PĂSĂRI Învățător:Lupu

SEDENTARE Veronica

Vrabia
Legenda vrabiei
Se zice că la început, penele vrabiei fuseseră
zugrăvite de Dumnezeu, cu o culoare neagră-
roşcată. Ei nu i-a plăcut acest veşmînt ,dar n-a
îndrăznit să cîrtească în faţa Celui-Atotputernic.
Se întoarse în lumea pasărilor, aşa cum era.
Dar cinteza, n-avînd de lucru, începu s-o
necăjească:
- Nu mai face pe supărata, că n-ai de ce.
Prea-Măritul ţi-a dat o haină după inimă !
Atît i-a trebuit vrabiei ! Numaidecît i-a sărit
ţandăra şi zbîrlită de furie, s-a năpustit asupra
cintezei cu gălăgie mare. Ba a şi lovit-o de cîteva
ori cu ciocul în cap, de i-a ridicat fulgii ţugui.
Dumnezeu, care vede şi ştie tot, a chemat pe
vrabie șipe cinteză la judecată.
Cinteza povesti întîmplarea, de-a fir a păr.
Vrabia se zbîrlea şi o întrerupea la fiecare cuvînt.
Stăpînul-Lumii asculta cu răbdare. Cînd a
încetat sfada, el a întrebat:
- E adevărat, vrăbiuţo, că nu eşti mulţumită de
veşmîntul ce ţi-am dat ?
Vrabia răspunse cam cu jumătate de glas:
- D... Doamne ! Aşteptam şi eu unul mai
frumos !
Dumnezeu, văzînd-o că e şi obraznică pe lîngă
toate, o prinse de coadă şi o aruncă într-o ladă cu
cenuşă. Vrabia ieşi de acolo, zbură pe un pom şi
începu să-şi cureţe penele. Dar cenuşa se lipise
bine de ele şi de aceea şi azi au culoarea cenuşie.
De atunci a rămas cinteza cu moţ şi vrabia cu
pene cenuşii, împestriţate cu negru şi roşu.
Ciocănitoarea
 Legenda ciocănitoarei
Se zice că de mult, în vremea veche, cînd
pe pămîntul ţării noastre erau mult mai
mulţi codri ca acum şi cînd veneau peste
românii de atunci hoardele sălbatice de-i
omorau şi li se luau averile, trăia o
domniţă frumoasă şi cu multă credinţă în
Dumnezeu. Palatul ei era la poalele
codrului de la Mestecăniş, în munţi, spre a
fi apărat de unguri.
Se zice că domniţa aceea era a lui Dragoş,
craiul codrilor Moldovei.
Într-o zi, pe cînd Dragoş era la vînătoare,
au venit ungurii şi au atacat palatul
domniţei. Cînd au voit s-o prindă şi pe
dînsa, ea s-a rugat lui Dumnezeu:
- Doamne, apără-mă, Doamne! iar
Dumnezeu, ca s-o apere de unguri, a
schimbat-o într-o păsărică, ce s-a pierdut în
fundul codrului.
Dacă s-a văzut ea liberă, a început să-l
caute pe Dragoş, spre a-i vesti sosirea
ungurilor. Însă Dumnezeu s-a arătat lui
Dragoş chiar în noaptea aceea şi i-a spus
despre marea nenorocire. Atunci el s-a
rugat:
- Doamne, fă-mă, Doamne, un stejar
înalt, ca pe crengile mele să se odihnească
adesea domniţa mea !
Dumnezeu, ascultîndu-i ruga, l-a
schimbat într-un stejar bătrîn şi trufaş.
 Domniţa, care era păsărică, a aflat că soţul
ei este un copac şi a început să-l caute prin
toate pădurile. Se apropia de toţi copacii,
bătea cu ciocul în scoarţa lor, îl striga pe
Dragoş şi pe urmă asculta să audă glasul lui
chemînd-o. Dar el nu-i răspundea şi ea
mergea mai departe şi la fiecare copac
făcea la fel.
Păsărica aceea, care zice că ar fi domniţa,
este pasărea numită ciocănitoare.
Scatiul
Mierloiul și scatiul
Un cizmar odată, mergînd să se radă la un
bărbier, rămase cu gura căscată și uimit de
plăcere, auzind o mulțime de păsărele ce
cîntau de te credeai în rai.
Bărbierul avea mai multe colivii cu
păsărele și din fiecare colivie ieșea cîte o
cîntare păsărească ce nu se asemăna una cu
alta.
- De ce numai bărbierul să trăiască ca în
rai? își zise cizmarul; capitalul meu este de
zece, de douăzeci de ori mai mare decît al
unui bărbier, sunt mai avut decît dînsul și aș
putea mai lesne să mă proslăvesc în
asemenea frumuseți gîdilitoare urechilor.
Și chiar de a doua zi se duse în tîrg și-și
cumpără deocamdată un mierloi și un
scatiu.
Pentru fiecare din aceste păsărele cumpără și
cîte o colivie. A mierloiului mai mare, iar a
scatiului mai mică.
Amîndouă aceste colivii au fost puse în cîte
un cui și împodobeau prăvălia cizmarului.
Acum versul scatiului, care părea că vrea să
spargă ferestrele ca să se audă cine știe pînă
unde, răsuna dulce de mîngîia inimile tuturor.
