Sei sulla pagina 1di 18

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqw ertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwert yuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyui opasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdf ghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghj klzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklz xcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv Grupa 1523.

Seria A bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbn Agache Dan George Andrei Alexandru Vlad mqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmq Bezarau Vlad Octavian wertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwerty uiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuio pasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopas dfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjk

Politica Monetara

Cuprins
1. Introducere

2. Instrumente de politica monetara directe si indirecte 2.1 Instrumente monetare directe 2.2 Instrumente monetara indirecte 2.3 Avantajele si dezavantajele adoptarii instrumentelor de politica monetara directe 2.4 Avantajele si dezavantajele adoptarii instrumentelor de politica monetara indirecte

3. Obiectivele politicii monetare: 3.1 Actiunea asupra ratei dobnzii 3.1.1 Principalele tipuri de rate ale dobnzii 3.2 Controlul agregatelor monetare 3.2.1 Alegerea agregatelor supuse controlului 3.2.2 Modalitati de control al agregatelor monetare

4. Bibliografie

INTRODUCERE Politica monetara,este ansamblu masurilor si metodelor prin care autoritatile publice abilitate cauta sa influienteze conditiile macroeconomice prin cresterea sau reducerea ofertei de bani. Autoritatile monetare au la dispozitie trei optiuni principale: suplimentarea ofertei de bani prin tiparire de bancnote (astazi aceasta optiune este rareori utilizata), controlul direct asupra detinerilor de bani de catre sectorul monetar si operatiuni de open-market (vanzarea si cumpararea titlurilor de valoare de stat prin operatiuni pe piata libera). Conceptia keynesiana traditionala considera politica monetara drept cel mai bun instrument (banii nu conteaza) de influientare a economiei, pe cand conceptia monetarista este total opusa acesteia. Din perspectivele noii macroeconomii clasice (ce utilizeaza teoria anticiparilor rationale) masurile de politica monetara sunt total ineficiente. Astazi, tendinta dominanta a politicii monetare este cea a politicilor restrictive, autoritatile monetare responsabile avand convingerea ca astfel inflatia poate fi restransa. Instrumente monetare directe si indirecte In implementarea politicilor monetare, banca centrala poate actiona in doua moduri: direct, datorita puterii sale regulatorii, sau indirect, prin influentarea conditiilor de pe piata monetara. Diferentierea intre instrumentele monetare directe si indirecte poate fi facuta pe doua cai: 1. Instrumentele directe stabilesc pretul (rata dobanzii) sau cantitatea (creditul) prin reguli ale autoritatilor, in timp ce instrumentele de control indirect influenteaza prin intermediul pietei, influentand conditiile cererii si ofertei. 2. Prin folosirea instrumentelor directe, efectul este reliefat de bilantul bancilor comerciale, in timp ce majoritatea politicilor indirecte se repercuteaza asupra bilantului bancii centrale. Principalele instrumente de control direct sunt rata dobazii, plafoane de credite interbancare si creditele directe ale bancii centrale iar cele mai folosite instrumente indirecte sunt operatiunile de open-market, rezervele minime obligatorii si imprumuturile de refinantare ale bancii centrale. Instrumente monetare directe Controlul ratei dobanzii Atunci cand controlul ratei dobanzii este un obiectiv prioritar acesta este cel mai eficient mod de realizare, dar in acest mod alocarea resurselor financiare nu se mai bazeaza pe mecanismul preturilor, ocolirea regulilor putand duce la transferul fondurilor din depozite bancare in alte produse, la rationalizarea creditului si la incurajarea dezintermedierii. Controlul efectiv se realizeaza prin fixarea ratei dobanzii sau a diferentei dintre dobanda la depozitele atrase si cea la creditele oferite. Controlul ratei dobanzii este inca folosit in unele tari, fiind folosit si in tarile dezvoltate pana in anii '80 dar a fost abandonat deoarece ineficienta sa creste pe masura dezvoltarii pietelor si a instrumentelor financiare. Plafoane ale creditelor bancare si interbancare Avantajele instrumentului sunt eficienta in controlul creditelor, pe parcursul trecerii de la instrumente directe la cele indirecte, putand minimiza pierderea controlului in cazul unui mecanism de transmisie incert. Dezavantajele sunt introducerea de distorsiuni in alocarea 2

resurselor bancare, favorizarea dezintermedierii financiare si pierderea eficientei, greutatea utilizarii in cazul unui numar mare de banci. Plafoanele pot depinde de capitalul socitatii, creditele sau depozitele existente, ele putand fi impuse pentru anumite sectoare (control selectiv)-putand exista plafoane minime sau maxime, totalului creditului din economie-plafonarea facandu-se pentru fiecare banca sau pe total, existand operatiuni interbancare cu cote de credit neutilizate sau instalandu-se un sistem de taxare pentru depasirea plafonului sau plafoane de credite functie de impactul inflationist-credite si surse de finantare pe termen lung sau scurt. Acest tip de instrumente au fost folosite pana la sfarsitul anilor '80 in Europa de Vest si sunt inca folosite in tari din Asia, Africa si in tarile in tranzitie. Stabilirea unor indicatori de lichiditate si alte norme cu caracter prudential Acest instrument promoveaza cererea pentre anumite categorii de active (in general certificate guvernamentale), putand fi folositor si in managementul lichiditatii pe termen scurt, insa influenteaza managementul bancar, intervenind in competitia interbancara, putand conduce la dezintermediere sau la reducerea disciplinei fiscale guvernamentale. Pentru operare sunt stabilite activele , maturitatile si a metodelor de calcul potrivite. Instrumentul este inca folosit in numeroase tari, din motive prudentiale sau pentru a mentine interesul asupra hartiilor guvernamentale Creditele directe Este folosit in special pentru creditarea anumitor sectoare, mai ales in sectorul privat, insa, avand in vedere ca folosirea acestor credite este discretionara, poate avea loc o alocare gresita a resurselor (astfel se pot finanta direct intreprinderile publice cu pierderi).Pentru operare se stabileste mecanismul de alocare a creditelor, fara a se cere depozite colaterale . Este utilizat in multe economii in tranzitie. Norme de rescontare interbancara Prin impunerea unor cote minime se poate controla mai bine rata dobanzii, fiind folosite la scontarea hartiilor comerciale sau la procurarea de lichiditati insa este descurajata dezvoltarea pietei interbancare. Instrumentul este utilizat in tarile dezvoltate unde rata rescontului este sub nivelul pietei, pentru a limita accesul pe piata. Este un semnal al modificarilor politicii monetare. Instrumente monetare indirecte Instrumentele indirecte sunt cele mai numeroase si sunt cele mai folosite in majoritatea statelor: operatiuni de open-market, rezerve minime obligatorii, diverse imprumuturi acordate de banca centrala si operatiuni de rescontare. Operatiunile de open-market sunt operatiuni de vanzare/cumparare de instrumente financiare de banca centrala fie de pe piata primara, fie de pe piata secundara. Instrumentele financiare utilizate sunt bonuri de tezaur, bonduri ale bancii centrale, instrumente comerciale. Rezervele minime reprezinta obligatia institutiilor financiare de a pastra o parte a fondurilor lor la banca centrala. Creditele acordate de banca centrala sunt credite pe termen scurt si au diferite forme: rescontarea unor titluri, credite de licitatie, imprumuturi cu colaterale. Rezervele minime obligatorii Instrumentul ajuta la sterilizarea excesului de masa monetara si asigura un minim de lichiditati sitemului bancar, insa impunerea unor cote mari echivaleaza cu o taxa asupra intermedierii bancare sau conduce la diferente mari intre rata dobanzii la depozitele atrase si cea 3

