Sei sulla pagina 1di 136

AGATHA CHRISTIE

care a publicat şi sub numele de

MARY WESTMACOTT

POVARA

2

Consilier editorial Coperta Stilizare Redactare computerizată

:dr. Gheorghe Sprinţeroiu :Miruna - Luiza Sprinţeroiu :Robert - Daniel Vasile :Catrinel Stoian

(Deşi editura depune toate eforturile pentru a menţine preturile cât mai scăzute, câteodată se vede obligată să le majoreze fără a putea avertiza cititorul)

© Agatha Christie 1956 Drepturile exclusive de traducere şi tipărire în limba română în întreaga lume aparţin Casei de editură „MULTI PRESS”

ISBN 973 - 9086 -40-1

3

AGATHA CHRISTIE

care a publicat şi sub numele de

MARY WESTMACOTT

POVARA

Traducerea:

SIMINA SPRINŢEROIU LIDIA GRĂDINARU

Coordonatorul ediţiei: CONSTANTIN TĂNASE

CASA DE EDITURA

Traducerea: SIMINA SPRINŢEROIU LIDIA GRĂDINARU Coordon atorul ediţiei: CONSTANTIN TĂNASE CASA DE EDITURA Bucureşti 5

Bucureşti

5

Numai în această formulă grafică veţi putea avea întreaga creaţie a reginei absolute a literaturii

Numai în această formulă grafică veţi putea avea întreaga creaţie a reginei absolute a literaturii poliţiste, aşa cum a apărut ea în „Colecţia Christie”, supervizată de autoare în timpul vieţii sale. Vom pune, astfel, la dispoziţia cititorilor noştri cele 80 de volume ale Agathei Christie, traduse integral după original.

6

Povara este povestea Laurei, generoasă, capabilă, bună la inimă, care din copilărie şi-a asumat povara de a-i iubi pe alţii, şi, în pofida sfaturilor înţelepte ale prietenului ei în vârstă, domnul Baldock, a aflat aproape prea târziu că iubirea nu poate fi niciodată o afacere unilaterală şi că, în mod egal, avea datoria să poarte povara de a fi iubită. Puţini dintre milioanele de cititori ai Agathei Christie ştiu că regina de necontestat a scriitorilor de romane poliţiste este de asemenea autoarea, sub pseudonimul Mary Westmacott, a şase romane memorabile care caută şi scot la iveală chiar şi cele mai adânci mistere ale sufletului omenesc.

7

„Căci jugul e bun şi povara Mea uşoară” Matei, Cap, 11, v. 30

„Doamne, ia dorinţa Ta cea mai ascuţită

Şi înjunghie-mi spiritul să-l trezeşti de tot;

Sau, Doamne, dacă sunt prea împietrit, Alege Tu, înainte ca spiritul meu să moară,

O

durere pătrunzătoare, un păcat ucigător

Şi

înfige-le în inima mea moartă!” R.L. Stevenson

8

Prolog

Biserica era rece. Era octombrie, prea devreme ca să se facă focul. Afară, soarele promitea neconvins căldură şi vreme bună, dar aici, între pereţii cenuşii de piatră, erau doar umezeală şi o prevestire sigură a iernii. Laura stătea între Nannie, strălucitoare cu guleraşele şi manşetele ei apretate, şi domnul Henson, diaconul. Vicarul era în pat, ţintuit de-o gripă nici uşoară, nici puternică. Domnul Henson era tânăr şi slab, cu mărul lui Adam proeminent şi cu o voce nazală ascuţită. Doamna Franklin, arătând fragilă şi fermecătoare, se sprijinea de braţul soţului ei. Acesta stătea ţeapăn şi grav. Naşterea celei de a doua fiice nu-l consola pentru pierderea lui Charles. Voise un fiu. Iar acum se părea, după spusele doctorului, că n-o să mai existe nici un fiu Ochii lui trecură de la Laura la pruncul din braţele lui Nannie, care gângurea fericit pe legea lui.

Bineînţeles că Laura era un copil drăguţ, un copil scump

şi, cum se întâmplă cu toţi pruncii, nou-născuta era un specimen splendid,

dar un bărbat vrea un fiu.

Charles, cu părul lui blond, cu felul lui de a-şi azvârli capul

pe spate când râdea! Un băiat atât de atrăgător, atât de frumos, atât de luminos, atât de inteligent! Un băiat cu adevărat deosebit. Păcat că, dacă trebuise să moară unul din copiii lui, acesta nu fusese Laura Ochii lui îi întâlniră pe neaşteptate pe cei ai fiicei lui mai mari, ochi ce păreau imenşi şi tragici pe feţişoara palidă, şi Franklin se îmbujoră vinovat. Ce-i trecuse prin minte! Ce s-ar fi întâmplat dacă fetiţa i-ar fi citit gândurile?

Bineînţeles că ţinea la Laura

Sprijinindu-se de soţul său, cu ochii pe jumătate închişi, Angela

Franklin îşi spunea în gând:

tot nu-mi vine

să cred. De ce n-a putut fi Laura?”

Nu se simţea deloc vinovată pentru ce gândea. Mai dintr-o bucată şi mai cinstită decât soţul ei, aproape de dorinţele primitive, ea recunoştea purul fapt că cel de al doilea copil al ei, o fată, nu reprezentase şi n-ar fi putut reprezenta vreodată ceea ce reprezentase primul ei născut. În comparaţie cu Charles, Laura era o catastrofă, o dezamăgire - un copil

cum se

spune?

liniştit, cuminte, care nu crea probleme, dar căruia îi lipsea

Două fete

Charles

doar că

doar că nu era, nu putea fi Charles.

scumpul meu

„Băiatul meu

frumosul meu băiat

personalitatea.

nimic nu mă va putea remonta după

pierderea lui Charles”. Simţi strânsoarea mâinii soţului ei pe braţul ei şi deschise ochii - trebuia să fie atentă la slujbă. Ce voce iritantă avea sărmanul domn Henson!

Îşi zise din nou: „Charles

Angela se uită cu o indulgenţă pe jumătate amuzată la pruncul din

braţele lui Nannie. Ce cuvinte mari şi solemne pentru un boţ de om! Pruncul, care dormise, clipi de câteva ori şi deschise ochii. Ochii de

un albastru atât de ameţitor

Angela gândi: „Zâmbetul lui Charles”. Se simţi străbătută de un val de

dragoste de mamă. Pruncul ei

dată, moartea lui Charles se retrase în trecut.

propriul ei prunc drăgălaş. Pentru prima

ca ochii lui Charles! Fetiţa gânguri fericită.

9

Angela întâlni privirea întunecată şi tristă a Laurei, şi se gândi cu o curiozitate de moment: „Mă întreb la ce oare se gândeşte copila asta?” Şi Nannie era conştientă de prezenţa Laurei stând liniştită şi dreaptă alături de ea.

„Un sufleţel atât de liniştit!” îşi zise ea. „Niţel cam prea liniştită pentru

gustul meu

N-a prea fost băgată în seamă

ce?

Reverendul Eustace Henson se apropia de clipa care întotdeauna îi crea o stare nervoasă. Nu oficiase multe botezuri. Măcar de-ar fi fost aici vicarul! Observă cu aprobare ochii serioşi ai Laurei şi expresia ei gravă. Un copil cuminte. Se întrebă dintr-o dată, oare ce îi trecea prin minte? Era mai bine că nici el, nici Nannie, nici Arthur şi nici Angela Franklin nu ştiau. Nu era drept Oh, nu era drept Mama ei o iubea pe această surioară tot atât de mult cât îl iubea pe Charles. Nu era drept Îl ura pe pruncul ăsta - îl ura, îl ura! „Aş vrea să moară”. Stând în picioare lângă cristelniţă, cuvintele solemne ale baptismului

oare de

nu e firesc ca un copil să fie atât de potolit şi ascultător ca ea.

poate că nu atât cât ar fi trebuit

îi răsunau în urechi tradus în cuvintele:

dar mult mai limpede, mult mai real era gândul

„Aş vrea să moară.”

Simţi un ghiont blând. Nannie îi înmână pruncul, şoptind:

— Ai grijă, ia-o

Laura şopti la rândul ei:

— Ştiu.

Fetiţa era acum în braţele ei. Laura se uită la ea. În gând, îşi zise:

uşurel

şi pe urmă i-o dai preotului.

„Presupunând că-mi desfac braţele şi o las să cadă

dar nu trebuia

atât de înfofoliţi. S-o

facă? Să îndrăznească? Ezită şi apoi clipa zbură - pruncul era acum în braţele oarecum nervoase ale reverendului Eustace Henson, căruia îi lipsea îndemânarea

vicarului. Reverendul întrebă numele şi le repeta după Laura. Shirley,

Margaret, Evelyn

plângea, doar gângurea de parcă i s-ar fi întâmplat un lucru chiar mai minunat decât de obicei. Blând, strângându-se lăuntric, preotul sărută fruntea pruncului. Vicarul întotdeauna făcea asta, ştia el. Uşurat, îi înmână pruncul lui Nannie. Botezul se termină.

Apa se scurgea încet de pe fruntea pruncului. Nu

uitat că pruncii sunt atât de bine înfăşaţi, atât de

pe lespezi. Ar muri?”

-i dea drumul pe lespezile atât de tari şi cenuşii

10

PARTEA ÎNTÂI Laura - 1929

11

Capitolul I

1.

Sub înfăţişarea liniştită a copilei care stătea lângă cristelniţă, bântuiau un resentiment tot mai crescând şi multă nefericire.

Deşi moartea lui Charles o

îndurerase (nu fusese foarte ataşată de Charles), durerea fusese eclipsată de o dorinţă timidă şi de aşteptări. Fireşte, cât Charles fusese acolo, Charles cu frumuseţea lui şi farmecul lui şi felul lui de a fi vesel şi nepăsător, dragostea

mersese la Charles. Asta, considera Laura, era foarte drept, era cinstit. Ea fusese întotdeauna cea liniştită, cea plicticoasă, cel de al doilea copil atât de adesea nedorit pentru că îl urmează prea curând pe primul. Tatăl şi mama ei fuseseră buni cu ea, afectuoşi, dar cel pe care îl iubiseră era Charles.

Chiar de când Charles murise ea sperase

O dată îşi auzise mama spunându-i unei prietene venită în vizită:

— Laura e un copil scump, fireşte, dar e un copil destul de plicticos.

Iar ea acceptase dreptatea acelor vorbe cu onestitatea celor fără de speranţă. Era un copil plicticos. Era mică şi palidă şi nu avea părul buclat, şi lucrurile pe care le spunea nu făceau niciodată lumea să râdă, cum râdea la Charles. Era bună şi ascultătoare şi nu crea nimănui probleme, dar nu era şi, gândi ea, niciodată nu avea să fie importantă.

O dată îi spusese lui Nannie:

— Mami îl iubeşte pe Charles mai mult ca pe mine

Nannie se răstise imediat:

— Ai spus o prostie mare, şi nu e deloc adevărat! Mama voastră vă

iubeşte pe amândoi la fel, e cât se poate de corectă. Mamele îşi iubesc

întotdeauna copiii exact la fel.

Pisicile nu, spuse. Laura, revenindu-i în minte o recentă naştere a unor pisoi.

— Pisicile sunt doar animale, spuse Nannie. Şi, oricum, adăugă ea

înmuind uşor magnifica simplitate a afirmaţiei anterioare, te iubeşte

Dumnezeu, nu uita.

Laura acceptă aforismul. Dumnezeu, gândi Laura, probabil că îl iubea

pe Charles cel mai mult

mult mai plăcut decât a o face pe ea, Laura. „Dar fireşte, se consolase Laura reflectând, eu mă pot iubi cel mai mult. Eu mă pot iubi mai mult decât Charles sau mami sau tati sau oricine.” După această cugetare Laura deveni mai palidă şi mai tăcută şi mai ştearsă ca niciodată, şi era atât de bună şi ascultătoare încât până şi Nannie se nelinişti. Îi mărturisi menajerei teama că Laura ar putea fi „luată” de mică.

Pentru că a-l face pe Charles trebuie să fi fost

Dar cel care muri fu Charles, nu Laura.

12

2.

De ce nu-i iei copilului ăsta un câine? îşi întrebă pe neaşteptate

domnul Baldock prietenul nedespărţit, tatăl Laurei. Arthur Franklin păru destul de uluit, întrucât era în toiul unei discuţii aprinse cu prietenul său pe tema implicaţiilor reformei.

Care copil? întrebă el, nedumerit.

Domnul Baldock arăta cu capul său mare spre potolita Laura care se dădea într-un leagăn, apărând şi dispărând între copacii de pe peluză: Era o activitate domoală fără nici urmă de pericol sau posibil accident în ea. Laura era un copil atent.

— Un câine, spuse domnul Baldock în stilul lui didactic, care era în

stare să stârnească o iritare violentă aproape oricui, are extraordinara putere să susţină eu-l uman. Pentru un câine, făptura umană care-l stăpâneşte este un zeu pe care îl venerează, şi nu numai că-l venerează dar, în actuala stare de decădere a civilizaţiei noastre, îl şi iubeşte. Pentru

majoritatea oamenilor, ţinerea unui câine este stimulatoare. Îi face să se simtă importanţi şi puternici.

— Hum, făcu domnul Franklin, şi numeşti asta un lucru bun?

Aproape categoric nu. Dar eu am marea slăbiciune de a-mi plăcea

să văd făpturile umane fericite. Mi-ar plăcea s-o văd pe Laura fericită.

— Laura e absolut fericită, spuse tatăl Laurei. Şi, oricum, are un pisoi.

Pah! Nu-i acelaşi lucru. Ţi-ai da seama dacă te-ai deranja să

gândeşti. Dar asta e hiba ta. Nu gândeşti niciodată. Ia de pildă părerea pe care tocmai ţi-ai exprimat-o cu privire la condiţiile economice la ora reformei. Îţi închipui chiar şi o clipă Şi se întoarseră la asta, argumentând şi contrazicându-se, distrându- se de minune, domnul Baldock făcând cele mai ridicole şi provocatoare afirmaţii. Totuşi, undeva în mintea lui Arthur Franklin se instală o vagă nelinişte, şi în acea seară, în timp ce intra în camera soţiei sale care se schimba pentru cină, spuse pe nepusă masă:

Laura e foarte bine, nu-i aşa? Sănătoasă şi fericită, şi aşa mai

departe? Soţia sa îşi întoarse spre el ochii albaştri şi uimiţi, acei minunaţi ochi

de un albastru închis ca al fiului ei Charles.

