Chiar vine sfarsitul lumii?

UPDATE 10 septembrie 2008:

Am vazut ca acest articol este citit deja de peste 1300 de cititori unici intr-o zi in aceasta
perioada, cand s-a creat psihoza in masa legata de experimentul cretinoid de asa-zisa
reconstituire a “Bing-Bang-ului”, de fapt de manipulare grosolana a omenirii! Articolul de fata
(aparut in februarie 2008, nu acum) nu are nici cea mai mica legatura cu psihoza de acum, ci
trateaza, cu ajutorul parintelui Firmilian de la Schitul Locurele (care intre timp si-a desfiintat
blogul) problematica duhovniceasca a sfarsitului lumii, explicand succint care sunt semnele si
evenimentele premergatoare. Pentru un crestin adevarat, cu capul pe umeri, tocmai
insusindu-si intelegerea Bisericii despre perioada eshatologica, poate sa inteleaga cat de
ridicola si grotesca este povestea asta de acum, cu experimentul de la Geneva.
Sunt multe persoane care, desi credincioase, cand aud despre profetii si despre semne ale
sfasritului incep “sa strambe din nas”, sa zambeasca sceptic si condescendent sau, dimpotriva, sa
aiba un impuls de agresivitate nestapanita: ii enerveaza si ii deranjeaza atat de tare subiectul incat
nici nu suporta sa citeasca vreun rand sau sa auda vorbindu-se despre el, chiar daca se pune
problema sa asculte marturia vreunui sfant parinte, nicidecum a vreunui prezicator inflamat si
dubios. Iar daca totusi iau la cunostinta de astfel de marturii sau profetii, cauta in tot chipul sa le
relativizeze, sa le rastalmaceasca, sa spuna ca e vorba de niste “interpretari” si sa inceapa, de
fapt, sa dea ei insisi propriile interpretari (”linistitoare”) la pasajele scripturistice referitoare la
vremurile de pe urma si sa-i acuze pe cei care le transmit mai departe de cele mai grele boli
sufletesti. In acelasi timp, tot mai multi oameni constientizeaza ca se petrec in mod precipitat
lucruri din ce in ce mai grave si mai anormale la scara globala, ca lumea o ia razna tot mai mult si
mai mult, iar in biserica (la nivel oficial, mai ales) evolutiile in directia apostaziei sunt tot mai
pregnante si mai ingrijoratoare. Pe acest fond, a inceput sa circule tot mai mult si “zvonul” ca,
vezi Doamne, dupa calendarul mayaş, lumea s-ar sfarsi precis in anul 2012. Unii se
panicheaza foarte tare, altii, din contra, iau totul in ras si in usor. Care sa fie totusi pozitia
corecta, ortodoxa?
Am gasit-o exprimata intr-o maniera extrem de simpla, limpede, succinta, echilibrata la Parintele
Firmilian, ieromonah la “la un schit pierdut în codru” autointitulat pe blogul foarte ziditor si
odihnitor pe care-l detine, “Haiducul”. Vom prezenta asadar raspunsurile Sfintiei Sale la aceste
probleme deosebit de importante, multumindu-i pentru generozitatea cu care ne-a binecuvantat sa
putem prelua aici textele publicate cu ceva timp in urma pe blogul sau, intre timp desfiintat:

Vremuri apocaliptice
“Aş fi dorit să termin subiectul cu privire la viaţa duhovnicească înainte de a trece la alt subiect, dar
evenimentele se precipită. Din ce în ce mai multe lucruri despre care s-a proorocit că se vor petrece
în vremurile de apoi, au început să se întâmple sub ochii noştri. Stejarul Mamvri s-a uscat. Pentru
prima oară în istorie, Iordanul nu s-a mai întors înapoi la Bobotează. Femeile au intrat în
Sfântul Munte Athos.
Deja e clar: suntem în vremea Apocalipsei.
Încă nu s-au împlinit chiar toate semnele, dar e numai o problemă de timp.
Când veţi vedea un conducător politic încoronat la Ierusalim, să ştiţi că acela e Antihristul, iar din
momentul încoronării până la Sfârşitul Lumii mai sunt 3 ani şi jumătate.
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Cât timp mai avem?

Întrebarea care mi se pune cel mai des este: când va fi sfârşitul lumii? Răspunsul este că Scriptura
nu ne indică data exactă a acestui eveniment, dar ne spune nişte semne prin care putem
recunoaşte apropierea sfârşitului. O parte din aceste semne au început deja să se împlinească, dar
nu toate. Cel mai clar semn va fi domnia lui Antihrist, despre care Scriptura spune că va dura 3 ani
şi jumătate. Sfântul Lavrentie de Cernigov spunea prin anii ‘50 că unii din cei cu care stătea atunci
de vorbă vor apuca vremea lui Antihrist. Socotind cât timp ar mai putea trăi acei oameni, vedem că
vremea aceea nu e chiar aşa departe, dar nu ştiu să vă spun dacă mai rămân 2 ani, 10 sau 30.
Oricum, e bine să ne pregătim, iar eu vă spun aceste lucruri de acum, pentru că în timpul
domniei lui Antihrist nu va mai fi posibil să vorbim deschis despre asta.

Ce-i de făcut?
Următoarea întrebare este: ce trebuie să facem în această situaţie? În primul rând nu trebuie să
intrăm în panică.
După Înviere, Hristos le-a spus celor ce cred în El: “iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la
sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28, 20). Apocalipsa ne spune şi ea că victoria finală va fi a lui
Hristos. Aşadar, nu trebuie să ne pierdem nădejdea, ci să ne apropiem mai mult de Hristos. Unii au
încercat să conceapă soluţii omeneşti pentru a scăpa de Antihrist, dar acestea vor fi ineficiente
atunci. Singura scăpare va fi la Dumnezeu. Acum încă avem biserici, preoţi şi slujbe aşa că e bine
să profităm de ele cât timp se mai poate. Trebuie să ne spovedim, să participăm regulat la slujbe şi
să ducem o viaţă duhovnicească.
Va veni însă vremea când nu pe vă mai putea sluji lui Dumnezeu pe faţă şi de aceea trebuie să
ne obişnuim încă de acum cu rugăciunea lăuntrică. O altă problemă este să renunţăm la tot ce
înseamnă lux şi ne obişnuim să trăim cu puţin. În zilele lui Antihrist cei care nu vor primi
pecetea acestuia nu vor putea cumpăra nimic şi de aceea vor trăi foarte greu.
Principala preocupare va trebui să fie mântuirea, nu supravieţuirea, pentru că, după cei trei ani şi
jumătate ai domniei lui Antihrist, oricum va veni sfârşitul lumii şi nu va mai supravieţui nimeni în
lumea asta.

Antihristi si Antihrist
Sfântul Ioan Teologul ne spune: “aţi auzit că vine Antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat”
(I Ioan 2, 18). Vedem că există o diferenţă între Antihristul cel mare care vă veni la sfârşitul
lumii şi alţi antihrişti. Antihrişti, în sens general, se numesc toţi cei care se împotrivesc lui Hristos.
În acest sens au fost numiţi antihrişti Nero, Diocletian, Mahomed, papa de la Roma (după schismă),
Luther, Napoleon, Hitler, Dalai Lama şi mulţi alţii. Există totuşi şi un alt fel de Antihrist, despre
care se vorbeşte în Evanghelii, Apocalipsă şi alte scrieri. Acesta va veni în vremurile de apoi şi va
fi un lider politic care va domina lumea. Profeţiile despre el ne spun că va fi de neam evreu şi va
fi încoronat la Ierusalim, dar ar fi o prostie să-i prigonim pe toţi evreii pentru păcatele lui (cum au
sugerat unii). La început va face tot felul de promisiuni electorale pentru ca lumea să-l accepte,
dar curând după aceea va declanşa o prigoană cruntă împotriva creştinilor. Celor care i se vor
supune, li se va pune un semn pe frunte sau pe mâna dreaptă. Cei care nu vor accepta pecetluirea
vor fi persecutaţi şi chiar omorâţi. După trei ani şi jumătate de domnie a lui Antihrist, va veni
sfârşitul lumii şi Judecata de apoi. Antihrist şi supuşii lui vor fi trimişi în iad, iar cei care rămân
credincioşi lui Hristos vor merge în Rai.

Calendarul Maya
În ultima vreme se tot vorbeşte depre calendarul Maya, care se termină pe 21 decembrie 2012.
Puţinele documente rămase de la mayaşi nu precizează de ce acest calendar nu mai continuă şi după
această dată, dar unii s-au grăbit să spună că atunci va veni sfârşitul lumii. Noi, creştinii ortodocşi,
nu ne orientăm după calendarul Maya, ci după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi Ortodocşi.
Despre data exactă a sfârşitului lumii, Scriptura spune aşa: “Iar de ziua şi ceasul acela, nimeni nu
ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.” (Matei 24, 36) Aşadar, cei care spun că ei
ştiu data exactă a acestui eveniment sunt nişte mincinoşi.
În schimb, atât Scriptura cât şi profeţiile sfinţilor indică o serie de semne prevestitoare ale
sfârşitului lumii, dintre care unele deja s-au împlinit, dar nu toate. Îmi e greu să cred că toate
cele care încă nu s-au împlinit se vor împlini până în 2012, dar totodată trebuie să fim conştienţi că
ele totuşi se vor împlini. După cum am mai spus şi altă dată, cel mai clar semn va fi domnia lui
Antihrist, care va dura 3 ani şi jumătate, după care va veni sfârşitul.
Dar sfârşitul acestei lumi înseamnă totodată şi biruinţa finală a lui Hristos şi începutul unei lumi
noi, fapt pentru care Apocalipsa se termină cu cuvintele: “Amin! Vino, Doamne Iisuse!“
Aşadar, nu trebuie să ne speriem de sfârşitul lumii, ci să ne pregătim să-L întâmpinăm pe
Hristos şi să trăim astfel încât să putem da răspuns bun la Judecata de Apoi şi să ne
învrednicim să intrăm în Împărăţia Cerurilor”.

Cuv. Seraphim Rose: ESTE MAI TARZIU DECAT

CREDEM! VA MAI SUPRAVIETUI CREDINTA NOASTRA?
“Nu este mai trist decît sa vezi pe cineva care a fost crescut în spirit ortodox, care are unele notiuni
de catehism, care a citit cîteva Vieti ale Sfintilor, care si-a facut o idee generala despre ce înseamna
ortodoxia, care întelege unele dintre slujbe, si totusi nu este constient de ce se petrece în jurul lui.
Iar pe copiii sai îi pune sa aleaga între doua moduri de viata: unul este modul în care traiesc
majoritatea oamenilor, iar celalalt este modul în care traiesc ortodocsii duminica si atunci cînd
citesc vreun text ortodox. Daca un copil este crescut în felul acesta, cel mai probabil este ca nu va
alege modul de viata ortodox; acesta va reprezenta o particica infima din viata acelui copil,
pentru ca viata contemporana este mult prea ademenitoare, pentru ca prea multi merg pe
calea ei, pentru ca reprezinta o parte prea mare a realitatii de astazi - cu exceptia cazului în
care copilul a fost învatat cu adevarat cum s-o abordeze, cum sa se pazeasca de efectele ei nocive si
cum sa profite de lucrurile bune pe care lumea le are de oferit.

De aceea, atitudinea noastra, începînd de astazi, trebuie sa fie una cu picioarele pe pamînt si
normala. Adica, trebuie sa fie o atitudine adaptata conditiilor reale de viata, si nu un produs
al fanteziei, al fugii de realitate si al refuzului de a veni în întîmpinarea lucrurilor adeseori
neplacute ale lumii din jurul nostru. O ortodoxie prea exaltata si prea cu capul în nori îsi are locul
într-o sera, pentru ca nu ne este de nici un folos în viata de zi cu zi si cu atît mai putin nu poate face
nimic pentru mîntuirea celor din jurul nostru. Lumea noastra este cruda si raneste sufletele cu
asperitatile ei; sa-i raspundem în primul rînd cu o iubire si o întelegere crestine realiste, lasînd
exemplele de isihasm si formele avansate de rugaciune pe seama celor capabili sa le înteleaga.

De asemenea, nu trebuie sa ne concentram asupra propriei noastre persoane, ci sa întindem o

mîna celor care se afla în cautarea lui Dumnezeu si a unei vieti dedicate Lui. În ziua de astazi,
orice comunitate ortodoxa mai mare are tendinta de a se transforma într-o societate care se
auto-gratuleaza si se delecteaza cu propriile-i virtuti si realizari ortodoxe: frumusetea
bisericilor si a odoarelor noastre, splendoarea slujbelor noastre, pîna si puritatea doctrinei noastre.
Dar adevarata viata crestina, înca de pe timpul Apostolilor, a fost nedespartita de comunicarea cu
ceilalti. O ortodoxie care este vie prin însusi acest fapt iradiaza catre ceilalti - deci nu este
nevoie sa se înfiinteze un „departament de misionariat” pentru a face acest lucru; focul
adevaratului crestinism se transmite si fara el. Daca ortodoxia noastra este ceva ce pastram
pentru noi însine si ne mai si laudam cu ea, atunci sîntem mortii care-si îngroapa mortii - exact
în acest stadiu se afla multe dintre parohiile noastre ortodoxe de astazi, chiar si acelea care numara
multi tineri, daca acestia nu-si aprofundeaza credinta. Nu este suficient sa spui ca tinerii merg la
biserica. Trebuie sa ne întrebam ce obtin ei acolo, în biserica, cu ce pleaca de la biserica si,
daca nu fac din ortodoxie o parte integranta a vietii lor, atunci chiar ca nu este suficient sa
spui ca merg la biserica. (…)
Dar care crestin-ortodox adevarat din ziua de astazi nu este putin „nebun”? Nu ne potrivim
dupa calapoadele lumii; iar daca ne potrivim, în lumea de astazi, atunci nu sîntem crestini seriosi.
Adevaratul crestin de astazi nu se poate simti la el acasa în lume; nu se poata sa nu se simta el
însusi si sa nu fie privit de ceilalti drept putin „nebun”. De aceea, sa nu ne temem ca am putea fi
considerati putin „nebuni” de restul lumii si sa practicam în continuare iubirea si iertarea crestine,
pe care lumea nu le va întelege niciodata, dar dupa care, în adîncul sufletului ei, tînjeste, ba chiar
plînge.
Scopul meu nu este sa va înspaimînt, ci sa va atrag atentia la ce se petrece în jurul nostru. Cu
adevarat ca este chiar mai tîrziu decît credeam cu totii: Apocalipsa se întîmpla chiar acum. Si cît
este de trist sa vezi crestini, mai ales tineri ortodocsi, peste capetele carora pluteste amenintator
aceasta tragedie incalculabila si care cred ca pot duce mai departe ceea ce ei numesc „o viata
normala” în aceste vremuri cumplite, facîndu-se parte integranta din capriciile acestei generatii
stupide, care se auto-divinizeaza, absolut inconstienta de faptul ca paradisul nebunilor în care
traim este pe cale sa se prabuseasca, absolut nepregatita pentru vremurile de disperare spre
care ne îndreptam.
Nici macar nu mai este vorba de cine este un „bun” crestin-ortodox, sau unul „prost”; întrebarea
care se pune acum este aceasta: va mai supravietui macar credinta noastra? Pentru multi, nu va
mai supravietui; Antihristul care va veni va fi mult prea atragator, mult prea în spiritul
preocuparilor lumesti dupa care tînjim, pentru ca majoritatea oamenilor sa-si dea macar seama ca
si-au pierdut crestinismul înclinîndu-se în fata lui.
Apartenenta de suprafata nu este suficienta; trebuie sa ne miste ceva pe dinauntru, ceva ce sa
ne faca diferiti de lumea din jurul nostru, chiar daca lumea îsi spune „crestina” sau chiar
„ortodoxa”. Sa pastram si sa hranim aceste calitati ale adevaratei viziuni ortodoxe asupra lumii
despre care am vorbit mai devreme: o viata si o atitudine normala, iubitoare si iertatoare, nu
gravitînd în jurul sinelui, ci pastrîndu-ne inocenta si spiritualitatea chiar si cu o deplina constiinta
a propriului nostru pacat si a puterii ispitelor lumesti din jurul nostru. Daca traim cu adevarat
aceasta viziune ortodoxa asupra lumii, credinta noastra va supravietui socurilor care ne
asteapta si va fi o sursa de inspiratie si de mîntuire pentru cei care îl vor cauta în continuare
pe Hristos, chiar si în toiul naufragiului umanitatii, care a început deja în zilele noastre”.
(extras din “Perspectiva ortodoxa asupra lumii”)

