Sei sulla pagina 1di 31

- Nu avem nici un motiv sa ne alannam, spunea tatal meu vitreg tocmai dlnd am intrat. 0 mana de negri beti.

Deschise u~a care dadea spre teras a ~i ie~i afara. - Ce inseamna asta? striga el. Ce vreti? Izbucni 0 larma ingrozitoare, ca un urlet de animale, dar mult mai cumplita. Am auzit pietre ci"izandpe terasa. Era palid cand a intrat din nou in casa, dar se straduia sa zambeasca in timp ce inchidea ~i fereca u~a. - Mai multi decat am banuit, ~i intr-o stare sufleteasca periculoasa. Se VOl' cai maine dimineata. Pe maine prevad damri, fmcte de tamarind in sirop ~i turta dulce. - Maine va fi prea tarziu, spuse matu~a Cora, prea tarziu pentru turta dulce sau Ol-lCe altceva. Mama nu-i asculta ce vorbesc. Spuse: - Pierre doarme ~i Myra e cu el, m-am gandit ca e mai bine sa-lIas in camera lui, departe de larma asta oribila. Nu ~tiu. Poate e mai bine. i~i free a mainilc, verigheta ii cazu pe jos ~i se rostogoli pana intr-un colt de langa trepte. Tatal meu vitreg ~i Mannie se aplecara amandoi s-o ia, apoi Mannie inalta capul ~i spuse: - Doamne Dumnezeule, sunt in spatele casei, dau foe in spate. Arata spre u~a dormitorului meu pe care 0 trasesem dupa mine, de sub u~a ie~ea fum.

N-am vazut-o pe mama cum dispare, at at de iute a fost. A deschis u~a camerei mele ~i din nou n-am mai vazut-o, nu vedeam nirnic decat Urn.Mannie fugi dupa ea, Ugi~i domnul Mason, dar mult mai incet. Matu~a Cora ma cuprinse in brate. Spuse: - Nu-ti fie teama, e~ti la adapost. Cu totii suntem. Am inchis ochii pentru 0 clipa ~i mi-am lasat capul pe umfuul ei. Mirosea a vanilie, imi aduc aminte. Apoi am simtit un alt miros, de par ars, mi-am ridicat privirea ~i mama era in camera, cu Pierre in brate. Parul ei arsese ~i mlrosea a~a. M-am gandit d Pierre e mort. A~a arata. Era alb la fata ~i nu scotea nici un sunet, iar capul ii atarna peste bratul ei, de pard nu mai era unna de viata in el ~i i se vedea doar albul ochilor desclu~i. Tatal meu vitreg spuse: - Annette, te-ai ranit - mainile tale ... Dar ea nici nu s-a uitat la el. - Patutul ardea, spuse ea matu~ii Cora. Camaruta ardea, ~i Myra nu era acolo. Plecase. Nu mai era acolo. - Nu ma mira deloc, spuse matu~a Cora. L-a intins pe Pierre pe canapea, s-a aplecat asupra lui, apoi ~i-a ridicat fusta, ~i-a scos juponlll ~i a incepllt sa-l rupa in fa~ii. - L-a parasit, a fugit ~i I-a lasat singur, sa moara, spllnea mama, inca in oapta. Aa d a fost cu mult mai ingrozitor, caci a inceput sa urIe la dornnlll Mason, racandu-l tampit, rampit prost i hain.

- Ti-am spus, zicea ea, ti-am tot spus ce se va indl.mpla. Se ineca, dar continua sa tipe: - N-ai vrut sa asculti, ai ras de mine, iponit cu zambetul pe buze, nici tu nu meriti sa mai traieti, i-o tii i tu, nu-i aa? De ce nu iei afara sa-i rogi sa te lase sa pleci? Spune-le cat de nevinovat eti. Spune-le ca totdeauna ai avut incredere in ei. Eram atat de ocata, ca nirnic nu ml se parea lirnpede. Si totul s-a intamplat foarte repede. I-am vazut pe Mannie i pe Sass impleticindu-se cu doua vase mari de lut pline cu apa, pe care Ie tineam in camara. Au aruncat apa in dormitor, i pe podea se tacu o balta neagra, dar fumul se rostogolea pe deasupra baltii. Apoi Clu-istophine, care fugise in dormitor la mama dupa cana de apa, se intoarse i vorbi cu matua Cora. - Se pare ca au dat foe i la cealalta latura a casei, spuse matua Cora. Probabil s-au urcat pe copacul ace1a de afara. Cas a asta va arde ca iasca i nu putem face nimic. Cu cat ieim mai repede, cu atat mai bine. Mannie 11intreba pe Sass: - Ti-e frica? Sass dadu din cap ca nu. - Atunci hai, spuse Mannie. Nu stat1 III calea mea, spuse Mannie i-l impinse la 0 parte pe domnul Mason. Scari inguste de lemn duceau din camara spre acareturi, bucatarie,

incapelile servitOlilor, spre grajdmi.. Intr-acolo mergeam. - la tu copilul, ii spuse matu~a Cora lui Chli.stophine, ~i haide. Era foarte cald ~i afara, pe terasa, cand am ie~it au inceput sa strige ~i am auzit alte strigate in urma noastra. Nu zarisem 1 acari , doar fum ~i scantei, insa acum vedeam limbi de foe inalt~llldu-se spre cer, pentru ca luase foe ~i palcul de bambus. Erau ~i ni~te eopaci de feriga in apropiere, verzi ~i umezi; unul dintre ei fumega moenit. - Haide, repede, spuse matu~a Cora ~i 0 lua inainte, tinandu-ma de mana. In urma noastra, venea Christophine eu Pierre in brate, ~i eei de afara au ramas tacuti in timp ee noi coboram treptele terasei. Dar eand am intors capul sa vad unde e mama, am vazut ca domnul Mason, ro~u la fata din cauza caldurii dogoritoare, parea ca 0 tara~te dupa el, iar ea se zbatea sa ramana. L-am auzit spunand: - E imposibil, aeum e pre a tarziu. - Vrea easeta eu bijuterii? intreba matu~a Cora. - Cas eta cu bijuteli.i? Nimic n-ar fi mai rezonabil, tipa domnul Mason. Vrea sa mearga inapoi dupa papagalul ala blestemat. N-o pot lasa. Ea nu raspunse, se lupta doar eu el, rasueindu-se ea 0 pisica ~i aratandu-~i dintii.

