Sei sulla pagina 1di 48

Radu Mihai CRIŞAN

doctor în economie – specializarea «Istoria gândirii economice»

MOŢA ŞI MARIN
TESTAMENTELE LOR POLITICE

BUCUREŞTI
2006
Editura Cartea Universitară
Str. Av. Traian Vasile, nr.8, sector 1, Bucureşti
Tel./fax: 021-225 01 63
e-mail: cartea.universitara@pcnet.ro,
www.carteauniversitara.ro
Editură acreditată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării prin
Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


CRIŞAN, RADU MIHAI
Moţa şi Marin : testamentele lor politice / Radu Mihai
Crişan. – Bucureşti : Cartea Universitară, 2006
Bibliogr.
ISBN (10) 973-731-359-3; ISBN (13) 978-973-731-359-1

94(498)
329(498) Legionar
929 Moţa, I.
929 Marin, V.

Toate drepturile de multiplicare, traducere,


adaptare şi difuzare a acestei lucrări sunt absolut
libere (gratuite şi neîngrădite), atât pentru România
cât şi pentru fiecare dintre celelalte ţări ale lumii.

ISBN (10) 973-731-359-3; ISBN (13) 978-973-731-359-1

2
În aceasta consistă Formula mântuirii
mântuirea, cu scăparea de noastre este frontul elitei de
toate plăgile ucigătoare care suflet, de minte şi de simţire
ne mistuie: READUCEREA a naţiei româneşti.
RODULUI în via Credem în virtuţile
dumnezeiască, azi bolnavă şi neamului nostru şi în
stearpă, în naţiunea noastră învierea lui.
(măcar în ea) căzută în
ghearele satanice stârpitoare Vasile MARIN
ale sufletului şi aducătoare
de pieire.

Ion MOŢA

3
4
CUPRINS

Singur Doamne, doar Tu eşti fără de păcat..................... 6

Ion Moţa. PREZENT LA ICOANĂ! ........................... 7

Vasile Marin. OSTAŞ UNEI CREDINŢE................. 29

Bibliografie................................................................... 47

5
Singur Doamne, doar Tu eşti fără de păcat

După părerea mea, nu sunt nici pentru Masonerie şi nici


potrivnic ei; nici antisemit şi nici filosemit; nici xenofob şi nici xenofil;
nici favorabil legionarilor şi nici împotriva lor; nici şovin şi nici
renegat.

Mărturisesc, alături de apostoli, că «singur Doamne, doar Tu


eşti fără de păcat» şi îmi repugnă organic atât să ridic în slăvi, cât şi
să arunc anatema.
Şi-aceasta cu-atât mai mult când este vorba de personalităţi şi
de evenimente istorice asupra cărora am deplina conştiinţă a
nedesăvârşirii cunoaşterii mele.

Cred nestrămutat în partea sublimă a sufletului fiecăruia dintre


noi şi credinţa aceasta este primul şi ultimul gând care m-a îndemnat
să redactez această restituire morală.

Şi, întrucât, fireşte, fiece testament politic este expresia icoanei


unei spiritualităţi, spiritualitate amprentată, în situaţii precum cele de
faţă, inclusiv de contactul cu aspecte extrem de sensibile, se-nţelege de
la sine că pertinenţa oricărei străduinţe restitutive în domeniu este
condiţionată de integrarea respectivelor aspecte în demersul
investigativ. Bineînţeles, cu onestitate şi cuviincioşie, nepătimaş şi
fără nici cea mai mică idee preconcepută.
Este tocmai ceea ce m-am străduit din răsputeri să fac, este
miza prezenţei în lucrare a unor citate nici pe departe comode.

Amin.

6
Ion Moţa.
PREZENT LA ICOANĂ!

(Testamentul politic al lui Ion I. Moţa, redactat cu înseşi cuvintele


acestuia, prin asamblare logică de idei citate – pentru fluidizarea
lecturii, fără ghilimele – din scrierile: «Cranii de lemn», «Societatea
Naţiunilor» şi «Testament»)

7
Iubiţii mei fraţi români,
Naţionalismul Românilor este o supremă
înţelepciune câştigată prin experienţa de veacuri a vieţii
noastre româneşti, scump plătită cu suferinţele noastre
proprii, veac de veac, înţelepciune coborâtă până în
subconştient, infiltrată până în instinct.
El isvorăşte din experienţa, din cunoaşterea inductivă
prin care am verificat, an de an, secole de-a-rândul,
existenţa acestei realităţi ireductibile a frângerii omenirii
în naţiuni etnice concurente şi rivale, gata de a abuza
oricând de un vecin care e slab fie prin însuşirile rasei,
fie prin situaţiunile grele în care a fost pus de
împrejurările istorice.
Naţionalismul nostru este o datină, o alcătuire
sufletească tradiţională (mai veche chiar decât
existenţa termenului de «naţionalism»). El e ceva care
e al nostru aşa cum ale noastre sunt cojocul şi opinca,
fluerul şi iia înflorită, doina şi privirea blândă, dar veşnic
prudentă, a plugarului şi a ciobanului.
Experienţa aceasta a străinului duşman începe cu
năvălirile barbare, e îmbogăţită cu luptele cu Turcii,
Tătarii, Leşii, de prigonirile acelei «unio trium
nationum» (să fie deci criteriul naţional o apariţie a
veacului al XIX-lea cum spun unii?), sau de prigoanele
greceşti care au împins pe Român la haiducie şi la
Tudor; această experienţă am plătit-o apoi scump cu
temniţele ungureşti şi cu tot şirul de suferinţe ale
Ardealului strivit nu atât de teoria naţionalistă a lui
Apponyi şi Tisza, cât de realitatea faptei de prigoană
pornite din ura şi pofta străinului. Iar azi această
8
experienţă culminează cu desmoştenirea Românilor de
către veneticii străini, în propria lor ţară liberă, cu lupta
din toate domeniile de viaţă dintre noi Românii şi Evreii
care formează în sânul nostru o unitate distinctă,
solidară, activând organizat pentru a ne scoate din
poziţiile şi drepturile noastre.
Naţionalismul românesc se dovedeşte astfel a fi
o atitudine înrădăcinată în tot trecutul nostru istoric,
chiagul vieţii noastre care străbate până în cele mai
tainice tresăriri ale procesului nostru vital .
1

Astăzi, lumea în care stau înrădăcinate toate


simţirile şi dorurile noastre n-o mai găsim nicăieri. A
1
Nu întâmplător naţionalismul românesc e un atât de temut adversar
pentru străinii duşmani şi pentru acei Români ai lumii vechi cari sunt
înfrăţiţi, prin voinţă sau slăbiciune, cu străinul încă stăpân.
Căci am arătat cum naţionalismul românesc e ceva mai mult,
mai permanent, mai adânc decât produsul unei propagande şi al unei
filosofii care s-ar putea demoda sau compromite aparent. Cei care vor
azi să ne desfiinţeze naţionalismul românesc cel adevărat şi deplin,
vor trebui să biruiască în noi întreaga istorie, să sfărâme în întregul
popor înţelepciunea stratificată de veacuri, să dărâme în noi echilibrul
tradiţiei naţionale strămoşeşti, să reducă întregul popor la o amnezie,
la o uitare a propriului trecut, a propriilor răni, într-un cuvânt să se ia
în piept cu acel uriaş de granit, înfipt voiniceşte, cu opincă lată, în tot
ceea ce a fost până acum viaţă şi voinţă românească.
Grea sarcină! Dar atacând naţionalitatea şi disciplina
spirituală creştină a unei naţiuni o desarmezi, o robeşti şi o distrugi...
Căci, naţionalitatea şi spiritualitatea morală, creştină, se
completează, se angrenează, aducând echilibrul vieţii omeneşti şi
voinţa de păstrare. Fără forţa naţionalităţii ne descompunem, ne
pulverizăm, pentru a cădea apoi pradă naţiunilor viguroase şi
conservate.