Intre TEROARE si… TORPOARE sau TAINA

FARADELEGII IN ACTUALITATE
“Să nu îndrăzneşti să ridici mâna ta cea slabă pentru a opri valul puternic al apostaziei. Evit-o,
păzeşte-te tu însuţi de ea, şi-ţi va fi de ajuns. Cunoaşte duhul vremii, cercetează-l, ca să poţi evita
pe cât posibil influenţa lui“, ne prevenea prin cuvinte cu putere multa Sfantul Ignatie
Briancianinov. Gandul cu care am pornit in publicarea acestui mini-serial dedicat
principiului/”duhului” reeducarii a fost acela de a intelege cel putin intr-o mica masura scopurile si
resorturile de functionare ale acestuia, dar si, mai larg, de a cerceta si a intelege in mod deosebit
specificul vremii noastre, de a cunoaste “virusii” si bolile spirituale cele mai primejdioase care
bantuie epoca in care traim, pentru a putea sa ne aparam cat putem mai mult sufletele de raul lor.
Fiind mai constienti de acestea, vom sti mai bine si sa aplicam remediile duhovnicesti ale Sfintilor
Parinti, vom sti sa folosim mai adecvat armele pe care Biserica ni le pune la dispozitie si a le aplica
intelept, in cunostinta de cauza, aplicat anume acestor conditii in care traim si acestor ispite cu care
ne confruntam.
“Tinta a fost sufletul nostru. Incepand cu Revolutia franceza, oprimantii au lucrat asupra
victimelor nu numai prin detentiune si crima, ci si prin reeducare”, afirma parintele marturisitor al
lui Hristos, Gheorghe Calciu. Principiul “reeducarii” functioneaza si el pe doua planuri - cel al
aplicarii violente si bruste, prin teroare, si cel al desfasurarii sale in “in lentoare”, “istoric”, ca o
evolutie necesara spre care se indreapta intreaga omenire. Prin evolutia sa lenta, popoare intregi
se schimba, se “reformeaza”, isi schimba cadrele de vietuire traditionale. Ne aducem aminte de
faimoasa teorie a “formelor fara fond” prin care T. Maiorescu critica starea societatii romanesti ce
imprumutase formele institutionale vestice, “civilizate” si europene, in timp ce in profunzime, in
realitate, modul de vietuire nu era “european”, civilizat. Cu alte cuvinte, elitele care au construit
Romania asa cum este ea astazi se raportau la valori de imprumut, invatate la Paris de la mari
admiratori si sustinatori ai revolutiilor din Franta. Aceste valori nu erau traite si experiate de
poporul roman, si nici macar nu erau valori ale poporului francez, ele erau simple creatii abstracte
ale unor “filosofi de salon” care erau cu totul lipsiti de experienta politica si foarte vrajmasi
monarhiei si bisericii catolice. Asadar, incepand cu “zorii modernitatii”, s-a raspandit, prin
revolutii, sau, mai lent, prin reforme, acest mod de viata al formelor fara fond, care functiona
in sistem schizofrenic. Adica, desi in casa ta erai roman, si traiai dupa cum ai invatat de la strabunii
si parintii tai, “afara”, in public, erai “european”, cu haine “nemtesti” si cu pretentia ca ai institutii
europene. Dar istoria a mers inainte, si acum ne aflam intr-un alt stadiu. Cine mai crede ca ne aflam
stazi intr-o situatie de tipul “formelor fara fond” se insala. Revolutiile, reformele, si mai ales
comunismul, au spart acest perete protector al vietuirii private traditionale, al trairii macar in
intimitate a celor mostenite de la parinti. Astazi ne aflam in stadiul “omului celui nou”, stadiul
“reformatului“, al reeducatului. Astazi fondul insusi este pervertit, pentru ca s-a ajuns la tinta -
la sufletul omului.
Acum suntem romani la suprafata, dar “europeni” inlauntrul nostru. Deoarece omenirea, saturata de
“modernitate”, secatuita de rationalism, a cautat, oarecum firesc, sa se reintoarca la traditii. Dar
acest mod de viata traditional este disparut, pentru ca nimeni nu il mai traieste. Cautarea,
pornita dintr-o intuitie fireasca a omului, sfarseste stramb, foarte stramb - in recuperarea traditiei ca
ornament, ca obiect de muzeu, ca exponat tratat ca sa nu putrezeasca, insa lipsite cu totul de viata.
In acest sens actioneaza si U.E., cu ale sale sloganuri mincinoase despre “diversitatea in unitate” si
cu programele sale care sunt destinate zonelor ce sunt declarate “istorice”, multe dintre ele
manastiri… Da, se dau bani, se fac programe, dar toate acestea pentru a conserva mortuar
traditia, pentru a o transforma in simplu ornament. Ca si cum daca ne punem in loc de
bibelourile din vremurile comuniste o opinca curatica si “exotica”, ne putem impartasi cu vreo
picatura din modul vechi de viata al stramosilor nostri. Tinta a fost atinsa, la nivel general. Iar acest
proces de falsificare prin re-creare artificiala a traditiei, prin muzeificare, se afla in plina
desfasurare. Iar scopul este ca pe dinlauntru sa fim apostati, iar pe dinafara crestini. Cum?
Incercam mai jos sa punem cap la cap marturiile celor ce au avut intuitia vremurilor noastre.
Una din principalele mize ale lucrarii satanei in aceste zile este pervertirea constiintelor si a
puterii de judecata, a gandirii normale si sanatoase, tocmai pentru ca omul sa nu-si mai poata
folosi darurile mintii, facultatile de cugetare si judecata in folosul mantuirii sale, sa nu mai stie sa
sesizeze dimensiunile mai profunde al vietii, ratiunea existentei noastre pe acest pamant pe care ar
trebui sa ne simtim „straini si calatori“. Se spune ca diavolul este semanatorul tulburarii, al
confuziei, al indoielii, al derutei, al ametelii si al haosului. Interesul lui de prima instanta este
sa ne ravaseasca mintea pana acolo incat sa nu mai putem distinge deloc albul de negru si
adevarul de minciuna, nici sa mai fim capabili sa deslusim nuantele si, mai ales, sa deosebim
duhurile. In al doilea moment, odata cucerit primul si cel mai important “fort” - mintea noastra - el
urmareste sa blocheze interventia fireasca, autoprotectoare a “anticorpilor spirituali” si
tinteste ca energiile vointei noastre lucratoare inspre cele ale Duhului sa fie paralizate,
vlaguite, secate, netrebnicite. Nu mai avem putere sau nu mai avem motivatie sa ne
impotrivim. In acel moment, actiunea de “infectare” a sufletului nostru cu toate duhurile rautatii,
minciunii si uratului se poate desfasura nestingherita pana la capat, pana la distrugerea sa.
Dar aceasta lucrare dusa la scara mare, la nivelul intregii societati, se manifesta cu putere, si pe plan
duhovnicesc, si intre cei ce fac parte din Biserica. Mai ales aici da vrajmasul cele mai puternice
atacuri, pentru ca aici se afla principalii sai inamici si aici este si singurul loc de care ii este cu
adevarat frica. Regasim si in Biserica, uneori cu mai mare putere, ceea ce Parintii au numit
“actiunea Marii Apostazii” sau “lucrarea tainei faradelegii“, ce se manifesta si la nivel global.
Duhovnicia se vrea a fi pervertita si ea, iar una din tinte este tot distrugerea capacitatii
credinciosilor de a discerne, de a avea dreapta judecata, de a se forma realmente (si ca
intelegere, si ca traire) in cugetul si in Duhul Bisericii, al Sfintilor Parinti. Din pacate, astazi
foarte putin se accentueaza in Biserica aceasta necesitate esentiala a discernamantului, fara de care
nici o lucrare duhovniceasca nu poate fi exercitata cu folos si pazita de inselare. Cu atat mai mult
cand inselarea este astazi la tot pasul si imbraca cele mai felurite forme. Notiunile fundamentale
ale invataturii crestine sunt supuse astazi unui ingrozitor proces de falsificare. Sa amintim
acum numai in treacat despre cat de pervertite sunt, in multe din discursurile bisericesti, ideile de
“ascultare”, de “smerenie”, de “ne-judecare”, de “iubire”, de “pace” sau de “misiune”, ca sa nu
mai vorbim de obsedantele concepte de “unitate” si de “ecumenism”. Multe alte exemple se pot da
si este nevoie sa fie discutate cu de-amanuntul, dar acest “palier” duhovnicesc al actiunii de
reeducare a mai facut si va mai face (chiar daca nu neaparat intr-o maniera sistematica, dar este
ceva ce ne preocupa in mod constant) obiectul unor articole separate pe Razboi intru Cuvant.
Am plecat de la „experimentul Pitesti” pentru a creiona cele doua fatete ale organizarii societatii
totalitare de astazi: o fata crunta, hidoasa, cea a reeducarii demente prin teroare, si o alta fata, a
confuziei, a vagului, a aparatentelor inselatoare, a reeducarii prin “torpoare”, cum spunea in mod
inspirat o sora si prietena a noastra.
Totalitarismul de astazi combina in mod eficient strategia zaharelului cu cea a biciului, bici
care, el insusi, ia astazi ia infatisari foarte rafinate. Construieste orase uriase, comoditati tot mai
sofisticate, te hraneste, te incalzeste, te (re)educa si te “scuteste” si de grija de a iti educa si forma
copiii tai (fiind pe cale sa-ti reduca drastic, pana la interdictie inusi dreptul de a-ti mai educa liber
proprii copii! - aceasta este tendinta foarte clara pentru viitor, experimentata deja partial in unele
state si cu unele semne deja existente si la noi). Planifica totul, centralizeaza totul, inregistreaza
totul, organizeaza totul. Iti ofera locuinte, indatorandu-te prin credite pana la sfarsitul vietii. Iti
promite batraneti (relativ) linistite, calculandu-ti, prin asigurarile sociale, in fata ta, fiecare banut. Iti
ridica uriase constructii in care gasesti tot ce pofesti, numai sa intinzi mana. Si tot asa… Prin toate
acestea cauta sa-ti creeze un lant inextricabil de dependente din care sa nu mai poti iesi. Te leaga,
adica, prin fire tot mai multe, care se numesc credite, asigurari sociale, de sanatate, de educatie, de
aceasta minunata lume noua. In acelasi timp, emite legi tot mai constrangatoare, pentru a
sanctiona drastic orice abatere de la frazeologia oficiala, marginalizeaza orice individ suspect
care greseste prin simplul fapt ca e diferit si gandeste diferit. Mai bine spus, pentru ca e
normal si gandeste normal!
In textele de mai jos prezentam doua tipuri de diagnostice duhovnicesti care arata, poate cel mai
potrivit, cum anume stam. Vom incepe printr-un text al Sf. Chiril al Alexandriei, care descrie
tactica prin care vrajmasul se straduieste sa distruga omul de la inceputul vremilor acestora.
Intelegem mai bine, cu ajutorul Sfantului Parinte, de ce astazi programul de munca (sau
robie) al majoritatii oamenilor se intinde de dimineata pana seara, special pentru a se secatui
puterile sufletesti ale omului si a-l reduce strict la orizontul sau pamantesc, la simpla conditie
biologica. Mai mult, vom intelege si mai bine, citind marturiile Sfantului Ignatie Briancianinov si
ale Cuv. Paisie Aghioritul, cum, deja patruns si inmuiat bine de epuizarea acestei robii
samavolnice, omul este mult mai permeabil la ispitele subtile ale vrajmasului. Extenuat in acest
mod, omul are tendinta sa asiste pasiv la invadarea constiintei si mintii sale cu sugestiile
omniprezente in lumea de astazi (de exemplu: omul zilelor noastre, care este solicitat la maximum
la serviciu, intorcandu-se acasa, nu gaseste putere decat sa se „relaxeze” uitandu-se la TV). Adica
sa se anestezieze si mai mult, sa se lase patruns, incet-incet, de otrava prin care vrajmasul ii
amorteste sau chiar ii paralizeaza judecata, vointa si afectivitatea normala. Omul contemporan
este stimulat sa nu mai gandeasca critic si echilibrat, este invatat sa ocoleasca tot ceea ce poate
starni conflict interior sau criza, sa nu problematizeze, SA NU MAI AIBA “NELINISTEA CEA
BUNA”.
Al doilea tip de diagnostic duhovnicesc este cel pus de teologul apologet ortodox Virgiliu
Gheorghe, intr-o sintetizare cat se poate de lamuritoare privind cele doua fatete ale totalitarismului
de astazi: zaharelul si biciul, prin rezumarea celor doua distopii, celor doua carti aproape profetice
ale secolului XX: 1984 a lui George Orwell si Brave New World a lui Aldous Huxley:

Sfantul Chiril al Alexandriei despre scopul si consecintele muncilor egiptenesti:

“Pe acestia [pe fiii lui Israil], fiind impinsi la inceput de foame, i-au luat in stapanire egiptenii,
incat din oameni liberi si de origine de sus si din vita de sfinti, i-au facut supusi pe neasteptate
si pe nepregatite, subjugati stapanirii lor si i-au asuprit salbatic, dand ca motiv al cruzimii
impotriva lor, urmatoarele: <<Dar s-a ridicat alt rege peste Egipt, care nu cunoscuse pe Iosif.
Acesta a zis catre poporul sau: Iata, neamul fiilor lui Israel e multime mare si e mai tare decat noi.
Veniti dar sa-i impilam, ca sa nu se mai inmulteasca si ca nu cumva la vreme de razboi sa se
uneasca cu vrajmasii nostri si, batandu-ne, sa iasa din tara noastra!>> (Iesire 1, 8-10). Il intrista,
cred, pe stapanitorul egiptenilor, chiar si numai gandul la libertate al celor subjugati printr-o
supunere silnica si nu cu voia lor. <<De aceea au pus peste ei supraveghetori de lucrari, ca sa-i
impileze cu munci grele. Atunci a zidit Israel cetati tari lui Faraon: Pitom si Ramses, care serveau
lui Faraon ca hambare, si cetatea On sau Iliopolis>> (Iesire 1, 11).
Caci acestea au fost roadele stapanirii de nesuportat: suferintele neintrerupte, lucrari la lut si la
caramida, cetatile inconjurate de ziduri si de turnuri si movilele ridicate in camp, care se faceau fara
plata si cu sudoarea multa a celor ce munceau la ele. Caci stapanitorii veacului aceestuia, punand
stapanire pe nenorocitele suflete ale oamenilor, le dezvlaguiesc (le storc de vlaga - n.n.) in
lucrari la lut si la caramizi si in cele ce se fac pe pamant si pentru pamant si legandu-le de
niste munci rele si nefolositoare (caci asa sunt cele ale timpului si privitoare la timp), le silesc sa
primeasca o viata amara si mult chinuita, care nu le va aduce niciun folos celor siliti sa o rabde.
Caci cu ce pot folosi lucrurile si patimile trupului nefericitului nostru suflet? Dimpotriva, vom
aduce castig diavolului si dracilor si bogatia si marirea va fi a imparatiei vrajmase, precum si
Faraon nu putina slava socotea sa aduca cetatile pe care i le zideau lui fiii lui Israiul, siliti sa faca
aceasta fara mancare si fara plata (…)
Muncile israelitilor infatiseaza tipul si icoana muncilor noastre pamantesti desarte si profane,
pe care le savarsim siliti si biciuiti de Satana si de puterile rele cele impreuna cu el, pe care
Sfanta Scriptura i-a indicat prin numele supraveghetorilor. Acestea sunt imprastierea cea rea
plina de sudoare si de osteneala si inecate in lutul necuratiei si al placerii mocirloase. Dar s-a
milostivit Dumnezeu si atunci de cei impilati in modul cel mai dispretuitor si mai salbatic de
stapanirea egiptenilor, de cei le slujeau acestora fara trebuinta. Si si-a facut indata din preabunul
Moise un slujitor al bunavointei sale fata de ei. Dar oare nu-L vom afla pe Dumnezeu facand
aceasta si cu noi insine? ...”
(Sf. Chiril al Alexandriei, “Scrieri, Partea intaia, Inchinarea si slujirea in Duh si Adevar“, Editura
Institului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1981).