Mierloiul însă fluiera și fluieratul lui îi
asurzea pe cei din jur.
Femeia și copilașii cizmarului se adunau
împrejurul prăvăliei și ascultau cîntecele
frumoase ale scatiului.
Ei ar fi vrut să tacă cu totul mierloiul, care nu-i
mai scotea din fluierături, ca să poată asculta
trilurile minunate ale scatiului.
Mierloiul mai avea un obicei: după ce le trăgea
și dînsul cîteva fluierături de să le spargă
urechile, încît oamenii ar fi dat mult să nu le
mai fi auzit, apoi, apuca cu ciocul său
jghebulețul în care i se da de mîncare și-l scutura
vîrtos.
Acum altă nevoie. Zgomotul ce făcea mierloiul
tragînd jghebulețul prin colivie, hodorogind, de
colo pînă dincolo, supăra pe stapînul cizmar
pînă într-atît, încît punea numaidecat pe cîte
vreun ucenic să-i caute jghebuțetul și să-i pună
de mîncare, dacă nu avea.
Atunci, dacă își aduceau aminte și de scatiu că
poate să-i fie jghebulețul gol, i-l umplea și pe al
lui. Vezi că bietul scatiul știa numai să cînte și
adesea, din pricina asta, de multe ori îndura
foame.
Azi așa, mîine așa, pînă ce într-o zi găsiră pe bietul
scatiu mort de foame, pentru că toți cu totul
uitaseră să-i dea de mîncare.
Nu e vorba, de iubit toți îl iubeau pe scatiu, dar
nimeni nu se gîndea a-i da de mancare. Toți îl
ascultau cu drag; dar de mîncat și de băut îi dădeau
numai cînd mierloiul făcea zgomot și nu puteau
asculta ciripirile cele drăgălașe ale scatiului.
În ziua trecută, ucenicii cizmarului dăduse de
mîncare numai mierloiului de teamă să nu-i certe
stapînul cînd va auzi hodorogiturile ce le face
mierloiul scuturîndu-și jghebulețul prin colivie, gol
de mîncare.
Cînd văzură că a murit scatiul, căutară să afle din ce
pricină a murit. Și ce mi-ți aflară? Că de două sau de
trei zile nimeni nu-i cercetase jghebulețul cu mîncare,
nici borcănelul cu apă,doar toate urechile se
desfătaseră de cîntecele cele frumoase ale scatiului.
Mierloiul însă n-avea lipsă de nimic. Ei, apoi nu e
sfîntă zicătura românului care glăsuiește:
- Obraznicul mănîncă praznicul?
În ziua de azi, ca să trăiești în lume, trebuie să fii
îndrăzneț.
Ba mai mult: trebuie să fii și cutezător.
Ba încă și mai mult: trebuie să fii obraznic.
Căci de vei fi smerit, ori sfios, ori cu bunăcuviință,
apoi pățești ca scatiul.
Botgrosul
Este imposibil să nu recunoşti botgrosul
uşor, dacă observi cu atenţie ciocul gros,
puternic şi de un albastru metalizat. Despre
ciocul lui se spune că este o adevărată
armă.Cu ciocul poate sparge sîmburii de
cireşe, aşa că ciupeşte zdravăn dacă faci
prostia să îl prinzi. Hrana preferată sunt
seminţele şi fructele, în special cireşele,
chiar şi cele sălbatice, pe care le mănîncă
cu tot cu sîmburi.
Pițigoiul
E îmbrăcat ca un clovn și indiferent de culorile
pe care le poartă,dupa rasa lor,mai toți au o
tichie neagră pe creștet,pe mijlocul
abdomenului-o dungă îngustă tot neagră și în
jurul ochilor au pete albe...
Se mișcă tot timpul...și cîntă..tot timpul.Uneori
anunță vreme friguroasă,alteori...vestesc căldura
verii..
Hrana lui obișnuită sunt insectele și
semințele,iar locul pentru cuib și-l aleg în orice
scorbură...fără să se pregătească prea mult.
 Sticletele

O legendă spune că sticletele

are masca roșie datorită faptului
că a încercat să scoată acele de
scai din coroana lui Isus
Hristos,iar din acea zi rămase
pentru totdeauna pătat cu roșu
pe față.
Din vechime, sticletele
este simbolul primăverii
şi al rodniciei. Este o
pasăre foarte harnică şi
depune ouă de 2 sau 3
ori pe an. Ouăle, cîte 4
sau 5 odată, sunt
albăstrui şi au puncte
roşietice. Sticletele îşi
construieşte cuibul mic
în copaci de înălţime
medie, precum salcîmii.
Să ajutăm păsările sedentare iarna!
Învățător:Lupu Veronica
 Bibliografie :

• www.clopotel.ro/enciclopedia/Pasari_

• www.aquilashop.ro/carti/enciclope
dii/prima-mea-enciclopedie.-pasari-

• /www.e-calauza.ro/?afiseaza=folclor_

• www.flickr.com/photos

• www.google.ru/