun că lar înmormânta.
— Exact! Mă îndoiesc că ar dori să se întoarcă, aducând la bord un corp
în descompunere. Prin urmare, îl înmormântează. Dar, sub praful de pe Marte,
dau de gheaţă, ca în cazul mormintelor sumeriene de pe platoul ManPupu
Nyor.
— Nu chiar, ma corectat Keira. E drept că sumerienii au fost
înmormântaţi acolo, dar astfel de morminte de gheaţă sunt multe în Siberia.
— Atunci, ca în Siberia… în speranţa că va veni o altă misiune,
astronauţii noştri îngroapă, alături de corpul tovarăşului lor, o baliză şi un
eşantion din sângele acestuia.
— De ce?
— Din două motive distincte. Pentru ca mormântul să poată fi localizat,
în ciuda furtunilor ce răvăşesc zona, şi pentru ca acela sau aceea care
odihneşte acolo să poată fi identificată cu certitudine… aşa cum am făcut noi.
Echipajul pleacă, aşa cum au făcut şi astronauţii care au păşit pentru prima
oară pe Lună. În ceea ce ţiam spus nu este nimic extravagant din punct de
vedere ştiinţific; la urma urmei, întrun secol, nam învăţat decât să călătorim
mai departe, în spaţiu. Dar, între primul zbor al lui Ader, care a parcurs câţiva
metri mai sus de nivelul solului, şi primul pas al lui Armstrong pe Lună, nu s
au scurs decât optzeci de ani. Progresul tehnic, cunoştinţele pe care a trebuit
să le dobândim, ca să trecem, de la acest mic zbor, la posibilitatea de a smulge
o rachetă de mai multe tone de sub influenţa gravitaţiei, sunt inimaginabile.
Bun, să continuăm. Echipajul nostru sa întors pe Pământ, iar tovarăşul lor
zace sub gheaţa de pe Marte. Universul nu se sinchiseşte de toate astea, el îşi
vede de expansiunea lui, iar planetele sistemului nostru solar continuă să se
învârtească în jurul stelei lor, care le încălzeşte şi le tot încălzeşte. În câteva
milioane de ani, care nu înseamnă mult în istoria Universului, Marte se va
încălzi, iar gheţurile subterane vor începe să se topească. Atunci, corpul
congelat al astronautului nostru se va descompune. Se spune că, din câteva
seminţe, se naşte o pădure. Ar fi fost deajuns ca nişte fragmente de ADN
aparţinând corpului Evei etiopiene să se amestece cu apa, atunci când planeta
noastră ieşea din perioada ei glaciară, pentru ca, pe Pământ, să înceapă
procesul de însămânţare a vieţii. Programul conţinut de fiecare dintre celulele ei
ar fi făcut restul şi nar mai fi fost nevoie decât de încă vreo câteva sute de
milioane de ani pentru ca evoluţia să ducă la apariţia unor fiinţe vii, la fel de
complexe ca Eva, care a stat la originea lor… „Noaptea unuia este paznica
originii”. Au existat nişte oameni, înaintea noastră, care au înţeles ceea ce ţiam
spus eu acum…
Neonul de deasupra noastră sa stins. Rămăseserăm în cea mai adâncă
beznă. Am luat mâna Keirei.
— Sunt aici. Nuţi fie teamă, suntem împreună.
— Tu crezi în ceea ce miai povestit, Adrian?
— Nu ştiu, Keira. Mă întrebi dacă un asemenea scenariu este posibil?
Răspunsul meu este „da”. Mă întrebi dacă este probabil? Având în vedere
dovezile pe care leam găsit, răspunsul este „de ce nu?”. Ca în orice anchetă
sau ca în orice proiect de cercetare, trebuie să porneşti de la o ipoteză. Încă din
Antichitate, cei care au făcut marile descoperiri au fost întotdeauna cei care au
avut umilinţa de a privi lucrurile altfel. La colegiu, profesorul de ştiinţe ne
spunea: „Pentru a descoperi, trebuie să ieşi din propriul sistem. Din interior,
nu se vede mare lucru, în orice caz, nimic din ceea ce se petrece afară”. Dacă
am fi liberi şi am publica astfel de concluzii în sprijinul dovezilor de care
dispunem, am suscita diverse reacţii, de la interes până la incredulitate; fără să
mai punem la socoteală gelozia, care iar face pe numeroşi confraţi să strige că
asta este o erezie. Şi totuşi, sunt atâţia oameni care au o religie, Keira, atâţia
oameni care cred în Dumnezeu, fără nici o dovadă a existenţei Lui. Pornind de
la ceea ce neau arătat fragmentele, osemintele descoperite la Dipa şi
extraordinarele revelaţii ale acestor analize ADN, avem dreptul să ne punem
orice fel de întrebare cu privire la felul în care a apărut viaţa pe Pământ.