— Dragule! exclamă ea. Fireşte! Laura este întotdeauna bine. Nici

măcar crizele de furie pe care le au majoritatea copiilor nu pare să le aibă. Niciodată n-a trebuit să-mi fac griji pentru Laura. E satisfăcătoare în toate privinţele. Aşa o binecuvântare! O clipă mai târziu, în timp ce îşi prindea la gât perlele, întrebă brusc:

— De ce? De ce ai întrebat de Laura în seara asta? Arthur Franklin spuse vag:

— Oh, numai pentru că Baldy

— Oh, Baldy! Glasul doamnei Franklin era amuzat. Ştii cum e el. Îi

a spus ceva.

place să aţâţe lucrurile.

13

Şi câteva zile mai târziu, când domnul Baldock veni la masă şi, ieşind din sufragerie, o întâlniră în hol pe Nannie, Angela Franklin o opri în mod voit şi o întrebă cu un glas limpede, uşor ridicat:

— Domnişoara Laura n-are nimic, nu-i aşa? E bine şi fericită?

Oh, da, doamnă. Nannie era categorică şi uşor ofensată. E o fetiţă

foarte bună, niciodată nu crează nici o problemă. Nu ca stăpânul Charles.

— Aşadar Charles îţi dă de furcă, nu? spuse domnul Baldock.

Nannie se întoarse cu deferenţă spre el.

— E un băiat obişnuit, domnule, întotdeauna pus pe şotii. E în

creştere, să ştiţi. Curând va merge la şcoală. La vârsta asta toţi sunt

zburdalnici. Şi apoi nici nu stă bine cu digestia, mănâncă prea multe dulciuri fără ştirea mea. Cu un zâmbet indulgent şi clătinând din cap, trecu mai departe.

— Totuşi, îl adoră, spuse Angela Franklin în timp ce intrau în salon.

— Evident, spuse domnul Baldock. Şi adăugă meditativ: întotdeauna

am crezut că femeile sunt proaste.

— Nannie nu e proastă, nici pe departe.

— Nu mă gândeam la Nannie.

— Eu? Angela îi aruncă o privire tăioasă, dar nici prea tăioasă căci, în

definitiv, el era Baldy, celebru şi excentric şi i se permitea o anumită licenţă

în mitocănie, care era, de fapt, una din multele lui poze.

— Mă gândesc să scriu o carte pe tema problemei celui de al doilea copil, spuse domnul Baldock.

— Zău, Baldy! Doar nu susţii ideea unui singur copil. Parcă se spunea că e neînţelept din toate punctele de vedere.

— Oh, văd o mulţime de atuuri într-o familie cu zece copii. Adică,

dacă e lăsată să funcţioneze în mod corect. Copiii să facă treburi gospodăreşti, cei mai mari să aibă grijă de cei mici, şi aşa mai departe. Cu

toţii prinşi în maşinăria gospodăriei. Reţineţi, ei ar trebui să fie cu adevărat utili, nu doar făcuţi să creadă că sunt. Numai că în ziua de azi, ca nişte proşti, îi despărţim, îi separăm pe „categorii de vârstă”. Şi asta se cheamă educaţie! Pah! Absolut împotriva firii!

— Tu şi teoriile tale! spuse cu indulgenţă Angela. Dar ce e cu cel de al

doilea copil? Domnul Baldock răspunse didactic:

— Necazul cu cel de al doilea copil este că, de regulă, e un anti-climax.

Naşterea primului copil e o aventură. E înspăimântătoare şi dureroasă; femeia e sigură că o să moară, iar bărbatul (Arthur, de exemplu) e la fel de sigur că ai să mori. După ce totul se termină, vă pomeniţi cu un ghemuleţ de carne zbierând cât îl ţine gura, şi vă minunaţi că o mână de om a putut cauza tot iadul ăla! Fireşte că părinţii îl evaluează în mod corespunzător. E

ceva nou, e al lor, e minunat! Iar apoi, de regulă cam prea curând, apare Numărul Doi. Toată tărăşenia o ia de la capăt, nu atât de înspăimântătoare de data asta, ci mult mai plictisitoare. Şi iată-l, e al vostru, dar nu mai e o experienţă nouă, şi întrucât nu v-a costat atât de mult, nu mai e atât de minunat. Angela ridică din umeri.

— Burlacii le ştiu pe toate, îngână ea ironică. Şi nu e la fel de adevărat cu Numărul Trei şi cu Numărul Patru şi cu tot restul?

14

— Nu prea. Am observat că, de regulă, există o pauză de timp înainte

de Numărul Trei. Adesea Numărul Trei apare din cauză că ceilalţi doi devin independenţi şi „ar fi drăguţ să avem iar un bebeluş în camera copiilor”. Ciudate gusturi, mici creaturi revoltătoare, dar presupun că din punct de vedere biologic e un instinct înţelept. Şi uite aşa apar, unii drăguţi şi alţii nesuferiţi, unii isteţi şi alţii molâi, şi aşa se ajunge în final ca, la fel ca şi primii născuţi, să aibă parte de o atenţie exagerată.

Dar tot ce spui tu aici nu e absolut nedrept?

Exact. Asta-i toată esenţa vieţii - e nedreaptă!

— Şi ce se poate face în privinţa asta?

Nimic.

— Zău, Baldy, nu înţeleg ce tot spui.

I-am spus lui Arthur zilele trecute. Sunt un tip bun la inimă. Îmi

place să văd că oamenii sunt fericiţi. Îmi place să le dau un pic din ce n-au avut şi nu pot avea. Asta egalizează lucrurile niţeluş. În plus, dacă n-o faci -

se opri o clipă - poate fi periculos

3.

— Părerea mea sinceră e că Baldy vorbeşte prostii, spuse gânditoare Angela după plecarea musafirului.

— John Baldock este unul din cărturarii de frunte ai accestei ţări,

răspunse Arthur Franklin cu o luminiţă jucăuşă în ochi.

— Oh, ştiu asta. Angela era uşor dispreţuitoare. Aş fi gata să-i cad în

admiraţie dacă s-ar fi limitat la greci şi romani, sau la poeţii elizabetani obscuri. Dar ce ştie el despre copii?

— Absolut nimic, îmi imaginez. Apropo, zilele trecute spunea că ar trebui să-i luăm Laurei un câine.

— Un câine? Dar are un pisoi.

— După spusele lui, nu-i acelaşi lucru.

Foarte ciudat

îmi aduc aminte că l-am auzit o dată spunând că

nu poate să sufere câinii.

— Cred că nu-i plac.

Angela spuse gânditoare:

Arăta foarte speriat

zilele trecute când căţeluşii ăia de la vicariat au alergat spre el. Urăsc să văd un băiat că se teme de câini. Dacă ar avea unul al lui, s-ar obişnui. Şi ar trebui să înveţe şi să călărească. Mi-aş dori să poată avea un ponei. Dacă am fi avut un ţarc!

— Mă tem că nici nu se pune problema unui ţarc, răspunse domnul

Franklin. În bucătărie, Ethel, servitoarea, îi spuse bucătăresei:

— Probabil că Charles ar trebui să aibă un câine

— A remarcat şi bătrânul Baldock.

Ce a remarcat?

— Pe domnişoara Laura. C[ n-o mai duce mult. Au întrebat-o şi pe

dădacă. Ah, a prins aerul ăla, sunt convinsă, nu e prefăcută, nu ca domnul Charles. Ţine minte vorbele mele, nu va apuca să crească. Dar Charles fu cel care muri.

15

Capitolul II

1.

Charles a murit de paralizie infantilă. Încă doi băieţi avură boala, dar se vindecară. Pentru Angela Franklin, ea însăşi într-o stare de sănătate delicată, lovitura fu atât de puternică încât o zdrobi de tot. Charles, iubitul ei, scumpul ei, băiatul ei frumos şi vesel! Zăcea în întunericul dormitorului, cu ochii în tavan, incapabilă să plângă. Iar soţul ei şi Laura şi servitorii umblau în vârful picioarelor prin casa mută. În cele din urmă doctorul îl sfătui pe Arthur Franklin să îşi ducă soţia în străinătate. — O schimbare totală de aer şi de decor. Trebuie scoasă din starea asta. Undeva unde e aer tare - aer de munte. Elveţia, poate. Aşa că soţii Franklin plecară, iar Laura rămase în grija lui Nanny, cu vizite zilnice din partea domnişoarei Weeks, o guvernantă prietenoasă dar lipsită de însufleţire. Pentru Laura, absenţa părinţilor ei fu o perioadă de plăceri. Practic, ea era stăpâna casei! În fiecare dimineaţă „o vedea pe bucătăreasă”, şi comanda meniul zilei. Doamna Brunton, bucătăreasa, era grasă şi cumsecade. Rotunjea extravaganţele sugestiilor Laurei şi reuşea ca până la urmă meniul să fie exact cel plănuit de ea însăşi. Dar sentimentul de importanţă al Laurei nu era afectat. Nu-i era foarte dor de părinţii ei întrucât îşi făurea o fantezie pentru întoarcerea lor. Era cumplit că Charles murise. Fireşte că pe el îi iubiseră cel mai mult,

ea nu comenta nedreptatea asta, dar acum

pătrundea în împărăţia lui Charles. Laura era acum singurul lor copil, copilul în care îşi puneau toate speranţele şi spre care aveau să îşi reverse toată afecţiunea. În mintea ei îşi alcătuia scene ale zilei întoarcerii lor. Braţele deschise ale mamei „Laura, iubita mea! Tu eşti tot ce am acum pe lume!” Scene afectuoase, scene emoţionante. Scene cuprinzând lucruri care în realitatea prezentă erau extrem de puţin probabil să fie spuse sau făcute de Angela şi Arthur Franklin. Însă pentru Laura, erau calde şi pline de dramatism, şi, încetul cu încetul, începu să creadă atât de mult în ele că aproape s-ar fi putut zice că se întâmplaseră deja. Mergând pe uliţă către sat, făcea repetiţie pentru conversaţii: înălţa sprâncenele, clătina din cap, murmura în surdină cuvinte şi fraze. Era atât de absorbită în acest adevărat festin al imaginaţiei emoţionale, încât nu-l observă pe domnul Baldock care venea către ea dinspre sat, împingând un coş de răchită pe roţi în care îşi aducea acasă cumpărăturile. — Bună, tânără Laura. Laura, smulsă brutal dintr-o dramă înduioşătoare în care mama ei orbise iar ea, Laura, tocmai refuzase cererea în căsătorie a unui viconte („N- am să mă mărit niciodată. Mama înseamnă totul pentru mine”) tresări şi se

înroşi.

acum ea era cea care

16

— Tata şi mama sunt tot plecaţi, aşa-i?

— Da, nu se întorc decât peste zece zile.

— Înţeleg. Vrei să vii mâine să iei ceaiul cu mine?

Oh, da.

Laura era entuziasmată şi emoţionată. Domnul Baldock, care avea o catedră la universitatea ce se afla la paisprezece mile de acolo, avea în sat o mică vilă în care îşi petrecea vacanţele şi, din când în când, weekend-urile. Refuza să se comporte sociabil şi ofensa Bellbury refuzând, de regulă nepoliticos, multele lui invitaţii. Arthur Franklin era singurul lui prieten - o prietenie care dăinuia de mulţi ani. John Baldock nu era un om prietenos. Îşi trata studenţii cu atâta mitocănie, şi ironie încât cei mai buni erau impulsionaţi să se distingă prin ei înşişi, iar restul se pierdeau pe drum.

Scrisese mai multe volume groase şi ermetice despre etapele obscure ale istoriei, scrise în aşa fel încât foarte puţini înţelegeau unde voia să ajungă. Rugăminţile timide ale editorilor lui să scrie de-o manieră mai inteligibilă erau respinse cu o veselie barbară, domnul Baldock subliniind că cei care erau în stare să-i aprecieze lucrările erau singurii cititori care îşi meritau numele de cititori! Era deosebit de grosolan cu femeile, fapt care le încânta pe multe din ele într-o aşa măsură că mai totdeauna se întorceau pentru încă o porţie. Om cu prejudecăţi primitive şi de-o aroganţă nimicitoare, avea o inimă neaşteptat de bună care întotdeauna îi trăda principiile. Laura ştia că să fii invitat la ceai la domnul Baldock era o onoare, şi se împăună ca atare. Apăru îmbrăcată îngrijit, pieptănată şi spălată, şi totuşi cu o umbră de nelinişte, căci domnul Baldock era un om alarmant. Menajera domnului Baldock o conduse în bibliotecă, unde domnul Baldock înălţă capul şi se holbă la ea.

— Bună, spuse domnul Baldock. Ce-i cu tine aici?

M-aţi invitat la ceai, răspunse Laura.

Domnul Baldock se uită la ea chibzuind. Laura îi susţinu privirea. Privirea ei era gravă, politicoasă şi reuşea să-i ascundă nesiguranţa.

— Deci am făcut-o, spuse domnul Baldock frecându-şi nasul. Hm

da, deci am făcut-o. Nu-mi imaginez de ce. Mă rog, fă bine şi aşază-te.

— Unde? întrebă Laura.

Întrebarea era cât se poate de pertinentă. Biblioteca era o încăpere căptuşită până în tavan cu rafturi de cărţi. Toate rafturile erau înţesate

până la refuz de cărţi, dar mai rămăseseră foarte multe care nu îşi putură găsi locul şi erau stivuite în maldăre mari pe podea şi pe mese, ca şi pe scaune. Domnul Baldock părea iritat.

— Presupun că trebuie să facem ceva în privinţa asta, bombăni el.

Alese un fotoliu care era o idee mai puţin aglomerat şi, cu multe icnete şi pufăituri, depuse pe podea două braţe de tomuri prăfuite.

— Gata, spuse el, bătând din palme ca să se scuture de praf. Ca

urmare, strănută violent.

— Nu şterge nimeni praful aici? întrebă Laura în timp ce se aşeză

gravă.