Sfantul Ignatie Briancianinov despre strategia ispitelor subtile si molesitoare:

“În cele mai multe cazuri încercările ce vin asupra noastră, la prima vedere, sunt neînsemnate încât
nici nu le-ai putea socoti încercări. Dar aceasta-i doar o viclenie a vrăjmaşului care, datorită unei
experienţe îndelungate, a dobândit în lupta cu omul necălit o dibăcie extraordinară. Îngerul căzut a
observat că ispitele evidente, grosiere şi violente îi insuflă omului un zel puternic şi un mare curaj
pentru a se lupta cu ele. Pentru a rămâne ascuns, le va înlocui pe acestea cu ispite mai uşoare,
dar foarte subtile, şi de o extremă eficacitate. Ele nu provoacă zel în inimile noastre, ele nu
declanşează o luptă spirituală, dar te ţin într-un fel de letargie şi aruncă duhul nostru în stare de
espectativă. Ele te copleşesc şi în mod progresiv îţi epuizează puterile psihice, te aruncă în
plictiseală şi în inactivitate; ele te ruinează şi fac din tine o ţintă a patimilor, ca urmare a
slăbănogirii, plictiselii şi inactivităţii. Viclenia diavolului şi greutatea luptei pe care o duce el astăzi
cu călugării au fost descoperite mai dinainte de către Dumnezeu. Dumnezeu îi încununează pe
luptătorii de astăzi ca şi pe cei de demult, deşi nevoinţele acelora, în mod aparent, erau mai mari
decât ale acestora. Să ne păzim dar să nu ajungem în istovire, în plictiseală şi în lenevire! Să ne
mobilizăm toate puterile şi toată atenţia pentru a păzi poruncile Evangheliei! Împlinindu-le
vom descoperi nenumăratele curse ale vrăjmaşului şi viclenia cu care el le combină şi le pune în
lucrare. Vom vedea că necazurile şi ispitele de astăzi, uşoare în aparenţă, tind, ca şi cele de
odinioară, să-l îndepărteze pe om de Hristos, să distrugă din lume adevăratul creştinism,
nelăsând să dăinuiască decât forma exterioară (!), cu care să-i înşele mai uşor pe oameni. Vom
vedea că ispitele uşoare pe care satan le pune în lucrare cu o răutate infernală acţionează mult mai
eficient decât ispitele violente, sigure, văzute şi directe“.
(Sf. Ignatie Briancianinov, “Faramiturile ospatului“, Episcopia Ortodoxa Româna Alba-Iulia, 1996)

Cuviosul Paisie Aghioritul despre „anestezicul” injectat de vrajmas si despre

generatia noastra “fiarta”:
“Am spus unor medici cu care discutam despre anestezia pe care o fac la operatii: <<Anestezia celui
viclean are consecinte neplacute asupra omului, in timp ce aceea pe care o faceti dumneavoastra
ajuta>>. Anestezia diavolului este otrava pe care o arunca sarpele peste pasari sau peste
iepurasi ca sa-i paralizeze si sa-i inghita fara a se impotrivi. Diavolul, atunci cand vrea sa lupte
un om, trimite mai intai un dracusor “anestezist”, ca sa-l faca pe om nesimtit, duca care merge
el insusi si-l ciopleste, si face din el orice vrea… Dar inainte merge “anestezistul”. Ne face injectie
cu nesimtire si uitam de grija mantuirii. Iata, vezi, noi monahii, am fagaduit rabdare cand vom fi
“ocarati, batjocoriti etc…“, dar in cele din urma de multe ori ispita ne zapaceste si facem cele
potrivnice celor fagaduite. Altfel incepem si altfel sfarsim. Pentru altceva am pornit sa mergem, si
in alta parte mergem”.
“Le-au distrus pe toate, familia, invatamantul, serviciile… Nu-i intereseaza nimic! Nu au
nimic inlauntrul lor... (…) Exista un duh caldicel, deloc barbatesc. Ne-am stricat cu
desavarsire! Cum ne mai rabda Dumnezeu! Demult, ce buna-cuviinta exista! Ce marime de suflet!
(….) Cu acest duh rebel care a intrat, cu aceasta nepasare, s-a terminat, s-a inecat tot statul. (…)
Nepasarea fata de Dumnezeu aduce nepasarea si fata de toate celelalte; aduce descompunerea.
(…) Dar generatia de astazi este generatia nepasarii! Cei mai multi actioneaza numai de parada.
Dar sa nu le spui sa se apere, daca s-ar intampla ceva! Astazi nici parazi nu mai vor. Mai demult
mergeau la parazi, auzeau un mars si tresarea ceva in ei. Astazi exista un duh razvratit la noi, la
greci. Desigur, alte popoare sunt mai rau, pentru ca nu au idealuri (…)”.
“Dar si crestinii de azi nu sunt luptatori. Primii crestini erau nuci tari; schimbau toata lumea.
Si in epoca bizantina, au scos o icoana din biserica si s-a impotrivit toata lumea. Hristos S-a
rastignit pentru noi ca sa inviem si noi suntem nepasatori! (…) Nu, astazi in lume nu se mai
justifica nestiinta. Lipseste dispozitia cea buna, marimea de suflet“.
“Prezenţa creştinilor este mărturisire de credinţă. Cineva poate ajuta mai mult cu rugăciunea,
dar tacerea lui o vor exploata ceilalţi şi vor spune: “Cutare şi cutare n-au protestat, prin urmare
sunt de partea noastră, sunt de acord cu noi”. Dacă nu încep unii să lovească răul, adică să
mustre pe cei care smintesc pe credincioşi, se va face mai mare rău. Astfel se vor întări puţin cei
credincioşi, dar vor fi împiedicaţi puţin şi cei ce luptă Biserica. Biserica nu este corabia lor cu care
sa faca plimbari, este corabia lui Hristos. Acestia sunt de blamat. Singurul lucru care ii intereseaza
este sa aiba salariu mare, masini de lux, sa alerge la distractii… (…) Alţii iarăşi din “bunătate”
spun: “Ereticilor, nu le spuneţi că sunt în rătăcire, ca să le arătăm dragoste”. Şi aşa pe toate le
nivelează. Dacă aceştia ar fi trăit în primii ani ai creştinismului, n-am fi avut nici un sfânt.
Atunci spunea creştinilor: “Aruncă numai tămâie în foc şi nu te lepăda de Hristos!” Dar n-au
primit; “Fă-te numai că arunci!”. Nici aşa n-au primit; “Nu vorbi despre Hristos şi du-te liber în
altă parte”. Dar nici pe asta n-o primeau. Astazi vezi o lume fiartă”.
(Cuv. Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003).

Virgiliu Gheorghe despre cele doua fete ale totalitarismului:

Big Brother este cu ochii pe tine

“Atat la Orwell, cat si la Huxley societatea “de maine” este una totalitara, in care preocuparea
principala a dictatorilor - cei care au acumulat puterea - este cum sa poata controla mai bine
mintea oamenilor, cum sa faca mai eficient procesul spalarii creierelor. Scriindu-si cartea la
sfarsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, in plina perioada a ascensiunii puterii sovietice,
Orwell opteaza pentru metoda violenta, pentru un regim al terorii, inspirat parca din lagarele de
reeducare din China, Rusia sau Romania. Universul concentrationar orwelian este alcatuit din
partidul interior - elita conducatoare, oamenii din umbra -, partidul exterior - instrumentele prin care
se realizeaza guvernarea, oamenii care suporta in cel mai inalt grad regimul terorii si prolii -
poporul tinut in intunericul lipsei de educatie. Ministerele cele mai importante prin care se
realizeaza guvernarea sunt:
- Ministerul Adevarului, cel care administreaza ideologia conducatoare, marea minciuna prin care
e condusa lumea. Sarcina lui e sa rescrie permanent istoria, sa falsifice realitatea, sa reduca limbajul
prin restrangerea fondului lexical si a campului de semnificatii a cuvintelor, astfel ca ele sa nu mai
permita o gandire profunda;
- Ministerul Iubirii, cel care se ocupa de urmarirea indivizilor, de reeducarea prin tortura a celor
care cad in erezia de a gandi altfel decat partidul;
- Ministerul Abundentei, duce politica infometarii;
- Ministerul Pacii se ocupa de razboi, un razboi care nu se mai termina niciodata. Starea
permanenta de razboi, teroarea, favorizeaza confuzia si haosul, justifica orice masura a partidului si,
totodata, stabilitatea sistemului. Ecranul televizorului este asezat in toate locurile publice, precum si
in casa fiecaruia, fara a exista posibilitatea de a-l inchide, imaginile acestuia, ideologia partidului ii
urmareste obsesiv pe locuitorii acestei lumi. Lozincile care guverneaza gandirea absurda a acestei
dictaturi sunt:
- Razboiul este pace;
- Libertatea este sclavie;
- Ignoranta este putere.
In ultimele pagini ale cartii apar cele doua lectii fundamentale ale reeducarii: 1. Daca partidul iti
spune ca doi plus doi fac cinci sa crezi cu adevarat ca asa este; 2. Nu ajunge numai sa te supui
Partidului. Trebuie sa te golesti de sine pentru a-i face loc acestuia sa te umple de cele ale sale.
Trebuie sa-l iubesti din toata inima pe Big Brother.

Conditionati sa fie fericiti

Dar ce este fericirea?
In minunata lume noua imaginata de Huxley, spalarea creierului se va realiza exclusiv prin
mijloacele “blande”, in esenta magice si hipnotice, prin conditionarea pavloviana a atitudinilor si
comportamentelor si prin inocularea hipnopedica a ideologiei. In aceasta lume oamenii sunt liberi
sa gandeasca, dar ei gandesc numai ceea ce au fost conditionati sa gandeasca. Libertatea se exprima
nu prin a putea gandi asa cum vrei, ci prin a te distra asa cum ti se nazare. Problema constiintei
este rezolvata prin disolutia completa a acesteia. Spalarea creierelor se va face prin degradarea
morala a copiilor, inca din primii ani de viata, prin ruperea lor de familie, de trecut, de natura
si de carti. Prin forta imprejurarilor, indivizii acestei lumi sunt modelati complet dupa chipul
ideologiei conducatoare. Desi nu exista violenta, izolarea completa de familie, de lume si de adevar
face ca oamenii “Minunatei lumi noi” sa fie intr-o mai mare masura lipsiti de libertatea de a gandi
decat cei din lumea lui Orwell. Inginerii, oamenii de stiinta ai acestei lumi studiaza si aplica
metodele prin care se poate patrunde in adancul mintii omului, de unde sa-i poata dicta cum
sa gandeasca, cum sa simta si ce trebuie sa faca pentru a fi fericit. Exista si aici niste conflicte
produse de cativa dintre cei care, dintr-o deficienta de conditionare, constientizand situatia in care
se afla, se revolta intr-un fel sau altul impotriva sistemului. Acestia vor sfarsi izolati pe o insula, iar
“salbaticul” cel nascut intr-o rezervatie de indieni, deci total neconditionat, nesuportand sa mai
traiasca in lumea fericirii fara constiinta si adevar, de fapt a artificialului si a falsitatii, se va
sinucide. Iesirea nu exista pentru ca nu mai este cautata. Pentru oamenii din minunata lume noua
nu mai exista iesire, nu din cauza fortelor de represiune, ci pentru ca acestia nu mai cauta
iesirea. Fuga de orice fel de conflicte se realizeaza in spatiul imaginarului, fie televizual, fie
orgiastic sau narcogen. Drogul este solutia prima si ultima a oricarei probleme. Iar cei care
incalca legile erotismului libertin, legandu-se sufleteste si pe durata de cineva, cei care refuza
drogul, sunt declarati indezirabili si vor fi eliminati. Oamenii lumii noi sunt multumiti si fericiti
pentru ca au multa paine si mult circ.
Dupa cum am mai spus, desi par atat de deosebit structurate, exista o multime de elemente
comune celor doua tipuri de dictatura, care nu fac altceva decat sa ne ajute sa intelegem ca, in
esenta, obiectivele lor sunt aceleasi. Dar ce este cel mai curios, odata cu trecerea timpului, aceste
elemente se contureaza tot mai bine, venindu-le, parca, vremea sa se intrupeze in istorie. Trebuie
remarcat insa ca spiritul general chiar si al mijloacelor de control politienesc ramane inca cel
huxelian. Imaginea bine cosmetizata a statului democratic, a drepturilor omului sau al
parintelui iubitor care-si cearta copilul, doar pentru ca-i vrea binele, nu trebuie stricata.
Mijloacele de urmarire raman inca ascunse sub masca neutralitatii, pentru a salva pe cat se
va mai putea iluzia libertatii. Ele nu trebuie sa induca sentimentul de teama in popor, ci,
dimpotriva, pe cel al sigurantei pe care o ofera acest control total al realitatii. Controlul absolut al
persoanei umane nu mai este doar un imperativ al fictiunii orweliene. Ranjetul lui Big Brother,
daca suntem putin mai atenti, transpare chiar si in rapoartele prezentate la nivelul marilor
organisme internationale. (…)

Cartea, dusmanul regimurilor totalitare

In lumea lui Orwell este prezenta cartea, dar aceasta este mistificata in laboratoarele Ministerului
Adevarului. In “Minunata lume noua” este conditionata repulsia fata de carti, caci, ramane in
permanenta riscul ca ei sa citeasca vreun lucru de natura sa deconditioneze in mod nedorit
unul din reflexe”. Ce se intampla astazi in cadrul societatilor avansate? Sistemul educational
american este la pamant, este o ruina. Patruzeci de procente dintre tinerii americani care intra la
Colegii recunosc ca nu stiu sa scrie si sa citeasca corect. Douazeci si trei de milioane de adulti sunt
analfabeti. (Raportul specialistilor de la Universitatea Columbia - SUA - The Global Economy,
1990).
Prin urmare, televiziunea si cultura divertismentului au reusit mai bine decat distopicele ministere
ale propagandei statelor totalitare sa-i indeparteze pe copii de carte.
Creierul copiilor care-si petrec timpul preponderent in fata televizoarelor si Internetului este cu
adevarat conditionat sa nu mai gaseasca placere in lectura. Nu numai ca aceasta este mai putin
fascinanta ca imaginea in miscare sau pentru ca ar pretinde un efort mai mare, ci si pentru ca tot ce
inseamna vizionare reprima edificarea retelelor neuronale implicate pe parcursul lecturii.
Cartea ar putea disparea pe viitor in primul rand pentru ca nu se vor mai gasi suficienti oameni care
sa o aprecieze, care sa o doreasca, care sa o cumpere. Civilizatia Gutenberg este, dupa cat se pare,
inlocuita de cultura halucinatiei colective, de cultura fantasmelor si a balaurului
antropomorfizat si cu iesire la ecranul ultraplat”.
(Virgiliu Gheorghe, Stiinta si razboiul sfarsitului lumii. Fata nevazuta a tele-viziunii, Editura
Prodromos, Bucuresti, 2007).