pentru creditele acordate, ceea ce va duce dezintermediere. Rata poate fi neutralizata prin remunerarea rezervelor la dobanda pietii. Operarea implica definirea, monitorizarea si activele ce intra in baza de calcul, rate si metode de mediere. Este folosit excesiv in special in America Latina, fara a mai juca un rol activ in tarile dezvoltate. Rescontarea Rescontarea este un mecanism de transmitere a politicilor monetare, chiar si numai prin anuntarea unei anumite rate, cu un impact initial mai redus decat al politicii de open-market. Dezavantajul major este lipsa de precizie in stabilirea unui nivel al masei monetare, deoarece apelarea la rescontare este doar la latitudinea bancilor. Existenta unor criterii de acces echivaleaza cu acordare selectiva de credite din partea bancii centrale. Rata de rescontare poate fi stabilita deasupra nivelului ratei pietei (pentru a descuraja apelarea la acest tip de resurse din partea bancilor comerciale), sau sub nivelul ratei pietei (S.U.A., Japonia, Germania), in acest caz trebuind impuse alte restrictii de acces pe piata. Deasemenea, trebuie stabilite hartiile ce pot intra la rescontare si criteriile de acces. Rescontarea este folosita in numeroase tari ca un instrument de politica monetara, desi accesul fiind la latitudinea exclusiva a bancilor, efectul este mult diminuat . Credit lombard si creditul overdraft Sunt o sursa de lichiditati pe termen scurt (cu colaterale), de obicei cu un cost mai mic decat orice alta sursa de finantare alternativa dar prezinta si dezavantajul apelarii in mod discretionar la aceste credite. Rata creditului lombard poate fi rata cheie in anuntarea modificarii politicii monetare. Lombardarea este o decizie a bancilor comerciale de a se imprumuta de la banca centrala, cu acceptarea conditiilor de colateral, maturitate si acces; creditul overdraft intra in vigoare automat si poate fi sau nu fi cu colateral. Depozitele sectorului public Avand in vedere marimea fondurilor cu care guvernul lucreaza zilnic, transferul de fonduri dinspre banca centrala spre bancile comerciale poate fi un instrument de control al lichiditatii pe termen scurt, insa prezinta o lipsa de transparenta, putand impiedica dezvoltarea pietei secundare a titlurilor. Pentru operare trebuie sa se asigure o distribuire echilibrata a fondurilor, pentru a nu interveni in competitia interbancara, folosirea lor (Malaiesia, Canada, Germania-pana in 1993) reclamand o coordonare intre trezorerie si banca centrala. Credite de licitatie Creditul de licitatie este un credit acordat de banca centrala, putand fi folosit cand piata (in special cea interbancara) este nedezvoltata, influentand rata dobanzii de pe piata bancara si permitand alocarea de credite la diferite scadente, dezavantajul fiind ca prin aceste credite, banca centrala devine expusa la risc. Initial riscul poate fi diminuat prin controlul accesului pe aceasta piata, iar pe masura ce piata financiara se dezvolta, creditul poate avea colateral (diminuand-se astfel riscul la care se expune banca centrala). Este folosit temporar, in special in tarile ce realizeaza tranzitia de la instrumente de control direct la cele de control indirect. Operatiuni de open-market -vanzarea de titluri ale bancii centrale pe piata primara Utilizarea instrumentului fiind la discretia bancii centrale, este un bun mod de control al lichiditatii pietii pe termen scurt si poate influenta chiar si rata dobanzii bancare. Acesta este un mod de exercitare a independenei bancii centrale, putand fi folosite aceste instrumente si in cazul 4

in care trezoreria nu are o atitudine flexibila privind vanzarea titlurilor de stat. Folosirea masiva titlurilor pentru sterilizarea masei monetare poate duce la pierderi pentru banca centrala iar daca se folosesc in paralel atat titluri de stat cat si cele emise de banca centrala, atunci pot apare greseli de coordonare intre autoritatea fiscala si cea monetara. Operarea presupune emisiunea periodica de titluri, procedura implicand decizii asupra sistemului de licitatie, contrapartida, frecventa emisiunilor, maturitati si moduri de platii la scadenta; pot fi utilizate operatiuni REPO si REVERSE REPO. Instrumentul este folosit in numeroase state, in special in cele in care exista o separare intre obiectivele fiscale si cele monetare,dar si acolo unde piata secundara nu exista, pentru a se putea face aceste operatiuni pe piata secundara. Operatiuni de open-market-vanzari de titluri de stat in cadrul pietei primare Management este asemanator cu cel al titlurilor emise de banca centrala, fiind necesara insa o coordonare intre autoritatile fiscala si monetara. Daca finantarea de catre banca centrala este limitata, emisiunea acestor titluri implica o disciplinare a guvernelor. Dezavantaje tin de faptul ca se poate ajunge la un conflict cu autoritatea fiscala, datorita scopurilor diferite sau poate duce la descurajarea dezvoltarii pietei secundare. Avand titluri de stat in portofoliul sau, banca centrala poate apela la operatiuni REPO si REVERSE REPO in locul vanzarii ferme a titlurilor. Acest instrument este folosit in multe tari in care piata secundara nu este dezvoltata pentru a conduce politica monetara. Cursul de schimb, contracte SWAP si vanzari/cumparari de valuta de pe piata valutara In cazul unei piete valutare mature dar a unei piete a titlurilor de stat nedezvoltate, contractele SWAP sunt un substitut al contractelor REPO cu titluri de stat, vanzarea/cumpararea de valuta fiind folositoare cand piata valutara este mai dezvolatata decat piata monetara, insa sustinerea cursului de schimb fara a avea o baza macroeconomica poate duce la pierderi ale bancii centrale. De aceea in operare trebuie avut in vedere un management al riscului. Operatiuni de open-market pe piata secundara-operatiuni de vanzare/cumparare de titluri si contracte REPO Aceste operatiuni pot fi folosite in mod continuu, intr-un mod flexibil si transparent, cu o influenta rapida in piata monetara si cu un rol pozitiv in dezvoltarea pietei financiare, dar necesita o piata dezvoltata si lichida, iar banca centrala trebuie sa posede un stoc indeajuns de mare titluri tranzactionabile. Contractele REPO au o influenta benefica asupra fluctuatiilor sezoniere. Prin folosirea acestor instrumente, banca centrala poate influenta oferta de bani de pe piata, afectand astfel lichiditatea bancilor comerciale si deciziile pe care acestea trebuie sa le adopte pentru a echilibra cererea si oferta de bani. Deoarece influenta se propaga prin intermediul pietei financiare, Banca Nationala determina lichiditatea sistematica iar piata o distribuie. Avantajele si dezavantajele adoptarii instrumentelor de politica monetara directe Alegerea uneia sau alteia dintre modalitatile de control monetar presupune analiza comparativa a avantajelor si dezavantajelor precum si a caracteristicilor fiecarei metode. Controlului monetar direct ofera siguranta in controlul creditului agregat, distributiei creditului in economie si costului acesteia . Mai mult, pana la mijlocul anilor '80 acesta a functionat bine, fara efecte negative vizibile, chiar si in unele tari industrializate. Deasemenea, usurinta cu care poate fi implementat, explicat publicului si politicienilor, costurile fiscale reduse 5