— Nu, dacă ţine la viaţa lui! Dar reţine, e o bătălie grea. Nimic nu-i

place mai mult unei femei decât să dea buzna fluturând un imens pămătuf

17

galben de praf şi înarmată cu cutii de unsoare mirosind a terebentină sau chiar mai rău, să-mi ia cărţile şi să le aranjeze în stive, după dimensiuni, fireşte, fără să-i pese câtuşi de puţin de tematică! Apoi dă drumul unei maşini care arată ca dracu’, asta vâjâie şi zumzăie, şi la urmă în sfârşit iese, mândră nevoie mare că a lăsat locul într-un asemenea hal că cel puţin o lună nu poţi găsi ce îţi trebuie. Femei! La ce s-o fi gândit Domnul Dumnezeu când a creat femeia, nu-mi imaginez. Aş îndrăzni să spun că a considerat că Adam prea părea ţanţoş şi încântat de el însuşi; stăpânul Universului şi dând nume animalelor şi tot tacâmul. Şi s-a gândit El că n-ar strica să-i mai taie din nas. Aş spune că aici a avut dreptate. Dar creând femeia a mers cam departe. Uite unde l-a azvârlit asta pe bietul flăcău. Fleoşc în mijlocul Păcatului Originar!

— Îmi pare rău, spuse Laura pe ton de scuză.

— Cum adică, îţi pare rău?

— Că gândiţi aşa despre femei, pentru că presupun că şi eu sunt

femeie.

— Nu eşti încă, slavă Domnului! Mai e ceva timp până atunci. O să

vină şi asta, fireşte, dar nu are rost să privim înainte la lucrurile neplăcute. Şi, apropo, nu uitasem că vii azi la ceai. Nici vorbă! M-am prefăcut doar că uitasem, dintr-un motiv al meu.

Ce motiv?

Domnul Baldock îşi frecă iar nasul. În primul rând, voiam să

văd ce spui. Dădu din cap. În privinţa asta te-ai descurcat foarte bine. Chiar

foarte, foarte bine Laura se uită lung la el fără să înţeleagă.

— Şi am mai avut un motiv. Dacă tu şi cu mine o să fim prieteni, şi

pare-se că spre asta cam tind lucrurile, atunci trebuie să mă accepţi aşa cum sunt - un mitocan, un nesuferit, un zgârie-brânză. Înţelegi? Nu are rost

sunt atât de încântat să

te văd

Domnul Baldock rostise ultima frază într-un falset ascuţit de o inegalabilă plăcere. Peste chipul grav al Laurei trecu un dans de vălurele. Râdea.

să te aştepţi la discursuri drăguţe. „Copilă dragă

— Păi

am aşteptat cu nerăbdare vizita ta.”

— O să fie nostim, spuse ea.

— Chiar o să fie. Foarte nostim.

Gravitatea Laurei reveni. Se uită la el meditativ.

— Credeţi că o să fim prieteni? întrebă ea.

— E o problemă de acord reciproc. Îţi place ideea? Laura reflectă.

— Pare

puţin ciudată, spuse ea cu îndoială. Adică, prieteni îţi sunt

de regulă copiii care vin să se joace cu tine.

N-ai să mă vezi pe mine jucând „Am pierdut o batistuţă, mă bate mămica”, ia-ţi gândul!

— Asta e numai pentru ţânci, spuse cu reproş Laura.

— Prietenia noastră va fi hotărâtă pe plan intelectual.

Laura păru încântată.

— Nu prea ştiu ce înseamnă cu adevărat, spuse ea, dar cred că îmi place ideea.

18

— Asta înseamnă că atunci când ne întâlnim discutăm subiecte care ne interesează pe amândoi.

Ce fel de subiecte?

mâncarea, de exemplu. Sunt pasionat de mâncare. Sper că şi

cat, zece? nu mă îndoiesc că

ideiile noastre pe tema asta vor fi diferite. Asta-i interesant. Apoi vor fi şi alte

tu eşti. Dar cum eu am şaizeci de ani iar tu

— Păi

lucruri - culmi, flori, animale

istoria Angliei.

— Vă referiţi la lucruri precum soţiile lui Henric al VIII-lea?

— Exact. Pomeneşte de Henric al VIII-lea şi nouă oameni din zece or

-ţi vină cu nevestele lui. Este o insultă pentru un bărbat care a fost un om

de stat extrem de iscusit să fie ţinut minte numai după eforturile lui matrimoniale de a avea moştenitor de sex bărbătesc. Ticăloasele lui de

neveste nu prezintă absolut nici o importanţă din punct de vedere istoric.

Ei bine, eu cred că soţiile lui au fost foarte importante.

— Ei vezi?! Iată discuţia!

Mi-ar fi plăcut să fiu Jane Seymour.

— Şi de ce, mă rog, ea?

— A murit, spuse extaziată Laura.

— Tot aşa şi Nan Bullen** şi Katherine Howard.

— Ele au fost executate. Jane a fost măritată cu el doar un an, şi a

avut un copil şi a murit, şi trebuie că tuturor le-a părut teribil de rău.

— Mă rog, e un punct de vedere. Vino în cealaltă cameră să vedem dacă avem ceva la ceai.

2.

— E un ceai minunat! spuse extaziată Laura.

Ochii ei alergau peste checul cu stafide, rulada cu dulceaţă şi o prăjitură mare cu prune şi aspect indigest.

Scoase brusc un mic chicotit.

Chiar m-aţi aşteptat, spuse ea

un ceai ca ăsta.

Doar dacă

nu aveţi în fiecare zi

Dumnezeu interzice, spuse domnul Baldock.

Se aşezară ca doi prieteni. Domnul Baldock mâncă şase sandvişuri cu

castravete, iar Laura patru ecleruri şi câte o mostră din celelalte bunătăţi.

— Mă bucur să văd că ai poftă de mâncare, tânără Laura, spuse

admirativ domnul Baldock când terminară. — Întotdeauna mi-e foame, şi rar se întâmplă să mă îmbolnăvesc. Charles se îmbolnăvea des.

— Hm

— Oh, da. Da, zău.

Sprâncenele stufoase ale domnului Baldock se înălţară.

— E în regulă. Cine spune că nu ţi-e dor de el?

Charles. Îmi închipui că îţi e tare dor de Charles.

* Nan Bullen - Stâlcire a numelui Ann Boleyn

19

— Nimeni. Şi mi-e dor

El dădu din cap şi o urmări. Stătea şi se întreba.

— A fost teribil de trist că a murit aşa. Glasul Laurei reproducea

zău că mi-e dor.

inconştient tonul altui glas, un glas adult, care rostise iniţial această frază.

lume.

Da, foarte trist.

Cumplit de trist pentru mama şi tata. Acum

eu sunt tot ce au pe

Deci aste e!

Ea îl privi fără să înţeleagă. Intrase în lumea ei de vis. „Laura, iubita mea. Tu eşti tot ce am

singurul meu copil

Prost unt, spuse domnul Baldock. Era unul din modurile de a-şi

manifesta tulburarea. Prost unt! Prost unt! Clătină iritat din cap. Să ieşim în grădină, Laura. Ne vom uita la trandafiri. Spune-mi, ce faci tu toată ziua?

comoara mea

— Păi, dimineaţa vine domnişoara Weeks şi facem lecţii.

Asta-i caţa aia bătrână!

— Nu vă place?

— Scrie pe ea Girton de se vede de la o poştă. Ţine minte, Laura, niciodată să nu te duci la Girton!

Ce e Girton?

— Un colegiu pentru muieri. La Cambridge. Mi se încreţeşte pielea când mă gândesc la el!

— Am să mă duc la o şcoală cu internat, când am să am doisprezece

ani.

Vizuini de inechitate, astea-s şcolile cu internat!

— Nu credeţi că o să-mi placă?

— Ba aş îndrăzni să spun că o să-ţi placă. Tocmai ăsta-i pericolul! Să

le prinzi glezna celorlalte fete cu crosa de hochei, să vii acasă topită după

profesoara de muzică, şi să mergi mai departe la Girton sau Somerville mai mult ca sigur. În fine, mai avem totuşi doi ani până să se întâmple răul. Să profităm din plin de ei. Ce ai de gând să faci când vei fi mare? Presupun că ai câteva idei în privinţa asta, nu?

M-am gândit că s-ar putea să mă duc să îngrijesc leproşi

— Mă rog, asta e destul de inofensiv. Numai să nu aduci unul acasă şi

-l bagi în patul soţului tău. Sfânta Elizabeta a Ungariei aşa a făcut. Un zel

cât se poate de deplasat. O sfântă întru Domnul, fără îndoială, dar o nevastă foarte nesăbuită.

Eu n-am să mă mărit niciodată, spuse Laura pe un ton de

renunţare.

— Nu? Eu în locul tău m-aş mărita. După părerea mea, fetele bătrâne

sunt mai rele decât femeile măritase. Ghinionul nu ştiu cărui bărbat, fireşte,

dar aş spune că vei fi o soţie mai bună ca multe.

N-ar fi drept. Trebuie să am grijă de mama şi de tata la bătrâneţe. Nu mă au decât pe mine.

— Au bucătăreasă şi o menajeră şi un grădinar şi un venit frumos, şi

o mulţime de prieteni. Ei or să fie bine-mersi. Părinţii trebuie să se împace

cu gândul că le pleacă odraslele când vine vremea. Uneori e o mare uşurare. Se opri brusc lângă un strat de trandafiri. Uite trandafirii mei. Îţi plac?

— Sunt frumoşi, spuse politicoasă Laura.

20

— Pe total, îi prefer fiinţelor umane. În primul rând că nu trăiesc atât

de mult. Apoi o luă cu fermitate de mână pe Laura.

— La revedere, Laura. Acum trebuie să pleci. Prietenia nu trebuie

forţată prea mult. Mi-a făcut plăcere că am luat ceaiul împreună.

— La revedere, domnule Baldock. Vă mulţumesc pentru invitaţie. M- am simţit foarte bine.

Sloganul politicos îi alunecă de pe buze absolut firesc. Laura era un copil bine crescut.

— Bravo, spuse domnul Baldock bătând-o prieteneşte pe umăr.

Întotdeauna să-ţi spui textul. Curtoazia şi cunoaşterea parolelor potrivite fac roţile să meargă. Când ajungi la vârsta mea, poţi să spui ce-ţi place.

cred

Laura îi zâmbi şi ieşi pe poarta de fier. Apoi se întoarse şi ezită.

Ei bine, ce mai e?

— Chiar a rămas stabilit? În privinţa prieteniei noastre, vreau să spun. Domnul Baldock îşi frecă nasul.

— Da, spuse el cu un oftat. Da, aşa cred.

— Sper că nu vă deranjează prea mult, rosti Laura neliniştită.

— Nu foarte mult

Da, desigur. Şi eu trebuie să mă obişnuiesc cu ideea. Dar cred

Trebuie să mă obişnuiesc cu ideea, reţine.

că o să fie drăguţ. La revedere.

La revedere.

Domnul Boldock se uită după silueta ce se îndepărta şi bombăni cu

asprime pentru el însuşi: „Uită-te şi tu în ce te-ai băgat, prost bătrân!” Îşi îndreptă paşii către casă şi fu întâmpinat de doamna Rouse, menajera lui.

— A plecat fetiţa?

Da, a plecat.

Vai, n-a stat mult, nu-i aşa?

— Prea destul, spuse domnul Baldock. Copiii şi cei inferiori social

niciodată nu ştiu când să spună la revedere. Trebuie s-o spui tu în locul lor.

— Măi să fie! exclamă doamna Rouse indignată, în timp ce el trecea pe

lângă ea.

— Noapte bună, spuse domnul Baldock. Mă duc în bibliotecă şi nu vreau să mai fiu deranjat.

— În privinţa cinei

— Fă ce-ţi place. Domnul Baldock îşi flutură mâna. Şi ia toate

chestiile alea dulci de aici, termină-le sau dă-i-le pisicii.

— Oh, vă mulţumesc, domnule. Nepoţica mea

— Nepoţelei tale, sau pisicii, sau oricui.

Intră în bibliotecă şi închise uşa.

— Măi să fie! spuse din nou doamna Rouse. Cel mai scorţos din toţi

burlacii! Da’ şi eu îi cunosc stilul ca nimeni altul! Laura se duse acasă cu un plăcut sentiment de importanţă. Îşi vârî

capul pe geamul de la bucătărie unde Ethel, menajera, se lupta cu complicaţiile unui model de croşetat.

Ethel, spuse Laura, am un Prieten.

— Da, dragă, spuse Ethel, îngânând în surdină: Cinci ochiuri, iau o dată, opt ochiuri

21

— Am un Prieten, accentuă Laura informaţia. Ethel continuă să îngâne:

— Cinci pe faţă, apoi trei pe dos

dar de ce nu-mi iese la urmă

unde am greşit?

— Am un Prieten, strigă, Laura, înnebunită de lipsa de înţelegere manifestată de confidenta ei. Ethel tresări şi ridică privirea.

— Păi, freacă-l dragă, freacă-l, spuse ea vag. Laura se îndepărtă dezgustată.

Capitolul III

1.

Angelei Franklin îi era groază să se întoarcă acasă, dar, când sosi timpul, descoperi că nu era nici pe jumătate atât de rău pe cât se temuse. În timp ce se îndreptau către uşă, îi spuse soţului ei:

Uite-o pe Laura, ne aşteaptă pe trepte. Pare foarte emoţionată.

Şi, sărind din maşină când aceasta se opri, îşi petrecu afectuoasă braţele în jurul fiicei ei şi strigă:

— Laura, iubito! E minunat să te văd! Ţi-a fost tare dor de noi?

Laura spuse cu bună ştiinţă:

— Nu foarte mult. Am fost foarte ocupată. Dar ţi-am făcut o rogojină

de rafie. Prin mintea Angelei trecu rapid o bruscă amintire despre Charles despre felul în care ar fi zburdat el prin iarbă, aruncându-se asupra ei, îmbrăţişând-o. „Mami! Mami! Mami!” Ce cumplit durea amintirea! Împinse amintirile la o parte, îi zâmbi Laurei şi spuse:

— O rogojină de rafie? Ce drăguţ, iubito!

Arthur Franklin îi ciufuli părul fiicei, sale.

— Cred că ai mai crescut, pisicuţo.

Intrară cu toţii în casă. La ce se aşteptase Laura, nici ea nu ştia. Iată că mami şi tati erau

acasă, şi încântaţi să o vadă, agitându-se în jurul ei, punându-i întrebări.