“Vara este aproape” - semnele vremurilor

Parintele rus Ghenadie Emelianov, intr-un interviu publicat aici :
• “- Părinte, oare se poate spune că noi acum trăim anume în acele vremuri, când se
apropie împlinirea profeţiilor Sfântului Apostol Ioan Teologul, despre zilele din urmă?
- În anul 1978, această întrebare i-a fost pusă stareţului Paisie (Aghioritul). Voi răspunde cu
cuvintele acestuia, care a spus: „Copiii tăi vor fi martorii împlinirilor profeţiilor din Noul
Testament”. Noi nu vorbim de soroace, nici nu ne ocupăm de preziceri, ca nişte femei isterice.
Bătrânilor înduhovniciţi, ca unor vase curate ale lui Dumnezeu, le-au fost revelate, din mila
lui Dumnezeu şi astfel de taine. Aceeaşi întrebare i-a fost adresată Domnului de către apostoli, iar
Domnul le-a răspuns: „Învăţaţi de la smochin pilda: când mlădiţa lui se face fragedă şi odrăsleşte
frunze, cunoaşteţi că vara este aproape. Asemenea şi voi, vând veţi vedea toate acestea, să ştiţi că
este aproape, la uşi” (Mt. 24, 32).
Vedem şi simţim cum lumea se mişcă tot mai aproape şi mai aproape de acele vremi. Însuşi
tabloul evenimentelor din lumea duhovnicească nu mai lasă nici un fel de îndoială.“
“După părerea mea, primejdia cea mai mare este să ne lăsăm expuşi acestei prelucrări totale.
Oamenii, însă, nu vor să audă de aşa ceva. Gândul le stă la ce vrei şi la ce nu vrei: la
agonisirea de averi, la distracţii şi plăceri – un ospăţ al ciumaţilor – şi toate acestea astăzi când
ne aflăm în preajma unor evenimente fatale. Pretutindeni domneşte lipsa de grijă şi nepăsarea
duhovnicească, care sunt întreţinute şi de către mijloacele de informare în masă, care servesc
cu slugărnicie aceluiaşi scop, deoarece s-a plătit deja pentru tot.
Nu mai are rost să ne punem speranţa în unele personalităţi, sau altele, în cine ştie ce
împrejurări favorabile. Trebuie să fim vigilenţi şi să ne orientăm atent în lume. Să nu ne
lăsăm captivaţi de pasiuni şi de hazardul legilor pământene, fiindcă toate acestea ne îndepărtează
cu succes de Dumnezeu. Totul depinde de faptul dacă am trăit sau nu în Hristos. Nimic nu
poate fi ascuns de Ochiul atotvăzător. Despre Dumnezeu vorbesc mulţi dintre teologii
contemporani, dar sunt ei oare capabili să arate calea cea dreaptă a mântuirii?! Mântuirea noastră
stă în nădejdea atotcuprinzătoare în Domnul şi în lumina acestei iubiri vom putea să vedem
adevărata natură a lumii acesteia, pentru ca să prevedem primejdia fără greş şi să
preîntâmpinăm dezamăgirile“.

Parintele Iustin despre vremurile din urma

Fragmente din doua interviuri relativ recente cu parintele Iustin Parvu, staretul Manastirii Petru-
Voda:

“- Ce ne puteti spune despre vremurile grele prin care vom trece si noi?

- Ei, prin ce-am trecut noi, dar prin ce-o sa treceti voi! Acele vremuri deja le-ati inceput. Spre
deosebire de alte vremuri, va ingadui Dumnezeu vrajmasului sa se atinga si de suflet; va fi
mai mult o prigoana psihologica si nu va veti putea ascunde nici in crapaturile pamantului.
Nu este usor, sunt vremuri foarte grele. De exemplu, pe vremea marilor traitori din Pustia
Tebaidei, acolo nici militia nu intra, nici control de stat, nici finanta nu intra, nici un control care sa-
i tulbure pe calugari. Erau de sine statatori si atat de liberi, incat ei intr-adevar puteau sa-si duca asa,
cu toata dragostea, nevointa lor. Insa, la ora aceasta, trebuie sa lupti, si cu cel vazut, si cu cel
nevazut; sa lupti cu tine, sa lupti cu lumea, sa lupti si cu dracul. Diavolul? faci cruce - se mai
departeaza, mai. Astia vazuti nu se departeaza, ba te asalteaza si-ti mai pun in carca si altele;
ba vine cu 666, ba vine cu cartile de identitate, cu cardurile, cu tractorul, cu motorul, cu cipuri, cu
radiatiile, holocaustul - toate se rasfrang asupra ta. De aceea credinciosii acestia, de pilda, care vin
din toata lumea inspre manastiri, sunt iarasi un semn ca toata lumea traieste in clocotul asta, in
cazanul asta de fierbere de la un rau la altul. Iar calugarul, de bine, de rau trebuie sa stea acolo,
in fata lor, sa dea un sfat, o relatie, sa le citesti o rugaciune si sa plece macar catusi de putin altii de
cum au intrat. Monahul trebuie sa fie prezent si sa raspunda la toate aceste nevoi ale crestinului.
Altadata nimeni nu-l deranja pe sfantul, pe cuviosul. Pai, cate pomelnice aveam noi acum 70-80 de
ani la manastirea Durau sau la Secu? Te duceai la proscomidie, incepeai slujba, tu, ca preot, inainte
cu o ora, sunai la intrare in tochita metalica, toata lumea stia ca a intrat parintele la biserica.
Paraclisierul deja era venit. Care este randuiala paraclisierului? Intra in biserica, se inchina, ia
blagoslovenie de la strana arhiereasca, se duce si se inchina pe la icoane, la Maica Domnului, la
Mantuitorul Hristos, intra in sfantul altar, face trei metanii la intrare, trei metanii la proscomidie si
cu frica de Dumnezeu incepe sa aprinda lumanarile, cele doua lumanari de pe sfanta masa,
candelele. Era o scara cu trei trepte. Se urca parintele de canon saracul, sufla din greu, dar el voia sa
aprinda candelele in fiecare miez de noapte, sa fie primul acolo cand venea preotul slujitor. Dupa
aceea venea la staret, lua blagoslovenie de toaca si de clopot si Parintele staret de atunci nu
dormea, era treaz, la apel, era in pravila. Acuma are o masina cu opt locuri, cu bagaj in spate
si-ntr-o dimineata se duce dupa sticle, a doua zi are nevoie de matura, apoi de coada maturii si
tot se plimba si tot se plimba, mai merge la o conferinta, pe la examene si printr-alte parti,
numai la biserica si la utrenie nu-i. Si paraclisierul n-are unde sa se mai duca, toaca saracul
cu 25 de blagoslovenii de la… bec. Terminam de pomenit inainte ca sa vina preotii, dar acum sunt
cate 3-4 mape de pomelnice numai intr-o zi. De asemenea, ca sa revin, nu erau atatea nevoi si atatea
boli. Acum s-au inmultit bolile psihice, organice, demonizarile. Apoi nu erau atatea constructii,
atatea vite, atata lume. Pe langa acestea mai sunt si ispitele supratehnicii, sistemele acestea
extraordinar de ascutite care patrund pana in a-ti cunoaste si gandul. Si, cand ti-a prins
gandirea, aici este si partea sufleteasca. Iar cand a intrat pe firul acesta Satana, nu mai este
deloc usor. Este o lupta impotriva sufletului. Acum nu vezi ce fac? Daca vrei sa ai un serviciu
mai bun, trebuie sa te inscrii in loja masonica, sa te lepezi de Hristos. Si, iata, acestea toate sunt
incercari si ispite si greutati care ne fura de la adevaratele teluri ale trairii noastre. Acestea aduc la
zero, zero, viata duhovniceasca

-Este bine in zilele noastre sa mai cautam povatuitori duhovnicesti?

- Este mai bine sa dobandesti tu putina pricepere duhovniceasca, caci vin vremuri cand nu
numai ca nu veti mai gasi indrumator, dar nici macar un cuvant din Scriptura sau din Sfintii
Parinti. Sfintii Parinti pana acum recomandau povatuirea dupa Sfanta Scriptura si scrierile Sfintilor
Parinti, insa vin vremuri cand vor lipsi si acestea.

-Dar pana la vremurile acelea?

- Pana atunci sa le invatati pe de rost (…)

(…) - Ce trebuie sa facem sa ne intarim credinta si sa rabdam toate cele ce vor veni asupra
noastra? Si cunoastem din proorociile sfintilor ca, de vor rabda crestinii necazurile de pe urma, vor
fi mai mari decat cei dintai. Iar Cuviosul Paisie Aghioritul indrazneste sa spuna ca ‘multi sfinti si-ar
fi dorit sa traiasca in vremurile noastre‘.

- Cugetand la moarte. Monahul si crestinul nu are aceasta insutita datorie sa fie gata de plecare? O
are! Nu te intereseaza daca traiesti si cum traiesti (…)

(…) Vor veni vremuri si mai grele. Prigoanele, puscariile, schingiuirile si tot calvarul indurat
de noi in timpul comunismului au fost usoare pe langa ce va urma. Si va fi foarte greu sa-ti
mentii credinta si s-o treci generatiilor urmatoare, aproape la fel de greu ca acum 2000 de ani.
- Ce ne ameninta atat de rau?

- Pai, iacata, globalizarea vine ca un buldozer care striveste totul inaintea lui. Si odata cu
globalizarea, erezia ecumenismului, pofta pentru consum prostesc peste nevoie… Am aderat la
Uniunea Europeana… Am zis candva: intrarea in UE este iesirea din Ortodoxie. Dar revin si
zic: depinde de noi sa nu lepadam deodata credinta. Ca si o haina nu o dezbraci dintr-o
miscare, mai intai scoti o maneca, apoi cealalta. Pana atunci, s-ar putea ca poporul sa se destepte.
Daca nu ne vom aseza genunchii la pocainta, dragii mei, nu vom reusi nimic. Daca ne vom
ruga insa cu ravna, daca ne vom osteni in rugaciune, Dumnezeu va face ca totul sa fie posibil.
Si toate aceste incercari, globalizare, ecumenism si cine stie care altele, toate vor fi spulberate de
forta rugaciunii.

- Nadejdea mirenilor este ca marii duhovnici ne vor indruma…

- Ei, marii duhovnici… Daca am sti ce impresie are Dumnezeu despre marii duhovnici…
(rade) Noi n-am avut duhovnici asa cum vremea a cerut-o. Si de-aia poporul a cazut.

- Aveti o viziune destul de pesimista despre societatea romaneasca…

- Nu e pesimista, e realista. Sa ne rugam lui Dumnezeu sa nastem eroi; cum erau inainte mamele,
nasteau copii pentru martiraj, parca ar fi crescut lanuri de grau pentru a face anafura. Nu mai
putem sa ne ridicam fara jertfa; nici economicul, nici politicul nu vor rezolva nimic fara
oameni de jertfa. Tot crestinismul e o jertfa; post si rugaciune - care sunt oarecum
indrazneala noastra catre Dumnezeu. Cu acestea poti cuceri cerurile. Nadejdea, alaturi de
credinta si de iubire, sunt, nu-i asa?, cele trei fire nevazute care ne leaga de Dumnezeu. Asa incat
speranta nu trebuie sa moara. Dar eu cred ca daca nu traiesti credinta asa cum trebuie, ai slabe sanse
de mantuire. Pai cum sa mergi, si cu Dumnezeu, si cu Mamona? (…)

- Parinte, am vrea sa incheiem interviul in mod optimist, asa cum se cade in asteptarea Pastelui.
Avem vreun motiv de optimism?
- Da, fara indoiala: Maica Domnului. Rugaciunile catre Sfanta Fecioara primesc intotdeauna
raspuns“.

