Despre copii…

Scurta meditatie
 Familia, relatia interpersonala in cadrul ei,
nasterea si cresterea de copii, toate acestea sunt
concepte vechi de cand lumea, si comune tuturor
popoarelor.
Interesant…, este oare posibil sa aiba o sursa
comuna?
 Inainte de a analiza afirmatia biblica “copiii
sunt o binecuvantare de la Domnul”, se cade sa
spun aici ca in ce priveste cunoasterea lui
Dumnezeu si inchinarea inaintea Lui, exista doua
abordari de baza: una “din exterior” si una “din
interior”.
In primul caz omul incearca sa isi faca o idee
despre El din spusele si parerile altora iar in al
doilea cunoasterea Lui este extrasa din chiar
spusele Lui, adica din Biblie.
 a). In prima situatie se afla toate religiile pagane
(necrestine, cu exceptia religiei mozaice) despre
care Domnul Isus a zis ca sunt false si daunatoare.
O alta caracteristica definitorie a acestui tip de
abordare religioasa este faptul ca inchinatorul se
apropie de divinitate doar cu scopul de a isi asigura
“spatele”, sau viitorul, sau progresul (financiar,
social, profesional). Iata de ce unii ajung sa-si
“sfinteasca” chiar barurile (care, fie vorba intre noi,
numai locatii placute unui Dumnezeu sfant si drept
nu sunt…), sau se inchina mai abitir inainte de un
examen, de a cere mana Ilenei Cosanzeana, de un
interviu pentru angajare, etc.
 b). In a doua situatie, inchinatorul vine inaintea
textului Bibliei cu inima deschisa si doritoare sa
cunoasca cum este de fapt adevaratul Dumnezeu si
care sunt cerintele Lui pentru el.
Astfel, omul ajunge sa afle ca este intr-o stare
decazuta moral (oricat de decent si civilizat ar parea
fata de semenii lui) datorita contaminarii firii umane
cu acest “virus” al pacatului (rebeliunii, neascultarii,
independentei fata de Divinitate).
Tot de acolo afla ca Dumnezeu se asteapta de la
el ca sa-si reformeze gandirea si ordinea prioritatilor
in asa fel ca ascultarea de El si iubirea de El sa fie
pe primul loc.
Domnul Isus spunea ca a-L iubi pe Dumnezeu
cu toata puterea, din tot sufletul si cu tot cugetul este
prima porunca, iar a doua, la fel de importanta, este
sa-ti iubesti aproapele (oricare ar fie el) ca pe tine
insuti. Iata ce se asteapta de la noi.
 Totusi noi suntem falimentari. Zi dupa zi dovedim ca
cele mai infocate cautari si cele mai mari pasiuni si
preocupari ale noastre nu sunt dupa Dumnezeu, iar cele
mai bune cuvinte si cea mai binevoitoare atitudine nu o
avem pentru toti semenii ci pentru cei de la care putem
obtine ceva, sau impreuna cu care ne simtim bine, sau
inaintea carora putem face o impresie buna. Trist, dar
adevarat…
Vedeti? Satisfacerea “EU”-lui este mereu la loc de
cinste. Aceasta este esenta pacatului: Nu Dumnezeu ci
EU! (aspiratiile mele mai intai, necesitatile mele,
planurile mele, bunastarea mea, etc).
 Starea aceasta a omenirii starneste mânia din
partea lui Dumnezeu. Dar pentru ca El ne iubeste si
doreste salvarea noastra, apropierea noastra de El, a
inventat o cale prin care sa aplice pedeapsa (moartea,
despartirea vesnica de El) si in acelasi timp vinovatii sa
fie scapati.
Aceasta s-a realizat prin faptul ca Domnul Isus a luat
asupra Lui vinovatia noastra si a primit pe cruce
pedeapsa meritata de noi pentru ca noi sa putem fi
iertati.
 Totusi, ce e cu binecuvantarea?
Biblia ne invata ca dupa crearea primei perechi, Dumnezeu le-
a dat acest mandat: “Cresteti, inmultiti-va, umpleti pamantul si
supuneti-l si stapaniti peste pestii marii, peste pasarile cerului si
peste orice vietuitoare care se misca pe pamant” (Geneza 1:28).
In acest verset apare pentru prima data in Biblie cuvantul
binecuvantare (barak, beraka, baruk) si este sub forma de verb:
(Dumnezeu) “i-a binecuvantat”. Sensul este complex: a
ingenunchia, a adora, a lauda, a avea un avantaj, beneficiu,
stare de fericire.
Imi place sa mi-i imaginez pe cei doi ingenunchiati inaintea lui
Dumnezeu care ii imbratiseaza si le face mareata declaratie: “Iata,
doresc ce e mai bine pentru voi: vreau sa va bucurati unul de altul,