9
risipit-o veacul acesta cu politica şi vrajba lui, cu uitarea
lui Dumnezeu şi cu dragostea de străini şi de tot ce
este al altora, veac care calcă în picioare felul nostru de
viaţă, cu puterile, cu vredniciile şi frumuseţile lui.
Înstrăinarea aceasta împotriva căreia luptăm, de
nenorocirea căreia ne dăm seama, ne-a pătruns în
bună parte chiar şi pe noi «naţionaliştii»: în duh, în
credinţă, în felul de a gândi, în moravuri, în limbă şi
obiceiuri. Norocul e că n-a pustiit totul şi ne-a mai
rămas atâta vlagă încât, doborând piedicile şi
duşmăniile acestui veac de rătăcire şi de înstrăinare, să
ne putem întoarce la izvoare; şi, întorşi acolo, să
reluăm firul rupt al vieţuirii în casa, în comunitatea şi
duhul românesc, pentru ca astfel să ridicăm viaţa
acestui neam la puterea şi rodnicia, materială şi
sufletească, de care este vrednic.
Dat fiind principiul fundamental al moralei
creştine – iubirea de-aproapelui – se pune acum
întrebarea: ce ne sfătuieşte şi ne permite morala
noastră să facem faţă de cel ce ne loveşte şi vrea să ne
doboare? Sunt două căi urmate de Iisus: cea arătată
prin vorbele «dacă-ţi dă cineva o palmă, întoarce-ţi şi
celălalt obraz şi lasă-l să te mai lovească o dată». Prin
aceasta Iisus propovăduia toleranţa.
A doua cale e aceea pe care a urmat-o
Mântuitorul atunci când a gonit cu biciul afară din
biserică pe negustorii care se vârâseră până şi acolo,
în ciuda tuturor legilor morale. Această cale ne arată că
atunci când se trece peste o limită, toleranţa trebuie
schimbată cu măsuri energice de îndreptare imediată.
Ei bine, noi până acum am tolerat cu resemnare
creştinească să fim pălmuiţi, căci pălmuiţi ne-am lăsat
atunci când veneticii paraziţi şi-au acaparat drepturi
10
cetăţeneşti, ne-au jefuit sat cu sat, sădind corupţia şi viciul
între ţărani, când ne-au monopolizat aproape toată presa,
tot comerţul, toate băncile, când ei trăiesc în belşug1 şi
răsfăţări, în vreme ce noi «cerşim din poartă-n poartă» .
1
Românului i s-au luat, pe lângă bunăstarea de mai înainte, cântecele
şi comorile sufleteşti, i s-a atacat credinţa în Dumnezeu şi respectul
moralei creştine.
Până şi marile foloase ale ştiinţelor aplicate şi ale
maşinismului au fost răpite poporului şi folosite împotriva lui.
Adevărata menire a maşinismului şi a ştiinţelor atât de mult
desvoltate, era de a îmbunătăţi situaţia materială a naţiunii întregi şi a
facilita, astfel, pe seama tuturor, câştigarea unei culturi sufleteşti mai
perfecte decât cea de până atunci. Căci desvoltarea culturii e singurul
rost al vieţii omeneşti.
Maşinismul ne-a răpit (în urma penetraţiei iudaice) cultura
sufletească de mai înainte, pentru a o înlocui nu cu alta mai bună, ci
tocmai cu o falsă cultură, prevestitoare şi aducătoare de pieire
sufletească.
Dacă, de pildă, drumurile de fier ne-ar fi adus, în locul
cântecelor pe care le-au alungat, altele noi şi mai frumoase, n-am fi
blestemat în doinele noastre de jale aceste drumuri, ci le-am fi slăvit
în hore de bucurie.
Şi-aşa ar fi fost, dacă roadele acestui avânt al producţiei ar fi
intrat în stăpânirea noastră.
De-aceea, individul de azi are sufletul rătăcit, pierdut, stricat
(nu ne contraziceţi prin citări de excepţii). Rătăcit, pierdut, stricat în
raport cu cerinţele sufletului-tip admis de Dumnezeu la viaţă, cerinţe
stabilite în criteriul fundamental al vieţii: doctrina creştină.
E domnia Anticristului în viaţa individului (anumite forme
exterioare şi obiceiuri creştine la suprafaţă, dar vane în interior,
salvează oarecari aparenţe şi superstiţii, dar nu mai cuprind nici o
urmă de licărire sfântă, sau, în cazul cel mai bun, păstrează doar
resturi atât de mici de spirit creştin, încât acestea nu mai au efect
cumpănitor pentru salvarea sufletului.
Dragă semene, te rog frăţeşte, arată-mi şi mie pe
intelectualul de azi (corespunzător tipului general) care nu e
11
desfrânat! Şi dă-ţi seama de toate nenorocirile, tragediile, dezastrele,
care vin în viaţa individului, a familiei, a societăţii şi chiar a statelor,
drept consecinţă a acestei desordini morale!
Arată-mi apoi pe omul (corespunzător tipului general) care să
se îngrijească înainte de toate să satisfacă porunca fundamentală a lui
Iisus: «nu vă adunaţi comori pe pământ, unde rugina le strică, iar furii
le sapă şi le fură, ci vă adunaţi comori în Cer, unde nici rugina nu le
strică, nici hoţii nu le sapă, nici le fură». Şi, prin aceasta, nu vă cer să-
mi arătaţi pe un pustnic desfăcut de orice dor de materie, ci pe omul
care să se gândească la datoriile morale mai înainte şi mai presus de
cerinţele pântecului.
Iar familia de azi suferă de aceeaşi decadenţă morală ca şi
individul. Unde mai întâlniţi azi moralitatea severă a familiilor bunicilor
noştri? Unde mai vezi azi părinţi ca Brutus al Romanilor, care, pentru
interesul patriei trădate, şi-a distrus familia, condamnându-şi singur
fiii la moarte?...
Dar, e aşa de departe acest tip sublim, e aşa de departe
virtutea mamei romane care, primind vestea că singurul ei fiu a murit
în război, a răspuns: «de aceea l-am născut», încât astăzi regretăm
dispariţia nu a unor asemenea înălţimi morale, ci dispariţia obişnuitei
familii cinstite, regulă generală mai ieri, în care virtutea era un lucru
comun, icoana era nelipsită din casă, nici nu se aşeza nimeni la masă
înainte ca părintele de familie să spună rugăciunea... Şi-odată cu
dispariţia acestora, buruienile patimilor copleşiră şi virtuţile şi tăria
acestei celule de bază a organismului social al unei naţiuni, iar
efectele se văd şi se vor vedea încă (Am dori aşa de mult să nu ni se
răspundă iarăş, naiv, dacă nu perfid: «ei bine, şi de ce mai stă totuşi
edificiul naţional în picioare?». Un neam bolnav nu moare, ca omul, în
2-3 ani, ci în secole, iar aparenţele de azi – ce aparenţe strălucitoare
erau în Rusia anului 1913 – nu garantează, contra logicei, viitor de
sănătate.).
Societatea, naţiunea nu e mai puţin rătăcită în spiritul ei.
Ce e Constituţia de la 1923 – care face pe Venetic, Român şi
neagă existenţa infectării noastre cu un milion de Venetici proaspeţi,
veniţi să colonizeze oraşele noastre – (deşi Constituţia prevede precis
la art. 4: «E absolut interzisă colonizarea pământului românesc cu
populaţii străine.»)?

12
Apropo, prin chiar firea lucrurilor, oraşele sunt centrele puterii
economice, culturale şi politice ale unui neam. Ce viitor stă în faţa
naţiunii româneşti, ale cărei oraşe (după statistica din 1921 a
domnului Em. Vasiliu, statistică recunoscută reală de însuşi domnul
I.I.C. Brătianu) cuprindeau atunci (dar azi!) numai 28% Români?
Stăm solid de tot pe picioare, nu-i aşa?
Conceptul de cetăţean pe care e întemeiată structura statului
«democratic», înlocuind conceptul de Român, conceptul de Ungur,
sau cel de Evreu, concepte apropiate de realitate şi isvorâte din
contactul imediat cu ea: ignorează suprema realitate a naţionalităţii şi,
în consecinţă, falsifică întreaga structură a statului democratic.
Şi iată, de pildă, unde ne duce acest exces: ţinându-se strict
după litera legii şi a conceptului de cetăţean, este imposibil să se
admită o politică de românizare a oraşelor României, fără a cădea în
contrazicere şi ilegalitate. Toţi locuitorii fiind cetăţeni şi naţionalitatea
etnică neavând azi nici o situaţie de drept şi, deci, nici o forţă în
construcţia legală a Statului – nu e de conceput în Statul
«democratic» o politică de românizare a oraşelor noastre înstrăinate.
Vorba politicianilor: nu există o problemă evreiască deoarece, la 1923,
Constituţia i-a făcut Români pe toţi Evreii. Nu e admisibilă în Ardealul
României democratice o politică de Stat pentru o treptată dar
temeinică restitutio in integrum a Românilor în poziţiile ce le-au fost
luate prin nedreptatea ungurească de veacuri, deoarece şi Ungurii
sunt Români, Români în singura accepţiune legală actuală a realităţii
româneşti: cetăţeni.
«Cămaşa de forţă» a Statului democratic, forţa sa juridică, o
vedem astfel întorcându-se pentru a lovi în cei pe cari trebuie să-i
servească şi pentru a apăra pe cei ce compromit cultura şi viitorul
neamului nostru.
Excesul de abstracţiune din structura de azi a Statului a
devenit, astfel, un paravan juridic pentru duşmanii şi profitorii
neamului românesc.
Structura noului Stat românesc, care va trebui să înlocuiască
mâine actualul stat «democratic», va trebui să pornească de la o
desfiinţare a acestui exces de abstracţiune, de la o generală înapoiere

13
Nu mai putem răbda să suferim în colţuri, striviţi
în avântul nostru de către îmbulzeala 1acaparatorilor,
cari se vor şti vârî şi în conducerea ţării , aşa cum au
ştiut s-o facă până acum pretutindeni.

Progresul moral îl constituie tot ceea ce este în


armonie cu legile moralei2.
la realităţi. Noile abstracţiuni şi regule fundamentale, imagini fidele ale
realităţilor, trebuie să fie în Statul de mâine: naţiunea românească
dominantă; naţiunile minoritare libere în desvoltarea lor, cu condiţia
de a nu prejudicia şi a nu exploata pe Români; apoi familia şi
finalităţile creştine ale vieţii.
1
Azi, în regulă generală, mai ales în clasa conducătoare a neamului,
spiritul creştin e aproape stins din suflete. E domnia Anticristului.
Mişcarea naţională se înfăţişează astăzi ca o supremă
încordare între naţiune şi guvern, perspectivele de viitor ale mişcării
ne lasă să întrezărim inevitabile conflicte grave, cari ar aduce mari
suferinţe organismului naţional.
Aceste dureroase suferinţe ale naţiunii pot fi evitate numai
dacă guvernul părăseşte politica de împiedicare a liberei desfăşurări a
mişcării naţionale în cadrele constituţionale, dacă părăseşte POLITICA
LUPTEI CU NAŢIUNEA care reacţionează pentru a-şi apăra existenţa.
2
Elementul moral a fost întotdeauna principala temelie a vieţii şi a
rosturilor noastre omeneşti.
Dacă această temelie se pierde, am pierdut totul: şi dreptul la
viaţă şi puterea de a birui, prin propriile noastre puteri, pe duşmanii
care ne încalcă şi ne înjosesc, părând a fi sancţiunea divină a
propriilor noastre nenorociri.
Iar, soluţia pentru a ieşi din acest dezastru? A reda lumii
frâna şi cârma morală, iar nu numaidecât o bucată de pâine mai mult
şi o economie materială mai bună, iată calea de soluţionare a acestei
vitale probleme umane.
14
Avem datoria de a apăra pe cei slabi şi fără scut,
pe aproapele nostru care nu ne are decât pe noi.
Cauza noastră e aşadar dreaptă şi sfântă. Sfinte
ne vor fi şi sacrificiile. Lupta trebuie s-o ducem înainte
cu perseverenţa apostolatului şi cu vitejia sufletelor
alese care ştiu că nu este nimic mai nobil decât a te
uita pe tine şi a te jertfi pentru aproapele năpăstuit.
Aşa a făcut Cristos!
Să nu se creadă – în urma faptului că noi
combatem ideile de umanitarism, de libertate, egalitate
şi frăţie, în felul cum le interpretează şi caută să le
aplice Evreii (neonest, bazându-se pe puterea
fascinatorie care se leagă de ele şi pe care, printr-o
interpretare greşită, o făceau să acţioneze tocmai
împotriva scopului pe care-l urmăreşte accepţiunea lor
just interpretată,1 folosindu-le ca armă pentru cucerirea
puterii mondiale ) că noi am fi duşmanii acestor nobile
idei în accepţiunea lor ideală.

