Cuprins

I. Introducere - 2

II. Taina Sfintei Euharistii în învăţătura ortodoxă - 2

1. Instituire - 3
2. Prezenţa reală a Mântuitorului în Sfânta Euharistie - 4

III. Iconografia - 6

1. Ce este icoana? - 6
2. Motivaţia existenţei icoanei - 8
3. Posibilitatea reprezentării lui Hristos în iconografie - 9
4. Mijloace de expresie ale icoanei - 10

IV. Sfânta Euharistie în iconografia ortodoxă - 14

1. Cina cea de Taină - 14

2. Împărtăşirea Apostolilor - 18
3. Liturghia cerească - 19
4. Cina din Emaus - 21
5. Minunea înmulţirii pâinilor - 22
6. Jertfa lui Avraam - 24
7. Sfântul Potir - 26
8. Mântuitorul pe Sfântul Disc - 26

Bibliografie - 27

1
 I. Introducere

Euharistia reprezintă centrul vieţii creştine, pentru că doar prin unirea cu

Hristos, au sens toate celelalte aspecte ale acestei vieţi.

După expunerea învăţăturii dogmatice despre Euharistie, m-am ocupat de

prezentarea expresiei iconografice autentice în general, apoi a temei Euharistiei,
pentru că am considerat importantă expunerea principiilor înainte de a tratarea
subiectului particular, care se supune acestor principii.

Această temă are în iconografie mai multe reprezentări. Cele care se leagă
direct de temă sunt: Cina cea de Taină, Împărtăşirea Apostolilor, Liturghia
cerească, Cina din Emaus, Sfântul Potir, Mântuitorul pe Sfântul Disc; iar cele care
au o legătură indirectă sunt: Minunea înmulţirii pâinilor şi Jertfa lui Avraam. La
prezentarea fiecărei teme am citat textul scripturistic corespondent, apoi am expus
pe scurt semnificaţia temei, şi am adăugat descrierea ei hermeneutică.

II. Taina Sfintei Euharistii în învăţătura ortodoxă

Cuvântul „euharistie” vine de la grecescul ε̉χαρ̀στία, care înseamnă

„mulţumire”. Este folosit pentru desemnarea acestei Taine deoarece, înainte de a o
institui, Mântuitorul a mulţumit lui Dumnezeu prin rugăciune.
Sfânta Euharistie este Taina sfântă prin care primitorul se împărtăşeşte cu
trupul şi sângele Domnului Hristos. Acestea sunt prezente în mod real în pâinea şi
vinul prefăcute la jertfa euharistică din cadrul Sfintei Liturghii.
Aceasta este cea mai importantă dintre toate cele şapte Taine, (celelalte şase
sunt: Botezul, Mirungerea, Spovedania, Preoţia, Cununia, Maslul), deoarece prin
nici una dintre celelalte şase, creştinul nu se împărtăşeşte cu însuşi izvorul harului,
cu Domnul Iisus Hristos întreg.
Ea are mai multe denumiri: „Cina Domnului”, „Ospăţul Stăpânului”,
„Frângerea pâinii”, „Paharul binecuvântării”, „Paharul mântuirii”, „Paharul vieţii”,

2
„Ospăţul iubirii”, „Dumnezeieştile şi Înfricoşătoarele Taine”, „Împărtăşanie”,
„Cuminecătură”.

1. Instituire

Taina Sfintei Euharistii a fost instituită în timpul Cinei celei de Taină: „Iar
pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi dând ucenicilor,
a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a
dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu, al Legii celei noi,
care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28), dând
poruncă de a o continua: „Aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19).
Cina aceasta are loc cu două zile înaintea Paştilor iudeilor.
Paştile (cuvântul derivă de la verbul „pasach”, care înseamnă „a trece” –
trecerea Domnului la miezul nopţii, când îngerul Domnului a lovit pe cei întâi
născuţi ai Egiptului şi i-a cruţat pe cei din Israel 1), se constituia din două momente:
jertfa de curăţire a păcatelor prin turnarea sângelui mielului tăiat la piciorul
altarului, şi ospăţul pascal, care simboliza comuniunea cu Dumnezeu.
Jertfirea mielului pascal (în Vechiul Testament simbol al ieşirii israeliţilor de
sub robia egiptenilor), preînchipuia jertfa de pe cruce a Mântuitorului. Cea mai
frapantă dovadă în acest sens este că ostaşii care s-au ocupat cu răstignirea
Mântuitorului nu I-au zdrobit nici un os (întocmai cum este prescris să se mănânce
mielul în ritualul iudaic).
Cina nu este deci Paştile, deoarece la Cină nu s-a respectat ritualul iudaic: nu
s-a consumat carne de miel, cu ierburi amare şi azimă, participanţii nu au mâncat
din picioare, îmbrăcaţi ca de plecare, şi încinşi.
Însă la această Cină, Mântuitorul Îşi anunţă Patimile, care vor constitui o
jertfă. Aceasta se va face pentru răscumpărarea omului din păcat, şi va fi
împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu făcute omului, începând cu timpul căderii
sale în păcat. Această jertfă va fi făcută o singură dată, şi va fi desăvârşită, pentru
că Cel adus ca jertfă, de către El Însuşi, este fără de păcat. Iar Euharistia
(prefacerea unor elemente simple şi primordiale din alimentaţia omului (pâinea şi
vinul) în trupul şi sângele Domnului, şi oferirea lor ca hrană ucenicilor Lui), este
instituită pentru ca cei care se vor împărtăşi din ea să aibă viaţă întru ei (Ioan 6,
53).

1
Preot. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie Biblia, Ed. Institutului Biblic şi
de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994

3
 2. Prezenţa reală a Mântuitorului în Sfânta Euharistie

„Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea
aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este
Trupul Meu”. (Ioan 6, 51)
La aceste cuvinte, iudeii s-au scandalizat: „Cum poate Acesta să ne dea
Trupul Lui să-l mâncăm?” (Ioan 6, 52).
Însă Mântuitorul ţine să precizeze: „Adevărat, adevărat vă zic vouă: dacă nu
veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în
voi. Cel ce mănâncă Trupul meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi
învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi Sângele meu,
adevărata băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele meu rămâne întru
Mine şi Eu întru el.” (Ioan 6, 53-56).
La care ucenicii, tulburându-se: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l
asculte?” (Ioan 6,60).
După acest moment, spune în continuare Sfântul Evanghelist Ioan, mulţi
ucenici L-au părăsit pe Mântuitorul.
Domnul Hristos, după ce spunând, a dat ucenicilor spre hrană Trupul şi
Sângele Său, sub forma pâinii şi a vinului, spre „viaţa de veci”, ca „adevărată
mâncare şi adevărată băutură”, şi „rămânere întru El”, le-a poruncit să „facă
aceasta spre pomenirea Lui” (Luca 22, 19). După „umplerea lor de Duh Sfânt” la
Cincizecime (Fapte 2, 4), ei au putut să facă aceasta, „iconomi ai tainelor lui
Dumnezeu” devenind (I Corinteni 4, 1).
În Sfânta Liturghie, momentul prefacerii elementelor euharistice în Trupul şi
Sângele Mântuitorului este acela în care preotul liturghisitor rosteşte epicleza
(rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt peste darurile euharistice), şi le
binecuvintează. În acest moment, Duhul Sfânt le preface în trupul şi sângele
Domnului Hristos.
Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur: „Încă aducem Ţie această slujbă
duhovnicească şi fără de sânge şi cerem şi ne rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem,
trimite Duhul Tău Cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte, şi
fă adică pâinea aceasta cinstit trupul Hristosului Tău, iar ce este în paharul
acesta, cinstit sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău Cel Sfânt”.2
Liturghia Sfântului Iacov, (din Biserica primară): „Pentru aceasta, şi noi
păcătoşii, aducându-ne aminte de patimile Lui cele de viaţă făcătoare, de crucea
Lui cea mântuitoare... Ţie îţi aducem, Doamne, această jertfă înfricoşată şi fără de
2
Preot Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p.253