Nu ei erau cei ce greşeau, ea era. Ea nu era

Nu spusese, nu arătase şi nici nu simţise nimic din ce se gândise că o să spună, să arate şi să simtă. Nu aşa îşi făcuse ea planul că o să fie. Nu-i luase cu adevărat locul lui Charles. Ei, Laurei, îi lipsea ceva. Dar mâine avea să fie altfel, îşi spuse, sau dacă nu mâine, poimâine, sau răspoimâine. Inima casei, îşi spuse Laura, amintindu-şi brusc o frază luată dintr-o carte veche pentru copii peste care

dăduse în pod.

nu era

ce nu era?

22

Categoric asta era ea acum - inima casei. Păcat că trebuia să se resemneze să fie doar Laura, ca de obicei. Doar Laura

2.

— Baldy pare să fi prins simpatie pentru Laura, spuse Angela.

Îchipuieşte-ţi, a invitat-o la el la ceai când am fost noi plecaţi!

Arthur spuse că tare i-ar fi plăcut să ştie despre ce discutaseră.

— Cred că ar trebui să-i spunem Laurei, rosti Angela după câteva

servitorii sau mai ştiu eu

cine. În definitiv, e prea mare pentru poveştile cu barza şi toate lucrurile de

genul ăsta. Stătea întinsă într-un şezlong de răchită sub cedru. Pe faţa ei se mai vedeau încă urmele suferinţei. Viaţa pe care o purta în pântec nu reuşise să- i înceţoşeze senzaţia de pierdere.

clipe. Adică, dacă n-o facem, o să audă ea ceva

— Are să fie băiat; spuse Arthur Franklin. Ştiu că are să fie băiat. Angela zâmbi şi clătină din cap.

N-are rost să-ţi faci visuri.

— Îţi spun, Angela, sunt sigur. Şi era sigur - foarte sigur.

Un băiat ca Charles, un alt Charles, vesel, cu ochi albaştri, ştrengar, afectuos.

Angela gândi: „Poate că e un alt băiat

dar nu va fi Charles.”

— Mă aştept să fim tot atât de încântaţi şi cu o fată, totuşi, spuse Arthur, nu foarte convins.

lucru.

— Arthur, ştii că îţi doreşti un fiu!

— Da, oftă el, aş vrea un fiu.

Un bărbat vroia un fiu - avea nevoie de un fiu. Fiicele

nu era acelaşi

Mânat în taină de un sentiment de vinovăţie, spuse:

— Laura e cu adevărat un sufleţel scump.

Angela aprobă cu sinceritate.

— Ştiu. Atât de cuminte şi de liniştită şi de utilă! O să-i simţim lipsa

când va merge la şcoală. După o clipă, adăugă: Ăsta e unul din motivele pentru care sper să nu fie fată. S-ar putea ca Laura să fie niţeluş geloasă pe

o surioară

nu că ar avea de ce să fie.

— Fireşte că nu.

e absolut normal; de asta cred că ar trebui

-i spunem, s-o pregătim. Şi astfel Angela îi spuse fiicei sale:

— Ţi-ar plăcea să ai un frăţior? Sau o surioară? adăugă ea cu destulă întârziere. Laura o privi lung. Cuvintele păreau să n-aibă nici o noimă. Era nedumerită. Nu înţelegea. Angela spuse cu blândeţe:

— Dar copiii sunt uneori

23

— Vezi tu, iubito, am să am un bebeluş nu-i aşa?

Fu puţin tulburată când Laura, îngânând ceva incoerent, bătu în retragere, cu faţa înroşită de o emoţie pe care mama ei nu o înţelegea. Angela Franklin se îngrijoră.

în septembrie. Va fi drăguţ,

— Mă întreb dacă nu cumva am greşit noi, îi spuse ea soţului ei.

Niciodată n-am discutat cu ea nimic

Probabil că habar n-avea Arthur Franklin răspunse că având în vedere că producţia de pisoi care intrau în casă atingea o cifră astronomică, era foarte puţin probabil ca Laura să fie complet în necunoştinţă de cauză privitor la aspectele vieţii.

— Da, dar poate că ea crede că la oameni e altfel. Poate că a fost un

şoc pentru ea. Fusese un şoc pentru Laura, deşi nu în vreun sens biologic. Fusese un şoc pentru că, pur şi simplu, ideea că mama ei ar avea un alt copil nu-i trecuse niciodată prin minte. Pentru ea, lucrurile trebuiau să fie simple ca bună ziua. Aşa şi le imaginase. Charles era mort, iar ea unicul copil al părinţilor ei. Era, cum îşi formulase siseşi, „tot ce aveau pe lume”.

despre

despre lucruri, adică.

Iar acum

acum

avea să fie alt Charles.

Nu se îndoia o clipă, nu mai mult decât se îndoiau în secret Arthur şi

Angela, că noul născut avea să fie băiat. Dezolarea o lovi în plin. Rămase mult timp ghemuită lângă un arac de castraveţi, luptându-se cu dezastrul. Apoi se hotărî. Se ridică, ieşi în drum şi o luă spre casa domnului Baldock.

Domnul Baldock, scrâşnind din dinţi şi împroşcând venin, concepea o recenzie caustică pentru o revistă savantă despre opera de-o viaţă a unui coleg istoric. Întoarse o faţă fioroasă spre uşă când doamna Rouse, după un ciocănit de mântuială, o deschise şi anunţă:

— Vă caută domnişoara Laura.

— Oh, rosti domnul Baldock stăpânindu-şi la timp un potop de

invective. Deci tu eşti. Era derutat. Grozav ar mai fi dacă fata avea să-i tropăie pe aici când avea chef! El nu aşa făcuse târgul. La naiba cu toţi copiii! Dă-le un deget şi ei îţi iau toată mâna. Oricum, lui nu-i plăceau copiii. Niciodată nu-i

plăcuseră. Privirea lui derutată o întâlni pe a Laurei. În ochii ei nu exista nici o

urmă de scuză. Faţa ei era gravă, profund amărâtă, dar foarte încrezătoare în dreptul divin de a se afla unde era. Nu făcu nici o remarcă politicoasă de natură introductivă.

M-am gândit că ar trebui să vin să vă spun că voi avea un frăţior.

adăugă el încercând să

tragă de timp. Chipul Laurei era alb şi lipsit de expresie. Asta da, veste, nu-i

aşa? Se opri. Eşti încântată?

— Oh, spuse domnul Baldock năuc. Pă-ăi

— Nu, răspunse Laura. Nu cred că sunt.

— Nesuferite fiinţe, bebeluşii ăştia, o aprobă domnul Baldock cu

simpatie. N-au dinţi, n-au păr şi zbiară de le ies ochii din cap. Mamele îi

plac, fireşte, trebuie să îi placă

altfel micile brute n-ar mai fi îngrijite, şi n-

24

ar mai ajunge mari. Dar n-o să ţi se mai pară atât de neplăcut când vor fi trei sau patru, adăugă el încurajator. Pe atunci o să fie aproape la fel de bun ca un pisoi sau un căţeluş.

— Charles a murit. Credeţi că e posibil ca şi noul meu frăţior să

moară? El îi aruncă o privire pătrunzătoare, apoi spuse cu fermitate:

— Să-ţi iasă din cap treaba asta. Şi apoi, fulgerul nu loveşte niciodată

de două ori.

— Aşa spune şi bucătăreasa. Asta înseamnă că niciodată nu se întâmplă acelaşi lucru de două ori?

Exact.

— începu Laura şi se opri.

Privirea domnului Baldock trecu iarăşi rapid peste ea.

Charles

N-ai nici un motiv să crezi că o să fie un frăţior, spuse el. S-ar putea tot atât de bine să fie o surioară.

— Mami pare să creadă că o să fie un frate

— În locul tău, nu m-aş lua după asta. N-ar fi prima femeie care să

creadă greşit. Faţa Laurei se lumină brusc.

— Aşa a fost cu Jehoshaphat, spuse ea. Ultimul pui al Dulcibellei. S-a

dovedit a fi până la urmă fată. Bucătăreasa îi spune acum Josephine, adăugă.

Ei vezi? Nu sunt un om al pariurilor, dar aş paria că va fi fată.

Serios? întrebă Laura cu înfrigurare.

Îi

zâmbi, un zâmbet recunoscător şi neaşteptat de fermecător care îi

provocă domnului Baldock un adevărat şoc.

— Vă mulţumesc, spuse ea. Acum plec. Adăugă politicoasă: Sper că nu v-am întrerupt din lucru?

— Nici o problemă. Mă bucur mereu să te văd dacă e vorba de ceva

important. Ştiu că n-ai fi dat buzna aici doar ca să flecărim.

Bine-nţeles că nu, spuse repede Laura.

Ieşi, închizând cu grijă uşă după ea. Conversaţia o înveselise considerabil. Domnul Baldock, ştia ea, era un

om foarte deştept. „E mult mai probabil ca el să aibă dreptate, nu mami” îşi zise ea.

O

surioară? Da, putea face faţă gândului unei surori.

O

soră care avea să fie doar o altă Laura - o Laura inferioară. O Laura

fără dinţi şi fără păr, şi fără pic de un bun simţ.

3.

În timp ce ieşea de sub blândul efect al anestezicului, ochii albaştrii ai

Angelei puseră imperioasa întrebare pe care buzele aproape că se temeau să o pună.

„E

Sora rosti veselă şi vioaie, după obiceiul surorilor:

— Aveţi o fetiţă fermecătoare, doamnă Franklin.

în regulă

e

?”

25

Ochii albaştri se închiseră din nou. O cuprinse

dezamăgirea. Fusese atât de sigură

Vechea durere a pierderii se redeşteptă. Charles, frumosul şi veselul ei Charles. Băiatul ei, fiul ei La parter, bucătăreasa spunea vioaie:

— O fată

o fată

atât de sigură

Doar a doua Laura

— Ei bine, domnişoară Laura, ai o surioară. Ce zici de asta? Laura îi răspunse cu gravitate:,

— Ştiam că am să am o surioară. Domnul Baldock mi-a spus-o.

— Ce ştie un burlac bătrân ca el?

— E un om foarte deştept, spuse Laura.

Angela se refăcea destul de încet. Arthur Franklin era îngrijorat de starea soţiei sale. Pruncul avea o lună când Arthur îi spuse Angelei, cam

ezitant:

— Contează chiar atât de mult? Că e fată, adică, nu băiat?

— Nu, fireşte că nu. Nu chiar. Doar că

— Chiar dacă ar fi fost băiat, n-ar fi fost Charles, ştii şi tu.

Nu. Nu, bine-nţeles că nu.

Sora intră în cameră cu pruncul în braţe.

fusesem atât de sigură!

— Am venit şi noi, spuse ea. Aşa o fetiţă adorabilă! Acum mergem la mămica-iubiţica, nu-i aşa?

Angela ţinu pruncul cu braţele moi şi se uită cu dezgust la doică în timp ce aceasta ieşea.

— Ce lucruri tâmpite spun femeile astea, murmură ea arţăgoasă.

Arthur râse.

— Laura, scumpo, dă-mi perna aia, spuse Angela. Aducând perna şi

rămânând alături în timp ce Angela aşeza pruncul mai comod, Laura se simţi plăcut matură şi importantă. Bebeluşul era doar un flecuşteţ. Ea, Laura, era cea pe care mama ei se baza. În seara asta era răcoare. Focul ce ardea în cămin era plăcut. Pruncul dădea din mânuţe şi gângurea fericit. Angela se uită în jos la ochii intens albaştri şi la gura - ce părea deja în stare să zâmbească. Se uită în jos, cu un şoc neaşteptat, în ochii lui Charles. Charles ca bebeluş. Aproape că-l uitase la vârsta asta. Un val de dragoste se revărsă ameţitor în trupul ei. Pruncul ei, iubirea ei. Cum putuse fi atât de rece, atât de neiubitoare cu această adorabilă făptură? Cum putuse fi atât de oarbă? Un copil vesel şi frumos, ca Charles.

— Dulceaţa mea, murmură Angela. Comoara mea, iubita mea.

Se aplecă peste copii într-un abandon al iubirii. Nu îşi dădea seama

că Laura o urmărea. Nu observă nici când Laura se strecură în linişte afară din cameră. Dar poate că o vagă nelinişte o făcu să-i spună lui Arthur:

Mary Wells nu poate veni pentru botez. S-o lăsăm pe Laura să fie naşă prin procură? Cred că ar încânta-o.

26

Capitolul IV

1.

Ţi-a plăcut botezul? întrebă domnul Baldock.

— Nu, răspunse Laura.

— Frig în biserică, îmi închipui. Totuşi, frumos agheasmatar.

Normand

marmură neagră de Tourani.

Informaţia o lăsă rece pe Laura. Se grăbi să formuleze întrebarea.

— Pot să vă întreb ceva, domnule Baldock?

Desigur.

— E rău să te rogi ca cineva să moară?

Domnul Baldock îi aruncă o privire piezişă.

— După părerea mea, spuse el, ar fi un amestec de neiertat.

Amestec?

— Ei bine, Atotputernicul deţine rolul principal, nu-i aşa? De ce să-ţi bagi tu degetele în maşinărie? Ce treabă ai tu?

— Nu văd de ce ar conta asta prea mult pentru Dumnezeu. Când un bebeluş a fost botezat şi tot el merge în Rai, nu-i aşa?

Nu văd unde altundeva s-ar putea duce, recunoscu domnul

Baldock.

Iar lui Dumnezeu îi plac copiii. Aşa spune Biblia. Aşa că o să fie

încântat să îl vadă. Domnul Baldock se întoarse scurt şi începu să bată podeaua în lung

şi-n lat. Era serios tulburat, dar nu voia s-o arate.

Tu trebuie pur şi

simplu să-ţi vezi de treburile tale.

— Ascultă, Laura, spuse în cele din urmă. Trebuie

— Dar poate că e treaba mea.

— Nu, nu e. Treaba ta nu e decât să-ţi vezi de tine. Roagă-te pentru ce

vrei legat de tine. Cere urechi albastre, sau o tiară cu diamante, sau să creşti şi să câştigi un concurs de frumuseţe. Cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla este că răspunsul la rugăciunea ta s-ar putea să fie „Da”. Laura îl privi fără să înţeleagă.

Vorbesc serios, spuse domnul Baldock.