Papagalul nOSQllse numea Coco, un papagal verde. Nu vorbea foarte bine, spunea doar Qui est la?l Qui est la? i ii raspundea singur: Che Coco, Che Coco. Dupa ce domnul Mason i-a taiat aripile, a devenit foarte nervos i, cu toate ca state a linitit pe umarul mamei, se repezea la oricine se apropia de el i-l ciupea de picioare. - Annette, zise matua Cora. Rad de tine, nu Ie da prilejul sa rada de tine. Atunci nu s-a mai impotrivit, iar el a tras-o dupa noi, mai cu voie, mai tara voie, injurand cu voce tare. Erau inca destul de panici i atilt de multi, ca de-abia se vedeau iarba i copacii. Trebuie sa fi fost foarte multi dintre cei care locuiau pe tarmul golfului, insa n-am recunoscut pe nimeni. Toti aratau la fel, acelai chip se repeta in netire, ochi stdlucitori, gura pe jumatate cascata, gata sa strige. Trecuseram pe langa blocul de piatra de pe care te urcai in a, cand I-am zarit pe Mannie aducand trasura de dupa coltul casei. Dupa el venea Sass calare, ducea al doilea cal de capastru. Aeesta din urma avea pe el 0 a femeiasca. Cineva racni in gura mare: - Da uite la englezul negru! Dite la ciorile albe! Si pe urma au inceput eu totii sa racneasca: - Dite la eiOlile albe! Dite la blestematele de eiori albe!

piatra era cat pe ce sa-l nimereasca in cap pe Mannie, iar e1 se rasti la ei; se trasera inapoi din calea cailor speriati. - Haideti odata, pentru Dumnezeu, ii zori domnul Mason. La trasura, la cai. Insa noi nu puteam face nici 0 mi~care, pentru ca ne impresurasera. Unii dintre ei radeau ~i agitau bate in aer, altii in spatele lor aveau in mana faclii aprinse ~i era 0 lumina ca ziua. Matu~a Cora ma tinea strans de mana, iar buze1e ei se rni~cau, dar n-o puteam auzi din cauza galagiei. Irni era teama ~i rnie, ~tiam ca cei care rad VOl' fi cei mai rai. Am inchis ochii ~i am a~teptat. Domnul Mason s-a oprit din injurat ~i a inceput sa se roage cu voce tare, pioasa. Rugaciunea se termina cu "Dumnezeu Atotputernic sa ne aiba in paza". Iar Dumnezeu care intr-adevar e de nepatruns ~i care nu daduse nici un semn cand I-au ars pe Pierre in timp ce dormea - nici un tunet, nici un fulger - Dumnezeul de nepatruns I-a auzit pe domnul Mason ~i i-a raspuns pe data. Racnete1e incetara. Am deschis ochii, toad lumea privea in sus aratand cu degetul spre Coco, acolo pe balustrada terasei, cu aripile desfacute. Facu un efort sa-~i ia zborul, dar aripile retezate nu I-au tinut ~i se prabu~i scotand ni~te tipete stridente. Penele ii ardeau valvataie. Am inceput sa plang: - Nu te uita, spuse matu~a Cora. Nu te uita.

Se apleca sa ma cuprinda in brate, eu mi-am ascuns fata, dar am simtit ca ei nu mai erau atat de aproape. Am auzit pe cineva pomenind ceva de ghinion ~i mi-am adus aminte ca era un semn foarte rau sa omori un papagal sau chiar sa vezi un papagal murind. Atunci au inceput sa pIece, in graba, tacuti, iar cei rama~i se dadura la 0 parte ~i se uitau la noi cum ne taram picioarele prin iarba. Acum nu mai radeau. - La trasura, la trasura, striga domnul Mason. lute! EI mergea in fata tinand-o pe mama de brat, apoi Christophine, iar matu~a Cora era ultima, tot cu mine de mana. Nici unul dintre noi nu ~i-a aruncat 0 privire in urma. Mannie oprise caii la cotitura drumului pietruit ~i, de cum ne-am apropiat, I-am auzit strigand: - Pai ce sunteti voi? Dobitoace tara de minte? Se adresa unui grup de barbati ~i catorva femei care stateau in jurul trasurii. Un mulatru cu 0 maceta in mana tinea caii de capastru. Nu-l vedeam pe Sass, nici cei doi cai. - Urcati, spuse domnul Mason. Nu-l bagati in seama, urcati. Barbatul cu maceta a spus ca nu, ca noi ne yom duce la politie ~i yom spune 0 groaza de minciuni. 0 femeie zise sa ne lase sa plecam. Totul e accident ~i existau martori multi. - Myra, ea martora pentlu noi.

- Tine-~i gura, spuse mulatrul. Zdrobe~ti rama, zdrobe~ti, la~i 0 bucata mica ~i crqte iar. .. Ce gande~ti crede poli~ia, ai? Pe tine sau pe cioara alba? Domnul Mason se holba la el. Nu parea speriat, dar era prea uluit sa mai poata vorbi. Mannie apuea biciul, insa unul dintre barba~ii mai negri i-I smulse din mana, 11rupse de genunchi ~i 11azvarli cat colo. - Fugi, englez negru, cum fuge baiatul. Ascunde-te in tufe. E maiobine pentru tine. Matu~a Cora a fost aceea care tacu un pas inainte ~i spuse: - Baie~elul e ranit foarte gray. Moare daea nu gasim ajutor. Mulatrul spuse: - La fel negru ~i alb, ard la fel. - Ard, spuse ea. Aici ~i pe lumea cealalta, dupa cum ai sa vezi ~i tu. Foarte curand. Lasa fdiul din mana ~i se propti in fa~a ei. va anmca In foc, zise el, daca pune pe el blestem. Strigoaiea batrana alba, a~a i-a zis. Dar ea nu s-a mi~cat din loc, 11privea drept in ochi ~i, calma, I-a amenin~at cu focul ve~nic. ,,$i tara 0 pieatura de sangoree1 ca sa-ti racoreasea limba lncinsa", spuse ea. EI 0 injura din nou, dar se dadu 111apoi. "Urca~i-va acum", a spus domnul Mason. "Tu, Christophine, urci cu copilul." Christophine urea. "Tu acum", se uita el spre mama. Dar ea se