1
Astfel, în loc să se spună că libertate însemnează putinţa de a te
manifesta liber atât timp cât nu atingi egala libertate a altuia, ei
aţâţau poporul la revendicarea unei libertăţi tot mai neînfrânate, tot
mai injuste şi tot mai periculoase.
În loc să spună că egalitate însemnează dreapta atribuire a
recompenselor după merite, ei aţâţau pe cei mai puţin merituoşi să
ceară «recompense» egale cu cei mai merituoşi, uitând că în orice
organism există o talpă şi un creer, un braţ vânjos şi un ochiu fin, şi
că unul fără altul nu poate trăi (şi mai ales cel de la extremităţi nu
poate trăi fără cel din centru, însărcinat cu o muncă mai puţin
musculară).
Exploatând în acest fel frumoasa idee a egalităţii, ei au adus
organismul social într-o stare de nemulţumire haotică, a mâinii contra
15
Toate aceste idei sunt derivate ale învăţăturilor
lui Iisus. A le respinge, însemnează a te lepăda de
Cristos. Noi le admitem şi le primim, însă numai văzute
prin prisma posibilităţii1 lor de realizare folositoare în
împrejurările de astăzi .
stomacului, a piciorului contra creerului, distrugând armonia necesară
unei bune funcţionări colective bazate pe justa recunoaştere a valorii
fiecărui organ deosebit. De această stare de lucruri profitau apoi
numai ei, Evreii, înaintând în mod vertiginos spre realizarea planului
lor criminal de stăpânire mondială. E prea banal să mai spunem că
atunci când doi se ceartă totdeauna al treilea câştigă. Nici nu e prea
greu de înţeles metoda aceasta, simplistă dar foarte rodnică, a
Izraeliţilor.
1
Când ni se pierde sufletul, ni se secătuieşte trupul naţiei şi ni se
leagă mâinile spre a nu mai fi liberi nici de a ne apăra. Când pieirea
ca naţiune nu e un lucru al viitorului îndepărtat – ea se înfăptuieşte
sub ochii noştri, zi cu zi, într-o neobservată agonie.
Câte suflete româneşti s-au pierdut până acum în braţele necredinţei
şi ale decadenţei sufleteşti, câte calităţi sufleteşti ni s-au stins sau
amorţit din pricina falsei culturi şi a civilizaţiei de astăzi?
Unde ne e boierimea vitează şi vrednică de pe vremea aprodului
Purice? Care e tăria şi autoritatea Bisericii de azi, morala societăţii
româneşti contemporane? Pretutindeni, dezagregare şi început de
putrefacţie!
Cât despre avutul nostru material, e prea cunoscută
desăvârşita lui înstrăinare (comerţ, industrie, exploatări) adică pieirea
lui naţională!
Pierim acum, sub ochii noştri, încet dar sigur!
Din rămăşiţele noastre se va forma, pe nesimţite, un alt
popor, inferior şi degradat, născut rob, şi care ne va uzurpa poate
numele şi graiul, tot aşa cum au făcut-o samsarii greci de astăzi, cari
pretind a fi urmaşii lui Pitagora şi ai lui Pericle. Cuvintele lui Conta se
vor fi adeverit însă: vom fi pierit ca naţiune. Robii români de mâine
nu vor mai avea nimic în comun cu plăeşii, răzeşii şi boierii lui Mircea
şi Ştefan, nici cu dorobanţii de la Plevna şi Mărăşeşti!
16
Trebuie dintâi să descoperim lumii intenţiunile
ascunse 1ale Evreilor, falsitatea operei lor sociale de
suprafaţă , să demonstrăm apoi mulţimii greşeala în
care a căzut, să trezim din beţia sălbatică pe cei ameţiţi
de posibilitatea unei potoliri imediate a egoismelor
veşnic nesatisfăcute, să oprim din calea lor pe cei
porniţi să ucidă «pe cei de sus» şi să se pună ei în locul
lor, să oprim talpa de a distruge capul crezând apoi că
se poate pune ea în locul lui.
O reacţiune, o stavilă, se impune deci împotriva
răului stârnit de interpretarea perfidă a acestor idei.
Nu e mică dificultatea operei noastre. Trebuie să
desvăţăm ce au învăţat alţii. Suntem puşi în contact cu
mentalităţi aproape înebunite de excitaţia patimei
injectate şi se vor cere multe jertfe şi multă stăruinţă
pentru a birui definitiv.
Această reacţiune nu se poate înjgheba decât cu
cadrele sănătoase naţionale, adică o clasă
conducătoare românească. Nu ne putem supune mai
bine învăţăturilor creştine, decât luptând pentru
ridicarea morală a naţiunii2.

1
«Libertate-egalitate-fraternitate» neţărmurită, adică libertatea
naţiunii străine şi duşmane de a ne cuceri centrele de avuţii, de a ne
degrada cultura şi credinţa şi de a ne ataca la noi acasă, - sau
egalitatea cea mai făţarnică, corespunzând unei progresive
desmoşteniri şi alungări a Românilor din poziţiunile hotărâtoare ale
vieţii naţionale, - sau apoi fraternitatea cu ucigaşul care ne-a înlănţuit,
jefuit şi batjocorit atacându-ne pentru că îndrăznim să ne mai
întrunim în oraşele româneşti unde el e stăpânul exclusiv.
2
Căci să fim bine înţeleşi, încă din capul locului: problema veneticilor
trebuie soluţionată printr-o luptă de ansamblu, radicală, printr-o
17
Să nu ne credem mai buni decât suntem.
Să ne cunoaştem bine, căci numai astfel vor
avea valoare reală calculele noastre. De-aceea, trebuie
să îndreptăm fără cruţare arcul săgeţilor binemeritate,
şi împotriva propriilor noastre defecte , cu credinţa că
1

prin continue critici şi îndrumări persistente, zi cu zi,


vom ajunge la adevărata şi deplina renaştere morală a
lumii bolnave de astăzi .
2

, dând cuvântului revoluţie nu sensul de anarhie şi


revoluţie naţională
luptă de stradă, ci sensul spiritual al unei totale rupturi de
mentalitatea actuală de robie şi slăbiciune în faţa străinului.
1
Alături de corupţia şi venalitatea noastră, combinate cu o inocentă
naivitate, viciul capital care ne slăbeşte şi ne pune pe o treaptă de
inferioritate e beţia şi orgia simţurilor nedisciplinate, cărora le cădem
atât de uşor victime.
2
Întunericul patimilor nu va putea niciodată cristaliza un focar de
lumină salvatoare. Iar ceea ce căutăm şi dorim din toată fiinţa noastră
e lumina, e înstăpânirea din nou a vieţii aşa cum a voit-o Dumnezeu:
viaţă de adevăr, dreptate, virtute. În aceasta consistă mântuirea, cu
scăparea de toate plăgile ucigătoare care ne mistuie: readucerea
rodului în via dumnezeiască, azi bolnavă şi stearpă, în naţiunea
noastră (măcar în ea) căzută în ghearele satanice stârpitoare ale
sufletului şi aducătoare de pieire.
Această nouă fecundare a sufletului pierdut al unei naţiuni nu
se poate face decât prin cea mai pură esenţă de lumină, de virtute.
Ea nu poate fi creeată, păstrată, cultivată şi apoi întrebuinţată la
operaţia de regenerare decât în mediul ei creator. Ea nu poate fi
găsită şi captată decât la izvorul ei: la picioarele Mântuitorului, sub
iubitoarea oblăduire a lui Dumnezeu. Vrem viaţă, scântee
mântuitoare, vrem cale izbăvitoare!...
«Eu sunt calea, adevărul şi viaţa» e sentinţa neclintită a lui
Iisus.
Adică, exemplificare de maximă concreteţe: Stăm iarăşi în
preajma Crăciunului.
18
Prin urmare, deşi natura e chiar şi în materie
socială atotvindecătoare (în multe cazuri măcar) şi cu
toate ca nu e exclusă aşadar posibilitatea ca naţiunea
Şi ne întrebăm, cum bogatul din Evanghelie întreba pe
Mântuitorul: ce trebuie să fi făcut noi pentru a putea zice azi că de
Crăciunul acesta ne-am apropiat nu numai prin epuizarea foilor
calendarului din ăst an şi prin isprăvile gastronomice de care ne
pregătim, ci şi printr-o orânduire nouă a sufletului, a adevăratei
noastre vieţi?
Iar răspunsul nu poate fi numai un interogatoriu asupra
formelor şi legilor respectate, un examen tehnic asupra conformării la
ceea ce e mai mult exteriorul doctrinei creştine: ai furat, ai
nedreptăţit, ai respectat poruncile în ceea ce au ele oarecum formal,
normativ, de reglementare a raporturilor cu semenii? Ci vom fi
întrebaţi dacă a fost ceva viu sufleteşte în noi, vom fi întrebaţi ce
disoluţii sufleteşti adânci s-au întâmplat în noi şi ce reconstrucţii
interioare pe un alt plan, de jertfă şi prefacere vie. Căci simpla
conformare oarecum contractuală faţă de porunci, simpla atitudine
aparent corectă, dar lipsită de prefacerea vie interioară, nu poate
apropia pe om de Cer şi de mântuire.
Nu ştiu ce vor zice teologii, despre a căror ştiinţă n-am multă
cunoştinţă, dar măsura învierii noastre interioare, măsura creştinătăţii
noastre vii, eu o văd mai ales în măsura jertfei pentru binele altora: a
unei jertfe personale liber, cu dragoste şi cu elan consimţite, fără gând
la respectarea formală a nu ştiu căror regulamente bilaterale dintre
noi şi Dumnezeu.
Jertfa aceea care e deslănţuită în noi din dragoste, dintr-o
dragoste pentru altceva decât fiinţa noastră, jertfa aceea care ne
inundă pustiindu-ne aşezarea omenească a vieţii, dar ne încălzeşte
totodată cu satisfacţii pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc.
Această jertfă e faptul care smulge de pe fiinţa noastră carapacea
nesimţirii faţă de cele dumnezeieşti şi, transformându-ne într-o rană
vie («de soare şi sânge» cum ar zice Radu Gyr) ne pune în directă
comuniune cu Dumnezeirea care pătrunde năvalnic în sufletul nostru.
Şi devenim astfel vii sufleteşte, mai vii, mai creştini. Jertfa este astfel
măsura creştinătăţii noastre.