Laura îi mulţumi politicos şi spuse că acum trebuia să plece acasă. După plecarea ei, domnul Baldrock îşi frecă bărbia, se scărpină în cap, îşi ciupi nasul, şi scrise distrat o recenzie a unei cărţi a unuia din duşmanii săi de moarte îmbibând-o pur şi simplu în lapte şi miere. Laura mergea către casă, cugetând profund. În timp ce trecea pe lângă mica biserică romano-catolică, ezită. O femeie cu ziua, care venea să ajute la bucătărie, era romano-catolică, şi crâmpeie dintr-o conversaţie a ei reveniră în mintea Laurei, care ascultase cu fascinaţia acordată unui lucru ciudat şi rar întâlnit, şi totodata interzis. Căci Nannie, fidela mergătoare la biserica, avea nişte păreri foarte ferme despre ceea ce numea ea Prostituata. Cine sau ce era Prostituata, Laura nu

ştia, în afara faptului că avea o legătură nedefinită cu Babilonul.

27

Dar ce îi venise acum în cap Laurei era că Molly spusese că se ruga pentru Scopul ei - o treabă în care intra în vreun fel o lumânare. Laura mai ezită puţin, inspiră adânc, se uită în susul şi în josul străzii, apoi se strecură în verandă. Biserica era mică şi destul de întunecoasă, şi nu mirosea deloc ca biserica parohiei la care se ducea Laura în fiecare duminică. Nu exista nici urmă de Prostituată, dar există o statuie din ghips a unei doamne într-o mantie albastră, cu o tavă în faţa ei, şi inele de fier în care ardeau lumânări. Alături se aflau lumânări noi şi o cutie cu o fantă pentru bani. Laura ezită un timp. Ideile ei teologice erau confuze şi limitate. Ştia că există Dumnezeu, Dumnezeu care se angajase să o iubească prin faptul că era Dumnezeu. Mai exista şi Diavolul, cu coarne şi coadă, şi specialist în ispite. Dar Prostituata părea să ocupe un statut intermediar. Doamna în Mantie Albastră părea binevoitoare, şi ca şi cum ar putea să se ocupe de Scopuri într-o manieră favorabilă. Laura inspiră adânc şi se cotrobăi prin buzunar unde odihnea, încă neatinsă, o monedă de şase pence din banii ei săptămânali de buzunar.

O împinse prin fantă şi moneda căzu în cutie cu un bang uşor. Dusă

irevocabil! Apoi luă o lumânare, o aprinse şi o puse în stativul de fier. Rosti cu un glas jos şi politicos:

— Acesta este Scopul meu. Te rog, lasă bebeluşul să se ducă în Rai. Şi

adăugă: Cât de repede poţi, te rog. Mai rămase în loc o clipă. Lumânarea ardea. Doamna în Mantie Albastră continua să pară binevoitoare. Preţ de câteva clipe, Laura avu un sentiment de pustietate. Apoi, încruntându-se uşor, părăsi biserica şi se duse acasă. Căruciorul pruncului se afla pe terasă. Laura veni spre el şi rămase alături, uitându-se la sugarul adormit. În timp ce ea se uita, căpşorul blond se agită, pleoapele se deschiseră

şi ochii albaştri se uitară la Laura cu o privire largă şi lipsită de concentrare.

— Ai să te duci în Rai curând, îi spuse Laura sorei ei. E minunat în

Rai, adăugă ea îmbietor. Numai aur şi pietre preţioase. Şi harpe. Şi o mulţime de îngeri cu aripi adevărate cu pene. E mult mai frumos decât aici.

Se mai gândi la ceva.

Ai să-l vezi pe Charles, spuse ea. Gândeşţe-te! Ai să-l vezi pe

Charles.

Angela Franklin apăru pe uşa ce dădea din salon pe terasă.

— Bună, Laura. Vorbeşti cu surioara ta? Se aplecă peste cărucior.

— Bună, scumpete. Ne-am trezit?

Arthur Franklin, urmându-şi soţia pe terasă, spuse:

— De ce trebuie femeile să le spună sugarilor asemenea prostii? Ei, Laura? Nu crezi că e anapoda?

— Nu cred că sunt prostii, spuse Laura.

— Nu? Atunci ce crezi că e?

E iubire.

Arthur fu puţin derutat. Laura, îşi. zise el, era un copil ciudat. Greu de ştiut ce se petrecea în spatele acelei priviri directe, lipsite de emoţie.

28

Trebuie să fac rost de o bucată de plasă, muselină sau ceva, spuse

Angela. S-o pun peste cărucior când e aici, afară. Îmi e tot timpul teamă ca

pisica să nu sară şi să se culce pe faţa ei şi să o sufoce. Avem prea multe pisici pe aici.

— Aiurea, spuse, soţul ei. Asta-i un basm scornit de cotoroanţele ale bătrâne. Nu cred că o pisică a sufocat vreodată un prunc.

— Oh, ba da, Arthur. Citeşti foarte des despre asta în ziar.

— Nu există nici o garanţie că e adevărat.

— Oricum, am să fac rost de nişte plasă, şi trebuie să-i spun dădacei

să se uite din când în când pe fereastră să vadă dacă e bine. Vai, aş dori ca

Nannie a noastră să nu fi trebuit să se ducă la sora ei muribundă. Dădaca

asta nouă

— De ce? Pare o fată destul de drăguţă. Ţine la copil şi are referinţe bune şi aşa mai departe.

există o pauză de un an şi

nu sunt cu adevărat mulţumită de ea.

— Oh, da, ştiu. Pare în regulă. Dar e ceva

jumătate în referinţele ei.

S-a dus s-o îngrijească pe mama ei.

— Aşa spun ele întotdeauna! Şi e genul de lucru pe care nu-l poţi

verifica. Ar putea exista un motiv pe care ea nu vrea să-l ştim.

— A dat de bucluc, adică?

Angela îi aruncă o privire de atenţionare, indicând-o pe Laura.

— Ai grijă, Arthur. Nu, nu mă refer la asta. Vreau să spun

— Ce vrei să spui, iubito?

— Nu ştiu cu adevărat, răspunse încetişor Angela. Doar că

uneori

când vorbesc cu ea am senzaţia că vrea să ascundă ceva, că se teme să nu

aflăm ceva.

— Căutată de poliţie?

— Arthur! Asta e o glumă total deplasată.

Laura se îndepărtă uşurel. Era un copil inteligent şi intuise foarte limpede că ei, tatăl şi mama ei, ar fi vrut să discute despre noua dădacă, o fată palidă, cu vorba domoală, care se arăta amabilă cu Laura, deşi făţiş total dezinteresată de ea. Laura se gândea la Doamna cu Mantie Albastră.

2.

— Vino o dând, Josephine! spuse Laura, ţâfnoasă.

Josephine, fostă Jehoshaphat, deşi nu în mod activ recalcitrantă, manifesta toate semnele unei rezistenţe pasive. Deranjată dintr-un dulce

somn lângă seră, era pe jumătate târâtă, pe jumătate cărată de Laura afară din grădină şi apoi pe după casă spre terasă.

— Gata! Laura o trânti jos pe Josephine. La câţiva metri mai încolo, pe pietriş, se afla căruciorul. Laura o luă agale peste peluză. Când ajunse la lămâiul mare, întoarse

capul.

Josephine, dând din coadă din timp în timp, începu să îşi spele burta, întinzând ceea ce părea un picior din spate disproporţionat de lung. Această,

29

parte a toaletei ei fiind terminată, căscă şi se uită în jurul ei. Apoi începu cu jumătate de inimă să se spele după urechi, se răzgândi, căscă din nou, şi în final se ridică şi se îndepărtă agale cu un aer gânditor, şi dădu colţul casei. Laura ö urmă, o apucă hotărâtă şi o târî înapoi. Josephine îi aruncă Laurei o privire şi rămase în loc dând din coadă. Imediat ce Laura ajunse din nou la lămâi, Josephine se ridică încă o dată, căscă, se întinse şi o luă din loc. Laura o aduse înapoi, ocărând-o.

— Aici e soare, Josephine. E plăcut!

Nimic nu putea fi mai limpede ca faptul că Josephine nu era de acord cu această afirmaţie. Acum era cu adevărat în toane rele, dând din coadă şi

arătându-şi colţii.

— Bună, tânără Laura.

Laura tresări şi se întoarse. Domnul Baldock stătea în spatele ei. Nu-l auzise şi nu-l văzuse când înaintase peste peluză. Josephine, profitând de neatenţia de moment a Laurei, ţâşni spre un copac şi se căţără iute în el, oprindu-se pe o cracă pentru a se uita în jos la ei cu o satisfacţie răutăcioasă.

— Ăsta-i avantajul pe care îl au pisicile în faţa făpturilor umane,

spuse domnul Baldock. Când vor sa scape de oameni, se caţără în copac. Cel mai apropiat lucru pe care îl putem face noi în privinţa asta e să ne

închidem în closet. Laura păru uşor şocată. Closetele intrau în categoria lucrilor despre care Nannie (fosta Nannie) spunea că „domnişoarele nu trebuie să vorbească”.

— Dar trebuie să ieşi, continuă domnul Baldock, dacă nu de altceva,

măcar pentru că mai vor şi alţii să intre. Dar pisica asta a ta probabil că va sta sus ore întregi. Imediat, Josephine făcu o demonstraţie a imprevizibilităţii generale a pisicilor, coborând în fugă, alergând spre ei şi începând să se frece de pantalonii domnului Baldock, torcând zgomotos.

— Bună, Baldy, spuse Angela apărând pe terasă. Ai venit să-ţi prezinţi

omagiile celei mai noi membre a familiei? Vai de mine, pisicile astea! Laura dragă, du-o de aici pe Josephine. N-am cumpărat încă plasa. Arthur râde de mine, dar pisicile chiar sar şi se culcă pe pieptul pruncilor şi îi sufocă. Nu vreau ca pisica asta să prindă obiceiul să se învârtă pe terasă. În timp ce Laura se îndepărta cu pisica, domnul Baldock se uită

gânditor după ea. După prânz, Arthur Franklin îşi trase prietenul în birou.

E aici un articol

începu el.

Domnul Baldock îl întrerupse fără ceremonie, direct, aşa cum îi era obiceiul.

— Stai o clipă. Eu am ceva să-ţi spun. De ce n-o trimiţi pe copila asta la şcoală?

facă

unsprezece ani.

— Pe Laura? O trimit

după

Crăciun,

cred.

Când

o

— Nu aştepta până atunci. Fă-o acum.

— Ar fi în mijlocul anului. Şi, oricum, domnişoara Weeks e

Domnul Baldock îi spuse ce gândea el despre domnişoara Weeks.

30

— Laura nu are nevoie de informaţii de la uscata cu ciorapi albaştri,

chiar dacă dă pe-afară de-atâta creier. Ea vrea distracţii, alte fete, alt gen de

probleme, dacă vrei. Dacă nu, s-ar putea să ai o tragedie.

O tragedie? Ce fel de tragedie?

— Zilele trecute, doi băieţei drăguţi au scos-o din cărucior pe surioara

lor şi au aruncat-o în râu. Sugarul îi dădea prea mult de lucru lui mami, au spus ei. Îmi imaginez că credeau sincer asta.

Arthur Franklin îl privi lung.

Gelozie, vrei să spui?

Gelozie.

Dragul meu Baldy, Laura nu e un copil gelos. N-a fost niciodată.

— De unde ştii? Gelozia macină pe dinăuntru.

N-a dat niciodată semn de gelozie. E un copil foarte dulce, blând, dar fără sentimente foarte puternice, aş spune.

Ai spune tu! Domnul Baldock pufni. După părerea mea, tu şi

Angela nu ştiţi absolut nimic despre propriul vostru copil. Arthur Franklin zâmbi bine dispus. Era obişnuit cu Baldy.

— Vom sta cu ochii pe sugar, dacă asta te îngrijorează. Am să o

atenţionez pe Angela să fie atentă, să nu se mai agite atât în jurul noii născute şi să-i dea ceva mai multă atenţie Laurei. Asta ar trebui să rezolve

lucrurile. Adăugă cu o urmă de curiozitate: Mereu m-am întrebat ce ai văzut tu la Laura. E

— Există în ea o promisiune a unui spirit foarte rar şi neobişnuit. Cel puţin aşa cred eu.

— Ei bine

Dar Angela, spre marea mirare a soţului ei, nu râse.

— E ceva în vorbele lui, să ştii. Psihologii de copii sunt cu toţii de

am să discut cu Angela

dar o să râdă numai.

acord că gelozia faţă de un nou născut e firească şi aproape inevitabilă. Deşi,

sinceră să fiu, n-am văzut nici un semn de gelozie la Laura. E un copil placid, nu e ca şi când ar fi nebuneşte ataşată de mine, sau altceva în genul ăsta. Trebuie să caut să-i arăt că depind de ea. Şi astfel, când după o săptămână ea şi soţul ei plecau să îşi petreacă weekend-ul la nişte prieteni, Angela discută cu Laura.

— Vei avea grijă de copil cât vom fi plecaţi, nu-i aşa, Laura? E plăcut

să ştiu că te las aici cu ochii pe toate. Noua dădacă nu e aici de mult timp,

înţelegi. Cuvintele mamei ei o încântară pe Laura. O făcură să se simtă mare şi importantă. Faţa ei palidă se lumină. Din nefericire, efectul cel bun fu distrus de o discuţie dintre Ethel şi

dădacă în camera copilului, discuţie pe care Laura o auzi din întâmplare.

— Adorabil bebeluş, nu-i aşa? spunea Ethel împungând sugarul cu

un deget afectuos. E o scumpete dulcică. Pare ciudat că domnişoara Laura a fost întotdeauna un suflet atât de fără nici un haz. Nu-i de mirare că mama şi tatăl ei nu s-au lipit niciodată de ea, cum s-au lipit de domnul Charles şi de micuţa asta. Domnişoara Laura e o fetiţă drăguţă, dar mai mult nu pot spune. În seara aceea, Laura îngenunche lângă pat şi se rugă. Doamna cu Mantie Albastră nu-i luase în seamă Scopul. Laura se adresă forurilor superioare.

31

Te rog, Doamne, lasă pruncul să moară şi să se ducă în Rai curând. Foarte curând.

