Lavinia Elena Niculicea

Ploaie de gânduri

Editura………………………, 2012

1
 Cuprinsul

1. Prefaţă. Iubirea de cuvânt – iubirea de viaţă, de Nelu Barbu………… p. 6

2. Lacrimi de înger…………………………………………………….. p. 11
3. Vreau…………………………………………………………………. p. 12
4. Vis de toamnă………………………………………………………… p. 13
5. Aştept ploi de lumină…………………………………………………. p. 14
6. Mi-e sete de alb……………………………………………………….. p. 15
7. Sălbatic crin…………………………………………………………… p. 16
8. Sunt ploaie…………………………………………………………….. p. 17
9. Mă rătăcesc în visare………………………………………………….. p. 19
10. Ploaie de gânduri……………………………………………………… p. 21
11. Petale de cuvinte………………………………………………………. p. 22
12. Trandafir înroşit în iubire…………………………………………….... p. 23
13. Dacă mă vei uita……………………………………………………….. p. 24
14. Era un timp…………………………………………………………….. p. 26
15. Fericire-i……………………………………………………………….. p. 27
16. Te rog, mai stai………………………………………………………… p. 28
17. Dă-mi, Doamne,……………………………………………………….. p. 29
18. Ce-i viaţa?……………………………………………………………… p. 30
19. Nostalgie de toamnă………………………………………………….... p. 31
20. Să fiu…………………………………………………………………… p. 32
21. Iisuse, vino……………………………………………………………... p. 33
22. Doamne, Tu m-ai ridicat……………………………………………….. p. 34
23. Albe gânduri……………………………………………………………. p. 35
24. Iubirea ta………………………………………………………………... p. 36
25. Nicicând n-am visat…………………………………………………….. p. 37
26. Stelele ce lucesc………………………………………………………… p. 38
27. Inima îmi e de gheaţă…………………………………………………… p. 39
28. Iubirea…………………………………………………………………… p. 40
29. Din nou primăvară………………………………………………………. p. 42
30. Iubirea e o taină…………………………………………………………. p. 43
31. Te caut…………………………………………………………………... p. 44
32. Şi dacă…………………………………………………………………... p. 45
33. Tăcerea ta……………………………………………………………….. p. 46
34. Pe scări de vise………………………………………………………….. p. 47
35. Toamnă-n suflet…………………………………………………………. p. 48

2
36. Primăvara………………………………………………………………. p. 49
37. Mi-aduci primăvara…………………………………………………….. p. 50
38. Parfumul florilor de tei…………………………………………………. p. 51
39. Ecou de toamnă………………………………………………………… p. 53
40. Plâng trandafirii………………………………………………………… p. 54
41. Gânduri în lanţuri………………………………………………………. p. 55
42. De ziua ta……………………………………………………………….. p. 56
43. Noapte de gheaţă……………………………………………………….. p. 58
44. Mi-e dor……………………………………………………………….... p. 59
45. Doar Eminescu…………………………………………………………. p. 60
46. Zâmbesc iubirii…………………………………………………………. p. 61
47. Să-ţi fiu singura rază……………………………………………………. p. 62
48. Vis de iarnă……………………………………………………………... p. 63
49. Trece iubirea……………………………………………………………. p. 64
50. Bărbatul, enigmatică creatură ………………………………………….. p. 65
51. Valuri de iubire…………………………………………………………. p. 66
52. Visez……………………………………………………………………. p. 67
53. Vânt de toamnă…………………………………………………………. p. 68
54. Toamnă-i în mine……………………………………………………….. p. 69
55. Las un strop de iubire…………………………………………………… p. 70
56. Ascult tăcută…………………………………………………………….. p. 71
57. Privirea ta………………………………………………………………... p. 72
58. Am furat stele……………………………………………………………. p. 73
59. Mama-i suprem sacrificiu………………………………………………... p. 74
60. Ploi de mai……………………………………………………………….. p. 75
61. Îmbracă-mă cu vise………………………………………………………. p. 77
62. În roua speranţei………………………………………………………….. p. 78
63. Iubirea ta-i un zbor……………………………………………………….. p. 79
64. Mă visez un trandafir…………………………………………………….. p. 80
65. Parfum de mai……………………………………………………………. p. 81
66. Sunt copac………………………………………………………………... p. 82
67. Flori de cer…………………………………………………….................. p. 83
68. Singurătate……………………………………………………………….. p. 84
69. Mi-e dor de mare………………………………………………………… p. 85
70. Frunze colorate de dor…………………………………………………… p. 87
71. Ninge la fereastră………………………………………………………… p. 88
72. Poemele sufletului………………………………………………………. p. 89
73. Argument………………………………………………………………… p. 90
74. Mugurii copilăriei…………………………………………………………p. 91
75. Zorii adolescenţei………………………………………………………… p. 98
76. Şcoala vieţii şi învăţămintele sale………………………………………... p. 109
77. Oameni deosebiţi care au intrat în viaţa mea…………………………….. p. 112
78. Dincolo de zâmbet, se ascunde o dramă……………………………......... p. 119
79. Artă şi contemplaţie……………………………………………………… p. 120
3
 80. Despre umilinţă……………………………………………………….. p. 124
81. În anotimpul căutării şi al melancolicelor clipe………………………. p. 126
82. Viziune asupra iubirii…………………………………………………. p. 128
83. Viziune asupra suferinţei……………………………………………... p. 131
84. Să învăţăm verbul „a dărui”…………………………………………... p. 133
85. Iubirea pe drumul vieţii……………………………………………….. p. 135
86. Despre fericire………………………………………………………… p. 136
87. Viziune asupra rugăciunii…………………………………………….. p. 139
88. Comunicarea – cheia relaţiilor perfecte. Relaţia cu Dumnezeu…….... p. 140
89. Lumea în care trăim…………………………………………………... p. 142
90. Ingredientele unei relaţii……………………………………………… p. 144
91. Suferinţa – îndrumătorul meu spiritual……………………………….. p. 146
92. Spiritualitatea un ingredient esenţial în viaţă…………………………. p. 149
93. Iubirea un episod marcant în viaţă……………………………………. p. 151
94. Insula Iubirii………………………………………………………….. p. 153
95. Dulce nostalgie……………………………………………………….. p. 155
96. Vis de primăvară……………………………………………………... p. 157
97. Aripi de înger………………………………………………………… p. 159
98. Dragostea – tărâm binecuvântat……………………………………… p. 162
99. Emoţie de toamnă……………………………………………………. p. 167
100. Lacrimile, picături de suflet………………………………………….. p. 170
101. Gânduri ce dor……………………………………………………….. p. 172
102. Plouă cu stropi de visare……………………………………………... p. 174
103. Prietenia, pilonul rezistent al vieţii…………………………………... p. 175
104. Iarna… peisaj de basm………………………………………………. p. 177
105. A mai trecut un an…………………………………………………… p. 179
106. Un zâmbet plin de iubire…………………………………………….. p. 181
107. Optimismul – o floare la fereastra sufletului………………………... p. 184
108. Dialog cu omul interior……………………………………………… p. 187
109. Femeia, eternul vis de iubire al bărbatului…………………………... p. 189
110. Dor de primăvară…………………………………………………….. p. 192
111. Bucuria de a crea…………………………………………………….. p. 194
112. Vara-i acolo unde simţi că trăieşti…………………………………… p. 196
113. Odă iubirii……………………………………………………………. p. 198
114. Libertatea în lanţuri…………………………………………………... p. 199
115. Lacrimi străpung tăcerea nopţii………………………………………. p. 201
116. Să găsim fericirea în efemeritatea clipelor…………………………… p. 203
117. Scriitorul – artizanul emoţiilor pozitive……………………………… p. 205
118. Copilăria, vârstă ferice……………………………………………….. p. 206
119. Pe aripi de reverie…………………………………………………….. p. 209
120. Mirajul muzicii……………………………………………………….. p. 210
121. Adrian Păunescu… în galaxia poeziei……………………………….. p. 212
122. Iubirea-i un sublim poem…………………………………………….. p. 214
123. Puterea de „a dărui”………………………………………………….. p. 216

4
124. Păşesc în 2012, cu gândul spălat de roua iubirii…………………….. p. 218
125. Să învăţăm să ne învingem frica…………………………………….. p. 220
126. Am ales să iubesc……………………………………………………. p. 222
127. Postfaţă. Suflet răsfrânt în cuvinte, de Constanţa Abălaşei-Donosă….. p. 224

5
 Prefaţă

Iubirea de cuvânt – iubirea de viaţă

Poezia şi eseistica Laviniei Niculicea sunt lujerii unei ode arborescente închinate
IUBIRII de CUVÂNT, care vine de la Dumnezeu. Fiind femeie, prin aripa sufletului său,
cu sfială şi cu speranţă, dar mai ales cu stoicism, ne invită să păşim, prin iubire, în cel de
al cincilea anotimp al universului dimensiunii sale interioare:
„Picură-n mine ploaie de gânduri
zămislind în sufletu-mi pustiu
iubirea de cuvânt.”
(Ploaie de gânduri)

O zodie nedreaptă face ca Lavinia să-şi facă loc printre întâmplări, altfel decât
semenii. Din speranţă însă şi-a făcut o armură de oţel, alegând, prin scris, calea
transfigurării stării sale existenţiale şi conflictului cu sinele. A învins prin iubirea pentru
Dumnezeu, pentru tot ceea ce ne-nconjoară. Pe via sa redescoperă că suferinţa stimulează
travaliul creator. Pentru ea idealul artistic înseamnă nerenunţarea la vis, chiar dacă viaţa
i-a oferit trecerea prin „furcile caudine”. Un eseu, din cele peste cincizeci, poartă mottoul
unui poet-martir:
„Înfrânt nu eşti atunci când sângeri, nici ochii când în lacrimi ţi-s,
„Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis…”
(Radu Gyr)

6
 Poezia psalmică gravitează în jurul laitmotivului în CĂUTAREA lui
DUMNEZEU. Sinceritatea şi tensiunea lirică sunt aripile inefabilului său poetic:
„Tu eşti visul meu cel dulce şi rebel,
vis de dor şi căutare, luminat de iubire,
ce mă-nconjoară cu tainice, subtile energii,
să simt binecuvântarea clipei de „ a fi”…
(Te rog mai stai…)

Imnul şi oda, meditaţia şi elegia, îşi trag seva poetică din petalele pastelurilor
trandafirii ale unor iluzii pierdute, în nopţile cu stele ale unei toamne târzii:
„Cerul s-a-mbrăcat cu o mantie de stele
stropind iubire peste petalele de catifea
mângâiate suav de vântul nebun al iluziilor”.
(Plâng trandafirii)

În centrul poeziei Laviniei Niculicea se află universul tematic al DORULUI DUR,

dezbrăcat în frunzişul iubirii şi ocrotit în labirintul tainic al durerii:
„În mine
se cuibăreşte pasărea DORULUI,
se-nfruntă animalic
din iluzia dulce a dragostei –
floare albă
legănată de vântul… durerii…”
(Vânt de toamnă)

În „Ploaie de gânduri” transfigurează sinestezia elementelor cosmice, percepţia lui

Dumnzeu şi peisajul anotimpurilor axate pe supratema timpului, în care iubirea de
cuvânt – iubirea de viaţă înseamnă suferinţă, bucurie celestă şi speranţa că nu vom muri
cu totul. Liantul acestei sinestezii se află în osmoza matricei poetului:

7
 „… iubirea suavă ca o boare,
îmbracă natura în straiul unui vis
desprins din starea gândului neatins.”
(Trece iubirea)

**
Eseurile Laviniei Niculicea sunt adevărate poeme în proză… Incipitul îşi are
rădăcinile în mugurii copilăriei, iar finalul în dimensiunile sale interioare, femeia
devenind al cincilea anotimp – cel al sufletului. Sunt scrieri curate în care plouă cu stropi
de visare peste aripile îngerilor, autoarea aspirând să convieţuiască în compania lor.
Singura ei şansă este însă iubirea de cuvânt îmbrăcată în haina exprimării metaforice:
dragostea – tărâm binecuvântat, lacrimile – picături de suflet, prietenia – pilonul rezistent
al vieţii.
Libertatea de a crea, asemenea lui Eugenio Montale este dată însă de predispoziţia
în care se aşază la masa de scris, definită de Lavinia – dreptul sufletului de a respira…
Din acest laborator de creaţie au ieşit admirabilele eseuri despre „marea trecere”, scrise
după cum ne sugerează, la cumpăna dintre ani.
Sub denumirea generică „Puterea de a dărui” înfăţişează tipologia unor
personalităţi din domeniile: culturii, televiziunii şi ziaristicii, învăţământului şi medicinei.
Eseurile dedicate celor apropiaţi, cu înrâurire directă asupra devenirii sale, reprezintă o
revanşă spirituală. Fiind confesiuni dezinteresate, dobândesc conotaţii documentare
pentru istoria spiritualităţii româneşti contemporane.
Este receptivă şi la valoarea unor scriitori, inclusiv la trecerea în pulberea de stele a
unor personalităţi literare. Eseul despre Adrian Păunescu “dă Cezarului ce e al
Cezarului”, proiectându-l în locul care i se cuvine în galaxia poeziei contemporane.
Razele soarelui – lacrimile dorului – se răsfrâng în eseurile sale prin lumina
ochilor, iar zâmbetul prin vorba bună şi fapta binefăcătoare. Lavinia înalţă iubirea până la

8
stele, o traduce prin fericire – dispoziţia noastră în efemeritatea clipelor desprinse din
mirajul muzicii sferelor. Stabileşte apoi un „statut” scriitorului, „fluture cu aripile frânte-
n tăcere, căutând nectarul clipei rătăcite-n infinit”, artizanul emoţiilor pozitive,
dezvăluite descriptiv, precum în poemul în proză „Pe aripi de reverie”:
„Afară e o zi friguroasă de noiembrie care te îmbie să stai în casă. Plouă încet…
Picăturile au forma unor inimioare ce au strâns în ele dor, iubire, suferinţă, nebunie şi
visare. Parcă cerul ar lăcrima de dragoste pentru pământul pierdut într-o dulce aşteptare.
Stropii răcoroşi se preling pe frunzele efemere ce acoperă pământul pierdut în
singurătate… Spectrul cromatic al toamnei şi jocul inocent al primilor fulgi de nea îmi
cuibăresc în suflet un dor intens de viaţă… Am învăţat să iubesc viaţa aşa cum e ea…
Experimentez un sentiment unic…, iubirea de cuvânt – iubirea de viaţă… Ploaia are
farmecul ei… pentru sufletul încorsetat şi sufocat de griji şi de nevoi… Mă adăpostesc în
vis, într-o lume în care emoţia e vie şi nealterată de concret. Gândurile mă poartă spre
tărâmul magic al dragostei. Fredonez o melodie emoţionantă care îmi aminteşte de un
film ce m-a impresionat: „Sweet November” (Idilă de noiembrie).
Fineţea şi subtilitatea conotaţiilor trădează un eseist de concepţie.

***

La început a fost CUVÂNTUL de dragoste faţă de Dumnezeu care înseamnă

dragoste de mamă, de fraţi şi de surori, de semeni şi de ţară, de natură şi de chemarea
pământului, de învăţătură şi de poezie, de cerul înstelat, de limpezimea sufletului şi
gândului. Aceste stări poetice sunt împletite în corola iubirii de cuvânt – iubirii de viaţă:
„Am furat stele din gândul
unui înger fără nume.
Le-am aşezat cu măiestrie
pe ogorul poeziei.
Am aşteptat cu dor,
sub clar de lună nouă

9
 recolta perenă de cuvinte
ascunsă sub noianul
de file-ngălbenite-n durere.

Mi-am înmuiat condeiul

în lacrimile cerului
să pot scrie poemul unic
al dragostei de viaţă.”
(Am furat stele)

Cu puterile fizice neajutorate, dar înzecite de cele spirituale, Lavinia Niculicea ne

oferă în „Ploaie de gânduri” o „ars poetica” menită să înfrunte timpul. Ar fi răsplata
sincerităţii unui poet şi eseist de concepţie, care încearcă să-şi exteriorizeze dimensiunile
interioare în „Lacrimi de înger” şi în „Poemele sufletului”.

Nelu Barbu

10
Lacrimi de înger

11
 Vreau…

Vreau să-ţi sărut încheietura sufletului,

care-mi aduce visul – numit Iubire,
să strivesc cu sărutul lacrima-ţi de durere
căzută din geana timpului pe obrazul mirării.

Vreau să-ţi opresc talpa din alergarea flămândă

pe pământul făcut deşert de aşteptarea grea,
să transform orice piatră roasă de iluzii
în oaze ale izbăvirii – lacrimă de înger.

Vis de toamnă

12
Sunt vis mirosind a toamnă
cu ploaia ascunsă-n gânduri.
În ochii-mi vii, norii se leagănă.

Cad frunzele bătute de dor

în tăcerea inimii albastre
Tu mă atingi cu al nopţii fior.

Sunt vis acoperit de brumă.

Îţi bat în zori, la a ta fereastră,
aducându-ţi clipe de aramă.

În plânsul pomilor de toamnă,

eu îţi simt oftatul şi durerea.
Îmi las sufletul în a ta palmă.

Sunt vis făr’de început şi de sfârşit…

Îţi strivesc cu paşii, somnul dulce-amar
Pe gene-ţi stă plâns, amorul ursit.

Pictez pe pânza amurgului, iubirea –

un dans în doi, udat de ale toamnei ploi
Melancolia pe veci ne pastelează firea…

Aştept ploi de lumină

13
Cerul s-a întunecat
de gândul existenţei.
Oraşul tace tainic
aşteptând ploi de lumină.
Un înger trezit subit
din vis de rugăciune
îmi desenează-n inimă
un crin care miroase a credinţă,
credinţa că lacrima din zori
se va însenina la sărutul tău.

Iubitul meu,
citesc în ochii-ţi sfârtecaţi
de un dor ascuţit
făclii de cer ce luminează.
Ultimul meu gând neştiut
ascunde al iubirii amurg.
Ploaia caldă de vară e aici,
mă-îmbrăţişează c-un surâs,
mă scaldă cu înţelesul iubirii,
punându-mi balsam de cuvinte
peste visurile sufocate
în deşertul clipelor.

Mi-e sete de alb

14
Fulgi de albe dorinţe cad cu repeziciune
peste inima mea...
Se îmbulzesc, mă sărută şi mă răsfaţă
cu clipe de iubire.

Mi-e sete de alb, de zăpada de visuri,

bătătorite de paşii încrederii,
de stelele aprinse în focul cuvintelor,
de fiorul dragostei noastre.

Mi-e dor de clinchetul sufletului tău,

dăngănit de dor,
ce-mi făcea inima să cânte colindul
cu iz de eternitate.

Sălbatic crin

15
Sufletul meu e un alb şi
sălbatic crin,
strivit de tăcute vânturi
şi ploi târzii
udat cu lacrimi muiate-n
curcubeu de dor.
Fluture cu aripile
frânte-n tăcere
caut nectarul clipei
rătăcită-n infinit.
Îmi atingi suav petalele
de cer şi lumină;
să nu-mi ucizi corola
de tainice visuri.

Sunt ploaie

16
Sunt ploaie caldă de vară,
mă preling pe buzele-ţi moi,
îţi sărut infinitul regăsit,
sorbind-ţi cu sete
lacrima
din colţul zâmbetului, 
amară ca o cafea băută
pe fugă.
Marea o simt în ochii-ţi adânci,
gustul lor e dulce-sărat
la fel ca viaţa…
Înot printre valuri de suflet,
mă lovesc de stâncile 
gândurilor tale… 
Înserarea ne e paravan
pentru iubirea ce tăinuieşte 
paradisul.
Cerul ne este aproape,
picurându-ne praf de stele
peste visul furat.
Iubeşte-mă ca un copil 
cu luna în privire
pe ţărmul scăldat
de iluzii…

Iubite, atinge-mă cu gândul,

să simt acum talazul fericirii
cum se zbate-n mine.
Şoapte de sirenă îţi voi dărui

17
în asfinţitul aprins
de dorinţe…
Pescăruşii, cu cântul lor,
ne vor duce spre orizontul
pictat în veşnicie.

Mă rătăcesc în visare

18
Încerc să scriu 
cu lacrima din privire 
pe fila nopţii 
dorul de tine
care-mi fură 
în aceste clipe 
somnul. 
Mă rătăcesc în visare 
ca-ntru-un labirint
de vorbe, 
mă aplec timid
peste marginea clipei, 
să simt fiorul adânc 
al dragostei.
Printre genele visului
mi-alunecă 
secretul fericirii,
închis…
în căuşul timpului.
Vino, vino, iubite, 
să-l descifrăm împreună.
Lumina din a ta privire
e un amalgam de cuvinte 
care-mi umple 
cartea vieţii.

19
 Ploaie de gânduri

Ploaie de gânduri
cu lacrimi de vară
a ţesut peste suflet
pânza unei iubirii 

20
care sărută infinitul.
Gândurile-mi sunt 
zbor spre fericire.
Stol de pescăruşi
îşi lasă libere
visurile frânte de
furtuna existenţei…
Mă scufund alene
în valurile unui dor
pictat în speranţă.
Mă înec în lacrima
necunoscută de tine
în adâncimea unui vis
care nu cunoaşte
povara singurătăţii.
Vreau să ating
cu degetele fericirii
curcubeul din tine
să rămân fără cuvinte
doar prin semnele dragostei
să vorbesc sufletului tău.

Petale de cuvinte

Transform ploaia de gânduri 

în petale de cuvinte, 
le aştern în calea 
clipelor grăbite,

21
să le oprească paşii,
să pot privi prezentul
în ochii-ţi limpeziţi
de regretele dragostei,
care s-a pierdut 
printre ramuri de suflet.
Vreau să fur o rază
din sufletu-ţi curat,
să-mi învăluie gândurile
cu un fum de vise…
vântul pribeag şi năuc
să-mi spulbere îndoiala
cu ecoul surâsului tău.
Acoperă-mă, iubite,
cu un văl de cer, străpuns
de lacrimile îngerilor
fii blândă adiere de vânt
pentru inima-mi arsă de dor
şopteşte-mi ale zărilor cuvinte,
îmbrăţişate de al tău sărut
care poartă masca unui apus.

Trandafir înroşit în iubire

Trandafir înroşit în iubire, 

cu pleoapa de lumină deschisă,
striveşte uitări…
înflorit subit sub paşii tăcerii,

22
în toamne cu lacrimi de nostalgie.
Cu un surâs şăgalnic în gânduri
mi-ai alungat din oase frigul
şi ploaia amăgitoarelor clipe …
Un murmur
mi-a curs galopând prin vene.
Petalele ce păstrează parfumul 
gândurilor,
îmi acoperă dorul care lăcrimează,
făcând să răsară mai întâi sămânţa, 
iar apoi lumina dragostei...
Muguri de cer care schiţau primăvara
s-au implantat în adâncul de vise
înveşmântate de un
asfinţit confuz.
 

Dacă mă vei uita

Dacă mă vei uita, iubirea mea,

talazuri se vor zbate-n mare,
apusuri se vor pierde-n zare,
păsări vor purta tristeţi copleşitoare.
23
Dacă mă vei uita, iubirea mea,
florile petalele-şi vor scutura,
izvoarele de dor vor lăcrima,
copacii de haine se vor dezbrăca.

Dacă mă vei uita, iubirea mea,

soarele să zâmbească va înceta,
privighetorile din crâng vor amuţi,
sălciile de lângă lac se vor jeli.

Dacă tu mă vei uita, poate,

ziua se va preface-n noapte,
măreaţa lună, încetişor va păli,
stelele pe cer nu vor mai sclipi.

Dacă mă vei uita, iubirea mea,

flori de gheaţă vor înflori în inimă
şi nici chiar soarele, cu căldura sa,
nu le va putea nicicând topi-va.

Toate dorurile vor fi ferecate,

gândurile-mi vor fi încătuşate
în mintea mea, toate, toate.
Îngerii din cer se vor întrista,
doar dacă tu… mă vei uita.

24
 Era un timp…

Era un timp când mă-ntrebam:

De ce trebuie să sufăr tocmai eu?
Cu ce sunt eu atât de vinovată
să trăiesc cu povara asta, Tată?
25
Gândeam că de Tine sunt condamnată.
Trebuie să port suferinţa lumii toată?
Mă cufundasem în suferinţă şi singurătate,
nu înţelegeam că Tu de mine eşti aproape.
Surâsul mi-era chinuit de a mea grea boală,
viaţa mi se părea prea tristă şi goală.
În minte, mi se perindau gânduri chinuitoare,
din ochii-mi trişti cădeau lacrimi reci şi amare.
Durerea mea era din ce în ce mai apăsătoare…
la gândul că boala nu cunoaşte vindecare
şi nu găseam nici un strop pur de alinare
în lumea asta, lipsită de speranţă şi soare.
Fiinţa mi se prăbuşea într-un abis de uitare,
dar, deodată mi s-a întins o mână salvatoare,
o mână divină m-a apucat strâns, cu putere,
lăsând în urmă tristeţi şi o cumplită durere.

Fericire-i …

Fericire-i pentru mine,

în clipa când sunt cu Tine.
Doamne, nu-i nimic mai scump
decât, să te am în inimă şi-n gând.

26
Fericirea-i pentru mine,
să-i fac semenului bine.
Cu toată inima să Te iubesc
pe acest pământ să Te slăvesc…,

să ard de zelul Tău mistuitor,

să luminez tot adevărul Tău,
sufletul să-l înalţ în rugăciune,
să las în urmă orice amărăciune…

Te rog, mai stai…

Te rog! mai stai cu mine…

o clipă, să-mi fi desfătare,
să furăm din clepsidra iubirii
încă o clipă de patos nebun.

27
Te rog! mai stai cu mine,
să mă arunci în marea de vise,
să mă înalţ pe valul iubirii,
purtată de vânt spre alte zări.

Te rog! mai stai cu mine,

eşti îngerul existenţei mele,
tu, aripile mi le-ai vindecat,
să pot zbura spre infinitul Iubirii.

Tu eşti visul meu cel dulce şi rebel,

vis de dor şi căutare, luminat de iubire,
ce mă-ncarcă cu tainice, subtile energii,
să simt binecuvântata clipă de „a fi”.

Dă-mi, Doamne,

Fiinţa mea este pustie,

o arşiţă fierbinte.
Nu-i niciun strop de îndurare,
e doar pustiu… şi doare.

28
Doamne, plouă peste fiinţa mea
înviorează-mă şi spală-mi inima…
Dă-mi, Doamne, un singur strop de rouă,
vreau… fiinţa să-mi fie nouă !

Ce-i viaţa?

Mă întreb de multe ori:

– Ce-i viaţa unui muritor?
– Un fir de iarbă prea fragil
sau doar un tainic suspin?

29
Un abur ce prea repede trece,
o frunză-n vânt ce s-ofileşte.
Chiar dacă-i scurtă viaţa mea,
pe altarul artei o voi dedica.

Nostalgie de toamnă

E frig… plouă, e toamnă.

Sunt singură şi privesc afară,
la picurii vii de ploaie.
În suflet e ca afară,
plouă… e o eternă toamnă.
30
Ploaia, se prelinge pe fereastră,
lacrimi îmi cad pe palida faţă.
Aşa cum pomii trişti îngenunchează,
în faţa neobositului vânt,
inima mea îngenunchează
în faţa iubirii ce-mi vibrează
în piept şi în gând.
Pământul umed este acoperit
de frunze ce parcă încet mor.
Întreaga-mi fiinţă este cuprinsă
de amintiri ce tot mai mult dor.
Deodată, vântul deschide fereastra…
Simt cum ploaia rece îmi atinge faţa…
Aştept ca odată cu vântul să ajungă
până la mine, vreo veste de la tine,
dar, în zadar! E frig… plouă şi e toamnă.

Să fiu…

Doamne, nu-ţi cer alese comori;

Dă-mi doar dragoste, de vrei.
Pe cerul Tău să fiu o vie stea
ce demn îşi poartă lacrima.
Revarsă a dragostei lumină

31
peste fiinţa iubită, ce mă-nalţă.
Să fiu o clipă de dor în eternitate,
ce aduce iubire, lumină şi serenitate.
Să fiu un dulce strop dintr-un izvor,
ce suspină dorul cel mai arzător.
Să fiu o albă, încântătoare floare,
ce-i şopteşte cu drag unui fluture:
– Mângâie-mă, alină-mi a mea durere…

Să fiu o pasăre pe un cer cu soare,

ce cântul şi-l poartă în trista zare.
Un cântec ce pe noi toţi ne învaţă,
Că viaţa-i bucurie şi speranţă!...

Iisuse, vino…

Iisuse, în clipa grelei încercări,

o, ce mult aş vrea să te cobori,
s-alungi toţi norii întristării,
să-mi dai din cupa mântuirii.
Lacrimile ce tot mai mult dor,
32
să mi le ştergi cu mâna Ta uşor.
Privirea Ta să-mi dea înviorare,
să am credinţă în răscumpărare,
să-mi aduci o eternă eliberare,
Uitând de chin, amar şi supărare.

Doamne, Tu m-ai ridicat

Doamne, Tu m-ai ridicat pe culmi de împlinire,

m-ai ajutat să-nving munţi de foc şi granit,
m-ai copleşit cu a Ta supremă şi pură iubire,
dăruindu-mi pe al Tău Fiu mult prea-iubit.

33
El a ars ca o torţă aprinsă pe un altar de suferinţă
luminând, ca un far al meu trist, însingurat suflet.
A scris cu spini şi sânge în mine o scumpă dorinţă,
ca viaţa să-mi aibă o tare nădejde şi un nou cuget.

Tată, un dor nestins în inimă Tu mi-ai lăsat,

să caut mereu a Ta faţă luminoasă necurmat.
Un rug aprins să-mi fii pe veci în inimă, Doamne,
să ard etern de focul şi harul mântuirii Tale.

În zborul crud al vieţii mele am obosit,

dar aripi lungi de vultur Tu mi-ai dat.
Prin tine via lucis am aflat!...

Albe gânduri

O cascadă de albe gânduri

se revarsă peste pajiştea visului,
potolindu-mi setea de veşnicie.
Lacrimile muiate în albastrul nopţii
mi se zvântă la soarele iubirii...
În paşi nebuni de vals,
34
adesea ne impiedicăm
şi-n ritmul alert al fericirii
mă las îmbrăţişată
de stelele perechi ce
îmi luminează paşii.
Cuvintele şi dorul mi le spăl
în privirea nostalgică a lunii.
Le îmbrac în taina visului ei,
să-ţi umplu gândurile, iubite,
cu flori de nu-mă-uita
ce au parfumul sufletului meu.

Iubirea ta…

Iubirea ta-i un fulger

ce despică în două, inima:
o parte vrea să fugă departe
de iubire,
cealaltă tânjeşte după clipa
dorului de tine.
Un zbor aprins de nemurire –

35
furtună cu vânt de amăgire.
Ploi de septembrie trec prin mine
 cu gust dulce de melancolie.
 Iubite, vreau să gust cu sete
 din lacrima-ţi muiată în agonie,
 să fiu una cu tine pe vecie!
 Aprinde-mă cu soarele-ţi din privire,
 să-mi poată înflori muguri de speranţă
 în gândurile cu parfum de toamnă...
 Privesc cum frunzele de dor se scurg
 ofilite de al dragostei amurg.
 În ochi îmi lăcrimează un ultim vis,
 ce opreşte destrămarea iubirii –
 etern şi neînţeles paradis.

Nicicând n-am visat

Nicicând nu am visat la stele,

şi totuşi, ai fost una dintre ele.
Ai apărut ca Luceafărul de dimineaţă…
Mi-ai scăldat fiinţa cu o vie speranţă!

Privirea ta duioasă mi-a fost de ajuns,

să păşesc pe scara către paradis.
36
Poarta sufletului mi-ai deschis-o.
În sfârşit, iubirea visată am găsit-o.

Lumea noastră e plină de contraste…

viaţa-mi pare străbătută de neşanse,
iubirea, azi ne leagă şi ne înrobeşte,
un crud amor aprig pe noi ne loveşte.

Stelele ce lucesc…

Stelele puzderii, ce lucesc pe cer

Mă-nvaţă să iubesc şi să sper,
la visuri să nu renunţ nicicând.
Pot atinge stelele, doar visând.

Până la steaua iubirii e drum lung,

trebuie să-mi port povara pe pământ.

37
Anevoios e drumul spre lumină,
dar, îl găsesc, având iubire divină.

Pentru a atinge Luceafărul de dimineaţă,

trebuie să învăţ credinţa şi speranţa,
să topesc zgura neîncrederii şi urii,
purtând în mine, neîncetat focul iubirii.

Inima îmi e de gheaţă

Inima îmi e de gheaţă,

de când mi-ai spus adio.
Viaţa îmi atârnă de o aţă,
sufletul spune: te rog, vino!…

Mi-ai tulburat a mea fiinţă

de când tu întâi m-ai privit.

38
În inimă s-a aprins o luminiţă,
iar dragostea a înflorit subit.

Iubirea

La ceas târziu în miez de noapte,

la uşa sufletului meu cineva bate.
Se aud încet, întâi doar şoapte
O voce caldă, timid răzbate.
– Mă poţi adăposti în casa ta?
Sunt flămând şi obosit de atâta pribegit…
– Dar cine eşti? veni întrebarea mea.
39
– Ţi-oi spune mai târziu, el a vorbit
vreau doar o clipă să mă odihnesc.
– Intră, te rog, în umila mea casă.
Sfios, s-a aşezat lângă focul din vatră.
Era zdrenţuit, cu haina uzată şi ponosită…
mă privea cu privirea senină şi obosită.
– Iacă, am călătorit prin astă mare lume,
am nenumărate lucruri a-ţi spune…
Avea o privire caldă, blândă şi aparte
ce-mi dădea lumină, încredere şi pace.
– Am bătut la multe şi diverse case
aşteptând ca cineva să mă primească,
dar oamenii nu au dorit să mă cunoască…
(Spuse acest străin cu voce îngerească.)

– Să ştii, că nu am fost dintotdeauna aşa,

am fost de origine nobilă, împărătească,
dar viaţa m-a purtat pe un tărâm de neşansă.
am dăruit părticele preţioase din inima mea,

raze de lumină s-au răsfrânt asupra multora,

dar, din păcate unii au luat, fără să dea…
(Zise misteriosul om cu voce ca de catifea.)

– Dar, cine eşti? îl întrebai din nou, curioasă

– Cel ce a venit să vindece şi să izbăvească,
Iubirea, deghizată în haină omenească.

40
 Din nou primăvară

Vreau să fie din nou primăvară,

în suflet să-mi înflorească ghiocei,
lacrima ta să nu mă mai doară,
iubirea să ne acopere cu flori de meri.

Iubirea să ne fie o ploaie caldă de seară,

41
îngerii să ne acopere uşor cu aripile lor,
să transcedem durerea unui trup de ceară,
să simţim că sufletele ni se înalţă în zbor.

Iubirea e o taină

Iubirea e o taină,
vechi poem scris în cer,
creat în dansul clipelor,
al gândurilor eterne
de îngeri cu aripi
albite-n lumină
42
care au rupt un mănunchi
de raze vii, divine,
de la tronul măreţ,
şi cu lacrimi de sânge
le-au stropit…
Zi şi noapte au lucrat
neîncetat
până au plămădit
Dorul şi Iubirea.

Te caut

Te caut în lacrima de mister a izvorului,

în vuietul copacilor trişti, solitari pe alei,
să-mi aduci clipe de iubire furate din Rai.

Te caut în ploaia caldă, rebelă de vară,

în pământul îmbrăţisat de dorul unui cer

43
să-mi aduci clipe de iubire furate din Rai.

Te caut pe cerul pictat în nuanţele veşniciei

în florile suave, scăldate de ploaia de fluturi
să-mi aduci clipe de iubire furate din Rai.

Te caut în adierea vântului ce-mi şopteşte iubirea

în curcubeul ce aruncă pe sol călătoare raze divine.
Te caut … şi te regăsesc în visele ce-mi săruta gândurile,
atinse de vraja nopţilor cu gust de agonie şi extaz.

Şi dacă…

Şi dacă lacrimi, acum numai seacă,

e pentru că tu ai plecat în noapte,
m-ai închis într-un univers de dor,
iar cheia ai luat-o cu tine, în zborul tău.

44
Şi dacă vântul îmi şopteşte vorbe de dor
e pentru că tu nu mai vii pe drumul meu,
tăcerea ta tainic mă arde şi tare mă doare,
iar ochii-mi sunt fără niciun strop de soare.

Şi dacă florile mă îmbată cu al lor parfum,

e pentru a-mi aminti de un fior amăgitor,
o dragoste de flori m-a îmbătat cu fericire
etern va trăi în ale noastre inimi fragile.

De ce nu-mi vii, suflete, cu surâs de albe flori,

să scormoneşti printre amintirile îndepărtate,
să aprinzi focul dorinţelor şi al iubirii sacre
şi să arzi zgura neîncrederii şi a crudei uitări.

Tăcerea ta…

Tăcerea ta îmi îngheaţă inima,

picuri reci îmi curg în suflet.
amintirile-mi inundă mintea,
iar vocea ta îmi pare un foşnet.

45
Tăcerea ta e răspunsul la întrebări,
care mi-au răscolit grele sentimente.
Mă pierd într-un destin de dureri
şi nu mai vreau să reînviu regrete.

Pe scări de vise

Mă înalţ până la cer

pe scări de vise,
să ating nemuritoarea
stea albastră.

46
Nopţile mi le-a vrăjit.
Cu ale sale raze,
mă adoarme uşor
în somnul dragostei.
Lacrimile-mi sunt
stele de gheaţă
pe un cer plin de
nesfârşite himere.
Luceafărul mult iubit
astăzi a apus.
Cu el, norocul şi
iubirea au pierit.
Ziua de iubire
s-a pierdut în asfinţit,
Noaptea de plumb
m-a învăluit uşor…

Toamnă-n suflet

În sufletul meu e o rece toamnă,

inima-mi este îngenuncheată,
de o tristă iubire şi de soartă,
fiinţa-mi parcă e moartă.

47
O, ai plecat şi inima-mi plânge…
Simt cum lumina mi se stinge.
Privirea mi-e goală şi tristă,
Mă întreb de ce fiinţa-mi mai există…

Primăvara

Mă bucur ca un copil de primăvară,

dau iute jos puloverul gros de iarnă.
Afară mă întâmpină ciripit de păsări,
pe cerul fără nori, au apărut cocori.
48
Lalele, copilăroase şi vesele plante,
pictate în mii şi mii de vii nuanţe,
ne lasă-n inimi nesfârşită bucurie
cu unduirile lor delicate şi elegante.

Ghioceii scot capul de sub omătul greu,

sorbind lumina soarelui, măreţ cavaler,
inspir verdele crud al firelor rebele
să simt tinereţea, curgându-mi prin vene.

A venit primăvara cu zâmbet de viorele,

alerg spre visul de flori multicolore,
îmi cântă simfonia vieţii pe note de iubire,
valsez cu paşi sfioşi spre dulcea nemurire.

Mi-aduci primăvara

Iubitul meu, cu ochi vii de copil poznaş,

mi-aduci primăvara-n sufletul îngheţat,
păşesc prin visul acoperit cu suave viorele,
şoptindu-ţi iubirea-n susurul tainic de stele.

49
Te simt, te miros, ghiocelul meu alb, iubit,
te-ai înfipt adânc în gându-mi adormit,
sufletul îmi zburdă, încărcat de bucurie.
pe pajiştea înverzită a visului, numit iubire.

Parfumul florilor de tei

De câte ori, 
respir parfumul teilor, 
de atâtea ori
gândul meu naiv 
ca un copil
se îndreaptă către tine.
50
Îţi simt privirea 
fierbinte ca o noapte de vară, 
cum îmi tatuează
al dragostei fior 
pe sufletul îmbrăcat
în flori amare.
Aşteptarea mea se topeşte
în lava şoaptelor tale,
cu parfum de stele…
Flori de tei
cad ca o ploaie 
de tainice jurăminte,
peste aleile din noi.
Mă duc cu gândul 
la o mare înveşmântată 
în visele apusului,
la un ţărm pustiu 
ţesut cu aur şi scoici. 
Simt cum păşesc lin

pe covorul sufletului tău, 

împletit din petale de cer, 
în care se zbate un dor, 
cu gust de lacrimi albastre. 
Aş vrea să intri acum
în gândurile mele, 
să atingi fiecare fărâmă de vis,
să-mi săruţi cu buzele-ţi moi 
infinitul mascat de duritate.

51
Atunci, voi culege trandafiri
răsăriţi în urma paşilor tăi,
care-mi strivesc durerea,
îţi voi răcori chipul
în roua speranţei,
şi-ţi voi spăla clipele
cu lacrima unui înger 
flămând de iubire.

Ecou de toamnă

Cerul sufletului plouă cu lacrimi reci,

mă inundă un potop de vagi sentimente,
s-au depus în mine precum sedimentele,
mă duc în valea cu suspine şi tristeţi.

52
Amintirile tale sunt frunze îngălbenite,
desprinse parcă din pomul timpului perfid;
S-au aşternut în mine sterpe dorinţe,
aud ecoul toamnei…

Plâng trandafirii

Plâng trandafirii veştejiţi de dor şi suspine,

cu lacrimi reci de rouă, picături de azur,
amintirile dulci ce se pierd în vârtejul clipelor.

Fluturii şi-au frânt aripile deschise spre iubire,

53
în spinii reci ai trandafirilor cu iz de eternitate,
ascund printre frunze povara unui gând.

Cerul s-a îmbrăcat cu o mantie de vise

stropind iubire peste petalele de catifea
mângâiate suav de vântul nebun al iluziilor.

Plâng trandafirii însângeraţi de un crud amor,

corola le e înmuiată în asfinţitul de gânduri,
lăsând poeme care nu stau sub cenzura timpului.

Plâng trandafirii a lor moarte prematură,

suspinând iubirea pierdută-n zarea regretelor
petalele-şi scutură, acum nimic nu-i mai alină…

Gânduri în lanţuri

Mulţi pun în lanţuri gânduri înalte,

printre zăbrele privim spre dreptate,
spre ochiul divin ce niciodată nu doarme.
Sistemul puterii e un măr putred şi găunos,
lasă în aer miros de crunte nedreptăţi.
Trăim vremuri de negură, umilinţă şi durere,

54
poporul lovit, cu lacrimi libertatea îşi cere.
Libertatea de cuvânt demult au câştigat-o
mii de tineri curaţi cu piepturile însângerate.

De ziua ta

De ziua ta, eu m-am gândit

că ar fi cel mai potrivit,
să-ţi dăruiesc o poezie,
să-ţi înveselesc a ta privire.
Eu sper, ca versurile mele,
să-ţi fie ca un fagure de miere,
55
să înlăture din inimă a ta durere.
Eşti omul care în fiecare emisiune
împarte har şi multă bucurie,
o rază de soare strălucitoare,
ce sufletul ni-l luminează.
Ai lângă tine o echipă inimoasă,
ce te ajută să fii în orice casă.
Tineri competenţi şi de valoare
te ajută să ai audienţă mare.
Mă rog Celui de Sus
să aducă în al tău suflet,
acel paradis pierdut.
Domnul să-ţi fie aproape,
azi, mâine şi o eternitate.
Acum, te rog, tu nu uita
că ai o misiune grea,
să luminezi atâtea vieţi
prin forţa gândului ce-l porţi.
În încheiere, eu îţi mai zic…

Să nu te dai bătut cu nici un chip,

când unii te mai contrazic!
Tu ai primit un dar special,
să cunoşti viaţa unui pământean.

56
 Noapte de gheaţă

E noapte de gheaţă…
un dor insidios
îmi intră în sufletul
cuprins de candide trăiri.
Aştept să trimiţi

57
pe aripa nopţii polare
visuri uitate, gânduri de
măreţe stele,
să alungi din mine
viforul aprig al durerii,
să simt clipa de dor,
arzând în focul iubirii…
Iubitul meu, cu dulci şoapte,
acum te chem,
să-mi potoleşti
foamea nemărginită
de tine,
sărutul tău să-mi ardă
tâmpla albită de vis,
salvează-mi sufletul
pierdut în crudul neant.

Mi-e dor…

Luna regină palidă îmi pare

de când tu nu-mi mai ieşi în cale.

Trandafirii nu mai au dulce parfum

din clipa dureroasă, de rămas bun.
58
Mi-e dor, mi-e atât de dor de tine,
înger sublim, aureolat de iubire.

M-ai învăluit cu a ta tainică lumină,

ningând peste mine petale de fericire.

Mi-e dor, iubite!… Caut neîncetat…

transfigurarea timpului fericit.

Doar Eminescu

Eminescu a pus în lacrimile mele

nostalgia, visul şi iubirea.
Mi-a dat fiorul unicei clipe
ce naşte în versuri nemurirea.