4
sânge, rugându-Te, Doamne Dumnezeule, Părinte Atotputernic, după mare mila
Ta, şi trimite peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte, pe Prea Sfântul
Tău Duh... Ca pogorându-se peste pâinea şi paharul acesta, să le sfinţească prin
sfânta, buna, slăvita şi atotîndurata Sa revărsare şi să facă pâinea aceasta Sfânt
Trupul-Hristosului Tău şi paharul acesta scump Sângele-Hristosului Tău”3
Cum anume se realizează prefacerea pâinii şi a vinului, rămâne marea taină a
credinţei noastre. Sfântul Ioan Damaschin spune referitor la aceasta: „Înseşi pâinea
şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele lui Dumnezeu. Iar de întrebi de modul cum
se face aceasta, mulţumeşte-te să auzi că prin Duhul Sfânt, aşa precum tot prin
Duhul Sfânt Şi-a format Domnul Sieşi şi în Sine trup din Sfânta Născătoare de
Dumnezeu. Şi mai mult nu ştim. Ştim numai că cuvântul lui Dumnezeu este
adevărat şi lucrător şi atotputernic, iar cât despre mod, el este de nepătruns.”
Pentru că Hristos este prezent în mod real în Sfânta Euharistie, noi ne
împărtăşim cu Persoana Sa, adică trupul, sângele, sufletul şi dumnezeirea Sa,
deoarece dumnezeirea Mântuitorului rămâne nedespărţită de omenitatea Sa, în
Persoana Sa; pâinea şi vinul prefăcute în trupul şi sângele Domnului rămân astfel
atât cât aceste elemente durează şi nu numai în momentul împărtăşirii
credincioşilor; pâinea şi vinul de pe Sfânta Masă a oricărui altar în care se
săvârşeşte Sfânta Liturghie, se prefac în unul şi acelaşi trup şi sânge al lui Hristos,
acelaşi fiind cu Hristos din ceruri; Domnul este prezent întreg în fiecare părticică a
pâinii şi a vinului; Mântuitorul fiind, prin prefacere, real prezent în Euharistie,
Euharistiei i se cuvine aceeaşi închinare (adorare) ca şi persoanei Mântuitorului4.
Actul euharistic, ca taină (sfinţire a credincioşilor) şi ca jertfă (adusă Tatălui)
se încheie abia cu împărtăşirea credincioşilor. Euharistia este pentru sufletul
credincioşilor ceea ce este hrana materială pentru trup, pentru că precum hrana
materială suferă transformări ajungând nu numai să alimenteze trupul, menţinându-
l astfel în viaţă, şi devenind parte a acestui trup, la fel şi Euharistia împărtăşită:
Trupul şi Sângele lui Hristos se imprimă în trupul şi sângele nostru, făcându-L
lucrător pe Hristos Însuşi; fiinţa noastră moare tainic, dar şi vizibil, pentru
Dumnezeu, pentru ca să ne umplem de viaţa Lui încă din viaţa pământească; se
adânceşte şi se desăvârşeşte încorporarea lui Hristos în noi; creşte Hristos în noi şi
comuniunea nostră cu El5.
De aceea împărtăşirea cu Hristos cere pregătire, prin pocăinţă, spovedanie,
post şi canon special de rugăciune6.

3
Pr. Prof. Dumitru Radu, Taina Sfintei Împărtăşanii, în Îndrumări Misionare, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, p. 533
4
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă, manual pentru seminariile
teologice, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003, p. 314 - 315
5
Pr. Prof Dumitru Radu, op. cit., p. 540
6
Rugăciunea înaintea Sfintei Împărtăşanii, Ceaslov

5
 III. Iconografia

1. Ce este icoana?

Arheologia şi istoria artelor spun: cuvântul icoană, de origine greacă (eikôn,

care înseamnă portret), era folosit de către Bizanţ, în vremea când imaginile
creştine erau în formare, pentru a desemna „orice reprezentare a lui Hristos, a
Fecioarei, a unui sfânt, a unui înger sau a unui eveniment din istoria sfântă, chiar
dacă acea imagine era pictată, sculptată, mobilă sau monumentală şi indiferent de
tehnica cu ajutorul căreia a fost elaborată”7. Astăzi, termenul se aplică mai ales
lucrărilor de şevalet.
Tradiţia spune că prima icoană este o imagine imprimată în mod minunat pe
un ştergar cu care Iisus S-a şters pe faţă, ştergar care a ajuns la regele Abgar al
Odesei. El, fiind lepros, şi auzind de minunile Mântuitorului, trimisese oameni de
la curtea sa pentru a-L chema la el 8. Hristos Şi-a imprimat chipul pe acel ştergar, şi
l-a trimis regelui. Acest act nu este legat doar de dorinţa regelui de a se însănătoşi,
ci implică infinita purtare de grijă a lui Dumnezeu faţă de întregul neam omenesc,
care este mântuit, sfinţindu-se prin Chipul lui Hristos 9.
Există şi o altă istorie, a unei bucăţi de pânză, pe care o femeie, Veronica, a
dat-o Domnului Hristos, pe drumul Crucii, (cuvântul Veronica înseamnă „icoană
adevărată”), deşi până în secolul V nu se face referire la aceasta, existenţa ei fiind
uitată.
La începutul creştinismului, pentru că pentru acea lume, „Întruparea lui
Hristos şi misterul crucii reprezentau, pentru unii, un scandal, iar pentru alţii,
nebunie”, arta creştină a folosit în special simboluri.
„Era, după cum spune Sfântul Pavel, hrană pentru dinţii de lapte specifici
copilăriei. Calitatea iconică a imaginii nu pătrundea decât foarte greu în conştiinţa
şi în arta oamenilor. Numai împrejurările şi necesităţile diferitelor epoci istorice au
evidenţiat progresiv caracterul sacru al imaginii, au condus la dispariţia
simbolurilor primitive şi au epurat arta creştină de toate acele elemente străine care
îi mascau conţinutul”10.
Multe dintre aceste simboluri, erau preluate din cultura păgână a acelui timp,
şi transformate. De exemplu, (în catacombe): anotimpurile, care vestesc învierea; o
7
Leonid Uspensky, Teologia icoanei în Biserica ortodoxă, Editura Anastasia, 1994, p. 15
8
„…înfăţişând preacuratul Tău chip, l-ai trimis credinciosului Abgar, cel ce voise a Te vedea, Tu, Care după
dumnezeire, nevăzut eşti heruvimilor” (stihira glasului 8 de la vecernia sărbătorii Sf. Mahramă a Domnului, de pe 16
august); „Trimis-ai lui Abgar epistole înscrise de dumnezeiasca Ta mână, lui care cerea mântuirea şi sănătatea
izvorâte din înfăţişarea dumnezeiescului Tău chip” (stihire de la Utrenie, glasul 4).
9
Monahul Grigorie Krug, Cugetările unui iconograf despre sensul şi menirea icoanelor, trad. de Carmen şi Florin
Caragiu, Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucureşti, 2002, p. 57
10
Leonid Uspensky, op. cit., p. 19-20

6
corabie, care vesteşte belşugul; porumbelul, palmierul, grădina, care amintesc de
rai. Altele au fost inventate, începând cu secolul al II-lea: închinarea magilor –
convertirea păgânilor; înmulţirea pâinilor – Cina cea de Taină; viţa de vie – taina
vieţii divine, etc. Crucea este reprezentată ca o ancoră, un trident. Simbolul cel mai
important este peştele: IHTIS – „Iisus Hristos Theou Uios Sotir”, care înseamnă
„Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul”.11
Printre simbolurile care utilizează figura umană, găsim tipul bunului păstor
(catacomba romană a Domitiliei), strâns legată de cea a mielului (simbol prefigurat
în Vechiul Testament, printre alţii, la profeţii Iezechiel (34) şi David (Psalmul 22),
şi reluat de Hristos: „Eu sunt păstorul cel bun” (Ioan 10, 14); „Am venit pentru oile
cele pierdute ale lui Israel” (Matei 15, 24)); imaginea lui Orfeu, din mitologia
greacă, cu lira în mână, înconjurat de animale, închipuindu-l pe Hristos, prin faptul
că precum Orfeu îmblânzea cu lira sa fiarele sălbatice şi vrăjea munţii şi copacii, la
fel Hristos îi atrage pe oameni prin dumnezeieştile Sale cuvinte.12
După ridicarea creştinismului la rangul de religie de stat a Imperiului Roman,
arta creştină iese de sub anonimat. Ea este folosită pentru atragerea la creştinism şi
învăţarea catehumenilor, dar şi pentru întărirea credincioşilor.

Primele icoane făcute de mână omenească, după tradiţie, sunt cele ale
Sfântului Apostol Luca, care a pictat, puţin după Cincizecime, chipul Maicii
Domnului, (în trei variante: una aparţinând tipului „Milostiva” (Eléousa), în care
Fecioara şi Pruncul se mângâie reciproc, accentuând naturaleţea sentimentului
uman, a tandreţii şi iubirii materne; alta aparţinând tipului „Odighitria”
(Odègètria), sau „Călăuzitoarea”, în care Fecioara şi Pruncul sunt reprezentaţi din
faţă, orientaţi către privitor – scoate în evidenţă dumnezeirea Pruncului; cea de-a
treia o reprezenta pe Maica Domnului fără Prunc, în poziţia asemănătoare celei din
Deisis, cu braţele împreunate în rugăciune, adresându-se lui Iisus) 13; chipul
Mântuitorului; al celor doi mari Apostoli Petru şi Pavel. Aceste icoane nu s-au
păstrat până în zilele noastre, deşi în Franţa şi în Italia există un număr de copii
icoanele originale ale Sfântului Apostol Luca.