— Mie sete, Adrian.
— Şi mie mie sete.
— Crezi că or să ne lase să murim în felul ăsta?
— Nam idee, dar chestia asta începe să se cam lungească.
— Se pare că e îngrozitor să mori de sete. După o vreme, limba începe să
se umfle şi te sufoci.
— Nu te gândi la asta.
— Îţi pare rău?
— Că suntem închişi aici, da, însă absolut deloc pentru ceea ce am trăit
împreună.
— Şi totuşi am găsito pe mamamare a omenirii, a oftat Keira.
— Poţi chiar să spui că ai găsito pe străstrăbunicăsa. Încă nam avut
ocazia să te felicit.
— Te iubesc, Adrian.
Am strânso pe Keira în braţe, iam căutat buzele şi am sărutato.
De la o oră la alta, eram tot mai sleiţi de puteri.
— Walter trebuie să se fi alarmat.
— Sa obişnuit să ne tot vadă dispărând.
— Nam plecat niciodată fără săl anunţăm.
— Poate că, de data asta, o săşi facă griji pentru soarta noastră.
— Nu numai el. Cercetările noastre nu vor fi fost zadarnice, ştiu asta, a
şoptit Keira. Poincarno va continua să analizeze ADNul, echipa mea va aduce
scheletul Evei.
— Tu chiar vrei so botezi aşa?
— Nu, voiam so botez Jeanne. Walter a pus fragmentele la loc sigur,
echipa de la Virje va studia înregistrarea. Ivory a deschis un drum, noi lam
urmat, alţii vor continua fără noi. Mai devreme sau mai târziu, vor aduna toate
piesele din acest puzzle.
Keira a tăcut.
— Nu mai spui nimic?
— Sunt atât de obosită, Adrian.
— Să nu adormi, rezistă.
— La ce bun?
Avea dreptate, era mai uşor să mori în somn.
Neonul sa aprins din nou. Naveam nici o idee cât timp trecuse de când
ne pierduserăm cunoştinţa. Ochii mi se acomodau greu cu lumina.
În faţa uşii, două sticle cu apă, batoane de ciocolată şi biscuiţi.
Am scuturato pe Keira, iam umezit buzele şi am legănato, implorândo
să deschidă ochii.
— Ai pregătit micul dejun? A murmurat ea.
— Da, cam aşa ceva, dar să nu bei prea repede.
După ce şia potolit setea, Keira sa năpustit asupra ciocolatei; am
împărţit biscuiţii. Ne mai veniserăm puţin în puteri, iar obrajii ei îşi
recăpătaseră, întrucâtva, culorile.
— Crezi că sau răzgândit?
— Ştiu la fel de puţin ca tine, să aşteptăm.
Uşa sa deschis. Au intrat, mai întâi, trei bărbaţi cu cagulă; al treilea, cu
capul descoperit, îmbrăcat întrun costum de tweed foarte bine croit, sa oprit
în faţa noastră.
— Sus şi urmaţimă! Nea ordonat acesta.
Am ieşit din celulă şi am luato pe un coridor lung.
— Aici, nea spus bărbatul. Astea sunt duşurile personalului. Faceţivă
toaleta, aveţi nevoie. Când veţi fi gata, oamenii mei vă vor escorta până la mine
în birou.
— Am putea şti cu cine avem onoarea? Lam întrebat.
— Eşti arogant, îmi place, a răspuns bărbatul. Mă numesc Edward
Ashton. Pe curând.
Deveniserăm, din nou, aproape prezentabili. Oamenii lui Ashton neau
escortat printrun somptuos domeniu, situat în plină câmpie englezească.