19
noastră să ajungă la restabilire prin procesele de
reacţiune organică pe care (ca cel despre care tocmai
am vorbit) şi-le germinează ea singură, în mod reflex, -
totuşi, pentru a evita riscurile unei deslănţuiri
nezăgăzuite, avem datoria de a ne dedica cu toată
pasiunea muncii uriaşe a 1 rezolvirii inteligente şi
organizate a acestei probleme .
E vorba de cea mai complexă şi uriaşă problemă
vitală a omenirii şi civilizaţiei creştine întregi.
Dar, orice se va întâmpla şi orice am fi capabili
să pregătim, să studiem şi să înfăptuim în mod
inteligent în această direcţie, concluzia imperativă, care

1
Orice sistem viu e mişcat de o forţă. În sistemul societăţilor
omeneşti, forţa nu se captează decât prin organizare.
Aşadar, sistemul nostru trebuie să aibă organizaţie.
Organizaţia însă, nu se poate naşte şi desvolta sănătos, fără
rânduială, fără ierarhie.
Vrem să construim deci (şi cu ajutorul lui Dumnezeu vom
construi) o celulă de strălucitoare lumină, care va acţiona, adică va
lumina şi deci va mântui! Nu suntem creatori de lumină. Ea se află
numai la Dumnezeu. Nu suntem făuritori ai mântuirii dorite, ci vrem
să fim simple unelte ale acestei forţe salvatoare, pe care n-o căutăm
aşadar în altă parte decât în singurul loc unde se află: la Dumnezeu.
Deci: la Icoană!
Avem credinţa că, de astă dată, mergem drept la ţintă şi
biruinţa este asigurată. Neamul va fi servit, mântuit, deoarece nu
înţelegem să ne mai depărtăm nici o clipă de la Icoană şi de la
porunca ei. Nu mai lucrăm deci noi, ci ea, care este neînvinsă.
Astfel, sistemul nostru, această coşniţă cu rânduiala şi
conducerea ei, strâns unit în jurul credinţei în Dumnezeu (singurul ei
stâlp de sprijin), îşi începe, în faţa lumii, munca, strădania de care e
legată singura nădejde de mântuire.

20
se impune pe deasupra tuturor, este să rămânem
membre vii şi nedeslipite, sensibile şi supuse, ale fiinţei
naţionale!
...Pentru a putea evita orice risc din partea
şubredei înţelepciuni omeneşti...
Căci altfel, când cumpătul şi cuminţenia se
spulberă în vânt, «n-aduc ani ce-aduce ceasul» şi într-o
bună zi ne putem trezi în faţa prăpastiei crezute
departe.
De-aceea, să luăm aminte şi să avem în întâiul
rând grije de noi înşine . Altfel, lupta ne e şovăitoare şi
1

biruinţa primejduită.

1
Esenţialul în acest domeniu este un element interior sufletesc al
luptătorului, care trebuie cultivat înainte de orice: confundarea vieţii
personale a acestuia cu idealul său. Aşadar, salt din egoismul
individual, oricât de justificat, totala aservire a interesului personal
interesului colectiv.
Coborâţi în adâncul vostru sufletesc şi întrebaţi-vă dacă vă
mulţumeşte sau nu o simplă recitare de idealuri menite a fi veşnic
înfrânte. Iar dacă veţi simţi că demnitatea voastră de om şi de Român
nu mai îngăduie ruşinea tuturor resemnărilor, atunci împăcaţi-vă (pe
încetul şi definitiv, iar nu numai în clipa unui entuziasm trecător) cu
gândul că viaţa voastră personală cade cu totul pe al doilea plan, şi
treceţi dincoace, pe marele drum dureros al jertfei pentru binele
altora, pentru binele Neamului, pentru slujirea lui Dumnezeu.
Altfel, dacă veţi condiţiona lupta de faptul de a nu vă
stingheri interesele, oricât de îndreptăţite, atunci toate moţiunile
voastre frumoase, toate congresele voastre înfierbântate nu vor
aduce nici o biruinţă, ci vor rămâne în istorie doar pentru a caracteriza
laşitatea unei generaţii nevrednice de înaintaşii ei şi menite
blestemului urmaşilor.

21
Adevărul nu e relativ. Ca şi Dumnezeu el este
unul.
Iar spiritul adevărului, în problema orânduirilor
sociale ale omenirii e cristalizat în criteriul fundamental
şi sfânt al ideii naţionale.
De-aceea, măcar de-acum, să nu ne mai
conducem2după aparenţe, ci după îndemnurile inimii1 şi
ale logicei , care toate ne spun că: Neamul românesc
trebuie să se ridice din decadenţa sufletească în care a
căzut şi să fie stăpân pe pământul şi cultura sa! El nu
poate trăi decât desrobindu-se3 din situaţia de azi, la
care l-au adus partidele politice .

1
Vom coborâ cât mai jos pe scara pretenţiilor politice momentane,
vom face mai mult loc sufletului, care în simţămintele sale spontane,
desinteresate şi nealterate, conţine cele mai mari adevăruri şi soluţii.
Căci, noi nu punem temeiul capital numai pe intelect ci şi pe
suflet, pe sentiment; de-aceea, chiar într-o controversă, nu
desconsiderăm elementul sentimental, care, foarte adesea, ne aduce
rodul plin al unei intuiţii directe şi juste a realităţilor, fără a se
împiedica în desişul raţionamentelor dubioase.
2
Iar atunci când mintea nu te ajută la aflarea unor soluţii specifice
(mintea «luminată» a celor care tac), ne rămâne totuşi o bază solidă
de orientare generală a actelor vieţii (o soluţie posibilă în orice
moment al istoriei, căci, în orice moment al ei, viaţa e stăpânită de
forţa şi legile lui Dumnezeu). Această soluţie generală este
conformarea noastră la adevărurile eterne, creştine, la învăţătura lui
Iisus pe care noi o înţelegem astfel (învăţătură sintetizată mai ales în
minunea cerească a Învierii): Oricât de puternic ar fi Satana, atunci
când îl combaţi cu jertfirea chiar a propriei vieţi, intervine
atotputernicia divină şi te face biruitor.
3
Toată lumea, fără excepţie, mărturiseşte, când e sinceră, că în
aceste partide nu se caută decât satisfacerea interesului personal al
22
Ne sunt cunoscute prea bine primejdiile uriaşei
forţe oculte francmasone şi antinaţionale care ţine în
stăpânirea ei chiar ţări de frunte cum e Franţa, şi
vedem o serie de indicii noi care ne prevestesc că
riscăm şi noi a ne "occidentaliza" în acest fel . Adică
1

partizanilor, nimeni neintrând în ele în virtutea unui crez, a unei porniri


eroice spre un ideal, ci numai pentru a se căpătui.
Satisfacerea acestor interese se face în cadrul unei totale
aserviri faţă de străinii care ne-au cucerit ţara, în cadrul imoralităţii şi
al unei lipse de credinţă creştină aproape fără precedent.
1
Tot mai mult găsim că lipseşte, mai ales la cărturari, sufletul
românesc viguros de odinioară, fiind înlocuit, cu un amestec
desgustător al celor mai învechite şi triste idei cosmopolite. Această
schimbare s-a săvârşit în gândul şi simţirea multor Români de-ai
noştri, mai ales Ardeleni. Şi nu numai în îngâmfaţii «aristocraţi»
ardeleni cari la 1917 erau în ajun de regenerare totală, dar chiar şi în
cei ridicaţi din ţărănime. Chiar feciorii popii cutare nu mai ştiu azi ce e
ideea naţională, ei care nu demult ar fi fost gata să sfâşie pe
profesorul ungur care le-ar fi smuls tricolorul ascuns în cuta hainei şi
adormeau legănaţi de ritmul poesiilor patriotice ascunse sub perna de
şcolar.
Ne e sufletul mohorât nu numai din pricina acestei melancolii
a unei comparaţii cu trecutul, dar mai ales din grija pentru viitor. Căci
un cristal uşor se sfarmă. Dar cu anevoe se reface.
Comoara ideii naţionale, care abia începuse a ne revărsa în
vine puterile ei creatoare, se poate uşor distruge. Demagogie,
defăimare, inducere în eroare, filosofie modernă, renaştere la
"occidentalism", dreptate umană, egalitate, toate acestea sunt arme
care au doborât ideea naţională franceză, rusă şi, în bună parte, chiar
mondială.
Ele au şi la noi, chiar şi în literatură şi filosofie (nu mai vorbim
de Universitate! – Contestă cineva faptul că majoritatea profesorilor a
fost absentă de la marea sa datorie de păstrătoare a isvoarelor culturii
româneşti, ba chiar a duşmănit pe cei dornici să apere de înstrăinare
cultura aceasta? Neîndurătoare, istoria de mâine va însemna în şirul
faptelor caracteristice ale epocii de astăzi: Profesorii universitari au
23
potrivit intereselor celui mai temut duşman pe care l-a
cunoscut vreodată un popor: iudeo-masoneria.
Obişnuiţi cu ideologia cosmopolită masonică a
Societăţii Naţiunilor1, politicianii au sacrificat
independenţa României şi viitorul ţării date pe mâna
străinilor interni şi externi de dragul visurilor briandiste
ale Pan-Europei.

duşmănit viitorul şi puritatea culturii româneşti.), misionari stăruitori


pentru înobilarea spirituală a «xenofobilor» .
Deşi nu suntem un popor industrial, totuşi nu ne putem
socoti la adăpost de o puternică orientare de stânga (Şi-aceasta în
condiţiile în care comunismul este acea fiară roşie din Apocalips care
se ridică pentru a goni pe Cristos din lume. Peste tot unde
comunismul diavolesc a biruit, Biserica a fost doborâtă. Nu pentru
veşnicie, dar totuşi a fost doborâtă pentru veacul de azi. Iar în locul ei
s-a înstăpânit puterea diavolească a necredinţei, a stricăciunii, şi
suferinţele cu moartea sufletească si trupească a oamenilor de azi.),
nu numai prin înşelarea ţărănimii, dar şi prin acţiunea oraşelor,
aproape complet cucerite de duşmani şi de elemente fără suflet
românesc, lepădate de tradiţia noastră religioasă şi culturală.
E vântul vremii care vrea să pătrundă şi la noi, înecând
adevărul primordial al vieţii sociale: ideea religioasă şi ideea naţională.
Omenirea pozitivistă de azi, sau mai bine zis cu pretenţii de
pozitivism, şi-a pierdut cârma morală. Azi nu se mai crede decât în
carne şi trup şi în puterile şubredei înţelepciuni raţionaliste omeneşti.
Adevărurile primite prin revelaţie divină (singurele cârme care pot
conduce la liman viaţa de aici), acestea ştim cu toţii bine ce valoare
mai au în conştiinţele actuale, fie ele chiar ale unor mari prelaţi. Şi-
această situaţie stăpâneşte pretutindeni în lume, doar măsurile şi
coloriturile variază.
Peste tot, suflete crescute în otrava unui individualism
anarhic, care schimonoseşte şi sterilizează simţirea, dragostea şi
durerea pentru neamul tău.
1
La temelia Societăţii Naţiunilor stă mirajul unui anumit idealism.
Ceea ce nu însemnează că ignorăm cealaltă temelie, cea adevărată, a
24
uneltirilor oculte masonice, care, în dosul acestui miraj, doreau să-şi
împlinească idealul desfiinţării Statelor Naţionale şi al unei
reconstrucţii a lumii după concepţiile filosofice materialiste şi
cosmopolite ale Masoneriei. Concepţii care, la rândul lor, nu sunt
decât un al doilea paravan al unor uneltiri şi mai «anumite»...
Înlăurarea arbitrarului şi a bunului plac războinic, a forţei
brutale din viaţa naţiunilor. Scopul acesta aparent al Ligii nici nu e
numaidecât stârpirea războiului, deoarece ea însăşi admite că sunt
cazuri de războaie drepte, necesare – ci scopul e ca războiul nedrept,
arbitrarul vieţii internaţionale să dispară.
N-ar fi nimic de zis contra acestui scop, dacă-l considerăm în
sine, independent de posibilităţile de realizare. E chiar ceva foarte
nobil, seducător mai ales pentru spiritul superior al creştinului iubitor
de ideal. Dar, de-ndată ce examinăm posibilităţile teoretice de
realizare, apoi sistemul practic prin care s-a realizat acest scop,
constatăm o serie de vicii.
Aceste vicii ne dovedesc că un scop nu e suficient să fie
nobil, când intră în domeniul realizării, ci trebuie să fie realizabil,
deoarece, în caz contrar, sistemul realizării se va întoarce exact contra
scopului în loc de a-l servi.
Un singur exemplu (din multele), spre edificare:
Fără o sistematizare juridică a vieţii, nu e cu putinţă
înlăturarea arbitrarului. Căci într-adevăr ce e regula de drept, norma
juridică? Ea este o reglementare obiectivă, prealabilă şi unică, a
diferitelor raporturi sociale. Se stabileşte dinainte deci, pentru cazuri
încă nenăscute, care va fi poziţiunea forţei publice în diferitele
raporturi şi conflicte dintre oameni.
Dar azi cel puţin, dacă nu întotdeauna, raporturile dintre
naţiuni nu sunt succeptibile în ceea ce au ele mai important, unei
încadrări juridice.
În raporturile juridice dintre naţiuni, marile interese naţionale
(conflicte de teritoriu etc.) nu sunt fenomene succeptibile a se repeta
în condiţiuni identice, reglementabile deci în prealabil printr-un sistem
juridic.
Să luăm ca pildă dreptul unei naţiuni asupra unui teritoriu
(sursa aproape constantă a războaielor). Unii vor invoca, cu dreptate,