2. Motivaţia existenţei icoanei

11
Michel Quenot, Icoana, fereastră către absolut, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p.16
12
Leonid Uspensky, op. cit., p. 39
13
Chiar Maica Domnului şi-a văzut chipul pictat: „Atunci când icoana ta a fost mai întâi pictată de vestitorul tainelor
Evangheliei şi ţi-a fost adusă pentru ca să o recunoşti şi să-i dai puterea de a izbăvi pe cei ce Te precinstesc, Te-ai
bucurat: Tu, cea milostivă şi cea prin care ne-a venit mântuirea, Tu ai fost asemenea gurii şi glasului icoanei. Precum
atunci când L-ai zămislit pe Dumnezeu ai cântat imnul „De acum toate neamurile mă vor binecuvânta”, tot aşa,
privind icoana, spus-ai: „Harul şi puterile Mele să fie cu acest chip”. Şi cu adevărat credem că ai spus aceasta,
Stăpână, şi că Tu ne eşti aproape prin acest chip…” (stihire pe glasul 6 de la vecernie, 21 mai, 23 iunie, 26 august)

7
 Icoana este o vedere a lui Dumnezeu întrupat, care este necesară şi
mântuitoare oamenilor (a căror alcătuire dihotomică implică şi obligă prezenţa
divinităţii în materie): „Apostolii L-au văzut întrupat pe Hristos… şi I-au auzit
cuvintele; şi noi dorim să auzim şi să vedem, spre a căpăta fericirea Domnului”; „Ei
L-au văzut faţă către faţă – pentru că El era prezent în trup, însă noi, pentru că El
nu este prezent fizic, auzim cuvintele Sale prin intermediul cărţilor, venerăm aceste
cărţi care ne fac să auzim cuvintele Sale. La fel se întâmplă cu icoana pictată;
privind trăsăturile trupului Său, pătrundem cu spiritul, după putinţă, slava
dumnezeiască. Suntem duali, constituiţi din suflet şi din trup, iar sufletul nostru nu
este unul la vedere, ci este învăluit într-un fel de veşmânt; ne este imposibil să
tindem spre spiritual fără corporal. Căci aşa cum auzim cuvintele sensibile cu
urechile noastre trupeşti şi aşa cum înţelegem lucrurile spirituale, tot astfel, prin
contemplaţia în trup, ajungem la contemplaţia în duh. Hristos Şi-a asumat un trup şi
un suflet pentru că omul are un trup şi un suflet; de aceea şi botezul, comuniunea,
rugăciunea, psalmodierea sunt duale: sensibile şi spirituale”14.
Icoana, ca posibilitate, există datorită Întrupării Fiului lui Dumnezeu;
„realizarea mântuirii noastre pe pământ şi slava în spirit şi în adevăr nu exclud
materia şi trupul ci, dimpotrivă, le presupun”15.
La fel cum vederea în trup a Mântuitorului a fost necesară pentru oamenii din
timpul Întrupării Sale, la fel este necesară şi acum. Pentru dovedirea acestui lucru
este suficient să ne imaginăm doar cum ar arăta o Biserică fără icoane, sau cum ar
arăta în general viaţa unui creştin fără icoane (sau, în definitiv, pentru că la asta ar
duce negarea lor, fără orice lucru material care ar aminti ceva despre Dumnezeu).
Dacă nu ar exista icoanele, credinţa ar slăbi foarte mult, deoarece cel mai folosit
simţ omenesc ar rămâne înafara lucrării spre cunoaşterea lui Dumnezeu. Ea
răspunde unei nevoi de concret a omului, care vrea să-L ştie mereu pe Dumnezeu
aproape.
De asemenea, ea are şi un rol educativ, şi de propovăduire a cuvântului lui
Dumnezeu, care este de viaţă dătător, şi necesar tuturor pentru mântuire. Trimiterea
la propovăduire a Apostolilor include şi porunca pictării icoanelor.
Importanţa icoanelor reiese şi din pomenirea ei după auzire în textul de la I
Ioan 1, 1-2: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am
privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii – şi Viaţa s-a arătat şi am
văzut-o, şi mărturisim…”. În acest text, enumerarea simţurilor nu este
întâmplătoare, ci exprimă o anumită intensitate de cunoaştere prin acestea: întâi
este auzul, apoi este văzul, şi apoi atingerea. Pentru a exemplifica, ne putem gândi

14
Sf. Ioan Damaschin, De Imaginibus Oratio III, P.G., 94, col. 1333D-1336AB, apud. Pr. Nikolai Ozolin, Chipul lui
Dumezeu – chipul omului, trad. Gabriela Ciubuc, Ed. Anastasia, 1998, p.49
15
Pr. Nikolai Ozolin, op. cit., p. 49

8
la Toma, care a auzit că Hristos a înviat, dar nu a crezut, până nu L-a văzut în carne
şi oase, şi mai mult, până nu L-a pipăit, pentru a se convinge.

3. Posibilitatea reprezentării lui Hristos în iconografie

Hristos S-a întrupat. „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facere 3, 19)
s-a zis trupului. Deci Hristos a venit şi pentru a readuce trupurile oamenilor, nu
numai sufletele lor, la strălucirea nestricăciunii.

Posibilitatea reprezentării chipului Mântuitorului a stârnit controverse în

timpul perioadei iconoclaste, când unii nu puteau să admită faptul că Dumnezeirea
Mântuitorului poate fi reprezentată pe lemn şi din materialele picturii. Ei spuneau
că fiindcă acest lucru nu este posibil, reprezentarea chipului uman al Mântuitorului
este o blasfemie, deoarece neagă Dumnezeirea Domnului Hristos. Interesant este că
şi afirmarea, legitimitatea existenţei şi venerării icoanelor se bazează tot pe
Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, numai că înţeleasă cum trebuie.
Pentru iconoclaşti, „o icoană veritabilă trebuie să aibă aceeaşi natură cu cel
pe care-L reprezintă, fiindu-i în mod obligatoriu consubstanţială (omoousion).
Plecând de la acest principiu, iconoclaştii ajung în mod inevitabil la concluzia că
numai Euharistia este icoana lui Hristos. Pentru a evita idolatria – spuneau ei –
Hristos a ales pâinea ca imagine a Întrupării Sale, dat fiind că pâinea nu are nici o
asemănare cu omul”16, ceea ce este ridicol, pentru că Euharisia este chiar Trupul şi
Sângele Mântuitorului, şi dacă imaginea prototipului ar fi identică cu prototipul,
atunci ar fi chiar prototipul, după cum aveau să susţină apărătorii icoanelor.
Iconoclaştii mai spuneau despre imaginea făcută de un pictor, că „nu putea
să fie imaginea lui Hristos. Arta figurativă în general este o împietate faţă de dogma
Întrupării divine. Ce face pictorul neştiutor – se întrebau ei – când conferă o formă
celor ce nu pot fi crezute decât cu inima şi mărturisite prin cuvânt? Numele lui Iisus
Hristos este numele Dumnezeu-Omului. Ca atare, dacă Îl reprezentaţi, comiteţi o
dublă blasfemie: mai întâi, încercaţi reprezentarea Divinităţii invizibile; apoi, dacă
urmăriţi reprezentarea iconică a naturii divine şi a naturii umane ale lui Hristos,
tindeţi către confuzia celor două naturi, alunecând în monofizism. Voi răspundeţi
că reprezentaţi doar trupul lui Hristos, carnea Sa văzută şi palpabilă. Dar această
carne este omenească şi reprezentaţi, prin urmare, numai umanitatea lui Hristos,
adică doar firea Sa omenească. Or, în acest caz, o despărţiţi de Dumnezeirea cu
Care S-a unit, căzând în nestorianism. În adevăr, carnea lui Iisus Hristos este carnea
lui Dumnezeu-Cuvântul: întru totul însuşită şi îndumnezeită de El. Cum dară aceşti
necredincioşi îndrăznesc să despartă Dumnezeirea de carnea lui Hristos,
16
Leonid Uspensky, op. cit., p. 81

9
reprezentând-o doar pe aceasta din urmă, ca şi cum ar fi vorba doar de un om
oarecare? Biserica crede în Hristos, Care uneşte în El umanitatea şi Dumnezeirea
neamestecat şi nedespărţit. Dacă arătaţi doar umanitatea lui Hristos, despărţiţi cele
două naturi ale Sale, atribuind umanităţii Sale o existenţă proprie, o viaţă
independentă, văzând în ea o persoană separată şi introducând astfel o a patra
Persoană în Sânul Sfintei Treimi.17”
Greşeala făcută de iconoclaşti consta în faptul că nu au făcut distincţie între
ipostas şi natură în ceea ce-L priveşte pe Mântuitorul Hristos, neînţelegând de fapt
unirea ipostatică a celor două naturi ale Lui, în Persoana Lui unică, sau dacă, au
înţeles asta, n-au putut să o şi aplice în teoria despre icoane, care Îl reprezintă pe
Hristos ca Persoană divino-umană, şi nu una dintre cele două naturi ale Sale.
„Icoana Sa este imaginea unei Persoane divine întrupate, care transmite
trăsăturile Fiului lui Dumnezeu venit în trup, devenit vizibil şi, prin urmare
reprezentabil cu mijloace omeneşti.”18

4. Mijloacele de expresie ale icoanei

Principalele caracteristici ale icoanei sunt:

 Se ocupă doar cu prezentarea adevărului;
 Nu prezintă raportul real dintre fiinţe şi lucruri, la fel cum face arta profană,
(care „urmează legile opticii aruncându-şi laţul asupra lucrurilor” şi
„fundamentează unitatea de acţiune - laţul timpului şi unitatea de perspectivă
- laţul spaţiului”, formând un punct de vedere „plin de iluzie optică, folositor
pentru viaţa curentă, dar care nu este viziunea totală”19);
 Reduce la minimum detaliile, ele fiind folosite doar în măsura în care ajută la
exprimarea esenţialului;
 Nu prezintă nimic din viaţa cotidiană a omului, nu narează asupra istoriei, ci
se arată atitudinea pe care el trebuie să o adopte în orice împrejurare a vieţii.