ca si faptul ca este usor de adaptat unui program monetar iar guvernele pot dirija spre anumite obiective creditele au facut ca instrumentele monetare directe sa aiba prioritate in aplicare. In multe tari in curs de dezvoltare controlul direct este folosit si pentru cresterea resurselor bugetare fara a creste fiscalitatea (prin reducerea pietei private de capital), influentand ratele dobanzilor pentru a obtine migrarea capitalurilor catre buget in detrimentul bancilor si cu costuri foarte mici (ratele nominale scazute micsoreaza competitivitatea fata de imprumuturile guvernamentale). Creditele selective sau sectoriale sunt folosite pentru reducerea costului finantarii deficitului bugetar prin favorizarea investitiilor in anumite sectoare sau regiuni prioritare. Ratele mai scazute ale dobanzii controlate sunt usor destabilizate de inflatie, cauzand in acelasi timp dezintermedierea si transformarea activelor financiare in active tangibile. In plus pentru a functiona in aceste conditii piata trebuie segmentata si restrictionata. In acelasi timp, alegerea unor instrumente directe a fost determinata si de imposibilitatea tehnica de aplicare a politicilor de control indirect. In tari cu un sistem financiar rudimentar si necompetitiv sau in cazul unei recesiuni a pietei financiare (inflatie ridicata si rate nominale ale dobanzilor scazute), controlul direct este singura politica viabila, cel putin pana cand cadrul institutional si legislativ era asigurat pentru trecerea la controlul indirect. Chiar si dupa formarea unui cadru propice trecerii la instrumentele indirecte, pietele financiare pot fi prea slabe, cu rezultate negative in ceea ce priveste volatilitatea si efectele puternice ale ratei dobanzii, despre care guvernele se tem ca pot descuraja investitiile. Din acest motiv bancile centrale pot mentine unele instrumente directe, mai ales in perioada de tranzitie, pana cand piata financiara va fi suficient de dezvoltata sa sustina controlul indirect al masei monetare. Avantajele acestor instrumente sunt contrabalansate de dezavantajele aplicarii lor, dezavantaje date de costul alocarii ineficiente a resurselor si ineficienta provenita din aparitia evaziunii si a pietei negre . In acelasi timp, stabilirea unor plafoane de credit si controlul distributiei lui catre anumite sectoare pe o perioada de timp duc la osificarea sectorului financiarbancar si a distrbutiei creditului (scade competitivitatea bancilor, protejeaza bancile mai putin competitive, pentru aceasta limitand dezvoltarea bancilor performante, face dificila intrarea pe piata a unor banci noi independente, reduce accesul la credite a unor sectoare noi). In tari cu un sistem financiar-bancar preponderent de stat, aparitia bancilor private, independente este impiedicata de distributia controlata creditului. De asemenea, controlul direct poate duce la un exces de lichiditate (limitarea creditului face ca lichiditatile de pe piata sa nu mai poata fi investite, acestea alimentand potentialul inflationist), represiunea financiara (alocarea ineficienta a creditului duce la o remunerare scazuta a economiilor, urmand o migrare a capitalurilor din sistemul bancar spre alte piete-active reale, actiuni-asa cum s-a intamplat in Japonia, S.U.A. sau Franta) sau dezintermedierea (scade numarul societatilor pe care autoritatea monetara le controleaza pe masura ce capitalul migreza spre societati, nesupuse controlului, unele aparute tocmai din acest motiv, este pastrat de populatie sau de firme, este depus in banci din afara tarii, unde nu mai exista control, sau este pastrat in metale pretioase sau valute convertibile sau investit in bunuri durabile). Unele societati bancare isi creeaza filiale in afara tarii tocmai pentru a scapa de controlul statului, putand astfel sa-si pastreze clientii si sa-si desfasoare activitatea. Avantajele si dezavantajele folosirii instrumentelor monetare indirecte Instrumentele monetare indirecte dovedesc o mai mare eficienta in aplicare si flexibilitate in aplicarea si conducerea politicii monetare, mai ales atunci cand, odata cu trecerea timpului, 6