59
E un tainic demiurg de stele,
Luceafăr în galaxia de poeme.
Doar Eminescu-i poetul nepereche
flacăra ce arde în pieptul de român,
poezia sa în rime nu e deloc veche
cum spune acum orice nebun... 
El a ars intens pe altarul strămoşesc
prin viersul cu dulce grai românesc.
Numai Eminescu-i rază sublimă,
îmi învăluie subtil, trupul din tină
şi-mi dă în ochiul interior, lumină.

Zâmbesc iubirii

Eşti aici, iubite, la începutul lacrimii, 

înfrigurate de un nepătruns fior,
mă alinţi cu un dor sufocat 
între cer şi pământ.

60
Îmi simţi tu necuprinsul, taina, patima,
visul care niciodată nu minte?
Îmi auzi glasul sonor care seamană 
a izvoare plânse, în seri cu lună plină?
Îmi acoperi fiecare gând învineţit de vină
cu clipe înaripate de un cer fără pereche?
Ajută-mă să respir un aer încărcat
de al veşniciei dor,
să zâmbesc iubirii... dulce minune.

Să-ţi fiu singura rază

Sunt un colţ de stea,

luminez adâncimea 
ochilor tăi vrăjiţi.
Tăcerea nopţilor
cu lună plină de aşteptare
nu-ţi mai întunecă 

61
surâsul de flori. 
Îţi împodobesc inima, 
cu trandafiri albaştri 
înveşmântaţi în cuvinte 
încă nerostite.
Îţi alung oftatul şi chem
un vânt de dragoste, 
să-ţi mângâie dorul, 
cuprins între palmele 
sufletului,
copil rebel şi singuratic. 
Vreau să-ţi fiu singura rază,
aprinsă de lumina unui vis, 
într-o seară târzie de mai,
să mă furişez în odaia
gândurilor tale,
să mă contopesc cu visele-ţi,
care-şi aşteaptă rândul 
la fericire.
 

Vis de iarnă

Sorb însetată orele de reverie, 

le măsor în stropi de iubire, 
pastelate de visuri firave. 
Cad în melancolie fulgii zglobii,
acoperindu-mi fiecare gând…
Chiciura îmi spală

62
cuvintele zburdalnice
în lumina stelelor nepereche,
care zâmbesc muritorilor
îndrăgostiţi de un vis de iarna... 

Trece iubirea...

Printre salcâmii alintaţi de soare,

trece iubirea suavă ca o boare,
îmbracă Natura în straiul unui vis
desprins din zarea gândului neatins.

63
Cerul golit de lacrimile-i reci, efemere,
priveşte pământul cu un surâs pierdut,
ce ascunde gândul strivit de durere,
cioburile unui suflet ce zace-n asfinţit.

Barbatul, enigmatică creatură

Bărbatul e o enigmatică creatură,

vrăjit de un vis sublim numit, femeie.
La pieptu-i a înflorit o floare pură,
iubire, i se spune de mii de secole.

64
Femeia e scânteiere de vise coapte
cu răscolitor miez dulce şi amar.
Aprinde şi ademeneşte cu dulci şoapte
bărbatul, vânător fără egal…

Valuri de iubire

În valuri de iubire mă arunc,

lacrimi de soare îmi zvântă
visurile în care plouă cu dor.
Mă înec în ale tale dezmierdări
ce prefac-n jar, triste regrete.
65
Opreşte, cu privirea-ţi colorată
în nuanţele apusului din Rai,
clipa crudă ce iute se grăbeşte,
gonind prin clepsidra de iluzii,
să mă lase să gust nemărginirea,
ce are parfumul săruturilor tale,
să simt atingerea gândurilor tale
din dimineţile fierbinţi de vară.
Iubite, simţi cum sufletele noastre 
dansează pe melodia tainelor vieţii,
care sparge stânca tăcerii de ieri?
Vreau ca noi, să amăgim timpul hain
cu un vis ţesut, cu fire de suflet albastru,
sa prindem aripile veşniciei 
în zborul liber al dragostei.

Visez…

Visez că vei veni în astă seară,

balsam vei pune pe a mea rană.
Vom adormi sub liliacul din grădină,
îmbrăţişaţi de blânda, împărăteasa lună.

Vântul va cânta pe strune de vioară

66
dragostea ce nicicând nu o să moară.
O să-ţi închin un poem de dor nebun…
Iubite, eşti pe veci al inimii mele stăpân!

Liliacul înflorit îmi va ninge peste plete,

înfioraţi, ne vom iubi cu nemăsurată sete.
Din cer, ne vor veghea diamantine stele,
în zori, ne va trezi dulce tril de păsărele.

Vânt de toamnă

Sufletul
dezbrăcat în frunzişul iubirii
de vântul furios ce frânge crengile moi,
trunchiul scrijelit de timp,
tainic labirint.
 
67
În mine
se cuibăreşte pasărea dorului,
se înfruptă animalic
din iluzia dulce a dragostei –
floare albă
legănată de vântul... durerii.

Toamna-i în mine

Soarele iubirii, aprins de focul regretelor,

se pierde-n asfinţit.
Mă pierd şi eu în ploaia frunzelor solitare,
                   ca-ntr-un dans de fluturi.
Toamna-mi toarnă în vene lichid roşiatic,
                    picături de melancolie.

68
Clopote metalice bat în mine uitarea,
                    lacrima unui dor stingher.
Fiinţa mi-e roasă de rugina clipelor,
                    omizi înfometate.
Aud în depărtare strigătul pădurii arămii,
                    mamă îndurerată
îşi plânge copilele zburătoare, plecate
                   spre visuri de soare.
Brumă de gânduri îmi picură în sufletul
                    înveşmântat în roze…
E toamnă-n inima înfiorată de doruri grele
                     ca plumbul…

Las un strop de iubire

Îmi spăl gândul ispitit,

de un tainic vis
în lacrimile unui cer,
scăldat de curcubeul iubirii.
Las un strop de iubire,
pe o petală de vis,

69
să-ţi picure în suflet clipa ferită de
de demonul uitării,
să-ţi fie lumină pe aleile întunecate
ale timpului,
să te poarte în galaxia de
ademenitoare şoapte…
într-un zbor al îngerilor aureolaţi
de veşnicia clipelor.

Ascult tăcută…

Ascult tăcută… şoaptele ploii de dor

cad-n mine cu picuri de fior.
Simt că păşesc pe marginea unui vis
scăldat în pulberea fină a unui surâs.

Te privesc cu ochii unei stele îndepărtate

70
pierdută-n galaxia tainică a iluziilor amare.
Îmi deschid larg porii sângerii ai inimii…
să intre în ei respiraţia caldă a iubirii.

Ai în ochi nostalgia cerului de primăvară,

în inimă dulceaţa salcâmului în floare.
Sărutul tău a lăsat o dâră pe obrazul meu…
Tu mi-ai tatuat în suflet cuvântul „dor”.

Privirea ta

Privirea ta-mi revarsă-n suflet

fiori de lacrimi albastre,
un tainic gând rătăceşte
printre file roase de iluzii.
Melancolice stele răspund
neliniştitelor întrebări,

71
netezindu-mi cărarea visului
cu lumina dorului.

Am furat stele

Am furat stele din gândul

unui înger fără nume,
Le-am aşezat cu măiestrie
pe ogorul poeziei.
Am aşteptat cu dor,
sub clar de lună nouă

72
recolta perenă de cuvinte
ascunsă sub noianul
de file-ngălbenite-n durere.

Mi-am înmuiat condeiul

în lacrimile cerului
să pot scrie poemul unic
al dragostei de viaţă.

Mama-i suprem sacrificiu

Mama este cuvântul cel mai sfânt 

rostit întâia oară,
suprem sacrificiu pe altarul vieţii,
zămislind iubirea.
Chipul ei senin şi surâzător 
îmi strecura 

73
în sufletu-mi cald de copil
aroma florilor de tei, 
în amărăciunea greşelilor
de-o clipă.
Privirea-i înecată în lumină îmi dădea
aripi să zbor
spre tărâmul viselor neîntinate;
vocea ei duioasă şi mâna sa catifelată 
îmi alinau durerile, 
când petala clipelor îmi era frântă
de furioasa amăgire.
Surâsu-i de albe şi tainice mărgăritare 
îmi lăsa eternitatea,
liniştea dimineţilor de primăvară, 
seninul cerului.
Ochii ei blânzi, spălaţi de roua iertării
îmi descifrau 
enigmele existenţei, ale dragostei şi morţii.

Ploi de mai

Un val de cer se zbate 

de ţărmul iluziilor –
bule de vis limpezite.
În albastrul cerului
se unduiesc în aerul îmbibat

74
de-o dragoste vie.
Mă pătrund cu patimă
ploile senine de mai
trezind în mine dorinţe,
mustind de aşteptare.
Vântul hoinar a adunat
tristeţi de mult uitate…
Cu răsuflarea-i proaspătă
mă cheamă în zori
să-i ascult cântecul atins,
de lumina ploilor de mai.
Înmuguresc subit în mine
visuri coapte în lumina Raiului,
mă simt suavă, primăvară
înveşmântată-n fluturi rebeli,
ademenită într-un plai de violete,
pictat în ochii celui pe veci iubit.
Calc apăsat pe roua unui cer
cuprins de inocenţă şi amăgire.
Picură-n mine ploaie de gânduri,
zămislind în sufletul pustiu,
iubirea de cuvânt.

75
 Îmbracă-mă cu vise

Îmbracă-mă cu vise,
să mă pot plimba
pe cărări de gânduri
pavate cu dragoste.
Cu lumina dorului 
din privirea-ţi melancolică

76
desenează-mi zâmbetul
pe cerul clipelor de mâine.
Imploră raza jucăuşă a lunii
să îmi mângâie tristeţea
închisă între genele 
sufletului amorţit,
care picură –
lacrima izbăvirii.
Privirea mea te caută
în înalţimile visului,
în rătăciri de o clipă,
să simtă atingerea 
infinitului. 
Adoarme-mă în taina 
anotimpului ferice.
Cuvinte nerostite,
şoaptele tăcutelor ploi
curg prin mine,
labirint de gânduri.

În roua speranţei

Mi-am luat ca mantie iubirea,

să mă păzească de cruda răutate,
ce provoacă în om disensiunea,
lăsând sufletele genuine, ruinate.

Speranţa-i o arzătoare făclie de cer,

îmi luminează acum paşii minţii…

77
Din scări de vise, parcă eu cobor,
iubind lumina, mă înrudesc cu sfinţii.

În tăcere, eu zbor în locurile celeste,

culeg din albe stele, praf de credinţă,
îl presar cu grijă, peste visele terestre,
înveşmântate în umbre de biruinţă.

Iubirea ta-i un zbor

O ploaie de albe focuri îţi scaldă a ta privire,

mă spală şi mă vindecă de păcatul uitării.
Poemul dragostei mele e o sfântă rugăciune
rostită cu inima, seară de seară, la malul mării…

Iubirea ta e zbor neînfrânt de pescăruş,

78
ce lin pluteşte peste o mare de iluzii.
Ecou de fericire se pierde-n al gândului apus
tot culegând în palma vieţii, taina lunii.

De ţărmul timpului se loveşte un dor nescris,

cioburi de amintiri îmi rănesc talpa sufletului,
cufundându-mă tot mai adânc în al iubirii abis.
Gust lacrima unui vis… cunosc libertatea cugetului.

Mă visez un trandafir

Mă visez un trandafir roşu 

cu sclipirea unei raze albastre 
care transformă în Rai, 
fiecare ciob de trăire. 
Gândurile mi s-au frânt 
în spinii timpului. 
Tu eşti un fluture 
înveşmântat în infinit, 
te aşezi pe petalele-mi 

79
deschise spre iluzia dragostei. 
Vântul ne leagănă uşor
în somnul veşniciei… 
ca-ntr-un balansoar al destinului. 
Nici tu, nici eu, 
nu ne dezlipim gândurile 
care stau captive 
nopţilor fierbinţi de vară.

Parfum de mai

A venit suava primăvară cu alai,

salcâmul adie printre file de suflet,
aducând speranţa, cu parfum de mai
flori de cer îmi picură pe creştet.

Trandafirii roşii îmi râd pe sub fereastră,

eu te aştept să mă atingi cu vise timpurii,
să ne lăsăm scăldaţi de roua cea albastră,
să ne îmbătăm de liliacul cu parfum de mai.

80
Te văd venind, înnourat de-un cer de dor,
mă las pierdută-n orizontul de roze plin,
inima-mi se-mbracă în nuanţele unui bujor,
îmbrăţişarea-ţi dulce alungă al meu suspin.

Mărgăritarii, acum se îngână-n ochii tăi,

iubite, te privesc ca pe un zeu solitar,
îmi acoperi cu sărutări părul bălai,
cu ploaie de şoapte ucizi visul amar.

Sunt copac

Sunt copac îmbrăcat în lumina 

unui cer dezgolit de regrete,
crengile-mi sunt atele la durere
când un vânt rece de toamnă trece,
trezindu-mi din vis rădăcina.

Sunt copac mângâiat de suflarea

unei clipe ce zace-n speranţă;
aştept lacrima soarelui să spele
de pacate, coroana abandonată
81
ciorilor stinghere...

O toamnă, zeiţă care ţeşi visarea,

mai lasă-mi, frunzele să-mi acopere
gândurile ce mor de dorul iubirii,
să-mi aducă a veşniciei adiere 
păsările să mă atingă cu degetele fericirii.

Flori de cer

Mă plouă pe pletele-mi de soare

cu flori de cer în alb pictate,
înmiresmate de un vis de iubire.

Mă pierd într-un decembrie de dor,

un zâmbet a înmugurit pe buza 
sufletului îngheţat de tainele existenţei.

Cerul şi-a deschis alene pleoapele 

sorbind seninul din lacrima, 
născută de zăpada gândurilor mele.

82
Tăcerea adie printre copacii brodaţi
de sălbatice dorinţe ce dansează-n noapte,
prelungindu-mi trăirea efemeră.

Singurătate

Picături de ploaie
îmi schimbă decorul
pictat în culoarea cerului.
Singurătatea este
un ciocan
care bate peste suflet
cuiele dorului.
Mi-ai lăsat acum
firimituri de stele 
cu care hrănesc 
pustiul din mine.
Doar visul îmi dă 
aripi de înger,

83
să zbor dincolo
de zidul tăcerii tale.

Mi-e dor de mare

Mi-e dor de mare –

zeiţa iubirii pierdute.
Gândul meu atinge 
adâncimile mării… 
Simt cum sufletul tău
scrie cu tuş dragostea 
pe zarea cea albastră.
Cuvintele pierdute 
le regăsesc printre valurile, 
ce scânteiază în asfinţitul 
îmbrăcat în roze. 
Cerul sărută marea, 
stingându-i dorul 

84
aprins de visul din zori. 
Simt cum marea 
se înveşmântă cu 
curcubeul veșniciei.
Vântul îmi dezgoleşte visul, 
pe care înserarea 
mi l-a strâns în braţe. 
Mă simt un înger trist 
coborât de pe coama 
regretelor tardive. 
În liniștea serii ascult 
cântecul timpului…

Îmi lipesc sufletul 

de scoica amintirilor
să-ți înţeleg tăcerea. 
Luna îmi vrăjeşte clipele
cu ale sale blânde șoapte…
Simt că eşti din nou aici,
mă pictezi cu lumina
din privirea mării,
iar stelele sunt martore 
la dragostea noastră.
Ne vom cununa pe ţărmul
nins de zările măiastre,
contopindu-ne cu marea,
într-un sălbatic dans
purtaţi pe spuma visului
spre taina luminii.

85
 Frunze colorate de dor

Ploaia îmi bate la fereastră 

cu degetele nostalgicei toamne,
îmi şopteşte cu voce măiastră
dragostea picurată pe gene.

Cuvintele-mi curg fără veste

pe frunze colorate de dor,
în mine se zbat vise terestre,
licori lăsate de îngeri în zbor.

Sorb cu nesaţ stropii albaştri,

potolindu-mi setea nebună de tine.

86
Te dezmierd cu ai nopţii aştri,
în clipa de amor, spăl efemera trăire.

Sunt umbra care-ţi vegheză ultimul gând,

vis deghizat în ale toamnei versuri.
Înmoi călimara în lacrima unui amurg,
să-mi scriu în suflet ale vieţii răspunsuri.

Ninge la fereastră

Ninge la fereastra... gândului negru,

îl îmbracă în albul munţilor din cer,
simt că respir răcoarea lacrimilor
îngheţate pe un ram de amintire.

Ninge la fereastra... sufletului însetat

de tăcutele zâmbete uitate în noi, 
îmbrăţişez fiecare fulg de stea albastră,
care topeşte întristarea unui început târziu.

Un văl de brumă se aşterne în aşteptarea

dragostei, fâlfâit de aripă divină....
Îmi creşte un dor, de inimă nebună
sub zăpada bătătorită de paşii timpului.

87
Poemele sufletului
(Eseuri)

88
 Argument

„Orice vis poate fi transpus în viaţă

de cei care sunt destul de puternici pentru a crede în el.”
George Bernard Shaw

Mi-aş dori să împărtăşesc o poveste de viaţă, ce împleteşte bucuria, durerea şi

speranţa. Eu însămi, o tânără de 30 de ani, născută într-o zonă mirifică din judeţul
Vâlcea, doresc să vă introduc într-un univers uman, încărcat de stări şi trăiri adânci, în
care probabil, dintre semeni se vor regăsi.
Mi-am dorit foarte mult să scriu această carte. E visul meu, ca ea să fie o carte a
biruinţei asupra suferinţei, un triumf al iubirii într-o lume atinsă de virusul urii… Mă
alătur celor care iubesc şi speră, cei ce preţuiesc viaţa în orice situaţie şi nu renunţă
niciodată la visuri. Paulo Coelho spunea: „Tocmai posibilitatea să-ţi împlineşti un vis

89
face ca viaţa să fie interesantă.” Atunci când încetăm să visăm, încetăm să existăm şi
suntem cu adevărat învinşi.
Scrisul e modul meu de a-mi dezvălui dimensiunea interioară, de a dărui celorlalţi,
ceva din sufletul meu. Aş fi fericită, dacă în aceste pagini care încearcă să transfigureze
percepţia asupra unei stări existenţiale, a feliei mele de viaţă, ce păstrează amprenta
unicităţii fiinţei mele, cititorii şi-ar regăsi aspecte ale conflictului cu sinele, ale antinomiei
dintre bine şi rău.

Mugurii copilăriei

„Cel ce a avut copilăria luminoasă şi fericită şi-a adunat comoara nesecată în care-şi
găseşte mângâiere şi în cele mai dureroase clipe ale vieţii.”
Wilhelm Wundt

Când m-am născut, zorile apăruseră timid, soarele se trezise din somn, gata de a
sărbători viaţa, aşa cum zi de zi o face spre măreţia Creatorului. Odată cu zorile, mi-am
făcut apariţia şi eu.
Era o zi de primăvară, luna florilor şi a dulcilor poeme, iar eu o micuţă floare îmi
deschideam încetişor petalele fine spre viaţă, aşteptând ca viaţa să-mi trimită blând raze
de iubire. Eu eram al doilea copil, mezina, născută într-o familie respectabilă, oameni
intelectuali cu un înalt simţ moral şi teamă de Dumnezeu, care au încercat să-mi insufle şi
90
mie astfel de calităţi morale. Eram un copil cu părul blond, ondulat, scăldat de raze
strălucitoare, ochi căprui, vii şi jucăuşi, cu un surâs timid şi inocent în privire. Tatăl meu
obişnuia să mă alinte „Nichita Stănescu”, după numele marelui poet, inconştient sau nu,
că eu voi păşi pe tărâmul sublim al literaturii.
O altă întâmplare care avea să-mi anticipeze acest drum literar, a avut loc când
eram în clasa a şasea. Mi-aduc aminte că profesorului meu de bilologie îi plăcea să-mi
spună „Ana Blandiana”. Fiind pasionat de această poetă, vedea în mine asemănări cu ea.
La acea vreme, eu nu-mi explorasem încă, acea latură poetică, abia mai târziu aveam să o
descopăr. Acum înţeleg faptul că în viaţă nu există coincidenţe, ci anumite lucruri se
întâmplă cu un motiv, au un rost al lor şi e important să fim fini observatori pentru a le
percepe.
Îmi amintesc că eram un copil normal, vioi, delicat, cu o doză mare de timiditate,
care bineînţeles mai târziu s-a diminuat, captivată de misterul a tot ce mă înconjura,
dornică să dezleg enigma vieţii. Aveam o înclinaţie spre dans. Mă visam o balerină. Era
visul meu cel mai arzător. Am început să fac dans modern la vârsta de 7 ani. Simţeam o
mare bucurie pentru că puteam face ceea ce îmi plăcea cel mai mult.
Frumoasele versuri ale lui Eminescu: „Fiind băiet păduri cutreieram/ Şi mă culcam
ades lângă izvor...” mă duc cu gândul la unele momente fericite, când copilă fiind,
făceam drumeţii pe munte, împreună cu familia şi prietenii. Adoram să îmi petrec timpul
în Natură, acest colţ aparte în care viaţa şi lumina se adăpostesc. O luam înaintea
părinţilor, aventurându-mă spre necunoscut, curioasă să descopăr fiecare lucru întâlnit în
cale. Eram ca o căprioară care zburda şi alerga până în vârful muntelui. Îmi aduc aminte
cu bucurie cum am ajuns prima până la Bâlea Lac şi de acel sentiment înălţător din vârful
muntelui, de libertatea absolută pe care ţi-o dă muntele. Aveam o dorinţă de trăire
intensă, de a sorbi din cupa vieţii, să-i sorb însetată ultima picătură. Ajunsă în vârful
muntelui, am fost copleşită de panorama magnifică. De acolo, lumea are un alt înţeles, o
viziune unică.
Îmi plăcea să străbat pădurile de brazi, să îmbrăţişez fiecare copac, să-i simt
veşnicia, să simt mirosul pătrunzător al cetinei de brad. Peste tot era verde. Verdele
semnifică regenerarea, viaţa, trăirea absolută, optimismul şi speranţa. Înconjurată de

91
brazii falnici, înverziţi, fiinţa mi se oxigena, iar spiritul meu primea lumină, hrana divină.
Totul îmi inducea o stare de armonie, de libertate, parcă deodată primeam aripi să zbor,
să mă înalţ spre zările libertăţii, ale absolutului şi eternului. Fiecare celulă a trupului meu,
fiecare particulă a sufletului se regenera, primea puterea de „a trăi” şi se încărca cu
bucuria de „a exista” într-un loc binecuvântat. Izvorul ca laptele înspumat curgea lin la
vale, atingând în curgerea lui, pietricelele şi rocile muntoase, trezindu-le dintr-un somn
adânc.
Simţeam cum Lumina, Energia Cosmică curgea prin mine, fluidizându-mi fiinţa,
atingându-mi uşor simţurile, elevându-le, trezindu-mi conştiinţa adormită. Susurul
izvorului îmi armoniza sinele, îmi făcea conştiinţa să vibreze cu Sinele Suprem, să fie o
comuniune cu Natura, cu Dumnezeu. În acea clipă, scăldată de farmec, de poezie, eram
asemenea unei păsări care străbătea culmile sublime ale trăirii absolute şi extazului. Ca la
munte, niciunde nu se aude mai frumos vâjâitul vântului ce trece printre brazii falnici
şipotul izvorului, trosnetele tunetelor ce îţi creează emoţii contradictorii, de la teamă la
bucurie. Acolo, te simţi mai aproape de cer, de Dumnezeu.
Muntele este păstrătorul tradiţiilor şi legendelor, are impregnat în el dorul şi doina,
viaţa în stare ei pură. El este acel colţ de linişte şi veşnicie, în care fiecare îşi regăseşte
sinele, identitatea.
În afară de plimbările pe munte, mergeam la mare în fiecare vară. Mărturisesc că
iubesc cel mai mult marea. E un loc special ce-mi induce o stare de bine, de linişte, de
visare şi iubire. Căutam compania mării. Simţeam că mă contopesc cu ea. Visurile,
dorinţele mele erau valuri năvalnice ce se zbăteau cu putere de malul sufletului meu. În
ele se reflectau raze de lumină şi speranţă. Pescăruşii albi se roteau în jurul mării ca
într-un dans iniţiatic al iubirii, valsând pe muzica dulcilor amintiri ale mării albastre.
Strigătul lor ascuţit se confunda cu strigătul inimii mele. Cântul lor era ecoul meu.
Marea cânta un cântec vechi de iubire, ce purta scris în el tumultul pasiunilor
arzătoare, dar în acelaşi timp şi calmul sufletelor îndrăgostite ce cunosc misterul iubirii
sacre şi gustă fericirea de „a fi”. Era ca şi cum, o mare de dorinţe cânta în mine cântecul
iubirii, pe care fiinţa îl recunoştea şi îi cânta fiecare notă, purtată fiind de dansul mistuitor
al trăirilor. Marea mă chema spre ea, mă atrăgea, mă simţeam vrăjită de unduirile-i

92
tainice ce parcă făceau un ritual aparte. Îi simţeam vibraţia înaltă ce rezona cu mine şi în
acelaşi timp trăirile-i cele mai profunde. Pătrundea în mine glasul grav al mării, care mă
îndemna neîncetat să-i ating rănile adânci, să-i cunosc secretul ce-l poartă de mii de ani,
un secret ce ascundea durerea iubirilor pierdute. Aceste trăiri i s-au sedimentat în
adâncuri. De aceea, astăzi îndrăgostiţii se întâlnesc la malul mării, vrăjiţi de cântecul ei,
încercând neîncetat să-i dezlege taina vibraţiei unice.
Fiecare iubire ce a intrat în viaţa mea – asemenea celor din poezia lui Nicolae
Labiş – a fost un val înspumat care loveşte impetuos în sufletul meu creat din lumină, o
lumină creatoare, din înalt coborâtă spre a-mi alchimiza fiinţa. Îmi plăcea să păşesc pe
nisipul fierbinte al plajei, format din pulbere fină, parcă ruptă din soare. Simţeam că

păşesc pe tărâmul amorului adolescentin, care-mi ardea fiecare particulă interioară,

transformând-o şi imprimându-i nebunia clipei rebele.
Mă aruncam în mare cu bucuria şi vioiciunea unui delfin. Mărturisesc că delfinii
sunt preferaţii mei dintre toate vietăţiile create de Dumnezeu. Îi ador şi îmi place să le
privesc jocul inocent, copilăresc, liber de orice constrângere pe care noi, fiinţele umane le
simţim. În opinia mea, delfinii sunt inteligenţi, jucăuşi, prietenoşi, inocenţi, liberi,
senzitivi şi foarte iubitori. Câteva dintre aceste atribute le recunosc şi în mine, poate de
aceea mă simt apropiată de ei. Apa mării de smarald îmi atingea suav pielea fină şi albă,
îmi mângâia sufletul zburdalnic şi mi-l scălda în lacrimile ei cristaline ce poartă-n ele
dorul şi infinitul. Vântul adia diafan, cuprinzându-mi cu palmele-i arse de soare sufletul,
sărutându-mi dulce fiecare atom al fiinţei mele, lăsându-mi dorinţa de libertate, de
căutare şi de veşnicie. Era o comuniune adâncă şi plină de înţelesuri.
Visurile cele mai arzătoare ale copilăriei prindeau tot mai mult contur. Visam o
lume mai bună în care să existe o comuniune sacră între om şi Dumnezeu. Doream ca
universul meu interior, un univers al copilăriei, al visurilor pure şi îndrăzneţe să se
extindă spre exterior. Anii copilăriei curgeau lin, dar viaţa avea să-mi descopere o latură
necunoscută până atunci, faptul că este imprevizibilă. Viaţa ne cuprinde, ne ia în braţele

93
sale protectoare, dar ne şi scapă din braţe atunci când ne aşteptăm mai puţin. Ea este plină
de situaţii neprevăzute şi e necesar să ne adaptăm la orice situaţie.
Aveam o mare atracţie spre carte, eram o fată studioasă… îmi plăcea să fiu prima
în tot ceea ce făceam. Probabil că într-o oarecare măsură, această înclinaţie spre
învăţătură se datora părinţilor mei, în special mamei. Ea, timp de 40 de ani a fost
învăţătoare şi aceşti ani i-a dedicat în educarea şi instruirea celor mici. Mama a fost fiinţa
care mi-a mijlocit întâlnirea cu lumea complexă a cărţilor, o lume care ne înrâurează
benefic gândurile şi trăirile.
Mama este o persoană foarte puternică, asemenea unei roci ce nu poate fi clintită,
comunicativă, tenace, întodeauna cu zâmbetul pe buze, având pentru fiecare un cuvânt de
încurajare. Chipul ei senin şi surâzător îmi strecura în suflet aroma florilor de tei în
amărăciunea clipelor, iar privirea ei luminoasă îmi dădea siguranţa şi încrederea că totul

va fi bine în momentele întunecoase ale vieţii. Vocea ei duioasă şi mâna sa catifelată îmi
alinau durerile, alungând norii cenuşii de pe chipul meu, lăsându-mi în inimă liniştea
dimineţilor de primăvară şi seninul cerului de vară. Cu ochii ei blânzi şi curaţi îmi explica
şi mă ajuta să buchisesc literele abecedarului, să descifrez enigmele cuvintelor. Se vedea
pe chipul ei că o pasiona tot ceea ce făcea în folosul elevilor, dovedind multă răbdare şi
înţelegere.
De multe ori stătea peste program, fiind complet absorbită de munca sa creatoare
de minţi luminate. Din mâinile ei, au ieşit medici, avocaţi, profesori, jurnalişti, ingineri
etc; oameni de un real folos societăţii. Mama a fost un cadru didactic căutat şi respectat
de toţi cei ce au cunoscut-o. Ea mi-a insuflat şi mie acest simţ înalt al responsabilităţii,
faptul de a fi dedicată profesiei, de a nu trata lucrurile cu superficialitate, ci de a mă
implica total, fără rezerve în cauza pe care o susţin, în lucrurile în care cred. Ea a fost cea
dintâi persoană care m-a familiarizat cu tainele învăţăturii şi mi-a deschis calea spre
studiu, imprimându-mi ideea că cea mai mare bogăţie a unei persoane constă în mintea şi
în sufletul său. Mama reprezintă pilonul familiei, construind în inimi edificiul dragostei şi
al credinţei. Ea mi-a încălzit existenţa cu dragostea ei sfântă şi mi-a luminat paşii cu
chipul ei candid, asemeni unui înger.

94
 Şi tatăl meu m-a ajutat să pătrund tainele naturii umane. El a fost asistent medical,
mai bine de 40 de ani. Şi-a făcut meseria cu cea mai mare conştiinciozitate, animat de
dorinţa de a-i ajuta pe cei suferinzi. De la el, am învăţat compasiunea şi interesul sincer
pentru cei din jur. Pe lângă profesia de asistent, tata a deţinut mai multe funcţii
importante. A fost primar, viceprimar al oraşului în care trăiesc, după anii’90. În tot ceea
ce a făcut, el a demonstrat un spirit puternic de dreptate, dorind să-şi ajute concetăţenii. A
lucrat şi în comerţ, fiind statistician… a fost polivalent, ca să spun într-un cuvânt. Ceea
ce admir la tata este jovialitatea, spontaneitatea, ingeniozitatea şi umorul fin. El
improvizează bancuri, ne spune glume şi poveştiri din tinereţe. Este un bun povestitor,
animând orice discuţie. Glumele sale întotdeauna sunt gustate de ceilalţi, având darul de a
privi latura hilară a lucrurilor. Ai mei părinţi m-au învăţat responsabilitatea, onestitatea,
demnitatea şi respectul de sine. Ei au fost extrem de respectaţi şi au respectat la rândul
lor. Doar învăţând să mă respect pe mine, voi putea să-i respect pe ceilalţi. Le mulţumesc
din suflet pentru că mi-au stat alături.
Pe lângă părinţi, am avut parte de sprijinul surorii mele Camelia. Ea este o
persoană cu trăsături frumoase atât fizice cât şi sufleteşti. Este un om de încredere,
sufletistă, activă şi devotată familiei, care mă iubeşte şi mă încurajează tot timpul. Fiind
cu 7 ani mai mare decât mine, ea nu mi-a fost doar soră, ci şi mamă. Atunci când părinţii
lucrau, ea stătea cu mine, îngrijindu-mă cu iubire. Chiar şi acum este protectoare şi
grijulie cu mine. Trăsătura sa dominantă este altruismul, fiind gata oricând să sară în
ajutorul celor ce suferă. Modestia, hărnicia şi simţul estetic o caracterizează. Îi sunt
recunoscătoare pentru că mi-a fost aproape în clipele dificile, susţinându-mă pentru a
reuşi să-mi împlinesc visurile.
Ţin minte că atunci când m-am îmbolnăvit, a mers cu mine prin spitalele din
Bucureşti, deşi era o perioadă importantă pentru ea, urma să dea admitere la Facultatea de
Medicină. Nu m-a părăsit nicio clipă. A reuşit să termine facultatea cu brio, fiind o fată
conştiincioasă, care mereu a avut rezultate foarte bune la învăţătură. În prezent, este
doctor stomatolog, căsătorită cu un om foarte apreciat în meseria lui. Doru, soţul ei este
un om de bun gust şi bun simţ, un medic priceput care îşi îndeplineşte meseria cu cea mai
mare responsabilitate. El este o persoană cu o privire senină şi pătrunzătoare, care degajă

95
multă căldură, empatie şi poartă o grijă sinceră pacienţilor, risipindu-le teama de boală.
Apreciez la el, profesionalismul, dar şi verticalitatea de care dă dovadă. Şi nu e uşor să fii
doctor în zilele noastre.
De fapt, un doctor bun nu are viaţă personală. El stă de dimineaţă până seară la
cabinetul medical, nu are timp nici să mănânce, vede doar bolnavi, iar când ajunge acasă
tot ce doreşte e un pat unde să se poată odihni. Nu după mult timp, telefonul sună… e
nevoie de el, trebuie să-şi ajute pacienţii. Asta înseamnă să fii medic. De aceea, am un
respect deosebit pentru o astfel de profesiune, salvatoare de vieţi şi implicit pentru cei ce
îi sunt devotaţi.
Un vânt al bucuriei mi-a alintat sufletul în primăvara anului 1998. La sfârşitul lunii
mai a venit pe lume nepoţelul meu, Cristian. Inima mi-a fost cuprinsă de fericirea de a

strânge în braţe un bebeluş frumos, cu ochi vii şi curioşi ce parcă doreau cu ardoare să
descopere lumea, să se familiarizeze cu noul său mediu. Mânuţele sale firave m-au apucat
strâns, arătându-mi nevoia lui de siguranţă şi dragoste. Este un sentiment unic şi
copleşitor. Atunci, când într-o familie apare un copil, viaţa se schimbă complet. Urmează
o perioadă cu mari bucurii, dar posibil şi cu mari temeri.
Mica fiinţă ce părea vulnerabilă şi dependentă de cei din jur are în prezent 13 ani.
Este un băiat bine dezvoltat, frumos, cu părul blond şi ochii albaştri, ce parcă a adunat în
privirea sa câmpia încărcată de albăstrele. Cristian are o minte ageră, este un copil foarte
inteligent, cuminte, ambiţios şi generos, fiind atent să-mi sară în ajutor de fiecare dată.
Mi-aduce bucurie prin zâmbetul candid pe care-l poartă pe chip şi prin rezultate foarte
bune pe care le are la şcoală.
Două persoane dragi mie sunt Lucian şi Dana, verişorii mei, cărora doresc să le
mulţumesc pentru faptul că îmi stau aproape. Ei sunt parte din familia mea. Sunt doi
oameni cu adevărat deosebiţi, care m-au copleşit cu atenţia lor plină de iubire. Lucian
este sufletist, modest, corect, fiindu-mi ca un frate mai mare, mereu dispus să mă
înţeleagă şi să mă ajute. În ochii săi albaştri ca cerul de vară, poţi să descoperi blândeţea
şi bunătatea. Dana este o fată optimistă, activă, descurcăreaţă, afectuoasă… îmi face

96
mereu surprize frumoase, cadouri, dovedindu-se mărinimoasă şi sufletistă. Este mereu cu
zâmbetul pe buze.
Pot spune că sunt o persoană norocoasă pentru că am o astfel de familie. Pe
parcursul povestirii veţi înţelege mai bine de ce spun asta.

Zorii adolescenţei

„Adolescenţa nu este doar o perioadă importantă a vieţii, ci şi singura perioadă când

putem vorbi despre viaţă în sensul complet al cuvântului.”
Michel Houellebecq

La cea mai frumoasă vârstă – a adolescenţei – un eveniment dureros avea să-mi

marcheze viaţa. Aveam în jur de 13 ani, când părinţii au observat că se întâmplă unele
lucruri neobişnuite cu mine. Mă împiedicam foarte des, când parcurgeam o distanţă mai
lungă şi oboseam, în special când urcam scările. Obişnuiam să merg pe vârful picioarelor,
doar mă visam o balerină.
Într-o zi, s-a întâmplat un alt semn prevestitor. În încercarea de a sta în poziţie
dreaptă, au observat că nu puneam tot călcâiul jos. Părinţii, îngrijoraţi de ceea ce se
întâmplă, m-au dus la un medic de specialitate. Din acel moment, viaţa mea avea să o ia
97
pe o traiectorie neaşteptată, pe o pantă a durerii, care avea să-mi schimbe idealurile. Nori
negri au apărut pe cerul nostru. Au urmat zile şi luni de căutări prin spitalele ţării pentru a
mi se stabili un diagnostic.
Plină de speranţă, am păşit pragul secţiei de chirurgie a Spitalului de copii „Marie
Curie” (fostul Budimex) unul dintre cele mai bune din ţară. După o îndelungă căutare
prin labirintul holurilor de spital, am ajuns în faţa cabinetului distinsului doctor
Pesamosca, un chirurg renumit, o legendă vie în lumea medicală. De cum am păşit
înăuntru, m-au cuprins emoţiile la vederea impunătoarea a acestui om. Doctorul m-a
privit cu o privire pătrunzătoare şi senină, spunându-mi pe un ton calm:
– Întinde-te pe pat, copilo !
După puţin timp, a spus :
– Du-te lângă perete şi stai în poziţie dreaptă ! Dintr-o singură privire, şi-a dat
seama de ceea ce se întâmplă cu mine.
– Trebuie să te operezi ! Este nevoie de o alungire de tendon… nu e ceva
complicat, a spus el sec.
Parcă, începuseră să mijească câteva raze printre perdeaua de nori plumburii.
Deoarece d-l doctor Pesamosca avea sa fie plecat în momentul programat pentru operaţie,
m-a încredinţat discipolului său, d-na doctor Bratu, un om deosebit şi un medic valoros.
Ce am simţit în acele momente ? E greu de definit… o gamă largă de stări: teamă,
nesiguranţă, nelinişte, speranţa ca mă voi vindeca. Acum, privind în urmă, îmi dau seama
că vedeam şi simţeam totul cu naivitate, cu acea copilărie specifică vârstei. Credeam cu
tărie în viaţă şi mă gândeam că e doar o boală trecătoare, o pasăre rătăcită pe un petec de
cer.
Familia a stat la căpătâiul patului de spital, încurajându-mă, fiindu-mi Icarul
aripilor frânte. În acea perioadă, eram dezamăgită, deoarece obţinusem premiul al doilea
la un concurs de franceză, urmând să merg în Franţa, însă eu trebuia să mă operez.
Bineînţeles, că mai importantă era sănătatea mea. Mă gândeam că voi scăpa de acele
probleme de sănătate şi voi avea alte nenumărate ocazii.
Operaţia a reuşit, după a fost mai dificil, deoarece a trebuit să stau cu piciorul în
ghips şi apoi, să învăţ să merg din nou. Ţin minte, că eram ca un copil care păşea pentru

98
prima dată. Norii îngrijorării au început treptat să dispară. Eu mă refăceam din zi în zi.
Totul părea să reintre pe un făgaş normal. După un an, a urmat un control medical care
avea să-mi spulbere speranţele de vindecare. Doctora Bratu m-a întâmpinat cu un surâs,
apoi a început să îmi examineze starea de sănătate. Privirea ei spunea că ceva nu e în
regulă.
– Te rog, Lavinia, să-ţi îndoi genunchii şi să te laşi în jos… apoi ridică-te, mi-a
spus cu o voce blândă. Eu m-am ridicat mai încet, punându-mi mâinile pe coapse.
Deodată, şi-a schimbat expresia feţei, s-a scuzat şi a ieşit din cabinet. A revenit
însoţită de mai mulţi doctori, care au început să se consulte între ei, cu voce joasă. Nu
înţelegeam ce se întâmplă… părea, să fie ceva grav.
– Îmi pare rău, dar se pare că ai cu totul altceva, ceva ce nu ţine de noi, a spus
doctora pe un ton îngrijorător.
– Ce vreţi să spuneţi? Ce se întâmplă cu fata mea? a replicat mama cu o voce
gravă.
– Liniştiţi-vă, doamnă, eu cred că este vorba despre o boală musculară, sper din tot
sufletul să mă înşel, dar pentru a se afla diagnosticul corect este nevoie să i se facă o
biopsie la muşchi, a încercat să ne încurajeze doctora. O să vă trimit la un medic de
specialitate. Să sperăm că totul va fi bine.
Ţin minte, emoţia care m-a însoţit în acea zi a anului 1994, când am intrat pe
poarta unui spital cunoscut din Bucureşti. Mama avea inima cât un purice, germenii
îngrijorării încolţiseră în solul inimii ei bătătorit de multe încercări. Biopsia nu a fost aşa
de grea cum eu îmi închipuiam. Eram încrezătoare în viaţă, o luminiţă plină de speranţă
pâlpâia în fiinţa-mi firavă. După un timp, am văzut-o pe mama ieşind din cabinetul
medicului cu o privire pierdută şi tristă. Ochii îi erau scăldaţi în lacrimi, ca nişte picături
de rouă pe o pajişte verde.
– Ce s-a întâmplat, mamă? De ce plângi?
– Nu este nimic grav. Mă emoţionează faptul de a vedea atâţia copii bolnavi, mi-a
răspuns ea, încercând cu greu să-şi reţină lacrimile.

99
 În acel timp, eu nu puteam ghici că în mintea ei se învălmăşeau mii şi mii de
gânduri grele, iar sufletul îi era o pasăre răpusă de furtuni. Mult mai târziu, am înţeles ce
se întâmpla în inima ei de mamă.
În timp ce ieşeam pe poarta spitalului, nu bănuiam schimbarea care avea să survină
în viaţa mea. Diagnosticul era clar şi implacabil. Nu ştiam mai nimic despre această
boală, mai rară. Vestea a fost ca un pumnal în inima părinţilor. Însă, acum înţeleg privirea
îndurerată a mamei, când a ieşit din cabinetul medicului. Mama înţelesese că totul avea
să se schimbe, cuvintele medicului rămăseseră întipărite în mintea sa… eu aveam să cad
într-un scaun cu rotile. Parcă, un fulger i-a trăsnit întreaga fiinţă. Pur şi simplu, ea nu
putea concepe că fetiţa plină de viaţă, jucăuşă şi încrezătoare putea avea această soartă.
Visurile pe care mi le-am făcut eu şi părinţii aveau să se năruie asemenea unui
castel de nisip. Parcă întreaga lume se prăbuşise pentru ei. Fiind doar un copil, eu am
conştientizat mai greu gravitatea bolii. Ca un fier încins în inimă, aşa era această boală
pentru ai mei părinţi. Scria negru pe alb – boală incurabilă. Părinţii, pur şi simplu nu
puteau accepta acest verdict. Îşi spuneau că viaţa nu poate fi atât de crudă cu mine. Ei au
încercat totul pentru a împiedica evoluţia bolii. Au fost „cârjele” ce m-au susţinut să nu
cad pradă deznădejdii. Mi-era foarte greu să văd cum boala pe zi ce trece, înaintează ca
un hoţ perfid care-mi fură din putere. Ea, asemenea timpului, avansa fără să bag de
seamă, dar efectele se făceau simţite. Fetiţa care alerga, sărea coarda şi dansa, începea să
simtă cum boala îi limita mişcările.
La şcoală mă deplasam din ce în ce mai greu şi oboseam foarte repede. Dar, îmi
amintesc cu plăcere de colegii care îmi veneau în ajutor. Aş vrea să vă povestesc despre o
prietenă dragă din copilărie. Ne ştim de la grădiniţă, stătea pe strada mea. Era o fetiţa pe
nume Denisa, brunetă, drăguţă, veselă, prietenoasă şi generoasă. Am fost în aceeaşi clasă
la şcoală. Obişnuiam să ne facem temele împreună, să ne jucăm, să ne plimbăm, fiind
nedespărţite. Îmi aduc aminte că atunci, când mergeam la şcoală şi mă mişcam cu
greutate, ea îmi ducea ghiozdanul, având răbdare cu mine chiar dacă se întâmpla de multe
ori să întârziem. Apoi, la liceu drumurile noastre s-au despărţit. Chiar dacă vieţile noastre
au luat-o în direcţii diferite, ea nu a uitat prietenia noastră.