Omul

Dacă ar trebui să se reprezinte un obiect, de exemplu un magnet, iar artistul,

(desenatorul), ar desena doar ce se vede, adică bucata de magnet de culoare închisă,
aceasta n-ar spune nimic în mod direct despre caracteristica esenţială a magnetului,
şi anume câmpul de forţă. Prin urmare, pentru a reda acest lucru, ar trebui să
deseneze, pe lângă ceea ce se vede, adică simpla bucată de magnet, şi linii care să
descrie acest câmp de forţă, care este invizibil. Şi pentru aceasta, ar putea să
17
Ibidem, p. 82-83
18
Ibidem, p. 84
19
Paul Evdokimov, Arta icoanei, o teologie a frumuseţii, trad. de Grigore Moga şi Petru Moga, Ed. Meridiane, 1992,
p. 190

10
folosească un material care prin natura sa cu totul distinctă de creionul cu care s-a
desenat magnetul, să sugereze, fără alte explicaţii, că este vorba despre un aspect
nematerial al obiectului magnet.20
Trupul omului care tinde spre Dumnezeu, prin rugăciune, deşi nu se schimbă
biologic, pentru că harul se uneşte cu mintea, învăţând-o să controleze întregul trup,
(„…ochii, pentru ca să privească întru curăţenie; urechile, pentru ca să audă cu
pace; limba, pentru ca să nu grăiască decât de bine; mâinile, pentru ca ele să se
mişte doar pentru a se înălţa în rugăciune şi a face fapte de milostenie; pântecele,
pentru a păstra în limitele cuviinţei obiceiul mâncării şi al băuturii; picioarele,
pentru ca ele să meargă drept spre voinţa lui Dumnezeu”), ajunge să aibă, într-un
fel, proprietăţile trupului duhovnicesc pe care va fi să le dobândească la învierea
drepţilor.21 În icoană, deci, va fi stilizat, alungit, zvelt, în aşa fel încât să dea
mărturie despre prezenţa harului, şi despre o subţiere a materialităţii, de
îndumnezeire a ei.
Chipurile sfinţilor strălucesc, dar pentru că lumina care transpare din aceste
chipuri nu este una provocată de o sursă exterioară, naturală, ea este sugerată în
icoană prin linii subţiri şi strălucitoare, „fine şi precise, pătrunzătoare ca nişte raze
ale energiei îndumnezeitoare”22, aranjate ne-natural, constituind ultima şi cea mai
luminoasă culoare aplicată, care le dau pur şi simplu viaţă. Ochii sunt măriţi, cu
privirea fixă, opaci; buzele fine sunt lipsite de senzualitate, „sunt făcute pentru a
cânta lauda, pentru a se hrăni cu Euharistie şi pentru a da sărutul păcii”. Urechile
„alungite ascultă liniştea. Nasul nu este decât o curbă foarte fină; fruntea foarte
largă şi înaltă; uşoara sa deformaţie accentuează predominanţa unei gândiri
contemplative. Culoarea închisă a ochilor înlătură orice notă carnală şi
naturalistă.”23
„Aceste detalii cu aspect neobişnuit, în special organele senzoriale pe care le
vedem în icoane, aceşti ochi fără strălucire, aceste urechi cu forme uneori bizare,
toate acestea nu sunt prezentate în mod naturalist, dar nu pentru că artistul nu ar fi
putut să le redea aşa cum le vedea în natură, ci pentru că, aici, forma lor naturală nu
ar fi corespuns şi nu ar fi avut nici un sens. Rostul lor în icoană nu este de a ne
apropia de ceea ce vedem în natură, ci de a ne aminti că suntem în faţa unui trup
care resimte ceea ce în mod obişnuit scapă percepţiei: pe lângă percepţia lumii
fizice, cea a lumii spirituale”24
Personajele sunt aşezate frontal, iar privirea lor este întotdeauna îndreptată
spre privitor. Aparenta imobilitate, care este doar exterioară, întăreşte sentimentul

20
Pavel Florenski, Iconostasul, trad. Boris Buzilă, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994, p. 208-209
21
Filocalia, t. I, p. 21 (în limba rusă), apud. Leonid Uspenky, op. cit., p. 122
22
Paul Evdokimov, op. cit., p. 191
23
Ibidem, p. 194, 195
24
Leonid Uspensky, op. cit., p. 123

11
că totul se petrece în interior; nu mai există nimic din cotidianul neastâmpăr, din
neliniştile şi grijile obişnuite ale existenţei vremelnice, ci stăpâneşte pacea.
Veşmintele urmăresc forma anatomică, care adeseori, şi în mod admirabil,
este deformată. Volumul pe care aceste veşminte ar trebui să le sugereze, este un
pretext pentru aplicarea unor lumini, care prin forma lor, clară şi strălucitoare, spun
aceeaşi prezenţă a Duhului.

Am putea spune că icoana este oglinda duhovnicească a sfinţilor.

Natura înconjurătoare

Îndumnezeirea omului nu poate lăsa natura înconjurătoare, (care „a fost

supusă deşertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu
nădejde, pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie
părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 20-21), şi deci a cărei
stare depinde de modul legăturilor omului cu Creatorul), în starea ei de acum. În
concepţia Bisericii Ortodoxe, „frumuseţea nu este frumuseţea specifică stadiului
actual al creaţiei, ci un atribut al veacului ce va să vină, când Dumnezeu va fi totul
în toate”, sau „valoarea şi frumuseţea lumii văzute nu constă în splendoarea
trecătoare a stării de acum, ci în transfigurarea ei potenţială, realizată cu ajutorul
omului”25.
Eshatologică prin excelenţă, icoana o va prezenta supusă aceleaşi puteri
purificatoare şi unificatoare a harului, în lumina celei de-a opta zi a creaţiei, pentru
că „specificul sfinţeniei este acela de a sfinţi ceea ce o înconjoară: îndumnezeirea
omului trece asupra ambianţei. Acestea sunt premizele transfigurării cosmice. În şi
prin om se realizează şi se manifestă participarea făpturii la viaţa veşnică a
făpturii”. „Unirea în Dumnezeu a tuturor făpturilor, începând cu îngerii şi până la
creaturile inferioare, iată viitorul univers restaurat care, în icoană, se opune
discordiei generale, adică împărăţiei stăpânitorului acestei lumi”.26
În icoană, este arătată într-o staticitate dinamică, având un ritm şi o stare
ascensională corespondente cu cele ale omului tinzând spre Dumnezeu; nu mai
există haosul şi divizarea lumii, care porneau din haosul interior al omului.

Aşadar, în reprezentarea unor munţi sau altor forme de relief (stânci, peşteri,
crăpături ale pământului, marea), se renunţă, la fel ca în cazul prezentării omului
duhovnicesc, la naturalismul comun, care, după cum s-a spus, nu este adevărata
faţă a naturii. Din munţi este păstrată doar caracteristica principală – aceea de
25
Ibidem, p. 111
26
Ibidem, p. 127-128

12
conglomerat de forme ascuţite grupate, mai mari la bază şi mai mici la înălţime,
formând un corp care spre vârf se subţiază. În rest nu aduc cu nimic a munţii pe
care îi ştim din natură. În funcţie de scena în care aceştia apar, de acţiunea care se
petrece înăuntru (a scenei în ansamblu – acţiune exterioară, ca fapt istoric; a
interiorului personajelor – ca trăire spirituală; şi cea a timpului veşnic, în care nu
există decât prezent), munţii pot lua diferite „înfăţişări”. O trăsătură comună este că
toţi strălucesc nenatural, spunând în-dumnezeirea.
Peşterile, cele mai multe simbol, ajută la transmiterea mesajului icoanei. În
scena Naşterii, de exemplu, întunecimea ei, care câteodată merge până la negru
neamestecat, simbolizând întunecimea păcatului în care se afla lumea până la
venirea Mântuitorului, este folosită pentru a scoate în evidenţă albul, care în acest
fel devine strălucitor, al scutecelor Pruncului. De asemenea, ele au formele cele mai
ciudate, fără însă a putea vreodată să fie confundate cu altceva.
Marea, apa, ca şi celelalte, sunt de asemenea foarte bizare, raportat
bineînţeles la felul nostru obişnuit de a le înţelege; la fel şi animalele, în special
fiarele sălbatice, a căror raport cu omul revine la cel dinainte de căderea în păcat (a
se vedea leii care sunt blânzi ca niste pisici în preajma sfinţilor).