25
dreptul istoric sau voinţa majorităţii populaţiei (cazul Ardealului pentru
noi). Alţii vor invoca, poate tot cu dreptate, numai dreptul istoric,
indiferent de plebiscitul actual al unei populaţii intruse colonizate
(cazul nordului Bucovinei etc.). Tot atât de legitim se va putea invoca
dreptul unei naţiuni paşnice asupra unui teritoriu, pentru a-şi asigura
o graniţă strategică, spre a se apăra contra unei naţiuni războinice
(cazul Cadrilaterului nostru), sau dreptul la frontiere naturale, dreptul
la un teritoriu de siguranţă al unei capitale (cazul Belgradului). Vedem
aşadar că aici, în această foarte importantă materie a raporturilor
internaţionale, drepturile sunt atât de variate, bazate pe atât de
multiple fundamente istorice, geografice, militare, etnice, încât nu
există situaţiuni fixe, cari să se repete, compuse din aceleaşi elemente
cărora să li se poată aplica aceeaşi soluţiune dinainte stabilită.
În zadar am creea un vast cod, căci noile fenomene, noile
conflicte, nu vor putea fi încadrate în nici un text.
Aşadar, chiar în principiu ajungem la condamnarea Ligii
Naţiunilor pentru viciul capital: ea neputând avea la bază un sistem
de regule juridice, care să garanteze că atribuţiunile ei vor fi
exercitate obiectiv şi în mod impersonal, este fatal ca ea să-şi
exerciteze aceste atribuţiuni în mod subiectiv, arbitrar, devenind o
simplă unealtă de conspiraţie politică, cu atât mai primejdioasă, cu cât
e mai puternică.
De-aceea Societatea Naţiunilor nu este decât un organ de
promovare a arbitrarului, promovare cu atât mai periculoasă cu cât în
faţa comploturilor ei politice, Statele, despuiate de suveranitate, stau
neputincioase, desarmate.
Astfel, ea apare pe de-o parte ca o formă de atac contra
naţiunilor – cu scopul de a le desfiinţa suveranitatea Statelor, spre a o
înlocui cu un supraguvernământ mondial –, iar în pretenţiunile sale de
activitate intelectuală, culturală, ea se vădeşte a fi o forţă de atac,
contra spiritului şi a culturii creştine, prin disolvarea culturilor
naţionale, spre a le înlocui cu spirit de internaţionalism "umanitar",
liber-cugetător, individualist.

26
Şi, cum ar putea fi altfel?, când:
- la 14 şi 15 ianuarie 1917 are loc o conferinţă a
Francmasoneriei din ţările aliate, care decide să
convoace «un congres al Masoneriei din ţările aliate
şi neutre» pentru a căuta mijloacele de a ajunge la
constituirea Societăţii Naţiunilor;
- apoi, la şedinţa de la 28 iunie 1917 (cu aproape doi
ani înainte de întemeierea Ligii şi în timp ce războiul
era încă în curs), generalul Peingé, Mare Maestru al
Marei Loji a Franţei, alcătuieşte un proiect de Statut
pentru această «Societate a Naţiunilor», proiect care
seamănă perfect cu pactul Societăţii Naţiunilor.
Revista francmasonă franceză «Convent de Grande
Lodge de France», în numărul său din 1922, paginile
235-236, spune între altele: «Scopul principal al
Societăţii Naţiunilor trebuie să fie crearea unui
patriotism pentru Liga Naţiunilor, pe scurt formarea
Statelor Unite ale Europei, mai ales federalizarea
lumii întregi. Să fie dezarmate statele izolate şi să fie
în schimb înarmată Federaţia Statelor Asociate.
Acestea sunt cele două faze ale aceluiaşi progres»;
- iar încă de la 1864, Evreul Lewy Bing, în «Les
archives israelites», scrie: «Nu e oare natural şi
necesar a vedea în curând un Tribunal Suprem,
însărcinat să descurce plângerile dintre Naţii şi Naţii,
- judecând în ultimă instanţă şi al cărui cuvânt să
impue lumii întregi?»
Iar dacă ne gândim cât de stupid şi neînţeles este ca, deşi se
ştie bine ce poate să fie o astfel de «Societate a Naţiunilor», Statele
să-şi ştirbească grav suveranitatea în folosul acesteia, va trebui să
constatăm că această orbire stupidă şi neînţeleasă a lumii politice, nu
poate fi o simplă greşeală, ci rodul voinţei oculte a Francmasoneriei.

27
Afirmaţiile pe care le-am făcut nu sunt invenţia
momentului, ci concluzii vechi la care au ajuns lungi
cercetări ştiinţifice.
Nu riscăm, deci, combătând pericolul venetic, să
ne angajăm într-un sistem de iluzii provocate de «prea
înfierbântatul nostru entuziasm».
Ne simţim picioarele bine înfipte pe un teren
solid. Şi să se ştie că nu-l cedăm odată cu capul şi vom
primi pe el orice lovituri!
...Până va voi Dumnezeu să sune Isbăvirea!1...
PREZENT!

Căci dacă Societatea Naţiunilor a luat fiinţă, în dauna


suveranităţilor naţionale, aceasta este din cauză că uneltele
Francmasone din toate Statele au fost complice, conştient sau
inconştient, la subminarea viitorului patriilor lor.
1
Căci aşa a vrut şi Dumnezeu: germenul unei înnoiri să nu poată
creşte decât din suferinţă.
Trebuie să plătească cineva, cu suferinţă, păcatele care au
prăbuşit un neam, trebuie să răscumpere cineva prin durere
mântuirea de mâine (nu pentru vreun dor de răzbunare al lui
Dumnezeu, ci, poate, pentru a-I dovedi, astfel, că mai este rodnicie
sufletească într-o lume condamnată). Nici Mântuitorul n-a putut birui
fără suferinţă şi jertfă.

28
Vasile MARIN.
OSTAŞ UNEI CREDINŢE

(Testamentul politic al lui Vasile Marin, redactat cu înseşi cuvintele


acestuia, prin asamblare logică de idei citate – pentru fluidizarea
lecturii, fără ghilimele – din scrierea: «Crez de generaţie»