Bautura

din vin, apa ~i raehiu, ro~ie (l1.t1'.).

aromata

eu miro-

denii, de euloare

mtoarse cu spatele ~i privea spre casa. lar cand i-a pus mana pe brat a mceput sa tipe. o femeie spunea ca doar a venit sa vada ce se petrece. 0 alta a inceput sa planga. Cel cu maceta ii spuse: - Tu plangi pentru ea - cand plange ea vreodata pentru tine? Spune-mi asta. Dar mi-am intors ~i eu privirea. Cas a a1'dea, ce1'ul ro~u-galbui era ca de amurg ~i am ~tiut ca n-o sa mai vad Coulibri niciodata. Nu va ramane nimic, nici fe1'igile aurii, nici ferigile argintii, nici orhideele, nici crinii, nici trandafirii, nici balansoarul ~i canapeaua albastra, nici iasomia ~i caprifoiul, nici tabloul cu fata morarului. Cand VOl' fi terminat, nu va ramane nimic de cat peretii ar~i ~i blocul de piatra de pe care te urcai pe cal. Care ramane mtotdeauna. Nu se poate fura ~i nu arde. Apoi, nu prea departe, am vazut-o pe Tia ~i pe mama ei ~i am alergat la ea, pentru ca ea era tot ce mai ramanea din viata mea a~a cum fusese pana atunci. Mancaseram aceeai mancare, donniseram una langa alta, ne scaldaseram m acelai rau. In timp ce alergam, mi-a trecut prin gand: voi ramane cu Tia ~i voi fi ca ea. Sa nu plec din Coulibri. Sa nu plec. Nu. Cand am ajuns aproape, am vazut piat1'a ascutita in mana ei, dar n-am vazut cand a aruncat-o. Nici n-am simtit-o, numai ceva umed, iroind pe obraz. M-am uitat la ea ~i i-am vazut fata schimonosita cand a mceput sa pIanga. Ne-am privit lung una pe

alta, sange pe obrazul meu, lacrimi pe al ei. A fost ca i cum mi-a fi V3.zut chipul. Ca intr-o oglinda.

- Mi-am V3.zut cosita de par legata cu panglica roie, cand m-am ridicat din pat, am spus eu. In scrin. Am crezut ca-i un arpe. - A trebuit sa ti se taie paml. Ai fost foarte bolnava, draga mea, spuse matua Cora. Dar acum eti in afara de orice pericol, aici, cu mine. Toti suntem, aa cum ti-am spus eu ca vom fi. Totui mai trebuie sa stai in pat. De ce umbli prin camera? Paml iti va crete din nou, ma asigura ea. Mai lung i mai des. - Dar i mai negru, am spus eu. - Si ce daca? M-a ridicat i am fost bucuroasa sa simt moliciunea saltelei i bucuroasa sa fiu acoperita cu un ceaqaf racoros. - E timpul sa-ti dau arorutuP, a spus ea i a ieit. Cand I-am tenninat de baut, mi-a luat ceaca i a ramas in picioare, privindu-ma. - M-am sculat, pentru ca am vrut sa tiu unde sunt. - Iar acum tii, nu-i aa? intreba ea putin nelinitita.
1

In traducere

literara: riid1icina de sageata. Extract

din riid1icini de plante, sub forma de raina, cu virtuti tamaduitoare. Indienii din Indiile de Vest foloseau Maranta al1mdinaceea ca antidot la otrava "-I~qilor (n.tr.).

- Sigur. Dar cum am ajuns aici? - Familia Luttrell a fost deosebit de amabil~i. De mdata ce Mannie a ajuns la Nelson's Hest, au triInis un hamac i patru oameni. Tu erai mtr-o stare graya de oc. Dar au Tacut tot cc le-a stat m putin~a. Tanarul Luttrell te-a inso~it calare tot drumul. Nu-i aa ca a fost tturnos din partea lui? - Da, ain spus. Parea slaba i imbatranita, i parul nu-i mai era aranjat, aa ca am mchis ochii, nevrand sa 0 vad. - Pierre e mort, nu-i aa? - A murit pe drum mcoace, bietul copila, spuse ea. "A ITIurit inainte", In-am gandit eu, dar eram prea obosita sa mai spun ceva. - Mama ta e la tara. Se odihnete. Se face bine din nou. Ai s-o vezi in curand. - N-am tiut, am spus. De ce a plecat? - Eti bolnava de aproape ase saptamani. N-ai tiut nirnic. Ce rost avea sa-i spun ca ma mai trezisem din cand in cand i ca am auzit-o pe mama ~ipand "Qui est ld? Qui est ld?", apoi: "Nu pune mana pe mine. Te ucid dad ma atingi. Laule. Ipocritule. Te omor." lmi acoperisem urechile cu mana, urletele ei erau atat de mgrozitoare. Am donnit i cand m-am trezit peste tot era linite. Matua Cora mai zabovi la patul meu, privindu-ma.