Clădirile

Dacă despre oameni se poate spune că sunt logic alcătuiţi, adică au toate
membrele, care sunt la locul lor, ca şi veşmintele, clădirile îşi pierd câteodată orice
legătură cu mărimea şi forma personajelor. Uneori sunt foarte mici şi înguste,
ocupând un spaţiu infirm din compoziţie, alteori zidurile acestora nu au grosime,
geamurile, uşile, ori sunt aşezate în poziţii total inaccesibile, ori sunt prea mici
pentru a putea fi utilizate. O altă caracteristică este aceea că personajele nu sunt
niciodată înfăţişate în interiorul clădirilor, ci doar în faţa lor, deşi acţiunea istorică
are loc în interiorul lor, iar clădirile (în special în icoanele din timpul apogeului
artei bizantine, adică secolele XIV, XV şi XVI, pentru că după aceea s-a pierdut
înţelesul adevărat al icoanelor), sunt prezentate dintr-o perspectivă care nu
corespunde cu realitatea, una inversă (cu menţiunea că această tehnică nu este
folosită exagerat de mult în cadrul aceleiaşi lucrări, şi nici în aceeaşi măsură în
diferitele părţi ale unei clădiri din aceeaşi lucrare, astfel încât ar putea trece uşor ca
o greşeală de desen).
Rolul acestei maniere de a reprezenta realitatea, „care ar trebui, de bună
seamă, să-l facă să turbeze de mânie pe orice privitor care îşi dă seama de „evidenta
absurditate” a unei astfel de reprezentări”27, este acela de sublinia totala

27
Pavel Florenski, op. cit., p. 74

13
neaplicabilitate şi neimportanţă a raţiunii stricte în faţa transcendenţei şi meta-
logicii credinţei.

IV. Taina Sfintei Euharistii în iconografie

1. Cina cea de Taină.

„Iar când s-a făcut seara, a şezut la masă cu cei doisprezece ucenici.
Şi pe când mâncau, Iisus a zis: Adevărat grăiesc vouă, că unul dintre voi Mă
va vinde. Şi ei, întristându-se foarte, au început să-I zică fiecare: Nu cumva eu
sunt, Doamne?
Iar El, răspunzând, a zis: Cel ce a întins cu mine mâna în blid, acela Mă va
vinde. Fiul Omului merge precum este scris despre El. Vai, însă, acelui om prin
care Fiul Omului se vinde! Bine era de omul acela dacă nu se năştea.
Şi Iuda, cel ce L-a vândut, răspunzând a zis: Nu cumva sunt eu,
Învăţătorule? Răspuns-a lui: Tu ai zis.
Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt, şi dând
ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi
mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al
Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Şi vă spun vouă
că nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei până în ziua aceea când îl voi bea
cu voi, nou, în Împărăţia Tatălui Meu.
Şi după ce au cântat laude, au ieşit la Muntele Măslinilor.” (Matei 26, 20-
30)

Descrierea scenei

Cina are loc într-un foişor, care aparţinea unui anume om, (el nu Îl cunoştea
pe Iisus personal, şi nici pe ucenici, dar este înduplecat de cuvintele Lui, cu toate că
putea să atragă ura mulţimii28), după ce Stăpânul Universului spală picioarele
ucenicilor, în seara de dinaintea ajunului Paştelui iudaic, şi de Patima Sa.
Răutatea („nebunia, prostia, obrăznicia”29) lui Iuda este fără margini, pentru
că după ce a fost de atâtea ori şi în atâtea feluri atenţionat, nu se clinteşte din

28
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 915
29
Ibidem, p. 919

14
hotărârea lui. Icoana surprinde momentul în care Iuda întinde mâna în blid, nu
odată cu Mântuitorul, pentru că nu se caută continuitatea acţiunii temporale.
Apostolii sunt aşezaţi de jur împrejurul mesei, gesturile lor fiind cele ale
unor ucenici, ascultând de învăţătorul lor, iar Hristos se află în centru sau în capătul
din partea stângă a mesei, uneori reprezentat puţin mai mare decât ucenicii, având
în mâna stângă un pergament simbolizând Învăţătura Sa, iar cu cea dreaptă
binecuvântând sau arătând spre cer. În unele icoane, Apostolii au aureole, în altele
nu, în funcţie de cât de simbolică sau de istorică s-a vrut a fi reprezentarea.
În icoanele cu Cina ce de Taină din primele secole creştine, deasupra scenei
apărea imaginea unui peşte, pentru a se indica cu precizie despre care Cină este
vorba.
Pe masă sunt vase, cuţite şi bucate. În spate, sugestia unei cetăţi.

Personajele

Mântuitorul, (descriere făcută de proconsolul Iudeii, Publius Lentulus, în

vremea lui Octavian Augustus): „…În timpul de faţă S-a ivit un om – El şi acum
este viu – cu mari calităţi, Care Se numeşte Iisus Hristos. Poporul spune că El, după
faptele Sale, este un mare Prooroc; ucenicii Lui Îl numesc Fiul lui Dumnezeu. El
învie morţii şi vindecă orice boală şi slăbiciune. Acest om este de statură înaltă şi
chipeş. Faţa Lui este severă şi foarte expresivă, aşa încât, cei care Îl privesc nu au
cum să nu-l iubească şi totodată să nu aibă frică de El. Părul Lui castaniu cade
neted până sub urechi, iar de acolo, în şuviţe ondulate, până la umeri; părul este
împărţit ca la nazirei. Fruntea este netedă şi liniştită, faţa este cu desăvârşire curată.
Obrajii Lui sunt uşori rumeni, puţin măslinii. Privirea este plăcută şi deschisă.
Nasul şi gura sunt desăvârşite. Barba este destul de deasă, nu foarte mare, însă de
aceeaşi culoare cu părul – şi se împarte în două la bărbie. Ochii sunt albaştri şi plini
de viaţă. În El este ceva înspăimântător când ceartă sau mustră, dar blândeţea şi
duioşia însoţesc întotdeauna învăţăturile şi pildele Lui. Faţa Lui este uimitor de
plăcută şi totodată măreaţă. Nu a fost văzut niciodată să râdă, dar L-au văzut
plângând. Statura Lui este chipeşă, mâinile lungi şi frumoase, umerii desăvârşiţi.
Glasul Lui este măreţ şi lin, dar îndeobşte vorbeşte puţin. În sfârşit, văzându-L, nu
poţi să nu recunoşti că este unul dintre cei mai frumoşi bărbaţi”30.

Petru
„La faţa obrazului albineţ, puţintel cam palid, pleşuv la cap şi des la părul
creţ ce-i mai rămăsese; cam cărunt, cu ochii negri, ceva mai sângeraţi dedesubt,

30
Monahia Iuliania, Truda iconarului, trad. de Evdochia Şavga, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001, p. 127

15
sprâncenele înalte; cu nasul cam lungăreţ, dar nu ascuţit şi apăsat, barba rotundă şi
căruntă, şi la statul trupului drept, om de mijloc, şi la căutătură, îngrijat…”31
„Bătrân, robust, cu fruntea lată, cu ochii nu prea deschişi, cu trăsăturile feţei
mai mult dure decât nobile. Părul capului creţ, scurt şi des…, creştetul pleşuv,
barba plină, scurt tăiată”32.
Ioan, ucenicul cel iubit al Domnului Hristos, fiul lui Zevedeu şi al Salomeei,
frate cu Iacob, verişor cu Iisus din partea mamei; face parte din grupul restrâns de
ucenici (3) care este rânduit anume de Iisus să fie martor la anumite evenimente de
excepţie; împreună cu fratele său, Iacob sunt numiţi „Fiii Tunetului” (Marcu 3,
16,17), pentru că erau „galileeni exaltaţi şi impulsivi, al căror zel îmbrăca o formă
indisciplinată, îndreptându-se uneori în direcţii greşite”; ambiţioşi.33
În icoană, la pieptul Mântuitorului.
Iuda Iscarioteanul, este singurul dintre apostoli care provine din Iudeea;
fiul lui Simon din Cariot. În grupul apostolilor avea funcţia de casier, şi fura din
banii care îi erau încredinţaţi; a criticat gestul Mariei, sora lui Lazăr din Betania, de
a unge picioarele lui Iisus cu mir, pretextând că banii pentru acel mir foarte scump
puteau fi daţi săracilor, nevrând de fapt decât să fure din ei (12, 3-6); căuta de mult
timp un prilej de a-L da pe Hristos pe mâna iudeilor.34
În icoană, întinzând mâna spre blid
Matei, fiul lui Alfeu, din Galileea. Era vameş.
Filip, originar din Betsaida Iudeii, înainte fusese ucenicul Sfântului Ioan
Botezătorul, ca şi Andrei, Petru, Iacov, Ioan şi Natanael.
Bartolomeu
Toma, i se mai spune şi „Geamănul” sau „Didimos”, originar din Paneada,
Galileea, pescar; nu se ştie când a fost chemat la apostolie, dar apare alături de
Hristos şi de ceilalţi ucenici când Iisus a plecat în Betania ca să-l învieze pe Lazăr,
dând dovadă de un devotament copleşitor, prin faptul că a vrut să moară pentru
Învăţătorul (Ioan 11, 16). La Cină a „mărturisit sincer că nu poate înţelege unde se
duce Iisus, atunci când El i-a avertizat pe ucenici de plecarea sa iminentă”35 (Ioan
14, 5-6).
Andrei, cel dintâi chemat dintre Apostoli, frate cu Petru, puternic în
credinţă.