100
 Am putut să mă mai deplasez până prin clasa a zecea. Învăţam acasă, iar profesorii
m-au înţeles şi m-au susţinut, venind acasă pentru a-mi preda şi a mă asculta. Acum,
înţeleg mai bine bunătatea lui Dumnezeu. Sunt multe momente în care El şi-a făcut
simţită prezenţa. Deşi, la acea vreme, începusem să mă îndoiesc că El îmi este aproape. A
existat un timp în care am început să mă izolez, o perioadă de negare a realităţii, în care
mi-am pus multe întrebări, iar întrebările care persistau în mintea mea erau: „De ce eu?”,
„Cu ce am greşit eu, Doamne?”
Acum probabil m-aş întreba: „Dar, de ce nu eu?”. De fapt, Dumnezeu mi-a dat
această viaţă, această familie, acest trup, acest suflet şi prieteni. El a dorit ca eu să vin în
existenţă, să am parte de astfel de experienţe.
Fiecare dintre noi are de îndepinit o misiune, aici pe pământ. Am venit pentru a trăi
anumite experienţe, doar acele experienţe care ne-ar putea ajuta să ne creştem vibraţiile,
să ne determine să ne exprimăm aşa cum Dumnezeu doreşte. Desigur, că în acele
momente, când te trezeşti pe cap cu o boală, e greu să vezi dincolo de suferinţă, să o
percepi ca pe o experienţă de viaţă. În acea fază a bolii, am trăit o serie de stări
contradictorii. Eram pe o scenă în care decorul se schimba la fiecare act al unei piese
pline de dramatism, iar rolul meu era extrem de solicitant. Nu era un simplu rol, ci rolul
vieţii mele. Trebuia să duc o luptă grea şi obositoare zi de zi, clipă de clipă.
Recunosc că au fost câteva momente în care am renunţat la această luptă,
afundându-mă într-un abis de tristeţe, lăsându-mă târâtă într-o mlaştină de suferinţă.
Păream o trestie frântă, o candelă ce abia mai pâlpăia. Boala a evoluat astfel că am ajuns
să-mi duc viaţa într-un fotoliu rulant. În ciuda acestei situaţii, am reuşit să termin liceul
cu rezultate foarte bune.
Părinţii şi sora mea au luptat să-mi dea putere să merg mai departe şi să înving
neputinţa. Sunt conştientă că o astfel de familie e un dar de la Dumnezeu. Am întâlnit
persoane în situaţia mea care nu au avut susţinerea părinţilor. E trist să descoperi că
propria ta familie îţi refuză sprijinul şi te abandonează. Din fericire, nu a fost şi cazul
meu. În plus, te loveşti de unele mentalităţi şi concepţii deformate în ceea ce priveşte
perceperea persoanei cu dizabilităţi. De obicei, se întâlneşte o atitudine de marginalizare
din partea societăţii în care trăim. Eu mă consider o persoană normală, dar care nu poate

101
face anumite lucruri. Boala a reuşit să-mi imobilizeze trupul, dar nu sufletul, speranţele şi
visurile.
Am învăţat că boala poate să-ţi limiteze mişcările trupului, dar nu-ţi poate limita
spiritul. El este mereu liber, nu poate fi limitat de nimeni şi nimic. M-am rugat ca o mână
salvatoare să mă apuce din acel abis al suferinţei, în care simţeam că mă cufund tot mai
mult.
Şi ajutorul nu a întârziat să apară. Dumnezeu mi-a scos în cale oameni minunaţi,
pentru că El lucrează prin oameni şi pentru oameni. Un grup de oameni inimoşi de la
Fundaţia Motivation m-au ajutat să-mi schimb mentalitatea, să-mi înving complexele,
reuşind să-mi insufle mai multă încredere în capacităţile mele. Ei m-au învăţat să
conştientizez că pentru a reuşi în viaţă sunt necesari doi factori: voinţa şi motivaţia. Am
observat că o persoană care se confruntă cu o dizabilitate e de două ori mai motivată în
lupta vieţii.
Prin negura aşternută pe poteca vieţii mele, am reuşit să găsesc clipa înfăşurată în
lumină ce m-a ajutat să-mi regăsesc sinele. Apoi, m-am rugat fierbinte ca Dumnezeu să
mi se reveleze, să-L cunosc pe El, să-mi arate sensul vieţii. În calea mea au apărut
oameni deosebiţi care m-au învăţat multe lucruri despre Dumnezeu. Am găsit răspuns la
întrebările care mă frământau, înţelegând că nu Dumnezeu cauzează lucrurile rele ce se
întâmplă în lume, că nu El e răspunzător pentru boala şi suferinţa mea şi de fapt a
niciunui om de pe pământ. El doar permite astfel de lucruri. Dumnezeu este asemenea
unui tată iubitor care ne vrea binele.
Cel mai frumos lucru la noi, oamenii, este capacitatea de a iubi. Şi aceasta ne
spune ceva despre Dumnezeu. Apostolul Ioan în Sfânta Scriptură spune: „Dumnezeu este
Iubire.” Iubim, pentru că Dumnezeu iubeşte. El doreşte ca noi să simţim iubirea Sa în
viaţa noastră şi astfel să fim fericiţi conform dorinţei Sale pe care a avut-o la întemeierea
lumii. Dumnezeu şi-a demonstrat iubirea prin faptul că L-a trimis pe Fiul Său Iisus
Hristos să ne răscumpere din sclavia păcatului. Este cel mai mare dar pe care Dumnezeu
L-a făcut omenirii. Iar asta mi-a umplut inima de dragoste şi recunoştinţă, dorind să mă
apropii şi mai mult de El.

102
 Am mai înţeles că Biblia este un minunat cadou din partea lui Dumnezeu pentru
noi, oamenii. Biblia este Scrisoarea de dragoste a Lui Dumnnezeu Tatăl pentru noi, copiii
Săi. Ea este Cuvântul Său, iar mesajul său ne poate schimba viaţa. Într-adevăr, a avut
putere în viaţa mea, dându-mi forţa de lupta cu boala, dorinţa de a trăi şi de a deveni un
om mai bun. M-a ajutat să-mi fac o autoanaliză serioasă şi să-mi reevaluez valorile,
dorinţele, priorităţile. Mi-am schimbat scara de valori şi principii, înţelegând care sunt cu
adevărat lucrurile importante în viaţă.
Îmi place mult cum descrie viaţa George Coşbuc, în poezia „Lupta vieţii”.
„O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.”
Am conştientizat că viaţa-i o luptă, iar pentru a o câştiga e nevoie de dârzenie, de
dragoste. Iubind viaţa, nu vei capitula niciodată în faţa atacurilor exterioare. Trăiesc doar
aceia ce luptă cu neînfricare şi hotărâre, ce au în dotare arme puternice ca speranţa,
optimismul şi credinţa.
Este nevoie ca oamenii să treacă prin bătălia vieţii pentru a ajunge la perfecţiune.
Ea înseamnă o luptă continuă, una de dezamăgiri, împliniri, necazuri, bucurii. Lupta nu e
unilaterală, ea se duce pe mai multe fronturi: lupta cu tine însuţi, lupta cu ceilalţi şi lupta
cu conjuncturile nefavorabile. Trebuie să existe un echilibru între cele trei laturi. Dacă
învingi în lupta cu tine însuţi, care e cea mai dificilă, vei şti cum să ai o abordare eficientă
şi în celelalte lupte. Momentele în care ne aflăm, fie că sunt bune sau rele ne determină să
reacţionăm într-un fel sau altul. Dacă ne-am însuşit psihologia vieţii şi am înţeles
mecanismele naturii umane, vom manifesta rezistenţă în necazuri, având noi control
asupra lor şi nu ele asupra noastră. Vom da dovadă că suntem suflete mature şi puternice.
Eu am înţeles că e neînţelept să mă izolez, să mă las dominată de frustrări, de
complexe legate de boală, că trebuie să înlătur astfel de sentimente nesănătoase şi că aşa
cum mă privesc eu, aşa mă vor privi şi cei din jur. Am lăsat ca „eroul” din mine să iasă la
suprafaţă cu ajutorul, desigur al Celui de Sus. Am primit forţa psihică de a lupta cu boala,
cu viaţa, pentru a se observa puterea divină care lucrează în noi.
Cât de importantă este speranţa în viaţa unei persoane? Ea este ca o ancoră pentru
sufletele noastre în timpul furtunilor, care nu lasă corabia vieţii noastre să se scufunde.

103
Pot spune că am o speranţă ce este bine ancorată pe solul divin, iar ea nu este ceva
iluzoriu, o utopie, ci este un element esenţial în lupta vieții. Dumnezeu mi-a oferit
„speranţa unei vieţi viitoare, ce nu va fi atinsă de nicio arşită.” El doreşte să aducă în
existenţă o lume mai bună în care să nu mai existe răutate, suferinţă, boală, războaie şi
oprimare.
Un alt element esenţial este credinţa. Fără credinţă este cu neputinţă să-I plăcem lui
Dumnezeu. Fără credinţă, rămânem pe o treaptă inferioară, la stadiul de animale
raţionale. În opinia mea, credinţa ne ridică la rangul de fiinţe divine, nu doar care
gândesc, dar care şi simt. Prin credinţă, urcăm încă o treaptă spre Dumnezeu. Ea ne
apropie de Cel de Sus şi ne este asemenea unui scut care ne ocroteşte sufletul. Credinţa
ne poate vindeca trupul, mintea şi sufletul. Conform celor spuse de Iisus, având „credinţă
cât un grăunte de muştar” putem muta munţii. Uneori, încercările par atât de grele,
asemenea munţilor de netrecut, dar doar având puţină credinţă este suficient pentru a le
depăşi. Credinţa face toate lucrurile posibile. Doar ea face din imposibil, posibil, având
puterea de transformare.
Dar, cea mai importanta este dragostea. Ea face totul să existe. Dragostea este cea
mai puternică forţă din Univers. Eu cred că ea este cel mai de preţ bun din lume. Numai
dragostea îţi uşurează povara şi îţi dă forţe noi să ieşi cu inima pură din încercările vieţii.
Ea transformă toată amărăciunea în dulceaţă şi greul nici nu-l mai simţi. Iubirea izvorăşte
de la Tatăl, Fiinţa Preaînaltă din care curg toate binecuvântările. Iubirea nu cunoaşte
limite, ca marea spumegândă, ea se varsă din abundenţă în toate direcţiile. Iubirea
„agape” – în sens general – e o iubire generoasă, care nu oscilează, ci ea continuă să se
manifeste în ciuda nereciprocitaţii. Este o iubire necondiţionată, plină de sacrificiu care-L
caracterizează pe Dumnezeu. Doar o astfel de iubire ne eliberează de egoismul omenesc,
care ne întemniţează sufletul. Iubirea „agape” este o dragoste universală, care îi include
pe toţi, chiar şi pe duşmanii noştri. Doar ea ne dă libertatea supremă şi ne ajută să avem o
viaţă impregnată de spiritualitate. Iubirea de Dumnezeu şi de semeni te determină să
înfăptuieşti lucruri măreţe, dincolo de orice imaginaţie.
De la o zi la alta, vedem cum iubirea se pierde, iar egoismul câştigă teren. Dacă
vom lăsa ca iubirea să piară, atunci şi noi vom muri. Să nu permitem ca cea mai mare

104
virtute – iubirea – să dispară de pe pământ. Ea ne ajută să transcendem tot ce e
pământesc, superficial şi să atingem profunzimea fiinţei şi Divinul. Numai ea ne salvează
şi ne arată calea spre un viitor mai bun. Cum spune apostolul Pavel: „Fără dragoste,
nimic nu e.” Conform cu Osho: „Iubirea este un stadiu al conştiinţei. Iubirea îţi acordă
libertatea de care ai nevoie şi te ajută să fii tu însuţi.” Într-adevăr, iubirea ne revelează eul
nostru lăuntric, cine suntem noi cu adevărat, ajutându-ne să ne manifestăm liber,
neîngrădiţi de nimic, aşa cum sufletul ne dictează. Iubirea este impregnată în fiecare
celulă din noi, în fiecare lucru din exterior în care există viaţă.
Deci, iubirea este viaţă, iar viaţa ar trebui să fie plină de iubire. Îmi place mult un
citat referitor la iubire şi doresc să-l citez aici:
„Iubirea este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului, pentru ca să urce până la El.”
Michelangelo. Dar, despre această calitate impresionantă am dedicat un capitol special, în
care expun viziunea mea proprie asupra iubirii. Acum, aş vrea să revin la capitolul
adolescenţă şi evenimentele care au urmat.
Am învăţat că boala poate fi îndrumătorul perfect spre calea divină, un îndrumător
care te ajută să te descoperi pe tine însăţi, eul lăuntric. Visul de a dansa, de a fi o balerină,
se îndepărta tot mai mult de mine. Era ca un soare ce se pierdea în asfinţit. Mă simţeam o
pasăre cu aripile rănite. Trebuia să renunţ la acest vis, trebuia să-mi redirecţionez
aspiraţiile. Dumnezeu a avut alt plan cu mine. Mi-a dat alt vis pe care să-l transpun în
realitate. Mi-am dorit sa fac o facultate, însă cei din jurul meu nu m-au încurajat în acest
sens, spunându-mi că nu are rost în situaţia mea, că e mult prea greu şi „de ce să mă
chinui”, conform spuselor lor. Eu nu am vrut să renunţ la acest vis, deoarece sunt de
părere că trebuie să-ţi urmezi visurile în care crezi până la marginea pământului, dacă
este nevoie, iar verbul „a renunţa” nu m-a caracterizat niciodată, ci verbul ‚a lupta” m-a
incitat întotdeauna să-i descopăr înţelesul. Mi-am amintit cuvintele pline de forţă ale
latinilor care sunau cam aşa: „Per aspera ad astra”, tradus „Pe căi anevoioase se ajunge la
stele.” Într-adevăr, drumul spre stele e anevoios, plin de hopuri şi accidente, fiind
necesare multe eforturi, sacrificii şi renunţări. Nu ezit să înfrunt provocările pe care viaţa
mi le scoate în drum şi consider că, deşi, existenţa mea este fragilă, merită să lupt pentru
fiecare clipă.

105
 M-am încăpăţânat să cred în visul meu şi la vârsta de 25 de ani, cu ceva întârziere
m-am înscris la Facultatea de Limba şi Literatura Română, specializare limba română –
limba engleză. În cele din urmă, văzându-mi încăpăţânarea, părinţii m-au susţinut pe
drumul meu anevoios, cred că n-au avut încotro. Perseverenţa şi determinarea mea au dat
roade. Nu a fost uşor, aşa cum era de aşteptat. Trebuia să mă deplasez la o distanţă de 20
de km, uneori pe vreme proastă, să urc scări în condiţiile în care eu mă aflam, fiind
nevoită să mă deplasez cu un scaun cu rotile. Însă părinţii ca întotdeauna mi-au fost
alături, m-au ajutat să ajung la facultate şi astfel să o pot termina. Examenele le-am luat
cu note foarte mari, culminând cu examenul de licenţă. Dumnezeu mi-a răsplătit
eforturile şi mi-a dat satisfacţia ce derivă din atingerea viselor şi împlinirea obiectivelor.
Întrucât îmi plac limbile străine şi am şi o pregătire în acest domeniu, dau meditaţii
la limba engleză. De mai bine de 9 ani predau acasă engleza. Îmi place să lucrez cu
copiii, să fiu cea care îi introduce în universul limbilor şi al literaturii străine şi să le
dezleg tainele învăţăturii. Astfel, am păşit pe urmele mamei, învăţând de la ea arta de a
preda. Îmi place să citesc, în special poezie. Sunt subjugată de poemele marelui Mihai
Eminescu, „poetul nepereche” al literaturii române. Când citesc, parcă plutesc într-o lume
plină de culoare, lăsându-mă purtată de fascinaţia şi energia cuvintelor, zburând pe
culmile sublime ale literaturii.
Într-o zi, stând la masa de scris, am luat un creion şi o foaie de hârtie şi am început
să dau viaţă, formă cuvintelor. Cuvintele se năşteau cu atâta bucurie şi repeziciune, încât
eram de-a dreptul uimită. Era ca şi cum zăgazurile fiinţei se rupseseră şi apele cuvintelor
începuseră brusc să curgă. Ţin minte că atunci când am început să compun primele mele
poezii, era o zi friguroasă de ianuarie, soarele tocmai apusese, iar eu eram singură în
cameră. Sufeream şi eram năpădită de o sumedenie de gânduri şi stări. Am conştientizat
că suferinţa stimulează actul creaţiei. Se spune că lucrurile cele mai frumoase şi
valoroase se nasc în momente de suferinţă. Mai întâi, am început să păşesc pe tărâmul
poeziei, cu paşi sfioşi, apoi am trecut la proză, un domeniu mai complex, în opinia mea.
În această carte, cititorii mei, aveţi ocazia de a-mi citi creaţiile. Las la latitudinea voastră,
aprecierea sau critica. Mi-am dorit să scriu din două motive:

106
 Un prim motiv ar fi că, atunci când scriu, mă exprim cel mai bine, îmi fac
cunoscute cele mai intime trăiri. De fapt, simt că mă transfigurez, devenind cu totul altă
persoană, atunci când creez.
Un al doilea motiv ar fi că, prin scris sunt capabilă să ating coardele sensibile ale
celor din jur. Mi se pare fascinant ca prin cuvinte să trezesc emoţii puternice celor ce mă
ascultă. Prin cuvintele mele pot să-i fac pe oameni să simtă în acelaşi timp cu mine
bucuria, tristeţea, fericirea, suferinţa, speranţa şi entuziasmul. Nu este minunat acest
lucru? Un creator are o astfel de putere.
Eu aş asemăna un creator cu un magician. Un magician poate să transforme un
lucru, doar atingându-l cu bagheta-i magică. Un creator prin cuvinte poate crea magia,
poate să-i vrăjească, să-i captiveze pe cei care îi citesc opera. Scriitorul, prin cuvinte
meşteşugite şi pline de har, poate să atingă, să mişte sufletele oamenilor şi să le
transforme asemenea alchimistului. Când scriu, îi introduc pe cei din jur într-un univers
minunat, de basm, în care ei îşi retrăiesc copilăria, tinereţea, regăsindu-se în cuvintele
mele. Mi-am dorit mult să am puterea de a trezi în ceilalţi emoţii estetice. Iar cuvintele au
această energie, pot crea trăiri profunde. Cuvintele sunt vii şi pline de forţă, astfel încât
pot să reveleze cele mai ascunse gânduri şi intenţii. Este important să folosim cuvintele
cu scopul de a vindeca, de a zidi şi nu de a răni sau dărâma. Nu e mereu uşor să alegi
cuvintele potrivite. Dar e recompensator să ştim că prin cuvânt putem aduce un zâmbet
pe feţele oamenilor şi stropi de bucurie în inima lor. Prin cuvinte, putem să schimbăm
clipa nefastă şi să îmbogăţim viaţa unei persoane.
O persoană care m-a ajutat să descopăr misterele literaturii şi secretele scrisului
este unchiul meu, Nelu Barbu. El a fost profesor de limba şi literatura română, fiind în
prezent animator cultural, jurnalist, eseist, dramaturg şi prozator. Nelu Barbu este o
persoană cu ochi blajini, în care pâlpâie luminiţa nostalgică a artistului, cu o abilitate
grozavă de a crea lumi noi şi de a trezi emoţii pozitive. Se exprimă cu eleganţă şi
ingeniozitate, fiind un virtuoz al cuvântului, modelând ani la rând multe minţi dornice de
a gusta din apele limpezi ale cuvântului. El mi-a trasat traiectoria paşilor spre drumul
literar, un drum ce m-a dus dincolo de realităţile prozaice, un drum orientat spre adevăr şi
divin, spre taina unei lumi pe care doream s-o înţeleg.

107
 Am învăţat că doar un spirit critic, viu se poate împotrivi instinctului de turmă,
unei atitudini de a imita şi de a banaliza. Comentarile lui pertinente şi întrebările pe care
mi le adresa m-au determinat să mă gândesc mai profund la ceea ce scriam. De ce scriam
şi cum scriam? Scriam cu scopul de a vindeca suflete? Sau pentru a-mi mângâia propriul
orgoliu? Scriam pentru a transmite ceea ce doresc sau pentru a mă face remarcată şi
adulată? Astfel am ajuns să-mi reanalizez ideile şi să obţin propriile răspunsuri.

Şcoala vieţii şi învăţămintele sale

„Experienţa este o flacără care nu luminează decât arzând” – Galdos Benitez Perez

Noi suntem asemenea unor învăţăcei micuţi ce păşim încrezători şi plini de

speranţă în şcoala vieţii. La început, călcăm timid pragul clasei pe care Dumnezeu ne-a
rânduit-o, nivelul de învăţare. Mai întâi, cunoştinţele pe care ni le însuşim sunt
elementare. Trebuie să ne hrănim cu lapte, o hrană uşoară pe care să o putem digera, apoi
să trecem la ceva mai solid. Iniţial, învăţăm abecedarul vieţii.
Cea mai importantă literă pe care noi o pronunţăm este „I” de la „Iubire”. Ea este
indispensabilă pentru a forma cuvintele importante ale veţii. De fapt, trebuie să învăţăm
toate literele vieţii. Pe parcurs ce anii trec, unii dintre noi trec de la o clasă la alta, însă
alţii rămân repetenţi, trebuie să înveţe din nou anumite lecţii. Ideea e că noi trecem prin

108
anumite etape de învăţare cu scopul de a evolua, de a deveni persoane complete. Iar,
pentru asta e necesar să învăţăm unele lecţii. De preferat e, ca atunci când primim
anumite lecţii în viaţă, să le înţelegem şi să ni le însuşim pentru a nu le mai repeta. Mie,
viaţa mi-a dat să învăţ mai multe lecţii. Cu fiecare lecţie pe care mi-o însuşesc, simt că nu
mai sunt aceeaşi persoană, fiecare îşi lasă amprenta asupra sufletului meu. Am învăţat
lecţiile Iubirii, Credinţei, Perseverenţei, Umilinţei, Suferinţei, Încrederii şi Speranţei. Ştiu
că mai am mult de învăţat, că trebuie să mai sap în solul cunoaşterii.
Aş vrea să vă ofer câteva din învăţămintele vieţii care sunt nestemate în viaţa
noastră, iar preţul lor este inestimabil:
Am învăţat ca în orice situaţie să-mi păstrez gândirea pozitivă, pentru că gândul
bun şi curat este un izvor de sănătate pentru trup şi suflet. Am învăţat că experienţele mai
neplăcute din viaţa unui om, îl ajută să se descopere pe sine, să se formeze. Experienţele
sunt ca un barometru ce ne arată măsura fiinţei noastre, de exemplu: cum gândim, cum
simţim, cum suntem noi cu adevărat. Prin această boală – o experienţă traumatizantă –
m-am descoperit pe mine, am ajuns să realizez cine sunt eu, cum sunt în raport cu
Dumnezeu, cum mă percep pe mine însămi, dar şi pe cei din jur. Am ajuns la concluzia
că nu contează ce ai tu, ci cine eşti tu. Am învăţat că noi preţuim un lucru abia după ce
l-am pierdut. Conştientizăm un lucru doar după ce îl experimentăm. Asta e natura umană,
stă în firea lucrurilor şi încă nu l-am putut schimba.
Aş dori să fac o analogie pertinentă. Când învăţăm din cărţi, e ca şi cum am păşi pe
nisipul unei plaje, ar veni valuri puternice şi ar şterge paşii. Atunci când învăţăm din
propriile experienţe, paşii cunoaşterii de pe solul nostru interior nu se şterg, rămân urme
chiar dacă vine valul timpului. Experienţele ne marchează, lasă amprente unice şi de
neşters în sufletele noastre. Nu trebuie să evităm să trăim experienţele pe care viaţa ni le
dă, fie bune, fie rele, pentru că atunci ar fi ca şi cum am evita să trăim.
Am învăţat să mă bucur şi să preţuiesc fiecare clipă de viaţă, poate mai mult ca cei
din jur. Am învăţat să mă opresc câteva clipe din activitatea mea şi să contemplu ce mă
înconjoară, pentru că există lucruri în jur care mă pot ajuta să mă descopăr, să mă înţeleg
mai bine. Am învăţat că descoperind şi iubind Natura, de fapt mă descopăr pe mine şi îl
cunosc pe Dumnezeu. Am învăţat că atunci când în viaţa ta apare o boală grea, percepţia

109
asupra lumii se schimbă radical, iar scara de valori ţi se răstoarnă. Lumea ta interioară
suferă o schimbare totală şi polii lumii tale se inversează. Optica ţi se schimbă, lucrurile
pe care altădată le considerai importante, acum îşi pierd din valoare.
Am învăţat că Dumnezeu permite suferinţa în viaţa noastră, cu scopul de a învăţa
ceva din ea, de a ne învăţa lecţiile aici pe pământ. E foarte important să conştientizăm
asta. Să extragem din fiecare experienţă ceea ce e valoros, ceea ce e benefic pentru
transformarea şi evoluţia noastră personală. Experienţelor din viaţa noastră le dăm
valoare, doar atunci când învăţam ceva din ele, când prindem esenţialul. Dacă ele trec pe
lângă noi fără să le înţelegem rostul, atunci trăirea noastră este goală. Nu vom înţelege ce
e cu noi pe acest pământ, care e misiunea noastră şi nu vom primi răspuns la întrebări
chinuitoare, ca de exemplu: „De ce mi se întamplă mie aşa ceva?”, „Care este scopul
vieţii?” s.a.s.m.d. Uneori, Dumnezeu ne răspunde la întrebări într-un mod pe care nu-l
înţelegem şi poate că nu e răspunsul dorit de noi.
Am învăţat că Dumnezeu ne răspunde întotdeauna, însă noi nu vedem, nu
înţelegem răspunsul Său, pentru că modul nostru de a aborda un lucru e total diferit de al
Lui. Noi suntem limitaţi în înţelegere, în timp ce El are o înţelepciune nemăsurată, o
înţelegere ce nu cunoaşte margini. Am învăţat că Dumnezeu e singurul care niciodată nu
ne va dezamăgi, că oamenii o vor face întotdeauna, şi în special cei în care avem cea mai
mare încredere. Am învăţat că iubirea e un dar de Sus, care are în ea codat secretul
fericirii, dar depinde de noi în a-i descifra secretul.
Am învăţat că fericirea e o pasăre rătăcită pe un colţ de cer, că atunci când ne
aşteptăm mai puţin îşi ia zborul şi ne lasă pustii. Iubirea e o melodie stranie pe un
portativ, ale cărei note le cântăm noi, unii o cântă mai bine, alţii mai prost, la unii
înseamnă sunete dizarmonioase, la alţii sunete pline de armonie.
Am observat că mulţi oameni trăiesc viaţa fără să înveţe nimic de-a lungul ei. E
trist să constat că pentru mulţi viaţa e ca o apă curgătoare ce trece la vale şi nu lasă nimic
în urma ei. Viaţa are cu adevărat valoare, doar atunci când în suflet ne rămân unele
învăţăminte.

110
 Oameni deosebiţi care au intrat în viaţa mea

„O şcoală mult mai bună înseamnă cărţile şi oamenii întâlniţi

în afara şcolii.” – Ilya Ehrenburg

În viaţă avem parte de întâlniri emoţionante care nu sunt întâmplătoare. Ele ne

încarcă sufleteşte. Oamenii din viaţa noastră sunt ca o oglindă care ne arată cu acurateţe
pe noi înşine. Am învăţat că orice om care apare în calea noastră are un rol bine
determinat în misiunea şi viaţa noastră. Oamenii ce intră în vieţile noastre nu sunt deloc
acccidentali, aşa cum poate credem la un moment dat, ci sunt trimişi de Dumnezeu spre
evoluţia noastră personală.
Întâlnim acei oameni de care avem nevoie spre realizarea visurilor şi spre
împlinirea misiunii cu care am fost însărcinaţi. Şi noi, la rândul nostru, îi ajutăm pe cei pe
care îi întâlnim, să-şi înţeleagă lecţiile şi misiunea de pe acest pământ. Prin experienţele

111
noastre le transmitem un mesaj care le va descifra secretul existenţei lor. În urma
întâlnirii noastre, şi noi şi ei, vom avea multe de învăţat, vom privi viaţa cu alţi ochi,
lumea va avea un alt înţeles, mult mai vast şi profund… vom înţelege adevărurile
existenţiale şi vom găsi adevărata bogăţie ce se găseşte în sufletele noastre.
Este esenţial să-i privim pe ceilalţi fără prejudecăţi, ca pe ceva unic, fiindcă orice
om este un univers la o scară mai mica, fiecare sine, ”eu” sau cum doriţi să-i spuneţi, este
un tezaur nesecat din care alimentăm zi de zi tot ceea ce e material, ţesând cu firele
suferinţei, visuri, speranţe şi idealuri neasemuite. Dacă vom conştientiza că lumea nu este
în afara noastră, ci în interiorul nostru, vom avea puterea de a ne înţelege şi concretiza
dorinţele mult mai uşor. Vom putea sa creăm o realitate total diferită de cea de acum.
Eu cred că oamenii împreună emană o energie sporită, al carei efect este covărşitor
în transformarea existenţei. Să colaborăm pentru făurirea unei noi lumi mai bune. Nu sunt
doar vorbe, ci sunt certitudini care s-au întâmplat. Exemplele sunt mult mai grăitoare
decât cuvintele, aşa că aş dori să vă relatez unele dintre ele.
Am bucuria să vă vorbesc despre întâlnirea mea cu un grup de oameni minunaţi,
care au transformat vieţi, de la un cotidian cunoscut – „Curierul Zilei” – din Piteşti,
condus de un suflet nobil – Marilena Baraţă. Din acel moment, în viaţa mea a început să
strălucească lumina speranţei. Aş vrea să vă arăt conjunctura în care am ajuns s-o cunosc
pe această doamnă deosebită, o jurnalistă renumită. În anul 2004, am aflat că la o clinică
din Kiev, Ucraina, se efectuează un transplant cu celule stem pentru boala de care sufăr.
M-am rugat neîncetat să se descopere un remediu pentru a stopa evoluţia bolii, având în
vedere că nu există niciun tratament în lume pentru boala mea. Se ivise o luminiţă, chiar
dacă era firavă, nu trebuia s-o las să se stingă, ci să mă agăţ de acest fir de aţă.
Am luat legătura cu medicii din Kiev şi ei mi-au dat detalii despre tratament. Era
vorba despre ceva experimental, însă trebuia să încerc pentru că boala mea evolua de la o
zi la alta. Eram într-o situaţie disperată. Părea singura mea şansă de a opri această boală
necruţătoare, de a trăi şi de a mă bucura în continuare de viaţă.
Medicii au acceptat să mă primească la clinică, m-au programat pentru o dată
apropiată. Obstacolul cel mai mare era costul ridicat al transplantului. Era o sumă de bani
imensă, pe care nu o puteam strânge prin forţe proprii, deoarece salariile părinţilor erau

112
destul de mici, neputând acoperi suma necesară tratamentului. Am început o luptă acerbă
pentru strângerea sumei. Am făcut drumuri lungi, am bătut la uşile televiziunilor şi
redacţiilor de ziare pentru a-mi mediatiza cazul. Aş vrea să menţionez că revista
”Formula AS” – o revistă citită şi apreciată de publicul larg – mi-a întins o mână, pentru
care le mulţumesc, însă suma adunată era infimă. Am început iar să bat la multe uşi, însă
una câte una mi se închidea în faţă. Timpul se scurgea, iar eu mă afundam tot mai mult în
disperare.
Într-o zi, o uşă mi s-a deschis, era uşa redacţiei „Curierul Zilei”. De când am păşit
pe pragul redacţiei, am fost primită cu căldură de persoane care îmi inspirau încredere.
Un om extraordinar, pe nume Marilena Baraţă, frumos în exterior, dar mai ales în
interior, mi-a întins o mână de ajutor, nu mi-a ignorat strigătul de durere. Un om ce
cunoaşte fericirea de a dărui, de a iubi şi care reflectă multă lumină interioară. O
jurnalistă care îşi face meseria cu abnegaţie şi profesionalism.
Prin emisiunea „Oameni care ajută oameni”, Marilena Baraţă a făcut mulţi oameni
fericiţi. Emisiunea, cum spune şi titlul, era de la oameni pentru oameni şi denota multă
transparenţă şi seriozitate. M-a impresionat să văd că ei erau o mare familie care se
implicau şi ajutau oamenii aflaţi în suferinţă. Am observat iubirea în acţiune. Oameni
deosebiţi care au fost alături şi de mine, ajutându-mă să strâng suma integrală împreună
cu oamenii de bine din ţară.
Din această echipă inimoasă, făcea parte un alt om despre care aş vrea să vorbesc.
Este vorba despre Ion Dumitru profesor, biofizician, a cărei poveste de viaţă mi-a dat
imboldul de a continua mai straşnic lupta cu boala. Diagnosticat în copilărie cu o boală
incurabilă ce-i limitase mişcările şi fiind martor la efectele groaznice ale acestei maladii
ce mutila şi secera multe vieţi, Ion Dumitru a demonstrat multă tărie de caracter, nelăsând
ca boala să-i curme visurile. El a luptat aprig pentru a se pune pe picioare, fiind un
exemplu de voinţă, ambiţie, încredere în propriile forţe şi automotivare. Domnul Ion
Dumitru şi-a scris povestea cu lacrimi şi sudoare pentru a ajunge spre culmile succesului,
spre un final fericit.
Le mulţumesc tuturor, în special doamnei Marilena Baraţă căreia îi port un
sentiment profund de gratitudine. Doamna Marilena a reflectat cu adevărat iubire divină

113
şi nu a lăsat ca speranţa să moară. Stau mărturie sutele de cazuri rezolvate de dumneaei şi
echipa redacţiei ziarului din Piteşti.
Am reuşit să ajung la Kiev, în 2006. Am făcut acel tratament în 3 etape. La
început, am observat unele modificări în starea mea, ca de exemplu: aveam mai multă
energie, mai multă mobilitate, mă simţeam mai bine, însă această stare nu s-a menţinut.
Împreună cu o terapie alternativă din România, am reuşit să-mi stabilizez starea de
sănătate, dar despre asta voi vorbi mai târziu în carte. Eu sper că cercetările medicale în
această boală vor înainta şi se va găsi un remediu eficient.
Cel mai mult mă bazez pe ajutorul lui Dumnezeu, Medicul Suprem, a cărui putere
şi înţelepciune fac minuni în viaţa oamenilor. Pot spune că drumul meu spre găsirea unei
metode de tratare a fost şi încă este obositor şi lung, presărat cu multe eşecuri,
dezamăgiri, lacrimi, voinţă şi speranţă. Dar nu renunţ să cred în puterea divină pentru
vindecare. Am încercat numeroase terapii – atât alopate cât şi complementare – unele
dintre ele costisitoare, care pretindeau mult efort şi încredere din partea mea şi a familiei
mele. Sunt omul care sunt de părere că „mai bine să regreţi că ai încercat, decât să regreţi
că nu ai încercat.” Eu am încercat tot ce se putea şi nu regret deciziile pe care le-am luat
în privinţa sănătăţii, pentru că la vremea respectivă, opţiunile erau puţine, situaţia era
disperată, iar viaţa era doar una. Eu sunt o persoană care iubeşte mult viaţa şi am un
respect profund pentru caracterul sacru al vieţii. Am încercat să-i molipsesc şi pe cei din
jur cu optimismul meu. Aşa că nu puteam să stau cu mâinile în sân, trebuia să lupt pentru
a-mi câştiga dreptul la viaţă. În ciuda dezamăgirilor vieţii, nu m-am resemnat în faţa
bolii. Însă, flacăra speranţei şi credinţei continuă să ardă pe un altar de lacrimi şi durere.
Acum, aş dori să vă vorbesc despre un alt om deosebit, pe care am avut bucuria să-l
întâlnesc, într-o zi de sărbătoare, în primăvara anului 2008. Este vorba despre Doru Pârv,
om de televiziune cunoscut, dotat cu capacităţi extrasenzoriale; un om extraordinar care
mi-a întins o mână de ajutor când puţini au fost dispuşi s-o facă. Vreau să-i mulţumesc
pentru ajutorul, pe care mi l-a acordat în momentele grele din viaţă. Îmi exprim
recunoştinţa şi aprecierea sinceră pentru felul cum m-a tratat, dovedind astfel că el înţelege
semnificaţia cuvântului „Om”.

114
 Vreau să vă expun viziunea mea proprie asupra omului Doru Pârv. El a fost
înzestrat cu o viziune înaltă, diferită, charismă şi o intuiţie fantastică pe care şi le
foloseşte pentru a ajuta oamenii să-şi schimbe viaţa în bine, pentru ca cei mai mulţi să-şi
creeze o viaţă echilibrată. Prin viziunea sa complexă şi pătrunzătoare asupra lumii, el i-a
luminat pe mulţi pentru a găsi răspuns la întrebări chinuitoare.
Eu l-aş asemăna pe Doru Pârv cu un ghid care te ajută să te înţelegi pe tine însuţi,
să-ţi deschizi la maxim percepţia ta, astfel încât tu să devii stapânul propriei tale vieţi. Îl
admir pentru că este modest, sufletist, serios, cu mult bun-simţ, altruist şi dispus să
asculte pe oricine, indiferent de statul social al omului. Am observat că Doru nu doreşte
ca oamenii să devină dependenţi de spusele lui şi ei să ia decizii pe baza a ceea ce el
vede, ci ca ei să devină conştienţi de propriul lor potenţial şi să şi-l dezvolte la o scară
mai mare.
El este un om special din cel puţin două motive:
Un prim motiv ar fi că el are un nivel înalt de percepere a lucrurilor. El vede şi
simte problemele celor din jur.
Un al doilea motiv ar fi că el îţi insuflă încredere. Doru emană multă căldură
interioară, generozitate şi compasiune pentru cei care sunt greu încercaţi de viaţă. El şi-a
arătat mărinimia sufletului său prin faptul că a ajutat multe persoane bolnave, cu
probleme, printre ele, m-am numărat şi eu.
Urmărindu-i emisiunile, am constatat intuiţia sa uimitoare însoţită de cuvinte cu
grijă alese ce erau ca roua pentru inimile a mulţi oameni, loviţi de arşiţa deznădejdii. Nu
poţi să nu remarci ţinuta sa elegantă, cu stil, plină de mister, expresivitatea ochiilor săi,
care te îndeamnă să-i descoperi complexitatea sufletului, vocea sa calmă şi vibrantă în
acelaşi timp, care dinamizează orice conversaţie. Eu am sesizat că Doru Pârv e un fin
psiholog, al cărui ochi penetrează adâncul din om, surprinzându-i toate manifestările
sufletului. Multe emisiuni pe care Doru le-a realizat s-au dovedit a fi dialoguri ale
sinceritaţii, abordând fiecare întrebare cu naturaleţe. Sufletul lui a fost deschis asemenea
unei cărţi, din care mulţi au putut înţelege: devotamentul pentru familie şi ce înseamnă să
ai în viaţă demnitate, modestie şi credinţă, chiar dacă inima ţi-a trecut de mult prea multe

115
ori, prin tumult şi durere. Sufletul lui sensibil, de multe ori, a stat sub semnul durerii,
speranţei, încrederii, dezamăgirii unora şi a faptului de a dori să fie înţeles de cei din jur.
Pe de o parte, e minunat să-ţi foloseşti capacităţile înnăscute, timpul şi energia
pentru interesele celorlalţi şi să simţi satisfacţia ce derivă din faptul că te-ai achitat cât
mai bine de responsabilitatea ce ţi-a fost dată. Dar pe de altă parte, e greu să trăieşti cu
astfel de capacităţi, pentru că inevitabil te încarci cu gândurile, sentimentele şi
problemele celor ce îţi cer ajutorul, începi să trăieşti alte vieţi, încât nu mai ai o viaţa
proprie. Eşti prins într-un vârtej al emoţiilor, fiind focalizat pe viaţa altora în detrimentul
confortului tău personal.
Pentru mine, Doru Pârv este şi va rămâne un om special, cu o capacitate profundă
de a înţelege omul.
Un om deosebit ce a contribuit la o stare de sănatate mai bună este Zenaida
Stoenescu. Ea este o femeie scundă, voinică, cu un zâmbet senin ce luminează întreaga
încăpere. Zenaida Stoenescu este un bioterapeut cunoscut, care a redat oamenilor bolnavi
nu doar sănătatea, ci şi bucuria de a se bucura din plin de viaţă. Dânsa îşi foloseşte
capacităţile deosebite, energia şi timpul în slujba binelui şi îmbunătăţirii vieţii oamenilor
suferinzi. Încearcă să-şi întâmpine bolnavii cu un zâmbet generos şi o voce blândă cu
accent basarabean, aducându-le alinare şi speranţă. Zenaida Stoenescu este ca o oază de
speranţă şi vindecare într-un deşert al suferinţei. Îi sunt recunoscătoare pentru ajutorul
acordat şi pentru că s-a implicat să-mi aducă sănătate şi vitalitate, asemenea stopilor de
rouă căzuţi pe un pământ ars.
Viaţa mi-a prilejuit o altă întâlnire plină de emoţie ce mi-a exacerbat convingerea
de a mă implica mai mult în atingerea visului, scrierea cărţii mult-visate. Era în vara
anului 2006, iar eu mă aflam cu mama în staţiunea Băile-Felix la tratament. În timp ce
aşteptam servirea mesei de dimineaţă, s-a aşezat la masa noastră o doamnă înaltă, subţire,
cu părul blond şi privirea ce emana multă serenitate şi blândeţe. S-a prezentat Maria
Abrudan, vocea dumneaei era catifelată şi calmă cu un plăcut accent ardelenesc, iar
zâmbetul de pe faţa dânsei radia frumuseţea sufletului de artist. Era o persoană trecută de
50 de ani, însă avea un aer boem, tineresc, încât nu-şi arăta vârsta reală. Prezenţa sa
plăcută ce se caracteriza prin eleganţă, modestie, generozitate şi înţelegere m-au

116
determinat să mă apropii cu foarte mare uşurinţă de dânsă. Din discuţii, am aflat că a fost
profesoară de limba română şi poetă cunoscută. Aveam multe în comun, astfel că am
purtat conversaţii pline de savoare cu d-na Maria în multe seri pe timpul şederii mele
acolo. Aceste discuții au fost extrem de valoroase, oferindu-mi noi posibilităţi de a mă
percepe şi de a-mi înţelege activitatea literară.
Oamenii pe care i-am întâlnit sunt foarte mulţi. Ei au venit în viaţa mea pentru a-
mi descoperi tot ce am mai frumos în mine. Aceşti oameni mi-au îmbogăţit existenţa,
arătându-mi generozitate şi compasiune – calităţi incompatibile cu o lume ostilă în care
ne zbatem pentru supravieţuire. Îmi pare rău, dacă nu am reuşit să-i includ în această
carte pe toţi cei pe care i-am cunoscut.
Nu doar lumea reală mi-a dat posibilitatea de a-mi crea legături frumoase de
prietenie, ci şi lumea virtuală. Prin intermediul internetului am interacţionat cu oameni
deosebiţi cu care am rezonat, devenindu-mi prieteni de nădejde. Aş vrea să amintesc pe:
Fana, o femeie minunată, cu un suflet frumos şi altruist; Nina, o persoană puternică şi
sensibilă; Otilia, o persoană credincioasă, veselă şi d-na Elena, o femeie plină de
vitalitate şi optimism, care chiar dacă are o vârstă înaintată, are un spirit tânăr. Am
constatat cu uimire şi bucurie că suntem pe aceeaşi undă, comunicând foarte uşor unele
cu altele. Aceste persoane m-au învăţat definiţia corectă a prieteniei, reuşind să-mi picure
în suflet stropi de lumină şi speranţă. Am împărtăşit unele cu altele, experienţe
emoţionante, nostime, instructive ce mi-au conferit puterea de a visa şi de a crede în
existenţa valorilor. A avea prieteni buni este una dintre cele mai mari realizări. De cele
mai multe ori, a avea astfel de prieteni înseamnă mai mult decât a avea bani şi celebritate.
Am cunoscut poveşti în care se evidenţiază puterea de a lupta, curajul de a fi tu
însuţi, omenia, prietenia, perseveranţa, respectul şi iubirea sinceră pentru cei din jur. E
necesar ca în lumea dezumanizată în care trăim, să manifestăm valori sănătoase pentru ca
atât lumea exterioară, cât şi cea interioară, să nu se năruie.