dezvoltarea pietelor si eliminarea restrictiilor privind miscarea internationala a capitalurilor, controlul direct are eficienta minima. Spre deosebire de controlul direct, controlul indirect nu incurajeaza dezintermedierea sau sectorul financiar informal, care ar restrange baza de actiune a politicii monetare, incurajand competitia intre actorii pietei financiare, atat intre institutiile ce acorda credite cat si intre cei ce le solicita. De asemenea, instrumentele indirecte dau posibilitatea de raspunde rapid la socurile pietei si sa corecteze operativ erorile aparute (in cadrul controlului direct, regulile erau stabilite trimestrial sau anual, ele neputand fi adaptate la situatii neprevazute, bruschetea modificarilor regulilor avand un efect negativ asupra sistemului). Politica de control indirect ajuta la eliminarea alocarilor de credite pe motive politice (caracterizate prin lipsa de eficienta), precum si la dezvoltarea pietelor financiare, principalul mediu de transmitere a semnalelor catre banca centrala si dinspre banca centrala. Corespondenta simpla dintre politica urmata si obiectivul stabilit nu mai este asa de simpla, politica fiind mai greu de implementat cu ajutorul instrumentelor monetare indirecte, banca centrala strebuind sa-si stabileasca clar obiectivele si sa stie cum si ce instrumente sa foloseasca pentru a le atinge. Totodata, vor apare intarzieri (lag-uri) in observarea apritiei fenomenului, in aplicarea politicii sau in determinarea rezultatelor, intarzieri care pot face inutila orice politica. Trecerea de la o politica de control direct la una de control indirect trece intotdeauna printr-o perioada de destabilizare, rezultatele negative ale acesteia fiind deseori atribuite instabilitatii controlului indirect. 1.1 Obiectivele politicii monetare Experienta unor tari dezvoltate arata ca politica monetara are urmatoarele scopuri: stabilitatea preturilor si deci a monedei nationale; asigurarea n mai mare masura a angajarilor; o rata adecvata a schimbului valutar; o rata ridicata a cresterii economice. Pentru realizarea acestor obiective sunt necesare unele constrngeri, care sunt tot patru: sa previna panicile financiare; sa evite instabilitatea excesiva a ratei dobnzii; sa previna ca anumite sectoare ale economiei sa suporte povara politicii restrictive; sa cstige si sa mentina ncrederea investitorilor straini. Scopurile sau obiectivele sunt: 1. Stabilitatea preturilor Acest obiectiv pare evident n orice economie moderna, dar este departe de a fi realizat. Inflatia reprezinta un mare pericol pentru ca nu se redistribuie corect veniturile. Mai exact, toate salariile, contractele, legislatia, impozitele si procedeele contabile sunt adaptate inflatiei. De exemplu, daca inflatia este de 100%, iar productivitatea muncii creste cu 2%, salariile cresc cu 102%, rata dobnzii cu 103% n loc de 3% etc. Cresterea inflatiei are trei inconveniente: trebuie sa modificam frecvent pretul maxim si catalogul preturilor; att timp ct preturile nu pot fi modificate continuu, ele se afla n afara echilibrului pe perioadele scurte de timp dintre doua modificari; 7

inflatia ndeamna la pastrarea unei cantitati foarte reduse de valuta pentru ca valuta pastrata si pierde valoarea, fara a beneficia de o rata nominala a dobnzii mai mare dect alte active. Politica monetara are n vedere ca inflatia nu poate fi totdeauna anticipata corect, iar economic nu poate nici ea sa fie indexata n ntregime. De exemplu, venitul nominal (salariul etc.) este mai supus taxelor dect venitul provenit din dobnda reala. Politica monetara ncearca sa reduca alocarea ineficienta a fondului de investitii pe perioade de inflatie. Politica monetara are n vedere sa reduca impactul inflatiei asupra distribuirii venitului si avutiei. Neanticiparea inflatiei deranjeaza pe creditori, pe cei pensionati si este n favoarea debitorilor. Impactul inflatiei dezavantajeaza pe salariati daca salariile se afla n urma preturilor. Politica monetara poate ajuta totusi pe cei saraci cnd dispune ca distribuirea veniturilor sa fie mai putin inegala. Distribuirea veniturilor are loc si prin faptul ca unele familii sunt doar solicitante de mprumuturi, iar altele doar ofertante. Inflatia provoaca nesiguranta si incertitudine. Familiile nu si pot planifica viitorul pentru o perioada mai lunga pentru ca nu cunosc ce valoare reala vor avea activele lor fixe. Oamenii sunt nclinati sa economiseasca, dar neanticiparea inflatiei i pedepseste aspru. Inechitatea i face sa-si piarda ncrederea n puterea politica. Efectele corozive ale inflatiei i copleseste pe toti. Inflatia mareste veniturile guvernului fata de cheltuieli. Politica monetara trebuie sa stabileasca cu ct. Nu trebuie rupt echilibrul. Guvernul este cel mai mare debitor din economie si deci el cstiga din inflatie. Politica monetara este cea care trebuie sa stabileasca acest cstig. Cnd rata inflatiei creste, valoarea reala a datoriilor statului si dobnzile ce trebuie sa le plateasca se reduc. Statul mai detine privilegii n perioade de inflatie si pentru ca este detinator de valuta si rezerve bancare (ex.: Bancorex, ca banca de stat a rezistat multi ani, doar ca urmare a reevaluarii fondurilor sale n valuta). 2. Angajari mai multe Politica monetara are drept obiectiv si cresterea de angajari (sa evite somajul). Problema principala care se ridica este determinarea nivelului cel mai indicat al somajului. Exista doua criterii de alegere: rata somajului sa fie eficienta din punct de vedere al maximizarii productiei; o rata minima a somajului, stabilita pe baza urmaririi lunare a familiilor. Ultima este incerta si mai putin eficienta, deci conduce n final la accelerarea inflatiei. Aceasta si pentru ca datele privind somajul nu pot fi exacte. De exemplu, sunt eliminati cei care au renuntat sa mai caute de lucru sau cei care lucreaza cu program redus nu sunt socotiti partiali someri. Numarul de someri depinde si de nivelul si de durata platilor compensatorii. 3. O rata adecvata de schimb valutar Desigur ca politica monetara trebuie sa aiba n vedere cresterea ratei de schimb a monedei nationale (deci a cursului valutar). Aceasta conduce si la scaderea ratei inflatiei. Exportatorii cstiga, iar urmarea directa este intrarea n tara a unei cantitati mai mari de valuta. Politica monetara trebuie sa manifeste si aici un echilibru (al cursului valutar).

