Seminar nr.4, Ion Luca Caragiale:nuvele; Gavril Loreta, Romana-Engleza,L122. Doua loturi 1.Mircea Tomus,Opera lui I.L.Caragiale,Vol.

I,1977 Nuvela Doua loturieste si putin ciudata si putin enigmatica.Aici se oglindesc moravurile micii burghezii.Povestea lui Lefter Popescu,eroul acestei nuvele, este umanim cunoscuta:jucand la doua mari loterii cu bani imprumutati,pentru a evita ghinionul,el rataceste biletele despre care asociatul sau ii adduce vestea ca sunt, amandoua, castigatoare.Urmeaza peripetiile unei cautari prin mahalaua tiganeasca, unde consoarta lui ii instrainase jacheta in care isi aducea aminte ca pusese biletele.Lipsind de la serviciu,amenintat cu darea afara,Lefter Popescu are supriza sa gaseasca cele doua bilete in sertarul biroului sau, ceea ce il face sa-si dea indata demisia din slujba.Stupoare,insa,notatia biletelor sau comunicarea lor in presa fusese gresita;Lefter avea numarul castigator al unei loterii la cealalta si viceversa. Mircea Tomus precizeaza ca in aceasta nuvela nu se poate vorbi de predominanta unui realism de tip social sau istoric.In textul nuvelei s-au facut speculatii asupra intentiilor critice si satirice ale autorului,care dezvaluie anumite neajunsuri ale epocii si anumite manifestari ale nedreptatii sociale.A le da,insa, o valoare primordiala ar fi un abuzz,caci analiza atenta nu poate descoperi defectiuni grave nici in functionarea aparatului administrative,nici in a celui politienesc.Ba, din contra,ambele sunt aratate aproape de o disciplina fara gres:inspectorul de politie elibereaza cu vorbe de impacare pe cele trei tiganci inchise pe nedrept la sectie de un comisar care isi cunostea, altfel, foarte bine limitele exercitarii meseriei,iar Lefter Popescu,in postura lui de functionar,este departe de a fi neindreptatit:domnul Georgescu,seful,turbatul, cum il numeau subalternii,se arata cel mult sever, nicidecum abuziv.Iesirile de violent limbaj ale personajului principal,impotriva aparatului politienesc sau a asezarii sociale in general, au nu numai un evident aer comic, dar o lipsa de motivare izbitoare in contextual actiunii;ele si reprezinta momentele de maxima deruta ale personajului, cand cumulul unei adversitati venite de cine stie unde il face pe acesta sa izbucneasca impotriva singurelor tinte pe care intelegerea lui mioapa le putea intrezari in jur si intr-un limbaj dominant de automatismul formulelor demagogie:Prin urmare,care va sa zica,daca nici dv, politia, nu ne protejati contra banditilor,atunci, ma rog , ce mai ramane?, izbucneste,pentru prima data,Lefter Popescu,continuand apoi izbucneste,pentru prima data,Lefter Popescu,continuand apoi cu o cascada de invective la adresa autoritatii, care e compusa din pungasi,din zbiri complici cu briganzii! Exemplu: d.inspector, care s-a invoit cu tigancile..Pentru ca, in final, iesirea sa fie mai exploziva,aprinsa de scanteia unui nevinovat cuvant:Cum aude cuvantul viceversa,D.Lefter se face vanat ca ficatul si se ridica izbucnind cu o volubilitate suprema: (pg.216). Sunt momente in care personajul pare dus, peste voia lui,de forta limbajului, al carui inteles logic conteaza mai putin decat puterea de revelatie si explozie emotionala.Tensiunea maxima cauta eliberarea, catharsis-ul,prin forta cuvantului.Viceversacu fonetica lui forfecatoare, este un semnal al descatusarii preaplinului de tensiune, formula automatica este modalitatea acestei eliberari.In acest moment,personajul,ca individualitate umana,a ramas undeva departe;drama se desfasoara prin mecanismele ei purificate la maximum. Dealtfel,este de observat ca materia epica nu se nutreste din observatia psihologica:nici L.Popescu, nici celelalte personaje nu reprezinta pretextele unor reactii si motivari sufletesti;aspectul si consistenta de papusa mecanica ale eroilor si in primul rand ale celui principal sunt saritoare in ochi.Scenele successive ale nuvelei se desfasoara ca niste momente de maximum efect dramatic, cu mijloacele naratiunii, si foarte putin sau chiar deloc ca etape ale unei analize psihologice.Reactia sufleteasca este circumscrisa strict efectului dramatic;alt rost