- Capul imi este bandajat. E aa de cald, i-am spus. 0 sa-mi ramana semn pe frunte? - Nu, nu. Pentru prima data zambea. Se vindeca foarte frumos, iti trece pana te mariti, spuse ea. S-a aplecat asupra mea i m-a sarutat. - Doreti ceva? 0 bautura racoritoare? - Nu, nu vreau nimic de baut. Candi-mi eeva, imi place. Ineepu sa cante eu 0 voce tremuratoare. in fiecare seara la ~apte ~ijumatate Vine, doc, doc, biitdnd - Nu cantecul asta. Nu-mi place. Canta-mi inainte de a fi eliberat. S-a aezat langa mine i a cantat foarte molcom inainte de a fi eliberat. Am auzit-o pana la "Jalea din sufletul meu". N-am mai au zit sIaritul, dar inainte de a adormi am auzit: "Jalea din sufletul meu." Urma sa merg s-o vad pe mama. Am insistat sa fie i Christophine cu mine, nimeni altcineva, i, deoarece nu eram inca bine de tot, au cedat insistentelor mele. lmi amintesc sentimentul apasator care m-a stapanit pe drum, pentru ca nu ma ateptam s-o mai vad. Ea era parte din Coulibri, care nu mai exista, deci nici ea nu mai exista, eram sigura de asta. Dar cand am ajuns la casuta ingrijita in care locuia aeum (aa spuneau ei), am sarit

din tdsud i-am luat-o la fuga pe peluza de iarba cat ma tineau picioarele. 0 ua era deschisa spre veranda. Am intrat Bid sa bat i m-am uitat la persoanele din camera. Un mulatm, 0 mulatd, i 0 femeie alba ezand cu capul atilt de plecat, d nu i se vedea fata. Dar i-am recunoscut paml, 0 coada mult mai scurta decat cealalta. Si rochia. Am imbdtiat-o i am samtat-o. M-a tinut atat de straus, d n-am putut respira i m-am gandit: "Nu e ea." Apoi: "Trebuie sa fie ea." N u-i puteam spune: "El e mort", aa ca am dat din cap. "Dar eu sunt aici, eu sunt aici", i-am spus eu i ea mi-a dspuns: "Nu", ill oapta. Apoi: "Nu, nu, nu", foarte tare, i m-a impins de langa ea. M-am izbit de perete i m-am lovit. Barbatul i femeia care erau acolo 0 tineau de maini, i Christophine era acolo. Femeia a spus: "De ce aduceti copilul sa faca necaz, necaz, necaz? Necaz destul Bira asta!" Pe tot dmmul illapoi la casa matuii Cora, n-am schimbat 0 yorba. Prima zi cand a trebuit sa ma duc la manastire m-am agatat de gatul matuii Cora, aa cum te-ai agata de viata, dad ti-ar fi draga viata; ill ce1e din unna i-a pierdut dbdarea, aa d m-am silit sa ma smulg de langa ea, i-am pornit pe coridor, in jos pe trepte, pe strada i, cum tiam d se va intampla, ma ateptau sub eucalipt. Erau doi, un baiat i 0

fatiL Bihatul earn de paisprezeee ani, malt i mare pentru varsta lui, avea 0 piele alba, un alb urat, aeoperit de pistrui, 0 gura ea de negru i oehii miei ea nite bucatele de stic1a verde. Avea oehii unui pete mort. Ba mai rau, eel mai mgrozitor era ca avea paml eret, par de negru, dar rou-aprins, iar spraneenele i genele erau tot roii. Fata era foarte neagra i nu purta niei un batie. Parul ii fusese impletit i simteam mirosul greu de ulei eu care i-I daduse, din Ioeul unde stateam pironita privindu-i, pe treptele easei matuii Cora, intuneeoasa, eurata i prietenoasa. Aratau atat de nevinovati i Iinititi, nimeni n-ar fi observat licarirea din oehii baiatului. Apoi fata a ranjit i a ineeput sa-i poeneasea degetele. Am tresarit Ia fieeare poenitura i au ineeput sa-mi transpire paImeIe. Tineam nite carti de eoaia m mana dreapta i Ie-am mutat subsuoara, dar a fost prea tarziu, m palma aveam un semn, iar pe eoperta cartii era 0 pata. Fata a meeput sa rada, foarte meet, i atunei m-a euprins ura i odata eu ura eurajul, aa ea am fost m stare sa tree lara sa ma uit Ia ei. Stiam ca vin m urma mea i mai tiam ca atata vreme cat se mai vede easa matuii Cora nu vor face aiteeva decat sa ma urmareasca meet de Ia distanta. Dar tiam i cand se vor apropia. Asta se va mtampia cand voi meepe sa ure deaIu!. Pe ambele parti erau

numai ziduri ~i gradini, iar la aeeasta ora a dirninetii nimeni nu va fi pe-afara. La jumatatea ureu~ului, mi-au taiat ealea ~i au meeput sa vorbeasea. Fata a spus: - Uite fata nebuna, e~ti nebuna ea maica-ta. Matu~a ta speriata sa te tina in easa. Te trimiti la calugarite sa inehida aeolo. Maica-ta umbli fad pantofi ~i eiorapi in pieioare, ea sans culottes. Ea vrei sa-~i omoare barbatul ~i meerci sa te omoare ~i pe tine m ziua aceea cand te-ai dus sa 0 vezi. Ea ai oem de zombie ~i tu ai ochii de zombie. De ee nu te uiti la mine? Baiatul a spus doar: - Te prind eu intr-o zi singura, a~teapta numai, te prind eu singura. Cand am ajuns in varful dealului, ma inghionteau, simteam mirosul parului fetei. o strada lunga, goala dueea la manastire, la zidul manastirii ~i poarta ei de lemn. Va trebui sa sun inainte de a putea intra. Fata ml-a spus: - Nu vrei sa te uiti la mine, ai? Las' ca te fae eu sa te uiti. M-a imbrancit ~i cartile rni-au cazut pe jos. M-am apleeat sa Ie ridie ~i am vazut ca un baiat malt eare merge a pe partea cealalta a strazii s-a oprit ~i se uita la noi. Apoi a treeut strada, in fuga. Ayea picioare lungi, de-abia atingea pamantul cand a1erga. De mdata ce I-au vazut, s-au mtors ~i au plecat. El s-a uitat