117
 Dincolo de zâmbet, se ascunde o dramă

Dincolo de faţa-mi zâmbitoare, de firea-mi veselă şi optimistă, se dă o luptă grea şi

extenuantă. Mă lupt cu o boală cumplită zi de zi, clipă de clipă. Faţa mea nu arată tristeţe
şi suferinţă, aşa că mulţi nu pot crede că eu am de înfruntat ceva atât de cumplit. Fiecare
zi pe care o trăiesc este o victorie asupra bolii. De câte ori mă trezesc dimineaţa, îmi spun
că am învins… îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru fiecare zi. Mulţi se plâng
pentru o banală răceală, sau că îi dor dinţii, însă nu-şi imaginează cât de greu poate fi să
trăieşti cu o boală evolutivă, să observi că îţi pierzi din putere, că lucruri fireşti pentru
unii sunt atât de complicate pentru mine, să nu ştii ce va fi cu tine mâine, dacă va exista
un “mâine”. De multe ori, nu am dorit să le mărturisesc celorlalţi starea mea, nu pentru că
mi-ar fi jenă sau aş avea complexe de inferioritate, ci pur şi simplu nu-mi place să mă
vait şi să fiu compătimită. Prefer de multe ori să nu îi întristez sau să-i împovărez pe
118
ceilalţi, alegând mai degrabă să fiu o oază de bucurie şi speranţă pentru cei din jur. Eu
cred că a fi puternic înseamnă a te ridica dincolo de durere şi neputinţă. În astfel de
momente, îţi demonstrezi dimensiunea ta umană, caracterul puternic şi sufletul evoluat.
O doamnă care se ocupă cu cultura, îmi spunea zilele trecute ceva ce m-a
emoţionat foarte tare, şi anume că: „Cine îmi citeşte versurile nu şi-ar putea închipui o
dramă, ci doar o femeie minunată pe care o cunoaşte cu inima… Fruntea sus, eşti o
luptătoare!” Cuvintele unei foarte bune prietene, Fana, m-au impresionat până la lacrimi
şi mi-au dat forţa de a vă destăinui din momentele prin care trec. Ea îmi spunea că „se
bucură că exist şi că suferă ori de câte ori, starea mea de sănătate e delicată.”
Vreau ca prin povestea mea de viaţă să-i conştientizez pe cei din jur să-şi
preţuiască viaţa. În astfel de momente dificile, mi-am dat seama ce înseamnă să ai un

prieten bun, care să-ţi dea din energia şi iubirea lui, să simţi căldura miraculoasă a
prieteniei. 
Suntem simpli călători prin viaţă. Să ne exprimăm iubirea faţă de viaţă, clipă de
clipă, prin zâmbetele noastre senine, cuvintele noastre amabile şi faptele noastre bune.
Dincolo de orice zâmbet, se ascunde o poveste de viaţă.

Artă şi contemplaţie

„Arta este contemplare. Este plăcerea minţii care caută în natură şi descrie spiritul de
care natura însăşi este animată.” – Auguste Rodin

Era o seară plăcută de vară, când Domnul m-a atins cu aripa inspiraţiei, iar
cuvintele au început să prindă viaţă. Eram în gradina cu flori, un univers încărcat de
poezie, care îmi făcea inima să vibreze şi să intre pe o frecvenţă superioară oamenilor.
Parcă, întrega-mi fiinţă era transfigurată de energia pe care o răspândea Natura.
Soarele parcă luase foc şi devenise un ghem portocaliu. El se înălţa pe cerul albăstrui,

119
trimiţând pe pământul însetat o puzderie de raze de foc, care îmi ameţeau privirea vrăjită.
Soarele se grăbea să apună – să meargă să se odihnească – toropit de oboseală. Asfinţitul
muiat în aur, deveni sângeriu, cu nuanţe de violet şi stacojiu, o beţie nemaiîntâlnită de
culori. Păsările ce se roteau pe cerul inundat de luciri scânteietoare, păreau ca nişte pete
de smoală. Locul era parcă scăldat de o lumină misterioasă, curioasă şi în acelaşi timp
dulce, care aprindea în inima mea un dor de lumină, de viaţă, de veşnicie.
Atmosfera încărcată de o duioasă melancolie se răsfrângea asupra fiinţei mele
plăpânde. Cadrul era propice pentru a păşi într-un domeniu nou, cel al prozei. Înainte
scrisesem versuri, însă acum era cu totul altceva, suiam o treaptă nouă, diferită. Gândurile,
până atunci îngrămădite într-un sertar din multele sertare ale minţii, au început să spargă
zăgazurile complicate ale minţii mele – un tărâm plin de mister – şi să se năpustească spre
adâncurile fiinţei.
Deodată, gândurile s-au transformat în cuvinte, care curgeau neîncetat, părând că
aşteptaseră atâta timp să se nască. Cred că cuvintele, la fel ca mine erau vrăjite de lumea
mirifica din jur. Consider, că doar prin scris, pot să-mi exprim cel mai bine gândurile,
sentimentele, cele mai profunde fărâme din sufletul meu.
A scrie despre mine, e ca şi cum mi-aş pune întreg sufletul pe o foaie de hârtie.
Cuvintele încep să prindă viaţă, să trăiască odată cu mine şi să radieze lumina interioară a
fiinţei mele.
Ce este viaţa? În accepţiunea mea, viaţa este darul cel mai preţios pe care mi l-a
oferit Dumnezeu. Ea este un miracol, care a luat fiinţă din iubirea lui Dumnezeu şi ne
face să trăim absolutul, cu condiţia să ştim s-o trăim cu un scop nobil. Doar atunci, viaţa
ne aduce stropul de fericire care ni se prelinge în suflet.
Viaţa este asemeni unei călătorii spre autocunoaştere şi descoperire, în care ne
aventurăm clipă de clipă spre necunoscut. Am observat că noi, oamenii, devenim
conştienţi de valoare clipei prezente în momentele cruciale ale existenţei noastre. Doar
atunci, o savurăm la maxim, bucurându-ne de fiecare lucru, persoană întâlnită în drumul
nostru. Adevărul este că nu noi ne-am exprimat dorinţa de a intra în această călătorie pe
planeta “Terra”, de cele mai multe ori extenuantă, dar şi fascinantă. Am venit în existenţă
şi a trebuit să învăţăm că uneori călătoria este plină de mistere, de iluzii, de dezamăgire şi

120
de hopuri. Am aflat că trebuie să facem alegeri în fiecare zi, ele influenţând viaţa nostră,
dar şi a celor din jur.
Prefer să mă ghidez în viaţă după principiul „nu contează cantitatea, ci calitatea”.
Este importantă nu durata vieţii, ci calitatea unei vieţii, cum ne-am folosit clipele pentru
ca atunci când vom fi la destinaţie să nu avem regrete, resentimente şi frustrare. Nu
trebuie să alergăm prin viaţă cu 200km/h, încât să nu vedem frumuseţea din jur, locurile
prin care am poposit şi încotro ne ducem. Un filozof german spunea ceva interesant:
„Viaţa înseamnă a transforma constant în lumină şi în flacără tot ceea ce suntem şi tot ce
întâlnim."
Viaţa este o plimbare fascinantă care m-a dus în locuri nebănuite, unde am
experimentat iubirea, eșecul şi împlinirea. Viaţa m-a dus prin valea suferinţei și tristeţei
sau pe culmile cele mai înalte ale fericirii şi bucuriei. Să dau vieţii un sens înseamnă
pentru mine – “să iubesc” – un verb pe care a trebuit să-l învăţ pentru a înlătura din
inimă egoismul, cu care noi oamenii ne-am născut.
Noi suntem ca fluturii, fragili în existenţa noastră. Aripile ni se pot frânge foarte
uşor în zborul crud al vieţii. De aceea, este foarte important să ne bucurăm de fiecare
clipă, să încercam s-o facem mai fericită şi să găsim substanţa din fiecare lucru. Aşa cum
fluturii caută acele flori preţioase pentru a-şi extrage hrană pentru sufletul lor, la fel şi eu
caut acele flori rare: iubirea, bucuria, speranţa, credinţa, pentru a-mi hrăni sufletul.
De mic copil am, simţit că sunt într-o relaţie specială cu Dumnezeu, cu Natura şi
cu tot ce mă înconjoară. Am început să percep lumea într-un mod deosebit. Am dorit
întotdeauna, să dau lucrurilor pe care le privesc o conotaţie spirituală. Viziunea mea
asupra lumii este una profundă. Mă simt cu adevărat fericită când sunt în mijlocul
Naturii, când privesc florile, păsările, cerul… Descopăr că ele fac parte din mine, şi eu
mă regăsesc în ele. Simt că evadez dintr-o lume meschină care doare într-o lume pură,
solară, un univers încărcat de pace şi iubire, în care respir viaţa într-un sens atât de
profund şi adevărat.
Când privesc imensitatea cerului, mă gândesc că sunt doar o picatură într-un ocean
de visuri şi speranţe. Îmi place să privesc păsările care brăzdeaza cerul şi zboară spre
înalt, spre orizonturi. E ca şi cum, eu aş zbura spre infinit, spre absolut, spre alte zări, în

121
necunoscut... spre alte orizonturi pe care tind să le străbat, să gust libertatea de a trăi cu
adevarat, să ating culmile nemărginirii, fără să mai fiu închistată în lucruri care mor, atât
de superficiale. Doar atunci, prind viaţă în mine sentimente perene, care transced timpul
şi spaţiul.
Când privesc trandafirii, flori atât de suave şi profunde, mă identific cu ei, simţind
că ei fac parte din însămi fiinţa mea. Când mă înclin ca să-i miros, este ca şi cum mă
contopesc cu ei. Florile înseamnă pentru mine o nesfârşită sursă de bucurii. Ele radiază
atâta lumină în jur, reuşind să aprindă scântei de veşnicie în sufletul meu.
Florile sunt un amalgam de forme, de culori, de miresme. În fiinţa mea descopăr un
amalgam de sentimente, de lacrimi şi dorinţe. Petalele lor mi se aştern în suflet ca
nestemate ale iubirii şi gingăşiei. Parfumul lor îmi inundă plăpânda fiinţă cu bucuria de a
trăi şi a iubi.
De la păsări învăţ o lecţie importantă – binecuvântata dorinţă a lucrurilor simple.
Păsările privesc viaţa cu bucurie şi optimism. Sunt atât de fragile, dar atât de puternice.
Atât de neînsemnate pentru mulţi, dar atât de preţioase pentru mine, pe care le admir şi le
descopăr. Cu trilul lor încântător, ele ne anunţă simfonia bucuriei, o bucurie autentică ce
se găseşte în lucrurile simple. Din cântul lor, transpare multă veselie şi dorinţă de viaţă,
ele nu se plâng niciodată că viaţa uneori e crudă. Poate, că şi ele simt durere, dar nu se
lasă dominată de ea. Ar trebui să învăţăm de la ele să privim viaţa cu optimism şi să
încercăm să ne bucurăm de fiecare clipă. Cântecul care răsună în fiinţa noastră să fie unul
al bucuriei, să fim în rezonanţă cu Universul, un Univers al armoniei şi bucuriei.
Doresc să trimit în jur, din interiorul propriei făpturi, raze de bucurie şi de iubire,
să reuşesc să luminez vieţile celor ce mă înconjoară. Să descoperim întotdeauna
frumuseţea în împrejurările cele mai fireşti ale vieţii.

122
 Despre umilinţă

„Umilinţa din inimă nu-ţi cere ca într-adevăr să te umileşti, ci să fii deschis;

numai aşa poţi da şi poţi primi. Mama este umilă în faţa copilului şi grădinarul în faţa
trandafirului.” – Antoine de Saint-Exupery.

Noi suntem asemenea florilor delicate care încolţesc, cresc şi apoi se ofilesc.
Suntem efemeri prin această lume. Vântul vieţii pe unii dintre noi ne poate atinge suav,
simţind o adiere caldă, pe alţii îi poate lovi cu putere, înconvoindu-le tulpinile fragile,
îngenunchindu-i. În astfel de clipe, învăţăm o lecţie importantă pentru creşterea noastră
spirituală – lecţia umilinţei.
Mai este compatibilă această calitate cu lumea în care trăim azi? Dar de fapt, ce
este umilinţa? Un semn de slăbiciune sau o calitate preţioasă care evidenţiază adevărata
putere a spiritului, un semn de nobleţe umană? Faptul de a vorbi despre umilinţă în
societatea zilelor noastre poate părea o absurditate, ceva ce nu mai aparţine prezentului,
fiind ceva demodat. Lumea secolului 21 încearcă să-ţi inoculeze ideea de a căuta în

123
primul rând o poziţie cât mai înaltă în societate, de a-ţi atinge propriile interese indiferent
de mijloacele utilizate. De fapt, etalarea cu ostentaţie a propriei valori este ceva de dorit
astăzi, mulţi considerând-o virtute.
Umilinţa este redată în dicţionare ca o atitudine respectuoasă, plină de stimă;
smerenie, modestie. Întrucât suntem născuţi cu un sâmbure de egoism este destul de
dificil de înţeles şi de dobândit această calitate. Uneori confundăm umilinţa cu supunerea
oarbă şi iraţională, un soi de credulitate. Un asemenea comportament provine din
slăbiciune şi teama de a nu fi pedepsiţi. Pe când, adevărata umilinţă implică un sentiment
de demnitate, de mulţumire sufletească, de înţelegere a naturii divine, de a ne ridica
dincolo de egoul uman şi de a asimila uşor lecţiile vieţii. Asta denotă multă putere, nu
slăbiciune. De fapt, umilinţa este un bun al oamenilor puternici. A fi umil înseamnă să
renunţi la „eu” şi „al meu”, astfel dovedind bunătate, o topire a sinelui pentru a pătrunde
în profunzimea Fiinţei Divine.
Ne ţinem capul plecat, semn că am învăţat unde ne aflăm noi în raport cu
Dumnezeu. Însă asta nu ar trebui să o luăm ca pe o înfrângere, ci ca pe o lecţie pe care
viaţa ne-o dă. Atâta timp cât rădăcinile ne sunt înfipte în pământ, avem viaţă. Ar trebui să
ne deschidem cu încredere petalele spre Soarele Vieţii, Dumnezeu şi să primim cu
zâmbetul pe buze Razele Sale calde şi stălucitoare. Să ne lăsăm învăluiţi de Raze de
lumină, speranţă, bucurie şi iubire, să le permitem să ne mângâie şi să ne sărute uşor
petalele fine.
Să primim cu inima deschisă ploile binecuvântate, dar şi furtunile vijelioase pentru
că şi unele şi altele ne netezesc drumul interior, îndepărtând denivelările şi asperităţile,
formându-ne o personalitate puternică. Acestea ne ajută să creştem, să rodim şi să
rămânem proaspeţi, plini de sevă – esenţa fiinţei noastre. Doar aşa vom dovedi că ne-am
însuşit lecţia umilinţei autentice.

124
 În anotimpul căutării şi al melancolicelor clipe

“Există o armonie în toamnă şi o strălucire în cerul ei, care nu poate fi regăsit de-a
lungul verii, ca şi cum n-ar putea fi, ca şi cum n-ar fi fost vreodată.” – Percy Bysshe
Shelley.

Zâna Toamna, frumoasă şi nostalgică, a poposit şi pe meleagurile noastre... peisaj

ce ne încarcă sufletul cu emoţie şi culoare. Toamna ne pastelează trările, ajutându-ne să
descoperim în forurile noastre interioare tot ce e mai peren, mai frumos, mai pur şi
autentic.
Se aude sunetul zlogbiu al picăturilor gingaşe de ploaie ce parcă, ne înaripează
gândurile spre vis şi ne susură la ureche melancolice şoapte de dragoste, pe care toamna
le-a trăit în sfera divinului. Parcă ar dori să ne înveţe şi pe noi emoţiile calde pe care doar
iubirea ni le trezeşte în suflet. Astăzi se simte atingerea toamnei pe străzile noastre,
lăsând în urmă parfum de melancolie, de tainică aşteptare şi visare... ea aduce în desaga-i
fermecată recolte îmbelşugate, dar şi brumă de gânduri triste ce se depun pe colinele
înverzite ale sufletului.

125
 Frunze ruginii se desprind din copacii abătuţi, care rămân goi şi părăsiţi. Florile îşi
pierd din culoare, frunzele mor şi se lasă purtate de vântul neliniştit spre alte zări, lăsând
în urmă copacii trişti care îşi deplâng soarta crudă. E un tablou care îţi lasă în suflet multă
durere.
Parcă, copacii în sinea lor îşi spun : “Asta e… aşa trebuie să fie! Nu putem
schimba nimic din ce se întâmplă. Ne simţim neputincioşi în faţa naturii dezlănţuite”.
Privesc câte un trecător şi parcă ar vrea să-i spună: „Şi tu simţi la fel, omule? Te simţi
neputincios în faţa destinului tău? Sau ai mai multe şanse de a schimba ceva în viaţa ta?”
Copacii, parcă se simt resemnaţi, îngenunchiaţi, bătuţi şi loviţi de vântul rece şi crud. Se
simt părăsiţi de frunzele, care altădată îi împodobeau, de păsările care îşi făceau cuib în ei
şi le alinau zilele. Câţi dintre noi, se opresc o clipă din drumul lor şi privesc durerea mută
a copacilor? Poate, doar cei ce se regăsesc în acest tablou trist.
Mie, toamna îmi lasă în cămările sufletului un sentiment accentuat de nostalgie, un
dor de… infinit şi de lumină, de izvorul nesecat al desăvârşirii şi frumuseţii divine.
Tabloul toamnei înfăţişează un spectru de culoare, de frunze ruginii cazute simfonic ca în
„Valsul de Adio” a lui Chopin. Crizantemele, tufănele, cârciumăresele şi trandafirii ne
oferă zâmbete pastelate ce par atât de tăcute în bătaia vântului tăios, ca pietrele lui
Brâncuşi. Frunzele ruginite fac piruete graţioase într-un vals ameţitor asemeni unei
balerine în faţa unor spectatori hipnotizaţi. Câtă demnitate e în zborul diafan al frunzelor
spre pământ, grăbite să-l atingă şi să-l acopere cu umbra veşniciei! În astfel de clipe, din
inima mea se desprind emoţii de toamnă.
Aştept cu înfrigurare să vină iar în fiinţa mea primăvara, atât de dragă sufletului
meu şi să-mi inunde inima plăpândă cu lumină, speranţă, voioşie şi prospeţime. Vreau să
simt că revin din nou la viaţă. Primăvară e un anotimp al regăsirii pentru mine, iar
toamna, al căutării şi melancolicelor clipe. Încerc să găsesc ceva frumos în fiecare
anotimp. Trebuie să ne bucurăm de fiecare anotimp, pentru că fiecare anotimp are
farmecul său. Viaţa are ciclicitate. Cred că cel mai important este să trăim în anotimpul
iubirii. Doar aşa trăim absolutul şi sublimul… fiinţa noastră nu mai moare, dacă o plasăm
în anotimpul iubirii – sufletul nostru nu se ofileşte asemenea florilor şi nu rugineşte ca
frunzele.

126
 Doar iubirea dă consistenţă lumii noastre şi ne face să trăim miracolul – de a trăi
Aici şi Acum în acest Univers plin de pace şi lumină! Să reuşim să descoperim toamna
cea rodnică şi iubitoare, să medităm la tot ceea ce trăim, nelăsând ca vântul indiferenţei şi
răutaţii să ne dezgolească frunzişul sufletului.

Viziune asupra iubirii

„Dragostea adevărată este o limbă pe care surzii o pot auzi şi orbii o pot vedea.” –
Gabriel Garcia Marquez

Aş dori să abordez un domeniu vast şi complex care ne interesează şi ne inspiră pe

toţi: IUBIREA – sentiment profund şi incomensurabil. Vreau să expun viziunea iubirii
din perspectiva mea. Poate că vă veţi regăsi în cuvintele mele, sau poate nu... poate că
aveţi cu totul altă viziune asupra iubirii. Cert e că iubirea are întotdeauna viziunea ei
proprie, şi de cele mai multe ori ne surprinde şi ne cuprinde. Eu cred că într-un anumit
moment al vieţii, cu toţii ne-am întrebat: Ce este iubirea? Cum poate fi ea definită? Este o
emoţie profundă... un mister... o iluzie? De fapt, e acel lucru unic care te face să visezi
departe, fără condiţionări, fără graniţe. Iubirea nu ţine cont de naţionalitate, de limbă, de
culoare, de starea socială şi starea de sănătate. Ea se ridică dincolo de limitările umane,
de superficial şi profan.
În Biblie, apostolul Pavel dă definiţia cea mai frumoasă iubirii: „Dragostea este
îndelung rabdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu este invidioasă; dragostea nu se
laudă, nu se umflă de mândrie… suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate.

127
Observăm că dragostea are multe atribute. Se spune că „Dumnezeu este iubire”, iar noi,
oamenii, fiind creaţi după chipul şi asemănarea Sa, purtăm în noi scântei de divinitate, de
iubire.
„A iubi” este acţiunea care animează viaţă, fiind sensul şi raţiunea noastră de „a
fi”. Cu toţii, săpăm adânc în solul vieţii pentru a găsi această comoară preţioasă, iubirea.
Iubirea implică abnegaţie, dăruire maximă, spirit de sacrificiu, încredere în cel de lângă
tine. Eu cred că iubirea este un sentiment incomprehensibil cu un impact atât de mare
asupra minţii şi sufletului. De multe ori mi-am pus unele întrebări: Ce naşte acest

sentiment atât de total şi minunat? Ce mecanism pune în mişcare iubirea pe care o simţim
noi, oamenii? Consider iubirea un fior sublim ce s-a născut din lacrimile pure, de fericire
ale îngerilor.
Iubirea este acea energie uriaşă care pune în mişcare întreaga creaţie, este esenţa
vieţii, fără de care viaţa ar fi goală. Aşa am definit-o eu. Iubirea e sacră şi pură, însă din
păcate, în ultimul timp ea s-a desacralizat. Unii confundă iubirea cu sexul, alţii au dat un
sens peiorativ iubirii, în numele ei comiţându-se multe atrocităţi generatoare de o cruda
suferinţă. Cred, că doar iubirea dă vieţii noastre un sens, profunzime, candoare,
creativitate, ne face să devenim mai buni, mai frumoşi, ne apropie mai mult de Sursa
Iubirii perfecte, Dumnezeu, devenind din umani mai divini. Ea este ca un diamant care
atunci când este şlefuit, revarsă multă lumină asupra noastră.
IUBIREA trebuie scrisă cu majuscule, deoarece doar ea dă importanţă vieţii
noastre atât de scurtă şi fragilă. Iubirea este cheia cu care deschidem uşa sufletului nostru
şi al semenilor noştri. Ea este temelia pe care au clădit oamenii speciali cu o viziune
înaltă, cum ar fi: poeţii, scriitorii, muzicienii, sculptorii, pictorii şi alţii. Numai iubirea a
îmbogăţit arta, a rafinat suflete, a înnobilat şi a transformat vieţi.
Mulţi oameni au încercat să dea o definiţie cât mai exactă iubirii. Consider că
important este nu doar să o definim, ci să o simţim cu adevărat. Pentru a simţi iubirea în
profunzime, cred că trebuie să-l simţim pe Dumnezeu, pentru că El a dat viaţă iubirii.
Îmi amintesc un citat minunat din cartea „Război şi pace”, o capodoperă a literaturii
universale, ce-i aparţine scriitorului rus Lev Tolstoi:

128
 „Iubirea? Ce-i iubirea? se gândea el. Iubirea stă în calea morţii. Iubirea este viaţa.
Tot, tot ce înţeleg, înţeleg numai pentru că iubesc. Tot ce există, există pentru că iubesc.
Totul e legat numai de iubire. Iubirea este Dumnezeu şi, când mori, înseamnă că tu, o
particică din iubire, te întorci la izvorul veşnic al tuturor lucrurilor.”
Comparaţiile iubirii:
Iubirea e ca o lavă fierbinte care izbucneşte din însăşi vulcanul fiinţei mele şi mă
topeşte încet, mă arde, mă purifică şi mă metamorfozează. În astfel de momente, ea
devine vie şi profundă.
Iubirea este asemenea unui trandafir care îmi aduce gingăşie şi splendoare şi o
motivaţie puternică în viaţă. Parfumul ei îmi îmbată inima şi trăiesc o beţie de
sentimente: bucuria de a trăi viaţa la intensitate maximă, până la extazul suprem. Dar am
descoperit că iubirea are spini care mi s-au înfipt adânc în inimă, încât a devenit sângerie.
Atunci încerc gustul suferinţei – o faţetă a iubirii – şi beau din cupa cu pelin şi dulceaţă,
trăiesc din plin agonia şi extazul, delirul şi calmul.
Iubirea poate fi o apa liniştită dar şi o mare învolburată, iar noi un vas ce ne lăsăm
purtaţi de ea, plutind şi încercând să nu ne scufundăm, ci să ajungem la liman. Şi câte nu
s-ar putea spune despre iubire, nu-i aşa? E un capitol mult prea vast pentru a fi epuizat
prea curând. Iubirea e o filozofie. Cine vreodată i-a descoperit misterul?
Să trăim IUBIREA, deoarece ea ne va da întotdeauna aripi să ne atingem visurile,
să găsim calea către Lumină şi Infinit. Cum spun versurile unei formaţii celebre: ”Love,
love, love… all you need is love.” (Iubire, iubire, iubire… tot ce îţi trebuie e iubire).

129
 Viziune asupra suferinţei

”Suferinţele sunt izvoare ale cunoaşterii a căror importanţă

va ieşi la iveală în viitor.” – Rudolf Steiner

Am ales să vorbesc despre suferinţă, pentru că anterior am vorbit despre iubire,

iar iubirea autentică, fără suferinţă nu există, ca trupul fără suflet. De fapt, ele sunt
îngemănate. Cei care vor să iubească, trebuie să sufere... asta e condiţia. Mă refer la
iubirea adevărată şi profundă, nu la acea iubire pe care mulţi o mimează şi o tratează ca
pe un simplu joc, o iubire fără conţinut, care e goală şi nu are puterea de a ne face să
trăim cu adevărat. Dar nu vreau să deviez de la ce mi-am propus: să vorbesc despre
suferinţă.
Ce este suferinţa? Voi încerca să vă arăt viziunea mea asupra suferinţei. Suferinţa
este precum o vale adâncă, o prăpastie care ne afundă în lacrimi şi suspine. Pe moment,
experimentăm un sentiment crud, necruţător, care ne biciuie mintea şi inima asemenea
unei ploi vijelioase. Dar, mai târziu experimentăm sentimentul cunoaşterii de sine şi de
Dumnezeu. Nu trebuie să fugim de suferinţă, pentru că ea este o uşă spre cunoaştere, spre
credinţă, spre speranţă, spre iubire, spre Dumnezeu. Suferinţa ne conştientizează, ne ajută

130
să privim spre interior, să călătorim în interiorul nostru pentru a ne regăsi. Ea ne face mai
înţelepţi, mai valoroşi şi mai profunzi.
Suferinţa are rolul de a ne purifica, de a ne distila, de a ne curăţi de toată zgura:
invidie, ură, răutate şi frustare. Viaţa noastră este ca un munte înalt. În timp ce îl urcăm,
întâlnim multe hopuri, obstacole – suferinţe de tot felul – dar obiectivul nostru este să
ajungem în vârf, să atingem fericirea. Important este să ne dozăm trăirile, să ştim cum să
urcăm acest munte, încât să ajungem la destinaţie. Care să fie destinaţia noastră? Ce
menire avem aici pe pământ? Suferinţa pentru mine e o materie pe care am învăţat-o
foarte bine pentru a trece examenul la fericire. Este o carte cu multe pagini... am citit
destule pagini, însă cred că mai am multe de parcurs. Menirea noastră este să ajungem să
ne cunoaştem pe noi înşine şi pe Dumnezeu.
Să ne explorăm zăcămintele interioare şi să scoatem la suprafaţă comori ascunse
care dăinuie în timp. Nu mă refer la diamante şi smaralde care sunt perisabile şi se pot
pierde, ci la comorile spirituale care nu pot fi distruse şi care transced Timpul – acest hoţ
perfid ce ne fură din putere, din viaţă – dar nu ne poate lua aceste comori interioare, un
tezaur fără preţ, ce este ascuns în străfundurile fiinţei noastre. Un tezaur în care găsim:
lumină, speranţă, bucurie, calm, armonie, înţelepciune, iubire şi puteri nebănuite.
Să scoatem la suprafaţă aceste bogăţii care zac în noi în stare latentă şi să le
revărsăm  asupra altora. Dacă procedăm aşa vom fi cei mai bogaţi oameni şi ne vom
atinge menirea, ajungând la destinaţie. În acel moment vom trăi un sentiment înălţător, ca
atunci când ajungem în vârful muntelui după o călătorie obositoare şi plină de peripeţii.
Suferinţa îşi va atinge scopul, dacă îi învăţăm lecţia.

131
 Să învăţăm verbul „a dărui”

Ceea ce ne motivează să dăruim este iubirea. Ea este cel mai sfânt şi preţios
sentiment, pe care Dumnezeu l-a dat oamenilor. Noi, în esenţă suntem iubire, pentru că
am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu – Imaginea ce oglindeşte iubirea în mod absolut.
Iubirea e darul cel mai minunat pe care l-am primit de Sus, de la Tatăl. Cât de
valoros este acest sentiment materializat prin Fiul Său, Iisus Hristos! Să lăsăm ca iubirea
să iasă la suprafaţă, să înlăture vălul ignoranţei, răutăţii şi orgoliului. Prin negura
timpului, iubirea multora s-a pierdut. E timpul s-o regăsim. Cum am putea face asta? E
foarte simplu. E nevoie de dorinţa sinceră de a o afla. Ea este chiar în interiorul nostru…
s-a pierdut printre atâtea straturi de balast: neîncredere, egoism, mândrie, prejudecăţi, ură
etc. Să înlăturăm acest balast, să extragem iubirea, iar ea va fi ca un far ce ne va lumina
calea către Dumnezeu şi oameni.
Să medităm la Dumnezeu, la dragostea Sa supremă, la Fiul Său, la darul Său
nemaiîntâlnit. Din iubire, El a venit pe acest pământ, dându-şi viaţa pentru noi. Când mă
gândesc la Iisus Cristos şi la ce a făcut El, acum 2000 de ani în folosul nostru, simt o
emoţie puternică şi mă încearcă un sentiment de adâncă gratitudine şi dragoste. Când
spun Iisus, spun numele cel mai frumos şi sfânt care a existat vreodată. Toţi cei care l-au

132
cunoscut au putut simţi că El este special şi că poartă o aură cu totul unică. Nu e de
mirare că atât de mulţi oameni îi căutau prezenţa şi se simţeau transfiguraţi, învioraţi.
Din iubire, Dumnezeu a creat pământul, oamenii şi tot ce există. Iubirea e
laitmotivul vieţii. Dumnezeu ne învaţă să dăruim prin propriul Său exemplu. Noi am
primit atâtea cadouri de Sus, iar asta ar trebui să ne conştientizeze să facem şi noi la fel.
Fericirea înseamnă a „darui”. Să dăruim încontinuu. Poate, ne gândim la cadouri
mari, pompoase, bine ambalate. Dar, fericirea e construită din lucruri mici. Nu e nevoie
de cadouri mari şi scumpe! Putem să dăruim din timpul nostru pentru a fi alături de
cineva, pentru a-i zâmbi, pentru a-l ajuta, dăruind din energia şi capacităţile noastre.
Darurile noastre au valoare, doar atunci când sunt făcute din suflet şi au la bază
iubirea. Pentru a dărui, trebuie să învăţăm să iubim. Cu cât dăruim mai mult, cu atât ştim
să iubim mai mult şi astfel suntem fericiţi. Eu v-am dăruit din iubire aceste cuvinte. Sunt
fericită că am putut să aduc cuiva zâmbetul în colţul buzelor şi că am descreţit fruntea
cuiva. M-aş bucura, dacă aş reuşi să fac pe cineva să-şi simtă inima încărcată de emoţie şi
bucurie.
Îmi doresc atât de mult, ca prin ceea ce scriu, să aduc roua bucuriei şi fericirii pe
inimile însetate. Cuvintele şi-au atins scopul, dacă măcar o singură persoană, citind aceste
cuvinte, se simte impulsionată să dăruiască. Doresc ca prin cuvintele mele să vindec, să
pun balsam pe inimile rănite. Să nu uităm: să dăruim şi să iubim, pentru a fi fericiţi.

133
 Iubirea pe drumul vieţii

„Iubirea conduce regii, câmpul, pământul, şi oamenii de pe el, şi sfinţii de deasupra;

pentru că dragostea este rai, iar raiul este dragoste.” – Walter Scott

Viaţa noastră poate fi asemănată cu un drum. Drumul poate fi lung sau scurt, plin
de obstacole şi denivelări sau lin, fără niciun hop pe traseu.
Poate, simţim că am obosit pe drumul vieţii încărcat de spini, bolovani şi
denivelări. Poate, că spinii întâlniţi pe marginea drumului ne intră adânc în trupul nostru
şi ne fac fiinţa să sângereze profund. S-ar putea să ne împiedicăm pe drumul vieţii, să ne
lovim şi să cădem. Dar ne ridicăm iar şi iar, pentru că Dumnezeu a pus în noi o fărâmă de
divinitate. Când simţim că nu mai putem merge pe acest drum atât de plin de peripeţii, să
ne amintim că purtăm în noi scânteie de Dumnezeu, ce ne va lumina calea. Această
scânteie va aprinde în inimile noastre focul iubirii. Forţa uriaşă pe care ne-o dă iubirea, ne
va înnoi puterile pe drumul vieţii.
Când simţim că obosim, să extragem această forţă uriaşă ce o purtăm în noi şi vom
putea depăşi hopurile şi barierele întâlnite pe drum. Iubirea este ca un compas care ne
indică direcţia corectă spre a ajunge la destinaţie. Cu toţii ne dorim să ajungem la

134
destinaţia mult dorită. Dacă avem iubire, drumul ni se va părea mai uşor de parcurs, vom
şti încontro să mergem, când vom ajunge la răscruce de drum.
Pe lângă iubire, avem nevoie de credinţă – farul luminos din noapte – ce ne va
lumina puternic calea, astfel încât să nu cădem. Să avem speranţă pentru a persevera pe
drumul vieţii. Echipaţi cu aceste unelte, vom reuşi să parcurgem acest drum. Într-adevăr,
iubirea topeşte gheaţa ce se aşterne de a lungul timpului în sufletele noastre. Doar iubirea
ne dă forţă să triumfăm în lupta cu vicisitudinile vieţii şi ne face să simţim lumina din
interior. Ea creează un pod peste timp. Când batem la uşi închise şi nu găsim nicio ieşire
din impas, să privim la Dumnezeu şi vom primi aripi să ne înălţăm pe culmi de lumină şi
iubire. Pentru ca iubirea să ne atingă sufletele, să ne desăvârşească fiinţele şi să ne facă să
simţim gustul dulce al fericirii, trebuie să o dăruim necondiţionat, insuflându-ne un simţ
al libertăţii, nu al întemniţării. După ploi şi furtuni, va apărea pe cerul nostru un frumos
curcubeu, un curcubeu al Luminii, Armoniei, Speranţei, Bunăvoinţei, Credinţei, Iubirii şi
Fericirii.

Despre fericire

„Fericirea e un ideal al imaginaţiei, iar nu al raţiunii.” – Immanuel Kant

Aş dori să vă introduc intr-un domeniu vast şi complex, cel despre fericire. O să vă

împărtăşesc viziunea mea asupra fericirii. Există mai multe convingeri despre fericire.
Uneori, ea este considerată o idee foarte înaltă, o utopie, ceva ce nu poate fi obţinut.
De pildă, Kant considera fericirea ca fiind un ideal. El credea că nu suntem în
măsură să judecăm ce ar trebui să facă oricare om ca să fie fericit. Fiecare are o reţetă
proprie a fericirii, iar ingredientele diferă de la om la om. Unele persoane sunt fericite
când acumulează bogăţii materiale, altele cred că sunt fericite, dacă au un statut social de
invidiat. Pentru mulţi fericirea înseamnă a iubi şi a fi iubiţi, a avea o familie unită şi a şti
că există cineva cu care îşi împart bucuriile, tristeţiile, visurile şi speranţele. Noi nu ştim
135
ce-l face fericit pe un anumit om şi ce-l face fericit pe altul. Nu există o noţiune unică şi
clară care să explice fericirea, deoarece fiecare om e distinct şi complex. El percepe şi
vibrează diferit.
Aşa cum spunea filozoful Petre Andrei: „Ceea ce provoacă fericirea unuia nu este
uneori pentru altul nici măcar un motiv de mulţumire trecătoare, ceea ce descreţeşte o
frunte şi înveseleşte un chip poate produce altcuiva durere, căci un soare ce răsare într-o
parte, apune în partea cealaltă.” Altcineva spunea: „Fericirea îşi are originea în suferinţă
şi oricât de mult am dori să trăim numai în fericire, este absolut imposibil, întrucât fără
suferinţă, aceasta niciodată nu-şi va arăta miraculosul spectru.”
Doresc să subscriu la aceste cuvinte, pe care din puctul meu de vedere le consider
adevărate. Sunt o persoană care a cunoscut suferinţa, dar şi fericirea. În timp ce
experimentam suferinţa, am devenit conştientă de lucrurile cu adevărat importante,
valoroase din viaţa mea şi am început să le apreciez. În suferinţă m-am apropiat de
Dumnezeu şi am început să observ miraculosul spectru al fericirii: lumină, speranţă,
iubire, acceptare, iertare, armonie şi credinţă. Nu am putea aprecia lumina, dacă nu ar fi
intunericul, binele dacă nu ar fi răul. Nu am putea vedea fericirea, dacă nu ar fi suferinţa.
Eu însămi, consider că fericirea este o stare interioară pe care noi trebuie să o
conştientizăm. Conştientizarea are un rol vital în experimentarea fericirii. Dacă noi nu
încercăm să fim conştienţi de frumuseţea lucrurilor simple din viaţa noastră, nu vom găsi
fericirea pe care noi o căutăm cu ardoare întreaga noastră viaţă. Fericirea, în viziunea mea
este o stare ce se cere construită zi de zi, nu din lut sau beton, ci din ceva mult mai preţios
şi durabil – iubirea. Fericirea e alcătuită din momente, clipe, din lucruri simple. O putem
găsi în cele mai infime lucruri. Tot ce e în jurul nostru, tot ce e viu şi adevărat, fiecare
lucru care poartă o aură a iubirii, poate constitui o sursă vie de fericire. La noi se află
cheia cu care deschidem porţile fericirii. Trebuie să descoperim în fiecare clipă un
sâmbure de bucurie.
În accepţiunea mea, fericirea nu este o utopie, un vis nerealizabil, ceva de neatins.
Ea este lângă noi, aproape, pentru noi toţi, dar din păcate, mulţi dintre noi nu ştim să o
recunoaştem. Este înscrisă în genele noastre, pentru că Dumnezeu ne-a creat cu dorinţa
de a fi fericiţi, dar noi nu ne achităm de această îndatorire şi o subestimăm cel mai mult.

136
Tatăl Ceresc ne-a responsabilizat pe fiecare să fim fericiţi, iar noi pierdem tot mai mult
din vedere acest lucru. Observ, că mulţi oameni cred că vor fi fericiţi dacă strâng averi
materiale, dacă vor avea celebritate, însă vedem că în cazul în care obţin aceste lucruri,
nu se simt fericiţi, ci au un gol interior şi încearcă să îşi găsească refugiul în alcool,
droguri şi alte lucruri care îi ruinează până la urmă. Deci, fericirea nu ţine de factorii
externi, ci o găsim în interiorul fiinţei noastre. Trebuie doar să ne cunoaştem mai bine pe
noi înşine.
Fericirea constă în a-L afla pe Dumnezeu, a-L cunoaşte şi a ne apropia de El –
Sursa Fericirii. Viziunea lui Dumnezeu asupra fericirii e atât de diferită de a noastră, a
oamenilor. Filozofi, scriitori, oameni de rând, cu toţii au încercat să afle răspuns la
întrebarea: „Ce este fericirea?” – şi fiecare a definit-o prin prisma percepţiei personale.
Însă, cred că ţinând cont că Dumnezeu e Sursa Fericirii, ar fi mai bine să vedem ce
răspuns ne oferă El. „A iubi” este prima dintre toate fericirile. Iisus Hristos ne-a oferit cea
mai bună reţetă a fericirii. El ne spune: „Este mai ferice să dai, decât să primeşti.”
Dăruind necondiţionat, vom simţi fericirea conform cu spusele lui Iisus, Cel mai mare
Învăţător. El a fost Exemplul Suprem de fericire, dăruindu-se pe Sine în folosul altora. În
celebra Predică de pe munte ne arată calea spre fericire şi enumeră câteva fericiri:
„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este împărăţia cerurilor!”
„Ferice de cei care plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!”
„Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!”
„Ferice de cei care flămânzesc şi însetează după dreptate, căci ei vor fi săturaţi!”
„Ferice de cei milostivi, căci ei vor găsi milă!”
„Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!”
Dumnezeu percepe fericirea într-un mod atât de diferit de al nostru, fiinţele
pământene.

137
 Viziune asupra rugăciunii

„Rugăciunea este cântecul inimii.” – Kahlil Gibran

Trebuie să comunicăm cu Dumnezeu, aşa cum comunicăm cu cel mai bun prieten.
Rugăciunea este canalul de comunicare cu El. Este un lucru vital pentru îmbogăţirea şi
împăcarea lăuntrică, un extaz din care sufletul meu îşi extrage cea mai deplină fericire.
Atunci când comunic cu Tatăl Ceresc mă aflu pe un plan elevat al simţirii care îmi
potopeşte fiinţa. Doar Domnul îmi înţelege cel mai uşor freamăt al sufletului, cea mai
infimă zvâcnire a inimii şi cel mai tainic gând ce sălăşluieşte în mintea mea. Când mă
aflu în prezenţă copleşitoare a lui Dumnezeu, mă las purtată de un flux de trăiri: iubire,
teamă, speranţă, pace, bucurie şi veneraţie.
El este Văpaia care aprinde scântei de iubire şi speranţă în inima cuprinsă de
viforul durerii. Mă simt aureolată de lumina strălucitoare a Domnului, fiinţa-mi vibrează
de măreţia Lui, iar universal meu este inundat de lucirile sfinte ale Celui de Sus.
Universul meu care până atunci era trist, cenuşiu şi gol, acum este umplut de o ploaie de
lumini binefăcătoare. Simt cum sufletul meu se trezeşte la o viaţă binecuvântată şi
răspândeşte lumini purtătoare de fericire şi asupra altor vieţi. În acel moment, sufletul
meu atinge culmile extazului şi sublimului.
138
 Rugăciunea ne dă un sentiment de pace, de calm interior şi ne alchimizează fiinţa.
Atunci când îi vorbim Lui în acest mod, simţim o lumină caldă ce ne învăluie şi ne scaldă
sufletul. Razele iubirii sfinte ne dau tăria de continua pe drumul vieţii. Împreună cu
Dumnezeu pe acest drum, orice luptă poate fi câştigată.

Comunicarea – cheia relaţiilor perfecte.

Relaţia cu Dumnezeu.

Astăzi, am dorit să vorbesc despre o componentă necesară omului, şi anume:

comunicarea. Cât de importantă este ea? Comunicarea este esenţială în toate aspectele
vieţii. A relaţiona face parte din natura umană. Din momentul în care ne naştem şi până
murim, noi învăţăm a comunica şi a socializa.
Atunci când ne naştem şi deschidem ochii, prima fiinţă cu care comunicăm este
mama, iar limbajul este non-verbal. Apoi, treptat comunicăm la nivel verbal cu cei cu
care venim în contact în mediul familial, în cel educaţional şi cel înconjurător etc. Există
o problemă des întâlnită: unii oameni cred că, dacă vorbesc mult, automat şi comunică cu
cei din jur. Ei bine, nu e aşa... Pentru ca comunicarea să fie simplă şi corectă, trebuie ca
cel care vorbeşte, să-l asculte pe celălalt şi să nu extragă din context doar ceea ce îi
convine lui. Cred că pentru a lega relaţii, indiferent de natura lor, este necesară
comunicarea. De fapt, comunicarea este cheia relaţiilor perfecte. Lipsa comunicarii
adecvate cauzează conflicte şi neînţelegeri pe toate planurile vieţii.
Cineva spunea: „Ceea ce este limpede gândit se exprimă cu claritate.” Deci, e
nevoie să gândim lucid înainte de a vorbi. Să păstrăm un echilibru între ceea ce gândim şi
ceea ce vorbim. Mărturisesc, că încă din copilărie am avut o comunicare mai specială –

139
cea cu Dumnezeu. Sunt o fire comunicativă, având o dorinţă puternică de a avea relaţii de
comunicare pline de viaţă şi armonioase. Îmi place schimbul de idei care să mă stimuleze
spre progres, de a împărtăşi cu ceilalţi ce este mai bun în mine.
De mic copil, am fost atrasă de lucrurile profunde, întotdeauna dorind să le
descopăr, să le înţeleg. Pentru mine lucrurile mai grele, inextricabile reprezintă reale
provocări. Stăteam ore în şir în compania florilor, comunicând cu ele la un nivel înalt.
Florile îmi transmiteau multă căldură interioară, candoare, calm şi multă lumină. Verdele
ierbii îmi dădea putere şi chef de viaţă, simţind cum fiecare atom al fiinţei mele este
reînviat, scăldat de o vie lumină. Dacă eram tristă, apatică, doar privind o floare mă
înveseleam. Parcă, ea mi-ar fi spus suav: „Bună ziua!”, zâmbindu-mi seren, neaşteptând
nimic în schimb.
De la Natură, am învăţat să iubesc necondinţionat, să nu aştept niciodată ca ceilalţi
să-mi comunice gândurile şi sentimentele lor, la modul în care eu mă aştept. Noi suntem
unici şi avem modalităţi diferite de a ne comunica trăirile. Niciun fir de iarbă nu seamănă
cu altul, nicio floare nu semănă cu alta, aşa că şi oamenii sunt complet diferiţi. Poate că
dacă am ţine cont de acest adevăr, ne-ar fi mai uşor să înţelegem omul – corona creaţiei
lui Dumnezeu. Nu am fi atât de afectaţi că oamenii din jur nu gândesc la fel ca noi, că
ceilalţi nu ne iubesc aşa cum dorim noi, că ei au alte nevoi decât noi. Fiinţa umană este
într-adevăr de o complexitate uluitoare.
Poate că, comunicarea cu oamenii e lucrul cel mai dificil de realizat. Să ne
străduim fiecare să avem relaţii de comunicare eficiente şi responsabile pentru că există
suficiente mijloace de a face acest lucru. Cât de inspirate sunt vorbele lui Goethe! El
spune: „Toată lumea aude doar ceea ce înţelege.”