nici nu are decat sa-l realizeze pe acesta.Personajele nu sunt entitati psihologice,ci mecanisme,mai mult sau mai putin pitoresti,sau fiecare cu pitorescul sau, ale efectului dramatic.In scena de la pg.204-205 , este , de fapt, diversiunea pe care madam Popescu o incearca, in disperare de cauza, in fata teribilei evidente;dar ciudat, printr-o reactie misterioasa, de cel mai bun efect dramatic, Lefter insusi intra in acest joc al amanarii. Cum se observa pe langa tehnica amanarii si inspirata suplinire intre gest si cuvant, de data aceasta,efectul dramatic creste si din alte surse:reproducerea atat de sugestiva a vorbirii bietelor tiganci este una si minunat de inspiratul amanunt, de atata nespusa savoare, al umilelor preparative gastronomice, este alta.Mancarea de carne cu prune, pe care tiganca cea batrana si nepoata ei o pregateau in asteptarea cii, reprezinta elementul de culoare, de aproape inexplicabila functie, dar de incalculabil rezultat, al scenei; el este,parca, semnul olfativ si chiar inca mai mult, de alte combinate miresme, al acestui universe mizer si pitoresc; introdus treptat, cu functii dramaturgice savant dozate, ramane motivul cel mai characteristic al unei suite de scene de amara semnificatie umana. Succesiunea de scene dramatice pe care personajele de aici le executa in stil de marionette tragic-comice ne arata fata grava,nelinistitoare, a veseliei.Procesul tipizarii insusi este de alta calitate si profunzime decat tipizarea cunoscuta, a prozei realist-critice.Lefter Popescu nu reprezinta un tip numai istoriceste si socialmente determinat, el nu este, cum se poate spune cu usurinta,numai micul burghez al inceputului nostrum de secol; consistenta sa umana este mai elementara si mai larg reprezentativa, in acelasi timp:el este un prototip uman aflat in fata unor imprejurari fundamentale, ce pare hotarasc cursul destinului si pe care nu le poate macar aproxima.Nenorocirile lui nu provin din exercitarea nedreptatii sociale, pe care autorul o cunostea ca nimeni altul si a denuntat-o cu luciditate in alte din scrierile sale; aici,insa, tot ceea ce i se intampla lui Lefter provine de la o putere pe cat de covarsitoare, pe atat de inexplicabila.Eroul lui Caragiale este jucaria norocului si a ghinionului, care isi permit sa-l atraga intr-o cursa cum nu se poate mai cruda;caci ce poate fi mai crud decat leganarea in iluzia unei imbogatiri de basm, urmata de cea mai teribila dintre treziri!Personajul caragialean este aici,confruntat cu o forta comparabila cu aceea a destinului, un destin autotputernic si crud, asemeni destinului care a bantuit aprehensiunile anticilor, dar cu o moderna inclinare spre cea mai sadica joaca:Lefter Popescu este jucaria si victima lui.Alt rost si alta semnificatie personajul nu are,dupa cum lasa foarte limpede sa se intrevada finalul nuvelei;final in care,pana acum,s-a vazut cel mult o intentie polemica la adresa unor critici mai putin intelegatori.Caragiale introduce in nuvela, doua variante de incheiere tip parodic, si le refuza categoric pe fiecare dintre ele si pune un punct foarte apasat carierei de erou literar a lu L.Popescu. Particularitatea personajului consta in aceea ca fortele sale sufletesti si intelegerea sa sunt prea meschine pentru ca el sa poata realize tinta adversitatii sale,ori dimensiunile ei uriase.Daca un substrat istoric, si social exista, totusi, in constructia acestui character,atunci el consta in ipoteza ca Lefter Popescu reprezinta un prototip uman anemiat, caruia dezvoltarea vietii sociale moderne, cu complicatiile,rigorile si renuntarile ei, i-a amputate simtul orientarii existentiale fundamentale:el nu mai poate identifica mecanismele reale ale destinului sau si reactioneaza ca un automat al vietii politice si sociale moderne ce este.Viata care il saraceste de dimensiunile grave, majore, il atrofiaza simtul de receptare ale acestor dimensiuni,condamnandu-l la o existenta de marioneta cu un repertoriu restrans si impersonal de reactii, de gesture, de formule.Destinul lui L.Popescu nu mai este dictate de o determinare fara gres, nici de liberal si haoticul exercitiu al libertatii interioare, ci de sortie capriciosi ai norocului si ghinionului; pe care nu-i poate intelege si carora le da o comica interpretare sub forma unor marunte mecanisme caracteristice politicii burgeze.Substratul comic al nuvelei exista, nealterat, numai ca principala lui functie este ca, odata cu veselia cititorului, sa insinueze ecoul grav al unor semnificatii nelinistitoare,vaste si profunde.