31
Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 148
32
Prof. Victor Brătulescu, Olga Brătulescu, Sfinţii Apostoli Petru si Pavel în iconografie, în Mitropolia Olteniei,
Anul XIX, 1967, Nr. 5-6, p. 368, 369
33
Preot Iconom Stavrofor Dumitru Bondalici, Enciclopedia marilor personalităţi din Vechiul şi Noul Testament, Ed.
Diecezană, Caransebeş, 2005, p. 448
34
Ibidem, p. 460-461
35
Ibidem, p. 527

16
 Cina cea de Taină – Teofan Cretanul, M-rea Stavronichita, Mt. Athos, sec. XVI

Iacob, fiul lui Alfeu, fratele lui Matei. Mai era numit şi „cel mic”, faţă de
celălalt Iacob, fie pentru că era mai tânăr, fie pentru că era mai mic de statură.
Simon Zilotul, din Cana Galileii. I se mai spunea „Zilotul” sau „Zelotul”,
pentru a-l distinge de Simon Petru; zelotul, în limba aramaică înseamnă
„canaaneul”. Făcea parte din categoria de iudei care manifestau un zel deosebit
pentru respectul legii mozaice şi a tradiţiilor.
Iuda al lui Iacob, născut în cetatea Edesei.

Descrierea hermeneutică: „Casă şi într-însa masă cu pâini pe ea, şi blide cu

bucate şi o cană cu vin şi un pahar lângă ea. Şi Hristos, împreună cu cei
doisprezece apostoli, şezând la masă. Şi înspre partea stângă, la pieptul Lui, fiind
culcat Ioan; iar înspre partea dreaptă, Iuda (fără nimb) întinzându-şi mâna la blid şi
uitându-se către Hristos.”36

2. Împărtăşirea Apostolilor
36
Dionisie din Furna, op.cit., p. 113

17
 Această icoană reprezintă acelaşi subiect ca şi Cina cea de Taină, înlăturând
tot ce ţine de momentul istoric al instituirii Euharistiei (decorul foişorului, masa,
bucatele). Îi arată pe Apostoli (inclusiv pe cel chemat mai pe urmă, şi anume
Pavel), primind pe Hristos, în forma pâinii şi a vinului, din partea lui Hristos (fapt
de o foarte mare importanţă dogmatică, care şi face să se recurgă la această formă
de reprezentare a Împărtăşirii Apostolilor, mult mai clară, şi mai directă).
Împărtăşirea Apostolilor

Tema a fost preluată din Epistola către Evrei (8, 1 şi urm.), unde se vorbeşte
despre Hristos ca Mare Arhiereu al Noului Testament.

Scena este adesea „descompusă”: Hristos îşi împarte trupul într-o parte sub
forma pâinii şi în cealaltă sub forma vinului37; Apostolii sunt dispuşi în mod egal de
o parte şi de cealaltă, în fruntea fiecărui grup, fiind Petru (stânga) şi Pavel
(dreapta).

Descriere hermeneutică: „Casă şi într-însa masă şi pe ea un discos cu

bucăţele şi firimituri de pâine; şi dinapoia mesei Hristos, cu îmbrăcămintea
obişnuită sau ca arhiereu, dar fără mitră pe cap, văzându-se până la jumătate,
avându-Şi mâinile întinse şi ţinând în mâna dreaptă pâine, iar în cea stângă un potir.
37
Michel Quenot, Învierea şi icoana, trad. de Pr. Dr. Vasile Răducă, Ed. Christiana, Bucureşti, 1999, p.188

18
Şi înaintea Lui Evanghelie deschisă, şi în partea din dreapta a ei, adică spre nord
scrie: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu” (Matei 26, 26); iar în cea din stânga,
adică spre miazăzi, acestea: „Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu, al
legii celei noi” (Matei 26, 27-28). Şi de amândouă părţile Lui cei doisprezece
apostoli, puţintel aplecaţi, privind către Hristos; înspre dreapta Lui, înaintea celor
cinci, Petru, întinzându-şi mâinile pe dinjosul pâinii pe care o ţine Hristos în mână;
iar de-a stânga Lui, înaintea celorlalţi cinci apostoli, Ioan, avându-şi o mână întinsă,
şi pe cealaltă strânsă la piept, şi gura sa la buzele potirului. Şi dindărătul lor Iuda,
urât, întors cu faţa înapoi (având cununa neagră, sau fără cunună), iar un demon
intră în gura lui, fiind spurcat.”38

3. Liturghia cerească (îngerească)

Liturghia îngerească este liturghia săvârşită de Mântuitorul Însuşi, ca Mare

Arhiereu, înconjurat de îngeri, preoţi şi diaconi, în jurul tronului Celui Prea Înalt, a
cărei reprezentare văzută este Liturghia oficiată de ierarhia pământească, în jurul
Sfintei Mese din altarele bisericilor.
Evrei 8, 1-6: „… avem astfel de Arhiereu care a şezut de-a dreapta tronului
slavei în ceruri, Slujitor Altarului şi Cortului ceresc adevărat, pe care l-a înfipt
Dumnezeu şi nu omul. Apoi orice arhiereu este pus ca să aducă daruri şi jertfe; de
aceea trebuincios era ca şi acest Arhiereu să fi avut ce să aducă.
Dacă ar fi pe pământ, nici n-ar fi preot, fiindcă aici sunt cei care aduc
darurile potrivit Legii, care slujesc închipuirii şi umbrei celor cereşti, precum a
primit poruncă Moise, când era să facă cortul: „Ia seamă, zice Domnul, să faci
toate după chipul ce ţi-a fost arătat în munte”
Acum însă, Arhiereul nostru a primit o slujire cu atât mai osebită, cu cât este
şi Mijlocitorul unui testament mai bun, ca unul care este întemeiat pe mai bune
făgăduinţe.”
Prin aşezarea Mântuitorului de-a dreapta Tatălui „s-a plinit în chip desăvârşit
îndumnezeirea firii omeneşti în Iisus Hristos şi, totodată, şi a firii noastre
recapitulate în firea Sa omenească, dar s-a împlinit şi comuniunea în sânul Sfintei
Treimi, comuniune ce a schimbat, într-un oarecare fel, realitatea Treimii, căreia I s-
a adăugat într-o fericită comuniune firea omenească a lui Hristos îndumnezeită în
cel mai înalt grad”.39

38
Dionisie din Furna, op. cit., p. 213
39
Pr. Dr. Stelian Tofană, Iisus Hristos Arhiereu veşnic, după Epistola către Evrei, Ed. Presa Universitară Clujeană,
1996, Cluj-Napoca, p. 286

19
 Liturghia cerească a Mântuitorului constă în „prezentarea veşnică a
umanităţii Sale jertfite Tatălui, într-un continuu act de oferire”, şi în „veşnica
mijlocire pentru noi, a prezentării noastre, prin umanitatea Sa, în faţa Tatălui, ca
subiecţi în permanentă stare de jertfă”40.