Parintele Iustin despre viata in minciuna si despre perfidia cu

care este ucis astazi omul din lume
“In vremea noastra cuvantul s-a degradat. Omul este masura a ceea ce spune. Imi amintesc,
legaturile acestea, realizate prin cuvant, intre oameni, erau totul in satele noastre, in asezarile
noastre din alte vremuri. Buna vecinatate era ca o fixare temeinica a omului pe pamant, intre ceilalti
oameni. Acum, la bloc, oamenii nu mai comunica, nu se cunosc intre ei, necunoscandu-se nu se
mai iubesc si nu se mai pretuiesc unii pe altii. Lipsa de comunicare ii face nefericiti,
nesociabili, nu se mai influenteaza unii pe altii in bine, sa aiba unul rusine fata de celalalt, sa aiba
respect tanarul fata de batran. Minciuna a venit pe lume odata cu adevarul. Omul trebuie sa
treaca incercarea asta, sa aleaga. Daca alegi adevarul, alegi viata. Daca alegi sa traiesti in
minciuna, te supui diavolului. Cu fiecare minciuna spusa omul se indeparteaza de rai. Si Adam a
incercat sa-l minta pe Dumnezeu cand a fost prins pacatuind.
Acum, industria minciunii a luat o dezvoltare foarte mare. Mincinosul minciuna vorbeste. Ca
si hotul. Hotul de furt se teme. Omul cinstit este cel care stie rostul adevarat al societatii. Dar
vedeti? Oamenii s-au influentat unii pe altii, adica eu te sicanez pe tine ca sa obtin ceva, ca sa-mi
platesti cinstea. La randul tau tu vei sicana pe altul, pe care il obligi sa fie necinstit. Oamenii s-au
obisnuit, in societatea noastra, ca cinstea se cumpara, ca orice marfa, ca si adevarul. Societatile de
acest tip, in care cinstea e dispretuita, sunt jalnice. Dar pana si taranul nostru, alta data cu frica
de Dumnezeu si de lege, a devenit si el asa, duplicitar, mincinos si asta pentru ca intelectualul l-a
invatat. Vina grea si povara grea revine si in acest caz intelectualului.
Romanul minte ca nu l-a convins nimeni ca minciuna e urata, ca il face pe om urat de toti cei din
jur. Omul simplu minte si din cauza ca politicienii din frunte mint la randul lor. Se face asa, un
circuit al minciunii, nimeni nu mai crede pe nimeni. Minciuna este pedepsita aspru si de Dumnezeu;
ar trebui pedepsita aspru si de lege. Daca ii iei drogul minciunii, omul se simte dezorientat,
sufera, se da legat numai sa-l minti mai departe. Ne dam nemultumiti de cum sunt copiii si
tinerii din ziua de azi? Dar cine ii impinge la televizor, cine ii indeamna sa stea toata ziua in
mediul mincinos al calculatorului, al filmelor? Avem ceea ce crestem, avem roada a ceea ce
am semanat.
Si-atuncea cand mai spune adevarul? se intreaba taranul nostru. Ce ne-a spus pana acuma, sau ce ne
spune de aici incolo, ca nu exista Dumnezeu? Ca astea sunt povesti ale trecutului, ca Dumnezeu a
murit, ca Dumnezeu este o inselaciune a burgheziei si multe alte lucruri, incat omul, saracul, a fost
complet daramat. Ca si un copil in casa, cand tata ii spune una, mama ii spune alta, la fratiorul cel
mare vede alta, copilul acesta nu stie ce sa mai faca. Ei bine, de atunci merge poporul asta in
minciuna. Si crede minciuna, o cauta, se lasa mintit. Omul nostru cauta senzationalul, daca un lucru
nu i se prezinta ca iesit din comun, umflat, mincinos, nu-l ia in seama. Aaaa! O sa fie cutremur, fiti
atenti, de 7 grade! O sa fie cutremur, se darama Thailanda! Oceanul Pacific a intrat in Africa, s-a
dus in America, domnule! Se-ntampla lucruri extraordinare! O cometa, fiti atenti, mai are cinci
metri pana la planeta noastra! Si asa, bietii oameni, saracii, sunt innebuniti, uita de toata mizeria si
greutatile, umbla sa-si conserve pielea. Da, minciuna! Ma-ntreaba oamenii: Parinte, oare e edevarat
ca o sa fie cutremur, ca asa anunta la televizor tot felul de indivizi? Mai baieti, vedeti-va de liniste,
stati in bloc, acolo, nu coborati, nu dormiti pe strazi, ca nu-i nimic. Da, dar uite ca ne spun de doua
saptamani la radio si… Mai, stati linistiti ca nu se-ntampla nimic.
Profeti mincinosi, dar este o industrie foarte bogata si rentabila.
[…] Daca vrei sa distrugi un om, o familie sau o natie, perfidia este mult mai eficienta decat
atacul direct. Si asa actioneaza, de cele mai multe ori, dusmanul, cel care iti poarta sambetele.
Daca il ataci direct, omul se pune in garda, se pregateste de contra-atac, isi evalueaza fortele, isi
aduce aliati. Asa actioneaza inamicul cinstit. Asa a actionat cavalerismul din perioadele vechi ale
istoriei, invingatorul il stima pe infant. Dar inamicul perfid nu actioneaza asa. Vine langa tine si te
citeste. Apoi iti speculeaza slabiciunile. Te invata sa bei, sa te viciezi, daca nu stii. Apoi iti pune la
indemana alcoolul, drogul, celelalte mijloace, te face dependent de ele. Din momentul acela te are,
te domina, te-a invins. Cu momeala aceasta te scoate din familie, din curte, din Biserica, din
societate.
Nu poate fi societatea in neoranduiala si familia in buna randuiala! Familia este greu incercata azi,
ca orice valoare a lumii noastre. Unii n-au si de asta se cearta. Altii au prea mult si se cearta
iarasi. Un imparat rus, Ivan ce Groaznic, spunea aratandu-si degetele de la mana dreapta: Acesta e
fiul meu Feodor, aceasta este sotia mea Irina, aceasta e nora mea, aceasta e mama mea, acesta e
fratele meu. Oricare mi l-as taia trebuie sa ma doara. Si dintre ei, pe oricare l-as supara, va
trebui sa-mi para rau! Copiii nostri cunosc toti fotbalistii pe de rost, dar nu stiu numele sfantului
pe care il poarta, nici macar viata acestuia nu o cunosc si, cu atat mai putin, Crezul sau alte
rugaciuni ale pravilei.
Uitati-va, am intrebat odata un baietel de 8 ani ce face cand se scoala dimieata. Pai, ce sa fac? Ma
duc la calculator si ma joc. E un caz. Ei bine, acest copil, peste 15-20 de ani, nu va mai avea nici o
urma de meditatie, nu va mai sti sa citeasca o carte, va fi gol, risipit. Se configureaza inca de pe
acum o deformare a lumii, o moarte spirituala a omului, sinuciderea noastra voita! Omul
acesta nu mai are nici un sentiment, nu mai stie sa priveasca o floare, sa se bucure de natura, de
creatia lui Dumnezeu. Radacinile lui sunt taiate. Poate fi purtat oriunde de orice vant.
Daca s-ar mai reduce, dragii mei, din toata falsa educatie a calculatorului, din civilizatia
salbatica a televiziunii, internetului si a presei ar fi bine, caci toate acestea nasc in om o mandrie
luciferica, ingamfarea ca peste el nu mai exista nimic. Ei bine, astazi aceasta mandrie se naste
odata cu bietul elev, cu bietul taran. Acum iti stie si copilul din leagan ce firma de motor se aud
epe strada, ce masina trece pe ulita satului.
Eu nu sunt impotriva calculatorului, nici a televizorului. Dar felul de a-l folosi, cat trebuie sa-l
folosesti si cand - asta ma ingrijoreaza. Daca ar fi, Doamne fereste, sa se mai recruteze astazi niste
tineri ca sa apere tara, nu stiu cati ar merge sa ia arma, sa-si dea viata pentru un ideal. De ce? Pentru
ca oamenii nu mai au nimic, nu mai au patrie, familie, nimic. Si cum sa aiba, daca toti nu vor
decat sa plece in Canada? Astfel incat veacul XX nu e numai o disparitie a vietii teologice, este
poate mai mult - o disparitie totala a vietii spirituale, decaderea omului, animalizarea lui“.

(din: Gratia Lungu Constantineanu, Parintele Iustin Parvu. Viata si invataturile unui marturisitor,
Iasi, 2007

Scurt si esential “bestiar” duhovnicesc - folositor pentru a

intelege ce traim si ce ni se (mai) pregateste
UPDATAT (25 oct.)!
“Se traieste, se iubeste si se moare / Intr-o lume inundata de minciuni” sunau versurile unui
cantec mai vechi, de o frumusete dureroasa. Intra-adevar, daca lumea in care traim astazi ar putea
fi cuprinsa intr-un singur cuvant nu stim daca s-ar putea gasi altul mai nimerit pentru a o descrie
decat acesta: MINCIUNA. Si cum stim foarte bine din Evanghelie cine este “Tatal minciunii”
intelegem ca lumea “zace” mai mult decat oricand sub stapanirea celui-rau si ca, asa mergand
lucrurile, finalitatea nu poate fi, asa cum spunea si in predica de duminica trecuta, si in alte
randuri IPS Bartolomeu, decat “indracirea lumii“. Multe marturii din ultima vreme converg catre
ideea (care coincide cu Revelatia biblica despre sfarsitul lumii) ca ne apropiem de acest
deznodamant pe o scara tot mai larga, pentru ca satana nu doreste nimic altceva mai mult decat ca
toti oamenii sa fie ca el si sa fie ai lui (e un subiect asupra caruia speram sa mai revenim, de
altfel).
De ceva vreme n-am mai avut, din pacate, timp, niciunul dintre noi, pentru a intretine si pagina de
“Recomandari” periodice din presa si de pe alte siteuri/bloguri. Au fost totusi cateva stiri sau
analize de presa si cateva articole de pe siteuri sau grupuri ortodoxe care n-au putut trece
neobservate si pe care le-am considerat foarte important de cunoscut pentru toata lumea careia nu-
i este indiferent “in ce lume traieste” si ce se ascunde dincolo de “firescul” si nonsalanta cu care
ne sunt promovate (inoculate) anumite curente, anumite “valori” sau anumite personalitati drept
modele de urmat.
Credem ca este esential sa intelegem cat de perfida si programatica este politica de pervertire
totala a copiilor nostri, unul dintre varfurile de lance in acest razboi pentru coruperea
sufletelor curate fiind reprezentat de catre “scriitoarea” satanista J. K. Rowling; apoi merita sa
vedem cum vrajmasul a lucrat si lucreaza si astazi temeinic din interior la “surparea” Bisericii
si a celor mai vrednici slujitori si marturisitori ai ei folosind impostura si delatiunea (pe care
parintele Steinhardt o includea printre pacatele impotriva Duhului Sfant si cele mai greu de iertat)
si dandu-ni-se niste repere morale tocmai acei oameni ale caror turnatorii si nedreptati ticaloase
facute semenilor striga pana la Cer; e bine sa nu inchidem ochii in fata dovezilor clare care
atesta ca patriarhul Teoctist a murit cu zile si ca se incearca cu disperare (dar nu cu destula
pricepere) ascunderea adevarului; e important sa vedem pana la ce cote si la ce aberatii a putut
sa ajunga miscarea de “aggiornamento” in Biserica Romano-Catolica, ca sa stim ce ne
asteapta si pe noi daca vom accepta sa mergem pe calea acelorasi ‘reforme’; ne intereseaza si care
sunt interesele cutremuratoare prin cinismul criminal si de dimensiuni planetare ale mai marilor-
lumii ca noi sa nu traim sanatos, sa fim bolnavi si sa… nici sa nu se gaseasca leacuri de vindecare
definitiva ale bolilor!!!; si in fine, dar nu in ultimul rand, avem acum tot mai multe motive sa
intelegem ca parintele Seraphim Rose a stiut bine ce spune cand a avertizat despre planurile in
desfasurare (acum in faza destul de avansata) pentru construirea unei “noi religii mondiale” si ca nu
sunt nici nebuni, nici “conspirationisti” cei care de mult ne spun despre masonerie si despre
centrele oculte de decizii majore ale lumii. Daca dupa toate acestea va veti intreba cumva in ce ne
mai putem putem pune atunci nadejdea, daca intunericul se lasa peste lume cu atata putere,
amintiti-va raspunsul parintelui Iustin Parvu: “In Maica Domnului!“

Si acum linkurile:

1. HARRY POTTER - PROMOVEAZA HOMOSEXUALITATEA!!!!!!!! (Si asta fatis si in

fata unor copii “dresati” sa cada in extaz!!!) - a se vedea si alte aspecte ale satanismului
mascat al acestei serii celebre de carti pentru copii la: http://despreharrypotter.go.ro/
2. Cititi la urmatoarele linkuri cum a ajuns IPS Nicolae Corneanu Episcop vicar si apoi Mitropolit,
cum s-a dezis explicit si de buna-voie (in caz ca a crezut vreodata) de credinta Bisericii si cat de
zelos si “cu dragoste” (si pe multi bani!) i-a turnat, vreme de zeci de ani pe slujitorii lui Hristos, de
la patriarh si pana la sustinatorii parintelui Gh. Calciu, pe care a avut misiunea sa-l compromita (!) ,
apoi cum a reusit sa slabeasca deliberat “activitatea religioasa” in eparhia sa (la ordinul
“organelor”), dar si… cat de mare pacaleala a fost si falsa lui “asumare a trecutului” din 1990. Este
intamplator, oare, ca astazi IPS Nicolae este un foarte mare iubitor de ecumenism si de greco-
catolici? La fel si “boierul” si Academicianul Balaceanu-Stolnici, membru de vaza al Masoneriei si
al Adunarii Nationale Bisericesti… Cele mai cumplite delatiuni, urmate de cea mai de neinchipuit
ipocrizie. printre randuri se poate citi si de ce Biserica noastra Ortodoxa Romana este, din pacate,
astazi, atat de slaba in fata atator amenintari si provocari. Pentru ca a fost de multa vreme “lucrata”
dinaluntrul ei...
http://www.evz.ro/files/2007/POZE/Octombrie/23/stolnici_decizie%20CNSAS.pdf
C-asa turna Mitropolitul
IPS Corneanu, patru decenii de turnatorie
Stolnici conta pe Securitate ca sa-i ia locul Anei Aslan
BOR: Nu va atingeti de turnatorii nostri!

3. Colegiul Medicilor: Operatia a reusit, Patriarhul a murit

Dosar: CARE ESTE ADEVARUL PRIVIND MOARTEA PATRIARHULUI?

4. AGGIORNAMENTO - NOUTATI (Multumim fratelui Mihail Bacauanu)

5. Medicamentul care vindeca definitiv nu este rentabil - interviu cu Richard J. Roberts (premiul
Nobel pentru Medicina 1993 si participant la Campus Exellence care anul acesta reuneste la
Fuerteventura 14 premianti Nobel): “Pentru ca productia farmaceutica este mai degraba
interesata nu sa va vindece pe dumneavoastra, ci sa va ia mai multi bani, asa ca, dintr-o data,
cercetarea respectiva este deviata catre descoperirea de medicamente care nu va vindeca intru
totul, ci doar cronicizeaza boala si va face sa experimentati o imbunatatire ce va disparea din
momentul in care nu mai luati medicamentul“!!!
Sarea iodata favorizeaza cancerul - “Iodarea este un atentat la sanatatea romanilor. Dupa 4 ani de
functionare a nefastei H.G. 568/2002 numarul cancerelor tiroidiene s-a dublat, iar numarul
hipertiroidiilor a crescut de la 3127 la 6387“, declara profesorul Chirila.
Prof. dr. Pavel Chirila atrage atentia opiniei publice si factorilor responsabili ai statului asupra unui
pericol care vizeaza, pe cai nestiute si aproape nevazute, imensa majoritate a romanilor, in urma
unor Hotarari de Guvern aberante, legate de obligativitatea iodarii sarii. Profesorul Chirila ne
demonstreaza ca iodarea universala a sarii este un real atentat la sanatatea publica a romanilor.
Guvernul iodeaza obligatoriu 20 de milioane de oameni, insa nevoie de iod au cel mult 8543
persoane. In urma acestei norme totalitare si discriminatorii neintalnite nicaieri in lume si nici
chiar in timpul regimului comunist s-a ajuns ca procentul de imbolnaviri de cancer tiroidian
sa se dubleze, in ultimii ani.”

6. „Clubul Bilderberg. Stapanii lumii“. Un cosmar in direct

BILDERBERG DIN NOU DĂ LOVITURA
DESPRE DEMERSURILE IN FAVOAREA NOII RELIGII MONDIALE - de pe grupul Credinta-
ortodoxa
Henry Kissinger vine la „Zece pentru Romania“ - “Kissinger a fost intre 1973 si 1977 secretar de
Stat al administratiei americane in timpul lui Richard Nixon si Gerald Ford, el jucind un rol foarte
important in diplomatia mondiala intre 1969 si 1977. A mai fost consilier al Securitatii Nationale
vreme de sase ani. In prezent este membru in conducerea celor trei mari organizatii globaliste
care reprezinta Noua Ordine Mondiala: Council on Foreign Relations, Trilaterala si
Bilderberg“.

GRIJA SI MUNCA PREA MULTA DEPARTEAZA DE

HRISTOS!
Un nou fragment din cuvintele de mare pret ale Cuviosului Paisie Aghioritul despre

Cum trebuie si cum nu trebuie sa lucreze crestinul?

In ziua de azi, oamenii sunt foarte zapaciti, fiindca nu traiesc simplu. Deschid multe fronturi,
si se pierd in grija cea multa. Eu pun in randuiala un lucru-doua, si abai apoi ma gandesc la altele.
Niciodata nu fac mai multe lucruri deodata. Acum ma gandesc sa fac lucrul cutare. Il termin,
si abia dupa aceea ma gandesc sa fac altceva - pentru ca daca incep altul fara sa il fi terminat
pe primul, nu am liniste. Cand cineva are de facut mai multe deodata, o ia razna - si numai ce se
gandeste la ele, ca il si apuca schizofrenia.