sa aveti copii care sa aduca fericire in caminul vostru si sa
completeze relatia dintre voi; vreau sa stapaniti si sa administrati
pamantul cu intelepciune. Aveti ocazia sa dati dovada ca aveti
chipul Meu in voi!”
 Alaturi de demnitatea de stapanitori ai pamantului,
copiii sunt desemnati ca parte a beneficiului oferit de El.
Pentru Adam si Eva a fost ceva uluitor: sa poti avea
(face) oameni ca tine? Sa-ti poti imprima trasaturile tale
in ei? Sa fii factorul educativ esential in educarea si
formarea lor? Extraordinara responsabilitate!
Extraordinar privilegiu! Acesti urmasi aveau sa fie si
“ajutoarele” lor in mareata indeletnicire de a guverna
pamantul.
Conceptia ca binefacerea, avantajul oferit de
Dumnezeu consta in special in bunastare materiala si
nasterea de (multi) copii strabate intreg Vechiul
Testament.
 Ehei, pe vremea aceea, cand triburi invadatoare pandeau si
ravneau avutul altora, atacand acolo unde vedeau o aparare mai
slaba, era o mare binecuvantare (avantaj) sa ai o “armata” de
urmasi capabili sa poarte arme si sa apere caminul, ogorul, tara.
Iata de ce o femeie care nu avea copii era injosita in societatea de
atunci.
In Noul Testament accentul pus pe binecuvantarea oferita de
Dumnezeu capata un continut spiritual preponderent. In pasajul din
Evanghelia dupa Matei denumit “Predica de pe Munte”, sau
“Fericirile” (Matei 5:3-11) Domnul Isus redefineste binecuvantarea
(“fericirea”) in termenii umilintei spirituale, ai blandetei, milei,
compasiunii, preocuparii pentru cunoasterea caracterului lui
Dumnezeu, statorniciei in mijlocul necazurilor. Da, oamenii care dau
dovada de aceste calitati si preocupari sunt cu adevarat “fericiti”
(binacuvantati), au invatat sa “ingenuncheze” inaintea suveranitatii
lui Dumnezeu si au “beneficiat” din plin de aceasta.
 Se desfiinteaza astfel oare continutul binecuvantarii din Vechiul
Testament? Inceteaza copiii a fi o manifestare a avantajului oferit
de Dumnezeu omului? Nu. Deloc. Se schimba insa accentul.
Odata cu venirea Domnului Isus pe pamant si infaptuirea
sacrificiului Sau ispasitor (care indeparteaza pacatele) se deschide
din nou drumul la Dumnezeu pentru fiecare din noi. Insa odata cu
acest privilegiu vine si o mare responsabilitate: aceea de a pasi
hotarat si sistematic pe acest drum (cale). Alternativa nu exista.
Sau, hm…, exista, dar duce la pierzare…
Calea crestina presupune acea redefinire a valorilor si a
prioritatilor vietii, in asa fel incat traiul (vorbirea, gandirea,
comportamentul) nostru sa devina o exprimare zilnica a
recunostintei fata de jertfirea Domnului Isus. Acesta este intelesul
cuvantului pocainta.
 In acest context familia crestina care are copii este cu adevarat
binecuvantata. Copiii aduc acel “suflu proaspat”, voiosie, bucurie in
familie. Cat sunt mici, adultii de langa ei (bunicii, parintii, etc) sunt
“topiti”, iar celor de pe strada le scapa uneori un: “Ia uite ce baietel
(fetita) dragalas(a)! Parca-i o papusa!”. Cand sunt mai mari, parintii
incep sa se laude cu performantele lui (ei) si se simt impliniti odata
in plus prin asta: “Sunt mandru de el (ea): a luat 10 la olimpiada!”,
etc.
Ce ne facem atunci cand copilul nu corespunde tiparelor
acceptate (si dorite) de noi? Ce ne facem daca e plangacios,
daca nu te lasa sa dormi, daca e bolnavicios sau are vreo
malformatie? Ce ne facem daca nu are acel “look” de VIP sau
nu “prinde” la fel de repede ca ceilalti?
Daca binecuvantarea este inteleasa doar ca ceva pozitiv, in
cazurile enumerate, avem parca de a face mai degraba cu un
blestem, nu-i asa? Parintii incep sa se invinovateasca unul pe altul,
se dezvolta un sentiment de frustrare in familie, iar copilul creste cu
impresia ca e nedorit, neiubit, inferior altora…
 Cum se impaca asta cu afirmatia biblica anuntata la inceput?
Aparent se contrazic, dar asta numai datorita acceptiunii ca
binecuvantarea este doar ce ni se intampla pozitiv in viata, iar restul
e… ghinion!