in unna lor, nedumerit. A fi prefer at sa mor decat s-o iau la fuga din pricina lor, dar acum, d plccased, am luat-o la goana. 0 carte am lasat-o pe jos i baiatul inalt ma ajunse din urma. - Ai sdpat asta, spuse el i zambi. Stiam cine e, numele II era Sandi, fiul lui Alexander Cosway. Pe vremuri, a fi zis "varul meu Sandi", dar dasdlelile domnului Mason m-au Iacut sa-1m fie ru~ine de rudele mde mulatre. Am munnurat: - Mul~umesc. - Am sa vorbesc eu cu baiatul acela, spuse el. N-o sa te mai sup ere altadata. La distan~a, vedeam paml ro~u al du~manului meu, care se indeparta mancand pamantul, dar n-'1 avut nici 0 ~'1nsa. Sandi I-a ajuns inainte de a face coltul. Fata disparuse. N-am ateptat sa vad ce se intiimpla, ci am tr'1s i tot tr'1s de clopotel. In ccle din urma, ua s-a deschis. Calugarita era mulatd ~i parea suparata. - Nu trebuie sa tragi clopo~elul in h'1lul ast'1, spuse ea. Vin cat pot de repede. Apoi am auzit ua Inchizandu-se in urma 1nea. M-am pdbuit ~i am inceput sa pIang. M-'1 Intrebat dad mi-e rau, dar n-am putut raspunde. M-a luat de mana, plescaind i murmurand supar'1ta, i m-a condus prin curte, pe langa umbra copacului inalt, nu pe u~a din

fata, ci intr-o camera mare, racoroasa, cu lespezi. Pe pereti atarnau vase i oale i mai era i un emineu de piatra. Mai era 0 alta calugarita in fundul camerei i, cand clopotelul a sunat din nou, prima calugarita s-a dus sa vada cine e. Calugarita cealalta, tot mulatra, a adus un lighean cu apa, dar pe cat de repede ma spiila ea cu buretele pe fata, pe-adit de tare plangeam i eu. Cand mi-a vazut mana, m-a intrebat daca dzusem i ma lovisem. Am dat din cap i ea a ters pata cu blandete. - Ce s-a intamplat, de ce plangi? Ce ti s-a intamplat? Dar eu nici acum nu puteam raspunde. Mi-a adus 0 cana de lapte, am lncercat sa beau, dar m-am inecat. - Vai, vai, vail zise ea; a dat din umeri i a iqit. Cand s-a lntors, era cu ea 0 a treia calugarita, care spuse cu 0 voce calma: - Ai plans destul, trebuie sa te opreti. Ai o batista? Mi-am amintit d 0 scapasem pe jos. Calugarita cea noua mi-a ters ochii cu 0 batista mare, mi-a dat-o mie i m-a lntrebat cum ma cheama. - Antoinette, am raspuns eu. - Desigur, spuse ea. Stiu. Eti Antoinette Cosway, adid Antoinette Mason. Te-a speriat cineva?

-Da.

- Acum uita-te la mme, spuse ea. De mine n-o sa-ti fie rica. M-am uitat la ea. Avea ochi caprui mari, foarte blanzi ~i era imbracata ill alb, tara ~ort alb apretat, ca celelalte. Fa~ia de panza care-i illcadra fata era alba i peste Iaia alba avea un val negru dintr-un material subtire, care-i cadea ill falduri pe spate. Era roie in obraji, avea 0 fata zambito are i doua gropite adanci. Ayea mainile mici, dar pareau stangace i umflate, nu ca ale celorlalte. Doar mai tarziu am aflat ca mainile ii erau deformate de reumatism. M-a dus illtr-un salon mobilat auster, cu scaune inalte cu spatar i 0 mas a lustruita la mijloc. Dupa ce mi-a vorbit, i-am povestit putin despre motivul pentru care plangeam ~i i-am spus ca nu-mi place sa vin la coala singura. - De asta trebuie sa ne ocupam, zise ea. li voi scrie matuii tale. Dar acum te ateapta maicuta Sainte-Justine. Am trimis dupa 0 fata care e la noi de aproape un an. 0 cheama Louise - Louise de Plana. Daca te simti stinghera, ea iti va explica totuI. Louise i cu mine ne-am dus pe 0 carare pavata pana la sala de clasa. De 0 parte i alta a cararii era iarba, i copaci, i umbra copacilor, iar ici-colo cate 0 tufa stralucitoare de flori. Louise era foarte draguta i, cand mi-a zambit, nici nu mi-a venit sa cred ca fusesem atat de nenorocita. Mi-a spus:

- Noi ii spun em maicutei Sainte-Justine, maicuta Suc de Uimaie. Nu e foarte inteligenta, biata femeie. Ai sa vezi. Repede, cat mai pot, trebuie sa-mi aduc aminte de sala de clasa ~i de caldura il1abu~itoare. Clasa, bancile din lemn de pin, dldura bancii patrunzandu-mi in trup prin brate ~i prin palme. Dar afad vedeam umbra rece ~i albastra pe zidul alb. Acul e lipicios ~i scartaie cand intra ~i iese prin panza. "Acul meu injura", ii ~optesc Louisei, care sta langa mine. Brodam in cruciulire trandafiri de matase pe un fond de culoare pala. Putem sa alegem Olice culoare vrem, ~i trandafirii mei sunt verzi, alba~tri ~i purpurii. Dedesubt imi voi scrie numcle cu ro~u-aprins, Antoinette Mason, nascuta Cosway, Manastirea Calvaria, Spanish Town, Jamaica, 1839. In timp ce Iucram, n1.aicuta Sainte-Justine ne cite~te pove~ti din viata sfmte1or, Sfanta Roza, Sfanta Barbara, Sfanta Agneta. Dar noi avem sranta noastra, scheletul unei fete de paisprezece ani sub altarul din cape1a manastirii. Moa~tele. Dar cum au adus calugaritele moa~tele pana aici, ma intreb eu? Intr-o lada de calatorie? Special ilTIpachetate sa nu se strice? Cum? Dar yorba e ca se afla aici, ~i Sranta Innoccnzia ii este numele. Povestea ei n-o ~tin1.,nu e in carte, sfintele despre care auzim noi au fost toate frumoase i bogate.