4. Cresterea economica Politica monetara contribuie hotartor la o rata permanenta a cresterii economice. Nu este bine ca rata cresterii economice sa fie mica. Politica monetara poate promova cresterea creditelor si chiar cresterea monetara pentru cresterea economica. Pentru a promova investitiile, politica monetara are n vedere o rata reala a dobnzii foarte reduse. Aceasta masura trebuie sa fie nsotita de o politica fiscala restrictiva, inclusiv mentinerea unui deficit bugetar mai mic. Investitorii trebuie sa aiba n vedere n primul rnd, echipamente noi. O rata mai mare a investitiilor sa nsemne neaparat mai mult capital productiv pe muncitor. Constrngerile: 1. Prevenirea panicii financiare Panica financiara si recesiunea economica conduc la cresterea somajului, deci nicidecum la cresterea numarului de salariati, care s-a vazut ca este un obiectiv al politicii monetare. De exemplu, se produce panica atunci cnd, dupa ce au crescut spectaculos preturile, urmeaza perioada de reducere a lor. Cei care au cumparat active pe credit, le pot vinde achitndu-si obligatiile catre creditori. Pe masura ce unii din solicitantii de credite dau faliment, pentru ca nu-si pot achita creditele, unii dintre creditorii acestora dau si ei faliment (de exemplu, bancile). Falimentele bancare si incapacitatea lor temporara de a-si reface depozitele au constituit principalele trasaturi ale panicilor financiare. Pentru prevenirea panicilor financiare, n tarile cu economie de piata dezvoltata au fost create rezerve (ex.: n SUA - Rezervele Federale). 2. Stabilitatea ratei dobnzii Mentinerea relativ stabila a ratelor dobnzii este o politica monetara a echilibrului, dar trebuie prevenite vrfurile prea ridicate ale ratei dobnzii. Pietele financiare opereaza mai eficient daca dobnzile sunt stabile. Daca ratele dobnzii cresc foarte mult, scade valoarea portofoliilor bancilor si societatilor de asigurare, ceea ce echivaleaza cu o pierdere de capital. Panicile financiare se realizeaza si pentru ca oamenii au aversiune fata de riscuri. De aceea, prefera sa-si vnda activele la preturi care se afla sub valoarea lor. Ratele instabile de dobnzi conduc si la fluctuatii ale cursurilor de schimb valutar. Daca ratele dobnzilor vor creste n SUA, strainii vor cumpara dolari pentru a achizitiona titluri de asigurari n SUA. Datorita cererii mai mare de dolari, cursul acestei monede va creste. Acest lucru creeaza probleme, att economiei americane, ct si celei straine. Publicul vocifereaza si panica financiara creste. n general, panicile financiare cresc n perioade de instabilitate monetara. Politica monetara este cea care ia decizia ca rata dobnzii sa fie la nivelul la care oferta si cererea de bani sunt egale. Mai concret, statul poate regla oferta de bani, o data cu schimbarea cererii de bani. 3. Suportarea sarcinii politicii restrictive de catre unele sectoare economice Politica monetara restrictiva face ca unele sectoare sa aiba mai mult de suferit dect altele. Cele mai afectate sunt sectoarele care exporta. De asemenea, sectorul constructiei de locuinte este mai afectat. Scopul politicii restrictive este de a reduce cererea de resurse, cnd aceasta cerere este excesiva si prea inflationista. 4. ncrederea investitorilor straini trebuie mentinuta Politica monetara trebuie sa acorde o mai mare atentie modului n care investitorii straini raspund 9

la modificarile aduse n circulatia monetara si pe piata financiara. Daca activele unei tari sunt n declin, investitorii straini si vor retrage capitalul. Ei vor vinde si stocurile si obligatiile detinute n tara respectiva. De aceea, preturile stocurilor si obligatiunilor se reduc (creste oferta). Aceasta reducere a preturilor conduce la reducerea avutiei si cresterea 'costului investitiilor si n final, la recesiune economica. Politica monetara se exercita n doua modalitati principale: 1. Actiunea asupra costului creditului; 2. Actiunea asupra cantitatii de moneda furnizate economiei. Obiectivele corespunzatoare acestor doua modalitati de actiune sunt, deci: a) Ratele dobnzilor; si b) agregatele monetare (respectiv agregatele creditului: volumul creditului bancar, volumul creditului neguvernamental, volumul creditului guvernamental etc.) 1.2 Actiunea asupra ratei dobnzii Dobnda este variabila de ajustare a pietelor de capital. Deoarece exista o mare diversitate a acestor piete, exista o ntreaga gama de rate ale dobnzii. Masura n care autoritatile pot influenta una sau alta din dobnzile care constituie gama respectiva difera de la un tip de dobnzi la altul. 1.2.1 Principalele tipuri de rate ale dobnzii Dobnda este suma de bani pe care debitorul o plateste creditorului pentru mprumutarea unei alte sume de bani mai mari. De obicei, marimea dobnzii se exprima sub forma de rata dobnzii, adica n procente din suma mprumutata pe timp de 1 an. Modalitatile de stabilire a dobnzilor difera de, la un gen de operatiuni la altul. n general, se deosebesc urmatoarele categorii de dobnzi: A) Ratele dobnzilor de pe pietele de capitaluri, care sunt: a) rata dobnzii de pe piata monetara, care reprezinta dobnda la care bancile se mprumuta reciproc pentru a-si procura lichiditatile necesare. De regula, se disting urmatoarele categorii de dobnzi: rata dobnzii la mprumuturile de azi pe mine (day to day); rata dobnzii la mprumuturile cu scadenta de: 0 luna; rata dobnzii la mprumuturile cu scadenta de 3 luni; rata dobnzii la mprumuturile cu scadenta de 6 luni; rata de emisiune a titlurilor negociabile; etc. Trebuie precizat ca ntre tipurile de dobnzi mentionate nu exista o ierarhie. n mod normal, ratele dobnzilor pe termene mai lungi sunt mai mari dect ratele dobnzilor aferente unor termene mai scurte, nsa adeseori se ntlneste situatia inversa. n ceea ce priveste rata. dobnzii la mprumuturile de azi pe mine (day to day), ea este n mod normal mai mare dect rata dobnzii la termen, deoarece reflecta dificultatile de trezorerie cu care se confrunta unele banci.

10

Toate aceste rate variaza n functie de conditiile pietei, de situatia trezoreriei bancilor comerciale, de miscarile de capital internationale, de interventiile bancii centrale etc. De asemenea, ele sunt influentate de ratele dobnzilor practicate n strainatate, de cursul valutar si de ratele dobnzilor practicate la eurocredite. n trecut, n majoritatea tarilor, a existat o rata a dobnzii oficiala, fixa taxa de rescont, care a fost multa vreme dobnda directoare din economie. n prezent, taxa de rescont se pastreaza doar pentru anumite categorii de titluri (reprezentnd, de exemplu, credite pe termen mediu pentru export spre anumite tari), avnd o influenta redusa asupra esafodajului ratelor dobnzii existente n economie. De fapt, la ora actuala, ntr-o serie de tari, printre care si Romnia, nici nu mai exista o dobnda fixa de refinantare, ci doar o rata medie de referinta a pietei, care se modifica de la o zi la alta. b) rata dobnzii de pe piata obligatara, care reprezinta dobnda obligatiunilor nou emise pe piata primara. n mod normal, aceasta dobnda este mai mica la titlurile publice dect la alte valori mobiliare, deoarece un anumit rol n stabilirea dobnzilor joaca si calitatea debitorului. c) rata dobnzii de pe piata ipotecara, care reprezinta dobnda practicata n operatiunile de credit ipotecar, materializate, de regula, n titluri ipotecare cu scadenta de peste 10 ani. Aceste titluri se negociaza pe o piata specifica -- piata ipotecara- , a carei dobnda se situeaza la un nivel intermediar ntr-o piata monetara si piata obligatara. B. Ratele dobnzilor la creditele bancare sunt stabilite de bancile comerciale n functie de cererea si oferta de credite. n mod practic, bancile stabilesc rata de baza, care este dobnda minima pe care o percep de la clienti. La aceasta rata de baza, se adauga marja de profit (spread) a bancii, care depinde, la rndul sau, de felul creditului, de calitatea debitorului etc., stabilindu-se, astfel, ntreaga gama a dobnzilor bancare. Costul creditului mai cuprinde o prima de risc, diferentiata n functie de aceleasi criterii. Rata dobnzii de baza a bancilor este influentata de rata dobnzii de pe piata interbancara si de rata inflatiei. Institutiile financiare specializate sunt supuse adesea unor dispozitii legale, care fixeaza cu anticipatie si n mod autoritar dobnzile practicate (dobnzile administrative). Pentru unele categorii de credite, institutiile financiare nebancare si stabilesc nsa dobnzile n acelasi mod ca bancile. C) Ratele dobnzii fixate administrativ constituie obiectul unor reglementari si sunt fixate n mod direct de catre autoritati. Iar aceasta, att n ceea ce privesc ratele creditoare (active), ct si ratele debitoare (pasive). 1. Ratele dobnzilor creditoare (active) sunt cele aplicate la creditele acordate clientilor de catre institutiile financiare nebancare (case de economii, cooperative de credit etc.). n unele tari, aceste dobnzi sunt fixate de autoritatile monetare din doua motive: pe de o parte, pentru a evita o supraimplicare a bancilor n colectarea de economii ale populatiei, iar pe de alta parte, pentru a asigura o remuneratie minimala anumitor deponenti sau anumitor genuri de depuneri. 11