29
Române
Harnice căutător de lumină,
Naţionalismul este o politică de afirmaţie a naţiei
respective. El promovează spiritul naţional înaintea
celui cetăţenesc, condiţionează de primatul naţional
toate celelalte rosturi sociale.
Rosturile lui trebuie concretizate într-un stat
naţional, care să nu fie la dispoziţia cetăţenilor. Ci să fie
un stat de prestigiu, cu misiune istorică, culturală,
civilizatoare.
Prin mistica naţională se creiază un om desfăcut
de abjectul materialism al epocii, se dezghiocează omul
de aderenţele epocii actuale şi se face şcoala
permanenţelor eroice.
Astfel, naţionalismul formează omul virtuţilor
cardinale: erou, preot, ascet, corectitudine, ostaş. De
aceea, naţionalismul concepe societatea ca pe o mare
armată, cu o ierarhie spirituală şi o conducere
adecvată.
Naţionalistul este un ostaş în slujba unei
credinţe. Acţiunile lui sunt subordonate interesului
patriei. El se comportă ca şi cum ar face-o într-un
război pe care îl poartă naţiunea lui. Esenţialul este
spiritul de jertfă.
Naţionalismul nostru are un conţinut social. Nu
împarte pe profitori în Români şi neromâni. Nu-i
tolerează pe cei dintâi ca şi pe cei de-ai doilea. Uneori
este chiar mai temut adversar al celor dintâi, cari,
30
subjugaţi intereselor lor şi deservind interesele patriei,
comit un act de înaltă trădare.
Democraţia, reprezentată prin instrumentele ei,
partidele, nu poate subscrie la promovarea unei politice
naţionaliste, fără ca prin aceasta să nu-şi semneze
propria sa sentinţă de moarte. Democraţie care a
înregistrat, în sinistrul său bilanţ, falsificarea sensului
istoric al naţiei acesteia, care a întreţinut existenţa unui
stat parazitar – din ale cărui instituţiuni şi-a confecţionat
instrumente de subjugare a naţiei –, care, pentru a-şi
păstra poziţiile, nu s-a dat înlături de a comite crime
peste crime, deslănţuind prigoană fără precedent
împotriva organizaţiilor de luptă ale naţionalismului.
Democraţia aceasta care-şi maschează turpitudinile cu
formule perimate scoase din muzeul patologic al
revoluţiei franceze.
Majoritatea vizirilor puşi în slujba internaţionalei
s-au pronunţat categoric împotriva unei politici pur
naţionaliste.
Fiece baracă, cu pretenţii de partid, se simte
îndatorată să dea reprezentaţie «naţională» la umbra
tricolorului trivializat.
Sub oblăduirea acestor conducători se agită şi
se întreţine o activitate «naţionalistă», a cărei cea mai
dintâi însuşire este larma şi-al cărei ultim scop rămâne
diversiunea. Diversiune cultivată cu osebită grijă din
interior şi meşteşugit regisată şi exploatată în afară.
Acesta este tabloul politic al ţării româneşti în
momentul de faţă: de o parte lupta fără cruţare pentru
îngenuncherea şi stâlcirea acţiunii naţionaliste, pe de
altă parte, sub ocrotirea autorităţilor statale, desvoltarea
şi propagarea curentelor pretinse naţionaliste care, sub
31
firma chenăruită cu tricolor, ascund interesele de tarabă
ale unor alcătuiri cari au monopolizat abuziv puterea,
au periferizat cultul interesului general şi au măcinat la
moara iudeo-masoneriei crezul românismului integral.
Dintotdeauna, pentru marea gloată anonimă ca
şi pentru cei cari n-au adâncit niciodată realităţile vieţii
noastre publice, s-a făcut o politică «naţionalistă» în
ţara românească. De totdeauna au existat legi
«naţionaliste», presă «naţionalistă», instituţii
«patriotice» şi mai cu deosebire partidele politice ale
căror titulaturi începeau sau sfârşeau, aproape fără
excepţie, cu termenul «naţional».
De la începuturile acestui pretins stat românesc,
căruia noi i-am tăgăduit existenţa firească1, viaţa
publică a 1 ţării a fost regisată de naţionalismul
caragialesc .
1
Întrucât Constituţia noastră trebuia să fie isvorâtă din necesităţile
noastre organice, iar formele care se concretizează în Constituţie n-au
fost ale noastre, deoarece Constituţia noastră a fost copiată literă cu
literă după cea belgiană, forme care acolo sau în Franţa erau lucru
firesc, dar la noi nu erau lucru firesc, pentru că ceea ce constituie
firescul la o naţiune nu este firesc şi la celelalte.
Aşa se face că, axat pe o Constituţie copiată în literă din
Apus, ale cărei articole fundamentale încep cu: «toţi cetăţenii, fără
deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de...»
etc., etc., statul actual nu a reprezentat decât o expresie juridică în
ordinea internaţională şi, de-aceea, nici nu a putut promova o cultură
românească.
Cultura aceasta, multă-puţină câtă există, n-a fost decât
exprimarea nesistematizată şi neordonată printr-o politică de stat a
naţiunii care, fie fie sub forma artei populare, fie prin arta unor
Eminescu, Creangă sau Coşbuc, şi-a dat curs liber geniului propriu.
În statul actual nu identificăm o cultură românească.
32
În universităţile româneşti toate disciplinele care se predau
stau sub egida culturilor străine; profesorii noştri, în majoritatea
cazurilor, acolo s-au format – mai propriu zis s-au deformat –, acolo
şi-au însuşit ideaţia respectivă, iar studenţii români merg şi azi de se
adapă numai la izvoarele culturilor străine.
Ateneul Român se împăunează cu numele conferenţiarilor
streini; Teatrul Naţional joacă piesele streinătăţii, iar la Opera Română
se aud acordurile aceloraşi Verdi, Gounod sau Wagner, pentru că
muzica românească cultă o face evreul Stan Golestan, cu «sentimente
româneşti» dar cu sediu permanent la Paris.
De opera «culturală» îndeplinită de Societatea de Radio şi de
diferite alte fundaţii nici nu mai vorbim, pentru că de-acolo naţiunea
poate aştepta orice, numai operă de popularizare a creaţiilor
româneşti nu.
Acesta este bilanţul, tristul bilanţ. Şi este în firea lucrurilor să
se petreacă astfel.
Cu o ideologie democratică, esenţialmente materialistă,
laicizat în sensul cel mai masonic al cuvântului, fără o politică
naţională (pe care, de-altfel, îmbâcsit cum este de minoritari, nici n-ar
putea-o avea – politica naţionalităţilor încadrate unui stat care nu este
expresiunea firească a fiinţei lor istorice şi etnice nu poate fi alta decât
politica democratică. Pentru că nu există instrument mai puternic de
disolvare a unui stat ca democraţia. Concepută numeric şi cantitativ,
abstractizând etnicul, uniformizând specificul pe temeiul universalităţii
omului, democraţia este regimul ideal al internaţionalismului. Chiar nu
se constată de nimeni bucuria minoritarilor de câte ori, de la locuri de
presupusă răspundere, se agită flamura principiilor scoase din muzeul
patologic al revoluţiei de la 1789? Pentru cine se lucrează în numele
acestei sacre democraţii? Cui prodest?), statul român a rămas la
remorca culturilor streine. Şi a socotit că şi-a îndeplinit misiunea faţă
de naţiune dacă ne-a hărăzit cu trenuri, cu tramvaie, cu telefoane, în
cele din urmă chiar cu radio sau bloc-haus-uri americane. Dar acestea
sunt elemente de civilizaţie pe care le întâlnim oriunde, la Buenos
Aires ca şi în Kamciatka. Cultura a rămas undeva afară, la uşe, ca o
cenuşereasă neocrotită şi nedorită de nimeni. Statul, în speţă statul
clanurilor politice, nu a avut o politică a culturii pentru că nu a avut o
politică naţională. Geniul rasei, în sporadicele manifestări de cultură,

33
a rămas să se manifeste ca şi mai înainte, numai în păturile neoficiale
ale naţiunii. Şi aşa se explică cum cultura noastră se reduce numai la
creaţiile străvechi ale geniului popular – ceramică, poezie, basm,
cântece, ţesături –, la naivele cronici din vremea voivozilor, la tiparniţa
mânăstirească, acolo unde s-au pus bazele acestei reduse culturi
româneşti, de unde reese dreptatea afirmaţiei lui Spengler că
«religiozitatea este de esenţa culturii, ireligiozitatea de esenţa
civilizaţiei», iar mai târziu la câţiva cercetători mai de seamă ai istoriei
naţionale şi la opera genială a literaturii lui Eminescu sau Creangă.
Foarte lămurit: dacă pentru cultură, caracteristica esenţială a
fiinţei sale este specificitatea geniului local care a zămislit-o, pentru
civilizaţie elementul care-o identifică stă tocmai în internaţionalitatea
modului de manifestare, întrucât presupune circulaţia de valori
materiale fungibile, necesare şi utilizabile în orice timp, în orice loc şi
de către oricine. Homer, Dante, Shakespeare sunt culmi de cultură
universală în măsura în care rămân reprezentanţii cei mai autentici ai
geniului grec, italian sau anglo-saxon. Elementele de confort ale
civilizaţiei – materialistă în esenţa ei – nu pot fi determinate în spaţiu.
Produsele ştiinţei aplicate, ziarul, cinematograful, trenul sau avionul
sunt elemente de civilizaţie actuale şi nespecifice pe cari pot să şi le
însuşească în mod egal popoare de înaltă cultură, ca Franţa, Italia
etc., dar şi triburile abisiniene şi republicile negre ale Americii.
Pe linia culturii, popoarele se diferenţiază într-o nobilă
emulaţie şi armonia universală reese tocmai din acordul tonurilor
diferite; pe linia civilizaţiei, statele şi naţiunile se confundă într-o masă
cenuşie, uniformă, care seamănă foarte mult a moarte şi desfiinţare.
Pentru aceasta nu va fi niciodată pace între naţionalismul
propovăduitor de cultură şi socialismul predicator de civilizaţie.
Regimul ideal al civilizaţiei este democraţia socializantă; regimul
propriu culturii este statul naţional. Între concepţia: naţiune de sine
stătătoare, creatoare de cultură, şi concepţia turmă universală
condusă doar de apetituri ce se cer satisfăcute, va sta deschisă veşnic
o prăpastie.
Aşadar, naţiune-stat-cultură, iată fundamentele pe care
trebuie să se întemeieze fenomenul românesc.

34
Numai că astăzi, naivitatea lui Jupân Dumitrache
este înlocuită cu rea credinţă de către elucubraţiile
junelui Rică, transformată de publicistul «naţionalist» în
dogmă de şantaj şi trafic de influenţă, iar partidul
conului Zaharia Trahanache, o vastă asociaţie de
exploatare a averilor publice şi şcoală de înaltă
imoralitate, aservind intereselor particulare marile
interese de neam şi acoperind cu pavăza tricoloră a
«naţionalismului» toate faptele câte contrazic
dezvoltarea firească, autentică, românească, a acestui
neam.
Prin jocul unui calcul care n-a dat niciodată greş,
asociaţiile de exploatare a avutului obştesc, care sunt
partidele, au înţeles de la începuturile aşa zisei noastre
vieţi de stat să-şi făţuiască activitatea cu poleială
naţionalistă. Create sub impulsul marilor curente şi
reforme ale Apusului zguduit de catastrofa socială şi
morală care a fost marea revoluţie de la 1789, partidele
politice româneşti, rezultate ale împerecherii dintre
masonerie şi democraţia străină de realităţile noastre,
au fost nevoite, sub presiunea unor curente de care nu
puteau să nu ţie seamă, să accepte să se transforme în
1
Naţionalismul teoretizat de «Vocea Patriotului Naţionale», redactat
de junele Rică Venturiano pentru educaţia politică a mulţimii, ai cărei
autentici reprezentanţi sunt Nae Ipingescu şi Jupân Dumitrache
Titircă-Inimă-Rea, realizat pe teren economic în societatea
enciclopedică cooperativă «Aurora Economică Română» a lui
Caţavencu şi difuzat în toate straturile sociale de partidul
«x...naţional», al cărui reprezentant la guvern este Fănică Tipătescu
şi-al cărui «ales» în adunarea populară este...«onorabilul, stemabilul,
Agamiţă Dandanache, cu familie de la patuzsopt în toate Camerele».