Toate au fost iubite de barbati tineri, chipei i bogati. - ... mai frumoasa i imbracata mai ales decat 0 vazuse e1vreodata in viata, citete monoton maicuta Sainte-Justine. Ea Ii zambi i spuse: "Aici Theophilus este un trandafir din gradina Mire1ui meu, in care tu nu ai crezut." Trandafirul pe care I-a gasit langa el cand s-a trezit nu s-a vetejit niciodata. Mai exista i azi. (Oh, dar unde? Unde?) Iar Theophilus a fost convertit la cretinism, spune maicuta Sainte-Justine, citind foarte repede acum, i a devenit unul dintre Sfintii Mucenici. Include cartea cu 0 pocnitura i vorbete despre aranjarea pielitelor de la unghii cand ne spalam pe maini. Curatenie, maniere, bunatate fata de saracii Domnului. Un torent de cuvinte. (Ji traiete clipa vietii", spune Helene de Plana, "nu se poate opri, biata Justine.") "Cand insulti sau raneti pe cei nenorociti, il insulti pe Hristos insui i El nu va uita, pentru ca aceia sunt aleii Lui." Aceasta remarca se face cu 0 voce indiferenta, de mantuiala, apoi se trece la ordine i castitate, cristalul perfect, care odata spart nu mai poate fi lipit. Si conduita. Ca toate celelalte fete, este vrajita de surorile de Plana i Ie da de exemplu intregii clase. Eu Ie admir. Stau atat de sigure i irnperturbabile in tirnp ce ea lauda perfectiunea pieptanaturii domnioarei Helene, !acuta tara oglinda.

- Te rag, Helene, spune-mi cum iti faci paml, pentm ca ~i eu vreau sa-l fac a~a cand voi fi mare. - E foarte u~or. Ti-l piepteni in sus, a~a, apoi 11impingi u~or in fata, a~a, apoi il prinzi cu ace, aici ~l alCl. Niciodata sa nu pui prea multe ace. - Da, Helene, dar pieptanatura mea nu arata ca a ta, orice a~ face. Gene1e Ii tremura, se intoarce, prea politicoasa pentru a spune lucrurilor pe nume. Nu avem nici 0 oglinda in donnitor, odata am vazut-o pe calugarip tanara din Irlanda privindu-se intr-un butoi Cll apa, zambind sa vada daca grapite1e sunt tot acolo. Cand m-a zarit, a ra~it ~i m-am gandit ca de acum incolo niciodata n-o sa-i mai placa de mine. Uneori era parul domni~oarei Helene, uneori manierele irepro~abile ale domni~oarei Germaine ~i uneori felul in care domni~oara Louise i~i ingrije~te dinW ei minunati. Si daca noi nu eram niciodata invidioase, e1e nu pareau ingamfate. Helene ~i Germaine, u~or dispretuitoare, poate rezervate, dar Louise nici macar atat. Nu lua parte la toate astea - de parca ar fi ~tiut ca s-a nascut pentru altceva. Ochii capmi ai Helenei puteau sa-ti infmnte privirea, ochii cenu~ii ai lui Germaine erau fmmo~i, blanzi, de bovina, vorbea incet ~i, spre deosebire de celelalte fete creole, era foarte calma. E u~or de irnaginat ce s-a intamplat cu ele doua, daca nu ne

gandim la accidente. Oh, dar Louise! Mijlocul ei subtu'e, mainile subtiri i cafenii, buclele negre care miroseau a parfum de vetiver, vocea inalta dulce, cantand m capela atat de nepasator despre moarte. Canta ca 0 pasare. Orice ar fi fost posibil sa ti se intample, Louise, once, i nu m-ar mira. Apoi mai era mea 0 sffinta, spunea maicuta Sainte-Justine, a trait mai tarziu, dar tot m Italia, ori sa fi fost Spania. Italia mseamna coloane albe i apa verde. Spania e soare fierbinte i piatra, Franta e 0 doamna cu parul negru mtr-o rochie alba, pentru ea Louise s-a nascut acum cincisprezece ani m Franta, iar mamei mele, pe care trebuie sa 0 uit i sa ma rog pentru ea de parca ar fi moarta, cu toate ea traiete, II placea sa poarte alb. Nimeni nu mai vorbea de ea acum cand Christophine plecase sa stea cu fiul ei. Pe tatal meu vitreg 11vedeam rar. Se parea ca nu-i place Jamaica, Spanish Town cu atat mai putin, i luni de zile era tot plecat. Intr-o dupa-amiaza fierbinte de iulie, mallia mi-a spus ea pleaea m Anglia pentru un an. N-o ducea bine cu sanatatea i avea nevoie de 0 schimbare; m timp ce vorbea, lucra de zor la 0 cuvertura din petice. Bueatelele de matase taiate in forma de diamant se contopeau, rou, albastru, purpuriu, verde, albastru o singura culoare lucitoare. Lucrase ceasun mtregi la ea i era aproape gata. "Ma voi simti singura?" m-a mtrebat ea, i i-am raspuns:

"Nu", eu oehii la culori. Ceasuri, ~i ceasuri, ~i ceasuri intregi ma gfmdeam eu. Manastirea era refugiul meu, un loc de lumina ~i de moarte, unde in fiecare zi, dimineata devreme, bataia de toaca ne trezea pe noi, cele noua, care dormeam in dormitorul lung. N e trezeam ~i 0 vedeam pe sora Marie Augustine, senina ~i aranjata, ~ezand teapana in scaunul de lemn. Indperea cafenie, lunga, era plina de lumina aurie a soarelui ~i de umbrele copacilor aflate intr-o mi~care u~oara. Am invatat sa spun foarte repede ca ~i celelalte: "Daruie~te toate rugaciunile, rnunca ~i suferintele tale acestei zile." Dar fericirea, m-am gandit la ineeput, nu exista ferieire? Trebuie sa existe. Oh, ferieire, desigur, fericire, ma rog. Curand am uitat de ferieire, alergand pe scari in jos spre baia mare de piatra unde ne stropeam cu apa, imbracate in cama~i de noapte lungi ~i eenu~ii de bumbae, care ne ajungeau pana la glezne. Mirosul de sapun in tirnp ee te sapuneai eu grija sub cama~a, un ~iretlic ee trebuia invatat, sa te imbraei eu modestie, alt ~iretlic. Stropi mari de soare cand alergam in sus pe sdrile de lemn la sala de mese. Cafea fierbinte ~i comuri ~iunt inmuiat. Dar dupa mieul dejun, aeum ~iin eeasul mortri, ~i la pranz ~i la ~ase seara, aeum ~i in eeasul mortii. Fie ea lumina ve~nid sa stralueeasea asupra lor. "Asta e pentru mama", ma