Se băgă în pat şi se culcă. Inima îi bătea puternic, şi se simţea vinovată şi rea. Făcuse ceea ce domnul Baldock îi spusese să nu facă, ori domnul Baldock era un om foarte înţelept. Nu avea nici un sentiment de vinovăţie cu privire la lumânarea oferită Doamnei cu Mantie Albastră poate pentru că nu îşi pusese cu adevărat speranţe în vreun rezultat. Şi nu vedea nici un rău în faptul că o adusese pe Josephine pe terasă. Nu o luase şi o pusese în cărucior. Asta ar fi fost: ticăloşie. Dar dacă Josephine, din proprie iniţiativă În seara asta, oricum, trecuse Rubiconul. Dumnezeu era atotputernic Înfiorându-se un pic, Laura adormi.

Capitolul V

1.

Arthur şi Angela Franklin plecară cu maşina. Sus în camera pruncului, noua dădacă, Gwyneth Jones, punea bebeluşul în pat. În seara asta era neliniştită. În ultimul timp avusese anumite presentimente, iar în seara asta „Sunt doar o închipuire de-a mea”, îşi spuse ea. „Închipuire! Asta e

tot.”

Oare nu îi spusese doctorul că era foarte posibil să nu mai aibă niciodată altă criză? Le avusese când era mică, şi apoi nici un semn de aşa ceva până în acea zi cumplită Convulsii, numise mătuşa ei acele atacuri. Dar doctorul folosise un alt

nume, spuse deschis şi fără subterfugiii ce boală avea. Şi mai spusese, foarte categoric: „Nu trebuie să-ţi iei o slujbă care impune să te ocupi de un prunc sau copii. Nu ar fi sigur”.

ce

şi cum să facă

şi îi plăcea la

nebunie să aibă grijă de bebeluşi. Trecuse un an, şi nu mai apăruse nici o manifestare a bolii. Totul era o prostie, iar doctorul o speriase de pomană. Aşa că îi scrise agenţiei - o altă agenţie - şi îşi găsise repede un post, şi era fericită aici, iar copilaşul era o scumpete.

Dar ea plătise pentru acea calificare costisitoare. Era meseria ei

certificate şi tot restul

bine plătită

32

Puse pruncul în pătuţ, şi se duse la parter să ia cina. Noaptea se trezi cu o senzaţie de nelinişte, aproape groază. Se gândi: „Am să-mi fac un strop de lapte fierbinte. Asta o să mă calmeze”. Aprinse lampa de spirt şi o duse spre masa de lângă fereastră. Nu există nici o ultimă atenţionare. Se prăbuşi ca piatra, zăcând pe podea, zvârcolindu-se şi zvâcnind din tot corpul. Lampa de spirt căzu pe podea, şi flacăra ei cuprinse covorul şi atinse marginea de jos a perdelelor de muselină.

2.

ceva

Laura se deşteptă brusc.

Visase

dar acum era în siguranţă în patul ei, acasă. Bâjbâi după lampa de lângă pat, o aprinse şi se uită la ceas.

deşi nu-şi amintea detalii. Ceva o urmărea,

un vis urât

Douăsprezece. Miezul nopţii. Se ridică în capul oaselor, simţind o ciudată reţinere de a stinge lumina.

„Probabil hoţi”, se gândi Laura, care

ca toţi copiii suspecta în permanenţă că vin hoţii. Se dădu jos din pat şi se duse la uşă, o deschise puţin, şi se uită cu grijă afară. Totul era întunecat şi

liniştit. Dar se simţea un miros, un ciudat miros de fum. Laura adulmecă. Traversă palierul şi deschise uşa ce ducea spre camerele servitorilor. Nimic. Traversă palierul în cealaltă parte, unde o uşă închidea scurtul culoar ce ducea la camera pruncului şi, la baia de lângă ea. Atunci zvâcni înapoi înspăimântată. Valuri de fum veneau către ea. — A luat foc. Casa a luat foc! Ţipând, Laura o luă la fugă spre aripa servitorilor şi strigă:

Foc! Casa a luat foc! Niciodată nu şi-a putut aminti cu claritate ce s-a întâmplat după

aceea. Bucătăreasa şi Ethel

bucătăreasa deschizând uşa din capătul palierului şi fiind aruncată înapoi

de fum, bucătăreasa liniştind-o cu „O să fie bine”. Murmure incoerente „Va

sosi maşina pompierilor

draga mea”. Dar nu avea să fie bine. Laura era sigură. Era zguduită de evidenţa faptului că rugăciunea ei primise un răspuns. Dumnezeu acţionase - acţionase cu promptitudine şi cu o groază

indescriptibilă. Asta era modul Lui, cumplitul Lui mod de a lua copii la cer. Bucătăreasa o trase pe Laura pe scara din faţă.

trebuie să ieşim toţi

din casă. Dar Nannie şi bebeluşul nu puteau ieşi din casă. Erau acolo sus, în camera pruncului, prinse în capcană! Bucătăreasa cobora greu scările, trăgând-o pe Laura după ea. Dar când ieşiră pe uşa din faţă, ca să ajungă pe peluză lângă Ethel, şi

Ascultă. Ce scârţâituri ciudate

Ethel alergând la parter la telefon,

nu-ţi face griji,

or să le scoată pe fereastră

— Vino, domnişoară Laura

nu mai aştepta

33

strânsoarea bucătăresei slăbi, Laura se întoarse şi o luă din nou la fugă pe scări în sus. Pentru a doua oară deschise uşa palierului. De undeva prin fum auzi un plâns nervos, îndepărtat. Şi brusc, ceva în Laura prinse viaţă - căldură, un avânt pasionat, acea curioasă şi incalculabilă emoţie, iubirea. Mintea ei era gravă şi limpede. Citise sau i se spusese că pentru a salva pe cineva dintr-un incendiu trebuie să înmoi un prosop în apă şi să ţi- l pui în jurul gurii. Alergă în camera ei, înmuie în carafă prosopul de baie, îl înfăşură în jurul ei şi, traversând în fugă palierul, plonjă în fum. Flăcările cuprinseseră şi culoarul, lemnul cădea. Acolo unde un adult ar fi stat să estimeze pericolul şi şansele, Laura se avântă cu capul înainte cu inconştienţa unui copil. Trebuia să ajungă la bebeluş, trebuia să-l salveze. Altfel, bebeluşul avea să moară ars. Se împiedică de trupul căzut în nesimţire al lui Gwyneth, neştiind ce era. Înăbuşindu-se, icnind, îşi croi drum spre pătuţ; paravanul din jurul lui îl ferise de partea cea mai rea a fumului. Laura înhăţă pruncul şi îl lipi de ea sub prosopul ud. Se împletici spre uşă, sufocată de lipsa de aer. Dar nu mai putea să se întoarcă pe unde venise. Flăcările îi barau

calea.

bâjbâi după

ea, o găsi, o împinse şi se pomeni în faţa unei scări şubrede care ducea spre

camera cazanului din podul casei. Ea şi Charles ieşiră o dată pe acolo pe acoperiş. Dacă ar putea să se târască pe acoperiş În timp ce sosea maşina de pompieri, două femei incoerente, în cămăşi de noapte, alergară la ei ţipând:

Laura îşi păstră cumpătul. Uşa spre camera cazanului

— Pruncul

pruncul şi dădaca sunt în camera aceea de sus.

Pompierul fluieră şi îşi făcu gura pungă. Acel capăt al clădirii era în flăcări. „Duşi”, îşi spuse el. „Nu-i mai putem scoate vii!”

Mai e cineva? întrebă el.

Bucătăreasa, uitându-se-în jur, ţipă:

Unde-i domnişoara Laura? A ieşit chiar după mine. Pe unde o fi?

În clipa aceea pompierul strigă:

— Hei, Joe, e cineva pe acoperiş

în capătul celălalt. Adu scara!

Câteva momente mai târziu depuseră uşor pe peluză povara pe care o coborâseră - o Laura de nerecunoscut, neagră toată, cu braţele pârlite, pe jumătate conştientă, dar ţinând strâns un ghem de om, ale cărui ţipete revoltate anunţau cu furie că era viu.

3.

Angela se opri, înăbuşindu-şi. emoţia. Am

aflat totul despre biata dădacă, reluă ea. Se pare că era epileptică. Medicul

ei a atenţionat-o să nu se mai angajeze dădacă, dar ea s-a angajat. Se crede că a scăpat lampa de spirt când a apucat-o criza. Mereu am simţit că era

ceva în neregulă cu ea

— Dacă nu era Laura

ceva pe care căuta să ni-l ascundă.

34

— Sărmana fată, spuse Franklin, a plătit pentru asta.

Angela, aspră în dragostea ei de mamă, refuză să se arate miloasă faţă

de soarta lui Gwyneth Jones.

— Şi copilul ar fi ars dacă nu era Laura.

Laura s-a făcut bine? întrebă domnul Baldock.

— Da. A fost şocată, fireşte, şi a avut braţele arse, dar nu prea rău. Doctorul spune că se va reface complet.

Bravo Laurei! spuse domnul Baldock.

Angela rosti cu indignare:

— Şi îi mai spuneai lui Arthur că Laura e atât de geloasă pe sărmanul

puişor încât ar putea să-i facă rău! Ce să spun, voi, burlacii!

Bine, bine, spuse domnul Baldock. Nu mă înşel des, dar aş spune că uneori nu-mi strică.

— Doar mergi şi uită-te la cele două.

Domnul Baldock se conformă. Pruncul era culcat pe o pătură în faţa căminului, dând vag din picioruşe şi scoţând nişte gângureli nedefinite. Laura stătea lângă el. Braţele îi erau bandajate, şi îşi pierduse genele,

fapt care îi dădea feţei ei un aspect comic. Zăngănea nişte inele colorate ca să atragă atenţia bebeluşului. Întoarse capul şi se uită la domnul Baldock.

— Bună, tânără Laura, ce mai faci? O adevărată eroină, am auzit. O

salvare galantă. Laura îi aruncă o privire scurtă, apoi îşi concentră din nou atenţia

asupra zăngănirii inelelor.

Ce-ţi fac braţele?

M-au durut destul de tare, dar mi-au pus nu ştiu ce substanţă şi

acum sunt mai bine.

— Eşti o ciudăţenie, spuse domnul Baldock aşezându-se greoi într-un

scaun. O zi speri că pisica o să-ţi înăbuşe surioara

umbli de-a buşilea pe acoperiş cărând copilul ca să-l salvezi cu riscul vieţii tale.

iar ziua următoare

nici un pic. Se

aplecă asupra copilului şi vorbi pătimaş. N-am s-o las niciodată să păţească

ceva, niciodată. Am să am grijă de ea toată viaţa mea. Sprâncenele domnului Baldock se înălţară încet.

— În tot cazul, am salvat-o. Şi nu e deloc rănită

— Aşadar acum e dragoste. O iubeşti, nu-i aşa?

— Oh, da! Răspunsul veni cu aceeaşi fervoare. O iubesc mai mult decât orice pe lume!

Se întoarse cu faţa la el, şi domnul Baldock fu uluit. Era ca atunci când se deschide brusc un cocon. Chipul copilei radia de simţire. În pofida absenţei groteşti, a genelor şi sprâncenelor, faţa ei avea o emoţie care o făcea pe neaşteptate frumoasă.

Şi unde vom ajunge, mă

întreb? Laura se uită la el nedumerită şi uşor neliniştită.

— Înţeleg, spuse domnul Baldock. Înţeleg

Nu e bine? întrebă ea. Faptul că o iubesc, vreau să spun.

Domnul Baldock o privi îngândurat.

— E bine pentru tine, tânără Laura. Oh, da, e bine pentru tine Recăzu în abstract, mângâindu-şi bărbia.

35

Ca istoric, întotdeauna se preocupase mai ales de trecut, dar erau momente când faptul că nu putea întrezări viitorul îl irita profund. Acesta era unul din ele Se uită la Laura şi la micuţa Shirley, şi fruntea i se încreţi mânioasă.

„Unde vor fi ele în zece

„Unde am să fiu eu?” Răspunsul la această întrebare din urmă veni repede. „Sub iarbă”, îşi spuse domnul Baldock. „Sub iarbă”. Ştia asta, dar nu o credea cu adevărat, nu mai mult decât orice altă persoană cu gândire pozitivă, plină de vitalitate şi de dorinţa de a trăi. Ce entitate întunecată şi misterioasă era viitorul! Ce avea să se întâmple în următorii douăzeci de ani? Alt război, poate? (Extrem de puţin

posibil!) Boli noi? Oameni legându-şi aripi mecanice, poate, şi plutind deasupra străzilor ca nişte îngeri profanatori. Călătorii pe Marte? Vieţuirea pe baza unor pastiluţe scoase din flacoane, în locul fripturii şi a mazării verzi suculente!

douăzeci

douăzeci şi cinci de ani?” se întrebă el.

— La ce vă gândiţi? întrebă Laura.

La viitor.

— Adică la mâine?

— Mai departe de mâine. Presupun că eşti în stare să citeşti, tânără

Laura, nu?

— Desigur, spuse şocată Laura. Am citit aproape tot Doctor Dolittles, şi cărţile despre Winnie-the-Pooh şi

— Scuteşte-mă de detalii oribile. Cum citeşti tu o carte? O iei cu

începutul şi o parcurgi până la capăt?

— Da. Dumneavoastră, nu?

— Nu, răspunse domnul Baldock. Arunc o privire la început, obţin o

idee cam despre ce e vorba, apoi mă duc la sfârşit şi văd unde ajunge amicul

şi ce încearcă să dovedească. Iar apoi, apoi mă întorc şi văd cum a ajuns acolo şi ce l-a făcut să aterizeze unde a aterizat. E mult mai interesant. Laura se arăta interesată dar dezaprobatoare.

— Nu cred că aşa a intenţionat autorul să-i fie citită cartea.

— Fireşte că nu.

— Eu cred că o carte ar trebui citită aşa cum s-a gândit autorul.

— Ah, dar tu uiţi rolul celeilalte părţi, cum se exprimă afurisiţii de

avocaţi. Cititorul. Cititorul are şi el drepturile lui. Autorul scrie cartea cum îi place lui. O face absolut în stilul lui. Încurcă punctuaţia şi se prosteşte cu raţionamentul cum îi place. Iar cititorul citeşte cartea cum vrea el s-o citească, şi autorul nu-l poate opri.

— Faceţi să pară ca o bătălie.

— Îmi plac bătăliile. Adevărul este că suntem cu toţii obsedaţi de timp.