Pivniţa în care fuseserăm închişi se afla la subsolul unei clădiri din apropierea
unor sere întinse. Am străbătut o grădină remarcabil de bine întreţinută, am
urcat treptele unui peron şi am fost introduşi întrun salon imens, cu pereţii
lambrisaţi.
Sir Ashton ne aştepta aşezat la o masă.
— Miaţi dat mult de furcă.
— Reciproca este la fel de valabilă, ia răspuns Keira.
— Vad că nici dumneata nu eşti lipsită de umor.
— Nu găsesc nimic hazliu în tot ceea ce am avut de îndurat din cauza
dumneavoastră.
— Naveţi decât să vo reproşaţi vouă înşivă; cu atât mai mult, cu cât v
am trimis destule avertismente. Dar se pare că nimic nu vă putea hotărî să
renunţaţi la cercetările voastre.
— Şi de ce ar fi trebuit să renunţăm? Am întrebat.
— Dacă era după mine, naţi mai fi ajuns sămi puneţi întrebarea asta,
dar nu sunt singurul care decide.
Sir Ashton sa ridicat şi sa dus la biroul lui. A apăsat pe un comutator şi
lambriurile ce ornau pereţii circulari ai încăperii sau dat deoparte, descoperind
vreo cincisprezece ecrane, care sau luminat simultan. Pe fiecare dintre ele a
apărut chipul unui individ. Lam recunoscut imediat pe omul de legătură din
Amsterdam. Bărbaţii şi femeile sau prezentat, fiecare, sub numele unui oraş:
ATENA, BERLIN, BOSTON, ISTANBUL, CAIRO, MADRID, MOSCOVA, NEW
DEHLI, PARIS, PEKIN, ROMA, RIO, TELAVIV, TOKYO.
— Da' cine sunteţi dumneavoastră? A întrebat Keira.
— Reprezentanţii oficiali ai fiecărei ţări din care venim. Suntem
însărcinaţi cu dosarul care vă priveşte.
— Ce dosar? Am întrebat, la rândul meu.
Singura femeie din această adunare ni sa adresat cea dintâi. Sa
prezentat cu numele Isabel şi nea pus o întrebare ciudată.
— Dacă aţi avea dovada că Dumnezeu nu există, sunteţi siguri că
oamenii ar vrea so vadă? Şi vaţi gândit bine ce consecinţe ar avea răspândirea
unei asemenea veşti? Pe această planetă, două miliarde de fiinţe omeneşti
trăiesc sub pragul sărăciei. Jumătate din populaţia globului supravieţuieşte,
lipsită de orice fel de mijloace de trai. Vaţi întrebat oare ce anume ţine în
picioare o lume atât de strâmbă, atât de dezechilibrată? Speranţa! Speranţa
întro forţă superioară şi binevoitoare, speranţa întro viaţă mai bună, după
moarte. Puteţi numi această speranţă cum doriţi: Dumnezeu sau credinţă.
— Scuzaţimă, doamnă, dar oamenii sau tot omorât între ei în numele
Domnului. Dacă li sar aduce dovada că Dumnezeu nu există, ar fi eliberaţi,
odată pentru totdeauna, de ura pe care şio poartă unii altora. Uitaţivă câţi
dintre noi au fost ucişi de războaiele religioase, câte victime mai provoacă ele şi
acum, an de an, câte dictaturi se întemeiază pe religie!
— Oamenii nau avut nevoie să creadă în Dumnezeu pentru a se omorî
între ei, ci pentru a supravieţui, pentru a face acele lucruri pe care le cere de la
ei natura, pentru a asigura continuitatea speciei lor, a replicat Isabel.
— Animalele fac asta şi fără să creadă în Dumnezeu, ia întorso Keira.
— Dar omul este singura fiinţă vie de pe acest pământ, care are
conştiinţa propriei morţi, domnişoară. Este singurul căruia îi este frică de ea.
Ştiţi de când există primele semne ale religiozităţii?
— Acum o sută de mii de ani, lângă Nazaret, nişte Homo Sapiens au
înhumat, probabil pentru prima oară în istoria omenirii, rămăşiţele unei femei
de vreo douăzeci de ani. La picioarele ei se odihnea corpul unui copil de şase
ani. Cei care au descoperit mormântul au mai găsit în jurul scheletelor multă
vopsea ocru şi numeroase obiecte rituale. Cele două corpuri erau aşezate în
poziţia celui care se roagă. La suferinţa ce însoţea pierderea unei fiinţe
apropiate se grefase necesitatea imperioasă de a onora moartea…, a încheiat
Keira, care citase, cuvânt cu cuvânt, lecţia lui Ivory.