n ceea ce priveste Trezoreria publica, aceasta stabileste rata dobnzii la bonurile de tezaur destinate populatiei.

Fixarea administrativa a unor dobnzi creditoare urmareste scopuri economice, sociale si normative. Scopurile economice tin de faptul ca dobnzile respective procura, bancilor si celorlalte institutii financiare care le practica, resurse stabile si putin costisitoare, pe care asezamintele respective le transforma n investitii. Scopurile sociale tin de faptul ca aceste dobnzi remunereaza micii depunatori, carora trebuie sa le conserve puterea de cumparare reala. n fine, scopurile normative tin de faptul ca aceste dobnzi orienteaza resursele provenite din economii spre anumite tipuri de utilizari. De aceea, n ipoteza ca se practica dobnzi administrative, orice ncercare de dezvoltare a economisirii ca singura cale de formare a capitalului necesita majorarea dobnzilor fixate administrativ pentru micii depunatori. 2. Ratele dobnzilor debitoare (pasive) sunt fixate administrativ n cazul unor proceduri speciale de finantare a ntreprinderilor, ele sunt, deci, mai mici dect dobnzile existente pe piata. Dintre aceste dobnzi preferentiale, pot fi amintite urmatoarele: "ratele bonificate", care permit acordarea de credite cu dobnda redusa pentru anumite activitati (agricultura, export, etc.), fara ca institutia financiara creditoare sa fie dezavantajata, deoarece ea ncaseaza diferenta de la stat sau de la o alta institutie financiara cu capital de stat; ratele dobnzii reduse la creditele pentru locuinte, care sunt mentinute la un nivel scazut din motive sociale, etc. Este de notat ca la ora actuala se manifesta o tendinta de renuntare la creditele cu dobnzi preferentiale (fenomen cunoscut si sub denumirea de "dereglementare" sau "banalizarea" creditului. 1.3 Controlul agregatelor monetare Controlul agregatelor monetare presupune ca obiectivul intermediar este de ordin cantitativ. Astfel, pornind de la premisa ca masa monetara exercita n sine (si independent de costul creditului) o actiune asupra economiei, autoritatea monetara si propune ca obiectiv intermediar sa controleze unul sau mai multe agregate monetare. De aici, rezulta trei probleme. Prima este cea a alegerii agregatului (agregatelor) care urmeaza a fi controlate. A doua este cea a modalitatilor de control a agregatului (agregatelor) ales (alese). n fine, cea de-a treia problema este stabilitatea vitezei de circulatie a elementelor cuprinse n agregatul (agregatele) ales (alese), de care depinde eficacitatea actiunii asupra agregatului (agregatelor) respectiv(e). 1.3.1 Alegerea agregatelor supuse controlului Avnd n vedere ca obiectivul intermediar este cantitatea de moneda si ca aceasta cantitate poate fi exprimata cu ajutorul mai multor agregate monetare (M1, M2, M3 etc.), o prima problema care se pune este cea a alegerii agregatului (agregatelor) care urmeaza a fi controlat(e). 12

O varianta este ca autoritatea monetara sa-si concentreze atentia asupra cantitatii de moneda n sens strict, adica asupra cantitatii de mijloace de plata create de sistemul bancar, M1. O alta varianta este ca autoritatea monetara sa ncerce sa controleze ansamblul lichiditatilor din economie, ceea ce presupune orientarea atentiei asupra unor agregate monetare mai largi, de tipul M1, M2 M3 etc. Introducerea unor agregate mai largi conduce la extinderea domeniului politicii monetare, nsa i diminueaza eficacitatea. Traditional, sub incidenta politicii monetare s-au aflat bancile comerciale, deoarece acestea au capacitatea de a crea moneda. Tendinta de a elimina specializarea bancara si de a crea banci universale, pe de o parte, precum si tendinta de a supune legislatiei bancare generale institutiile de credit cu caracter special (casele de economii, cooperativele de credit etc.), pe de alta parte, au dus la largirea treptata a posibilitatilor de control ale autoritatilor monetare, fenomen a carui expresie este adoptarea agregatelor de tipul M2 sau M3 ca principal obiectiv intermediar. Se releva, astfel, dorinta autoritatilor monetare de a controla ntregul sistem financiar, nu numai sistemul bancar. Principalele argumente de natura sa justifice adoptarea lui M2 sau M3 sunt urmatoarele: 1) Activele lichide se pot substitui usor ntre ele. n cazul n care autoritatea monetara si propune sa controleze doar M1, limitarea cresterii acestui agregat poate determine bancile si celelalte institutii financiare sa orienteze clientii lor spre nlocuitori ai elementelor cuprinse n M1, adica spre elementele care fac parte din M2, M3; etc. Ca urmare, desi agregatul M1 este strict controlat, agentii economici pot oricnd transforma activele lor lichide n mijloace de plata, ceea ce determina cresterea lui M1. Controlul unui singur agregat monetar, definit n mod restrictiv, poate fi, deci, complet ineficace. 2) n conditiile unei suprastructuri financiare dezvoltate, notiunea de "creatie monetara" se extinde, cuprinznd n sfera sa si alte tipuri de institutii financiare dect bancile. Acestei extensiuni i corespunde, de altfel, si o semnificativa inovare terminologica: termenul de "asezamnt financiar" este folosit n prezent pentru a desemna toate tipurile de institutii financiare, bancare sau nebancare, iar termenul de "finantare monetara" este folosit pentru a desemna toate formele de credite acordate pornind de la lichiditatile n sens larg de M2 sau M3. Se releva, astfel, tendinta autoritatilor monetare de a trata n acelasi mod creatia de moneda si simpla intermediere financiara; baza obiectiva a acestui procedeu este faptul ca simpla intermediere financiara se realizeaza tot pe seama unor resurse disponibile pe termen scurt. Adoptarea agregatelor de tipul M2 sau M3 corespunde, asadar, acestei extinderi a competentelor de control ale autoritatilor monetare. Reversul acestei extinderi a domeniului politicii monetare este diminuarea impactului controlului agregatelor monetare. Mai precis, prin aceasta extindere, politica de control al agregatelor monetare devine un simplu complement al celeilalte politici: politica ratelor dobnzii. ntr-adevar, raportul dintre volumul elementelor cuprinse n M2 si, respectiv M3, pe de o parte; si volumul altor genuri de plasamente ale agentilor economici (plasamentele financiare propriu - zise), pe de alta parte, evolueaza, de obicei., foarte lent. Factorii care determina aceasta evolutie sunt factori exogeni, cum ar fi: modificarea istorica a sistemelor financiar-bancare, modificarea mentalitatilor etc. 13