35
organizaţiuni parţial «naţionale». Şi era firesc aceasta,
într-o ţară care n-a cunoscut nici feudalism, nici
burghezism, care n-a cunoscut comunismul de la 1848
şi nici influenţa nefastă a marilor capitaluri, ci, care, pe
tot trecutul ei, de la cronicari, prin marii dascăli cărturari
şi până la Mihai Eminescu, a cunoscut o singură
realitate: naţionalitatea.
În numele acestei naţionalităţi, valoare
permanentă în rezolvarea equaţiei româneşti în cadrul
european sau mondial, s-a mişcat totul în ţara aceasta.
Constrânse deci au fost, la rândul lor, şi partidele să se
înjghebeze şi să ţină seama, vom vedea că numai
aparent, de considerentul primatului naţional.
Aşa, partidul paşoptist, mason, democrat şi
universalist al lui Ion Brătianu şi C.A. Rosetti, partidul
liberal (roşu), s-a transformat forţat de împrejurări în
partid «naţional-liberal», şi tot astfel, cincizeci de ani
mai târziu, sub porunca aceleiaşi realităţi, partidul
internaţional, narodnicist, marxist, democrat şi iudaizat
al ţarănismului, a devenit partidul «naţional-ţărănesc».
Dar a confunda firma cu conţinutul, nu este o
însuşire a noastră.
Ce reprezintă «naţionalismul» partidelor? Un
atribut formal: atât şi nimic altceva. Răspunsul la
problema pusă de noi îl vom trage dintr-o serie de
întrebări.
Iată-le: cu cât au contribuit partidele «naţionale»
la crearea unui stat naţional românesc? Care este
sensul de viaţă naţională în care au îndrumat spiritul şi
vieaţa acestei ţări? Cât au contribuit la tălmăcirea
potenţialelor materiale, spirituale şi morale ale ţării în
valori real-naţionale?
În afară de treburile sale, ale familiei sale şi ale
protejaţilor din preajmă, nici un om politic din orice
36
partid ar fi el, nu se mai gândeşte la treburile obşteşti.
Dincolo de interesele particulare, nu se mai găseşte
nimic pentru interesele celor mulţi şi însetaţi de
dreptate.
Pleava politicianistă, odată ajunsă la putere, se
aşează pe jaf. Şi pentru aceasta nu cruţă nimic: corupe
Justiţia, terfeleşte Oştirea, ticăloşeşte Administraţia,
înjoseşte Biserica, degradează Şcoala . 1

1
Consecinţă a acestei degradări există studenţimea anonimă,
indiferentă şi pasivistă la orice manifestare a instinctului naţional,
masa gregară cu preocupări în exclusivitate alimentare, către care se
îndreaptă, interesat, toată simpatia autorităţilor de orice fel,
universitare sau administrative.
Alcătuită din cohorta aspiranţilor la funcţii bugetare, către
această studenţime se întind mrejele tuturor sirenelor politice, pentru
că prin ajutorul ei se satisfac o serie de interese, precis delimitate: a)
se promovează cantitativ elemente mediocre şi docile pentru cadrele
statului nefiresc de astăzi; b) apreciată numeric această studenţime
oficializată este transformată într-un fel de clocitoare model din a
cărei producţie partidele de guvernământ, pe rând, îşi vor recruta o
clientelă desvoltată; c) interpretată în exclusivitate cantitativ, această
masă studenţească serveşte ca argument ori de câte ori, pentru
zăpăcirea opiniei cinstite a ţării, se aruncă de sus de la tribună
formula statului cultural; d) în sfârşit, în largă măsură, către aceeaşi
studenţime se îndreaptă, discret şi remuneratoriu, solicitudinea Poliţiei
şi a Siguranţei, care îşi recrutează de aci agenţi, cozi de topor.
Iată în linii largi cum se aşează problema unei bune părţi din
studenţime, a acelei studenţimi care şi-a făcut din viaţa universitară
un coridor către o profesie, pentru ca, mai târziu, pe baza diplomelor
obţinute, să bată la uşile mandarinatului bugetar, şi odată instalarea
în funcţii realizată, prin protecţia obligatorie a politicii, să
împânzească ţara cu o serie de oameni «cumsecade» şi «cuminţi»,
zeloşi gardieni ai actualelor aşezări, fie că sunt doctori sau avocaţi,
profesori sau ingineri şi, mai cu vremea (de ce nu?), Secretari şi
Subsecretari de stat, conducători ai instituţiilor de care depinde soarta
acestui neam.
37
Acestei studenţimi şi oamenilor eşiţi din rândurile ei îi
datorăm , în cea mai largă măsură, nenorocita situaţie de astăzi a ţării
şi a Statului.
Graţie acestor produse în serie eşite din fabrica de diplome
care a fost până acum universitatea românească, conştiinţa naţională
românească este atât de minoră şi forţele potrivnice românismului
atât de desvoltate.
Prin intermediul acestei studenţimi, statul român a fost pus la
dispoziţia exclusivă a partidelor, cultura românească mediocrizată şi
transformată în capitol bugetar, civilizaţia românească o vorbă-n vânt
şi Biserica românească, creştină ortodoxă, îngenuncheată şi
neputincioasă în faţa ofensivei din ce în ce mai înverşunate a sectelor.
Acestei mase studenţeşti de totdeauna, lipsite de conştiinţă
naţională şi dispreţuitoare de jertfă pentru binele public, cât şi
conducătorilor eşiţi din sânul ei, îi datorăm procentul celor 60%
analfabeţi, vieaţa de cavernă a ţărănimii româneşti, pauperizată şi
decimată de alcoolism şi de tot cortegiul boalelor sociale, anarhia şi
dezmăţul vieţii noastre colective, prezenţa milioanelor de venetici care
secătuiesc avuţiile naţionale, pe scurt, existenţa unui stat fără forţă
înlăuntru şi fără prestigiu în afară.
Şi nu ne lasă indiferenţi nici inexistenţa unei conştiinţe
naţionale în corpul profesorilor universitari români. Profesori, unii pe
merit promovaţi, alţii, cei mai numeroşi, improvizaţi la catedră pe
consideraţiuni politice şi matrimoniale, - lipsiţi adesea de sentimentul
demnităţii profesionale, umili şi devotaţi slujitori ai stindardelor de
partid cu perspective de guvernământ, secătuiţi de sentimentul cel
mai profund al omului modern, simţul de răspundere pentru destinele
naţiei sale.
Îngrijoraţi de soarta neamului românesc, considerăm că se
impune, pentru viitorul acestui neam, un protecţionism cultural, prin
crearea de medii prielnice dezvoltării pe cale organică a însuşirilor
latente care zac în minunatul nostru popor, dar care, prin vitregia
sorţii istorice, n-au avut până acum câmp de manifestare.

38
Nimeni şi nimic nu mai rămâne neatins de
noroiul politicianist1.
Ţărănimea, înşelată pe rând de partide care îi
promiteau marea cu sarea, a fost adusă în sapă de
lemn; negustorii şi funcţionarii de la oraşe au devenit
muritori de foame; iar cărturarii, purtaţi încoace şi-ncolo
prin toate partidele, ca frunzele în vânt, au ajuns să
trăiască de pe o zi pe alta.
Ca o pecingine răul a cuprins trupul ţării, acelaş
vaet se-nalţă de pretutindeni.

1
Este copleşită ţara noastră de politicianită şi politicianism, este
supraglomerată de personal politic încadrat ţarcurile de interese care
se numesc partidele, de pe urma acţiunii cărora se fracţionează totul
naţional şi se întârzie realizarea misiunii istorice la care neamul acesta
are dreptul să năzuiască, dar a fost şi este complet lipsită ţara de o
reală, autentică, politică de stat (pentru că o aproximativă
administrare naţională nu defineşte pecetea unei guvernări, iar statul
se găseşte profund viciat în structura sa, dezaxat în funcţiile sale
esenţiale, din lipsa unei guvernări autentice, împiedicată în realizare
de o pletoră de politicaştri cari în slujba coteriilor din care făceau
parte au militat o diversitate de «politici», ignorând constant o singură
politică, aceea care era reclamată de interesele permanente ale
Statului românesc).
Politicienii români, de dincolo şi de dincoace de munţi,
înfeudaţi intereselor de clan regionale sau regnicolore, lipsiţi de
perspectiva istoriei şi fără sentimentul duratei, bâiguind formule
străine de realităţile româneşti, papagali becisnici ai unei democraţii
antinaţionale, şi-au făcut un merit din a debita cupletul cetăţenilor cu
drepturi egale indiferent de origine, limbă şi religie, au transformat în
dogmă politica provizoratului şi nu şi-au întins mâinile pentru a se uni
într-o acţiune constructivă, decât atunci când acestea au fost ferecate
cu lanţurile de aur, confecţionate din moneta blestemată a grofului
iudeo-maghiar.
39
În vremea aceasta, în goana după voturi şi
carteluri care să le dea majorităţi afone şi ridicule,
guvernele partidelor democrate au abdicat la rând de la
îndatorirea lor cea mai dintâi: afirmarea cu orice preţ a
prestigiului Statului naţional.
În goana după voturi şi popularitate, slujbaşii
români au fost obligaţi să vorbească «domnilor
minoritari» în limba acestora, iar Statul, care este în
primul rând o forţă organizată, străbătută de un singur
curent, a capitulat pentru a salva interesele partidelor
respective (Cârdăşia dintre partidele noastre democrate
şi blocul de voturi maghiaro-evreo-săseşti în preajma
alegerilor constituie dovada cea mai evidentă.).
În loc să contribuie la stăvilirea forţei economice
a minoritarilor, prin încurajarea şi punerea la dispoziţie
de credit numai producătorilor români, Statul democrat,
condus de miniştri cu rentabile portofolii în consiliile de
administraţie ale întreprinderilor străine, încurajează pe
de o parte agresivitatea naţională a minoritarilor,
punând în inferioritate vădită organele sale
reprezentative, iar pe de altă parte, aduce apă la moară
aceloraşi întreprinderi, furnizându-le din buget o masă
de consumatori sociali, tragic încadraţi de legea de
alarmă a salariilor.
Ţara, încovoiată sub povara grijilor, aşteaptă
leacul îndreptărilor.
Însă, conduşi de interesele de toate zilele,
cetăţenii au o miopie explicabilă în materie de interes
general.
De aceea, secretul unei doctrine sociale stă în a
pune în uimire, prin realizări posibile, societatea
respectivă, căreia îi cere sufragiile.