— O sută de mii de ani, a repetat Isabel. O mie de veacuri de credinţă…
Dacă iaţi aduce lumii dovada ştiinţifică a faptului că nu Dumnezeu a creat
viaţa de pe Pământ, această lume sar distruge. Un miliard şi jumătate de fiinţe
omeneşti trăiesc întro mizerie intolerabilă, inacceptabilă, insuportabilă. Ce
bărbat, ce femeie şi ce copil în suferinţă şiar accepta condiţia, dacă nar avea
speranţa? Cine iar opri săşi ucidă aproapele şi să înşface tot ceea ce le
lipseşte, dacă, în conştiinţă, nar avea sădită credinţa întro ordine
transcendentă? Religia a ucis, dar, în acelaşi timp, a şi salvat vieţi; lea dat
atâta putere celor mai dezmoşteniţi dintre oameni! Nu puteţi stinge o asemenea
lumină. Pentru voi, oamenii de ştiinţă, moartea este necesară, celulele noastre
mor pentru ca altele să trăiască, noi murim pentru a lăsa loc celor ce trebuie să
ne urmeze. Naşterea, dezvoltarea şi, apoi, moartea sunt în firea lucrurilor, dar,
pentru cei mai mulţi oameni, moartea este o etapă spre o altă lume, o lume mai
bună, unde vor avea tot ceea ce nau avut aici, unde vor fi aşteptaţi de toţi cei
pe care iau pierdut. Voi naţi cunoscut foamea sau setea şi nici sărăcia; voi aţi
avut şansa de a vă înfăptui visele, oricare var fi fost meritele. Dar vaţi gândit
oare la cei care nau avut acest noroc? Aţi fi atât de cruzi încât să le spuneţi că
suferinţele lor de pe Pământ nau avut alt scop decât evoluţia?
Am înaintat spre ecrane, pentru ai înfrunta pe judecătorii noştri.
— Această jalnică şedinţă mă duce cu gândul la cea pe care trebuie so fi
suportat Galileu. Omenirea a aflat, în cele din urmă, ceea ce voiau să ascundă
inchizitorii de pe vremea lui. Şi totuşi, Pământul na încetat să se învârtească!
Ba dimpotrivă! Când omul, eliberat de spaimele sale, sa hotărât să înainteze
spre orizont, orizontul a fost cel care sa tras înapoi din faţa lui. Ce am fi noi
astăzi, dacă bigoţii de ieri ar fi reuşit să interzică adevărul? Cunoaşterea face
parte din evoluţia omului.
— Dacă vaţi face cunoscute descoperirile, a doua zi sar înregistra sute
de mii de morţi din lumea a patra, iar în prima săptămână, milioane din lumea
a treia. În săptămâna următoare, ar începe cea mai mare migraţie a omenirii.
Un miliard de fiinţe înfometate ar porni pe mări şi ar străbate continentele
pentru a pune stăpânire pe tot ceea ce le lipseşte. Fiecare ar încerca să trăiască
în prezent ceea ce plănuise pentru viitor. A cincea săptămână ar marca
începutul primei nopţi.
— Şi, dacă descoperirile noastre sunt atât de redutabile, de ce neaţi mai
eliberat?
— Nu aveam intenţia so facem, până când nam aflat, din conversaţia pe
care aţi purtato în celulă, că nu sunteţi singurii care ştiu secretul. Dispariţia
voastră bruscă iar face pe oamenii de ştiinţă din anturajul vostru să vă
continue lucrările. De acum, numai voi îi mai puteţi opri. Sunteţi liberi să
plecaţi şi singuri în faţa deciziei pe care o veţi lua. De la descoperirea fisiunii
nucleare, niciodată nau mai purtat un bărbat şi o femeie o asemenea
responsabilitate pe umerii lor.
Ecranele sau stins unul după altul. Sir Ashton sa ridicat şi a venit spre
noi.
— Maşina mea vă stă la dispoziţie. Şoferul vă va duce la Londra.