Secvenţele cronologice n-au absolut nici o semnificaţie. Dacă iei în consideraţie Eternitatea, poţi ţopăi prin timp cum îţi place. Dar nimeni nu ia

în seamă Eternitatea. Laura îşi luase atenţia de la el. Nu se gândea la Eternitate. Se gândea la Shirley. Şi urmărind acea privire plină de devotament, domnul Baldock fu din nou conştient de un vag sentiment de nelinişte.

36

PARTEA A DOUA Shirley - 1946

37

Capitolul I

1.

Shirley mergea în lungul uliţei cu pas vioi, cu racheta şi pantofii la subraţ. Zâmbea pentru sine şi gâfâia uşor. Trebuia să se grăbească, altfel avea să întârzie la cină. Zău, n-ar fi trebuit să mai joace acel ultim set. Şi nici nu fusese un set bun. Pain era fricoasă ca un iepure, nu alta! Pam şi Gordon nu fuseseră deloc o

ameninţare pentru ea şi cum?

Gândindu-se la Henry, Shirley îşi domoli puţin pasul. Henry era ceva cu totul nou în experienţa ei. Nu semăna câtuşi de puţin cu ceilalţi tineri localnici. Reflectă asupra lor cu imparţialitate. Robin, fiul vicarului. Drăguţ, şi cu adevărat foarte devotat, având ceva destul de plăcut din cavalerismul de altădată. Urma Limbile Orientale la S.O.A.S. şi

era uşor snob. Apoi mai era Peter

necopt. Mai era Edward Westbury, care era mult mai mare, şi lucra la o bancă, şi era destul de bine băgat în politică. Toţi erau de aici, din Bellbury. Dar Henry venea din afară, şi fusese adus aici ca nepotul cuiva. O dată cu Henry venise o senzaţie de libertate şi detaşare. Shirley savura cu admiraţie ultimul cuvânt. Detaşarea era calitatea pe

care o aprecia. În Bellbury nu exista detaşare, fiecare era strâns legat de altcineva. De fapt, în Bellbury era prea multă solidaritate între familii. Toţi îşi aveau rădăcinile în Bellbury, îi aparţineau. Cu Henry era altceva, el nu aparţinea nimănui. Cel mult era nepotul cuiva, îşi zise ea, dar şi aşa probabil că era vorba de o mătuşă prin alianţă, nu mătuşă adevărată. „Caraghios, fireşte, îşi spuse Shirley, pentru că, în definitiv, Henry

trebuie să aibă un tată şi o mamă, şi un Cămin ca toţi ceilalţi”. Dar hotărî că, probabil, părinţii lui muriseră într-o parte obscură a lumii, destul de tineri. Sau poate că avea o mamă care îşi petrecea tot timpul pe Riviera, şi avusese o mulţime de soţi. „Caraghios, îşi spuse iar Shirley. De fapt, nu ştii absolut nimic despre

Henry. Nici măcar nu îi ştii numele de familie

amiaza asta”. Dar era tipic pentru Henry ca ea să nu ştie, cugetă Shirley. Henry întotdeauna avea să se îndepărteze iar, şi nimeni nu va şti totuşi cum se numea sau al cui nepot era. Era doar un tânăr atrăgător, cu un zâmbet

fermecător, care juca tenis extrem de bine. Lui Shirley îi plăcuse felul detaşat în care, la întrebarea lui Pam Crofton: „Cum e mai bine să jucăm?”, Henry spusese imediat: „Eu am să joc cu Shirley împotriva voastră.” Henry, era foarte sigură, făcea întotdeauna ce îi plăcea. Îl întrebase: „Rămâi mult timp pe aici?”, iar el răspunse vag: „Oh, n-aş crede”.

cum îl chema? Henry, în tot cazul. Henry şi mai

Peter era într-adevăr teribil de puşti şi

sau cine l-a adus în după-

38

Nu-i propusese să se mai întâlnească. Peste chipul lui Shirley trecu o umbră. Ar fi dorit ca el s-o fi făcut Se uită din nou la ceas şi grăbi pasul. Acum chiar că avea să ajungă foarte târziu. Nu că pe Laura ar fi deranjat-o. Laura nu se supăra niciodată. Laura era un înger De-acum se zărea casa. Veselă în frumuseţea ei georgiană, avea un efect uşor pleoştit lateral din cauza unui incendiu care, aşa înţelesese ea, îi mistuise o aripă ce nu mai fusese reclădită. Pasul lui Shirley slăbi. Într-un fel, azi nu voia să ajungă acasă. Nu voia să intre între pereţii ăia blând învăluitori, cu soarele târziu pătrunzând prin ferestrele de la apus ca să poposească pe cretoanele uşor decolorate. Liniştea de acolo era atât de paşnică! Acolo avea să fie Laura cu chipul ei

cald, cu ochii atenţi şi protectori, şi Ethel intrând greoi cu felurile de la cină.

Nu erau astea cele mai preţioase lucruri

Căldură, iubire, protecţie, cămin din viaţă?

Şi erau ale ei, fără nici un efort din partea ei, înconjurând-o, apăsând-

o

„Curioasă exprimare, îşi zise Shirley. Apăsându-mă? Ce naiba vreau să spun prin asta?”

o apăsare definită, constantă.

Ca greutatea unui rucsac pe care îl cărase o dată într-o excursie. Aproape insensizabilă la început, apoi făcându-se constant simţită, trăgând-o în jos, tăindu-i umerii, îngreunând-o. O povară

„La ce lucruri mă mai gândesc şi eu!” îşi zise Shirley şi, alergând spre uşa din faţă, intră. Holul era în semiîntuneric. De la etajul de deasupra, Laura strigă pe casa scării cu glasul ei moale, cam răguşit:

Dar era exact ceea ce simţea. Apăsare

— Tu eşti, Shirley?

— Da, mă tem că am întârziat îngrozitor, Laura.

N-are nici o importanţă. Avem doar macaroane

preparate au

gratin. Ethel le-a băgat în cuptor. Laura coborî curba scărilor, o făptură subţire şi fragilă, cu faţa aproape fără culoare şi cu ochii adânci, căprui, aşezaţi într-un unghi

neobişnuit care îi făcea, într-un fel curios, să arate tragici.

Te-ai distrat? o întrebă ea zâmbind pe Shirley.

Oh, da.

Tenis de calitate?

— Nu rău.

Cineva interesant? Sau doar Bellbury?

— În majoritate Bellbury.

Ciudat cum atunci când oamenii puneau întrebări, nu voiau răspunsuri la ele! Şi totuşi răspunsurile erau atât de inofensive! Fireşte, Laurei îi plăcea să ştie cum se distrase.

Când oamenii ţineau la tine, întotdeauna voiau să ştie Neamurile lui Henry ar fi vrut să ştie? încercă să şi-l imagineze pe Henry acasă, dar eşuă. Părea caraghios, dar nu-l putea vedea pe Henry într- un cămin al lui. Şi totuşi, trebuia să aibă unul!

O imagine nebuloasă pluti prin faţa ochilor ei. Henry intrând într-o

cameră în care mama lui, o blondă platinată tocmai sosită din sudul Franţei,

39

se ruja cu atenţie cu un ruj de o culoare destul de surprinzătoare. „Bună, mamă, deci te-ai întors?” „Da, ai jucat tenis?” „Da”. Nici o curiozitate,

practic, nici un interes. Henry şi mama lui absolut indiferenţi la ce făcea celălalt. Laura întrebă curioasă.

— Ce tot îţi spui acolo, Shirley? Buzele ţi se mişcă, iar sprâncenele urcă şi coboară. Shirley râse:

— Oh, o simplă conversaţie imaginară. Laura îşi înălţă sprâncenele fine.

— Pare să-ţi facă plăcere.

Era de-a dreptul caraghioasă, zău.

Credincioasa Ethel scoase capul din sufragerie şi spuse:

Am adus cina.

— Trebuie să mă spăl, strigă Shirley şi o luă la fugă pe scări.

După cină, pe când şedeau în salon, Laura spuse:

— Am primit azi prospectul de la St Katherine’s Secretarial College.

Cred că e unul din cele mai bune de genul ăsta. Tu ce crezi despre asta, Shirley? O grimasă întuneca drăgălăşenia chipului tânăr al lui Shirley.

— Să învăţ dactilografîa şi stenografia, şi apoi să mă duc să-mi iau o

slujbă?

De ce nu?

Shirley oftă, apoi râse.

— Pentru că sunt un drac leneş. Aş prefera să rămân acasă, şi să nu

fac nimic. Dragă Laura, am fost la şcoală ani de zile! Nu pot să-mi iau o mică pauză?

— Aş dori să existe ceva care să te pasioneze, sau pentru care să

doreşti cu adevărat să te califici. Pe fruntea Laurei apăru o încruntare de o clipă.

— Sunt o leneşă, spuse Shirley. Nu vreau decât să stau acasă şi să

visez la un soţ chipeş şi masiv, şi o mulţime de resurse familiale pentru o familie în creştere.

Laura nu răspunse. Încă părea îngrijorată.

— Dacă urmezi un curs la St. Katherine’s, se pune întrebarea unde ai

la verişoara Angela,

să locuieşti la Londra. Ţi-ar plăcea să stai în gazdă

poate

— Nu verişoara Angela! Ai inimă, Laura!

— Nu Angela atunci, la altă familie. Sau mai există şi pensiuni. Mai târziu, ai putea împărţi un apartament cu altă fată.

— De ce să nu împart un apartament cu tine? Laurâ clătină din cap.

— Eu am să rămân aici.

— Să rămâi aici? Nu vii cu mine la Londra?

Shirley păru indignată şi neîncrezătoare. Laura spuse simplu:

— Nu vreau să fie rău pentru tine, iubito.

— Cum ar putea fi rău pentru mine? Ce-ai putea să-mi faci tu rău?

— Păi

să fiu posesivă, ştii tu.

40

Laura, tu n-ai fost niciodată posesivă. Laura spuse cu îndoială:

— Sper că nu, dar nu se ştie niciodată. Adăugă încruntându-se: Omul nu ştie câtuşi de puţin cum e de fapt

— Ei bine, părerea mea e că n-ai de ce să ai remuşcări, Laura, Nu eşti

câtuşi de puţin genul dominator

cel puţin nu cu mine. Nu mă baţi la cap

şi nici nu cauţi să-mi aranjezi viaţa în locul meu.

— Păi, de fapt, asta e exact ce fac - aranjez să urmezi cursul de

secretariat la Londra când tu nu vrei cu nici un chip să-l urmezi!

Surorile izbucniră în râs.

2.

Laura îşi îndreptă spatele şi îşi întinse braţele.

Patru duzini, spuse ea.

Legase în buchete florile de mazăre dulce.

— Ar trebui să luăm un preţ bun pe ele de la Trendle’s, spuse ea. Au

tulpina lungă, şi fiecare are patru flori. Mazărea-dulce a fost un succes anul

ăsta, Horder. Horder, care era un bătrân aspru, soios şi posac, mârâi o aprobare calificată.

N-a fost prea rău anul ăsta, nu, bombăni el.

Horder era un om foarte sigur de postul lui. Grădinar în vârstă, pensionat, care îşi cunoştea cu adevărat meseria, ştia că valoarea lui la capătul a cinci ani de război era inestimabilă. Toată lumea se bătuse pe el. Laura îl câştigase prin forţa personalităţii ei, deşi doamna Kindle, despre al cărei soţ se zvonea că făcuse o avere, din muniţii, îi oferise mult mai mulţi bani.

Dar Hordon preferase să muncească pentru domnişoara Franklin. Îi cunoscuse pe tatăl şi pe mama ei; oameni cumsecade, amabili. Şi-o amintea pe domnişoara Laura de pe vremea când era o fărâmă de om. Dar numai aceste sentimente nu i-ar fi câştigat serviciile. Adevărul era că îi plăcea să lucreze pentru domnişoara Laura. Ştia să te conducă, nu prea aveai şanse s-o laşi mai moale. Dacă fusese plecată, ştia exact cât ar fi trebuit să faci până la întoarcerea ei. Dar nu trebuia uitat şi că ştia să-ţi aprecieze munca. Nu se zgârcea la laude şi la admiraţie. Şi era şi generoasă, cu gustările de la

unsprezece şi cu desele ceşti de ceai fierbinte, tare şi dulce. În ziua de azi nu toată lumea era darnică atunci când era vorba de ceai şi zahăr, avea grijă să-l drămuiască. Şi ea însăşi era muncitoare şi iute la treabă, legase

mereu

privea în viitor

se interesa de descoperirile de

ultimă oră. Clopotele de sticlă, de pildă. Horder avusese o părere proastă

despre clopotele de sticlă pentru plante. Laura recunoscuse în faţa lui că,

fireşte, s-ar putea să se înşele

Pe baza asta, Horder consfinţise cu

amabilitate să le dea chestiilor astea noi o şansă. Rezultatul obţinut în cazul roşiilor îl uimise.

buchetele mai repede decât el, ori asta spunea ceva. Şi avea idei

plănuia asta şi ailaltă

E cinci, spuse Laura uitându-se la ceas. Am terminat foarte repede.