40
Dar o naţiune nu poate trăi prin azi sau mâine.
Ea îşi creează un destin de durată, se realizează în
timp şi spaţiu.
«Vrem dreptate, pâine, pace,
Pentru Neamul românesc!»...
Nu vă lăsaţi înşelaţi de speranţe, oricât de
colorate s-ar prezenta, şi nu vă plecaţi urechea la
şoapte binevoitoare, orideunde ar veni ele. Faceţi-vă
datoria şi numai datoria. Dezvoltarea virtuţilor cardinale
în om, aceasta este rostul şi fiinţa naţionalismului
nostru.
Nu aveţi decât o singură misiune: aceea de a
impune pe scena istoriei naţionale pe toţi aceia cari au
întrupat lupta, jertfa şi eroismul în slujba cauzei
naţionale şi creştine.
Din conducători trebuie să dispară instinctul de
acaparare şi dorinţa de a se bucura de bunurile
pământeşti. Un stat nu se poate întemeia pe etica
îmbuibaţilor.
Române,
Pune fapta înaintea vorbei; cere mai întâiu
împlinirea datoriei şi apoi răsplata; iar în locul lozincei
politicei de partid care practică «totul pentru tine, nimic
pentru Ţară», aşează deviza «totul pentru Ţară, nimic
pentru tine»!
Nu dezerta! Pentru că dezertare se chiamă a te
integra intr-o viaţă artificială în slujba instinctului de
parvenire. Nu tânji după vieaţa infernală a plăcerilor
materiale care-ţi torturează imaginaţia, îţi perverteşte
fiinţa şi te îndepărtează de la împlinirea datoriei faţă de
ai tăi şi neam. Viaţa aceasta nu e firească, ne-au
41
confecţionat-o străinii de sângele şi de idealurile
noastre. Ea este pânza de paianjen pe care o ţes
duşmanii neamului pentru ca să te paralizeze. Să ştii că
betonul armat al palatelor ce se ridică în pădure este
frământat cu toată sudoarea neamului tău şi tot luxul
ofensator care circulă pe stradă şi în locuri de petrecere
se face prin exploatarea muncii şi a producţiei neamului
tău. Să mai ştii că în vreme ce în centrul oraşului
înstrăinat chiuie drăcesc răsfăţul, la margine, în
mahalalele care adăpostesc muncitorii adevăraţi, fraţi
de-ai tăi veniţi de pe la sate, se sbate în mizerie neagră
o lume întreagă.
Nu să ajungi «puternic» te pregăteşte, ci drept.
Nu pentru binele tău să lupţi şi să munceşti, ci pentru
binele şi salvarea neamului tău, în serviciul comandat
al cauzei naţionale.
Aceasta-nseamnă trezirea conştiinţei româneşti
şi creştine la adevărata ei vieaţă.
Formula mântuirii noastre este frontul elitei de
suflet, de minte şi de simţire a naţiei româneşti.
Oamenii care n-au cunoscut decât împlinirea datoriei şi
suferinţa; cari au învăţat, au răbdat şi au luptat; cari n-
au cunoscut gustul sucului bugetar şi n-au servit de
unealtă nimănui; cari au urmat un singur drapel: idealul;
cari s-au hrănit cu o singură pâine: jertfa; au slujit un
singur stăpân: neamul.
Această elită are o credinţă, o serveşte cu jertfă
şi o împlineşte cu riscul vieţii însăşi.
Ea a ars de mult pe rugul credinţei într-o
Românie puternică, unificată «în cuget şi-n simţiri» şi-
într-un Stat românesc, suveran deplin pe aşezările

42
sale, tablele blestemate ale democraţiei internaţionale
şi cărţile mincinoase ale umanitarismului interesat1.
1
Căci, simplu spus, ce este un popor? O mai mare adunare de
oameni care au aceeaşi origină, care mărturisesc aceleaşi credinţe
religioase uneori, care se aşează pe un teritoriu determinat pe care şi-
l caută în cursul istoriei şi pe care la un moment dat şi-l precizează,
care vorbesc aceeaşi limbă şi care sunt agitaţi de aceeaşi metafizică
spirituală.
În momentul în care ia cunoştinţă de forţa lui, în momentul
când şi-a precizat o poziţie de viaţă în raport cu el însuşi şi în raport
cu celelalte popoare, în momentul în care a luat cunoştinţă de el
însuşi, acest popor se transformă într-o naţiune.
Pentru ca o naţiune să pătrundă în vieaţă, să ia contact cu
celelalte naţiuni care o înconjoară, pentru ca ea să-şi valideze şi în
afară, nu numai înlăuntru, forţa ei de existenţă, puterea ei de
expansiune, puterea de creaţiune, ea trebuie să se transforme într-un
stat. Şi-atunci pot înscrie evoluţiunea normală: de la popor, la
naţiune, la stat, este acelaş fir conducător.
Acum vă veţi gândi fiecare că s-ar putea, cel puţin aşa se
spune şi au pretenţiunea unii că simt, că în afară de naţiune mai
poate exista un alt lucru, pare-se mai mare, adică omenirea. Socialiştii
îi zic umanitate, ca şi utopiştii cu ideologiile aşa zise de stânga.
Domnilor, o naţiune este o realitate propriu-zisă şi o
dovedim. Dar, ce este omenirea? Ce este această umanitate?
O naţiune creiază o cultură, o naţiune – cum spunea
profesorul Nae Ionescu, căutând să determine caracterul naţiunii –
face un război, o naţiune creiază, în legătură cu celelalte, o stare de
vieaţă personală.
Dar umanitatea? Are ea vreun scop constructiv?
Există în cadrul umanităţii aceeaşi voinţă, aceleaşi dorinţe,
aceleaşi realizări ca în cadrul naţiunilor?
Realizează această umanitate, pe care trebuie să o concepem
printr-un cuvânt abstract, ceva etern, durabil şi pe care să putem
pune la un moment dat mâna, să zicem: iată o creaţie a umanităţii?
Naţiunile în cadrul acestei generalităţi, acestei abstracţiuni,
pot fi elemente perfect viabile pe care le înţelegem şi le vedem cu
toţii. Umanitatea o concepem , o stare cu natură specială, dar din ea
43
Se desfiinţează de aici înainte omul creat de
sistemul raţionalist al «scopului scuză mijloacele», se
desfiinţează omul care crede că pentru reuşita lui în
vieaţă are nevoie de victime în dreapta şi-n stânga. Nu!
În conducerea de mâine a statului naţional-
creştin-românesc această valoare a eticului1va constitui
fundamentul pe care se va aşeza acest stat .

nu se desface nimic concret, nu mai putem controla, nu poate fi un


organism precis.
Când în ideologie ne bazăm pe elemente fundamentale:
naţiunea (în opoziţie cu alţii care bazează concepţia lor pe un element
care scapă controlului, un element proteic care se chiamă omenirea),
noi ne întemeem pe ceva organizat, iar alţii sunt într-un vag pe care
vor să-l facă să existe şi pe care fiinţa noastră morală şi fizică îl
refuză.
Deloc întâmplător, Evreii predică peste tot internaţionalismul
şi ireligiozitatea. Ireductibili tradiţionalişti când este vorba de neamul
lor, de Sinagoga lor. Dizolvanţi, antitradiţionalişti, campioni înverşunaţi
ai ateismului şi internaţionalismului, când se pune chestiunea
naţionalismului celorlalte neamuri.
Întru mărirea şi salvarea neamului lor, găsesc şi mijloacele
pentru excitarea naţionalismului propriu şi pe cele pentru combaterea
celorlalte naţionalisme.
Apropo, între altele, oare de ce Banca şi Partidele sunt în
corelaţie strânsă – cum au decăzut băncile, decade democraţia?...
1
Noi credem în valoarea etică a forţei. Statului zis de drept, care
permite joc liber egoismului interesat al individului sporadic, noi îi
opunem Statul etic, clădit pe legalitatea moralităţii, înlăuntrul căruia
nu-şi găsesc armonizări şi justificări decât aspiraţiile şi interesele
colectivităţii naţionale. Înlăturăm cu dispreţ stârvul statului demo-
liberal, pentru ca să proclamăm în locul lui nu un stat ocrotitor al
intereselor de clanuri, ci un Stat fecundat de principiul autorităţii
morale, înlăuntrul căruia să se realizeze maxima dezvoltare a naţiunii
întregi.
44
Noi urmărim reforma spirituală a omului în linia
revenirii omului nostru românesc la fiinţa lui firească.
Revenirea la virtuţile noastre strămoşeşti care
au fost înăbuşite, au fost date la o parte de către o
anumită formă de vieaţă care nu ne era proprie. Atunci
naţionalismul capătă un aspect de spiritualitate pură
care îl ridică dincolo de lutul care îl poartă pe el. Noi
nu plecăm de la postulatul marxist: pâine şi pâine şi
pâine, acest mod de a băga în mintea unui om ceva
care să-l asmuţe şi să-i aţâţe ura. Noi îl ridicăm, fără
să ignorăm pâinea, îl ridicăm la înălţimea unde un om
trebuie situat.
Şi suntem conştienţi că istoria nu se scrie cu
pana muiată în cerneală de roze, iar drumul victoriei
mari nu duce, niciodată, pe sub arcade înghirlandate.
Nu!
Nu urmăm calea oportunismului; nu ne înfeudăm
partidelor distribuitoare de favoruri şi înălţări; nu facem
cor într-un dulce umanitarism cu toţi străinii de sufletul
nostru.

În lupta noastră vom desfiinţa zeflemeaua lichelei publice şi


scepticismul invalizilor intelectual. Amatorii de diversiune în vieaţa
publică să se retragă în vizuini cât mai degrabă. Ţara românească are
nevoie de oameni tragici şi sintetici, apologeţii unei singure ideologii:
Fapta (Fără însă a dispreţui măcar o singură clipă importanţa gândirii:
Nu o negare a intelectualităţii, ci o potenţare a ei, în sensul virilizării
sale. O integrare a intelectualismului în lumea românească. Scoaterea
intelectualului din situaţia de a se contempla într-o continuă
autoadmiraţie; şi aşezarea lui printre valorile permanente şi creatoare
ale naţiei. Aceasta-i voinţa noastră.).
Atâta valoare i se poate presupune cuiva, câtă înălţime atinge
idealul pe care îl militează.
45
Credem în virtuţile neamului nostru şi în învierea
lui; nu ne intimidăm de nimic şi, cu jertfa vieţii, suntem
hotărâţi să ducem până la capăt lupta pentru idealurile
noastre, idealurile Neamului!
AŞA SĂ NE AJUTE DUMNEZEU!

46
BIBLIOGRAFIE

Ion I. MOŢA,
1. CRANII DE LEMN. ARTICOLE 1922-1936,
Ediţia a II-a, Editura Totul pentru Ţară,
Bucureşti, 1937;

2. SOCIETATEA NAŢIUNILOR. IDEALUL,


VICIILE ŞI PRIMEJDIA EI, Conferinţă
ţinută la Cercul de Studii al Centrului
Studenţesc Bucureşti, în ziua de 15 decembrie
1929, Tipografia Astra S.A., Cluj, 1929;

3. TESTAMENTUL LUI ION MOŢA, Ediţia a


II-a, Colecţia Europa, München, 1992

47
Vasile MARIN,
1. CREZ DE GENERAŢIE, Ediţia a IV-a
(Reimprimare după ediţia a II-a), cu un adaos:
BIOGRAFIA de Mihail Polihroniade, Colecţia
Europa, München, 1977

---------------- * * ---------------

48