Londra.
Am stat câteva zile în casă. Keira şi cu mine nu mai fuseserăm niciodată
atât de tăcuţi. Cum deschidea vreunul gura ca să spună câteva cuvinte – nişte
banalităţi – cum şio închidea la loc. Walter îmi lăsase un mesaj pe robot, furios
că dispăruserăm fără săi dăm vreo veste. Îşi închipuia că eram la Amsterdam
sau că ne întorseserăm în Etiopia. Am încercat să dau de el, dar mia fost
imposibil săl găsesc.
Atmosfera din Cresswell Place era apăsătoare. Surprinsesem o convorbire
telefonică între Jeanne şi Keira, care nu reuşea să stea de vorbă nici cu soră
sa. Am hotărât să schimbăm aerul şi so duc la Hydra. Puţin soare nu putea să
ne facă decât cel mai mare bine.
Grecia.
Naveta de Atena a ajuns în port la ora zece dimineaţa. De pe chei, o
puteam vedea pe mătuşa Elena. Încinsă cu un şorţ, vopsea din nou, în albastru
– cu o pensulă mare – faţada magazinului.
Am pus jos valizele şi mam dus spre ea, voind săi fac o surpriză, când…
din prăvălie a ieşit Walter, înţolit cu şorţul lui în carouri şi purtând o pălărie
caraghioasă şi nişte ochelari de soare de două ori mai mari decât iar fi trebuit
pentru faţa lui. Cu mistria în mână, râcâia lemnul, cântând în gura mare şi
cumplit de fals melodia din Zorba Grecul. Nea zărit şi sa întors spre noi.
— Da' unde naiba aţi fost? Nea spus, repezinduse în calea noastră.
— Am fost închişi în pivniţă! Ia răspuns Keira, luândul în braţe. Nea
fost dor de tine, Walter.
— Da' ce învârteşti la Hydra în mijlocul săptămânii? Nar trebui să fii la
Academie? Lam întrebat.
— Când neam văzut la Londra, ţiam spus doar că miam vândut
maşina şi căţi pregătesc o surpriză. Dar tu nu mă asculţi niciodată!
— Ba îmi aduc aminte foarte bine, am protestat. Însă nu miai spus care
era surpriza.
— Ei bine, mam hotărât sămi schimb locul de muncă. Iam încredinţat
Elenei tot ceea ce a mai rămas din micile mele economii şi, după cum poţi
constata, punem din nou pe picioare magazinul. O să mărim suprafaţa de
prezentare a mărfurilor şi sper ca, în sezonul viitor, so fac pe Elena săşi
dubleze cifra de afaceri. Vezi vreun inconvenient?
— Sunt încântat că mătuşa mea şia găsit, în fine, un gestionar fără egal,
care so ajute, am spus bătândumi prietenul pe umăr.
— Ar trebui să urci la mama ta, trebuie să fie deja la curent cu sosirea
voastră, o văd pe Elena la telefon…
Kalibanos nea împrumutat doi măgari (dăia „rapizi”, după cum nea
spus el). Mama nea primit aşa cum se cuvine pe insulă. Seara, fără să ne
ceară părerea, a organizat o mare petrecere, acasă. Walter şi Elena stăteau
alături, ceea ce, la masa mamei mele, însemna că sunt mult mai mult decât
nişte simpli vecini.
La sfârşitul mesei, Walter nea convocat, pe Keira şi pe mine, pe terasă. A
scos din buzunar un pacheţel – învelit întro batistă şi legat cu o sforicică – şi
ni la înmânat.
— Fragmentele astea sunt ale voastre. Eu am întors pagina. De acum,
Academia de Ştiinţe este de domeniul trecutului; viitorul meu se află în faţa
voastră, a spus el, deschizânduşi braţele în faţa mării. Faceţi cu ele ce credeţi
de cuviinţă. Ah, un ultim lucru! Vam lăsat o scrisoare pe noptieră. Este pentru
voi, dar aş prefera să mai aşteptaţi până so citiţi. Să zicem, o săptămână
două…
Apoi, sa întors şi sa dus la Elena.
Keira a luat pacheţelul şi sa dus săl pună bine, în noptieră.