Din aceasta dilema ne scoate tot Biblia. Invatatura ei este ca

valoarea esentiala a omului este data de incrustarea in el a unei
franturi de Divinitate (si nu de aspect, avere sau performante) iar
sensul vietii omului pe pamant este sa atinga comuniunea cu
Dumnezeu, sa se “imprieteneasca” cu El. Ei, bine, din aceasta
perspectiva, orice lucru (eveniment, persoana, s.a.m.d) care
slujeste dezideratului amintit, este o binecuvantare (beneficiu),
indiferent de aparenta “buna” (“pozitiva”) sau “rea” (“nefericita”).
Dincolo de acestea, parintii primesc si onoarea de a asista de
aproape formarea caracterului si influentarea destinului unei noi
fiinte umane si acesta este un lucru extraordinar. Aceasta ofera si
satisfactii dar presupune si multa “dadaceala”, disciplinare, jertfire
de sine si rugaciune constanta.
 Domnul Isus spunea: “Ce-ar folosi unui om daca ar castiga toata
lumea dar si-ar pierde sufletul?”
Ce folos, ce bucurie au parintii care isi cresc odraslele, le
protejeaza, le ofera ce este mai bun in viata in domeniul hranei,
imbracamintei, educatiei, etc, dar nu isi fac o prioritate din a le incuraja
in relatia cu Dumnezeul descris in Biblie?
Ce traiesc in sufletul lor parintii cand isi cresc in lux copiii care se
sinucid pentru ca s-au plictisit de toate sau pentru ca au falimentat in
“dragoste”?
Dar aceia care “imprumuta” fiiului (fiicei) masina sport pentru o
plimbare, iar apoi afla ca s-au facut zob cu prieteni cu tot? Surpriza
neplacuta ar fi aceea ca si-au irosit viata si privilegiul de parinti si nu
au lucrat la bazele moral-filozofice ale caracterului acestora. Asa ca i-
au pierdut aici si pentru eternitate…
Dar ce impliniti sunt cei care s-au cheltuit pe ei insisi ca sa-si
indrepte copiii pe calea cea buna!
 Iata de ce insist ca “meseria” de parinte este una frumoasa dar si grea
si trebuie privita in ansamblul si complexitatea ei: bucuria vine impreuna cu
necazurile, iar privilegiul cu responsabilitatea.

Partea frumoasa este insa ca Dumnezeu,

care a creat viata si iubeste pe om, poate
si vrea sa ne dea ajutor in ducerea la bun
sfarsit a vietii noastre, a umblarii pe calea
crestina si a cresterii copiilor nostri.

Dragi parinti, sa invatam si sa cerem ajutor pentru cresterea copiilor

nostri de la acest Tata – model: Dumnezeul Creator!