Liturghia cerească – Teofan Cretanul, M-rea Stavronichita, Mt. Athos, sec. XVI

Descriere hermeneutică: „Baldachin şi sub el masă şi pe masă sfânta

Evanghelie, şi Sfântul Duh deasupra Evangheliei, şi Tatăl cel fără de început
aproape, şezând pe scaun, binecuvântând şi grăind într-o hârtie: „Din pântece, mai
înainte de luceafăr, te-am născut” (Psalmul 109, 3). Şi spre partea dreaptă a mesei,
Hristos cu îmbrăcăminte arhierească stând şi binecuvântând; şi înaintea Lui cetele
îngerilor, cu îmbrăcăminte preoţească, ocolind şi înconjurând spre stânga sfintei
mese. Şi iarăşi Hristos stând în partea cea de-a stânga a ei şi luând un discos de pe
capul unui înger îmbrăcat diaconeşte; şi alţi patru îngeri aproape, din care doi
cădindu-L pe Hristos, iar ceilalţi doi ţinând sfeşnice. Şi dinapoia lor alt înger
îmbrăcat preoţeşte, ţinând un potir în mâinile sale, şi dinapoia lui ceilalţi, unul
ţinând linguriţă, altul copie ori suliţă, altul trestia cu buretele, altul cruce, şi alţii
făclii.”41

40
Ibidem, p. 284, 285
41
Dionisie din Furna, op. cit., p. 213

20
 4. Cina din Emaus

Luca 24, 13-32: „Doi dintre ei [ucenicii Domnului] mergeau în aceeaşi zi la

un sat care era departe de Ierusalim, ca la şaizeci de stadii, al cărui nume era
Emaus. Şi aceia vorbeau între ei despre toate întâmplările acestea.
Şi pe când vorbeau şi se întrebau ei, şi Iisus Însuşi, apropiindu-Se mergea
împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască.
Şi El a zis către ei: Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul cu
altul în drumul vostru ? Iar ei s-au oprit, cuprinşi de întristare. Răspunzând, unul
cu numele Cleopa a zis către El: Tu singur eşti în Ierusalim şi nu ştii cele ce s-au
întâmplat în el în zilele acestea ?
El le-a zis: Care? Iar ei i-au răspuns: Cele despre Iisus Nazarineanul, Care
era prooroc puternic în faptă şi în Cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului
popor. Cum L-au osândit la moarte şi L-au răstignit arhiereii şi mai marii noştri;
Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel ; şi, cu toate
acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea. Dar şi nişte femei de
ale noastre ne-au spăimântat ducându-se dis de dimineaţă la mormânt. Şi,
negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus
că El este viu. Iar unii dintre noi s-au dus la mormânt şi au găsit aşa precum
spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut.
Si El a zis către ei: O, nepricepuţilor şi zăbavnicilor cu inima ca să credeţi
toate câte au spus proorocii! Nu trebuia, oare, ca Hristos să pătimească acestea şi
să intre în slava Sa? Si începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor,
din toate Scripturile despre El.
Si s-au apropiat de satul unde se duceau, iar El se făcea că merge mai
departe. Dar ei Îl rugau stăruitor, zicând: Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a
plecat ziua. Si a intrat să rămână cu ei.,
Şi, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi,
frângând, le-a dat lor.
Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El s-a făcut nevăzut de ei. Şi au
zis unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi
când ne tâlcuia Scripturile?”
Aceasta este prima cină tainică sau Sfântă Euharistie, săvârşită de Hristos
însuşi după învierea Sa; ucenicii L-au recunoscut abia după ce au mâncat din
pâinea pe care El a binecuvântat-o, deşi inima „ardea” în ei de când era cu El pe
cale.

21
 După această încredinţare ei s-au întors în Ierusalim pentru a-i anunţa pe cei
unsprezece apostoli şi pe ceilalţi – dintre cei şaptezeci – ucenici că L-au văzut pe
Domnul Înviat, şi cum L-au cunoscut prin frângerea pâinii.42
Descriere hermeneutică: „Casă şi într-însa masă cu bucate, şi Luca şi
Cleopa şezând la masă, iar Hristos, şezând în mijlocul lor, ţinând în mână o pâine, o
binecuvintează”43

5. Minunea înmulţirii pâinilor (Hristos binecuvântând cele cinci pâini)

Matei 14, 15-21: „Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis:
locul este pustiu şi vremea iată a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă
în sate, să-şi cumpere mâncare.
Iisus însă le-a răspuns: N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce.
Iar ei I-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti. Şi El a zis: Aduceţi-Mi-le
aici.
Şi poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei
doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar
ucenicii mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de
fărimituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de
bărbaţi, afară de femei şi de copii.”
Ioan 6, 1-13: „După aceasta Iisus S-a dus dincolo de marea Galileii, în
părţile Tiberiadei. Şi a mers după El mulţime multă, pentru că vedea minunile ce le
făcea cu cei bolnavi.
Şi S-a suit Iisus în munte şi a şezut acolo cu ucenicii Săi. Şi era aproape
Paştile, sărbătoarea iudeilor.
Deci ridicându-Şi Iisus ochii şi văzând că mulţime multă vine către El, a zis
către Filip: De unde vom cumpăra pâine, ca să mănânce aceştia? Iar aceasta a zis
ca să-l încerce, că El ştia ce avea să facă. Şi Filip i-a răspuns: Pâini de două sute
de dinari nu le vor ajunge, ca să ia fiecare câte puţin.
Şi a zis Lui unul dintre ei, Andrei, fratele lui Simon Petru: Este aici un
bărbat care are cinci pâini de orz şi doi peşti. Dar ce sunt aceastea la atâţia?
Şi a zis Iisus: Faceţi pe oameni să se aşeze. Şi era iarbă multă în acel loc. Şi
au şezut bărbaţii ca la cinci mii. Şi Iisus a luat pâiinile şi, mulţumind, a dat
ucenicilor, iar ucenicii celor ce şedeau; asemenea şi din peşti, cât au voit.
Iar după ce s-au săturat, a zis ucenicilor Săi: Adunaţi fărâmiturile ce au
rămas, ca să nu se piardă ceva. Deci au adunat şi au umplut douăsprezece coşuri
de fărâmituri, care au rămas de la cei ce au mâncat din cele cinci pâini de orz.”

42
Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1995, p. 150
43
Dionisie din Furna, op. cit., p. 118

22
 Această minune, care „a uimit pe ucenici şi înfierbântat gloatele în aşa
măsură, încât voiau să-l proclame rege pe Iisus”44, se petrece dincolo de marea
Tiberiadă, pe povârnişurile din jurul Betsaidei lui Filip, cu puţin înaintea Paştilor.
Înmulţirea pâinilor este o prefigurare a Sfintei Euharistii, datorită
următoarelor analogii: înainte de a înmulţi pâinile, Mântuitorul S-a rugat (…şi
privind la cer…), apoi le-a binecuvântat, le-a frânt şi apoi le-a dat ucenicilor.
Aceasta aminteşte de momentul în care a instituit Euharistia, în timpul Cinei celei
de Taină: „Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor” (Luca 22, 19); după
ce a frânt pâinea şi le-a dat ucenicilor, aceştia le-au împărţit oamenilor flămânzi.
Acelaşi lucru îl fac şi preoţii, deoarece sunt icononomi ai tainelor lui Dumnezeu (I
Corinteni 4,1). Ei împart pâinea cea vie (Ioan 6, 51) credincioşilor; pâinile şi peştii
au ajuns pentru toată lumea – Hristos este prezent în Euharistie, în toate bisericile
unde se săvârşeşte Sfânta Liturghie, în aceeaşi măsură, neîmpărţit, ca şi în toate
părţile aceleiaşi Euharistii, astfel încât fiecare se împărtăşeşte cu Hristos întreg,
existând posibilitatea ca toţi oamenii, oricât de mulţi ar fi, să se împărtăşească;
peştele, care este simbolul lui Hristos, este şi el dat ca hrană pentru toată lumea;
Domnul a cerut ca ucenicii să strângă firimiturile, „ca să nu se piardă ceva”. Nici
ceea ce rămâne de la Euharistie nu se aruncă.
A doua zi după această întâmplare minunată, Domnul Hristos S-a întâlnit cu
o parte din cei pe care i-a săturat în pustie, care acum Îl căutau, şi le spune că
minunea aceasta, din binefacerile căreia au avut parte toţi, este motivul, cu mult
mai suficient decât semnele şi minunile dinainte, care i-a făcut ca acum să-L caute.
Dar, continuă El, trecând în felul acesta, cum de multe ori a mai făcut, de la cele
materiale la cele spirituale, nu după îndestularea trupească trebuie să umble, ci
după hrana sufletească, care este veşnică. Apoi le spune că hrana cea veşnică o va
da El, şi nu numai atât, hrana cea veşnică este El, trupul Lui (Ioan 6, 26-60).
Se vede astfel că minunea înmulţirii pâinilor avea menirea de a pregăti lumea
pentru minunea cu mult mai mare a Euharistiei.