A doua zi, de dimineaţă, Keira ma rugat să merg cu ea la golfuleţul unde
ne scăldaserăm când venise prima dată aici. Neam instalat la capătul digului
lung, de piatră, care înaintează în mare. Keira mia întins pacheţelul şi ma
privit ţintă. Ochii îi erau plini de tristeţe.
— Sunt ale tale. Ştiu ce reprezintă pentru noi doi această descoperire; n
am idee dacă oamenii ăia spun adevărul şi dacă temerile lor sunt întemeiate,
nu mă simt în stare să judec lucrurile astea. Tot ce ştiu eu este că te iubesc.
Dacă hotărârea de a dezvălui ceea ce am aflat ar duce fie şi la moartea unui
singur copil, naş mai putea să te privesc în ochi şi nici să trăiesc lângă tine,
deşi maş sfârşi de dorul tău. De multe ori, în cursul acestei incredibile
călătorii, ai spus că hotărârile ne revin amândurora. Aşa că ia fragmentele şi fă
cu ele ce vrei. Indiferent ce vei decide, eu îl voi respecta mereu pe omul care
eşti.
Mia pus pacheţelul în mână şi sa îndepărtat, lăsândumă singur.
După plecarea Keirei, mam apropiat de barca zăcând culcată pe o parte
în nisipul de pe malul golfuleţului, am împinso în apă şi am vâslit spre larg.
Când am ajuns la vreo milă de coastă, am desfăcut cordeluţa cu care era
legată batista lui Walter şi mam uitat îndelung la fragmentele din ea. În faţa
ochilor mei, au început să defileze imagini desfăşurate pe mii de kilometri.
Priveam din nou lacul Turkana, insula din mijlocul lui, templul din vârful
muntelui Hua Shan, mănăstirea din Xian, al cărei lama ne salvase vieţile,
auzeam huruitul avionului ce survolase Birmania; revedeam orezăria unde ne
refăcuserăm plinul de benzină, sosirea la Port Blair, ocheada mucalită pe care
neo aruncase pilotul şi escapada cu vaporul în insula Narcondam; vizitam încă
o dată Pekinul, închisoarea Garther, Parisul, Londra şi Amsterdamul, Rusia şi
platoul înalt ManPupuNyor; zăream iar minunatele culori ale Văii Omo şi
chipul lui Harry. Şi, în fiecare dintre aceste amintiri, cel mai frumos peisaj era,
întotdeauna, chipul Keirei. Am desfăcut batista…
În timp ce mă apropiam de ţărm, a început sămi sune mobilul.
— Aţi luat o hotărâre înţeleaptă, pentru care vă mulţumim, a declarat Sir
Ashton.
— Dar, de unde ştiţi, abia am…
— De când aţi plecat, puştile noastre au fost îndreptate fără încetare
asupra voastră. Poate că, întro zi… dar, credemă, e prea devreme, mai avem
încă atâtea progrese de făcut!
Iam închis lui Ashton telefonul în nas. Turbat de furie, miam aruncat
mobilul în mare; mam întors acasă călare pe măgar.
Keira mă aştepta pe terasă. Iam dat batista lui Walter, deacum goală.
— Cred că ar fi foarte încântat dacă iai dao înapoi chiar tu.
Keira a împăturit batista şi ma tras spre camera noastră.
Prima noapte.
Toată casa dormea. Keira şi cu mine am ieşit cu mii de precauţii, ca să
nu facem zgomot, înaintam tiptil spre măgari, pe care voiam săi dezlegăm.
Mama a apărut în uşă, apoi a venit lângă noi.
— În anotimpul ăsta, e o adevărată nebunie să vă duceţi la plajă. Luaţi
măcar prosoapele astea, nisipul e ud şi o să răciţi.
Nea mai întins şi două lanterne, după care a plecat. Ceva mai târziu,
stăteam pe malul apei. Era Lună plină. Keira şia pus capul pe umărul meu.
— Nai nici o părere de rău? Ma întrebat.
Mam uitat la cer şi mam gândit din nou la Atacama.