2.Florin Manolescu,Caragiale si Caragiale, Jocuri cu mai multe strategii,2002 --de sfarsitul nuvelei vorbesteProzatorul Caragiale propune epocii sale nu numai o activitate de bruiaj literar, care decimeaza prin parodie figure, texte sau stiluri intrate in criza, ci si o adevarata teorie a textului, care se dezvolta in marginea parodiilor sau chiar in prozele independente, ca in cazul cunoscutului final bifurcate din nuvela Doua loturi. Cazul cel mai spectaculos al unui joc impotriva naturii este cel din Doua loturi, despre care Zarifopol isi aminteste ca l-ar fi obsedat pe Caragiale: Imi spunea Caragiale ca, in urma unei lungi desbateri cu niste prieteni, despre noroc si nenoroc, i-a dat in gand aceasta culme de nenoroc: sa nemeresti doua bilete de loterie cum le-a nemerit domnul Lefter din poveste.Lui Caragiale ii placea sa imagineze cazuri unde hazardul seamana a vointa rautacioasa, cand fatalitatea capata fizionomie perfida In aceasta nuvela, un exemplu exceptional de programare minutioasa a detaliilor il reprezinta episodul cratitei cu prune.Cand comisarul si Lefter Popescu descend in cocioaba chivutelor din Farfurigii in salita luminata de palpaiala a cativa taciuni de pe vatra,miroase strasnic a carne cu prune:o tiganca batrana pregateste de cina. Ceva mai tarziu, in timpul primului interogatoriu la fata locului, copila tremura ca varga langa vatra,unde prunele sfaraie tare-n cratita, iar dupa alt interval, cand d-l Lefter racneste ingrozitor.Exista totusi momente care poti fi considerate fie ca erori de programare, fie ca puncte in care distributia corecta a detaliilor a intrat in conflict cu nevoia de expresivitate, asa incat ceea ce poate fi penalizat ca eroare, la un anumit nivel al textului, devine fapt de coerenta expresiva, la un nivel superior. 3.B.Elvin-Modernitatea clasicului I.L.Caragiale,1967 Lefter Popescu ilustreaza desavarsit psihologia eroilor caragialeni,care resimt apasarea mecanismului social si schiteaza gesture de protest.Acest marunt slujbas,ultima treapta intr-o ierarhie administrative, detaliu insignificant al unui aparat biocratic,inglobat continutului si logicii lui fara de logica,in aparenta umil si in realitate numai umilit, nu poate accepta ideea de a ramane toata viata intr-o pozitie subalterna.El ravneste sa se desprinda din conditia sa,sa lichideze aceasta existenta de instrument si de accesoriu al unui mechanism, emancipandu-se printr-o lovitura rasunatoare si care sa fie si o razbunare.Lefter Popescu are nostalgia unei ascensiuni bruste si totale, care sa-I asigure o independenta absoluta fata de sefii sai si sa-i de a posibilitatea de a se inalta foarte sus.Iata de ce el spera intr-o lovitura, iata de ce el mizeaza pe hazard (mprejurare sau concurs de mprejurri (favorabile sau nefavorabile) a cror cauz rmne n general necunoscut) .Acest mic-burghez, reprezentand punctul de minima rezistenta in fata contradictiilor sociale dintr-o perioada cand categoria sa sociala avea deschise toate perspectivele si era in acelasi timp tinuta in loc, se hraneste cu iluzia ca va izbuti, in cele din urma, sa infranga ostilitatea unui mecanism care intretine sperantele, dar nu le implineste si care se dovedeste a fi, de fapt, inflexibil.Lefter Popescu isi da seama ca, daca ar consimti sa urce in mod firesc scara ierarhica, nu va izbuti niciodata sa se salte mai departe de o treapta sau doua.Si atunci isi propune sa atace mecanismul din flanc.Exista o sansa la un milion sa castige la loterie lozul cel mare.Va incerca sa-l obtina.E un om fara noroc, totusi va juca mizand pe imposibil.Lefter Popescu ar putea fi un mare personaj tragic, fiindca, desi se stie urmarit cu obstinatie de ghinion si se considera un infrant-prin vocatie-al destinului, cuteaza sa infrunte implacabilul(Care nu poate fi mblnzit) .Indrazneala sa ar putea fi superba, fiindca,desi stie ca orice ar face ar pierde, nu accepta sa capituleze.