gandeam, oriunde i-ar rataci sufletul, pentru di i-a parasit trupul. Apoi lmi aminteam cat de mult Ii displacea lumina puternica ~i-i erau pe plac racoarea ~i umbra. E altfe1 de lumina, imi spuneau e1e. Totu~i, n-a~ putea spune. Apoi, nu dupa multa vreme, eram mapoi printre umbrele mi~ditoare de afara, mai frumoase decat ar putea sa fie lumina ve~nica, ~i curand am invatat sa sporovaiesc tara a ma mai gandi, a~a cum taceau toate ce1elalte. Despre schimbare acum ~i in ceasul mortii, pentru ca asta e tot ce avem. Totul era lumina stralucitoare sau intuneric. Peretii, culorile aprinse ale florilor din gradina, ve~minte1e dilugarite10r erau stralucitoare, dar valul, crucifixul care atarna de brau, umbre1e copacilor erau negre. Asta era deci, lumina ~i intuneric, soare ~i umbra, Rai ~i lad. Pentru ca una dintre calugarite ~tia totul despre lad, cine nu ~tie? Dar alta ~tia despre Rai ~i msu~irile celor binecuvantati, dintre care cea mai nemsemnata era frumusetea sublima. Cea mai neinsemnata. De-abia a~teptam acest extaz, ~i odata m-am rugat inde1ung sa mor. Apoi mi-am amintit ca e pacat. E cutezanta sau disperare, am uitat care, dar e pacat de moarte. A~a ca m-am rugat apoi pentru asta multa vreme, dar mi-a trecut prin gand, a~a de multe pacate, de ce? Alt pacat sa gande~ti astfel. Cu toate acestea, din fericire, sora Marie Augustine spune ca gandurile nu sunt pacate, daca Ie alungi repede.

Spui: "Doamne apar-a-ma, eu pier." Gasesc d e foarte lini~titor sa ~tii exact ce trebuie racut. Oricum, nu m-am mai rugat atat de des dupa aceea, i curand, abia daca m-am mai rugat. Ma simteam mai plina de curaj, mai fericita, mai libera. Dar nu tocmai in siguranta. In tot acest timp de aproape un an ~i jumatate, tatal meu vitreg a venit deseori sa ma vada. Indii discutam cu maica stareta; apoi 11 intaineam in salon, imbracata ca pentru cina sau 0 vizita la prieteni. Cand ne desparteam, imi dadea cadouri, dulciuri, un medalion, 0 bratara, odata mi-a dat 0 rochie foarte frumoasa, pe care desigur n-o puteam purta. Ultima oara cand a venit, n-a mai fost a~a. Am ~tiut asta de cum a intrat. M-a sarutat, s-a dat un pas inapoi ~i m-a privit cu atentie, cu ochi critici, apoi a zambit ~i mi-a spus ca sunt mai inalta decat credea el. I-am amintit ca implinisem ~aptesprezece ani, 0 femeie in toata [rrea. - N-am uitat de cadoul tau, spuse. Deoarece nu ma simteam in largul meu, i-am raspuns rece: - Nu pot purta toate lucrurile astea pe care mi Ie cumperi. - Poti purta orice cand vei veni sa stai cu mine, spuse el. - Unde? In Trinidad? - Nu acoio. Pentru moment, alCl. Cu mine ~i cu matu~a Cora, care in sfaqit se

intoarce acasiL Spune d. inca 0 iarna in Anglia 0 va ueide. Si Richard. Nu poti sta aseunsa toata viata. "De ce nu?" m-am gandit eu consternare. Presupun d n-a observat, pentru ca a inceput sa glurneasd, sa-mi fad eomplimente i sa-mi puna intrebari atat de earaghioase, ineat la un moment dat dldeam i eu. Cum mi-ar place a sa traiesc in Anglia? Apoi, inainte ca eu sa-i pot raspunde, dad am invatat sa dansez, ori dad dlugaritele erau prea severe. - Nu sunt severe deloc, am spus eu. Episeopul care Ie viziteaza in fiecare an spune d sunt prea indulgente. Foarte indulgente. E c1ima, spune el. - Sper dele i-au spus sa-i vada de treaba? - Da. Maiea stareta i-a spus. Unele dintre ele au fost speriate. Nu sunt severe, dar nici una nu m-a invatat sa dansez. - Asta nu va fi greu. Vreau, Antoinette, ca tu sa fu fericita, in afara de orice primejdie, am ineercat sa rezolv ceva, dar despre asta yom avea timp sa diseutam mai tarziu. Cand am ieit impreuna pe poarta manastirii, mi-a spus intr-o doara: - Am invitat nite prieteni din Anglia sa-i petread iarna aiei. Sa nu te plietiseti. - Crezi d vor veni? I-am intrebat eu ne1nerezatoare. - Unul dintre ei va veni. Sunt sigur de asta.

Sa fi fost felul in care a zambit? Dar din nou un sentiment de disperare, tristete ~i restri~te mi-a inecat vocea. De data asta nu m-am tradat. A fost intocmai ca in dimineata aceea in care am gasit calul mort. Nu spui nimic ~i poate d. nu e adevarat. Dar la manastire toata lumea ~tia. Fetele erau foarte curioase, dar nu raspundeam la intrebarile lor ~i pentru prima data m-au iritat fetele vesele ale calugaritelor. Ele sunt ocrotite. Cum ar putea ~ti ele ce inseamna sa traie~ti aJara? A fost a doua oara cand am avut visul acela. Am plecat iara~i din casa de la Coulibri. E noapte ~i ma indrept spre padure. Port 0 rochie lunga ~i papuci cu talpa subtire, a~a ca umblu greu, in urma barbatului care este cu mine ~i imi tin rochia u~or ridicata. E alba ~i frumoasa ~i nu vreau sa se murdareasca, 11 urmez, bolnava de frica, dar nu fac nici un gest sa ma salvez; daca ar fi cineva care sa incerce sa ma salveze, l-a~ refuza. A~a trebuie sa se intample. Acum am ajuns in padure. Suntem sub ni~te copaci inalti ~i nu evant. "Aici?" El se intoarce, se uita la mine, fata lui e neagra de ura, ~i cand vad asta incep sa plang. Rade cu viclenie. "Nu aici, nu inca", spune el, iar eu 11urmez, plangand. Acum nu-mi mai tin rochia, 0 tarasc pe jos, rochia mea frumoasa. Acum nu mai suntem in