A venit la coliba mea un tanar care avea probleme psihice. Mi-a spus ca este chinuit, pentru ca este
suparat de problema mostenirii etc. „Despre ce mostenire vorbesti?“, i-am spus. „Mai intai ai
nevoie de odihna. Apoi trebuie sa iti iei diploma de absolvire, dupa care vei merge in armata, si
apoi sa iti cauti un loc de munca“. M-a ascultat, sarmanul, si si-a aflat calea. Asa se afla pe sine
oamenii.
- Parinte, si eu obosesc repede cand lucrez. Nu inteleg care-i pricina.
- Ceea ce iti lipseste tie este rabdarea. Si pricina pentru care nu poti sa ai rabdare este ca te
apuci de multe. Te imprastii in multe parti, si obosesti. Asta iti pricinuieste si o nervozitate,
fiindca ai marime de suflet si iti dai osteneala.
Cand eram in manastire, aveam un slujitor la tamplarie - pe batranul Isidor. Sarmanul de el, nu avea
deloc rabdare. Incepea sa faca o fereastra, se descuraja; se apuca sa faca usi, se supara si le lasa.
Dupa aceea, se apuca sa faca acoperisuri. Pe toate le lasa neterminate. Nimic nu scotea la capat. O
parte din lemn se pierdea, alta parte se taia gresit. Asa se omoara cate unul fara sa reuseasca nimic.
Sunt unii care, desi au puteri limitate, putand face numai un lucru-doua, se apuca si se incurca in
multe - insa nu fac nimic cum se cuvine si ii trag dupa ei si pe altii. Pe cat se poate, sa faca omul
numai un lucru-doua, sa le termine cum se cuvine avand mintea curata si odihnita, si dupa
aceea sa inceapa altceva: caci daca mintea se imprastie, ce lucruri duhovnicesti va face omul
dupa aceea? Cum isi va aduce aminte de Hristos?
(…)
- Parinte, oare nu e mai bine ca un lucru sa fie facut mai pe indelete, ca sa ne putem castiga
linistea?
- Da, fiindca atunci cand lucreaza cineva cu liniste isi pastreaza pacea si isi sfinteste intreaga
zi. Din pacate, n-am inteles ca atunci cand lucram ceva prea repede dobandim o nervozitate
iar lucrarea care se face cu nervozitate nu e sfintita. Scopul nostru nu trebuie sa fie a face multe
intr-o continua neliniste. Aceasta e o stare diavoleasca.
Lucrul de mana care se face cu liniste si rugaciune se sfinteste si sfinteste si pe cei care il
folosesc - si asa are sens atunci cand mirenii cer lucru de mana de la monahi ca binecuvantare; in
timp ce lucrul facut cu graba si nervozitate transmite aceasta stare diavoleasca si celorlalti.
Treaba grabita, facuta cu neliniste, este caracteristica oamenilor celor mai lumesti. Sufletele
tulburate care lucreaza transmit tulburare si prin lucrul lor de mana, iar nu binecuvantare. Mult
influenteaza starea omului lucrul de mana pe care il face, pana si lemnul! Infricosat lucru!
Rezultatul muncii omului e pe potriva starii in care se afla cand o face. Daca este nervos si se
manie si injura, ceea ce face nu va avea binecuvantare; iar de canta, de spune rugaciunea, se
sfinteste si lucrul lui. Unul e lucru diavolesc, iar celalalt dumnezeiesc.
Daca va purtati cu evlavie si lucrati cu rugaciune, va veti sfinti mereu si toate se vor sfinti. Atunci
cand cineva are mintea la Dumnezeu i se sfinteste lucrul sau, rucodelia sa. Daca, de pilda, fac o
cutie si spun si rugaciunea, ma rog si in acelasi timp lucrez spre slava lui Dumnezeu. Scopul meu
nu e sa fac cutii si sa le fac repede, ca sa fac multe si totodata sa fiu nelinistit. Asta e o stare
demonica. Nu pentru asta am venit in manastire: am venit ca sa ne sfintim si sa sfintim ceea ce
facem. Aceasta e pricina pentru care uneori te simti ca o functionara zeloasa in indatoririle tale,
pentru ca atunci cand alergi sa-ti pui in randuiala treburile, uiti sa-l iei si pe Hristos. In
schimb, daca pornesti cu rugaciunea, te vei simiti ca o slujitoare a lui Hristos. De aceea, baga si
rugaciunea in lucrul tau, ca sa va sfintiti si tu, si lucrul tau. Stii cum binecuvanteaza atunci
Dumnezeu, si cate bunatati si binecuvantari trimite?
- Parinte, cand lucrarea este intelectuala (de pilda o lucrare de traducere), cum este cu putinta sa
spui rugaciunea in asa fel incat lucrarea pe care o faci sa se sfinteasca?
- Atunci cand lucrarea e intelectuala, daca mintea ta este la Dumnezeu lucrarea se sfinteste, fiindca
traiesti in atmosfera lui Dumnezeu, dei nu poti spune rugaciunea. Cand cineva e intr-o stare
duhovniceasca, se ajuta mult pe sine. Nu incearca sa inteleaga noimele cu mintea, ci se
lumineaza si le afla prin luminarea dumneziasca.
- Dar cand nu am aceasta stare duhovniceasca si trebuie sa fac o astfel de lucrare?
- Atunci sa o faci, dar sa te rogi si sa ceri luminare de la Dumnezeu. Sa cauti sa te ajuti, pe cat
poti, cu noimele dumnezeiesti, si sa lucrezi cu evlavie. Sa faci la fiecare ora, sau din doua in
doua, cateva minute, cateva minute intrerupere, in care sa spui rugaciunea.
- Mai ales in lucrarea de traducere esti foarte imprastiat, Parinte. Trebuie sa cauti cuvinte, sa
citesti comentarii…
- Am spus si in alte dati: ceea ce ajuta cel mai mult la traduceri este nevointa cu ganduri curate,
care il fac pe om vas al harului. Atunci talcuirile dumnezeiesiti ies din luminarea dumnezeiasca,
nu din minte, din dictionar si din calimara cu cerneala. Vreau sa spun ca trebuie sa ne sprijinim pe
ceea ce e mai insemnat, adica pe dumnezeiesc, nu pe ceea ce vine in randul al doilea, adica pe
omenesc.
- Parinte, grija departeaza totdeauna de Dumnezeu?
- Asculta de la mine urmatorul lucru. Cand un copil se joaca si este absorbit de jucarii, nu-si mai
da seama daca tatal lui este alaturi si-l managaie; dar daca-si intrerupe putin joaca, atunci isi
da seama. Asa si cand avem vreo grija, nu putem pricepe dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu
da, iar noi nu simtim. Ia aminte sa nu risipesti puterile tale pretioase in griji de prisos si in
lucruri desarte, care intr-o buna zi se vor face toate praf. Asa te obosesti si trupeste, si mintea
ti-o imprastii fara rost, iar dupa aceea, Ii dai lui Dumnezeu oboseala si cascaturile in vremea
rugaciunii, la fel cu jertfa pe care a facut-o Cain. In mod firesc, si starea ta launtrica va fi la fel
ca starea lui Cain, cu neliniste, si oftaturi pe care ti le va pricinui aghiuta, care va fi alaturi de tine.
Sa nu risipim fara rost rodul, miezul puterilor noastre, lasand dupa aceea cojile pentru
Dumnezeu. Grija trage toata maduva inimii si nu lasa nimic pentru Hristos. Daca vezi ca
mintea ta fuge mereu si se duce la treburi etc., trebuie sa intelegi ca nu mergi bine si sa te
nelinistesti, caci te-ai indepartat de Dumnezeu. Sa intelegi ca esti mai aproape de lucruri decat de
Dumnezeu, de zidire decat de Ziditor.
De multe ori, din pacate, o satisfactie lumeasca insala chiar si pe monah atunci cand face o lucrare.
Omul este zidit sa faca binele in mod firesc, pentru ca Ziditorul lui e Bun. Dar monahul se nevoieste
ca sa se faca din om inger. De aceea, lucrarea lui in cele materiale trebuie sa se limiteze doar la cele
absolut necesare, ca sa lucreze in cele duhovnicesti. Atunci si bucuria lui, ce va izvori din roadele
duhovnicesti pe care le va produce, va fi duhovniceasca, iar unul ca acesta se va hrani si va hrani cu
imbelsugare. Cu munca si grija multa se uita de Dumnezeu. Parintele Tihon spunea: ‘Faraon
dadea multa munca si mancare multa israelitilor, ca sa uite de Dumnezeu‘. In vremea noastra,
diavolul i-a absorbit pe oameni prin materie, in multe lucruri. Munca multa, mancare multa, ca
sa uite de Dumnezeu (Iesire 1, 13-14), si astfel sa nu poata - sau mai bine zis, sa nu vrea - sa
puna in valoare libertatea ce li se da, ca sa-si sfinteasca sufletul...”
(Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan“)
Continuam postarea unor fragmente din capitolul “Grija cea multa departeaza de Dumnezeu” din
cartea “Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan” a Cuviosului Paisie Aghioritul:

E bine ca cel ce vrea sa traiasca duhovniceste, si mai ales monahul, sa fie departe de unele
preocupari, lucrari, etc. ce il indeparteaza de scopul sau duhovnicesc. Sa nu se vare in treburi
multe si nesfarsite, fiindca treburile niciodata nu se mai termina. Si daca nu invata sa faca
lucrari launtrice intru sine, mereu va devia in cele exterioare. Oamenii care incearca sa termine
treburile cele nesfarsite sfarsesc aceasta viata cu nedesavarsiri duhovnicesti si se pocaiesc la
sfarsitul vietii - dar asta nu le mai ajuta la nimic, fiindca a iesit deja pasaportul. De altfel, si o pauza
in treburi este neaparat necesara pentru un interval mic de timp.
Cand multele lucrari se imputineaza, vor veni, fireste, si odihna trupeasca, si setea pentru
lucrarea launtrica, ce nu oboseste, ci odihneste. Atunci si sufletul va respira imbelsugatul oxigen
duhovnicesc. Oboseala lucrarii duhovnicesti nu oboseste, ci odihneste, fiindca il inalta pe om si il
apropie de Tatal Cel iubitor, unde si sufletul lui se veseleste.
Oboseala trupeasca, atunci cand nu are un sens duhovnicesc sau mai degraba cand nu
porneste dintr-o nevoie duhovniceasca, avand justificare, il salbaticeste pe om. Si calutul cel
mai linistit incepe sa dea cu copita atunci cand este obosit peste masura; si, cu toate ca n-a avut
obicei rau, il dobandeste in timp - desi pe masura ce creste ar trebui sa fie tot mai cuminte.
Se pot trece cu vederea unele lucruri, ca sa mearga inainte cele duhovnicesti. Munca multa si grija
multa il fac lumesc pe monah, si simtamantul lui devine lumesc. De acum vede totul ca un mirean,
cu toata nelinistea si agitatia lumeasca. Pe scurt, el traieste inca din aceasta viata o parte din iad cu
neincetatele griji, nelinisti si nenorociri. Atunci cand monahul nu se ingrijeste de cele materiale, ci
pentru mantuirea sa si pentru cea a altor oameni, Il face pe Dumnezeu iconom al sau si pe oameni
slujitori ai sai.
Va aduceti aminte de intamplarea cu Cuviosul Gherontie si ucenicul sau? Cuviosul Gherontie a
rugat-o pe Maica Domnului sa-i dea putina apa de baut pentru sine si pentru ucenicul sau. Maica
Domnului, ca o Mama buna, a deschis o crapatura in peretele chiliei lui si a scos apa, aghiasma, ca
sa bea. Mai tarziu, ucenicul sau a inceput sa zideasca terase, sa care pamant, sa faca gradina, intrand
in multa grija si neglijandu-si indatoririle duhovnicesti. Dat fiind ca apa nu ii ajungea, a luat o dalta
ca sa deschida mai larg scobitura pentru a putea lua mai multa apa. Vazand aceasta, Maica
Domnului a luat apa sipotului si a scos-o mult mai jos de pestera lui, spunandu-i: “Daca vrei gradini
si imprastiere, sa cari apa de departe”.
- Parinte, nu v-ati mahnit atunci cand dupa atata osteneala cata v-ati dat ca sa va faceti o chilie, ati
lasat-o si ati plecat in alta parte?
- Ca sa plec, a existat un oarecare motiv serios.
- Si peste tot ati facut numai cele absolut necesare?
- Da, am facut numai cele absolut necesare pentru aici, ca sa pot face cele absolut necesare
pentru lumea de sus, pentru cer. Daca te pierzi in cele pamantesti, pierzi drumul catre cer.
Faci una, apoi vrei si cealalta - si daca intri in angrenajul acesta, te pierzi. Daca te pierzi in cele
pamantesti, pierzi si cele ceresti. Precum cele ceresti nu au sfarsit, asa si cele pamantesti nu au
sfarsit. Sau te vei pierde aici, sau te vei “pierde” dincolo. Stiice inseamna sa te “pierzi” acolo sus?
O, spuneam rugaciunea si mai “pierdeam”, ma afundam! Te-ai afundat vreodata in rugaciune?
Munca multa, cu oboseala si imprastierea ei, nu ajuta, mai ales cand e facuta in graba.
Indeparteaza trezvia si salbaticeste sufletul. Un asemenea om nu numai ca nu se poate ruga, dar
nici sa cugete nu poate. Nu poate actiona cu chibzuinta, si ca urmare actiunile lui nu sunt
corecte.
Drept aceea, luati aminte: nu va risipiti timpul fara folos, fara sa-l valorificati in cele
duhovnicesti, pentru ca veti ajunge sa va salbaticiti mult si nu veti mai putea lucra cele
duhovnicesti. Veti dori sa va indeletniciti numai cu treburi, sau sa discutati, sau veti urmari sa
aflati subiecte de vorba ca sa va aflati in treaba. Prin neglijarea rugaciunii si a indatoririlor
duhovnicesti, vrajmasul ne ocupa inaltimile noastre duhovnicesti si ne razboieste atat trupeste cat si
prin ganduri. Ne netrebniceste toate puterile, si sufletesti si trupesti, si ne taie legatura cu
Dumnezeu, urmand ca sufletul nostru sa fie robit de patimi.
Parintele Tihon le spunea monahilor ca trebuie sa traiasca pustniceste, ca sa se elibereze de griji, nu
sa lucreze ca argatii si sa manance ca mirenii - pentru ca lucrarea monahului sunt metaniile,
posturile, rugaciunile nu numai pentru sine, ci si pentru intreaga lume, vii si adormiti, si putina
munca pentru cele absolut necesare, ca sa nu fie povara altora.
- Parinte, imprastierea ese intotdeauna piedica in viata duhovniceasca?
- Daca te ocupi de cele absolut necesare ale ascultarii, chiar imprastiere de ai avea, nu vei suferi
paguba. Daca interesul tau pentru ascultarea care ti-a incredintat, sau pentru a ajuta o sora, nu
depaseste limitele, ravna va fi pentru rugaciune, iar ajutorul tau - eficient. Daca insa tu singura
depasesti adaugi imprastiere si te ocupi de lucruri nefolositoare, mintea ti se imprastie si se
indeparteaza de Dumnezeu. Si cand mintea nu e la Dumnezeu, cum va simti cineva bucuria lui
Dumnezeu? Inima ingheata repede. Si eu, atunci cand am toata ziua lume, chiar daca lucrarea este
duhovniceasca, inima mea nu e asa ca atunci cand ma rog toata ziua. Mintea mea se umple cu o
gramada de lucruri si este greu sa le alungi. Pe cat poti, sa spui rugaciunea si in timpul zilei, si sa
psalmodiezi incet.
Mult ajuta si putina citire duhovniceasca, mai ales inainte de rugaciune. Mult ajuta ca sufletul
sa alunge grijile zilei si, astfel, cu sufletul eliberat si transportat in duhovniceasca atmosfera
dumnezeiasca, mintea se misca neraspandita. Cu o bucatica din Evanghelie sau Pateric, care are
bucatele mici, dar tari, minta se transpune in spatiul duhovnicesc si nu mai alearga - pentru ca
mintea este ca un copil zburdalnic care alearga cand pe aici, cand pe dincolo. Daca insa il indulcesti
cu o caramea, nu mai pleaca.
Neimprastierea si lipsa de grija aduc linistea launtrica si izbanda duhovniceasca. Grijile
indeparteaza de Dumnezeu. Atunci cand exista imprastiere, exista si multi paraziti
duhovnicesti, si transmisionistii duhovnicesti nu pot lucra in conditii bune. Monahul n-are nici o
indreptatire daca nu duce viata duhovniceasca. Sarmanii mireni au o gramada de griji si tot incearca
sa faca ceva. Monahul nu are grijile pe care le au acestia. Nu se gandeste nici la chirie, nici la
datorii, nici daca are sau nu de lucru. Si pe duhovnic il are alaturi, si biserica este in mijlocul
manastirii: rugaciuni, Sfantul Maslu, paraclise, Liturghii. Nu are grija pamanteasca si cauta sa
devina inger. N-are alt scop - in timp ce mireanul are atatea griji: se gandeste cum sa-si educe copiii,
se nevoieste in acelasi timp pentru mantuirea sufletului. Spunea parintele Trifon: “Daca monahul
vrea priveghere, o poate face. Daca vrea post, il poate face - fiindca nu are nici femeie, nici copii.
Mireanul nu poate. Are copii… Unul vrea incaltaminte, altul - haine, altul vrea altele”.
Mai intai trebuie sa cautam Imparatia Cerurilor si aceasta sa fie grija noastra, si toate
celelalte ni se vor da (Mt. 6, 33; Lc. 12, 13). Daca omul uita de asta in viata de acum, pierde
timpul si se iroseste. Daca nu uita si se pregateste pentru viata cealalta viata, viata aceasta are sens.
Cand omul se gandeste cum sa se aranjeze mai bine aici, e chinuit, se oboseste si se osandeste.
Sa nu va prinda nelinistea si mania de a spune: “Acum trebuie sa facem asta, dupa aceea
cealalta”, fiindca in starea asta va va afla Harmaghedonul (Apoc. 16, 16). Nelinistea de a face
multe este ea singura un lucru diavolesc. Rasuciti butonul la Hristos, fiindca altminteri veti trai
- chipurile - langa Hristos, insa launtric va exista doar cugetul lumesc, si ma tem sa nu patiti ca
fecioarele cele nebune.
Fecioarele cele intelepte (Mt. 25, 1-13) n-au avut numai bunatate, ci aveau si grija cea buna; ele
aveau trezvie, nu erau nepasatoare. Fecioarele nebune erau nepasatoare, nu aveau trezvie. De
aceea a zis Domnul: “Privegheati!” (Mt. 25, 13). Au fost fecioare, dar nebune. Iar daca una este
nebuna din nastere, binecuvantarea lui Dumnezeu este cu ea. Va merge in cealalta viata fara
examene. Insa una care are minte si traieste nebuneste va fi fara raspuns in Ziua Judecatii”.