140
 Lumea în care trăim

În lumea în care trăim, avem nevoie să ştim „cine suntem” şi „ce vrem” de la viaţă.
E necesar să ştim care ne sunt priorităţile, scara valorilor într-o societate aflată în derută
şi confuzie morală, care tinde tot mai mult să-şi piardă indentitatea spirituală. E important
să ne redescoperim în fiecare clipă...
Descopăr că omul adult şi-a pierdut candoarea şi inocenţa de copil. Am uitat să mai
fim copii, ne-am îndepărtat de starea primordială de simplitate. Lumea se află într-o eră a
tehnologizării. Într-un timp foarte scurt, omul a făcut reale descoperiri din punct de
vedere medical, ştiinţific etc. Dar din punct de vedere uman? Am făcut chiar un pas pe
Lună, dar am făcut oare un pas înainte în a ne apropia de cei din jur, de a-i înţelege, de a-i
accepta aşa cum sunt, de a-i iubi sincer? Am zburat în spaţiu, ne-am avântat cu curaj în
alte universuri, dar suntem în siguranţă aici pe Pământ? Am eradicat noi criminalitatea,
violenţa, prejudecăţiile?
S-au făcut multe descoperiri medicale în acest secol, dar paradoxal suntem mai
bolnavi. Nu vreau să minimalizez descoperirile măreţe pe care le-a făcut omul, pentru că
ele au fost făcute la dorinţa şi voinţa Creatorului. Vreau doar să evidenţiez faptul că noi
am regresat în ceea ce priveşte modul de a relaţiona, de a simţi. Odată cu lumea ne-am

141
tehnologizat şi noi, nu mai suntem apţi de a căuta în forurile interioare şi de a simţi
profund şi pur. Poate că în unele aspecte am evoluat, însă în altele am involuat. Timpul
s-a comprimat şi împreună cu el şi sentimentele noastre. Privim mai mult în exterior şi
mai puţin în interior. Observ că un virus al superficialităţii a cuprins omenirea. Din
nefericire, nu ne mai raportăm la partea lăuntrică, la sinele nostru, la suflet, ci la partea
materială, vizibilă.
Am devenit obsedaţi în ceea ce priveşte viruşii, bacteriile care ar putea invada
lumea şi ar crea epidemii ucigătoare, adevărate pandemii. Şi pe bună dreptate acest lucru
e îngrijorător. Însă am trecut cu vederea un virus letal pentru sufletele noastre: virusul
indiferenţei şi al neîncrederii. Constat cu tristeţe că iubirea a mulţi oameni s-a răcit… iar
în curând va îngheţa dacă nu ne trezim conştiinţele adormite. Acest virus al indiferenţei e
foarte subtil, se instalează fără să ne dăm seama, în timp ce suntem prinşi în vâltoarea
lucrurilor… ne subminează valoarea umană, erodându-ne sufletul şi pierzându-ne
sâmburele divin.
Răul cel mai subtil pe care nu-l conştientizăm este lipsa de încredere. Mai întâi,
lipsa de încredere în noi şi apoi în ceilalţi. Nu mai avem încredere în capacităţile noastre,
în ceea ce suntem noi. De fapt, nu mai încercăm să aflăm: „De ce suntem aici?, „Încotro
ne îndreptăm?” Poate că mulţi dintre noi ne-am pus astfel de întrebări, dar câţi dintre noi
am găsit răspunsuri satisfăcătoare în acest sens? Pentru a găsi răspunsuri, trebuie să
încetăm să le mai căutăm în exterior, ci în interior, să sondăm eul nostru, sinele nostru
care are un potenţial imens. În noi se află comori măreţe. Trebuie să fim conştienţi de
acest adevăr. Doar privind în noi, vom primi răspunsuri la grele întrebări. Noi toţi, ne
naştem cu o dimensiune spirituală, profundă pe care de multe ori o lăsăm neexplorată, iar
asta are ca efect în viaţa noastră o îngrădire, o limitare a fiinţei noastre, lăsându-ne prinşi
în egoul nostru. Să vindecăm lumea, s-o facem mai bună printr-o dragoste profundă unii
faţă de alţii.

142
 Ingredientele unei relaţii

Atunci când ne angrenăm într-o relaţie, indiferent de ce tip e, nu ne mai acordăm

timp să ajungem să-l cunoaştem şi să-l descoperim pe celălalt. Vrem ca totul să se
desfăşoare cu celeritate, iar comunicarea devine deficitară.
Într-o relaţie de iubire, cei doi parteneri trebuie să fie dispuşi să se deschidă unul în
faţa celuilalt, să fie sinceri în ceea ce exprimă şi trăiesc. Este binecunoscut faptul că
atunci când cunoaştem pe cineva încercăm să ne arătăm părţile bune ale personalităţii, să
facem impresie bune, dorind să fim aşa cum am dori şi nu cum suntem noi cu adevărat.
De vină este orgoliul… Vrem foarte mult să fim plăcuţi şi acceptaţi. Însă, în iubire,
orgoliul nu are ce căuta. E important să fim sinceri cu noi înşine şi apoi cu celălalt.
Să ne comunicăm trăirile, să ne prezentăm cu hibele şi calităţile noastre. Să nu
încercăm să vânăm greşelile partenerului, focusându-ne pe ce putem schimba la el. Ar fi
o risipă de energie şi ne-am înşela dacă am crede că putem să-l schimbăm pe cel de lângă
noi, doar pentru că aşa vrem noi. Noi putem fi pentru el suportul de care are nevoie,
imboldul, stimulentul, pentru a-şi spori încrederea în el. Să-i dăm aripile pentru a zbura
spre împlinirea visurilor, nu să „zburăm” noi în locul lui. Trebuie să fim dispuşi să ne
acceptăm unul altuia micile defecte. E nevoie de tact, diponibilitate, onestitate, respect,
dar mai ales dragoste. Tot ce se clădeşte pe dragoste rezistă în timp. Dragostea e

143
„adezivul” care lipeşte spărturile într-o relaţie, sudând-o. Trebuie să fim conştienţi că nu
putem fi perfecţi într-o relaţie, dar putem să fim perfecţi în iubire.
Să ne bucurăm de prezenţa celuilalt, gândindu-ne câtă bucurie ne aduce, cum ne
face să ne simţim. Să fim fericiţi la gândul că există cineva care stă lângă noi şi care ne
iubeşte pentru ceea ce suntem şi nu pentru ceea ce avem. Eu sunt fericită când văd că cel
de lângă mine este fericit, când pot să dăruiesc celuilalt o fărâmă din sufletul meu.
Trăim într-o eră a vitezei. Nu mai avem timp, în primul rând pentru noi şi apoi pentru cei
dragi. Da, timpul s-a scurtat, aşa cum oamenii de ştiinţă afirmă. E important să găsim
timp pentru sufletele noastre, pentru necesităţile noastre stringente şi pentru cei pe care-i
iubim.
Să dăm la o parte pojghiţa de superficialitate depusă pe inimi şi vom observa acel
strat de profunzime, de lumină, divinul care există în fiecare dintre noi. Atunci vom da o
altă conotaţie lucrurilor, universul nostru interior se va extinde, percepţiile noastre vor
creşte, astfel ne vom raporta corect la Dumnezeu, la Univers, la lumea înconjurătoare.
Care sunt necesităţile noastre mai importante? Pentru mine sunt cele spirituale, afective,
cele care ţin de suflet. Nevoia mea de Dumnezeu, de iubire, de spiritualitate, de
cunoaştere a fost mare încă din zorii vieţii mele. Cred că doar potolindu-ne setea de
cunoaştere, satisfăcându-ne aceste nevoi, fiinţa noastră va înflori. Dacă ne vom hrăni
fiinţa cu Lumină şi Iubire, spiritul va străluci şi va învinge întunericul din noi, egoul
nostru.
Spiritul nu poate fi înfrânt de nimic. Să-l hrănim cu iubire şi să-l udăm cu lacrimile
binecuvântate ce izvorăsc din noi. De ce lacrimi binecuvântate? Pentru că ele se nasc din
suferinţă. Iar suferinţa ne purifică, ne modelează şi ne transformă. Ea ne face spiritul să se
înalţe deasupra egoului, să fie mai viu şi mai puternic.

144
 Suferinţa – îndrumătorul meu spiritual

Pe mine suferinţa m-a modelat, aşa cum olarul modelează lutul, m-a corectat
pentru a ajunge o persoană mai echilibrată. Suferinţa a fost şi este îndrumătorul meu
spiritual, arătându-mi calea către interior, pentru a-mi regăsi sinele – identitatea – pentru
a mă cunoaşte cu adevărat şi a-mi înţelege trăirile.
Suferinţa mi-a deschis calea către divinitate, m-a învăţat trăiri mai profunde şi mi-a
arătat spectrul larg al fiinţei umane. Este un termen mult prea general. Pentru mine
personal, suferinţa s-a concretizat prin boală, o boală cumplită care m-a ţintuit într-un
scaun cu rotile, făcând prizonier trupul firav al unei adolescente pline de viaţă, un copil
care până atunci s-a bucurat din plin de lumea minunată şi plină de inocenţă a copilăriei.
Ceea ce vreau să evidenţiez este faptul că suferinţa mi-a revelat cine sunt eu, cum sunt,
unde sunt, în ce stadiu mă aflu la capitolul evoluţie spirituală. Suferinţa este învăţatorul
meu, care mă învaţă lecţii benefice pentru evoluţia mea ca om. Ea m-a făcut mai umană,
ajutându-mă să empatizez cu ceilalţi, înţelegând mai profund natura umană.
Atunci când suferi, când te doare, nu eşti într-o postură uşoară, e firesc acest lucru.
Dar privind dincolo de suferinţă, vei vedea că ea te formează pentru a deveni o persoană
completă, ajutându-te să cultivi calităţi frumoase ca de pilda: empatia, perseverenţa,
dragostea, bunăvoinţa etc. Astfel, devii un caracter puternic. E ca şi cum cerul e plin cu
nori negri, dar ştii că dincolo de această perdea plumburie se află soarele, care în scurt
145
timp, lumina sa va străbate întunericul şi îşi va revărsa din abundenţă căldura sa. La fel
Dumnezeu îşi va revărsa binecuvântările minunate, estompând durerea de pe cerul fiinţei
noastre.
Pentru toate lucrurile există un timp. Există un timp pentru suferinţă, aşa cum
există un timp pentru bucurie. Poate că nu înţelegem în totalitate unele momente
dureroase din viaţa noastră, dar e înţelept să le acceptăm. Spune o vorbă din popor „că
ceea ce nu te omoară, te face mai puternic”. Eu certific aceste cuvinte. În fiecare dintre
noi zace un luptător, iar în momentele dificile el iese la suprafaţă. Cădem, ne lovim, dar
ne ridicăm din nou mai puternici. Viaţa a avut grijă să-mi dea unele lecţii dure. La
început, începi să te întrebi: „De ce mi se întâmplă asta, Doamne?”, „Ce am făcut să
merit eu asta?” Apoi, în timp realizezi valoarea acelor lecţii. Pe viitor, îţi dai seama că
eşti mai puţin vulnerabil la testările vieţii şi că ele te îmbogăţesc sufleteşte.
Sunt unele situaţii în viaţă pe care nu le putem schimba, însă putem să ne
schimbăm noi modul cum reacţionăm la ele. E important să avem o atitudine corectă,
sănătoasă pentru ca suferinţa să nu ne amăgească sufletul, mintea şi trupul. Din proprie
experienţă vă spun că de noi depinde ce alegem: să abordăm o problemă cu negativism
sau să o privim cu optimism. Dacă încercăm să vedem partea plină a paharului, ne va fi
mai uşor să depăşim situaţiile nefavorabile.
De asemenea, suferinţa mi-a arătat calea către Dumnezeu. Este un lucru
binecunoscut că atunci când suferim ne îndreptăm mai uşor spre Dumnezeu decât atunci
când ne este bine şi suntem fericiţi. Eu zic că suferinţa ne apropie de Tatăl Ceresc,
ajungem să-L cunoaştem pe El şi implicit pe noi pentru că suntem creaţi după
asemănarea Lui. Am descoperit că Dumnezeu nu este o forţă abstractă, distantă, ci pentru
mine este ceva personal. Comunicarea cu El a constituit un lucru prioritar în viaţă. Noi
toţi am fost înzestraţi cu necesitaţi spirituale. De la o vârstă fragedă am devenit conştientă
de acest lucru şi am început să-mi dezvolt această latură esenţială. Canalul de comunicare
a fost şi este rugăciunea. Meditând la tot ce a creat El, ajungem să-L cunoaştem mai bine.
Pe lângă rugăciune, meditaţia are un rol important în a ne ajuta să relaţionăm cu
Creatorul.

146
 Când medităm, ne dăm seama că, fără glas Natura îl laudă pe Dumnezeu şi ni-L
descoperă pentru ca noi să-L înţelegem. Contemplând Natura, noi observăm calităţile
Lui. Descoperim că el posedă: inteligenţă, înţelepciune, armonie, putere, bunătate, dar în
special iubire. Iubirea este caracteristica Sa predominantă. Ea se evidenţiază în tot ce a
creat El. Important e ca noi să ne deschidem mintea, dar mai ales inima spre El… să ne
oprim o clipă din rutina zilnică şi doar să privim în jur, să fim simpli observatori la
spectacolul cel mai măreţ al vieţii, pus în scenă de Dumnezeu, Marele Regizor. Să lăsăm
ca scânteia divină din noi să se manifeste, să se dezvolte, să ne umple fiinţa de pace.
Armonia care se vede clar în Natură să ne pătrundă şi eul nostru lăuntric, să rezonăm cu
Universul şi cu Dumnezeu. Atunci îl vom simţi pe Dumnezeu aproape de noi, vom fi
pătrunşi de Lumina Lui şi Spiritul Său ne va umple fiinţa. Sufletele noastre vor fi pe o
frecvenţă înaltă şi vom simţi că plutim lin pe un ocean de linişte profundă, de armonie şi
iubire.
Să ne deschidem inima spre Universul Iubirii. Să smulgem buruienile otrăvitoare
ale prejudecăţilor şi ale concepţiilor ignorante ce au prins rădăcini în solul inimii noastre.
Să lăsăm ca seminţele iubirii să rodească pe acest sol binecuvântat, să înflorească flori ale
bucuriei şi recunoştinţei pentru a culege fructul preţios al iubirii.

147
 Spiritualitatea, un ingredient esenţial în viaţă

„Spiritul este adevăratul tău scut” - Morihei Ueshiba

Trăim într-o eră în care oamenii şi-au pierdut busola care să le indice drumul
corect spre interior, spre suflet. Se poate observa o stare de confuzie şi dezechilibru în
multe aspecte ale vieţii. În astfel de momente, mulţi îşi doresc „acel ceva” care să le dea
senzaţia de împlinire, de plenitudine a existenţei. Spiritualitatea poate fi răspunsul potrivit
la căutările noastre. Ea înseamnă să găseşti mulţumire sufletească, credinţă şi iubire într-o
lume plină de ipocrizie şi imperfecţiune.
Oamenii bogaţi în spirit sunt frumoşi! Vorbesc frumos, au o strălucire aparte în
privire şi se raportează la nişte valori înalte! E simplu să vorbeşti despre spiritualitate, e
mai greu să-ţi depăşeşti condiţia materială, să uiţi de problemele din sfera umană şi să te
concentrezi pe lucruri superioare, dătătoare de lumină şi pace. Sunt mulţi care-şi
identifică această nevoie de a fi spirituali şi caută să şi-o satisfacă, găsind forţă şi
echilibru, alţii mai puţin norocoşi îşi petrec viaţa fără să-şi conştientizeze latura
spirituală.
Nimeni nu poate fi fericit doar trăind prin prisma lucrurilor materiale. Avem
nevoie să ne îmbrăcăm sufletul cu coroana spiritualităţii, cu gândurile frumoase ce vin
148
din Înalt şi care ne creează o stare de confort mental, împlinire sufletească şi echilibru al
fiinţei. Astfel, suntem în echilibru cu noi, cu cei din jurul nostru, cu Universul și cu
Dumnezeu. Ceea ce e frumos la noi, oamenii, e faptul că nu suntem nişte roboţi care
acţionează din constrângere. Suntem creaţi cu liber arbitru. Dumnezeu ne-a dat acest dar
minunat, voinţă proprie, libertate de a gândi, de a simţi şi de a acţiona.
Să îi vorbim lui Dumnezeu ca unui părinte uman. El este Tatăl nostru ceresc care
ne-a creat din lut şi lumină, ne-a dat suflare de viaţă şi ne-a făcut după chipul şi
asemănarea Sa. Aşa cum depindem de un tată uman, în mod asemănător depindem de
Tatăl nostru ceresc. Este o dependenţă benefică pentru fiinţa noastră şi asta pentru că am
fost creaţi cu spiritualitate, această nevoie fundamentală a omului. Dacă neglijăm
satisfacerea acestei nevoi, vom simţi un gol interior, sentimentul că ne lipseşte ceva, că
suntem incompleţi. Fără spiritualitate, simţim că fiinţa ne este întreruptă, că există o
deconectare de la divin şi o separare între corpul material şi Spirit. Nici nu avem cum să
ne simţim fericiţi, împliniţi în astfel de condiţii.
De exemplu, să ne gândim la o plantă dezrădăcinată, ale cărei rădăcini sunt smulse,
care nu mai poate să-şi extragă hrana din sol şi care nu mai poate primi suficientă lumină.
Este evident că se ofileşte şi moare. În mod asemănător, omul care nu-şi are rădăcinile în
Dumnezeu, care nu e conştient de latura duhovnicească pe care o posedă şi nu şi-o
dezvoltă, este o persoană dezrădăcinată. Dacă nu se hrăneşte spiritual, în cele din urmă
moare.
Trebuie să permitem spiritului să se exprime prin noi, să nu îl limităm prin
concepţiile noastre, ca el să poate crea în noi lucruri incredibile, deoarece la Dumnezeu
toate lucrurile sunt posibile. E înţelept să ne deschidem mintea şi inima spre Dumnezeu.

149
 Iubirea, un episod marcant

„Iubirea nu este un târg: te iubesc pentru că mă iubeşti. Iubirea este o certitudine: te

iubesc pentru că te iubesc.” – Liviu Rebreanu

Pentru mine, iubirea s-a confundat cu viaţa însăşi. Nu se poate viaţă fără iubire şi
iubire fără viaţă. În opinia mea, ele două se întrepătrund, se armonizează şi se confundă.
Iubirea înseamnă o căutare asiduă, presupune efort îndelungat. Ea a constituit căutarea
neîncetată a sufletului meu.
De când mă ştiu, iubirea a fost şi este rugăciunea fierbinte a inimii mele. M-am
rugat clipă de clipă să descopăr iubirea, s-o înţeleg şi să-i experimentez toate faţetele. Nu
am cerut averi materiale, faimă şi succes, ci doar iubirea – bogăţia şi strălucirea unei
fiinţe. Din fericire, am găsit iubirea şi i-am gustat din plin cupa-i de har. Am descoperit
că ea e duală: e dulce ca mierea, dar şi amară ca pelinul, e o binecuvântare, dar şi un
blestem. Eu i-am cunoscut ambele laturi. Este vital să ne întâlnim sufletul pereche, cel
care ne inspiră şi ne completează întreaga existenţă.
Scrijelesc pe hârtie sentimentele pe care viaţa le îmbracă în nuanţe când mai
deschise, când mai închise. În miez de noapte, când dorul tău îmi străpunge linia fericirii

150
din palma vieţii, mă întreb ce înseamnă tăcerea ta... Oare tăcerea-ţi e o masca ce ascunde
iubirea? Scormonesc prin frânturi de vise şi calc pe cioburi de amintiri ce-mi rănesc
sentimentele înveşmântate în parfumul sinceritaţii. Sentimente pierdute curg ca un râu de
regrete prin valea sufletului meu, răpus de văpaia dragostei. Luna, delicat astru, îmi
mângâie cu raza-i caldă, obrazul scăldat de lacrimi. Cerul mă priveşte cu ochi blânzi, în
care citesc nemurirea. Simt că el îmi citeşte gândurile şi îmi gustă suferinţa. În palma
sufletului meu, am ascuns un vis furat din stele. Acum e doar praf ce se pierde în
dimineţile tăcute. Lacrimile ce izvorăsc din fântâna dorului îmi spală clipele cu tăcerea
nopţilor de mai.
Ca o pasăre rănită, căzută la pământ aşa este inima mea în urma despărţirii noastre.
Într-o clipa, mi-ai rănit aripile. Cum mai pot să zbor acum spre zările iubirii, ale
infinitului? Tu ai fost cerul meu cu soare, iar eu pasărea ce-ţi brăzda nemărginirea,
înâlţându-mă până la soare, sorbind lacrimile îngerilor şi zburînd pe cele mai înalte culmi
ale fericirii. Unde ţi-e seninul şi căldura de altădată? Oare voi mai regăsi vreodată trăirea
nebună ce o simţeam în zborul meu spre tine? În ce moment au apărut norii grei ai
suferinţei şi amărăciunii, transformând totul în plumb?
De când nu mai eşti cu mine, ziua s-a transformat în noapte, lumina-n întuneric.
Acum e o noapte fără lună, fără stele, o noapte friguroasă ce-mi dă fiorul morţii şi al
dezintegrării fiinţei mele. E un întuneric etern ce nu cunoaşte bucuria zorilor, căldura
razelor de iubire. Dar am renăscut din cenuşa durerii şi mâhnirii întocmai ca Pasărea
Phoenix. Iubirea adevărată şi profundă, neatinsă de nici un interes egoist, cea
necondiţionată, este cea care mi-a regenerat fiecare bucăţică a sufletului şi care mi-a
vindecat aripile frânte. Iubirea şi numai iubirea pune balsam pe inimile noastre zdrobite.
Ea ne redă aripile speranţei, să zburăm din nou spre ceruri senine.
Dragostea ta mi-a dat aripi de vultur să zbor neobosită spre Înalt, dincolo de cerul
întunecat de dureri, spre cele mai înalte culmi ale existenţei. Sunt o pasăre care şi-a găsit
patria. Mi-ai insuflat curajul de a lupta, de a nu renunţa la visurile cele mai îndrăzneţe, să
aleg mereu calea adevărului şi să caut neîncetat comorile ascunse-n mine.

151
 Insula Iubirii

„Iubirea este o pânză oferită de Natură şi brodată de imaginaţie.” – Voltaire

Îţi mulţumesc iubitul meu, că exişti, că te conjugi cu verbul „A fi”. „Tu eşti” şi prin
urmare „Eu sunt”. Fără tine, nici eu nu aş exista.
Suntem două suflete rătăcite pe insula Iubirii, înconjuraţi de un ocean de fericire şi
armonie. Vânturi divine ne-au adus aici. Barca vieţii a naufragiat pe această insulă
minunată. Ne-am regăsit după lungi căutări, navigând mări de deznădejde şi suferinţă,
ajungând să ne descoperim aici pe insula Iubirii, pe care suntem doar noi doi. Oh, iubitul
meu privirea ta e un lac în care se răsfrâng tainicele raze ale lunii. Vreau să mă scufund în
ochii tăi enigmatici şi să plutesc uşor în unduirile sufletului tău. Vreau să-ţi sorb până la
ultima picătură parfumul unic al sufletului tău. Să mor de beţia de trăiri sublime ce mi
le-ai inspirat.
Te caut necontenit pe cerul de opal, iubirea mea. Te regăsesc printre stelele ce
lucesc cu putere ca nişte diamante. Te caut în lacrimile cerului, picurii care-mi potolesc
solul însetat al fiinţei mele. Te regăsesc în razele calde de soare ce îmi usucă stropii
interiori. Te caut printre verdele viu al firelor de iarbă, ce-mi oxigenează fiinţa cu iubire.

152
Te caut printre frunzele ruginii ce acoperă pământul jilav, să-mi aduci belşug de pure
simţăminte. Te caut şi te regăsesc doar în oceanul sufletului meu, pe insula iubirii.
Oh, iubitul meu, mă bucur că ai intrat în viaţa mea… te-am aşteptat şi te-am creat
în visele mele, noapte de noapte. Tu eşti răspunsul primit la chinuitoare întrebări.
Cuvintele tale de dragoste sunt perlele sufletului meu. Tu scrii în mine dorinţe de foc,
idealuri măreţe şi speranţe rupte din cer. Eşti poemul regăsirii şi al întregirii fiinţei mele.
Tu eşti metafora ce-mi înfrumuseţează filele existenţei. În rime, scrii în mine cuvinte
pline de dor. Eşti versul dulce ce-l recită cu patos sufletul meu.
În zâmbetul tău descopăr o lume de basm, de visare, o lume dulce a copilăriei.
Privirea ta duioasă îmi mângâie inima şi îmi sărută sufletul de doruri încărcat. Aş vrea să-
ţi surprind fiecare clipă a sufletului tău, să-ţi imortalizez fiecare trăire ce-mi face inima să
vibreze cu putere şi să cânte iubirea. Când mă uit la chipul tău văd dragoste. În ochii tăi
se răsfrâng razele lunii ca într-un lac aureolat de umbrele întunericului. Îmi poţi atinge,
zvânta picurii reci ce-mi curg în suflet cu privirea ta de soare. Surâsul tău îmi
metamorfozează fiinţa într-un fluture de o frumuseţe rară ce îşi deschide aripile către
Infinit. Acest fluture începe să zboare spre cea mai frumoasă floare – spre sufletul tău –
se aşază şi îi soarbe toată dulceaţă, simţind bucuria deplină de a trăi.

153
 Dulce nostalgie

„Iubirea înseamnă a fi doi şi a nu fi decât unul.

Un bărbat şi o femeie ce se topesc într-un înger.” - Victor Hugo

Suferinţa mă arde-n interior, bate la uşa sufletului meu, să iasă afară pentru că este
de nesuportat. Strigă încontinuu. Deodată, suferinţa – o pasăre frântă – prinde aripi şi
zboară, ieşind din colivia sufletului meu. Se aşterne obosită pe o foaie de hârtie şi se
metamorfozează în cuvinte pline de viaţă. Ca nişte stoluri de rândunele pe un cer senin
aşa par cuvintele mele, mii şi mii se revarsă.
Scriu, scriu… încerc să nu mă gândesc la tine. Inevitabil, nu pot împiedica gândul
să zboare la tine. El este ca un fluture neobosit, neliniştit, care vrea să ajungă la tine,
floarea cea mai preţioasă. Gândul meu e vrăjit de tine, călătoreşte fără încetare. Gândurile
îmi sunt impregnate de chipul tău luminos, de zâmbetul tău enigmatic şi sfios, de doi ochi
căprui ce îmi amintesc de o noapte înstelată, de buzele tale cu gust proaspăt de fragi, de
părul tău negru ca smoala şi de pielea ta cu miros de flori de tei. Mi-ai înlănţuit inima cu
mii de lanţuri grele şi ai pus lacăt fiinţei mele să nu mai iubeasc pe nimeni în afara ta.
Cheia e la tine. Doar tu poţi rupe lanţurile grele ale iubirii.

154
 Ai apărut în viaţa mea tristă şi fragilă într-un moment de deznădejde şi pustiu
interior. Privirea îţi era atât de misterioasă. Am ştiut din prima clipă că doar eu pot să
dezleg misterul sufletului tău. Ai trezit în fiinţa mea trăiri unice, inefabile şi complexe,
cuvintele mi se par prea sărace pentru a descrie exact tot ceea ce am simţit, în momentul
când te-am privit întâia oară. Eram pur şi simplu vrăjită de tot ceea ce vedeam, auzeam şi
simţeam. Percepeam o emoţie ciudată şi unică, o vibraţie puternică, fiecare atom al fiinţei
mele era cuprins de o lumină specială, vie şi caldă. Inima îmi intrase pe o frecvenţă
înaltă, la o stare de extaz, pe un nivel elevat al trării. Descopeream în mine o lume

minunată, un tărâm virgin, neexplorat până atunci. Sufletul meu se adăpa din izvorul
cristalin al iubirii, ce susura un cântec nou, ştiut doar de noi doi.
O ploaie de lacrimi binecuvântate îmi uda sufletul, un deşert ce nu cunoscuse
ploaia iubirii. Privirea ta mă făcea captivă… era o robie dulce şi îmi doream să nu mai
scap din acel prizonierat. Ochii tăi treceau dincolo de trupul meu firav, penetrându-mi
fiinţa toată. Era ca un soare ce dizolva gheaţa depusă pe inima mea. Raze de iubire şi
speranţă se răsfrângeau asupra mea. Era o conexiune perfectă între două suflete ce s-au
căutat asiduu un timp îndelungat.

155
 Vis de primăvară

Eram pe o potecă care ducea spre pădurea ca de argint din apropiere, unde
obişnuiam să mă refugiez, să evadez din cotidianul încărcat de lucruri superficiale şi
împovărătoare. Acolo era Raiul meu, un univers de visare, de linişte, de regăsire a
copilăriei.
În drumul meu spre acel loc de vrajă, am întâlnit o fiinţă zveltă şi înaltă. Părea o
zână desprinsă din poveştile copilărilei. În ochii ei era un cer senin cu mii şi mii de raze
ce răspândeau lumină şi căldură în a mea cale. Avea un păr galben–auriu parcă rupt direct
din soare. În vocea ei era un tril dulce de păsărele, pe care-ţi doreai la nesfârşit să-l
asculţi. Purta o rochie albă de voal prin care se desluşea corpul frumos sculptat, parcă de
Michelangelo, un aer angelic, diafan şi un mers elegant de căprioară. Pe al ei păr lung şi
mătăsos avea o coroniţă de lăcrămioare asemenea unei prinţese venită de pe un tărâm de
basm. La cingătoare erau prinşi muguri de speranţă. Purta în braţe un coş mare cu flori
ce-mi aducea în suflet mireasma inconfundabilă a dragostei.
– Cine eşti prea-frumoasă Zână? am întrebat eu cu uimire-n glas.

156
 – Sunt eu, Primăvara! Vin de departe, dintr-un Univers de pace şi lumină. Am fost
creată din lumină şi tină să aduc renaştere fiinţelor pământene, să le şterg din inimi a lor
durere! a răspuns ea cu glas de miere.
– Ce mult mă bucur! Îmi pare bine că te-am întâlnit! Te aştept de multă vreme! am
zis cu veselie în glas.
– Ţi-am adus un coş plin de flori. Florile reprezintă mesagerii mei în lume. Ţi le
ofer cu iubire.
– Ce flori îmi dăruieşti, frumoasă Crăiasă? am întrebat eu încântată, mulţumindu-i.
– Uite, am ghiocei să-ţi picure-n suflet inocenţă; narcise şi lalele să te ajute să
cunoşti puterea prieteniei; panseluţe şi garofiţe să-ţi murmure la ureche un cântec gingaş
şi plin de armonie; crini şi lăcrămioare să te ajute să-ţi păstrezi puritatea şi candoarea de
copil; liliac de toate nuanţele să-ţi poarte mereu noroc şi să-ţi dea voie bună. Am păstrat
la sfârşit trandafirii – flori de vis – ce încununează lumea mea. Trandafiri albi să-ţi
strecoare în suflet roua fidelităţii şi bucuriei. Trandafiri galbeni cu sclipiri de divin care să
te umple de lumina sfântă. Trandafiri roşii de rubin, însângeraţi, să te înveţe tangoul
iubirii pătimaşe şi eterne.
– Câte nestemate îmi aduci în suflet! vocea-mi vibra de fericire.
– Ţi le dăruiesc din inimă pe toate! Îmi place să dăruiesc. A „dărui” face parte din
fiinţa mea.
– Doar aşa, pot arăta iubirea deplină ce-o port în inimă şi care mă identifică ca
Zâna Primăvară, spuse ea cu faţa radioasă. Îmi doresc ca viaţa voastră să renască, voi
oamenii să învăţaţi speranţa şi iubirea. Să dăruiţi neîncetat lumină şi bunătate şi să
învăţaţi poemul dragostei de la mesagerii mei.
I-am mulţumit având sufletul îmbrăţişat de mireasma recunoştinţei. Am dorit să-i
mai spun câteva cuvinte, dar ea dispăruse. Ce fiinţă minunată mi-a apărut în cale! Aş fi
vrut să stea mai mult cu mine, să-mi povestească cu a ei voce mătăsoasă tot ce a
experimentat în universul ei astral neatins de virusul urii.
Viaţa mea s-a transformat într-o clipă şi am reînviat. Chiar şi acum am întipărite în
minte cuvintele Zânei Primăvara:

157
 „Am venit să presar asupra voastră pulbere de stele adunate din al meu mirific
Univers, să vă determine să visaţi, să aveţi dorinţe şi să nu renunţaţi nicicând la vis şi
speranţă. Doar aşa veţi putea crea o lume nouă, de vis, iar la temelia ei este important să
fie iubirea, care face să dăinuiască toate lucrurile. Vă aduc un mănunchi de raze ale
iubirii, strânse de la Tatăl, să vă topească gheaţa depusă pe inimile voastre. Iubirea
multora s-a răcit, iar pe inimile voastre s-a depus promoroaca indiferenţei.
Învăţaţi să zâmbiţi din inimă, iar atunci veţi şti să trăiţi frumos! Reînviaţi iubirea!
Am constatat cu durere în suflet că a fost doar un vis… un vis de primăvară.

Aripi de înger

Eram pe o insulă pustie, fără nicio urmă de om, înconjurată de o mare ca de

smarald. Nu ştiu cum am ajuns pe această insulă, tot ce pot să vă spun este că eram doar
eu şi Natura. Respiram un aer curat, încărcat de binecuvântate energii ce-mi inunda fiinţa
cu un potop de dorinţe mult aşteptate. Cerul era senin ca floarea de-nu-mă uita, păsărele
se jucau în zborul lor plin de voiciune pe întinderea azurie, care te îndemna la visare şi
meditaţie.
Soarele, un călător rătăcit pe un petic de cer îşi trimitea razele calde, cu bucurie
peste nisipul fin şi auriu, mângâind suav apa mării înspumate de dor şi aşteptare. Şi eu
aşteptam cu înfierbântare clipele scăldate de razele subtile ale dragostei, să-mi
încălzească inima şi să-mi sărute pătimaş sufletul-mi pierdut în marea de aşteptări şi
aleanuri.
Într-o zi, cineva păşi pe această insulă. Era un înger, atât de sublim în înfăţişare, de
o strălucire incomprehensibilă pentru o fiinţă pământeană. M-am apropiat de el, ceva ce
nu pot sa definesc, mă atrăgea spre el, vrând să-l ating, să-l cunosc.Venind mai aproape

158
de mine, am observat ceva straniu, că acest înger avea doar o aripă, cealaltă aripă îi
lipsea.
– Ce păcat! mi-am zis eu… e atât de frumos, dar are doar o aripă. E atât de
ciudat…
– Ce cauţi tu aici? l-am întrebat sfioasă.
– Îmi caut aripa pierdută! zise el cu o voce caldă, dar atât de tristă. Am străbătut
atâtea insule şi mări, până să ajung aici. Doar cu o aripă, simt şi trăiesc pe jumătate.
Trebuie s-o găsesc neapărat! Altfel, întreaga-mi viaţă va fi tristă şi locul fără ea îmi va
sângera!
– Ce tristă e povestea ta! am spus eu cu o voce stinsă.
– Mă simt pierdut! Simt că voi găsi ceea ce caut pe această insulă. Ai putea să mă
ajuţi? zise el cu o voce ce vădea încredere.
– Dar, cum aş putea să fac eu asta? am răspuns eu confuză.
– Arată-mi această insulă! zise această fiinţă eterică.
Am pornit la drum pe această insulă cu o vegetaţie luxuriantă, prin care răsunau
triluri de păsărele. După câte ore bune de mers, din senin s-a pornit o ploaie de vară.
Stropii înviorători de ploaie se grăbeau să ne atingă chipurile uimite şi să ne spele
sufletele de mocirla suferinţei şi amărăciunii. Am încercat să găsim un loc unde să ne
adăpostim.
Deodată, am zărit o peşteră. Nu o mai văzusem până atunci, era ascunsă ochiului
de vegetaţia bogată a insulei. Probabil că intuiţia ne-a condus până în acest loc. Intrând în
peşteră, amândoi am simţit ceva straniu, ceva ce eu nu mai simţisem până atunci, o
vibraţie specială. O lumină vie şi intensă l-a acoperit pe înger, o puzderie de raze de
iubire m-au atins şi în acea clipă a început să-i crească îngerului cealaltă aripă. Avea
aceeaşi dimensiune, formă şi culoare. Eram uimită şi impresionată de ceea ce se
întâmpla. Faţa îngerului radia de fericire.
Acum, aveam o altă stare, o stare de bine, de calm şi iubire profundă, absolută ce-
mi inunda fiinţa. Nu mai era ură, resentiment sau vreun alt sentiment negativ, intrasem
într-o altă dimensiune, cea a iubirii care mă făcea conştientă de latura angelica cu care ne
naştem, dar care pe parcurs se pierde din vedere acest aspect profund cu care suntem

159
înzestraţi. Devenisem conştientă că inima îmi fusese incompletă până acum. Înţelegeam
că trăisem pe jumătate, sperasem şi iubisem pe jumătate.
Nu putem trăi doar cu o aripă. Trebuie să ne găsim cealaltă aripă, acea jumătate
care să ne întregească, acel suflet pereche care să ne ajute să vibrăm complet pe frecvenţa
unică a dragostei. Iar pe aceasta frecvenţă nu putem să intrăm singuri, avem nevoie de
celălalt, de cel care ne completează şi ne dă libertatea absoluta obţinută prin iubire
necondiţionată şi altruistă. Regăsindu-ne aripa pierdută a fiinţei, vom putea să zburăm
spre eternitate, spre iubirea totală generatoare de fericire. Am înţeles că acel înger era
îngerul Iubirii. Făcusem cunoştinţă cu cel mai sublim înger, iar nu el avea nevoie de
ajutor, ci eu. De fapt, el mi-a apărut în cale pentru a mă face conştientă de existenţa şi
importanţa iubirii.
Noi, oamenii avem o conexiune specială cu acest înger, numai că nu suntem
conştienţi de acest lucru. Îngerul Iubirii este altruist, bun, optimist, armonios, răbdător cu
noi, încercând să ne ajute pe fiecare să-l descoperim. El ne acoperă cu aripile-i moi şi
albe inima cuprinsă de întunecimea pământească. Să-i permitem să păşească în universul
nostru pământean, iar viaţa ne va fi pătrunsă de lumina pură a dragostei.