Ca urmare, agregatele de tipul M2, M3 etc., nu pot fi, prin natura lor, instrumente de control a1 conjuncturii economice. Autoritatile monetare pot, desigur, veghea ca tendinta pe termen lung a acestor agregate sa fie conforma cu parametrii doriti, nsa nu pot controla cu ajutorul lor fenomenele conjucturale (pe termen scurt), cum ar fi formarea unei anumite marimi a cererii solvabile sau realizarea unui anumit ritm de crestere economica. Cauza este faptul ca desi agregatele M2 M3 etc., permit caracterizarea lichiditatii economiei si a finantarii monetare, nu ele, ci masa monetara n sens restrns, M1, constituie factorul care determina puterea de cumparare a agentilor economici si, deci, cererea solvabila din economie. Ca urmare, n cazul n care autoritatile monetare si exercita controlul asupra lui M1, ele controleaza n mod direct volumul tranzactiilor cu marfuri, servicii, titluri etc., care se efectueaza n economie; n cazul n care autoritatile monetare si exercita controlul asupra lui M2, M3 etc., puterea lor, desigur, se extinde, nsa totodata se dilueaza, caci autoritatile nu mai controleaza altceva dect structura plasamentelor agentilor economici. Din acest motiv, n majoritatea tarilor, desi autoritatile monetare afiseaza obiective mai largi, de tipul M2, M3 etc., supravegherea discreta a lui M1 ramne un obiectiv esential al politicii monetare. 1.3.2 Modalitati de control al agregatelor monetare Exista doua modalitati de control direct (independent de politica dobnzilor) al agregatelor monetare: 1) utilizarea ca obiectiv operational a ``bazei monetare"; si, 2) rationalizarea (plafonarea) creditului. n primul caz, politica monetara actioneaza asupra sistemului bancar comercial si n general asupra sistemului financiar prin intermediu1 mecanismului creatiei monetare. n cazul al doilea, se utilizeaza un procedeu mai coercitiv si mai autoritar. n cazul controlului bazei monetare, autoritatea monetara controleaza propria oferta de moneda primara, n scopul influentarii n modul acesta a ansamblului creatiei monetare. Pentru a fi pe deplin eficace, controlul bazei monetare trebuie sa fie susceptibil de a actiona n primul rnd asupra cantitatii de monede puse la dispozitia agentilor economici n vederea efectuarii platilor, M1, iar n al doilea rnd asupra lui M2, M3 etc., adica asupra volumului ansamblului lichiditatilor care servesc pentru asigurarea "finantarii monetare". 1) Controlul lui M1 prin "baza monetara" se ntemeiaza pe relatia care exista ntre cantitatea de moneda primara pe care banca centrala o pune la dispozitia bancilor comerciale si masa monetara n sens restrns, M1. Dupa cum am aratat, daca se noteaza cu B "baza monetara" si cu M1 "masa monetara n sens strict" (cantitatea de mijloace de plata), relatia dintre aceste doua marimi este: M1=mB unde "m" este un multiplicator. Obiectivul operational al politicii monetare este n acest caz "baza monetara", B. Pentru ca aceasta politica sa fie eficace, este necesara ndeplinirea a doua conditii: 1) banca centrala sa fie realmente capabila sa stabileasca marimea propriei creatii de moneda primara; si 2) multiplicatorul "m" sa fie o marime constanta. 14

Dupa cum am aratat, monetaristii, care sunt n general partizanii politici de control a bazei monetare, au elaborat conceptul de "baza monetara exogena" tocmai pentru a desemna partea din marimea B care depinde exclusiv de banca centrala. De asemenea, ei considera ca preferinta agentilor economici pentru diverse forme monetare (bancnote, depozite) este stabila si ca ntre resursele bancilor comerciale si creditele acordate de acestea exista o relatie bine definita. n consecinta, ,monetaristii sunt de parere ca, de regula, conditiile pentru controlul lui M1 prin intermediul "bazei monetare" sunt ndeplinite. Politica bazei monetare se ntemeiaza, deci, pe aceasta certitudine ca, prin controlul lui B, banca centrala poate controla marimea M1. Faptul ca banca centrala este realmente capabila sa controleze propria sa creatie de moneda primara presupune ca societatea civila are suficiente mijloace de control asupra statului, astfel nct sa se limiteze finantarea monetara a datoriei publice. De asemenea, faptul amintit presupune ca exista suficiente mijloace de control asupra intrarilor si iesirilor de capitaluri internationale, care pot determina variatii exogene ale lichiditatii bancare. n practica, pentru a neutraliza efectele exercitate de intrarile si iesirile de capitaluri asupra lichiditatii sistemului bancar comercial, politica "bazei monetare" se combina adesea cu politica dobnzilor (care are o actiune directa asupra intrarilor si iesirilor de capitaluri din tara). A doua conditie a eficacitatii politicii bazei monetare este stabilitatea multiplicatorului "m". Cu alte cuvinte, eficacitatea acestei politici depinde, de fapt, de comportamentul bancilor si al agentilor nebancari. ntr-adevar, marimea multiplicatorului "m" poate fi modificata de catre fluctuatiile necesarului de numerar (bancnote, monezi), precum si de catre actiunea pe care rata dobnzii o exercita asupra ofertei de credite din partea bancilor (factor insuficient luat n considerare de catre monetaristii). Factorii respectivi pot, deci, neutraliza actiunea exercitata de "baza monetara". 2) Controlul agregatelor M2, M3 etc., prin intermediul agregatului M1, se bazeaza pe ideea - conforma cu "teoria portofoliului optim" ? ca agentii economici au o anumita structura a patrimoniului si, deci, a lichiditatilor lor, structura care este valabila att pe termen scurt, ct si pe termen lung. Or, o modificare a masei monetare, M1, afecteaza aceasta structura. Astfel, o crestere a cantitatii de moneda n sens restrns, M1, favorizeaza cresterea volumului plasamentelor lichide ale agentilor economiei, adica cresterea volumului elementelor cuprinse n M2, M3 etc., variaza n acelasi sens si n aceiasi masura ca M1. n cazul n care se dovedeste ca elementele cuprinse n diverse agregate monetare sunt substituibile unele cu altele, valabilitatea analizei de mai sus este simtitor diminuata. ntr-adevar, controlul agregatului M1 incita n acest caz bancile comerciale sa ofere clientilor lor alte forme de plasament lichide, ceea ce determina cresterea agregatelor M2, M3 etc., nu reducerea acestora. Pe de alta parte, trebuie mentionat ca orice restrictie monetara este nsotita de o crestere a ratei dobnzii pe termen scurt; aceasta crestere a ratei dobnzii pe termen scurt atrage capitalurile spre plasamentele lichide, contribuind, astfel, la cresterea volumului lichiditatilor existente n economie. Interferenta politicii "bazei monetare" cu politica ratei dobnzii, precum si faptul ca, pe termen scurt, comportamentele monetare si financiare ale bancilor, institutiilor financiare nebancare si agentilor economiei reale sunt adesea instabile au condus autoritatile monetare din unele tari sa actioneze n maniera autoritara asupra nsasi sursei creatiei monetare: creditul. A doua modalitate de control direct al agregatelor monetare este deci, controlul creditului. Controlul creditului reprezinta o modalitate de actiune asupra creatiei monetare caracterizata prin 15