Cuv. Paisie Aghioritul: SIMPLIFICATI-VA VIATA!

Din fericirea lumeasca iese stresul lumesc
“Cu cat oamenii se indeparteaza mai mult de viata cea simpla, fireasca si inainteaza spre lux, cu
atat creste si nelinistea din ei. Si cu cat se indeparteaza mai mult de Dumnezeu, este firesc sa nu
afle nicaieri odihna. De aceea umbla nelinistiti chiar si imprejurul lumii - precum cureaua masinii
imprejurul rotii nebune[1] - pentru ca in toata planeta noastra nu incape multa lor liniste. Din traiul
cel bun lumesc, din fericirea lumeasca iese stresul lumesc. Educatia exterioara cu stres duce in
fiecare zi sute de oameni (chiar si copii mici) la psihanalize si la psihiatri si construieste mereu
spitale de boli psihice si instruieste psihiatri, dintre care multi nici in Dumnezeu nu cred, nici
existenta sufletului nu o primesc. Prin urmare, cum este cu putinta ca acesti oameni sa ajute suflete,
cand ei insisi sunt plini de neliniste? Cum este cu putinta ca omul sa mangaie cu adevarat, daca nu
crede in Dumnezeu si in viata cea adevarata, cea de dupa moarte, cea vesnica? Cand omul prinde
sensul cel mai adanc al vietii celei adevarate, i se indeparteaza toata nelinistea si-i vine
mangaierea dumnezeiasca, si astfel se vindeca. Daca ar fi mers cineva la spitalul sau cabinetul de
boli psihice si le-ar fi citit bolnavilor pe Avva Isaac, s-ar fi facut bine toti cei ce ar fi crezut in
Dumnezeu, pentru ca ar fi cunoscut sensul cel mai adanc al vietii.
Oamenii incearca sa se linisteasca cu calmante sau cu teorii yoga, si nu vor adevarata liniste, care
vine atunci cand se smereste omul si care aduce mangaierea dumnezeiasca inlauntrul lor. Si turistii
care vin din tari straine si umbla pe drumuri, prin soare, caldura, praf, prin atata zapuseala,
gandeste-te cat sufera! Ce sila, ce apasare sufleteasca au, de ajung sa socoata destindere aceasta
chinuiala exterioara! Cat sunt de izgoniti de ei insisi, de ajung sa socoata aceasta chinuiala
drept odihna!
Cand vedem un om cu o neliniste mare, cu mahnire si suparare, desi le are pe toate - nu-i
lipseste nimic - atunci sa stim ca-i lipseste Dumnezeu. In cele din urma, oamenii sunt chinuiti
si de bogatie, pentru ca bunurile lumesti nu-i implinesc sufleteste; sufera de un chin indoit.
Cunosc oameni bogati care au de toate si nu au copii, si tot se chinuiesc. Se plictisesc de somn, se
plictisesc de plimbari, sunt chinuiti de toate. “In regula”, ii zic unuia, “daca ai timp liber, fa-ti cele
duhovnicesti. Citeste un Ceas[2], citeste putin din Evanghelie”. “Nu pot”, imi spune. “Fa un bine,
du-te la un spital si mangaie un bolnav”. “Cum sa merg pana acolo?, imi raspunde. “Si de ce sa fac
aceasta?”. “Du-te si ajuta vreun sarac de prin vecini”. “Nu, nu ma multumeste nici aceasta”, spune.
Sa aiba timp liber, sa aiba o gramada de case, sa aiba toate bunatatile si sa se chinuiasca! Stiti cati
astfel de oameni exista? Si se chinuiesc pana ce li se stramba mintea. Infricosator! Si daca nici
nu lucreaza, ci isi trag veniturile numai din averile lor, atunci sunt cei mai chinuiti oameni. Daca ar
avea cel putin un serviciu, ar fi mai bine.

Viata de astazi, cu necontenita e alergatura, este un iad

Oamenii se grabesc si alearga mereu. La ora cutare trebuie sa se afle aici, la cealalta acolo, si asa
mai departe. Si ca sa nu uite ce au de facut, si le noteaza pe toate. Cu atata alergatura, tot este bine
ca isi mai amintesc cum ii cheama… Nici pe ei insisi nu se cunosc. Dar cum sa se cunoasca? Se
poate sa te oglindesti in apa tulbure? Dumnezeu sa ma ierte, dar lumea a ajuns un adevarat
spital de nebuni. Oamenii nu se gandesc la cealalta viata, ci cer numai aici mai multe bunuri
materiale. De aceea nu afla liniste si alearga mereu.
Bine ca exista viata de dincolo. Daca oamenii ar fi trait vesnic in viata aceasta, nu ar fi existat un iad
mai mare, dat fiind felul in care si-au facut ei viata. Cu nelinistea asta de acum, daca ar fi trait 800-
900 de ani, ca in vremea lui Noe, ar fi trait un mare iad. “Zilele anilor nostri saptezeci de ani, iar
de vor fi in putere, optzeci de ani; si ce este mai mult decat acestia, osteneala si durere.” (Ps.89,
10-11). Saptezeci de ani sunt de ajuns ca oamenii sa-si capatuiasca copiii.
Intr-o zi a trecut pe la coliba mea un medic care traieste in America si mi-a spus despre viata de
acolo. Lucreaza toata ziua. Fiecare membru al familiei trebuie sa aiba masina sa. Apoi acasa, pentru
ca fiecare sa se miste liber, trebuie sa aiba patru televizoare. Lucreaza si se ostenesc ca sa scoata
bani multi, ca sa spuna ca sunt aranjati si fericiti. Dar ce legatura au toate astea cu fericirea? O
astfel de viata plina de neliniste si intr-o neincetata alergatura (dupa bani) nu inseamna fericirea, ci
este un iad. Ce sa faci cu viata intr-un astfel de stres? Daca ar fi trebuit ca intreaga lume sa traiasca
o astfel de viata, eu nu as fi voit-o. Daca Dumnezeu le-ar fi zis acestor oameni: “Nu va
pedepsesc pentru viata ce o traiti, insa va voi lasa sa traiti vesnic in acest fel”, asta pentru
mine ar fi fost un mare iad.
De aceea, multi oameni nu pot rabda sa traiasca in astfel de conditii si ies afara in aer liber, fara
directie si scop. Se aduna in grupuri si merg in afara oraselor, in mijlocul naturii, unii ca sa faca
gimnastica, iar altii pentru altceva. Mi s-a spus despre unii ca ies in aer liber si alearga, ori se suie
pe munti pana la inaltimea de 6000 de metri. Isi tin rasuflarea, apoi o lasa, si iarasi inspira adanc…
Lucruri de nimic. Aceasta arata ca inima lor este strivita de neliniste si cauta o iesire. Am spus
unuia dintre acestia: “Voi sapati o groapa, o mariti, va minunati de groapa ce ati facut-o si… sariti
in ea, pravalindu-va in jos, in timp ce noi sapam groapa, dar aflam metale pretioase. Nevointa
noastra are rost, fiindca se face pentru ceva mai inalt.“

Simplificati-va viata!
Mirenii spun: “Fericiti sunt cei care traiesc in palate si au toate inlesnirile”. Dar insa fericiti sunt
cei care au izbutit sa-si simplifice viata si s-au eliberat din latul acestui progres lumesc al
multelor inlesniri, sau mai degraba al multelor greutati, si au scapat de acest stres infricosator al
vremii noastre de azi. Daca omul nu isi simplifica viata, se chinuieste, in timp ce simplificand-o nu
va avea acest stres.
Odata, la Sinai un german i-a spus unui copil de beduin, care era foarte destept: “Tu esti destept,
poti invata carte”. “Si dupa aceea?”, il intreba copilul. “Dupa aceea o sa devii mecanic”. “Si dupa
aceea?”. “Dupa aceea iti vei deschide un atelier de reparat masini”. “Si dupa aceea?”. “Dupa aceea
o sa-l maresti”. “Si dupa aceea?”. “Dupa aceea vei lua si pe altii sa lucreze si vei avea mult
personal”. “Adica, ii spune, sa am eu durere de cap, apoi sa dau si altuia durere de cap, si dupa
aceea altuia? Nu este mai bine acum, cand nu am nicio durere de cap?” Cea mai mare durere de
cap vine din gandurile acestea: “Sa facem aceasta, sa facem cealalta”. Daca gandurile ar fi
duhovnicesti, cel ce le are ar simti mangaiere duhovniceasca si nu ar avea durere de cap.
Inca si la mireni insist mult asupra simplitatii, pentru ca multe din cele ce se fac nu sunt de
trebuinta si ii mananca stresul. Le vorbesc de cumpatare si nevointa. Strig mereu: “Simplificati-va
viata, si stresul va fugi“. Cele mai multe divorturi de aici pornesc. Oamenii au de facut multe
treburi, multe lucruri si astfel se ametesc. Lucreaza amandoi, tata si mama, si isi lasa copiii de
izbeliste. Osteneala, nervi - din probleme mici, scandaluri mari - apoi, divort fara justificare.
Acolo ajung. Dar daca si-ar simplifica putin viata, ar fi si odihniti, si veseli. Acest stres este o
catastrofa.
Odata ma aflam intr-o casa foarte luxoasa. Discutand cu stapanii ei, acestia mi-au zis: „Noi traim in
rai, in timp ce alti oameni duc lipsa”. “Traiti in iad”, le spun. “Nebune, in noaptea aceasta…” [3], a
spus Dumnezeu bogatului. Daca Hristos m-ar intreba: “Unde vrei sa traiesti, intr-o puscarie sau intr-
o casa ca aceasta?”, eu as raspunde: “Intr-o puscarie intunecata”, pentru ca puscaria m-ar ajuta. Mi-
ar aminti de Hristos, de sfintii mucenici, mi-ar aminti de pustnicii care au stat in crapaturile
pamantului, mi-ar aminti de calugarie. Puscaria ar semana putin si cu chilia mea, si m-as bucura.
Dar casa voastra de ce mi-ar aduce aminte si la ce m-ar ajuta? De aceea puscariile ma odihnesc mai
mult decat un salon lumesc, dar si decat o chilie frumoasa a unui monah. De mii de ori as prefera sa
stau in puscarie, decat intr-o astfel de casa.
Odata, fiind gazduit in casa unui prieten din Atena, gazda m-a rugat sa primesc un crestin inainte de
a se lumina de ziua, deoarece in alta vreme a zilei acela nu putea. Asadar, acel om a venit bucuros si
slavind neincetat pe Dumnezeu. Avea multa smerenie si simplitate si-mi cerea sa ma rog pentru
familia lui. Fratele acesta era cam pe la 38 de ani si avea sapte copii. Impreuna cu familia lui mai
stateau si cei doi parinti ai sai; in total unsprezece suflete, care locuiau impreuna intr-o singura
camera. Imi spunea cu toata simplitatea pe care o avea: “Camera ne incape numai atunci cand stam
in picioare, dar cand trebui sa ne culcam nu ne mai incape, este putin stramta. Dar, slava lui
Dumnezeu, acum am facut un adapost pentru bucatarie si am rezolvat-o. Parinte, noi cel putin avem
un acoperis deasupra capului, in timp ce altii stau sub cerul liber”. Lucra ca tocilar. Locuia in Atena
si pleca inainte de a se lumina de ziua ca sa ajunga la Pireu, unde lucra. Din pricina statului in
picioare si a multelor drumuri avea varice, care il deranjau, insa multa lui dragoste pentru familie il
facea sa uite durerile si suferintele. Mai ales se prihanea pe sine mereu si spunea ca nu are dragoste,
pentru ca nu face fapte bune cum se cuvine unui crestin si lauda pe femeia sa ca face fapte bune,
pentru ca pe langa copiii si socrii sai, de care avea grija, mergea si lua lucrurile batranilor din
vecinatate, pe care le spala; le punea acestora casele in randuiala si le facea si cate o supa. Pe fata
acestui bun crestin se putea vedea zugravit harul dumnezeiesc. Avea inlauntrul sau pe Hristos si era
plin de bucurie, iar camera sa era plina de bucurie paradisiaca. In timp ce aceia care nu au inlauntrul
lor pe Hristos sunt plini de neliniste. Chiar si numai doi oameni dintre acestia sa fie, nu incap nici in
unsprezece camere. Pe cand acei unsprezece oameni, care aveau pe Hristos in el, incapeau intr-o
singura camera.
Chiar si pe unii oameni duhovnicesti ii vezi ca nu incap, oricat loc ar avea, fiindca inlauntrul n-a
intrat in intregine Hristos. Daca femeile ce au trait in Farasa ar fi vazut luxul care exista azi,
chiar si in manastiri, ar fi zis: “Va arunca Dumnezeu foc sa ne arda! Ne va parasi Dumnezeu”.
Acelea isi faceau treburile taca-taca. Dis-de-dimineata trebuia sa scoata caprele la pascut, apoi sa
deretice casa. Dupa aceea, mergeau la bisericutele din imprejurimi ori se adunau prin pesteri, unde
vreuna, care stia putina carte, citea Sinaxarul cu Sfantul zilei. Pe urma da-i la metanii; rosteau apoi
si rugaciunea : “Doamne Iisuse…”. Si lucrau, si se osteneau. Femeia trebuia sa stie sa coasa toate
hainele casei. Si pe atunci le cosea cu mana. Masini de cusut erau putine, si acelea numai in orase;
in sate nu existau. In Farasa exista numai o singura masina de cusut. Coseau inca si hainele
barbatilor lor, care erau mai comode decat cele de astazi; iar ciorapii ii impleteau cu mana. Aveau
gust, tragere de inima, si le mai ramanea si timp, fiindca ele pe toate le faceau simple. Femeile din
Farasa nu se uitau la amanunte. Traiau bucuria calugariei. Si daca, de pilda, patura nu era bine
intinsa si atarna putin intr-o parte, si i-ai fi spus: “Indreapta patura!”, ea ti-ar fi raspuns: “Te
impiedica la rugaciune?”.
Oamenii de astazi nu cunosc aceasta bucurie a calugariei. Ei cred ca nu trebuie sa traiesti in
lipsa, ca sa nu te chinuiesti. Daca oamenii ar gandi putin mai calugareste, daca ar trai mai
simplu, ar fi linistiti. Acum se chinuiesc, pentru ca au in sufletul lor neliniste si deznadejde.
“Cutare a reusit in viata fiindca si-a facut doua blocuri de locuinte sau pentru ca a invatat cinci limbi
etc. Iar eu nu am niciun apartament si nu stiu nicio limba straina. Oh, sunt pierdut!”. Unul are o
masina si incepe: “Cutare are una mai buna. Sa-mi iau si eu”. Ia una mai buna, insa tot nu se bucura
de ea, pentru ca altul are una inca si mai buna. Si ia pe cea inca si mai buna , dar dupa aceasta afla
ca unii au avioane personale si iar se chinuieste. Nu se mai opresc. In timp ce unul nu are masina
slaveste pe Dumnezeu si se bucura. “Slava lui Dumnezeu, spune, nu-i nimic ca n-am masina. Am in
schimb picioare sanatoase si pot merge. Cati oameni nu sunt cu picioarele taiate si nu se pot sluji
pe sine, nu pot iesi la plimbare, ci le trebuie un om sa-i slujeasca, in timp ce eu am picioarele
mele!”. Si un schiop se bucura cand spune: “Altii sunt lipsiti de amandoua picioarele!”.
Nemultumirea si nesatiul sunt un rau mare. Cel robit bunurilor materiale este stapanit mereu
de mahnire si de neliniste, pentru ca pe de o parte tremura ca sa nu piarda cele materiale, iar pe de
alta parte ca sa nu i se ia sufletul. Intr-o zi a venit un bogat din Atena si mi-a spus: “Parinte, am
pierdut legatura cu fiii mei; mi-am pierdut copiii!”. “Cati copii ai?”, il intreb. “Doi”, imi raspunde.
“I-am crescut cu lapte de pasare. Tot ce au vrut au avut! Chiar si masina le-am luat.” Din discutie
reiesea ca si el avea masina lui, si femeia sa pe a ei, si copiii lui pe a lor. “Binecuvantatule, i-am
spus, tu in loc sa-ti micsorezi problemele, le-ai marit. Acum ai nevoie de un garaj mare pentru
masini, de un mecanic pe care sa-l platesti de patru ori mai mult ca sa le repare, ca sa nu mai vorbim
de faptul ca va primejduiti toti patru in fiecare clipa sa muriti. In timp ce daca ti-ai fi simplificat
viata, familia ti-ar fi fost unita, v-ati fi inteles unul pe altul si nu ai fi avut aceste probleme. Nu sunt
vinovati copiii tai, tu esti vinovat ca nu te-ai ingrijit sa le dai alta educatie”. O familie, patru masini,
un garaj, un mecanic etc.! Ce are daca merge unul mai tarziu? Toate aceste inlesniri nasc greutati.
Alta data a venit un alt familist la coliba mea - familia lui era alcatuita din cinci persoane - si mi-a
zis: “Parinte, avem o masina si ma gandesc sa-mi iau alte doua. Ne vor ajuta”. “Dar te-ai gandit cat
va vor ingreuia? l-am intrebat. Pe aceea pe care o ai o pui acolo, intr-o gaura, pe toate trei unde le
vei pune? Iti va trebui un garaj si o magazie pentru carburanti. Veti trece prin trei primejdii. Mai
bine sa aveti una si sa va limitati iesirile. Veti avea atunci timp sa va vedeti si de copii. Veti avea si
liniste. Simplificarea este totul”. “Nu m-am gandit la aceasta”, imi zice.
- Parinte, ne-a spus cineva ca de doua ori nu si-a putut opri alarma masinii, o data pentru ca a intrat
o musca si a doua oara fiindca el insusi a intrat incorect in masina.
- Viata lor este muceniceasca, fiindca nu isi simplifica lucrurile. Cele mai multe inlesniri pricinuiesc
greutati. Mirenii se ineaca in multimea lucrurilor. S-au umplut de inlesniri peste inlesniri si si-ai
facut viata grea. Daca omul nu isi va simplifica lucrurile, atunci o inlesnire ii va naste un nou
sir de greutati.
Cand eram mici faceam dintr-un mosor o jucarie minunata, si ne bucuram de ea. Copiii mici se
bucura de o masinuta mai multa decat oricare din parintii lor, atunci cand isi cumpara un Mercedes.
Daca intrebi o fetita: “Ce vrei, o papusa sau un bloc de locuinte?”, vei vedea ca iti raspunde: “O
papusa”. Asadar, copiii mici cunosc desertaciunea lumii.
- Parinte, ce ajuta mai mult pentru ca cineva sa cunoasca aceasta bucurie a cumpatarii?
- Sa prinda sensul cel mai adanc al vietii. “Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu...”[4]. De
aici porneste simplitatea si orice infruntare corecta a lucrurilor”.