160
 Dragostea – tărâm binecuvântat

Era spre sfârşitul unei zile toride de iulie. Soarele devenise un glob portocaliu pe
un cer ce adunase în el toate nunaţele de albastru. Vântul adia uşor, răcorind pământul
înfierbântat. Eu mă plimbam pe ţărmul însorit, scăldat de razele vii ale soarelui.
Deasupra mea era cerul senin, brăzdat de pescăruşi albi ce se roteau fericiţi în
zborul lor lin şi ameţitor, celebrând minunatul dar numit viaţă. Păsările îmi dădeau
impresia că sunt nişte bărcuţe de hârtie care plutesc uşor pe o mare cuprinsă de liniştea
serii. Această imagine îmi amintea de momentele fericite ale copilăriei. Chiar dacă am
devenit adult, copilăria păstrează mereu o aură a veseliei şi inocenţei. De câte ori mă
plimb pe plajă, călătoresc în timp la anii dulci ai copilăriei. Îmi amintesc cum mă
plimbam desculţă pe iarba verde, stropită de rouă, simţindu-mi trupul firav înviorat. Mă
văd alergând prin livada din spatele casei, aruncându-mă pe fânul cosit ce-mi învăluia
trupul cu mireasma sa proaspătă.
Aşezată pe spate priveam cerul cu nori pufoşi, alburi şi roz, gândindu-mă că eu
plutesc împreună cu ei, simţindu-mă liberă de orice constrângere. Sorbeam cu sete

161
oceanul de puritate al cerului şi mă lăsam molipsită de veselia şi vioiciunea păsărelelor ce
mă înconjurau, simţind că mă pierd uşor în imensitatea cerului. Acolo în cer, nu simţeam
teamă, nelinişte sau durere, ci doar bucurie în stare pură şi ocrotire divină, ştiind că sunt
mai aproape de Dumnezeu. Norii erau căluţii mei albi care mă duceau pe un tărâm pur şi
minunat, lăcaşul îngerilor, fiinţe sublime de lumină. Visam cu ochii deschişi, pierzând
noţiunea timpului, până când auzeam vocea duioasă a mamei strigându-mă să vin în casă
pentru a gusta din bunătăţile culinare pe care le pregătea cu dragoste pentru noi.
Strigătul ascuţit al pescăruşilor mi-a adus gândurile în prezent, trezindu-mă din
reveria dulce ce mi-a strecurat în suflet picături de melancolie. Mi-am dat seama că mă
aflam pe o plajă pustie, în amurg. Eram îmbrăcată într-o rochie de voal, albă şi lungă ce
îmi înfăşura trupul şi îmi atingea pielea albă ca floarea de cais. Marea îmi susura la
ureche o melodie de dragoste ce-mi umplea fiinţa cu bucuria autentică, generată de
lucrurile fireşti, purtând atingerea frumuseţii divine. Îmi simţeam tălpile care de abia
atingeau nisipul fin şi fierbinte. Mă plimbam de-a lungul mării albastre, lăsându-mă
mângâiată de briza mării. Era ca şi cum iubitul meu îmi atingea uşor faţa, şoptindu-mi
cuvinte alese de dragoste.
M-am aşezat pe nisipul auriu pentru a privi spectacolul, pe care Natura se pregătea
să-l pună în scenă. Raze de aur, parcă rupte din Rai se răsfrângeau peste talazurile
impetuoase, îmbrăţişându-le pasional, vroind să le spună cât de dor le-a fost de ele,
aşteptând cu nerăbdare momentul întâlnirii lor. Razele se pierdeau în unduirile mării,
dansând iubirea cântată de valurile celeste.
– Ce act minunat de dragoste! mi-am spus eu cu emoţie în glas. Natura ne învaţă
dragostea, romantismul şi armonia.
În faţa ochilor mei era un tablou pictat cu atâta măiestrie de Cel Mai Mare Pictor,
Dumnezeu. Peisajul era de vis, o adevărată operă de artă ce nu are preţ. Parcă Dumnezeu
aruncase cu iscusinţă acuarele pe pânza cerului, creând un asfinţit perfect ale cărui culori
vii, intense îmi pătrundeau în suflet, luminându-mi cu putere interiorul. Simţeam cum
fiinţa îmi era scăldată de un spectru al sentimentelor pure şi profunde, regenerându-o în
întregime. În timp ce participam la bucuria Naturii, privirea mi-a fost atrasă de cineva. Se
vedea în depărtare silueta unei persoane. În timp ce se apropia, mi-am dat seama că era

162
un bărbat. Venea spre mine. Nu mi se părea cunoscut, dar simţeam ceva special, ca şi
cum ne cunoscusem în alt spaţiu, în alt timp. Îmi transmitea multă căldură şi încredere.
Ajuns în faţa mea, am început să-l analizez cu o privire curioasă. Era înalt, în jur de 30 de
ani, avea ochii mari, căprui spre negru, părul negru ca pana corbului, iar pielea arsă de
soare îi contrasta cu îmbrăcămintea de culoare albă.
Eram nerăbdătoare să-i văd şi latura interioară, nu doar cea exterioară. Vroiam să-i
radiografiez sufletul, care radia o lumină specială. Parcă era venit dintr-un alt ţinut, unul
de basm ce îmi amintea de prinţul din poveştile citite în copilărie. Cuvintele lui nerostite
îmi atingeau fiinţa până în cele mai adânci cotloane ale sufletului. Nu era nevoie să
rostească nici un cuvânt pentru ca inima mea să recunoască adevărata dragoste. Era de
ajuns o privire, un gând şi inima vibra cu putere, simţindu-l ca pe un ecou al fiinţei mele.
Îi simţeam privirea aţintită asupra mea, scrutându-mi în amănunţime fiecare bucăţică din
trupul meu. Ochii lui îmi penetrau fiinţa, lasându-mi în suflet lumina dragostei.
Luna, o prinţesă măreaţă apăruse pe bolta cerească, însoţită de o suită de aştri ce
dădeau strălucire nopţii. Razele lunii îi luminau chipul, dându-i un farmec aparte, de
mister. Când îi priveam ochii încărcaţi de duioşie, parcă mă scufundam într-un ocean al
iubirii absolute ce-mi umplea inima cu o fericire fără margini. Parcă pluteam şi fiinţa-mi
devenise uşoară, diafană. Simţeam că sunt conectată la o stare paradisiacă, la un univers
plin de pace şi armonie. Nimic nu-mi tulbura al meu suflet cuprins de iubire. Am păşit pe
cel mai minunat tărâm, cel al dragostei, un loc binecuvântat de Cer. Din moment ce am
păşit pe el, am simţit că mă transfigurez. Nu era o transformare superficială, ci una ce
mi-a lăsat amprente pe chipul, în mintea şi inima mea.
Deodată, am început să radiez o lumină strălucitoare, caldă şi specială. Prin toţi
porii radiam iubire, iubire… şi cea mai completă fericire. Pe acest tărâm nu existau
resentimente, ură, invidie ci doar lumină, bucurie, încredere, acceptare de sine şi iertare.
Simţeam cum inimile noastre erau pătrunse de astfel de stări. Exista aici o vibraţie
superioară altor locuri, o energie ce avea să mă transforme total şi ireversibil. Timpul
trecea foarte repede în prezenţa străinului misterios, clipele de aur îmi strecurau în suflet
pasiune şi trăiri mistuitoare, de care până atunci nu fusesem conştientă. Ne-am plimbat
împreună pe plaja mângâiată de razele lunii, lăsându-ne purtaţi de valurile dragostei spre

163
o lume de poveste. Ca o şoaptă, el, prinţul mult visat a dispărut în noaptea caldă de vară.
Privirea mea a început să-l caute în toate direcţiile. Am început să mă întreb dacă cumva
a fost un vis sau chiar realitate.
„Poate a fost doar un vis plăsmuit de imaginaţia mea bogată… sau poate că am
dorit atât de mult să existe încât Universul blând şi iubitor mi-a împlinit dorinţa de a-l
întâlni”, îmi spuneam eu năucită de ceea ce trăiam. Inima-mi devenise ca un purice la
gândul că el a dispărut în noapte, lăsându-mi inima la fel de pustie ca acea insulă. Parcă
marea îl răpise, ca şi cum el nu era de pe acest tărâm pământesc. Oare aveam să-l mai
revăd? Cum aş putea să ajung să-l întâlnesc din nou? Am început să-mi ridic ochii
întrebători spre cerul plin de stele, aşteptând ca de undeva de acolo, de sus să primesc
răspuns la întrebările inimii.
În cele din urmă, mi-am spus că era destul de târziu şi era mai bine să pornesc spre
locul, unde eram cazată. Trăisem atâtea senzaţii în acea seară, mintea şi inima îmi erau
bombardate de atât de multe gânduri şi sentimente încât parcă pluteam şi nu mergeam.
Am adormit, gândindu-mă la acel om învăluit în mister care îmi captivase întreaga
existenţă.
A doua zi, de dimineaţă câteva raze jucăuşe m-au trezit după o noapte plină de vise
dulci şi poznaşe. Strigătele pescăruşilor vioi îmi mângâiau auzul, vroind să-mi spună
primii: „Bună dimineaţa”! M-am sculat încetişor din pat, îndreptându-mă spre fereastră să
spun şi eu la rându-mi: „Bună dimineaţa!” Naturii pline de viaţă. Am deschis fereastra,
pentru a inspira profund, aerul proaspăt al dimineţii şi a respira viaţa din plin. Am ridicat
ochii spre cerul senin, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru binecuvântarea de a mă bucura
de o nouă zi de viaţă. Gândul mi-a zburat iute la omul care m-a vrăjit cu privirea-i blândă,
dezgolindu-mi sufletul aşa cum nimeni nu o făcuse înainte.
Până la prânz am făcut plajă, lăsând ca soarele de foc să-mi atingă pielea albă de
marmură şi am înotat în largul mării, vroind să mă duc dincolo de agitaţia celor din jur.
Pluteam uşor pe coama mării, atingeam delfinii ce se bucurau de prezenţa mea, purtată de
valurile potolite spre o lume plină de calm, spre o lume interioară, ascunsă de ceilalţi,
acolo unde mă regăseam de fiecare dată. M-am întors, alergând spre ţărmul auriu, simţind
sub tălpi nisipul fierbinte, cu bucuria de a trăi la maximum clipa întipărită pe chip, cu

164
prospeţimea şi dragostea mării ce-mi inunda sufletul. M-am plimbat apoi prin oraş,
făcând turul lui pentru a descoperi ce îl făcea atât de special şi vizitat.
Spre sfârşitul după-amiezii, am pornit nerăbdătoare spre plajă pentru a-l întâlni pe
el. Ajungând în locul în care l-am întâlnit, am început să retrăiesc emoţiile inefabile ce el,
bărbatul coborât din visele-mi minunate ale copilăriei mi le trezise într-o clipă. Mi se
cuibărise în suflet un dulce dor… al iubirii, măreţ fior. Deşi îl cunoscusem cu câteva ore
înainte, simţeam că vreau să-l revăd, să-i vorbesc, să mă bucur de prezenţa lui misterioasă
care-mi sporea dragostea adăpostită fără veste în inima mea. Am realizat că încă e timp,
el nu apăruse. M-am aşezat pe nisipul fin, mi-am scos din geantă jurnalul şi un creion şi
am început să aştern pe foaie tot ceea ce simţeam:
„Iubitul meu, stau şi te aştept la malul mării, nerăbdarea şi speranţa copleşindu-mi
întreaga fiinţă. Sufletul meu e un pescăruş singuratic ce te strigă neîncetat, iubirea mea.
Oare mă poţi auzi? Aş vrea atât de mult să auzi strigătul inimii mele, ce te cheamă să-i
alini dorul şi să apari din nou pe această plajă în care vieţile ni s-au intersectat. Mi-e dor
de ochii tăi în care sufletul meu citea nemărginirea. Eu consider că nu te-am găsit, ci că
te-am regăsit după lungi căutări. Binecuvântata mare ne-a adus împreună, ne-a unit
sufletele ce tânjeau după aceste clipe celeste, pe care le-am trăit noi doi. Oare simţi şi tu
la fel, dragul meu? Ai simţit conexiunea specială, perfectă dintre noi? În acele clipe de
dragoste, am simţit atingerea suavă a îngerilor care ne-au acoperit cu aripile lor şi ne-au
sărutat sufletele chinuite de dor. Am simţit că suntem binecuvântaţi cu cea mai frumoasă
dragoste. La fel ca marea, tu iubitul meu, eşti plin de mister şi profunzime. Vreau să
plonjez în valurile sufletului tău şi să scot la suprafaţă secretul care zace în adâncimile
tale. Mi-ai făcut inima să râdă de fericire. Ea tresaltă atunci când îţi rostesc numele.
Mi-am dat seama că se făcuse târziu. Timpul a zburat atât de iute în timp ce
scriam. Eram pe un tărâm minunat – acela al dragostei. Acolo unde nu există timp, nici
spaţiu, ci doar emoţii pure, dorinţe puternice şi sentimente alese. Eram într-un carusel al
emoţiilor din care doream să nu mai plec. Am rămas pe acea plajă, aşteptând ca iubirea să
reapară şi să alunge amurgul definitiv din viaţa mea.

165
 Emoţie de toamnă

„Toamna este o a doua primăvară, când fiecare frunză e o floare.” – Albert Camus

Scriu, privesc afară cum plouă lin… cerul plânge cu lacrimi de dragoste care cad
pe pământul încărcat de dor şi aşteptare. Câţiva stropi rebeli şi obosiţi se lovesc de
fereastra mea, întrerupându-mi călătoria de pe tărâmul cuvintelor şi emoţiilor. Simt că
Natura vrea să mă facă părtaşă la povestea ei, să mă facă conştientă de prezenţa şi trăirile
Sale. Îmi las creionul să cadă pe foaia de hârtie, părăsesc masa de scris şi ies afară să
trăiesc împreună cu Natura clipe de veşnicie.
Picăturile reci de ploaie îmi ating faţa, înviorându-mă, iar vântul mă poartă în
plimbarea sa neobosită să descopăr clipele de vis, căutate îndelung de sufletul meu
candid. Privesc în zare un stol de păsărele ce par ca nişte pete de smoală aruncate pe
pânza unui pictor iscusit. Crăiasa toamnă a venit din nou. Ea vine dintr-un ţinut plin de
bogăţii, aducându-ne belşug în cămările sufletului. Crăiasa ne oferă un tablou emoţionant
pictat în culori vii şi stacojii. Cerul e încărcat de nori posomorâţi, trândavi şi obosiţi.
Soarele stă pitit după această perdea plumburie, probabil odihnindu-se, fiind moleşit de
atmosfera de toamnă. Respir intens aerul încărcat de emoţia toamnei.

166
 Frunzele îngălbenite s-au desprins din pomii trişti, vântul hoinar îmbrăţişându-le şi
purtându-le în paşi de vals, în dansul ritmic al Naturii. Pământul jilav e acoperit de un
covor stacojiu, ţesut cu măiestrie din frunze galbene şi ruginii. Descopăr în mine un
covor de alese sentimente ce-mi acoperă inima. Copacii se simt părăsiţi, trăindu-şi demn
momentele de singurătate. Simt o stare accentuată de goliciune interioară şi mă alătur
copacilor în trăirea clipelor. În aer străbate mirosul viu al ploii. Inspir acest aer şi
împreună cu el, clipe pline de energia pământului. Îmi atrage atenţia un stol mare de
grauri zgomotoşi ce au tăbărât pe bolta acoperită de viţa de vie. Se înfruptă cu neobrăzare
şi bucurie din ciorchinii de struguri zemoşi, nebăgând în seamă prezenţa mea. În tot aerul
răsună sunetul grav al acestor păsări vesele şi răzbate până la mine mirosul adormitor al
strugurilor copţi. În apropiere o pereche de gugustuci cu penele ude stau ghemuiţi şi
înlănţuiţi, lăsându-se copleşiţi de sentimentul unic al dragostei.
Se aude foşnetul paşilor mei printre frunzele arămii de pe alee. De o parte şi de alta
a aleii sunt flori, o multitudine de culori şi miresme îmi încântă simţurile. Frunzele
veştejite de melancolie nu şi-au pierdut graţia şi demnitatea în dansul Naturii. Păşesc
într-un univers de basm, de nostalgie şi emoţie. Privesc tufănelele, care împrăştie în aer
un miros pătrunzător şi de departe seamănă cu nişte bulgăraşi de zăpadă. Mă apropii de
trandafirii înveşmântaţi fastuos, în haine regeşti care îmi zâmbesc tainic şi mă cheamă
spre ei cu şoapte de dor.
În împăraţia florilor, trandafirul este un rege măreţ înconjurat de o suită de mândre
crizanteme. El stăpâneşte cu iubire şi bunăvoinţă peste toate florile. Iar ele îl privesc cu
drag, lipsite de invidie şi sorbindu-i încet cuvintele-i pline de har. Din moment ce ai păşit
pe acest tărâm, vei descoperi o nouă viaţă în care suspinele se transformă în zâmbete. Mă
simt captivată de aceste flori care sunt ţesute în chip splendid, cu fire de iubire şi lumină.
Când îi miros, de fapt respir iubire.
Se spune că trandafirii sunt florile iubirii. Când sunt în preajma lor simt o energie
specială – energia divină – care îmi încarcă inima cu iubire şi simt dulceaţa clipelor de
dor. Le ating petalele delicate şi simt atingerea discretă a dragostei. Ei păstrează printre
petale poveştile de dragoste nemuritoare, iar spinii ne amintesc de rănile făcute din amor.
Trandafirii subjugă sufletele oamenilor, dându-le clipa aureolată de mister şi divin. Un

167
trandafir poate să însemne o clipă de veşnicie, de profunzime şi mă face să mă simt mai
aproape de acea paradisiacă stare de desăvârşire. Din petalele lor îmi fac trepte pe care
sufletul meu să urce la Dumnezeu. În parfumul unui trandafir descoperim trecutul lui,
povestea sa ce conţine dorul şi nemărginirea. Parfumul lor unic mă poartă pe aripi de
reverie şi îmi simt fiinţa uşoară ce parcă zboară spre zenit.
Trandafirii roşii sunt flăcările pasiunii care ard în noi clipele uitării ce s-au depus
ca un colb pe inimile noastre. Trandafirii galbeni sunt razele afecţiunii şi optimismului ce
ne scaldă cu prietenie sufletele atinse de crivăţul chinuitor al egoismului. Trandafirii roz
sunt frânturi de cer pierdute în asfinţit ce pictează în noi speranţa şi visarea pe un fundal
de triste amintiri. Trandafirii albi sunt lacrimi curate de rouă ce ne strecoară în inimi
puritatea clipelor rebele ale copilăriei. Trandafirii albaştri sunt aştrii infinitului ce ne
poartă spre lumea dorului şi a visului ce stă în aşteptare şi uneori ne doare.
Nuanţele trandafirilor ne fac să descoperim nuanţele vieţii. Să trăim ca un trandafir
şi vom avea mireasmă perena a fericirii. Să ne înveşmântăm în petale de dragoste acum şi
pentru totdeauna, iar fiinţa noastră nicicând nu se va ofili.

168
 Lacrimile, picături de suflet

„Lacrimile sunt gheaţa sufletului care se topeşte” – Hermann Hesse

Mă aşez la masă, iau un creion şi o foaie de hârtie în încercarea de a da viaţă

gândurilor ce dormitează în cotloanele minţii. Deodată, aripi de reverie şi inspiraţie îmi
îmbrăţişează sufletul. Acest loc e colţişorul meu de Rai, unde fiinţa mea se îmbată din
apele cristaline ale cuvintelor. În cameră se simte un miros de vin şi mere coapte. Focul
arde în sobă, lemnele trosnesc… şi în mine ard intens clipele de dor.
Aud ecoul tainic al amintirilor tale. Amintirile tale sunt păsări ce şi-au făcut
adăpost în copacul umbros al sufletului meu, nepărăsindu-l nicio clipă. Trilul lor răsună
în inima amorţită de durere. Scriu… mâna parcă e de plumb, se mişcă anevoios, de fapt
în întregul corp simt o mare greutate. Suferinţa e cumplită, o simt peste tot, în fiecare
celulă, în fiecare atom. Suferinţa mi-a pătruns adâncimile sufletului. Lacrimi ce poartă
închise în ele dorul şi infinitul se rostogolesc pe obrajii aprinşi de căldura focului din
sobă, dar şi de lumina interioară. Câţiva stropi de durere se odihnesc pe coala de hârtie,
de parcă ar dori să scrie în locul meu fiorul iubirii.

169
 Ce sunt lacrimile? Cine este capabil să le definească? Lacrimile sunt picăturile de
ploaie ale sufletului, când mai reci, când mai fierbinţi. Din emoţii intense se nasc
lacrimile. Ele au menirea de a ne spăla interiorul de mâlul suferinţei şi al răutăţii, de a ne
uda solul interior pentru ca sufletul nostru să rodească, de ne purifica trăirile şi a le da
intensitate. Lacrimile reprezintă descătuşarea fiinţei prinsă în chingile deznădejdii şi
neputinţei. Ele sunt reprezentarea emoţiilor unui om, manifestarea celor doi polii: ai
durerii şi ai fericirii.
Când plângem de durere sau de bucurie, noi dăm dovada existenţei noastre, arătăm
că suntem capabili să „trăim”. Oare şi îngerii plâng? Cunosc ei gustul dulce–sărat al
lacrimilor? Mereu m-am întrebat asta. De multe ori, păşesc pe tărâmul lacrimilor,
lăsându-mă invadată de un potop de emoţii.
Îmi ridic spre cer ochii-mi trişti, din care-mi curg lacrimi fierbinţi ce-mi ard zgura
interioară şi înalţ o rugăciune ce poartă-n ea durerea unei inimi frânte. Rugăciunea este
eliberarea inimii din colivia chinurilor şi poverilor omeneşti. Cu fiecare cuvânt ce-l
rostesc şi-l trimit către Tatăl… simt cum trupul meu devine uşor şi parcă se înalţă de la
pământ. Deodată, fiinţa mi se metamorfozează într-o pasăre ce zboară spre orizonturi
divine şi se opreşte în faţa tronului lui Dumnezeu, cu aripile-i zdrobite de zborul
extenuant al vieţii. Acolo primesc aripi de lumină şi armonie ce îmi înnoiesc forţele, care
până atunci erau secătuite de durerea interioară.
În acele clipe de comuniune cu Dumnezeu, după ce ploile suferinţelor mi-au
inundat sufletul, simt cum mă învăluie un curcubeu fascinant de emoţii puternice. Îmi
scaldă pe rând fiinţa, roşul intens al iubirii şi puterii, portocaliul veseliei, galbenul
optimismului, verdele liniştii sufleteşti, rozul speranţei, albastrul compasiunii şi păcii,
violetul credinţei şi încrederii. Curcubeul divin îmi induce o stare de bine, de linişte
profundă.
Lumina sfântă şi strălucitoare a Domnului îmi scaldă în nenumărate stări edenice
inima cuprinsă de umbrele suferinţei. Mintea devine o mare calmă, iar sufletul vibrează
de lumina şi măreţia lui Dumnezeu.

170
 Gânduri ce dor…

Azi 19 octombrie, o zi friguroasă mă ademeneşte cu focul cuvintelor ce ard încet în

mine. Le eliberez pentru ca şi alţii să cunoască energia cuvintelor ce ne poate încălzi
sufletele lovite de vântul rece al apatiei.
E toamnă afară… resimt din plin acest anotimp care sălăşluieşte şi în fiinţa mea.
Afară şi în interior cerul plânge cu lacrimi reci. Gânduri ce dor se lovesc cu forţă de
fereastra sufletului meu, aburită de un aer cald de melancolie. Vîntul neliniştit de afară
împrăştie frunzele de aramă în aerul încărcat de miresme bahice. Un vânt viclean de
regrete şi amintiri reci–calde bate zbuciumat în mine, împrăştiind clipele prezente spre
zările nemărginirii. Clipele de ieri sunt valuri de ceaţă ce îmi învăluie sufletul. Ele se
depun încet în mine, uitând clipele de mâine, clipe de speranţă şi aşteptare ce parcă s-au
pierdut în vidul interior.
În aceste momente încărcate de nostalgie, îţi simt prezenţa. Gândul tău călător se
adăposteşte în copacul din mine, ale cărui crengi se înalţă spre visuri de lumină. Frunze
de dor şi de infinit îmi îmbracă coroana sufletului cu dulci amintiri ce nu se ofilesc.
Soarele apune, anunţând că ziua se încheie şi noaptea îşi va face simţită prezenţa.
Amurgul îmi învăluie fiinţa cu melancolie. Mă doare gândul tău… el e ca plumbul ce
zace în mine, încărcându-mi inima fragilă cu grele suspine. Gândul tău e un copac

171
umbros ce a prins rădăcini adânci în mine. Nici vânturi puternice, nici furtuni
distrugătoare nu l-au putut dezrădăcina. Acest copac a făcut roade ce mi-au lăsat gustul
amar al dragostei.
Oh, iubirea mea mi-ai dat iluzia că gustul iubirii noastre e dulce, că ea are o aromă
specială. Iubirea noastră a avut aroma florilor, o mireasmă pătrunzătoare ce mi-a îmbătat
simţurile de atâtea ori, însă acum florile s-au ofilit, iar parfumul lor s-a pierdut în neant.
Sărutul tău a fost ca atingerea caldă a ploii, care mi-a mângâiat solul fiinţei bătătorit de
paşii timpului.
Tot ce simt acum e gustul decepţiei. În clipa în care mi-ai spus „adio”, am simţit
cum fiinţa-mi este zguduită de un cutremur de proporţii uriaşe, pe care nicio scară nu-l
poate măsura… un cutremur de ordin sufletesc ce-ţi lasă sufletul gol şi devastat. În acele
momente, sufletul meu era un deşert fără nicio oază de speranţă. Ploaia binecuvântată a
iubirii tale nu-mi mai spală sufletul. M-am pierdut prin labirintul vieţii fără să găsesc
ieşirea. Într-adevăr, viaţa e asemenea unui labirint, căile ei sunt întortocheate. De multe
ori, ne pierdem prin viaţă şi simţim că nu găsim nicio cale de a ne regăsi.
Cuvintele tale din acea seară erau seci şi goale. Erau ca un fulger ce-mi despicau
fiinţa în mii şi mii de bucăţele. Simt şi acum ecoul cuvintelor tale în inima mea. Răsună în
mine acea clipă blestemată. Cuvintele mele ţi-au biciuit sufletul, lăsându-ţi răni adânci şi
cumplite. Gândul că te-am rănit atât de tare plânge în mine cu lacrimi fierbinţi. Cum aş
putea să sting focul acesta ce mă arde în interior? Aş vrea să am puterea de a întoarce
timpul şi de a transforma acea clipă nefastă care pe noi ne-a despărţit. Însă timpul e un
mare vrăjitor ce ne vrăjeşte cu clipele-i de dor şi ne ademeneşte uşor. Mi-aş fi dorit să fi
fost o clipă binecuvântată, să-mi fi luminat inima, ca acum să nu mai scormonesc prin
cenuşa regretelor. De ce, atunci când pierdem pe cineva sau ceva, îi înţelegem valoarea?
De ce nu putem să înţelegem acel lucru atâta timp cât îl avem? În mintea mea se
învălmăşesc „de ce”, „dacă”, „parcă”, „poate” etc. Uneori, viaţa ne învaţă într-un mod
ştiut numai de ea, lecţiile pe care trebuie să le învăţăm.
Închid ochii, vreau să te simt, să te ating şi să-ţi pot săruta sufletul, nu doar chipul.
Mă doare acum să-ţi văd chipul în care nu de mult mă pierdeam, pentru că ştiu că nu mai
eşti cu mine. Uneori, am senzaţia că tu ai fost doar un vis plăsmuit de inima mea. Un vis

172
frumos de iubire care a trecut cu repeziciune prin viaţa mea aşa cum un val trece şi udă
ţărmul. Iubirea noastră a fost asemenea unui castel construit din nisip. Au venit valurile
vieţii şi el s-a năruit, lăsând în urmă amintirile pe care le-am trăit noi doi. Acum mi-a
rămas speranţa… ea e o pasăre călătoare, neobosită, care zboară spre nemărginirea
albastră, atingând infinitul din noi.

Plouă cu stropi de visare

Plouă… plouă cu stropi de argint ce îmi strecoară în suflet clipele copilăriei

încărcate de inocenţă şi curiozitate. Îmi aduc aminte cu nostalgie de momentele fericite,
când copil fiind, cu ochi jucăuşi şi sfioşi, mă aşezam pe genunchii tatei, aşteptând ca el să
mă răsfeţe cu raze calde de afecţiune şi să mă introducă în lumea fermecată a poveştilor.
Mă mângâia cu căldură pe părul blond şi îmi spunea cuvinte şugubeţe, pe care i le
sorbeam cu viu interes.
Ropotul ploii mă trezeşte din dulcea reverie. Orologiul din perete ticăie obosit ora
9. Înserarea s-a aşternut peste oraş. Clipele de dor ticăie grăbit în mine. Plouă atât de tare,
de parcă zăgazurile cerului s-au rupt… ploaia neliniştită se grăbeşte să sărute şi să
îmbrăţişeze pământul mistuit de chinurile grele ale dragostei. E o tainică aşteptare. La fel
şi zăgazurile sufletului meu s-au rupt şi o ploaie de înfierbântate clipe de iubire se revarsă
cu putere, înlănţuiându-mi strâns fiinţa. Ploaia cântă o melodie ce îmi dă emoţia vie a
dragostei. Încep să fredonez împreuna cu ea fiorul trăirilor de demult, de pe tărâmul
îndepărtat al amintirilor.
Mă uit pe fereastră la cerul acoperit de o mantie groasă şi vineţie. Vântul pătimaş
al dragostei tale îmi răscoleşte gândurile liniştite care stau în aşteptarea dulce a clipei de
poveste. Nicio stea nu se arată să mă atingă cu clipele-i vrăjite de dor. Am aşteptat cu
nerăbdare să reapară steaua iubirii, să-mi aprindă în suflet lumini de veşnicie şi de aprige

173
dorinţe, să-mi învăluie inima cu un văl de visuri albastre şi în astă noapte. Dar această
stea e departe şi nu poate să străbată clipele de „acum” şi de „aici”. Ascult hipnotizată
şoaptele seducătoare ale ploii. Vântul îmi susură printre crengi amintiri uitate. Fiinţa mea
e înrobită de dulci promisiuni.
Ropotul iubirii cu patos mă încarcă şi grele sentimente tot mai tare mă încearcă. O
ploaie sălbatică de romanţate trăiri îmi udă fiinţa uscată de deşertăciunea clipelor. Vântul
de afară suflă cu măiestrie la nai un cântec nostalgic ce îmi saltă inima în ritmul dragostei
şi îmi răscoleşte amintirile ce zac cu dor în mine. Adorm încet în beţia anotimpului visării
şi iubirii.

Prietenia, pilonul rezistent al vieţii

„Alături de un prieten adevărat este cu neputinţă

să ajungi la deznădejde.” – Honore de Balzac

Mi-aduc aminte de oamenii dragi mie, prieteni care deşi sunt departe fizic, îmi sunt
aproape sufleteşte. Ei sunt ca nişte păsărele ce şi-au făcut cuib în sufletul meu. Chiar dacă
sunt nevoite să plece pentru o vreme, ele nu uită cuibul la care s-au adăpostit şi se
reîntorc bucuroase. Dar, de fapt ce e prietenia?
Prietenia înseamnă două inimi care bat în acelaşi ritm şi cântă amîndouă pe notele
iubirii. Prietenă dragă, gândul meu e veşnic călător şi neobosit zboară spre clipe de
speranţă. Prieten e acela care îţi cunoaşte povestea, îţi înţelege trecutul şi te ascultă fără
să te judece. Când eşti istovit şi nu mai poţi înainta, el îţi dă din energia sa. Un prieten
adevărat îţi ştie gustul lacrimilor şi surâsul inimii. Plânge cu tine, râde cu tine şi împarte
cu tine, nu doar clipele de azi şi pe cele de mâine. Atunci când greşeşti prietenul adevărat
cu blândeţe te ceartă şi întotdeauna te iartă.

174
 Uneori nu e nevoie de cuvinte pentru a atinge inima unui prieten. Putem deschide
uşa sufletului său cu o simplă privire scăldată de razele suave ale dragostei. Prietenii sunt
două soluri diferite, udate de aceleaşi ploi. Un prieten este un înger ce te acoperă cu
aripile încrederii şi te luminează cu candela speranţei. El e colacul de salvare când simţi
că te îneci în apele adânci ale durerii. Prietenul e umbrarul şi oaza ta de linişte când arşiţa
deznădejdii te-a cuprins. Aş dori să exemplific aceste cuvinte.
O persoană dragă şi o prietenă adevărată este Lizuca, o fată veselă, vioaie,
inteligentă, frumoasă, harnică, amuzantă, puternică, matură, care mi-a fost alături în
momentele grele. Chiar dacă este cu 5 ani mai mică decât mine, suntem ca două surori,
împărtăşindu-ne una alteia micile secrete. Nu ţin minte să fi fost certate vreodată. Îmi
aduc aminte, când ea era de-o şchioapă, sărea cu agilitate gardul ce ne despărţea casele. O
admir pentru curajul şi forţa interioară pe care le-a arătat în momentul pierderii ambilor
părinţi, loviţi de o boală necruţătoare într-un singur an. A trebuit să fie şi mamă şi tată
pentru a avea grijă de sora şi bunica ei, deşi era doar un copil. La vârsta de 18 ani s-a
angajat, muncea ca operator în ture de noapte. Apoi a început facultatea, deplasându-se la
zeci de kilometri pentru a urma cursurile, în plus mai având şi energie pentru a se ocupa
de activităţiile din gospodărie. Ea nu s-a resemnat, ci a înfruntat viaţa cu mult curaj şi
determinare.
Lizuca a cunoscut gustul amar al lacrimilor… a plâns în momentele de suferinţă,
dar a mers înainte motivată de dorinţa de a reuşi într-o lume plină de necazuri. Nici
timpul, nici distanţa nu pot rupe firul de aur, rezistent al prieteniei noastre, împletit din
gânduri curate şi sentimente empatice. Chiar dacă viaţa ne va despărţi, tot ce-am împărţit
ne va ţine aproape.
Iuliana, sora mai mică a Lizucăi, mi-a fost şi ea aproape. Este o fată drăguţă,
sensibilă, prietenoasă, liniştită, cu zâmbet sfios şi ochi calzi, în care se poate citi
blândeţea. A dovedit multă demnitate şi tărie de caracter în momentele în care viaţa a
pus-o la grea încercare. A avut ca arme perseverenţa şi ambiţia în lupta nedreaptă a vieţii,
reuşind cu mult efort să-şi împlinească visurile. Prietene dragi, gândul meu e veşnic
călător şi neobosit zboară spre clipe de speranţă. Vă mulţumesc pentru prietenia voastră
care mi-a fost un adevărat punct de sprijin.

175
 Prietenia este balsamul divin ce ne vindecă inimile zdrobite. Prietenia adevărată
este dulceaţa clipelor rupte din aştrii iubirii, iar prietenia falsă este veninul clipelor ce
ucide lent speranţele şi visurile din noi. Prietenii şi familia reprezintă doi stâlpi tari care
ne sprijină existenţa fragilă şi nu ne lasă să ne prăbuşim, când rafalele vieţii lovesc
necruţător sufletul nostru.

Iarna… peisaj de basm

„Iarna este modul naturii de a spune „Înalţă-ţi spiritul”. – Robert Byrne

E decembrie. Cerul e îmbrăcat cu o mantie pufoasă, gri–închis pentru a se apăra de

frigul de afară. Aştept cu înfrigurare ca Crăiasa Iarna să aducă pe pământul dezgolit
zăpadă – covor de pace şi curăţenie – din Palatu-i de Cristal, pentru a îmbrăca în alb
străzile noroioase.
Dis-de dimineaţă, îşi face apariţia Crăiasa Zăpezii, îmbrăcată în alb, iar pe cap
purtând o coroniţă brodată cu flori de promoroacă. Începe să presare peste tot în jur
pulbere albă şi fină, o pulbere magică ce dă impresia că eşti într-un ţinut de basm. Mă
îndrept spre fereastră pentru a privi primii fulgi de nea care cad cu bucurie, nerăbdători să
îmbrăţişeze pământul gol şi pustit de doruri grele, să-l acopere cu o mantie groasă şi
scânteietoare, pentru a-i alunga clipele de solitudine.
Focul din sobă mă îmbie la visare şi mă duce în trecut, la anii copilăriei. Lemnele
de brad trosnesc în sobă, trezindu-mi clipele de dor, adormite pe un tărâm de uitare în
fiinţa mea. În mine reînviu amintirile udate de lacrimile durerii şi ale bucuriei. Amintiri
ce parcă focul interior le arde, le purifică de tot ce e efemer, murdar şi amar. Acum,
privesc cu ochi de copil tot ce se intâmplă în jurul meu. Melancolia clipelor de ieri se
împleteşte cu existenţa vivace a prezentului. Ies afară bucuroasă pentru a privi mai

176
îndeaproape tabloul sublim al iernii, pe care viaţa îl pictează în culorile vii ale dragostei
şi purităţii.
Ninge… ninge cu fulgi mari ca de vată, ca în anii copilăriei. Fulgii argintii de nea
roiesc in jurul meu ca nişte fluturi albi şi zglobii. E ca o cascadă de lacrimi ce cade
necontenit pe pământul fiinţei mele. Fulgii de nea sunt ca nişte steluţe de cristal ce parcă
se joacă de-a v-aţi ascunselea în aerul răcoros, rotindu-se jucăuşi cu bucuria unui copil. În
scurt timp, pământul s-a acoperit cu un covor de diamant, scârţâind sub paşii trecătorilor
grăbiţi. Încerc să prind în palme câţiva fulgi rebeli şi poznaşi. Unii dintre ei, obosiţi de
joaca lor, îmi ating faţa, odihnindu-se pe chipul meu surprins de spectacolul iernii. Le
simt atingerea suavă pe obrajii ce prind culoare şi par doi bujori înfloriţi. Parcă am păşit
într-un alt tărâm, unul de vis, în care totul e alb şi pur.
Copacii cu braţele albe par pudraţi cu zahăr fin. Trandafirii încă înfloriţi s-au
încovoiat sub greutatea zăpezii ce-i acoperă. Par nişte bulgăraşi scânteietori. Soarele îşi
trimite timid câteva raze voioase, străbătând perdeau de flori albe de omăt şi ajungând pe
pământul însetat de lumină. Nişte păsărele zgribulite îşi scutură aripile de zăpadă, privind
cu uimire şi încântare decorul pictat în alb. Fulgii de zăpadă ce cad neîntrerupt din cer ca
un potop de albe visuri, îmi par în aceste clipe de o nespusă bucurie, în care mă simt din
nou copil, nişte îngeraşi veseli şi îndrăgostiţi ce dansează fericiţi prin văzduh, purtându-
mă într-o lume de poveste. Ei valsează uşor pe acordurile fine ale Naturii, lăsându-mă şi
eu purtată în dansul fericirii împreună cu tot Pământul.
Copacii sunt decoraţi cu beteală ca pentru sărbătoare de către Crăiasa Iarna. Albul
Naturii îmi dă un sentiment de calm, de seninătate, de puritate şi iubire. Iau în palme
zăpadă fină şi rece pentru a simţi fiorul iernii. Fac bulgări din omăt şi modelez un om de
zăpadă. Se aud pe uliţă glasuri de copii ca nişte clinchete de clopoţei ce dau startul la
joacă. Câţiva copii se îndreaptă cu săniile nerăbdători spre derdeluş, amintindu-mi de
momentele în care copil fiind, mă bucuram de belşug de zăpadă, aruncându-mă în
nămeţii albi şi răcoroşi. Intru în casă revigorată de atmosfera de iarnă şi de călătoria de pe
tărâmul magic al zăpezii. Mă aşez cu obrajii îmbujoraţi lângă soba care arde, având în
mâini o cană cu ceai fierbinte, ce împrăştie în cameră un parfum discret de tei şi măceşe,
gândindu-mă cum Crăiasa Iarnă ne aduce tuturor exuberanţă, visare, copilărie, belşug,

177
bunătate, armonie şi entuziasm. Ea presară peste inimile noastre pulbere de pace şi
veselie, dorinţa de a ne simţi din nou copii cu sufletele pure şi pline de speranţă.
Spiritul Iernii îmi cuprinde fiinţa şi simt cum în mine se arde zgura răutăţii şi a
egoismului. Acum simt doar lumină, candoare… şi iubire, multă iubire asemenea
imensităţii albe ce acoperă pământul.

A mai trecut un an…

A mai trecut un an. Melancolică din fire, las ca gândul de azi să păşească pe
potecile întortocheate şi nesfârşite ale timpului. Las ca paşii amintirilor, să mă poarte
undeva pe aleea clipelor rătăcite-n trecut, un trecut nu chiar atât de îndepărtat. Încerc
să-mi fac un bilanţ al trăirilor, pe care le-am experimentat în anul ce simt că prea repede a
trecut. Am strâns în interior un bagaj de cunoştinţe, emoţii şi clipe ce mă vor ajuta în
călătoria fascinantă şi imprevizibilă a vieţii, pe un traseu necunoscut.
Ca în fiecare an, şi în anul 2011 am păşit cu încredere pe cărari de cutezătoare
visuri, albe dorinţe şi speranţe scăldate de divine raze. Am strâns în palma timpului – în
anul 2011 – un mănunchi de raze ale iubirii, dar şi rafale de vânturi amăgitoare. Au căzut
asupra mea ploi de binecuvântare, dar şi furtuni năpraznice ce mi-au netezit drumul
interior spre o cunoaştere superioară, un cuget candid, spre trăiri elevate ce simt că mi-au
cizelat spiritul – comoara perenă a oricărei fiinţe – spre o maturitate care nu se măsoară
în ani, ci în gânduri înţelepte şi clipe conştiente. Ceasul timpului e acelaşi pentru toţi, însă
pentru fiecare el bate, ticăie diferit, în funcţie de trăirile sufletului nostru.
Prin clepsidra anului 2011 s-au scurs clipe şi bune şi rele. M-am adăpat din apele
cristaline ale bucuriilor, ale împlinirilor, dar şi din apele tulburi ale tristeţii şi ale
dezamăgirilor. Am gustat din pocalul cu miere al satisfacţiilor, al iubirii, însă şi din
pocalul cu pelin al eşecurilor şi regretelor. Am învăţat că nu poţi sorbi din cupa vieţii
178
doar clipe dulci, ci trebuie să cunoşti şi clipele amare pentru a evolua şi a fi pe deplin
conştient de măsura fiinţei tale. Dumnezeu mi-a dat din fiecare câte puţin, pentru a
înţelege că această lume în care trăim conţine dualism. De exemplu, întâlnim adesea un
caracter dual: alb-negru, cald-rece, zi-noapte etc.
Vreau să cred că fiecare experienţă a fost o cărămidă pentru a construi un edificiu
sigur, o personalitate matură şi echilibrată, care nu se va dărâma la intemperiile ce se vor
abate asupra mea, în anii ce vor urma. Atunci, când un an stă să se termine şi altul nou
să-i ia locul, mă retrag în cochilia sufletului meu şi descopăr o perlă preţioasă, pe care i-o
dăruiesc lui Dumnezeu. Ascult în tăcere vocea interioară ce mă îndeamnă să-i înalţ Lui
Dumnezeu o rugăciune de laudă şi mulţumire.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru anul pe care l-am trăit, deoarece m-a îmbogăţit
cu clipe ce au ars în mine balastul indiferenţei, depus uşor de-a lungul timpului. Chiar
dacă sunt o fragilă floare efemeră pe câmpul vieţii, Dumnezeu nu a permis ca vânturile
necruţătoare să-mi smulgă rădăcina. Şi în acest an El a fost aproape, dăruindu-mi suava
adiere a speranţei, umplându-mă cu seva mulţumirii. Îi mulţumesc pentru că am întâlnit
oameni ce au semănat în fiinţa mea seminţele bunăvoinţei, pentru a rodi acum fructul
dulce al dragostei. Chiar dacă pe chipul meu au mai apărut câteva fire subţiri, amprente
ale timpului – ici colo câte un rid – inima nu a făcut riduri, pentru că ea poate păcăli
timpul, îl poate transcede, dacă este hrănită cu iubire.
Am putut în acest an să-mi ţin aproape prietenii, acei oameni merituoşi ce m-au
susţinut cu iubire pe drumul vieţii. Am învăţat ce înseamnă încrederea, iertarea şi să fii tu
acelaşi în orice împrejurare. Am învăţat câteva lecţii utile. Să nu te arunci cu capul
înainte atunci când vrei să acţionezi, ci să stai să-ţi acorzi o clipă de gândire, să fii doar tu
cu tine pentru a evita consecinţele deciziilor pripite. Am conştientizat că din moment ce
un lucru s-a dărâmat, cu greu îl mai poţi reconstrui şi nici timpul, nici regretele nu te mai
ajută să recuperezi ce ai pierdut. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că a mai trecut un an
şi am descoperit cine mi-a fost aproape, pentru oamenii de lângă mine care mi-au arătat
calea iubirii, cu sens dublu – să iubeşti şi să fii iubit.
Când un an se sfârşeşte, înţeleg că viaţa are ciclicitate, că un lucru se încheie
pentru ca altul să înceapă. Un an nou a început cu visuri ce îşi au rădăcina în anul ce a

179
trecut, cu dorinţe şi speranţe noi şi cu acelaşi suflet dornic de a învăţa, de a experimenta
şi de a trăi la intensitate maximă fiecare clipă a anului 2012.

Un zâmbet plin de iubire

„Vorba bună şi zâmbetul şi fapta binefăcătoare sunt raze ale Soarelui

răsfrânte în sufletul omului.” – Nicolae Iorga

Într-o dimineaţă, am simţit că razele vioaie ale soarelui au penetrat perdeau de nori
groşi şi cenuşi ce acoperea cerul şi au pătruns în cameră, trezindu-mă după un somn
dulce şi odihnitor, în care fiinţa-mi a hoinărit pe tărâmurile îndepărtate ale visului.
Ochii-mi mici şi toropiţi de somn s-au deschis încet, devenind surâzători în clipa,
în care am văzut chipul celui ce-mi umplea sufletul cu iubire. Pe chipul lui, se citea
nemărginirea… El mă privea îndelung cu duioşie şi nesăţioasă dorinţă, de parcă eram
asemenea unei picături din nectarul celest pe care se pregăteau să-l soarbe zeii. Mă sorbea
cu privirea-i caldă şi senină de copil, dornic de a citi pe nerăsuflate toate filele sufletului
meu, de a se contopi cu infinitul din mine în visul cu angelice trăiri şi în nebunia clipelor
înfierbântate.
El, oaza de bucurie a sufletului meu îmi şoptea în mod tainic: „Te iubesc!... tu eşti
clipa rătăcită a inimii mele. Te-am găsit în oceanul de vise efemere, tu vis măreţ al
copilariei mele. Eşti clipa rebelă de dor ce te-ai scurs din clepsidra iubirii pentru a-mi fi
pe vecie clipa mea de lumină şi nemurire”. Totul era fără cuvinte, fără glas, pentru că
inima nu are nevoie de cuvinte, ea are nevoie de emoţii, de trăiri intense şi pure. Limbajul
inimii este profund şi înţeles de cei ce iubesc. Îmi simţeam înlănţuită inima cu zalele

180
iubirii, legată pentru totdeauna de acest bărbat ce-mi scruta şi lumina fiecare părticică
ascunsă a fiinţei mele cu privirea-i cuprinsă de flacăra chinuitoare a dragostei.
– De ce mă priveşti cu uimire, dragul meu? am întrebat eu cu glas duios.
– Te privesc pentru că în privirea ta descopăr infinitul iubirii, eternitatea sufletului
meu. Ochii tăi căprui şi poznaşi sunt ca două stele strălucitoare pe un cer senin, într-o
noapte caldă de mai, ce aprind în mine dorul… de viaţă, de căutare, de dumnezeire.
– Oh, dragul meu, cuvintele tale sunt ca un şirag frumos de perle ce-mi
împodobeşte inima.
– Cine eşti tu, draga mea?
– Sunt lacrimă de floare ce a izvorât din izvorul vieţii pentru a-ţi potoli setea ta
mare de iubire. Tu eşti dorul cel mai arzător ce-ai scăpărat din soare şi mi-ai aprins inima
într-o vâlvătaie de nestins.
– Ştii, iubirea mea, ai un zâmbet divin ce luminează nu doar această încăpere, dar
şi cel mai ascuns colţisor al inimii mele. Zâmbetul tău pătrunde până şi cel mai îndepărtat
loc din Univers, mi-a spus el cu voce tremurândă.
– Ce este un zâmbet? Tu cum l-ai defini? m-a întrebat el curios.
– Este un bulgăraş de soare rătăcit pe chipul nostru ce luminează atât sufletul
nostru cât şi pe al celor ce ne privesc. Un zâmbet este dovada faptului că am învăţat să
trăim simplu şi autentic, că ştim să dăruim din inimă şi să iubim necondiţionat. Când
zâmbim, le dăruim celorlalţi o fărâmă din fiinţa noastră, arătăm că ştim cine suntem şi ce
posedăm în interior, că avem încredere în noi şi în ceilalţi, considerându-i demni de a
primi ceva din sufletul nostru. Îmi place să zâmbesc pentru că ştiu că pot astfel dărui,
împlinind legea iubirii. Când zâmbesc mă simt vie, mă simt eu, cea naturală şi dezinvoltă.
– Când tu îmi zâmbeşti, viaţa mi se pare un vis de dragoste din care nu mi-aş mai
dori să mă trezesc niciodată, replică el cu emoţie în glas.
– Cred că zâmbetul este imortalizarea pe chip a clipei de fericire, care zace în
străfundurile fiinţei noastre, este radiografia frumuseţii interioare, am spus eu fericită.
– Oare de ce zâmbim? m-a întrebat el gânditor.
– Poate pentru că zâmbetul nu costă, nu are preţ, el este gratis. El este o unealtă
eficientă ce ne face mai frumoşi, mai buni şi mai atrăgători în ochii celorlalţi. Zâmbetul

181
ne apropie de ei, ne ajută să ne comunicăm sentimentele mult mai facil decât cuvintele, să
creăm relaţii interumane durabile. Când zâmbim ne simţim bine şi ceilalţi se simt
învioraţi, surâsul fiind ca o ploaie răcoroasă după un timp de secetă şi pustiu interior, am
zis eu cu entuziasm în glas.
– De fiecare dată când îmi zâmbeşti, draga mea, mă simt de parcă aş păşi seara pe
răcoare în grădina de flori, iar trandafirii mă îmbată cu parfumul lor unic. Zâmbetele sunt
petale de trandafiri pe care vânturi divine le-au presărat în inima noastră şi răspândesc în
exterior parfumul diafan al trăirilor inimii.
– Ştii, îţi împărtăşesc un secret, am spus eu cu voce şoptită. Am descoperit că şi
florile zâmbesc, atunci cand trec pe lângă ele şi le ating suav, iar zâmbetul lor este
minunat pentru că este plin de iubire.
– Deja ştiam asta, mi-a făcut el cu ochiul, cu un zâmbet larg pe faţă. Mi-ai zâmbit
tu, cea mai frumoasă floare pe care Dumnezeu a plantat-o în grădina vieţii mele. Mă simt
binecuvântat cu clipe de dragoste şi har, în prezenţa ta întreg Universul zâmbeşte.
– Ar trebui ca oamenii să zâmbească mai mult, am adăugat eu. Zâmbetul este darul
preţios ce ni-l facem nouă înşine şi celor ce ne întâlnesc. De fapt, zâmbetul este limbajul
universal al sufletului, cheia cu care deschidem uşa comunicării, un indicator al trăirilor
ce ne arată nivelul de percepere a lumii interioare şi exterioare.
– Tu m-ai cucerit cu un singur zâmbet şi cred că ai putea cucerii o lume întreagă,
draga mea, spuse el vădit emoţionat de ceea ce auzea şi vedea.
– Aş asemăna zâmbetul cu un curcubeu ce scaldă pământul interior cu dragoste,
am continuat eu. Cum curcubeul are mai multe nuanţe şi zâmbetul are la fel. Întâlnim
zâmbet plin de bucurie, de amărăciune, de sinceritate, de falsitate, de candoare, de
optimism, de ironie etc. Cum am putea să zâmbim? Trebuie să ne facem obiceiul să
zâmbim. Să facem ca inima noastră să zâmbească neîncetat şi atunci ea nu va îmbătrâni.
Eu nu m-am obişnuit să zâmbesc, ci este un act natural ce izvorăşte din
străfundurile fiinţei. Atunci când nu simţim că zâmbetul este înscris în genele noastre,
trebuie să-l învăţăm. Poate că unora le e mai greu să zâmbească, altora mai uşor, unii sunt
mai extrovertiţi, alţii mai introvertiţi. Dar cu toţii putem să zâmbim atunci când ne
gândim la puterea unui zâmbet.