Descriere hermeneutică: „Dealuri şi un copil ţinând un paner cu cinci pâini

şi doi peşti; şi Hristos stând şi uitându-Se la cer, cu stânga ţine panerul, iar cu
dreapta îl binecuvintează; şi aproape de el Filip şi Andrei şi mulţime multă de
oameni şezând în cinci locuri. Şi trei apostoli ridicând pe umerii lor coşuri, fiind
puţin cam plecaţi, şi alţi trei scoţând bucăţile de pâine şi de peşte din coşurile
acelea şi punându-le înaintea oamenilor ce şed jos; iar ceilalţi apostoli, ţinând
panere, împart oamenilor bucăţi de pâine şi de peşte, asemenea.”45

44
Pr. Marin M. Negulescu, Predici la duminici şi sărbători, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1991, p. 77
45
Dionisie din Furna, op. cit., p. 108

23
 6. Jertfa lui Avraam

Facere 22, 1-13: „După aceasta, Dumnezeu a încercat pe Avraam şi i-a zis:
„Avraame, Avraame!” Iar el a răspuns: „Iată-mă!” Şi Dumnezeu i-a zis: „Ia pe
fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te în pământul Moria
şi adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu!”
Sculându-se deci Avraam dis-de-dimineaţă, a pus samarul pe asinul său şi a
luat cu sine două slugi şi pe Isaac, fiul său; şi tăind lemne pentru jertfă, s-a ridicat
şi a plecat la locul despre care îi grăise Dumnezeu. Iar a treia zi, ridicându-şi
Avraam ochii, a văzut în depărtare locul acela.
Atunci a zis Avraam slugilor sale: „Rămâneţi aici cu asinul, iar eu cu copilul
ne ducem până acolo şi, închinându-ne, ne vom întoarce la voi”.
Luând deci Avraam lemnele cele pentru jertfă, le-a pus pe umerii lui Isaac,
fiul său; iar el a luat în mâini focul şi cuţitul şi s-au dus amândoi împreună.
Atunci a grăit Isaac lui Avraam, tatăl său, şi a zis: „Tată!” Iar acesta a
răspuns: „Ce este, fiul meu?” Zis-a Isaac: „Iată, foc şi lemne avem; dar unde este
oaia pentru jertfă?” Avraam însă a răspuns: „Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de
oaia jertfei Sale!” Şi s-au dus mai departe amândoi împreună.
Iar dacă au ajuns la locul de care-i grăise Dumnezeu, a ridicat Avraam
acolo jertfelnic, a aşezat lemnele pe el şi, legând pe Isaac, fiul său, l-a pus pe
jertfelnic, deasupra lemnelor. Apoi şi-a întins Avraam mâna şi a luat cuţitul, ca să
junghie pe fiul său.
Atunci îngerul Domnului a strigat către el din cer şi a zis: „Avraame,
Avraame!” Răspuns-a acesta: „Iată-mă!” Iar îngerul a zis: „Să nu-ţi ridici mâna
asupra copilului, nici să-i faci vreun rău, căci acum cunosc că te temi de
Dumnezeu şi pentru Mine n-ai cruţat nici pe singurul fiu al tău”

Avraam, fiul lui Terah, şi urmaş al lui Sem, născut în Urul Caldeii (aprox. în
anul 2000 î. Hr.), a fost chemat de Dumnezeu într-un alt pământ, promiţându-i-se,
pentru ascultare, că va fi părintele unui popor binecuvântat (Facere 12, 1-2, ş.u.).
Avraam era foarte bogat, având multe oi; nu a avut o reşedinţă stabilă.46
El a avut o credinţă foarte puternică în Dumnezeu, fiind în orice clipă gata de
a-l asculta în orice i-ar cere („Iată-mă!”). De aceea şi atunci când Dumnezeu i-a
cerut să-l jerfească pe singurul său fiu, el nu a ezitat.
Jertfa lui Avraam constituie o prefigurare a Jertfei Mântuitorului, pentru că
este făcută tot din credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu. Este deci implicit şi o
prefigurare a Euharistiei. (Pe lângă aceasta, mai există şi alte asemănări de detaliu,
ca de exemplu purtarea propriei materii de jertfă pe umerii jertfei, fiu nevinovat
jertfit de tată).
46
Preot Iconom Stavrofor, op. cit., 42-44

24
 Scena, luată ca atare, ar trebui să fie dramatică. Tatăl trebuie să-şi înjunghie
propriul fiu. Însă dacă tatăl, Avraam, ar mai fi avut remuşcări sau dubii asupra a
ceea ce trebuia să facă, atunci credinţa lui nu ar fi fost deplină. Icoana suprinde
această credinţă desăvârşită a lui Avraam, prin hotărârea gestului cu care vrea să-l
înjunghie pe fiul său, şi prin calmul privirii sale (nu este nici mânie, nici
deznădejde, nici sadism, nici vreo altă formă de manifestare care să trădeze
neîncredere).

Jertfa lui Avraam – Teofan Cretanul, M-rea Stavronichita (diaconicon), Mt. Athos, sec. XVI

Descriere hermeneutică: „Avraam pe un deal, avându-l pe Isaac mic copil

legat deasupra pe nişte lemne şi ţinând un cuţit în mână ca să-l înjunghie. Şi,
deasupra lui, un înger arătându-i un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiş, îi
grăieşte într-o hârtie: „Avraame, Avraame, să nu-ţi ridici mâna asupra copilului”
(Facere 22, 12). Şi din josul dealului doi tineri ţinând măgarul cu samarul pe el.”47

7. Sfântul Potir

47
Dionisie din Furna, op. cit., p. 71

25
 Potirul (ποτήριου) este un vas în forma unui pahar sau a unei cupe cu picior,
de diverse dimensiuni, în care se toarnă vinul şi apa folosite la Proscomidie şi
sfinţite apoi şi prefăcute în Sfântul Sânge pentru împărtăşirea clericilor şi
credincioşilor48. El reprezintă, în primul rând paharul cu vin folosit de Mântuitorul
la Cina cea de Taină, la instituirea Euharistiei, şi în al doilea rând, vasul în care,
conform unei tradiţii Sfântul Evanghelist Ioan ar fi strâns sângele scurs din rănile
Mântuitorului.

Imaginea este astfel: Mântuitorul, copil, sau matur, stând în potir, văzându-se
pe jumătate, binecuvântând cu ambele mâini.
Icoana aceasta este varianta vizuală a cuvintelor dogmei prezenţei reale a lui
Hristos în Euharistie.

8. Mântuitorul pe Sfântul Disc

Sfântul disc (ο̉ δϊσχος) este un vas din metal argintat sau aurit, în forma unei
farfurii plate, sau taler octogonal, susţinut de regulă de un picior scund, pe care se
pune Sfântul Agneţ şi miridele care se scot din prescurile folosite la proscomidie
pentru sfinţirea lor la Sfânta Liturghie, precum şi Agneţul dinainte sfinţit, folosit la
Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. El reprezintă blidul sau talgerul pe care
erau aşezate mâncărurile la Cina cea de Taină (Marcu 14, 20), iar folosirea lui în
serviciul liturgic datează încă din timpul apostolic.49
În funcţie de momentul liturgic, Sfântul disc simbolizează: ieslea în care S-a
născut Mântuitorul (Proscomidie); locul în care a fost aşezat, ori patul pe care a fost
pus trupul Mântuitorului după pogorârea Lui de pe cruce (după Vohodul mare).
Discul mai simbolizează, prin rotunjimea lui, „bolta cerului, purtând pe Hristos,
soarele nostru cel duhovnicesc”50.
Icoana: Mântuitorul, copil, îmbrăcat sumar, stând culcat pe Sfântul disc, cu
mâinile împreunate la piept.

Bibliografie
48
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1993, p. 589
49
Ibidem, p. 588
50
Ibidem, p. 589

26
 1. Abrudan, Preot. Prof. Dr. Dumitru, Corniţescu, Diac. Prof. Dr. Emilian,
Arheologie Biblică, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1994;

2. Bondalici, Preot Iconom Stavrofor Dumitru, Enciclopedia marilor

personalităţi din Vechiul şi Noul Testament, Ed. Diecezană, Caransebeş, 2005;

3. Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica generală, Ed. Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993;

4. Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Editura Sophia, Bucureşti,

2000;

5. Evdokimov, Paul, Arta icoanei, o teologie a frumuseţii, trad. de Grigore

Moga şi Petru Moga, Ed. Meridiane, 1992;

6. Florenski, Pavel, Iconostasul, trad. de Boris Buzilă, Editura Anastasia,

Bucureşti, 1994;

7. Gură de Aur, Sf. Ioan, Omilii la Matei, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994;

8. Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Dogmatica
Ortodoxă, manual pentru seminariile teologice, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca,
2003;

9. Iuliania, Monahia, Truda iconarului, trad. de Evdochia Şavga, Ed. Sophia,

Bucureşti, 2001;

10. Quenot, Michel, Icoana, fereastră către absolut, Ed. Enciclopedică,

Bucureşti, 1993;

11. Quenot, Michel, Învierea şi icoana, trad. de Pr. Dr. Vasile Răducă, Ed.
Christiana, Bucureşti, 1999;

27
 12. Krug, Monahul Grigorie, Cugetările unui iconograf despre sensul şi
menirea icoanelor, trad. de Carmen şi Florin Caragiu, Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucureşti, 2002;

13. Mircea, Pr. Dr. Ioan, Dicţionar al Noului Testament, Ed. Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995;

14. Negulescu, Pr. Marin M., Predici la duminici şi sărbători, Ed. Episcopiei
Romanului şi Huşilor, 1991;

15. Ozolin, Nikolai, Chipul lui Dumezeu – chipul omului, trad. Gabriela
Ciubuc, Ed. Anastasia, 1998;

16. Vintilescu, Preot Prof. Dr. Petre, Liturghierul explicat, Ed. Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998;

17. Radu, Pr. Prof. Dumitru, Îndrumări Misionare, Ed. Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986;

18. Tofană, Pr. Dr. Stelian, Iisus Hristos Arhiereu veşnic, după Epistola
către Evrei, Ed. Presa Universitară Clujeană, 1996, Cluj-Napoca;

19. Uspensky, Leonid, Teologia icoanei în Biserica ortodoxă, Editura

Anastasia, 1994.

28