Dar L.Popescu nu e o valoare morala.Protestul sau nu presupune o solidaritate cu ceilalti oameni.Orice rebeliune contine in ea un graunte de altruism, dar personajul lui Caragiale nu scotoceste ideea de umanitate incompatibila cu sistemul general al injustitiei, ci isi exprima numai insatisfactia pentru soarta pe care i-a rezervat-o masinaria sociala.Ca in acest mecanism viata a devenit o loterie trucata e un fapt cu care s-a obisnuit de mult si nu-l mai tulbura.Se margineste doar sa revendice exclusiv pentru sine avantajele loteriei.De aceea, protestul sau seamana mai curand cu o incercare frauduloasa de a dobandi ceea ce i se refuza. Totul e mizerie si coruptie in acest personaj, care, daca se razvrateste, e fiindca urmareste o tranzactie cu marele mecanism al fraudei.L.Popescu este infumurat cu colegii, impertinent cu sefii, brutal cu sotia, crud cu tigancile banuite de a-i fi furat lozurile.Personajul e incapabil sa dezbata conflictul omului cu mecanismul social, iar esecul sau e rasplata deplin justificata a nedemnitatii.Asadar,confruntarea cu mecanismul, pe care o provoaca L.Popescu, nu dezvaluie un erou, ci un personak marunt, un om nevrednic si culpabil.Ciocnirea lui cu masinaria sociala arata ca nu exista nici un gand si nici un simtamant care sa-i innobileze protestul si care sa-l determine sa reziste socului.De aceea, dupa ce oscileaza intre nadejde si deznadejde, dupa ce strabate zonele obscure ale spaimei zoologice, sfarseste prin a innebuni.Viata unui asemenea personaj-pare a spune Caragiale-nu poate chema niciodata tragicul in formele lui pure.Sau cum noteaza undeva Durrenmatt:de astfel de personaje se apropie numai comedia. Realism: De altimenteri, disparitia tragicului pur in literatura burgheza din ultimul veac constituie un proces care n-a incetat sa se produca in forme tot mai explicite.Si aceasta fiinda tragedia presupune deopotriva atat inalte trasaturi etice, cat si o conceptie eroica a vietii, excelenta unui caracter, dar si un ideal,individualitatii care au intr-o egala masura constiinta valorii lor, dar si a dezordinii inconjuratoare, fiinte gata sa impuna prin propriul lor sacrificiu un inteles exitentei umane.Declinul tragicului pur-fenomen pe care Caragiale il prevestestetrebuie pus in legatura cu actiunea de nivelare a personalitatilor, cu presiunea conformismului, cu revelatia unor mecanisme cu care omul se masoara si se razboieste nu fara un simtamant de tristete.In tragedia antica eroul extragea din infruntarea cu infinitul fortelor ostile temeiul unei legitime mandrii.Dar tribulatiile celui ce lupta cu un mecanism sunt adeseori comice.Societatea burgheza restrange tot mai mult constiinta de sine a omului, ii cumpara pe cai ocolite complicitatea, il corupe fara a-i cere dintr- o data tradari decisive, multumindu-se cu neinsemnate concesii, cu miciretractari, cu marunte invoieli, deprinzandu-l sa obtina satsifactii prin abandonul principiilor si sustragerea de la raspunderea morala.Cand totusi un asemenea erou se razvrateste, nici omul, nici destinul nu impun prin grandoare.Or, experienta din care se dezvolta tragedia este totdeauna a unui om aflat intr-o iremediabila opozitie cu lumea, iar impresia pe care o cheama suita intamplarilor actioneaza ca o eliberare si o armonie, indeplinind o functie purificatoare. Caragiale nu pare a se identifica de loc cu conceptia naturalismului.Ori de cate ori Caragiale ne prezinta mecanismul social, el nu lasa sa transpara unda unei emotii, iar masinaria nu-l inspaimanta, nu-l tulbura.Iii cunoaste prea bine resorturile pentru ca pe fundalul reflectiei sale sa apara vreo umbra.Cand insa Caragiale ne prezinta omul fata in fata cu el insusi, cand mediteaza la ceea ce este necesitate si hazard intr-o existenta, autorul e, un moment, deconcentrat,nelinistit si cauta cu febra explicatii,impotrivindu-se la ceea ce pare nejustificabil retional.E vorba de un destin misterios,inclement,e vorba de o suita de evenimente catastrofale si a caror prima cauza poate fi indentificata? La aceasta raspantie a intrebarilor, anxietatea se razboieste cu vitalitatea unei inteligente echilibrate si care face totul pentru a ramane pe solul ferm al realitatii.