182
 Optimismul – o floare la fereastra sufletului

„Optimismul este credinţa care duce la îndeplinire.

Nimic nu poate fi realizat fără speranţă şi încredere.” – Helen Keller

Ce este optimismul? S-au dat multe definiţii optimismului şi se vor mai da cu

siguranţă. Vreau să arăt ce înseamnă un om optimist în viziunea mea şi cum poţi să ai o
atitudine optimistă în viaţă.
Întâlnim două categorii de oameni: optimiştii vs. pesimiştii. Eu mă situez în prima
categorie. În accepţiunea mea, un optimist este un om care înfruntă viaţa cu încredere şi
curaj, nu capitulează niciodată în lupta vieţii uneori nedreaptă, alteori obositoare, ci
merge înainte, motivat de speranţă. Reţeta optimistului conţine ingrediente vitale:
încredere în sine şi în alţii, convingerea fermă în reuşită, speranţă sigură, credinţă în
Dumnezeu, iubire, poftă de viaţă şi un spirit calm şi neînfricat. Pesimistul consideră că
optimistul e o persoană credulă care vede totul în roz, care nu ştie pe ce lume trăieşte şi
crede orbeşte că totul e minunat. Eu cred că optimistul este o persoană puternică care ştie
foarte bine cum este viaţa, că există şi alb şi negru, dar el vede lucrurile prin prisma
speranţei, cu ochii lui Dumnezeu. El ştie că după orice ploaie, iese soarele şi cerul se
înseninează. Aşa cum şi după chin şi durere, vine bucuria.
Pesimistul are o atitudine opusă, viziunea lui asupra vieţii este limitată, nu vede
mai departe şi chiar dacă vede ceva, îl vede într-o lumină nefavorabilă… forţa lui
interioară este folosită spre distrugere, având o atitudine autodistructivă. Optimistul vede
ceva bun în orice lucru rău, priveşte dincolo de realitatea prezentă, adoptând o atitudine

183
pozitivă, tonică, fiind flexibil, realist şi în acelaşi timp încrezător în forţele proprii. Eu zic
că încrederea constituie cheia reuşitei noastre.
Optimismul e ca o haină care ne îmbracă goliciunea sufletească, care ne acoperă
tendinţa de a ne exagera problemele şi de a nu aluneca pe panta distrugătoare a egoului.
Aş putea asemăna optimismul cu o floare aşezată la fereastră sufletului nostru ce ne
înseninează privirile şi ne luminează potecile viitorului. Aşa cum de-a lungul vieţii
învăţăm anumite lucruri, cum ar fi: mersul pe bicicletă, o limbă străină, să gătim,
creându-ne obiceiuri, să învăţăm optimismul, să fie ca o a doua noastră natură, iar el ni se
va întipări pe chipurile noastre printr-un zâmbet cald şi senin.
Dar cum am putea să ne păstrăm optimismul într-o lume ca a noastră în care ne
lovim de probleme? Ei bine, nu este uşor. Nu putem să ne prefacem că lumea în care
trăim este perfectă, din contră vedem în jurul nostru lucruri care ne pot descuraja, cum ar
fi: războaie, violenţă, răutate, indiferenţă, boli, epidemii, sărăcie, atât fizică dar mai ales
spirituală; poluarea materiei, dar şi a spiritului. Suficient cât pentru a te năpădi gândirea
negativă. Însă din propriul exemplu vă spun că a fi optimist este o chestiune de alegere.
Aleg să fiu optimist sau pesimist? Aleg să fiu fericit sau nefericit? ş.a.m.d. Bucuria este o
stare interioară ce nu depinde de factorii exteriori.
Pentru a fi optimist este important să ne cunoaştem pe noi înşine, cu scopul de a ne
conştientiza modalităţile prin care putem obţine bucurie şi mulţumire sufletească. Din
momentul în care am identificat lucrurile care generează în noi fericirea, să le folosim
mai des. Eu, de felul meu sunt o optimistă incurabilă. Încerc să-mi injectez în inimă câte
un strop de optimism în fiecare zi pentru a-mi încărca bateriile şi a putea face faţă
situaţiilor stresante.
Încerc să fac acele lucruri care îmi procură o stare de bine, de calm şi satisfacţie,
cum ar fi: să ies în mijlocul Naturii, să mă bucur de un apus de soare magnific, de florile
din grădină ce-mi inundă sufletul cu energie pură, să mă întâlnesc cu prietenii,
împărtăşindu-ne micile secrete şi veselindu-ne cu un banc bun; să mă delectez cu o carte
bună în timp ce sorb din cana aburindă cu ceai în serile friguroase de iarnă, să scriu
poezii şi proză, exploatându-mi sensibilitatea şi creativitatea debordantă, să fac munca
care simt că mă împlineşte, să predau copiiilor limba engleză, împărtăşindu-le câte ceva

184
din bogăţiile cunoaşterii; să ascult muzica preferată, fredonând o melodie, să iau masa cu
cei dragi, bucurându-mă de căldura şi dragostea familiei şi nu în ultimul rând… să
iubesc, să dau frâu emoţiilor puternice ce-mi năpădesc fiinţa.
Dupa cum vedeţi sunt nenumarate lucruri prin care îmi aduc fericirea în suflet şi
care mă ajută să am o atitudine constructivă, optimistă. Trebuie să ne acordăm timp
pentru a învăţa să fim optimişti. Fiind optimişti vom atrage în viaţa noastră oamenii
pozitivi şi lucrurile care rezonează cu noi.
Şi nu în ultimul rând, atitudinea optimistă ne ajută să ne ridicăm mai repede de jos,
să ieşim din perioadele de deprimare pe care inevitabil le mai avem, atunci când
încercările vieţii ne lovesc asemenea rafalelor de vânt. Eu cred că optimismul este o boală
contagioasă. Sper ca toţi cei care citesc aceste cuvinte să se molipsească cu o stare de
bine, de optimism.

185
 Dialog cu omul interior

Cu ceva timp în urmă, cineva m-a incitat la un dialog al sincerităţii pe care eu l-am
intitulat „Dialog cu omul interior”. Îmi place să las ca imaginaţia – o pasăre neobosită –
să atingă cele mai temerare culmi ale necunoscutului şi cunoaşterii. Este vorba de un
chestionar ce avea să-mi sondeze cele mai pure simţăminte, să scoată la iveală ceea ce
gândesc şi simt cu adevărat. De la nişte simple întrebări, a luat naştere acest eseu. Una
din întrebări suna cam aşa:
– Din punctul tău de vedere, ce înseamnă „naturaleţea” la o persoană?
În opinia mea, naturaleţea înseamnă să fii tu în orice situaţie, să te exprimi aşa cum
sufletul îţi dictează, să nu te laşi încorsetat în anumite tipare şi să nu faci compromisuri
pentru a fi acceptat de cei din jur. O persoană naturală a învăţat să zâmbească, îţi dă o
stare de bine când te afli în apropierea ei şi nu poartă măşti pentru a impresiona şi a fi
apreciată de cei din jur. O astfel de persoană se poartă firesc, nu-şi cenzurează trăirile, ci
se exprimă franc şi direct. A învăţat să fie liberă asemenea unei păsări care se lasă purtată
de curenţii de aer spre cele mai înalte zări, spre cele mai îndepărtate locuri.
Un om care nu e natural se aseamănă cu o pasăre închisă într-o colivie a
inhibiţiilor, a complexelor, a temerilor, a aparenţelor şi a constrângerilor extrerioare.
Trăirile îi sunt fade, artificiale şi nu mai ştie să se bucure de lucrurile simple. Din păcate,
în societatea zilelor noastre sunt tot mai multe persoane de acest gen, care şi-au pierdut
naturaleţea şi pun accent pe lucrurile sofisticate, pompoase, neautentice. Încerc să nu mă
număr printre aceste persoane, ci să las ca „copilul din mine” să iasă la suprafaţă,
nelăsând ca bucuria să fie înăbuşită de spiritul actual amprentat de superficialitate,

186
duplicitate şi materialism. Pentru asta e nevoie să îmbrac haina simplităţii şi să-mi acopăr
tendinţa spre aroganţă, măreţie, ambiţii egoiste şi orgoliu înnăscut.
Exemplul de simplitate cel mai elocvent este Iisus. Toată viaţa lui a fost bazată pe
modestie, smerenie, simplitate şi profunzime. Din exemplul lui, învăţ că a fi un om
simplu înseamnă a trăi fiecare clipă prezentă cu intensitate, a discerne ce este cu adevărat
important în viaţă şi a extrage din ea lucrurile care ne îmbogăţesc şi ne împlinesc. Un om
simplu are o viaţă spirituală, arată prin ceea ce gândeşte şi acţionează că a înţeles care e
voia divină, pornind pe calea autentică către Dumnezeu înarmat cu bun-simţ şi
înţelepciune. Simplitatea este o caracteristică a omului matur care şi-a intuit realitatea
interioară, dând dovadă de multă transparenţă, şi netemându-se de cum va fi perceput de
realitatea exterioară.
Mărturisesc că am un dor arzător de simplitate… de candoare… de libertate… de
tot ce înseamnă viaţă. Să rămânem simpli, naturali, presupune să rămânem în dragostea şi
trăirea Lui Dumnezeu, respirând adânc clipe de lumină răsfrânte în sufletul nostru avid de
eternitate. Am învăţat definiţia naturaleţii şi simplităţii, trăind profund bucuria de „a fi”.
– Ce te inspiră în viaţa de zi cu zi?
Oamenii care-mi stau alături, membrii familiei, oamenii valoroşi pe care-i
întâlnesc, îmi sunt modele şi constituie pentru mine o sursă reală de insiraţie. În plus,
iubirea pentru semeni, pentru frumos mă inspiră şi mă motivează să fac ca fiecare zi din
viaţa mea să fie una generatoare de satisfacţii şi fericire. Faptul de a fi în mijlocul Naturii
şi de a contempla frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu, de a evada în lumea poveştilor prin
intermediul cărţilor pe care le răsfoiesc, mă inspiră în tot ceea ce fac. Tot ce e viu şi
autentic mă inspiră.
Cred că trebuie să privim în interiorul şi exteriorul nostru pentru a ne găsi
inspiraţia zilnică şi a deveni creatori a unei vieţi împlinite. Cred că e important să înveţi
să te motivezi, să găseşti în fiecare clipă puterea de a crea, de a-ţi canaliza energia şi
resursele sufleteşti în direcţia dorită, spre atingerea propriilor obiective.
– Crezi în faptul că „visurile pot deveni realitate”? Justifică.
Eu cred că visurile, idealurile pot deveni realitate, atâta timp cât credem cu tărie în
ele şi luptăm pentru a le împlini. E important să avem o atitudine optimistă, să ştim cu

187
exactitate ce vrem, să avem o abordare realistă a lucrului pe care-l dorim cu ardoare în
viaţa noastră, să nu lăsăm ca nimeni să ne demoralizeze şi să ne îndepărteze de obiectivul
propus. Mi se par potrivite următoarele versuri ce-i aparţin poetului Radu Gyr:
„Înfrânt nu eşti atunci când sângeri, nici ochii când în lacrimi ţi-s,
Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis.”
Cred că atunci când încetăm să mai visăm, încetăm să mai existăm şi suntem cu
adevărat învinşi.

Femeia, eternul vis de iubire al bărbatului

“Femeia este al cincilea anotimp.” – Grigore Vieru

Femeia este eternul vis de iubire al bărbatului. Ea poate să adoarmă un bărbat în

somnul dragostei, cu vise albe de angelice trăiri. O femeie poate fi creativă şi
încrezătoare în forţele proprii, în măsura în care bărbatul de lângă ea o inspiră şi o răsfaţă
cu iubire.
Ce este femeia? Oare e un vis senin de primăvară, o dulce iluzie ce tainic ne
cheamă, un înger căzut din cerul iubirii, care s-a răzvrătit şi a ajuns pe pământul firii
umane, cunoscând durerea, aleanul şi chinul? Sau oare e un demon cu surâs de tainice
flori ce cuprinde în palmele-i albe, sufletul unui bărbat, slab muritor vrăjit pe veci de
eternul mister ce se numeşte… femeie? se întreabă bărbatul de mii de ani. Cine poate să
găsească răspuns? Cine este femeia? De pe care tărâm vine ea? bărbatul se încăpăţânează
să ştie… şi cu înfrigurare ar răsturna şi munţii să afle răspuns la această întrebare.
Femeia cu caracterul ei ludic, schimbător, gingaş şi inocent poate trezi copilul din
fiecare bărbat. O femeie poate să fie un val de dor nebun ce scaldă ţărmul pustiu al
sufletului masculin, al bărbatului. Bărbatul analizează femeia şi constată că ea este o
mare adâncă de visuri măreţe ce poartă secretul iubirii şi al fericirii pe care niciun bărbat
188
nu i l-a descifrat încă. Ea este un univers complex şi neînţeles, o creatură cu gesturi
graţioase şi gânduri de stele, cu trăiri plurivalente, care aruncă priviri înduioşătoare în
mersul ei diafan de căprioară. Ea răscoleşte şi provoacă consternare în sufletul bărbatului
– copil şi adult – fire duală ce tânjeşte după picuri de iubire, care se scurg doar din inima
unei femei.
În mintea bărbatului, femeia e ca un fruct copt şi apetisant, cu aromă îmbătătoare,
pe care bărbatul aşteaptă nerăbdător să-l culeagă din pomul vieţii, să-i descopere miezul
şi să-l guste cu plăcere. Însă, de multe ori bărbatul este înşelat de aparenţe. Fructul poate
să arate excelent la suprafaţă, însă descoperă că miezul îi este putred şi atunci gustul e
amar sau acru. La fel se întâmplă şi cu femeia. Când bărbatul descoperă că miezul, adică
feminitatea ei este alterată, superficială, atunci simte că toate expectativele i-au fost
înşelate şi gustul dragostei este compromis, lăsând în urmă visuri spulberate, regrete,
deziluzie şi continue căutări în a găsi fructul ideal, perfect… fructul interzis. Dar,
bărbatul continuă să caute în fiecare femeie… dorul, visul, lumina, puterea, voinţa,
feminitatea, înţelepciunea şi iubirea, deoarece în fiecare femeie se găseste principiul
complementar bărbatului, acea parte care-i lipseşte lui şi care-l face să se simtă întreg.
Femeile sunt asemenea florilor, ştiu să fie fragile, dar şi puternice în ciuda
vânturilor schimbătoare ale vremurilor. Aşa cum florile înfloresc, dacă sunt hrănite cu
lumină şi apă, la fel şi femeile înfloresc, dacă bărbaţii le hrănesc cu multă iubire şi
înţelegere. Sufletul unei femei, fără iubire se veştejeşte şi moare. Dacă bărbaţii oferă
femeilor multă iubire, ele vor lumina universul interior al bărbatului, învăţându-i puterea
unui zâmbet, iar viaţa lor va fi impregnată de parfumul unic al femeii. Barbaţii vor simţi
că viaţa lor capată alt sens, că ştiu să iubească şi să facă fericită o femeie, iar fericirea
femeii se va răsfrânge şi asupra bărbatului.
Când un bărbat oferă unei femei iubire, ea va radia, va şti să creeze şi să păsteze
într-o relaţie armonia şi echilibrul, va şti să se pună în valoare oricând şi să-şi stimuleze
partenerul pentru reuşita cuplului. Ea va învăţa semnificaţia cuvîntului „sacrificiu”,
jertfindu-se pe altarul dragostei şi păşind încrezătoare pe cărările spinoase ale vieţii.
Femeia e un real miracol, deoarece ea este polivalentă, multifuncţională, având rolul de
soţie, iubită, prietenă, mamă, fiică, soră etc. Ea şi-a câştigat unele drepturi ce i-au fost

189
cenzurate în alte epoci, în prezent având un alt statut, ceea ce îi conferă mai multă
încredere în ea şi în ceilalţi.
Reversul medaliei este că femeia din zilele noastre şi-a cam pierdut feminitatea,
masculinizându-se în încercarea de a avea o poziţie la un nivel egal cu cel al bărbatului.
Când o femeie observă că este apreciată, poate realiza lucruri nebănuite, având forţa şi
voinţa de a-şi ajuta bărbatul de lângă ea să-şi atingă visurile. Bărbaţi, încetaţi să mai
înţelegeţi femeia – eternul mister – ci străduiţi-vă s-o iubiţi neîncetat! Iubirea e
combustibilul ce alimentează inima unei femei, dându-i sensul şi plinătatea fiinţei.
Femeia va şti să fie femeie, atunci când bărbatul o va considera partea
complementară a lui şi o va trata la valoarea statutului pe care i l-a conferit Dumnezeu.
Aş dori să închei eseul asupra mitului feminin cu următorul citat care mi-a plăcut şi la
care subscriu: „Pentru a ajunge la inima unei femei, un bărbat trebuie să-şi folosească mai
întâi propria sa inimă.”

190
 Dor de primăvară

“Totul râde, totul cântă, primăvara este sărbătoarea infinitului.” – Victor Hugo

Mi-e dor atât de mult de primăvară, de viaţă! Mi-e dor de soare, de flori, de
muguri, de pământul reavăn, de cireşii în floare şi de păsări... de un paradis de sentimente
pe care le regăsesc doar în acest anotimp. Vreau să strâng în căuşul palmelor clipe suave
de primăvară, sufletul să nu-mi mai hiberneze pe tărâmul dureroasei ierni, ci să alerge
spre visul de flori multicolore, simţind emoţia intensă a primăverii.
Mă uit pe fereastra sufletului şi văd că au încolţit ghiocei, iar gândurile-mi sunt
fluturi zglobi ce zboară spre corole de cer, pentru a gusta dulceaţa clipelor înveşmântate
în visuri nostalgice, spre găsirea esenţei de fericire. Vino, vino… primăvară, cu al tău
spirit tânăr şi zâmbet duios de viorele, cu al tău glas de clopoţei, ce cântă simfonia vieţii
pe notele dragostei şi veseliei, cu al tău mers diafan ce topeşte întristarea. Ale tale palme
albe şi fragede îmbrăţişează pământul cu neîntinate visuri scăldate de roua speranţei în
dimineţi binecuvântate.
Iarna, anotimp ce plânge cu lacrimi de gheaţă, păşeşte agale pe pământul ce
doarme-n dulcea aşteptare a clipelor de primăvară. Crăiasa de gheaţă pare-se că se
încăpăţânează să părăsească plaiurile mioritice, iar primăvara, delicată făptură nu
îndrăzneşte s-o alunge. Iarna se agaţă de geamuri, pictând fiori reci pe fereastra sufletului
meu, sculptând streşinile cu gheaţă, învăluindu-mi inima în ceaţa amintirilor copilăriei. O
pasăre îşi scutură penele-i lucioase de zăpada noroioasă şi pare-se că se întreabă la fel ca
mine: „De ce primăvara nu mai vine? Pe ce tărâmuri rătăceşte?”

191
 O zi trece, alta vine… văd în depărtare un stol de cocori ce-mi aduce iz de
schimbare, anunţându-mă că primăvara bate la uşă şi îşi pregăteşte triumfala intrare.
Soarele râde spre mine, aruncându-mi zâmbete de lumină de pe un cer acoperit de
albăstrele, iar vântul adie blând şi alintă pământul cu vorbe de dor. Primăvara este
anotimpul pe care-l iubesc cel mai mult şi asta pentru că în această perioadă a anului simt
pregnant cum fiorul vieţii îmi atinge fiecare celulă. Ea îmi insuflă prospeţime, lumină,
optimism, vitalitate, exuberanţă, dar mai ales iubire.
Totul se regenerează, de la plante la oameni. Simt că trăiesc din nou, că gândurile,
sentimentele, dorinţele se regenerează şi respir viaţa în cel mai intens mod. Totul este
vaporos, înnoit, expansiv, ducându-mă într-o dimensiune în care fiinţa-mi este
transfigurată de energia abundentă a Naturii, care cântă cu glas divin viaţa. Primăvara
începe cu cântecul voios al păsărelelor. E sezonul zâmbetelor şi veseliei, îndemnându-ne
pe toţi să zâmbim, să celebrăm fiecare moment în modul în care Universul îl face. Este
timpul renaşterii sinelui. Natura se trezeşte la viaţă şi împreună cu ea şi noi, visele noastre
capătând consistenţă.
Primăvara aruncă pulbere de gingăşie peste întinderea cenuşie, iarba înverzind cu
repeziciune. Pomii îşi dezbracă haina groasă, argintie şi îmbracă o haină în culorile vii ale
speranţei, îmbătându-ne cu mirosul ispititor al florilor de salcâm. Ghioceii, plăpânzi din
fire, deodată capată putere şi înfruntă cu curaj viaţa, scoţând căpşorul de sub omătul greu
pentru a sorbi cu nesaţ lumina soarelui, măreţ cavaler ce cu razele-i ţesute-n aur atinge
uşor tot ce pe pământ iubeşte. Narcisele zâmbesc şăgalnic, alungând monotonia clipelor
de gheaţă, care ne-au înfăşurat asemeni unui văl de ceaţă. Inspir cu putere verdele crud al
firelor rebele de iarbă, pe care vântul le răsfaţă cu mângâieri de vise dulci.
Primăvara mă fascinează cu chipu-i veşnic senin şi mă poartă pe aripile-i moi şi
calde spre tărâmul în care anii nu mai fug, stopând dezintegrarea şi pompând-mi în vene
strop cu strop tinereţea şi veşnicia.

192
 Bucuria de a crea

Astăzi m-am trezit cu mult chef de viaţă. De cum am mijit ochii, m-au întâmpinat
cu iubire un mănunchi de raze voioase, alintându-mă şi şoptindu-mi: „Bună dimineaţa,
pământeano!“ Eu le-am răspuns la salut, cu un căscat larg şi un zâmbet generos ce-mi
lumina chipul adormit, pe care se reflecta atingerea jucăuşă a razelor de soare.
În aerul camerei se simţea o mireasmă încântătoare ce venea din partea unui buchet
de lăcrămioare gingaşe, vrând parcă să mă întâmpine şi ele în limbajul lor caracteristic. În
acele clipe, m-am îndreptat spre ele, le-am atins suav şi mi-am ascuns faţa printre
bobiţele albe, ca nişte lacrimi de cristal ce parcă scânteiau în lumina camerei. Parfumul
lor ameţitor îmi răcorea pur şi simplu sufletul, umplându-mi fiinţa de beatitudinea şi
tinereţea primăverii. Mi se părea că soarele era mai strălucitor, trilul păsărelelor mai
melodios, iarba mai verde şi pomii îmbrăcaţi mai fastuos în nuanţe pronunţate de alb şi
roz, însenindu-mi privirea. Cerul era un lac albastru acoperit de nuferi albi. Totul era plin
de culoare, dorindu-mi să trăiesc intens fiecare clipă a zilei.
Bucuria îmi era accentuată de faptul că aveam să-mi termin de scris cartea. Am
luat pixul, am chemat muza să mă inspire şi am început să scriu ultimele paragrafe ale
cărţii mele. Mărturisesc că atunci când scriu, simt mai pregnant bucuria de a trăi magia
clipelor şi de a fi eu însămi, de a-mi scoate la suprafaţă potentialul creativ, de a împărtăşi
cu lumea şi Universul ideile creatoare, care relevă scânteia de divinitate ascunsă în
fiecare dintre noi. Atunci când creez e ca şi cum eu devin colaboratoare cu Dumnezeu...
Spun asta pentru că El mă inspiră, îmi canalizează trăirile şi mă stimulează pentru a
realiza frumosul concretizat prin artă.

193
 Astăzi, în societatea în care trăim e imperios necesar să fim creativi. Prin
creativitate, înţeleg faptul de a te duce dincolo de banal şi de superficial, pentru a întâlni
divinul. Prin scris, las ca adultul din mine să ia o pauză şi copilul din mine să-şi intre în
rol, să se exprime liber, fără inhibiţii, cu ingeniozitate, spontaneitate şi inocenţă aşa cum
un copil o face. Gândul îmi zboară departe pe aripa timpului călător, visând că ţin în
mână cartea pe care mi-am dorit să o scriu. Ating coperţile lucioase, răsfoiesc încet
paginile cărţii ce conţin gânduri, trăiri rupte din sufletul meu şi simt mirosul cernelii
imprimat pe filele fine, abia tipărite, miros ce-mi invadează nările-mi delicate.
Atingându-mi cartea, este ca şi cum mi-aş atinge visul ce-mi răspândeşte în suflet
bucuria de a fi atins Cerul. Pentru a reuşi este nevoie de o credinţă puternică, încredere în
forţele proprii, determinare şi faptul de a-ţi păstra visurile vii.

194
 Vara-i acolo unde simţi că trăieşti

În sfârşit, a venit vara… Soarele râde cu mai multă poftă pe cerul azuriu, care îmi
inundă sufletul cu străluciri de tinereţe. Rândunele ciripesc în graiul lor plin de candoare,
trezindu-mi sufletul din tăcutele visuri. 
Cireşii s-au înroşit de dragostea pe care o poartă albastrului cerului… un cer cu
vise colorate de asfinţitul dorinţelor. Cireşele apetisante mă duc cu gândul la cireşul din
curtea bunicii, care în fiecare an se lăsa pe mâinile noastre, ale copiiilor, dornici de a ne
umple buzunarele cu roadele-i zemoase. Amintirile plăcute sunt ca un izvor de lumină ce
se revarsă peste timpul prezent. Vântul mă atinge pe furiş, cu mângâierea florilor de
salcâm, împletindu-mi în plete surâsul tău enigmatic.
Azi, cerul e ca o mare însetată de gustul ţărmului mult iubit. Îl privesc cu mirarea
şi bucuria unui copil… cu zâmbetul îi ating inima ţesută din lacrimile îngerilor.
Respiraţia verii are parfum de iarbă proaspăt cosită şi gust de fragi sălbatici. Am aşteptat
cu ardoare atingerea catifelată a verii, să ies în grădina casei mele în care au înflorit o
multitudine de flori ce ameţesc privirile trecătorilor. 
De-a alungul aleii, stau mândrii trandafirii stropiţi cu roua tainicelor mele
gânduri. Doamne, cât iubesc florile, în special trandafirii! Sunt captivată de aceste
minunăţii ce-mi sărută inima cu petale de dragoste şi nostalgie. Parcă, trandafirii îmi simt
bătăile inimii, dorul de tine, lacrimile ce-mi scaldă aşternutul clipelor solitare în fiecare
noapte. Această mărturisire am mai făcut-o şi în alte scrieri de ale mele… Nu mă satur să
vorbesc despre ei. Încerc să inventez cuvinte care să exprime dragostea şi bucuria ce o
simt când sunt în preajma florilor. Rămân fără grai în faţa frumuseţii cu care Dumnezeu

195
le-a înveşmântat… o bogăţie de culori, de arome, de forme, ce-ţi fură privirea într-o
secundă şi te fac să te simţi o umilă creatură, ce păleşte în faţa ingeniozităţii naturii. 

Curtea casei este un parc în care simţi bucuria de a trai, de a simţi profund fiecare
clipă, pe care vara ne-o promite. Nu exagerez cu nimic când spun ca grădina mea este un
adevărat Paradis din care nu aş dori nicicând să evadez. Uneori, am impresia că florile de
aici au înflorit doar pentru a mă face să zâmbesc. Oricât aş fi de tristă, nu pot să nu fiu
invadată de o stare de bine, de linişte, de căldură, pe care o regăsesc în mijlocul florilor.
Pentru mine este ca o terapie prin care-mi vindec durerea, o oază de inspiraţie. În fiecare
seară, le admir şi le comunic trăirile mele profunde… Privirea mea se pierde de multe ori,
în acest miraj al florilor. 
Vara e acolo unde simţi că trăieşti, că visezi, că iubeşti. Aş vrea să am o vară doar
pentru noi doi, în care să ne regăsim… pe aripile unei clipe de poveste.

196
 Odă iubirii

Când te-am întâlnit pe tine, am simţit că păşesc în anotimpul dragostei. Am

perceput o subtilă şi stranie energie ce mi-a dat fiori în tot trupul. Deodată, inima, pasăre
frântă a prins aripi. Ne-au crescut aripi de dragoste să ajungem până la cer, tărâm de
beatitudine şi libere trăiri. Vom prinde aripile dragostei, doar dacă dorul şi visul se
întâlnesc în noi. Dorul de pământ, de cer, de viaţă şi visul scăldat de roua gândurilor pure
din zorii dimineţilor liniştite.
În tine, e parfumul unic al florilor de mai ce mi-a îmbătat inima pe vecie. Eşti
vântul invizibil ce străbaţi neobosit universul fiinţei mele. Îmi atingi ploapele uşor, în
fiecare seară, cu atingerea discretă şi blândă a dragostei. Eşti ciripitul vesel al păsărelelor,
pe care inima mea îl aude în fiecare dimineaţă. Eşti amurgul visurilor dureroase care s-au
hrănit cu amintiri cenuşii şi răsăritul aurolat de speranţă din dimineţile calde de vară. Eşti
cea mai de preţ clipă, pe care Dumnezeu mi-o îngăduie s-o trăiesc. Eşti oda iubirii pe care
inima mea o cântă în fiecare anotimp, în dansul clipelor efemere ce se învălmăşesc în
clepsidra vieţii.
Timpul, zeu tainic şi nemilos dă drumul nestăpânitelor clipe, care curg şuvoaie prin
fiinţa-mi de lut. În trecerea vijelioasă a clipelor, îmi iau ca veşmânt iubirea să-mi acopere
vidul interior. Iubirea transformă fiecare clipă de venin în una de dulceaţă. Fiecare
secundă de dragoste ce bate în noi ne face să simţim infinitul. Să o trăim intens, să o
cântăm cu patos şi să ne lăsăm purtaţi de vibraţia-i nemuritoare.
Timpul nu poate ucide dragostea. De fapt, timpul este aliatul dragostei. El ajută
dragostea să se desăvârşească. Doar cu timpul, înţelegem dragostea. Iubirea ne face

197
conştienţi de frumuseţea vieţii. Ea este miracolul vieţii. Doar iubirea ne tatuează în inimă
cuvântul „dor”, ajutându-ne să simţim fericirea la nivelul ei cel mai profund.

Libertatea în lanţuri

„Libertatea este dreptul sufletului de a respira.”

Henry Ward Beechar

Întotdeauna m-a atras ideea de libertate... libertatea gândului, a cuvântului, a

acţiunii, a spiritului. Libertatea e un cuvânt care ne atrage şi ne cheamă să-i înţelegem
sensurile şi valoare-i inestimabilă. Consider că ea este un dar al lui Dumnezeu acordat
oamenilor. Libertatea, pe lângă raţiune, este un atribut care diferenţiază omul de animal.
În tratatul „Despre libertate”, John Stuart Mill face o pledoarie remarcabilă pentru
libertatea individuală. El se referă la libertatea civilă sau socială: analizează natura şi
limitele puterii, care poate fi exercitată în mod legitim de societate asupra individului.
Însă, întrucât societatea este constituită din indivizi, iar regulile sunt făcute de oameni, se
impun unele întrebări: Cât şi dacă are dreptul societatea să-ţi îngrădească libertatea
individuală? În ce context?
Libertatea de exprimare este un drept fundamental pe care Constituţia ţării îl
garantează fiecărui om. Cu ceva timp în urmă, am observat la TV cum libertatea
jurnaliştilor a fost îngrădită. Abuzul îndreptat asupra libertăţii de exprimare a devenit un
act vizibil pentru mulţi. Democraţia pe care ne-am câştigat-o este în pericol, iar
cetăţeanul de rând se simte vulnerabil. Încep să mă gândesc, dacă în urmă cu două
decenii, sângele ce a curs pe altarul libertăţii a curs în van. Vedem tot mai des, un sistem
asemeni unui măr putred care ne lasă gustul amar al injustiţiei.
Mi-am dat seama că în lumea în care trăim, orice e posibil şi că se întâmplă lucruri
ce îţi pompează în vene indignare şi teamă. Teama că libertatea poate să-ţi fie furată de

198
cei care se simt îndreptăţiţi să facă asta, o formă mascată de tiranie... aş putea să o
numesc pe drept cuvânt, pseudo-democraţie.
Sunt neplăcut surprinsă, să constat că tot mai mulţi oameni pun cătuşe: adevărului,
omeniei, toleranţei, iubirii de semeni. Thomas Mann spunea: „Libertatea este legea iubirii
aproapelui”. Dacă vrem să fim cu adevărat liberi, trebuie să fim uniţi. Eu consider că a
priva pe cineva de libertate e inuman, antisocial şi antinatural. Dacă Dumnezeu respectă
libertatea omului, atunci şi noi ar trebui să respectăm libertatea aproapelui nostru.
Am dorit să scriu acest eseu, în primul rând, pentru că am libertate de opinie şi
doresc să mi-o exprim, iar în al doilea rând, pentru că nu suport nedreptatea, calomnia,
răutatea şi prejudecăţile. Consider că sunt necesare o multitudine de libertăţi, pentru ca
societatea să ajungă la echilibru, la maturitate socială şi intelectuală. Libertatea este totuşi
o necesitate înţeleasă. Cine nu şi-o interiorizează are parte de libertatea coercitivă.

199
 Lacrimi străpung tăcerea nopţii

S-a înserat. Noaptea, veşmânt sculptat cu diamante ce strălucesc peste inimile

tăcute, coboară tiptil peste întinderea oraşului. Lacrimile, perle pierdute din colierul
suferinţei străpung tăcerea nopţii, dându-mi fiorul rece al necunoscutului, acest infinit
obscur. Necunoaşterea clipei de mâine este mai înfricoşătoare decât moartea. 
Îmi rezerv câteva momente în care să fiu cu mine însămi, să-mi conştientizez
trăirile din această zi, care este pe sfârşite. Atunci când îmi vine să plâng, scriu, atunci
când simt că nu mai pot suporta durerea, scriu; toate stările converg spre scris, ţelul
existenţei mele. Acum, gândurile neliniştite ce şerpuiesc prin cotloanele minţii îmi rănesc
visurile ţesute cu migală de copilul din mine, perforând liniştea nopţii. Toată ziua am
avut inima cât un purice, germenii îngrijorării prinzând rădăcini adânci în solul bătătorit
al inimii mele. Am așteptat o veste de la medicul ce îl tratează pe tata. Mă rugam în
tăcere ca analiza la inimă să-i iasă bine. Noaptea trecută am fost bântuită de atâtea
simţăminte... simţeam că mă sufoc sub tsunamiul de gânduri întunecoase şi dureroase.
Am adormit cu greutate, târziu, sub mângâierea diafană a lunii, ce sta de strajă în palatu-i
celest.
În sfârşit, am primit vestea că tata are nevoie de o intervenţie la inimă. Este o
procedură care este destul de costisitoare, fiindu-i vitală pentru supravieţuire. Am rămas
fără grai când am auzit cât costă o astfel de intervenţie, însă cred că sănătatea tatălui este
mult mai importantă decât banii. Mâine este ziua cea mare, în care toate gândurile mele
se vor îndrepta spre tata. Mă rog lui Dumnezeu ca totul să decurgă bine, să-l pot
îmbrăţişa din nou, să-i pot spune cât de mult înseamnă pentru mine, să putem avea

200
conversaţiile noastre pe diverse teme, ca mai înainte... să fie lângă mine. Nu prea i-am
spus verbal ce simt pentru el, pentru că am considerat că el e mereu lângă mine şi poate
simţi dragostea mea. Îmi este mult mai uşor să-mi exprim sentimentele în scris decât prin
viu grai. Cu toate, că sunt o persoană extrovertită şi sociabilă, nu mă simt confortabil în
a-mi exprima sentimentele verbal în faţa cuiva drag, preferând să arăt ce simt prin gesturi
şi acţiuni.
Acum, am realizat că e momentul să ne exprimăm sentimentele pentru cei dragi zi de zi,
pentru că poate mâine nu vom mai avea această şansă. Noi, oamenii, gândim în felul
următor: „Mâine o să spun, mâine o să fac... o să am timp, dar mai târziu. Însă, azi este
singurul dar pe care îl avem chiar acum. Nu avem siguranţa că mâine va exista. Viaţa este
mult prea scurtă. Să nu îmbătrânim acumulând regrete pentru lucrurile pe care nu le-am
făcut, pentru vorbele pe care nu le-am spus şi pentru iubirile pe care nu le-am arătat.”
Pentru a nu regreta mâine, să facem azi tot ce ne aduce bucurie şi linişte
sufletească. Să nu amânăm pentru că amânarea este hoţul care ne fură vremea.
Închei acest eseu cu încredere şi credinţă în Dumnezeu că tata va fi bine şi că va
supravieţui acestei furtuni, iar soarele va ieşi luminos pe cerul vieţii noastre.

201
 Să găsim fericirea în efemeritatea clipelor

„Cea mai mare parte a fericirii sau mizeriei noastre depinde de dispoziţia noastră şi nu
de circumstanţe”. – Martha Washington

M-am decis să scriu despre un subiect pe cât de complex pe atât de discutat: despre
fericire. Este un subiect ce naşte diverse întrebări, pe care fiecare dintre noi şi le pune la
un moment dat. Deşi, am mai discutat anterior despre acest subiect, doresc să-l
aprofundez în acest eseu. Ce înseamnă fericirea? Unde o găsim? De ce anume avem
nevoie pentru a fi fericiţi? Chiar putem fi fericiţi în timp ce rătăcim prin hăţişurile
neînţelese ale acestei lumi? Fiecare deţine propriul său răspuns în funcţie de cunoştinţele
acumulate, de experienţa sa, de convingerile şi mediul în care s-a format.
Fericirea este o stare simplă, ce stă în tainicile compartimente ale inimii. Ea este
diafană precum o floare de primăvară ce-şi împrăştie parfumul spre îndepărtatele zări.
Fericirea pentru mine este atunci când mă trezesc dimineaţa şi simt că respir, că trăiesc…
atunci când văd pe fereastră cerul senin, încărcat de nori pufoşi şi jucăuşi, brăzdat de
păsărele voioase, când aud trilurile rândunelelor ce parcă îmi spun: „Bună dimineaţa!”.
Fericirea pentru mine este atunci când văd razele vii ale soarelui care se răsfrâng
asupra pământului şi a lucrurilor de pe el, când sunt în mijlocul Naturii, unde pot să fiu
liniştită – să-mi las gândurile să zboare departe, departe către Infinit – singură cu cerul,
Natura şi Dumnezeu. Aici îmi regăsesc Sinele şi conştientizez că nu sunt doar fiinţă

202
materială, ci şi spirituală, descoperindu-mi latura divină. Atunci îl simt pe Dumnezeu atât
de aproape, încât simt fericirea. Când privesc florile, creaţii sublime, ce revarsă bucurie şi
strălucire în jur, mă simt cu adevărat binecuvântată şi fericită. Când văd zâmbetul candid
de pe faţa unui copil, privirea inocentă a unui animăluş, faţa radioasă a unei persoane
iubite, mă simt bogată sufleteşte, mântuită.
Sunt fericită, când mă cufund în universul literaturii, în momentul în care iau
creionul, o foaie de hârtie şi încep să scriu ce-mi dictează mintea şi sufletul. E modul meu
de a dărui prin scris fărâme de sensibilitate şi iubire, de a concretiza frumosul prin
cuvinte. Fericirea înseamnă să râzi din suflet cât respiri şi să iubeşti intens cât trăieşti.
Pentru a păşi pe calea fericirii, a desăvârşirii, trebuie să fim noi înşine, să ne purtăm
natural în orice situaţie. Păstrându-ne simplitatea, fiind originali vom fi fericiţi. Atunci
când încercăm să fim altcineva, să copiem, ne amăgim, îi înşelăm pe ceilalţi, dar şi pe noi
înşine. Pentru a ne simţi bine cu noi înşine, trebuie să evităm să purtăm măşti, iar în caz
că le purtăm, să le dăm jos. Nu vom fi mai fericiţi dacă vom încerca să fim altcineva.
Trebuie să ne cunoaştem pe noi înşine cât mai bine, să fim sinceri mai întâi cu noi şi apoi
cu cei din jur.
Să învăţăm acceptarea, să ne autoexaminăm cu un înalt simţ al realităţii. Fericirea
constă în a fi mulţumiţi cu noi înşine. De multe ori, nu mai ştim să fim fericiţi, fiind
prinşi în rutina zilnică ce ne complică existenţa, în vîrtejul clipelor ce ne aruncă în
bâltoaca frustrărilor şi a complexelor. Trebuie să ne oprim o clipă din alergarea nebună
prin viaţă şi să ne ascultăm nevoile sufletului. Atunci, vom şti să ne bucurăm de mirosul
proaspăt al ploii, de verdele crud al firelor de iarbă ce se leagănă în adierea vântului, de
cerul încărcat de stele din nopţile liniştite de vară, de frunzele arămii ce parcă valsează
prin atmosfera încărcată de emoţie din zilele răcoroase de toamnă, de roadele pământului
care musteşte de viaţă… de fiecare zâmbet ce ne pastelează efemeritatea clipelor.
Am încercat să-mi expun viziunea proprie asupra fericirii, modul cum o percep eu.
Aş dori, de asemenea să închei cu doua citate preferate despre fericire:
„Când o uşă a fericirii se închide, o alta se deshide; dar, deseori, ne uităm atât de
mult la uşa închisă, încât nu o mai vedem pe cea care s-a deschis pentru noi”. – Helen
Adams Keller

203
 „Componentele fundamentale ale fericirii sunt: să faci ceva, să iubeşti pe cineva şi
să speri la ceva”. – Allan K. Chalmers

Scriitorul – artizanul emoţiilor pozitive

Un adevărat scriitor trebuie să scrie din suflet pentru suflet, atât pentru sufletul său
cât şi pentru al altuia. Pentru ca opera să găsească drum spre inima cititorului, autorul
trebuie să-şi înmoaie condeiul în substanţa iubirii pentru a scrie cu litere măiastre în
inimile oamenilor sensibilitatea, bucuria de a trăi, de a crea frumosul şi astfel să ardă
zgura emoţiilor negative, creând metamorfoza în suflete.
Pentru a-i înţelege cărţile, cititorul trebuie să participe nu doar cu mintea, ci şi cu
sufletul… cu experienţele personale, cu întreg universul său interior: cu dorinţele,
iubirile, deziluziile, speranţele, convingerile şi visurile sale. Doresc, ca om ce creează
cuvântul, emoţia, să pot să trezesc în ceilalţi iubirea şi să-i fac conştienţi de miracolul pe
care-l înfăptuieşte iubirea în vieţile noastre. Descoperim că potenţialul iubirii e nelimitat
şi binecuvântările-i sunt multiple. Autorul şi cititorul învaţă împreună să simtă, redându-i
iubirii caracterul pur, liber, nealterat de jocurile neconvenţionale ale societăţii, o lume
care încearcă să dizolve simplitatea, profunzimea, atribute caracteristice omului ancestral.
Cred că omul zilelor noastre nu mai realizează o introspecţie serioasă a propriilor
trăiri şi gesturi, nu mai reuşeşte să perceapă lucrurile care ne modelează existenţa. Însă,
scriitorul ne ajută să medităm asupra modalităţilor de a ne regăsi, de a învăţă „să simţim”
într-o lume ce pune accent pe „a avea” şi nu pe „a fi”, pe „a experimenta”.
Îmi place foarte mult Paulo Coelho. Îi citesc fiecare operă cu sufletul la gură,
fascinată şi fiind curioasă să descopăr în paginile sale magia cuvintelor îmbinate cu
măiestrie şi să-i înţeleg mesajele profunde, pe care le transmite prin intermediul cărţilor

204
sale. El spunea: „Cuvintele nu mai au nicio valoare atunci când lăsăm iubirea să
vorbească pentru noi. Aceasta e adevărata magie...”
Consider că scriitorul este un spirit liber şi nonconformist, care nu se supune
regulilor sterile ale societăţii moderne şi nu ezită să aducă în prim-plan ideile tabu,
exprimându-se liber şi abordând teme de impact: iubirea, credinţa, misticul, libertatea,
suferinţa şi moartea, realitatea cu multiplele ei faţete. În paginile sale, găsim poveşti
interesante care ne ajută să descoperim o lume care există chiar în noi, ne pune faţă în
faţă cu temerile, cu angoasele, cu dorinţele şi întrebările existenţiale ce-şi găsesc
răspunsul în străfundurile fiinţei.
Scriitorul este un spirit atipic, neînţeles care îi ajută pe oameni să se descopere, să
se imagineze acolo în opera sa şi să găsească soluţii la deficienţele emoţionale, ascunse în
carapacea sufletului lor.