— Fiecare om este alcătuit din miliarde de celule. Pe această planetă,
suntem miliarde de oameni, iar numărul nostru creşte tot mai mult. Universul
este populat cu miliarde de miliarde de stele. Dar dacă acest Univers, căruia
credeam căi cunosc marginile, este, la rândul lui, doar o părticică infimă dintr
un ansamblu şi mai mare? Dacă Pământul nostru este doar o celulă din
pântecele unei mame? Naşterea Universului este asemănătoare cu naşterea
fiecărei vieţi: acelaşi miracol care se reproduce, de la infinitul mare la infinitul
mic. Îţi închipui ce călătorie neasemuită ar fi să urci până în ochiul acestei
mame şi să vezi, prin irisul ei, acel ceva care ar fi lumea noastră? Viaţa este un
program incredibil.
— Da, Adrian, dar cine a elaborat acest program atât de perfect?
Epilog.
Iris sa născut după nouă luni. Nu am botezato, dar, când a împlinit un
an – chiar în ziua în care am duso pentru prima oară în Valea Omo, unde la
întâlnit pe Harry – mama ei şi cu mine iam dăruit un pandantiv.
Nu ştiu ce va alege să facă în viaţă, dar dacă, atunci când va fi mare, va
veni să mă întrebe ce reprezintă obiectul ciudat de la gâtul ei, îi voi citi vechiul
text pe care mi la încredinţat un bătrân profesor.
Există o legendă care spune că un copil aflat în pântecele mamei
cunoaşte totul despre misterul Creaţiei, de la începutul lumii până la sfârşitul
timpului. La naştere, un mesager trece pe deasupra leagănului său şii pune
un deget pe buze, ca să nu dezvăluie niciodată taina care ia fost încredinţată:
taina vieţii. În urma degetului care şterge pe vecie amintirile copilului, rămâne
un semn. Acest semn îl au toţi oamenii, deasupra buzei superioare; toţi, în
afară de mine.
În ziua în care mam născut, mesagerul a uitat să mă viziteze, de aceea,
eu îmi amintesc totul…
SFÂRŞIT
1 Pat – termen folosit în şah, când regele, ultima piesă rămasă în joc, nu
se mai poate deplasa fără să intre în pozi? Ie de „? Ah”. Patul face ca partida să
fie nulă.
2 Sarong – haină tradiţională din Asia, ca un fel de fustă lungă, purtată
şi de bărbaţi, şi de femei.
3 În orig.: gueze (fr.) – limbă liturgică a bisericii din Etiopia.
4 Pelasgi – conform tradiţiei greceşti, aceştia au fost primii locuitori ai
Greciei, înainte de sosirea indoeuropenilor.
5 Ader, Clément (18411925) – inginer francez, precursor al aviaţiei. În
1890, a construit un aparat cu care a putut decola şi zbura câteva zeci de metri
deasupra solului.
6 În orig.: magistere – (aici) demnitatea de mare maestru al unui ordin
religios militar; autoritate.
7 Surse: Susan Anton, New York University; Alison Brooks, George
Washington University; Peter Forster, University of Cambridge; James F.
O'Connell, University of Utah; Stephen Oppenheimer, Oxford; Spencer Wells,
National Géographic Society; Ofer BarYisef, Harvard University. (N.a.)
8 Beauce – câmpie din bazinul parizian.
9 Pâine cu ciocolată – produs de patiserie în formă pătrată, din foietaj
identic cu al cornului şi cu umplutură de ciocolată.
10 Scone (engl.) – biscuiţi din făină de grâu sau ovăz.
11 Alac (Triticum spelta) – grâu dintro specie cu bobul îmbrăcat. A fost
cultivat din epoca preistorică.
12 Aparatcic (rus., fam.) – cuvânt care denumea un funcţionar sau un
activist plătit al aparatului de partid sovietic, având cel mai adesea o conotaţie
peiorativă.
13 Provodniţa (rus.) – însoţitoare de vagon.
14 Dacea (rus.) – vilă la ţară.
15 Corect: tvarog (rus.) – brânză de vaci.
16 Pirojok (rus.) – pateu, plăcintă.
17 Onega – lac, râu şi golf din nordvestul Rusiei.
18 Buriaţi – populaţie asiatică.
19 Tambuchi – deschizătură în puntea unei nave, prevăzută cu un capac
sau cu o construcţie ca o gheretă, care o apără de intemperii şi care permite
accesul în încăperile de sub punte.
20 Cambuză – bucătăria de pe o navă.
21 Glicină sau glicolaminoacid – constituentul esen? Ial al proteinelor.