lipsa de suplete, n sensul ca nu lasa sistemului bancar comercial si n general sistemului financiar nici o posibilitate de adaptare. Cu toate acestea, el este uneori folosit tocmai din cauza acestor caracteristici ale sale, care 1 fac sa fie foarte eficace. ntr-adevar, este evident ca n cazul n care ceea ce se urmareste este mentinerea agregatelor monetare la un nivel cvasiconstant, respectiv doar o usoara crestere a acestora, cea mai buna cale este limitarea directa a principalei surse a creatiei monetare: creditul bancar. n plus, controlul direct al creditului permite evitarea efectului secundar al politicii de control al "bazei monetare" : cresterea ratei dobnzii. Dupa cum am aratat, un obiectiv cantitativ realizat printr-o politica a "bazei monetare" poate determina o rarefiere a lichiditatii bancare, ceea ce duce la cresterea ratei dobnzii pe termen scurt, cu efectele deja amintite ale acestui fenomen: cresterea volumului altor forme de credit, bancare sau nebancare. Spre deosebire de acestea, politica de control a1 creditului, care determina restrngerea globala a acestuia, nu este nsotita de o crestere a ratei dobnzii. Economia nu sufera, deci, o crestere a costului creditului, insa att gestionarea bancilor comerciale si a celorlalte institutii financiare, ct si gestionarea agentilor economiei reale devin mai putin rationale, din cauza caracterului artificial al dobnzilor existente. Limitele politicii de control al creditului provin tocmai din aceasta diminuare a rationalitatii activitatilor economice. Distribuirea creditelor nu se mai face n acest caz prin mecanismele pietei, ci n mod autoritar sau chiar arbitrar. Or, aceasta favorizeaza alocarea creditelor catre sau mai ales catre ntreprinderile cu pierderi, cu stocuri nevandabile etc., adica mentinerea unor activitati nerationale, care, n conditii normale, ar fi eliminate de piata. Politica de control al creditelor este eficace n ceea ce priveste bancile comerciale, nsa si ndeplineste pe deplin functiile numai n masura n care poate fi aplicata asupra tuturor finantarilor monetare. Ea conduce, deci, la extinderea puterii de control direct al bancii centrale asupra tuturor institutiilor financiare care gestioneaza resursele populatiei. nsa aceasta nseamna controlul direct al bancii centrale asupra tuturor aspectelor financiare ale activitatii economice si, deci, transformarea bancii centrale ntr-o veriga a birocratiei statale omnipotente. De altfel, aceasta extindere a puterii de control a bancii centrale poate duce la conflicte cu Trezoreria publica, cu alte agentii guvernamentale si chiar cu guvernul n ansamblul sau. Caci, fiecare din aceste organisme are propriile sale obiective si propriile sale responsabilitati, iar extinderea puterilor bancii centrale poate afecta capacitatea altor institutii ale statului de a-si ndeplinii sarcinile. n fine, controlul creditului face ca repercutarea efectelor variatiilor agregatului M1, asupra agregatelor M2, M3, etc., sa fie insuficienta sau chiar complet blocata, iar substituirile efectuate de agentii economici ntre activele lor lichide sa contracareze scopurile urmarite prin limitarea cresterii creditului. Concluzii: Mentinerea echilibrelor macroeconomice nu poate fi pusa exclusiv in sarcina politici monetare;politica fiscala si cea a veniturilor trebuie sa aiba un rol de sprijin si astfel sa preia din sarcina eforturilor de stabilizare. 16

Deficite mari de cont curent sunt periculoase,deoarece sunt asociate cu un risc mare al producerii unei ajustari abrupte a cursului de schimb,iar volatilitatea ridica a cursului valutar are implicatii majore asupra stabilitati monetare si macroeconomice,in general.Acest lucru inseamna ca tarile trebuie sa isi calibreze bugete astfel incat sa faca fata cresterii cereri din sectorul privat si sa isi ia masurile de protectie necesare impotriva unor eventuale crize,intrucat amploarea deficitului fiscal constribuie in mod direct la magnitudinea dificitului de cont curent.Totodata,prin intermediul componentei sale de creare de stimulente,politica fiscala ar putea incuraja exporturile si activitatile economice productive in general.Pe langa restrictivitatea politici fiscale,guvernul trebuie sa implementeze o politica prudenta a veniturilor prin limitarea cresterilor salariale din sectorul public,un demers care ar putea restrange si efectele de imitare pe care cresterile salariale excesive din sectorul bugetar le-ar putea avea asupra celor din sectorul privat.Astfel,ar fi evitata situatia nedorita a necorelarii castigurilor salariale cu evolutia productivitatii muncii.

Bibliografie: Basno C., Dardac N., Floricel C-tin - "Moneda, Credit, Banci", Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2001 http://www.ecb.int/mopo/html/index.en.html Vasile Turliuc, Politici monetare, Polirom 2002

17