205
 Copilăria, vârstă ferice

De câte ori nu visăm la copilărie, la universul plin de miracole, de joc, de veselie,

scăldat de lumină şi mirare. Copilăria este o lume de poveste, duioasă şi nebună. Este
vârsta în care totul e posibil, iar intensitatea momentelor este maximă. Copilăria este un
tărâm feeric, în care trăim deplin şi înţelegem tainele existenţei mult mai uşor.
Întâlnim des o situaţie paradoxală: când am ajuns la maturitate şi suntem copleşiţi
de grijile omului adult, vrem să fim din nou copii, să simţim aroma dulce a inocenţei, iar
atunci când suntem copii, ne-am dori ca timpul să treacă mai repede, să gustăm din
clipele maturităţii pe care le vedem interesante, pline de mister. Cum e omul!!! E o sumă
a contradicţiilor, a gândurilor paradoxale, a sentimentelor – când confuze, când clare.
Vreau să fac o scurtă incursiune în copilărie, la acea vărstă magică, încărcată de
soarele aprins al bucuriei. Lumea mirifică a copilăriei mele s-a înfăţişat într-un orăşel
înconjurat de peisajele pline de farmec ale judeţului Vâlcea. Mă pierdeam adesea în
jocurile copilăriei pe dealurile înverzite din apropierea casei ce radiau prospeţime şi
linişte, pe câmpurile de maci sângerii şi printre lanurile aurite de spicele de grâu ce
valsau diafan cu soarele. Ce bucurie era să iau în palme grăunţele coapte de grâu, să le
mărunţesc printre degete şi să fac biluţe din ele, în loc de gumă de mestecat.
Copil fiind, mă regăseam în poalele bunicii materne pe care am iubit-o nespus, care
îmi mângâia sufletul cu poveşti şi învăţături sănătoase. Chipul ei blajin şi luminos mă
liniştea şi mă asigura că lumea poate fi mai bună şi mai frumoasă. Mă gândesc cu
206
nostalgie la farfuriile pline de clătite calde şi pufoase (preferatele mele) pe care bunica mi
le pregătea dis-de-dimineaţă pentru a fi proaspete şi gustoase atunci când mă trezeam eu.
Copilăria mi-a fost frumoasă, serenă şi vie. Îmi aduc aminte de libertatea trăirilor, de
puterea de a trece uşor peste momentele dure şi de acea inconştienţă frumoasă, care te
făcea să simţi bucuria din plin, fără a simţi teama de eşec, de viitor. O, Doamne cât îmi e
de dor de acea perioadă unică care mi-a îmbelşugat viaţa!
Copiii din ziua de astăzi nu mai ştiu ce înseamnă copilaria. Trăiesc într-o lume
virtuală, petrecând ore în şir în faţa calculatorului, jucând jocuri impregnate de violenţă,
la televizor, ascultând o muzică zgomotoasă, care nu mai reuşeste să atingă sufletul. Pe
vremea mea, copilăria însemna un mod de a trăi sănătos, în spaţiul nepoluat din mijlocul
Naturii, o lume care mă ducea cu gândul la basmele cu zâne, unde experimentam
frumosul, unde binele era ridicat la rangul de virtute. Aveam timp să citesc cărţile de
poveşti, care m-au ajutat să discern binele de rău şi să-mi adun în suflet cantitatea
necesară de cunoaştere.
Când suntem copii avem inima deschisă spre iubire şi frumos. Râdem şi plângem
foarte uşor, suntem capricioşi şi generoşi, iertând şi uitând repede micile supărări. Însă,
când ajungem la maturitate, bucuria clipei, expansivitatea şi nebunia dispar, zâmbim şi
râdem cu reţinere, încercăm să afişăm o mină serioasă, nedorind să fim etichetaţi ridicoli.
În plus, nu mai facem risipă de entuziasm, neexprimându-ne liber emoţiile şi ne mai
având acea ardoare cu care aşteptăm lucrul mult-dorit. Pentru a depăşi momentele grele
ale vieţii, trebuie să ne reîntoarcem la vârsta copilăriei. Chiar dacă biologic nu mai este
posibil, cu sufletul putem putem redeveni copii.
Astăzi, speranţa îmi înfloreşte sub razele calde ale copilăriei, o lume în care eu mă
regăsesc. Păşesc lin şi încrezătoare pe potecile pavate cu necunoscut, pe care viitorul mi
le pune în faţă. Când sunt la răscruce de drumuri, vântul nostalgic al copilăriei îmi arată
drumul corect spre lumină şi adevăr:
„Copilărie – vârstă ferice, de inocenţă şi exuberanţă,
te chem cu glas suav şi zâmbet curat şi sfios,
să-mi speli sufletul de mâlul lumii hidos.
Cât de mult eu aş dori să te regăsesc,

207
 copilărie – dar scump şi dumnezeisc!”

Pe aripi de reverie

Afară e o zi friguroasă de noiembrie care te îmbie să stai în casă. Plouă încet...

Picăturile au forma unor inimioare ce au strâns în ele dor, iubire, suferinţă, nebunie şi
visare. Parcă cerul ar lăcrima de dragoste pentru pământul pierdut într-o dulce aşteptare.
Stropii răcoroşi se preling pe frunzele efemere ce acoperă pământul pierdut în
singurătate.
Ochii mei sunt vrăjiţi de magia vieţii ce nu-mi cenzurează dreptul la vis şi iubire.
Ploaia mă interiorizează, mă face să mă gândesc la frumuseţea şi unicitatea fiecărei clipe.
Ciripitul păsărelelor şi parfumul florilor de mai, razele călduroase ale verii, spectrul
cromatic al toamnei şi jocul inocent al primilor fulgi de nea îmi cuibăresc în suflet un dor
intens de viaţă… Am învăţat să iubesc viaţa aşa cum e ea. Inspir adânc, zâmbesc cu toată
fiinţa mea, îmi deschid braţele larg şi îmbrăţişez cerul, ploaia, copacii, aerul şi tot ceea ce
văd. Experimentez un sentiment unic… iubirea de cuvânt – iubirea de viaţă…
Ploaia are farmecul ei… pentru sufletul încorsetat şi sufocat de griji şi de nevoi.
Mă adăpostesc în vis, într-o lume în care emoţia e vie şi nealterată de concret. Gândurile
mă poartă spre tărâmul magic al dragostei. Fredonez o melodie emoţionantă care îmi
aminteşte de un film ce m-a impresionat: „Sweet November”, (Idilă de noiembrie). Acest
film m-a cucerit din prima clipă. Este un film special pentru mine. Are toate ingredientele
unei reţete de succes: dragoste, romantism, dramatism şi sensibilitate.

208
 Filmul scoate în evidenţă faptul că dragostea este mai presus de orice, e mai
puternică decât moartea, învăţându-ne să preţuim ceea ce avem, să ne bucurăm din plin
de viaţă şi să credem în dragostea adevărată, necondiţionată, care ne poate schimba.

Mirajul muzicii

Zilele trecute am dat peste o melodie de-a dreptul fascinantă. Se numeşte „You in
my september”, pe ale cărei note sufletu-mi a început spontan să danseze de bucurie, să
experimenteze angelice trăiri. Aşa l-am descoperit pe celebrul pianist rus Igor Krutoy şi a
lui muzică aparte, ce mi-a dat fiorul sublim al nostalgiei. E ca şi cum aş fi descoperit un
tărâm de vis, în care nu e nevoie de cuvinte pentru a exprima dragostea.
Am găsit note aşezate inspirat pe un portativ ce ne fac sufletele să vibreze de
farmec şi poezie. Se simte frumuseţea subtilă a muzicii lui… un miraj ce ne acaparează
sufletele total şi ireversibil. De la această melodie, a luat viaţă acest eseu. Până acum, nu
am stat să reflectez la rolul pe care-l are muzica în vieţile noastre. Unele lucruri (aerul,
apa, lumina, florile etc.) le luăm ca atare, ca şi cum ni s-ar cuveni, nu ne oprim o clipă să
ne întrebăm cât de esenţiale sunt şi cât de mult merită apreciere din partea noastră.
Ascultând muzica diafană ce-mi relaxa mintea şi-mi hrănea sufletul cu speranţă şi
lumină, mi-am pus unele întrebări: Ce înseamnă muzica în viaţa mea? Ce mesaj îmi
transmite ea? De ce are o influenţă atât de covârşitoare asupra sufletelor noastre? Am
înţeles că muzica nu are vârstă, nu ţine cont de naţionalitate, de categoria socială… ea
îndepărtează barierele dintre noi şi ne aduce laolaltă într-o lume a prieteniei, a împăcării,
a bucuriei şi dragostei. Muzica are un limbaj universal, ajunge cu uşurinţă la orice inimă,
poate fi înţeleasă fără cuvinte, fără imagini, fără explicaţii.

209
 Iubesc muzica… poezia… dansul… teatrul. Simt că mă regăsesc în sfera artelor, a
frumuseţii creatoare. Sufletul meu boem este atras de frumuseţea nemuritoare a muzicii.
Ea îmi stimulează activitatea creatoare. Eu cred că frumuseţea artistului este un ecou al
frumuseţii divine. Cineva, acolo sus, Dumnezeu are grijă să-i inspire pe cei de jos, pe
oamenii talentaţi, pentru a compune ceva cu care El să ajungă la inima omului, s-o
cucerească prin artă.
Dar cine nu iubeşte muzica? mi-aţi putea spune. Într-adevăr, orice om mai mult sau
mai puţin evoluat tresare la auzirea unui cântec. E imposibil ca inima lui să nu-i fie atinsă
de parfumul „delicat” pe care notele muzicale în jocul sublim al dragostei lor, îl
eliberează în fiinţele noastre. Îmi place să ascult orice gen de muzică, atâta timp cât
versurile păstrează nota decenţei, însă mă regăsesc mai mult în muzica „veche”, fiind o
fire clasică şi romantică. Nu exclud nici modernul, inovaţia muzicii prezente, deoarece
diversitatea ne face personalitatea mai complexă. Eu compar muzica cu vinul. Se zice că
vinul cu cât e mai vechi cu atât e mai bun… la fel şi în cazul muzicii, de-a lungul
timpului, ea nu-şi pierde calitatea.
Muzica împletită cu poezia ne ridică la o dimensiune mult mai înaltă, în care
divinul topeşte zgura umană, dând aripi gândurilor noastre spre a zbura spre Înalt şi
deschizându-ne complet inimile spre bine şi frumos… spre miracolul, numit muzică. Mi
se par potrivite cuvintele filozofului grec Platon: „Muzica este o lege morală. Ea dă suflet
universului, aripi gândirii, avânt închipuirii, farmec tinereţii, viaţă şi veselie tuturor
lucrurilor.”

210
 Adrian Păunescu… în galaxia poeziei

Vestea morţii marelui poet Adrian Păunescu m-a întristat profund. Deşi, era
previzibilă, având în vedere starea gravă de sănătate, nu mi-am putut reţine lacrimile să nu
se rostogolească pe obraji, lacrimi ce conţin dorul, nostalgia şi dragostea pentru clipele
magice, pe care mi le-au adus versurile poetului Adrian Păunescu. Se pare că nu oamenii
l-au trădat, ci inima obosită de tot balastul uman.
Nu am avut onorea să-l cunosc personal, însă prin intermediul versurilor sale am
putut să cunosc profunzimea şi genialitatea sa, valoarea sa umană şi artistică. Poezia sa
mi-a electrizat fiinţa, mi-a dat fiorul unic al poeziei în perioada adolescenţei. Şi astăzi mă
încearcă acelaşi sentiment puternic ce poate revitaliza în sufletele noastre dragostea
pentru frumos şi sensibilitate. Pot spune că el mi-a facilitat întâlnirea cu lumea fascinantă
a literelor. Multă lume îl percepe pe Adrian Păunescu ca pe un mare poet, însă el a fost
mult mai mult de atât… el a fost un animator al spaţiului cultural, fără a avea orgoliul de
a fi cel mai mare, inspirându-mă pe mine şi pe alţi tineri, să devenim pasionaţi de artă. El
a fost o flacără ce a ars intens pe altarul neamului nostru. A luminat atâţia oameni ce
trăiau într-o epocă de întuneric.
Adrian Păunescu s-a implicat trup şi suflet în promovarea culturii şi a valorilor. El
a ajutat mulţi tineri talentaţi să se afirme în poezie. Cunosc câteva exemple în acest sens.

211
Un om caracterizat de generozitate, modestie şi dragoste profundă pentru neam şi pentru
semeni. Puteai observa cu uşurinţă blândeţea şi căldura ochiilor săi, pe care le-a oglindit
cu patos în poezie; vocea sa caldă, plină de emoţie, ce însufleţea masele de tineri în
întâlnirile „Cenaclului Flacăra”. A dat literaturii versuri mesteşugite, care sunt îmbibate
de parfumul său artistic inconfundabil. Am remarcat la domnia sa, charisma şi puterea
fantastică de convingere, de a clădi destine umane veritabile, cărora le-a imprimat gustul
pentru frumos şi pentru dragostea de ţară.
În inima sa era o zbatere continuă între deziluzia de a-şi vedea patria sub povara
grea a mizeriei şi lipsurilor nu doar materiale, ci şi spirituale, şi dragostea neobosită
pentru libertate şi afirmare. În ultimul timp, se putea observa în privirea sa multă tristeţe,
dezamăgire. Suferinţa nu era cauzată doar de boala sa, ci şi de suferinţa poporului,
identificându-se cu omul din popor care-şi vede călcată demnitatea umană de o societate
incapabilă de a-şi valorifica oamenii cu talent.
E trist să observi pe canale de televiziune şi în media, o atitudine de marginalizare
şi desconsiderare a oamenilor de valoare, care pot creşte gradul de cultură şi spiritualitate
în ţara lor. Vedem cum se promovează non-valorile, acele feţe siliconate, de un prost-
gust, care ridică la rangul de virtute: superficialitatea, vulgaritatea, incultura, tupeul
excesiv, compromisul şi prostia. Privirea ne este bombardată de astfel de imagini groteşti,
care ne erodează simţul estetic al trăirilor.
Constat cu durere că oamenii de calitate, de o mare eferveşcenţă creatoare, se duc
prea repede… şi mai tragic este faptul că nu ştim să-i preţuim cât sunt în viaţă, să le dăm
locul cuvenit în această societate. Avem nenumărate exemple de oameni valoroşi care
s-au lovit de această mentalitate. Omul Adrian Păunescu a murit, dar poetul Adrian
Păunescu trăieşte şi va continua să o facă prin versurile sale, care au valoare de testament.
Doar poetul poate învinge timpul şi moartea. Modest demiurg al poeziei româneşti, graţie
talentului său nemăsurat, Adrian Păunescu va trăi mereu în inimile noastre prin creaţia sa
literară.
Am încercat să-mi expun părerea despre acest titan al literaturii, ca un omagiu adus
nu doar Poetului, ci şi Poeziei. Impresionantele versuri compuse de pe patul de spital ne

212
dau convingerea că dragostea de poezie şi de semeni nu l-au lăsat să tacă pe Adrian
Păunescu, nici sub asediul suferinţei şi al morţii.

Iubirea-i un sublim poem

Iubirea-i un sublim poem, scris în tăcerea cerului de către îngerii viselor albastre.
Ei îşi deschid larg aripile moi şi calde pentru a-mi îmbrăţişa strâns sufletul, golit de cruda
aşteptare, în jocul nebun al vieţii.
Simt că zbor uşor, diafan, spre chemarea clipei de dragoste, încărcată de divin.
Simt cum, în pustiul nopţii reci, de octombrie, sufletul meu te caută neobosit pe tine. Îmi
închid pleoapele obosite de povara singurătăţii şi te simt atât de aproape de mine. Lumina
caldă a privirii tale mă învăluie ca într-un dans lent ce se pierde în infinit. Încep să aştern
pe o coală de hârtie dorul şi fiorul prezenţei tale ce m-au cuprins, fără veste.
Tu, prezent binecuvântat m-ai salvat de tenebrele trecutului şi datorită ţie, fiecare
clipă e încărcată de lumină. Mă conduci spre steaua dragostei fără de sfârşit, în galaxia
magică a clipelor fericite. Zâmbetul tău e încărcat de inocenţă, de dulceaţa clipelor de
amor şi de serenitatea cerului dintr-o zi de primăvară. Din iubirea ta mă hrănesc zi de zi,
un nectar ce face ca fiinţa să mi se regenereze, să fie nutrită cu bucurie, optimism şi
speranţă.
Numele tău semnifică dragoste, fiind oxigenul ce mă ţine în viaţă. Eu respir doar
prin tine. Iubirea ta m-a ajutat să mă descopăr şi să găsesc în străfundurile mele, comori
ascunse. Iarna din suflet ai alungat-o cu privirea-ţi luminoasă, aducându-mi primăvara.
Muguri de iubire şi lumină au prins rădăcini în mine. Ghioceii suavi ai optimismului au
213
răsărit deodată şi au început să răspândească parfumul amorului. Tu mi-ai alungat toţi
norii tristeţii şi cerul fiinţei mele a devenit pur ca lacrima unui îndrăgostit. Ca nişte păsări
ce zburau spre înalt, aşa erau bucuria şi fericirea. Sufletul a început să experimenteze
extazul prin iubire. El este o grădina în care ai sădit mărgăritari, narcise, violete,
trandafiri etc.
Uneori, iubirea ta a fost un val ce s-a zbătut cu putere de ţărmul meu interior.
Alteori, ea a fost o apa curgătoare ce curgea lin prin mine, înviorându-mi simţămintele
adormite. Dragostea ta este asemeni unui vas ce pluteşte lin pe marea de vise a sufletului
meu. Chiar dacă suflă vânturi puternice şi vin furtuni năpraznice, vasul iubirii nu
naufragiază, deoarece e ancorat pe un ţărm de încredere şi speranţă. El mă duce spre
mult-căutatul port al fericirii.
Eşti îngerul coborât de pe coamele cerului, din paradisul celest, ce ai apărut în
viaţa mea pentru a îndepărtă vălul de umbre ale frustărilor şi deznădejdii. Ai presărat
peste a mea inimă însetată, picuri de roua iubirii, pe care îi soarbe cu patimă. Iubirea ta
este medicamentul miraculos ce m-a vindecat de spaimele trecutului. Tu mi-ai tatuat pe
inimă cu litere de dor numele cel mai măreţ – „iubire”. De fiecare dată când mă priveşti,
îmi atingi sufletul. O atingere delicată ca a unui văl de mătase, ce mângâie diafan. Inima
ta e o chitară ce cântă dragostea pe acorduri de dor şi nostalgie. Suntem înlănţuiţi în
tangoul iubirii, ce ne face să vibrăm şi să părem ca unul singur. Clipele din noi se mistuie
intens. Vreau să dansăm mereu pe acestă melodie ce ne sublimează trăirile şi ne poartă
într-un vârtej de emoţii de neuitat.
Mă trezesc din visul aburit de melancolie, cu linişte interioară, pentru că tu exişti...
gândul meu ce freamătă de iubire, te aduce aici, lângă mine, în fiecare clipă.

214
 Puterea de „a dărui”

E decembrie, prima lună a iernii din punct de vedere calendaristic, însă o lună cu
conotaţii speciale pentru cei mai mulţi. În această perioadă, se încearcă a se înlătura
egoismul din inimi şi se învaţă verbul „a dărui”.
Eu consider că nu trebuie să aşteptăm o perioadă anume pentru a dărui şi a ne arăta
iubirea celor din jur. În fiecare zi, este nevoie să ne conjugăm cu verbul „a dărui”. Este
cel mai frumos cuvânt ce ne învaţă semnificaţia cuvântului „OM”. „A dărui şi „a iubi”
sunt două acţiuni înrudite. Asta înseamnă că la baza actului nostru de „dăruire”, trebuie
să stea întotdeauna „iubirea”.
„A dărui” şi „a primi” sunt două acţiuni care nu pot fi niciodată separate complet.
Atunci când dăruim din tot sufletul, primim o bucurie fără margini, iar aceasta se va
vedea pe chipul nostru. Un om ce cunoaşte bucuria nu va dori să ţină această trăire înaltă
doar pentru el, ci o va împărtăşi cu întreg Universul. Dumnezeu ne învaţă în permanenţă
ce înseamnă „a darui”. Să ne conjugăm toţi cu verbul „a dărui”, din ce în ce mai mult.
Noi am primit atâtea cadouri de la Dumnezeu, iar asta ar trebui să ne conştientizeze
să facem şi noi la fel. Viaţa este cel mai preţios dar, pe care l-am primit de la Cel de Sus.
De multe ori, prin modul nostru de a ne trăi viaţa, ne-o risipim, fără să fim conştienţi că
ea este un dar. Dumnezeu ne-a dat un alt dar minunat: iubirea; ea este focul ce ne arde
zgura răutăţii, transformându-ne în persoane altruiste şi recunoscătoare.
215
 Observăm că dăruirea este o caracteristică a Universului. Pământul ne dăruieşte
permanent hrana pe care o consumăm, în mod necondiţionat. Cerul ne dăruieşte lacrimile
sale, picăturile de ploaie ce conţin dragostea Sa pentru noi, pământenii. Soarele trimite cu
blândeţe lumina Sa binefăcătoare şi peste cei buni şi peste cei răi. Nu există diferenţiere,
razele Sale iubitoare sunt pentru toţi. Iar noi, de ce am face diferenţe? Întreaga Planetă se
dăruieşte pentru fericirea noastră. Să imităm şi noi dispoziţia de a darui a Universului?
Îmi dau seama că puterea de a dărui vine de la Dumnezeu, iar ca dăruirea să fie
autentică trebuie să fie necondiţionată, fără a aştepta să ni se ofere ceva în schimb. Nu
trebuie să ne întoarcem privirea de la cel ce este necăjit. Chiar dacă acel om nu are
dragoste de Dumnezeu şi nu ne vrea binele, important e ca noi să luăm iniţiativa în a-i
arăta iubire. Doar, dăruindu-ne pe noi celorlalţi, ne înnobilăm gândul şi simţirea,
devenind asemenea lui Dumnezeu, Izvor de daruri desăvârşite.
Eu cred că valoarea unui dar nu constă în bani, ci în cât am investit în el din punct
de vedere sufletesc. Putem dărui un zâmbet, să punem o rază de soare pe chipurile
acoperite de norii tristeţii şi îngrijorării. Putem trimite gânduri de lumină şi pace acelor
minţi pline de nelinişte și durere. Putem dărui din prea plinul sufletelor noastre, iubire,
bunătate, bucurie şi speranţă acelor inimi îngenuncheate de crivăţul necruţător al
neîncrederii.
Aş dori să amintesc aici pe mătuşile mele Doina Păvăloiu şi Marina Barbu,
persoane care au învăţat puterea de a dărui. Ele sunt prezenţe generoase, care asemenea
arborilor, îşi întind până departe crengile, pentru a reversa umbră. Îmi sunt aproape în
clipele frumoase, cât şi în clipele grele. Se bucură şi suferă alături de mine, preocu-
pându-se cu mărinimie de ceea ce simt. Grija şi iubirea lor pentru mine, mă fac să mă
simt bogată sufleteşte, întărindu-mi ideea că oamenii sunt preţioşi prin capacitatea lor de
a dărui, de a fi dispuşi să-şi împartă sufletul cu alţii. Mă simt binecuvântată să am lângă
mine oameni care au învăţat Lecţia Bunătăţii şi a Smereniei. Sunt fericită că trăiesc clipa
mântuirii.
Puterea de a dărui trebuie exersată în fiecare zi. Iar egoul nostru care ne
împovărează cu simţăminte inferioare, va fi transformat prin iubire. Închei cu un citat

216
care îmi place mult: „Te îmbogăţeşti prin ceea ce dăruieşti şi îţi îmbogăţeşti însăşi
putinţa de a dărui.” Antoine de Saint-Exupery.

Păşesc în 2012, cu gândul spălat de roua iubirii

A trecut şi acest an cu repeziciune. Constat că am bifat toate filele calendarului,

care e plin şi aşteaptă să fie înlocuit cu unul nou. Am ajuns la un capăt de linie... urmează
un alt drum, pavat cu speranţe înnoite şi obiective clare. Simt că timpul e invadat de
virusul cruzimii şi nu mai doreşte să fie răbdător cu noi oamenii, trecând mult prea
repede prin clepsidra vieţii.
Fiecare îşi face o retrospectivă a evenimentelor, pe care le-a trăit în cursul anului.
Încerc şi eu să-mi adun gândurile, să le ordonez şi să-mi evaluez activitatea. Am smuls
din desaga Timpului clipe însorite, dar şi pe acelea mohorâte, cu nori şi ploaie, ce mi-au
netezit cărările sufletului spre trăiri şi un cuget ce ating stelele. Am găsit printre amintiri
şi eşecuri, pe care am încercat să nu le ascund sub preş, deoarece eşecul te învaţă mai
bine decât succesul. Ştiţi cum se spune: “Din greşeli, învaţă omul.” Simt că am căpătat
cunoştinţe noi, experienţe unice, dorinţa de a lăsa în urmă înfrângerile, decepţiile şi
speranţe scăldate de visul numit Iubire. Fiecare experienţă a fost o cărămidă ce a
consolidat edificiul sufletesc, simţind că evoluez, că îmi găsesc maturitatea şi echilibrul
interior.
Am învăţat multe lecţii valoroase, care au trebuit probate prin testul suferinţei. Aşa
cum metalele preţiose sunt purificate prin foc, la fel şi fiinţa mea a fost testată, pentru a i
se arăta adevărata valoare. Am învăţat că şi atunci când cazi, te poţi ridica şi poţi
continua cu fruntea sus.

217
 Mă încearcă multe sentimente. În primul rând, simt recunoştinţă pentru fiecare
clipă pe care Dumnezeu mi-a îngăduit să o trăiesc. Îmi contabilizez oamenii care au stat
lângă mine şi realizez că am fost binecuvântată cu cei pe care i-am dorit să îi cunosc.
Într-adevăr, gândurile noastre sunt un magnet, care atrag oameni, acţiuni şi evenimente ce
poartă amprenta noastră sufletească. Îmi număr prietenii, nu sunt foarte mulţi, dar sunt de
calitate. Nu încerc să-i enumăr aici... se ştiu. Vreau să împărtăşesc cu ei, sentimentele pe
care mi le-au rafinat. Spun „Mulţumesc vouă”, celor ce mi-aţi fost aproape, un cuvânt
simplu ca formă, dar profund ca sens. Vă mulţumesc pentru iubire, bunătate, înţelegere,
încredere, gânduri sincere, încurajări şi pentru momentele frumoase, asemeni unor zale
ale iubirii, mi s-au încolăcit de suflet.
E cazul să privesc cu încredere şi lumină spre viitor, chiar dacă trăim timpuri grele
ce ne apasă inima sub povara deşertăciunii. Chiar dacă, zâmbetele noastre – flori de
lumină – sunt strivite sub imensitatea îngrijorărilor, la fel ca un ghiocel plăpând, dar în
acelaşi timp puternic, să scoatem capul din zăpada de gânduri, cu dorinţa vie de a sorbi
clipa frumos şi intens.
Pornesc la drum nou, cu gândul spălat de roua iubirii, cu aşteptări şi dorinţe
purificate. Cartea pe care am scris-o e visul pe care l-am construit zi de zi în anul 2011.
Doresc ca în anul 2012 să mă adăp la izvorul sănătăţii eu şi cei dragi, să pot dărui mai
multă iubire, să ştiu să primesc şi să fiu mulţumită pentru ceea ce mi se oferă, să pot
deschide uşa inimilor din jur, să-i păstrez lângă mine pe toţi cei pe care-i iubesc şi să
cunosc oameni noi. Nu îmi doresc lucruri materiale, ci lucruri care să mă facă să mă simt
bogată în interior.
Doresc să păşesc pe treptele înţelepciunii, să pot atinge lumina sfântă a credinţei.
Să am liniştea sufletească, de a putea în continuare crea cuvinte limpezi, ce poartă aroma
dulce a iubirii. Iar cei ce le aud, să simtă căldura sufletului lor de copil.
Mă simt inspirată şi bogată!
Închei acest eseu cu citatul:
”Viitorul este denumit « poate », singura modalitate de a numi viitorul. Şi lucrul
cel mai important este acela de a nu-i permite să te sperie.” Tennessiee Williams

218
 Să învăţăm să ne învingem frica

Curajul este începutul oricărei reuşite. Dar ce este curajul? El este forţa morală de a
înfrunta cu îndrăzneală primejdiile şi neajunsurile de orice fel. Nimeni nu te poate învăţa
curajul, doar tu eşti în măsură să-l experimentezi în lupta vieţii.
Avem nevoie de mult curaj să trăim, în aceste zile în care suntem bombardaţi în
fiecare moment cu informaţii negative din mediul exterior. Ni se inoculează frica… Dar
ce este frica? Ea este o emoţie inconştientă adeseori, ce ne paralizează simţurile, este ca
o frână ce ne inhibă şi ne ucide gândurile, încât nu mai putem avansa pe drumul ales. Ne
confruntăm la tot pasul cu diverse frici, cum ar fi: frica de boală, de moarte, de sărăcie, de
a rămâne singur, de a fi respins şi a nu fi iubit, frica de eşec etc.
Oamenii din jur ne pot induce frica şi ne pot manipula foarte uşor, dacă nu suntem
conştienţi de acest fapt. Un exemplu elocvent în acest sens sunt „Ştirile de la tv” care pot
să însemne manipulare în masă. Cei mai vulnerabili sunt oamenii stresaţi şi superstiţioşi
care nu au încredere în ei înşişi. E important să existe o detaşare de tot ce ne poate polua
mintea şi inima.
Frica ne poate face prizonierii obsesiilor şi îndoielilor, sacrificându-ne viaţa,
confortul psihic şi sufletesc. Sub imperiul fricii, luăm decizii pripite şi ne lăsăm înfrânţi
de viaţă. Ea se poate amplifica şi se poate transforma în fobie, care este mult mai
agresivă, împiedicându-ne să ne simţim liberi, mulţumiţi şi fericiţi.

219
 Frica este o atitudine mentală care survine, în momentul când ne confruntăm cu o
situaţie neprevăzută la care nu ştim să reacţionăm. Însă, frica are şi un rol pozitiv atunci
când ne aflăm într-o primejdie. Este ca un mecanism de apărare, instictiv se declanşează
o serie de reacţii interioare ce ne ajută să facem faţă situaţiei. Este normal să ne fie frică
atunci când cineva ne ameninţă, când suntem atacaţi de hoţi etc.
Să discernem frica patologică (bolnăvicioasă) de frica întemeiată (ce ne apară de
pericole). Ce e de făcut? Important este să ne identificăm fricile, să ne confruntăm cu ele.
Nu nega că nu ţi-e frică, simte această emoţie, dar nu rămâne mult timp în această stare,
ci treci la acţiune cu curaj pentru a-ţi împlini obiectivele propuse. Dacă frica e frâna,
iubirea e motorul. Să lăsăm iubirea să ne elibereze şi să ne dea o altă viziune asupra
vieţii.
Iubirea înseamnă să renunţi la frică. Atunci, când iubirea e mai puternică decât
frica, fiecare zi de existenţă devine un miracol. Filozoful român, Gabriel Liiceanu spune
foarte frumos:
„ Cel curajos este cel căruia, fiindu-i frică, merge înainte.”
Curajul se învaţă, este o stare ce trebuie antrenată pe drumul vieţii. Să acţionăm, în
timp ce ne păstrăm o atitudine pozitivă.
Avem nevoie de curaj pentru a iubi. Fac ce fac şi tot la iubire ajung, pentru că
iubirea este raţiunea mea de a fi. Am ajuns să fiu om, iubind. În ultimul eseu al cărţii, am
ales să vorbesc despre iubire. Iubirea este începutul şi sfârşitul.

220
 Am ales să iubesc

Dragostea este esenţa trăirii noastre, cel mai înalt grad de simţire, cea mai eficientă
modalitate de a ne descoperi pe noi în alţii… călătoria inimii spre fericire. Important e să
conştientizăm iubirea, iar apoi trăirea ei va veni de la sine. Avem plantată în noi sămânţa
iubirii. Trebuie să o hrănim constant cu lumină, bucurie, căldură umană, speranţă pentru a
putea prinde rădăcini.
E minunat să poţi iubi fără condiţii, fără limite... iubirea nu trebuie să fie doar
unilaterală, ci trebuie s-o extindem. Am descoperit arta de a iubi oamenii, copiii, florile,
animalele, cărţiile, poezia, cerul, pământul, pădurea, marea... viața. Da, a iubi este o artă,
cea mai înaltă formă de expresie umană. Pentru a atinge desăvârşirea-n iubire, trebuie să
o practicăm. Încerc să adun nectarul sufletului mea – iubirea – şi să hrănesc inima lumii.
În ipostaza truditorului de cuvinte şi de emoţii, dorinţa mea este de a-mi simţi aproapele,
de-ai descoperi trăirile profunde, de a mă contopi cu visurile lui, cu durerea şi speranţele
lui... de a-l înţelege, de a-l iubi, cunoscându-l în profunzime. Răsplata şi mulţumirea
scriitorului vin din realizarea feedbackului cititorului.
Vreau să adun toate bucăţele răspândite în inima mea, experienţe, dorinţe, temeri,
dureri, lacrimi, sensibilitate, amintiri şi să construiesc un puzzle, o imagine de viaţă, în
care se regăseşte şi cititorul meu. E ca şi cum eu aştern pe hârtie ceea ce ar fi dorit el să
scrie. Sunt îndrăgostită de cuvânt şi vreau să-l gravez în inimi şi nu doar pe hârtie. Tot ce
trăieşte cititorul, experienţa, zbuciumul şi visul său, încerc să le traduc într-un limbaj
propriu şi estetic. Aş asemăna scriitorul cu un copac care îşi are rădăcinile în solul
experienţelor umane şi a realităţilor cotidiene, iar coroana de gânduri o are îndreptată spre
cer… spre vis, fantezie, acea lume abstractă, ce nu poate fi palpată, ci doar imaginată. El
rezistă tuturor intemperiilor şi nu îngenunchează în faţa convenţiilor sociale. Un poet sau
un scriitor trebuie să aibe acel univers propriu, numit originalitate. Cineva spunea:
221
“Originalitatea nu constă în a spune ce nu a mai spus nimeni, ci în a spune exact ceea ce
gândeşti tu însuţi.”
Iubirea îmi dă curajul de a fi creativă, de a fi dispusă să exprim frumosul şi de-ai
face pe cei de lângă mine să-mi descopere taina inimii. Iubesc literatura, frumos trandafir
ce-mi pătrunde fiinţa cu al său parfum de gânduri. Când scriu mă exilez pe un tărâm ce
nu cunoaşte timp, vârstă, hotar. Mă cufund în mine şi las ca visurile să-mi spele clipele în
marea de cuvinte. 
Când compun, fiinţa-mi este cuprinsă de valuri de lumină, care se opresc pe ţărmul
fericirii. Zâmbesc pentru că ştiu că pot iubi cuvântul. Zâmbetele au prioritate pe drumul
poeziei, care are un singur sens – dragostea de frumos. Iubirea de cuvânt este izvor de
inspiraţie care curge în anotimpul viselor... Lacrimile, dorul, suferinţa, fericirea, surâsul
le închid înlăuntrul cuvintelor, ca miezul fiinţei mele să dăinuie peste timp, să îmbrace
mantia eternităţii.
Am ales să iubesc un vis ce nu are sfârşit, doar început... Am ales sa iubesc
oamenii dincolo de greşeli şi vulnerabilităţi, sau poate că, tocmai aceste lucruri m-au
învăţat cuvântul sfânt "iubire". Poate că mi-ar fi mai uşor să fiu indiferentă, dar cu
siguranţă aş înţelege mai puţin taina de "a fi", aş fi frunză purtată de al zădărniciei vânt
spre zări care nu dăruiesc culorile luminii. Preţul ar fi prea mare, dacă nu aş iubi. Aş simţi
că mă las de bunăvoie prizonieră ego-ului, că iubesc puţin şi trăiesc exilul amarelor
gânduri.
Am ales sa trăiesc iubirea în toată complexitatea, libertatea şi strălucirea ei, care
transformă orice omidă în fluture cu aripi. Iubind, am coborât o bucăţică de divinitate în
sufletu-mi născut în egoism. Ultimele zile de noiembrie revarsă florile visului şi iubirii...

222
 Postfaţă

Suflet răsfrânt în cuvinte

Poezia Laviniei Niculicea, deşi uneori plină de timiditate, este poezia transmisă de
un suflet singular prin trăirea stării nemărginite ce o apasă sufleteşte, nerealizând însă că
acest lucru este infim pe lângă cealaltă jumătate a sufletului său deschis spre toate
orizonturile demne – de care puţini semeni de-ai noştri ar mai fi demni în zilele de astăzi
sa cultive: prietenie, dorinţă de cunoaştere, devotament pentru cuvântul credinţă cu tot ce
speră de la această viaţă. De ce nu, grija pentru sănătatea şi existenţa unor probleme în
viaţa celor din jurul său.
Atât în scrierile poetice cât şi în cele de proză scurtă, Lavinia Niculicea, foloseşte
limbajul sincerităţii expus în tumultul de cuvinte al vieţii creatoare, prin care ea însăşi
tăinuieşte de multe ori cuvântul – credinţă. Din toate versurile-i scrise, sub starea pe care
o avem fiecare atunci când scriem, m-am oprit la următoarele evitând orice gest de
indignare, când lucrurile pot fi privite altfel:
„Iisuse, în clipa grelei încercări,
o, ce mult aş vrea să te cobori,
s-alungi toţi norii întristării,
să-mi dai din cupa mântuirii.
Lacrimile ce tot mai mult dor,
să mi le ştergi cu mâna Ta uşor.”
(Iisuse, vino…)

223
 Cele două strategii ale scrisului ei: poezia şi proza se luminează reciproc, prin
sinceritate. Fiecare poezie scrisă cere ceva; cum de altfel, fiecare proză scurtă, duce la
aceeaşi legătură subterană a sufletului său. De ce spun aceste lucruri ?
Fiindcă Lavinia Niculicea, prin toată durerea sufletului său de la incapacitatea de a
fi în rândul celor ce merg sau aleargă, valoarea cuvântului scris i-a dat mai degrabă
împăcarea cu sine, ştiind că ceea ce face prin a scrie necontenit, este ceea ce-i face bine
ca şi atunci când faci un tratament de şoc sufletului, spre vindecare. Este ceea ce-i place
să facă necondiţionat, ştiind că oamenii cu care intră în contact au suflete alese; unele
destul de bine cultivate în aş expune cuvântul lor faţă de structura tematică şi valoarea
scrierilor sale, indiferent cât de adânc sau de subtil îşi face cunoscută confesiunea de
suflet:
„În sfârşit am primit vestea că tata are nevoie de intervenţie la inimă. Este o
procedură care este destul de costisitoare, fiindu-i vitală pentru supravieţuire. Mă rog la
Dumnezeu, ca totul să decurgă bine, să-l pot îmbrăţişa din nou pe tata, să-i pot spune cât
de mult înseamnă pentru mine. Nu prea i-am spus verbal ce simt pentru el, pentru că am
considerat că este mereu lângă mine şi poate simţi dragostea mea. Îmi este mai uşor să-mi
exprim sentimetele prin scris decât prin viu grai.”
(Lacrimi străpung tăcerea nopţii)

Acest şir de sentimente confesionale decurg de-a rândul în mai multe alte scrieri.
Aş mai aminti: ”Gânduri despre tata” sau „Reflecţii în prag de primăvară” apărute în
jurnalul virtual, cu aceeaşi sinceritate virgină până la desăvârşirea lacrimei cursă din
ochii ei deschişi spre a privi lumina zilei, florile din grădina casei, sau zborul micilor
vietăţi printre ramurile din crângurile abia înverzite.
Lacrima ochilor ei care ştie să admire un trup frumos, sugerându-i toate
disponibilităţile de a se bucura; lacrimile ochilor ei care ştiu să vadă prin percepere şi să
preţuiască în acelaşi timp, îi dă statutul demn de admirat.
Am aşternut aceste rânduri despre scrisul Laviniei, promis cândva, când starea
sufletului meu nevăzută şi nesimţită de nimeni mă ducea ca o forţă cosmică spre misterul

224
gândurilor negre, la preţuirea şi admiraţia celui care mă ignora cu o stare de extaz, eu
plângând în urma cuvintelor unei prietene, care-l tot blestema.
Fără să ştie de acest inedit al meu, ea aşternându-şi toate tristeţile prin rândurile
unui mesaj trimis pe e-mail, a avut o influenţă atât de directă asupra stării mele de
moment – rar întâlnită – încât m-a redus la tăcere, la interiorizare mai profundă, la
suferinţa mea pentru dragoste şi adevăr pentru un suflet de om.
Din acea clipă, am apropiat-o şi am simţit-o privindu-mi lacrimile şiroaie de milă.
Toate aceste peregrinări s-au întâmplat înainte sau poate în ajun de Sf. Ierarh Nicolae. În
fiecare zi vedeam în lumina ochilor mei, mesajul Laviniei, lămurindu-mă despre starea
sănătăţii sale. Plângeam şi constatam cum defineşte ea viaţa, încercând cu orice preţ să
bareze toate obstacolele.
Am învăţat ceva! Iată respectul şi iubirea mea pentru sufletul Laviniei, într-un fel,
suflet năpădit de dramatism; starea ei de sub semnul durerii, care puţini o înţeleg.
„Şi când lacrimile-i curg, să ştie că din amarul lor, vor pleca valurile dulci ale iubirii." 

Constanţa Abălaşei-Donosă,

225
 Coperta 2

Fotografie

Picură-n mine ploaie de gânduri,

zămislind în sufletul pustiu,
iubirea de cuvânt.

226
227