padure, Cl llltr-o gradina l'mprejmuita cu ziduri de piatra, iar copacii sunt altfel de copaci. Nu ~tiu de care. Sunt trepte ce duc m sus. E prea mtuneric sa vad treptele sau zidul, dar ~tiu d sunt ~i ma gandesc: "Se va mtampIa cand ajung la capatul treptelor. Sus." Calc pe rochie, ma impiedic ~i nu ma pot ridica. Ating un copac ~i bratele mele se agata de el. "Aici, aici." Dar cred d nu voi merge mai departe. Copacul se clatina ~i se smuce~te de pard ar vrea sa ma arunce jos. Totu~i ma tin ~i secundele trec, fiecare ca 0 mie de ani. "Aici, aici, mauntru", spune 0 voce straina, iar copacul nu s-a mai clatinat ~i smucit. Acum sora Marie Augustine ma scoate din dormitor, mtrebandu-ma dad sunt bolnava, spunandu-mi d nu e voie sa Ie deranjezi pe celelalte, dar, de~i tremur toata, ma mtreb dad ma va duce dincolo de perdelele misterioase Ia locul unde doarme ea. Dar nu. Ma a~aza pe un scaun, dispare, ~i dupa un rastimp se l'ntoarce cu 0 cea~ca de cacao fierbinte. Am spus: - Am visat d am fost m lad. - Visul asta e un vis rau. Scoateti-l din minte, nu te mai gmdi Ia el niciodata, ~i mi-a frecat mainile reci sa mi Ie l'ndlzeasd. Arata ca de obicei, calma, ordonata, ~i vreau sa a mtreb dad se scoala l'nainte de a se crapa de ziua sau nu s-a culcat deloc. - Bea-ti cea~ca de cacao.

In timp ce beau, imi aduc aminte di dupa inmormantarea mamei, foarte devreme dimineata, aproape atat de devreme ca i acum, ne-am dus acasa sa bem cacao ~i sa mancam prajituri. A murit anul trecut, nimeni nu rm-a spus cum, i eu n-am intrebat. Erau acolo domnul Mason, Christophine, nimeni altcineva. Christophine plangea amarnic, dar eu nu puteam plange. M-am rugat, dar cuvintele dideau pe pamant lara sa insemne nimic. Acum gandul ei se amestedi cu visul meu. o vad in straiele peticite dilare pe un cal de imprumut, incercand sa fadi sernn cu mana Ia capatul drumului pietruit de Ia Coulibri, i din nou ma podidesc Iacrimile. - Se intampla Iucruri atat de ingrozitoare, spun eu. De ce? Dc ce? - Nu trebuie sa te preocupe astfel de taine, spuse sora Marie Augustine. Nu ~tin1 de ce diavolul trebuie sa-i aiba i el ziua Iui de joadi. Nu indio Niciodata nu zambea aa de mult ca cele1alte dilugarite, acum nu zambea de1oc. Parea trista. A spus, ca ~i cum ar fi vorbit de una singura: - Acum du-te incet inapoi in pat. Gande~te-te Ia Iucruri pIacute ~i blande, inceardi sa adormi. Curand voi striga deteptarea. Cur and se va face dimineata.

Deci totul se sffiqise. Un pas inainte, un pas inapoi, indoiaHi i ezidri. Totul, in bine sau in rau. lata-ne acolo, adapostindu-ne de ploaia toren~iala sub un copac de mango uria, eu, so~ia mea Antoinette i 0 tanara servitoare metisa, pe nume Amelie. Sub un copac din apropiere vedeam bagaje1e noastre acoperite cu saci, cei doi hamali i baiatul care ducea caii odihni~i, tocmi~i sa ne urce pana la 700 de metri la casa care ne atepta sa ne petrecem luna de miere. Slujnica Amelie mi-a spus azi-diminea~a: - Sper ca ve~i fi foarte fericit, domnule, In adapostul dulce al lunii de miere. Radea de mine, imi dadeam seama. 0 fiin~a dragu~a, dar vicleana, rautiicioasa, poate chiar perfida, ca multe altele prin par~ile acestea. - E doar 0 ploaie trecatoare, spuse Antoinette ingrijorata. Nu va ~ine multo M-am uitat la frunzele de palmier indoindu-se triste, la barcile pescareti trase pe

malul pietras, la ~irurile inegale de colibe varuite, ~i am intrebat de numele satului. - Massacre. - Si cine a fost masacrat aici? Sclavi? - Oh, nu. Pare a indignata. Nu sclavi. Probabil s-a mtilmplat ceva cu mul~i ani in urma. Nimeni nu-~i mai aminte~te acum. Ploaia cadea iroaie, picaturi uria~e sunau ca grindina pe frunzele copacilor ~i mare a se strecura pe furi inainte ~i inapoi. Deci acesta este Massacre. Nu capatul lumii, ci doar ultima etapa a calatoriei noastre interminabile din Jamaica, inceputul Iunii noastre de miere. Si desigur ca arata cu totul altfel cand soarele stdlucete pe ceL Se Iacusera aranjamente ca noi sa plecam din Spanish Town imediat dupa nunta ~i sa petrecem cateva saptamani pe una dintre Insulele Windward, la 0 mica mo~ie care apar~inuse mamei Antoinettei. Am acceptat. A~a cum acceptasem toate cclelalte. Ferestrele colibelor erau inchise, uile deschise intru tacere ~i intuneric. Apoi au aparut trei baie~i sa ca~te gura la noi. Cel mai rnic era gol pu~ca, doar de gat ii atarna un medalion religios, iar in jurul capului purta borul unei palarii pescareti. Cand i-am zambit, a mceput sa planga. 0 femeie I-a strigat dintr-o coliba ~i cl a luat-o la fuga urland. Ceilal~i doi I-au unnat incet, uirandu-se mereu inapoi.