(Cuv. Paisie Aghioritul - “Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan“)

_____________________________________________________
[1] In vechile uzine, “roata nebuna” era roata care nu producea nimic, ci o foloseau numai pentru a
trece cureaua unei roti atunci cand voiau sa o scoata din functiune
[2] Staretul se refera la randuiala Ceasurilor din Ceaslov.
[3] Lc. 12,20.
[4] Matei 6,33.

Serviciul si cariera - idoli, temnite, cimitire…?

Ieroschim. Hrisostom: (Manastirea Petru-Voda):
–”Infailibila societate iubitoare de oameni nu mai are timp (si) pentru om; tehnologia,
progresul, bunastarea dimpreuna cu toate reformele sociale pentru ‘o viata mai buna’ ţes libertatea
crestinului in gratii numite ‘obligatii civice’, ‘prestari de activitati sociale’, ’servicii publice’, etc.,
adevarate ‘gauri negre’ ce sorb in nestire minute si ani din viata omului, vlaguindu-l. Uzina,
fabrica, santierul, biroul, adevarate temnite in care omul petrece zile si nopti sunt mai
importante decat propria familie, decat mantuirea, decat insusi Hristos Dumnezeu“.

–”Cand instruirea, invatatura, cultura anticrestina, agenti ai viitorului antihrist (…) il inlocuiesc pe
Hristos, devenind idoli ‘europeni’ ai sufletelor noastre, sfarsesc prin a face din munca, harnicie,
pricepere virtuti publice, daruri ‘ceresti’ pentru care traim si murim, teologie antihristica
prin care Societatea ia locul lui Dumnezeu“.

–”De aici, din aceasta mocirla a competentei, profesionalismului, abnegatiei pentru bunul mers al
societatii ia fiinta omul apostat, cu psihologie si trasaturi antihristice, omul european care, din prea
multa jertfire pentru societatea dorita, perfecta, nu mai are timp de Hristos“.

(”Intre Hristos si locul de munca”, din revista “Glasul monahilor”, Man. Petru-Voda)

ARHIM.IUSTIN PÂRVU: TĂCERE ŞI MĂRTURISIRE

Interviul cu p. Iustin din “Glasul monahilor”, nr. 4 (18)/ aprilie 2005:

“- Părinte, Biserica este astăzi clătinată de multe devieri. Ce atitudine să avem faţă de ele?
- Cei ce mărturisesc apărându-şi credinţa sunt ca nişte apologeţi ai vremurilor acestora. Este dovadă
de curaj şi de sacrificiu să mărturiseşti pentru că astăzi, când adevărul este sistematic ascuns cu
meşteşugire diplomatică, riscul este foarte mare: să-ţi pierzi serviciul, să ajungi pe drumuri, să
intri la puşcărie, să fii caterisit…

- Nu poate fi vorba despre un eroism exagerat?- Nu este un eroism deloc, ci frica de a nu-ţi vinde
sufletul, este o datorie. A nu mărturisi este exagerat, a tăcea este mai grav.

− Şi când trebuie să taci?

- Când o fi timpul. Trebuie să ştii când să taci şi când să mărturiseşti. Dar de cele mai multe
ori tăcerea este ascundere a acestor realităţi, o trădare a adevărului. Ştim că un ucenic al
Sf. Paisie cel Mare, pe când trecea prin lume, a tăcut în faţa unui evreu care i-a ocărât credinţa
lui cum că nu e dreaptă. Şi urmarea a fost că Sf. Paisie, când a ajuns el la mănăstire, nu l-a mai
recunoscut ca ucenic, văzând că darul de la Botez s-a depărtat de la el. A fost de acord [cu
evreul] şi a căzut din darul lui Dumnezeu (…).
Nu e justificat să stai de-o parte. Aceasta se întâmplă când eşti într-o poziţie defavorizată,
când nu ai pe ce să te sprijini. Dacă ai un sprijin puternic, ai mai multă îndrăzneală să
mărturiseşti, te avânţi fără frică precum copilul care are lângă el pe tatăl. Păi, noi nu-l
avem pe Hristos şi pe sfinţii săi şi tot adevărul la care ne-am angajat? Credinţa noastră nu-i
puţin lucru, este mărturisită de sfinţii Părinţi prin viaţă, cu cuvântul şi chiar cu moartea lor. Stăm
pe un reazem neclintit, pe care ceilalţi nu-l au. Biserica noastră creştină Ortodoxă nu e o
scornire omenească, e din veşnicie, nu-i o instituţie pământească, e de la Dumnezeu. Trebuie să
păstrăm linia Sfinţilor; ei nu treceau uşor cu vederea, povăţuiau, mustrau şi săreau când
era vorba de erezie.
- Dar aceia erau Sfinţi. Noi, păcătoşi fiind, putem mărturisi la fel ca ei?
- Bineînţeles. Oricând o putem face. Harul lui Dumnezeu este cel care lucrează, iar harul este
cel care lucrează, iar harul acelaşi este, ieri şi azi şi în veci. Noi suntem fiinţe nevrednice şi ne
facem şi mai nevrednici dacă rămânem căldicei; nu suntem nici reci, nici fierbinţi.
- Cine-i îndreptăţit să mărturisească?
- Cine are unele convingeri şi le mărturiseşte. Oricine. Nu ne băgăm în probleme pe care nu le
cunoaştem şi nu suntem în stare să le susţinem, dar de cele pe care le cunoaştem ne ţinem
de ele. Iar dacă vrei să faci o apologie mai serioasă trebuie să ai o cunoştinţă duhovnicească, un
har special de la Dumnezeu să faci aceasta, cum făceau Sfinţii. De nu – trebuie să ai o raţiune
bogată care să sintetizeze corect ce au spus dascălii Bisericii.
- Ce amestec este justificat cu celelalte credinţe, cu celelalte biserici?
- Biserica Ortodoxă este veşnică prin Hristos Dumnezeu, e netrecătoare, nu are nevoie să se
amestece cu nimic altceva ca să nu se dilueze. Se apropie, dar nu se amestecă. Nici măcar nu
poţi avea o relaţie. Vin foarte mulţi oameni şi mă întreabă ce să facă: să mai intre sau nu în
bisericile în care s-au făcut slujbe ecumenice? Eu le-am spus că, atunci când vor vedea că se
vor împărtăşi unii de la alţii, să nu mai stea. Dar nici aşa. Ne temem de cuvintele Sfinţilor
Părinţi care interzic să stăm sub acelaşi acoperiş cu ereticii. Ba canoanele spun că nici cu
creştinii necununaţi să nu stai la masă, darmite cu ereticii. În cazul acesta ea nu mai e Biserică.
De altfel e şi prorocit că toate organizaţiile ecleziastice vor cădea groaznic şi deodată, chiar şi
instituţia Bisericii. Sf. Ignatie Briancianinov spune asta. Biserica decade prin primirea
umanismelor. Umanismul este închinare la idoli, iar dogma infailibilităţii papale este o latură a
umanismului, după cum spune şi Sf. Iustin Popovici, reînviind idolatria. Toţi se închinau şi
venerau Partidul ca pe un idol. Iar cei care au tăcut şi s-au supus ideologiei comuniste chiar
siliţi, socotesc că sunt asemenea închinătorilor la idoli.
- Oamenii nu mai sesizează aceste pericole, fiind manipulaţi uşor prin mass-media. Cum mai pot
fi treziţi?
- Din ignoranţă turma nu are habar pe cine preamăreşte. E foarte greu să convingi o masă de
oameni când toţi preamăresc acelaşi lucru. Ce să-i mai spui bietului om? Face şi el precum aceia
din antichitate, când se hotăra moartea unui filosof. Se dăduseră nişte scoici pe care să scrie
oamenii votul lor. O bătrână a scris să fie omorât. Cineva o întreabă: cunoşti mata pe acesta?
Nu-l cunosc, răspunde ea. Apoi cum de l-ai condamnat?… Dacă aşa au făcut toţi, am făcut şi
eu ca ei.
- Dar dacă nu ai o trăire ortodoxă, ce putere mai are mărturisirea ta?
- Dacă nu ai trăire ortodoxă nici să nu îndrăzneşti să spui ceva. Dar chiar aşa, când ai cât de
puţin şi te temi să nu pierzi dreapta credinţă, îţi dă Dumnezeu şi putere, şi înţelepciune să
mărturiseşti, şi curaj, şi spirit de jertfă. Cel mai important e să fii acolo, pe calea cea strâmtă. Ce
credeţi, că trăitorul este musai cel ca face paraclise şi acatiste şi crede că face mare
ascultare, ignorând adevărurile de bază ale Bisericii? Ascultarea se face până la măntuire.
Adică, când ţi-a periclitat starea de mântuire, nu mai asculţi.
- Şi cum îţi dai seama?
- Foarte simplu. Când trăieşti puţin, Dumnezeu îţi descoperă mult. Tu să-ţi faci datoria ta de
creştin, că-ţi dă El înţelepciunea căreia nu-i vor putea sta împotrivă toţi potrivnicii.
- Dar dacă apără adevărul cu răutate?
- Depinde. De unde ştim noi că un apărător al Ortodoxiei o face cu răutate? Păi, nu este
decât să mă mânii pe păcat şi pe eretici. Am tot dreptul acesta. Sf. Ioan Gură de Aur spune
că-i sfinţită palma celui care-l loveşte pe eretic. Nu pot să spun eu că cel ce face o
 constatare, o analiză, o face numaidecât pătimaş. O fi şi asta, dar nu întru totul. Mai este şi
puţină jertfă. Că n-o fac pentru a câştiga drepturi personale, moşii, ci pentru că-mi ia
credinţa. Atunci nu mai e de stat pe gânduri. Atunci când îmi confiscă căsuţa mea, să zic: Fie
numele Domnului binecuvântat! Însă ce a făcut Iov când voia vrăjmaşul să se atingă de sufletul
lui? Nu l-a predat, măi. De trup să nu ne pese, dar sufletul trebuie păzit. Dacă ne pierdem
dreapta credinţa, asta înseamnă că ne pierdem sufletul. Cum să ni-l vindem? Rămânem
ortodocşi.
- Cum să te supui stăpânirii de azi?
- Ne supunem în cele ce nu împiedică porunca lui Dumnezeu. Mă supun păstorului care intră
şi iese pe uşă. Dar cel care intră ca furul pe aiurea, chiar şi prin altar, şi prin şcoală, prin
cârciumi, prin droguri, prin homosexualitate şi toate fărădelegile, pe acela n-am voie să-l ascult.
Noi, care avem răspundere, ce facem?
- Şi dacă te caterisesc?
- Caterisirea este omenească. Dar Sfinţii câte prigoniri şi nedreptăţiri n-au răbdat, de care
mai degrabă nu suntem noi vrednici? Nu aşa s-a întâmplat şi cu Sf. Ioan Gură de Aur?
Dar nu s-a dat înapoi. Asta nu l-a împiedicat cu nimic să mărturisească în continuare
adevărul.
- Este o vrednicie a fi prigonit?
- Păi, este o vrednicie, căci asta înseamnă că trăieşti oleacă. Dacă n-ar fi fost sângele
martirilor, care au mărturisit dreapta credinţă în faţa prigonitorilor Bisericii, n-am mai fi avut
moştenirea aceasta de care ne bucurăm acum.
- Care este cea mai mare problemă a Bisericii astăzi?
- Primejdia cea mai mare este că noi, de 2000 de ani, săpăm la temelia Sfântului Altar slujind cu
nevrednicie. Răul este în noi”.

Doamne ajuta!
Articole extrase de pe site-ul Razboi intru cuvant: www.razbointrucuvant.ro