41

Se uită în jurul ei, la vasele de metal şi la cutiile de tinichea pline cu porţia de mâine care urma să fie dusă la Milchester, la o florăreasă şi un zarzavagiu. — Minunat preţ prind legumele, remarcă, admirativ bătrânul Horder. N-aş fi crezut. — În tot cazul, sunt sigură că am avut dreptate să ne profilăm pe flori. Lumea le-a dus dorul tot războiul, iar acum toţi cultivă legume şi zarzavaturi. — Ah, lucrurile nu mai sunt cum erau! Pe vremea părinţilor dumneavoastră, nici nu s-ar fi gândit să cultive ceva pentru piaţă. Îmi amintesc de locul ăsta aşa cum era cândva - un tablou! Domnul Webster se ocupa de el, a venit chiar înainte de incendiu. Incendiul ăla! Noroc că n-a ars toată casa din temelii. Laura dădu din cap şi îşi scoase şorţul de cauciuc. Cuvintele lui Horder o duseseră cu mintea înapoi cu mulţi ani. Chiar înainte de incendiu ” Incendiul fusese un fel de cotitură în viaţa ei. Se vedea vag înainte de el - un copil nefericit şi gelos, tânjind după atenţie, după dragoste. Dar în noaptea incendiului se născuse o nouă Laura - o Laura a cărei existenţă devenise pe neaşteptate şi satisfăcător plină. Din momentul în care se luptase cu flăcările şi cu fumul cu Shirley în braţe, viaţa ei îşi găsise un scop şi un rost - să aibă grijă de Shirley. O salvase pe Shirley de la moarte. Shirley era a ei. Într-o singură clipă (aşa i se părea acum), cele două personaje importante, tatăl şi mama ei, trecuseră pe un plan îndepărtat. Dorinţa de a fi băgată în seamă de ei, de a însemna ceva util pentru ei, se micşorase şi dispăruse. Poate că nici nu-i iubise atât pe cât jinduise ca ei s-o iubească. Iubirea era ceea ce simţise ea atât de brusc pentru micuţa fărâmă de carne însufleţită pe nume Shirley, care îi satisfăcea toate dorinţele fierbinţi, care îi împlinea nevoia vag înţeleasă. Nu mai era ea, Laura, cea care conta - era Shirley Avea să aibă grijă de Shirley, să fie atentă să nu păţească nimic, să alunge pisicile prădătoare, să vegheze noaptea şi să fie sigură că nu era un alt incendiu; s-o ia şi s-o plimbe în braţe pe Shirley, să-i aducă jucăriile, să se joace cu ea când era mai mare, s-o îngrijească dacă era bolnavă Copila de unsprezece ani nu putuse, fireşte, prevedea viitorul; soţii Franklin plecaseră într-o scurtă vacanţă cu avionul la Le Touquet, şi avionul se prăbuşise la întoarcerea din călătorie Pe atunci Laura avea paisprezece ani şi Shirley trei. Nu aveau nici o rudă apropiată. Laura fusese cea care făcuse planuri, le cântărise cu grijă, le înfrumuseţase şi le netezise ca să primească acceptul, şi apoi le înaintase cu toată forţa unei hotărâri de neclintit. Un avocat în vârstă şi domnul Baldock fuseseră executorii testamentari şi tutorii. Laura propuse ca ea să părăsească şcoala şi să locuiască acasă, Shirley având să fie îngrijită de o dădacă excelentă. Domnişoara Weeks trebuia să-şi părăsească vilişoara şi să vină să locuiască în casă, educând-o pe Laura şi având în sarcină gospodăria. Era o idee excelentă, practică şi uşor de înfăptuit, care întâmpinase o uşoară opoziţie din partea domnului Baldock dat fiind faptul că nu putea să sufere femeile de la Girton, şi că avea să-i bage idei în cap şi s-o transforme într-un ciorap albastru.

42

Dar Laura nu avea nici un dubiu cu privire la domnişoara Weeks; nu domnişoara Weeks avea să conducă treburile. Domnişoara Weeks era o femeie intelectuală, pasionată de matematică. Administraţia domestică nu avea s-o intereseze. Planul funcţionase bine. Laura era splendid educată, domnişoara Weeks avea un trai uşor pe care înainte nu şi-l putuse permite, Laura avea grijă să nu existe conflicte intre domnul Baldock şi domnişoara Weeks. Alegerea noilor servitori când era nevoie, hotărârea ca Shirley să meargă mai întâi la o grădiniţă apoi la o mănăstire din oraşul învecinat, deşi păruseră că fuseseră iniţiate de domnişoara Weeks, în realitate fuseseră propunerile Laurei. Viaţa în casă era armonioasă. Mai târziu Shirley fu trimisă la o renumită şcoală-internat. Pe atunci Laura avea douăzeci şi doi de ani.

Un an mai târziu izbucni războiul şi schimbă şablonul existenţei. Şcoala lui Shirley fu mutată în Wales. Domnişoara Weeks plecă la Londra şi obţinu un post într-un minister. Casa fu rechiziţionată de către Ministerul Aviaţiei drept casă pentru ofiţeri; Laura se mută în căsuţa grădinarului şi lucră ca ţărancă la o fermă alăturată, reuşind totodată să cultive legume în propria-i grădină mare, îm- prejmuită de ziduri. Iar acum, cu un an în urmă, războiul cu Germania se încheiase. Casa fusese eliberată cu o promptitudine uluitoare. Laura încercase să o facă să arate iar ca o casă şi reuşise întrucâtva. Shirley se întorsese definitiv de la şcoală, refuzând cu tărie să îşi continue studiile mergând la universitate. Nu era „mintoasă”, spunea ea. Într-o scrisoare către Laura directoarea ei confirma această afirmaţie în termeni uşor diferiţi:

„Nu consider că Shirley este genul care să aibă de profitat de pe urma unei educaţii universitare. Este o fată bună şi foarte inteligentă, dar hotărât nu tipul academic”. Aşa că Shirley venise acasă, şi acea veche servitoare, Ethel, care lucrase într-o fabrică ce acum îşi abandona producţia de război, renunţase la slujba ei şi se întorsese, nu ca menajera impecabilă care fusese odată, ci ca un factotum general şi prietenă. Laura continuă să elaboreze planuri pentru producţia de legume şi flori. Cu impozitele actuale, veniturile nu mai erau ce fuseseră. Dacă ea şi Shirley vroiau să păstreze casa, grădina trebuia făcută să plătească şi să aducă şi un profit. Aceasta era imaginea trecutului pe care Laura o vedea în minte, în timp ce intra în casă să se spele. În toţi aceşti ani, figura centrală a şablonului fusese Shirley.

O Shirley copilaş, bălăbănindu-se pe picioruşe, spunându-i Laurei

într-o limbă bâlbâită, neinteligibilă, ce făceau păpuşile ei. O Shirley mai

măricică, întorcându-se de la grădiniţă şi turuind descrieri confuze ale domnişoarei Duckworth, ale lui Tommy cutare şi Mary cutărică, şi ce lucruri nesuferite făcuse Robin, şi ce desenase Peter în cartea de citire, şi ce spusese domnişoara Duck despre asta.

O Shirley şi mai mare care se întorsese de la internat debordând de

informaţii: ce fete îi plăceau, fetele pe care le ura, firea angelică a domnişoarei Geoffrey, profesoara de engleză, mârşăvia de negrăit a domnişoarei Andrews, profesoara de matematică, umilinţele practicate de

43

toate profesoarele de franceză. Întotdeauna Shirley discutase lejer şi deschis cu Laura. Relaţia lor era într-un mod ciudat cea care ar fi trebuit să existe între o mamă şi fiică. Laura nu trebuise niciodată să pună întrebări. Shirley îi spunea tot. „Oh, Laura, am atâtea să-ţi spun!” Şi Laura asculta, râdea, comenta, o aproba, o dezaproba, după caz. Acum că Shirley se întorsese pentru totdeauna, Laurei i se păruse că totul era exact la fel. În fiecare zi schimbau impresii şi comentau fiecare activitate pe care o îndepliniseră.: Shirley vorbea nepăsătoare despre Robin Grant, despre Edward Westbury, avea o fire siincer afectuoasă, şi pentru ea era ceva firesc, sau aşa părea, să comenteze zilnic tot ce se întâmpla. Dar ieri venise acasă de la tenis şi. răspunsurile ei la întrebările Laurei fuseseră ciudat de monosilabice. Laura se întrebă de ce. Fireşte, Shirley se maturiza. Avea propriile ei gânduri, viaţa ei. Asta era ceva normal şi drept. Ceea ce trebuia să decidă acum Laura era cum se putea înfăptui mai bine acest lucru. Laura oftă, se uită din nou la ceas, şi se hotărî să meargă la domnul Baldock.

Capitolul II

1.

Domnul Baldock era ocupat în grădină când Laura apăru pe potecă. Mârâi şi imediat întrebă:

Ce zici de begoniile mele? Frumoase, nu-i aşa?

Domnul Baldock era în realitate un grădinar din cale afară de nepriceput, dar era mândru nevoie mare de rezultatele obţinute şi total orb

la eşecuri. Era de aşteptat de la prietenii lui să nu se refere la acestea din urmă. Laura se uită ascultătoare la nişte begonii cam pipernicite şi spuse că erau foarte drăguţe.

— Drăguţe? Sunt magnifice! Domnul Baldock, care acum era bătrân

şi considerabil mai corpolent decât în urmă cu optsprezece ani, gemu puţin

când se aplecă să mai smulgă nişte smocuri de buruieni.

— E o vară umedă, mormăi el. Nici nu cureţi bine straturile, că

buruiana apare din nou. Nici n-am cuvinte să spun ce cred eu despre volbură! Tu poţi să spui ce vrei, dar eu cred că e direct inspirată de diavol! Pufăi un pic, apoi spuse gâfâind: Ei bine, tânără Laura, ce e? Necazuri?

Vorbeşte-mi despre ele.

— Întotdeauna vin la dumneavoastră când sunt îngrijorată. De când

aveam şase ani.

— Bizară copilă erai. Ofilită la faţă şi cu nişte ochi mari, grozavi.

— Doream să ştiu dacă făceam bine.

44

— În locul tău eu nu mi-aş fi bătut capul, spuse domnul Baldock.

Unii ştiu ce e rău şi ce e bine, alţii n-au nici cea mai mică idee. E ca urechea

muzicală.

— Nu cred că mă gândeam la rău şi bine în sensul moral, cred că mă gândeam la dacă era înţelept.

— Mă rog, asta-i cu totul altceva. În general, omul face mult mai

multe lucruri prosteşti decât înţelepte. Care-i problema?

E vorba de Shirley.

— Normal că e vorba de Shirley. Niciodată nu te gândeşti la altceva sau altcineva. Aranjam pentru ea să meargă la Londra şi să se califice ca secretară.

— Mi se pare o prostie fără pereche. Shirley e o copilă drăguţă, dar ultima persoană din lume care ar putea fi o secretară competentă. — Totuşi, trebuie să facă ceva. — Aşa se spune în ziua de azi.

Şi aş vrea să cunoască oameni.

Oameni? Ce înţelegi prin oameni? Mulţimi? Patroni? Alte fete?

Tineri?

Cred că, de fapt, mă refer la tineri.

Domnul Baldock chicoti.

N-o duce prea rău aici. Mama băiatului ăla de la vicariat, Robin, şi-

a pus ochii pe ea, tânărul Peter e mort după ca, şi chiar Edward Westbury a

început să-şi dea cu briantină pe ce i-a mai rămas din păr. Mirosea în biserică duminica trecută.

— Nu cred că-i pasă de vreunul din ei.

— De ce să nu-i pese? Lasă-i timp. E foarte tânără, Laura. De fapt, de ce vrei s-o trimiţi la Londra, sau mergi şi tu?

Oh, nu. Asta-i toată poanta.

Domnul Baldock se îndreptă.

Deci asta-i toată poanta, aşa-i? O măsură curios. Mai exact, ce ai în

minte, Laura? Laura privi în jos.

— Cum spuneaţi adineaori, Shirley e singura fiinţă care contează

ei bine, să nu-i fac

rău. Sau să caut s-o leg prea strâns de mine. Glasul domnului Baldock fu neaşteptat de blând.

— Ea e cu zece ani mai tânără ca tine, şi în unele privinţe îţi e mai

mult ca o fiică decât ca o soră. — Am îngrijit-o ca o mamă, da.

— Şi, fiind inteligentă, îţi dai seama că dragostea maternă e o dragoste posesivă, nu?

pentru mine. O

iubesc atât de mult încât mi-e frică

Da, exact aste e. Iar eu nu vreau să fie aşa. Vreau ca Shirley să fie

liberă şi

mă rog, liberă

Şi ăsta e motivul pe care o împingi afară din cuib? Pentru care o

trimiţi în lume să se descurce singură?

— Da. Dar mă întreb dacă

Domnul Baldock îşi frecă nasul într-un mod enervant.

e înţelept din partea mea să fac asta?

45

— Voi femeile! Faceţi atâta tărăboi pe seama lucrurilor! Cum se poate

şti vreodată ce e înţelept şi ce nu? Dacă tânăra Shirley se duce la Londra şi se combină cu un student egiptean şi face în Bloomsbury un copil de culoarea cafelei, ai să spui că e numai vina ta, când de fapt va fi în întregime a lui Shirley şi, posibil, a egipteanului. Iar dacă se califică şi prinde un post bun de secretară şi se mărită.cu şeful ei, atunci ai să spui că ai făcut bine. Aiureli! Nu poţi aranja viaţa altora în locul lor. Ori Shirley are ceva

înţelepciune, ori n-are. Timpul o va dovedi. Dacă tu crezi că ideea asta cu Londra e o idee bună, dă-i înainte cu ea, dar n-o lua atât de în serios. Ăsta-i tot necazul cu tine, Laura, iei viaţa în serios. Asta-i necazul cu o grămadă de femei.

— Şi dumneavoastră nu?.

— Eu iau volbura în serios, spuse, domnul Baldock, uitându-se

chiorâş la mormanul din potecă. Şi păpădia. Şi îmi iau stomacul în serios, pentru că dau de dracu’ dacă nu-l iau. Dar nici prin cap nu-mi trece să iau în serios vieţile altora. În primul rând, pentru că am prea mult respect pen- tru ele.

— Nu înţelegeţi. N-aş putea suporta ca Shirley să facă un talmeş- balmeş din viaţa ei şi să fie nefericită.

Haida de! spuse grosolan domnul Baldock. Ce contează dacă

Shirley e nefericită? Majoritatea lumii e, din când în când. Trebuie să te împaci cu gândul că eşti nefericit în viaţa asta exact la fel cum trebuie să te împaci cu orice altceva. Ai nevoie de curaj ca să treci prin lumea asta, curaj

şi o inimă veselă. Se uită pătrunzător la ea. Dar cu tine cum e, Laura?

Cu mine? întrebă surprinsă Laura.

— Da. Presupunând că tu eşti nefericită, eşti în stare să suporţi asta? Laura zâmbi.

Nu m-am gândit niciodată la asta.

— Păi, de ce nu? Gândeşte-te la tine un pic mai mult. Altruismul la o

femeie poate fi la fel de dezastruos ca o mână greoaie la plăcinte. Ce vrei tu de la viaţă? Ai douăzeci şi opt de ani, o vârstă bună de măritat. De ce nu te

ocupi un picuţ şi cu vânătoarea de bărbaţi?

— Ce absurd sunteţi!

— Eşti femeie, nu-i aşa? Şi nu arăţi rău, o femeie perfect normală.

Sau nu eşti normală? Ce reacţie ai când un bărbat încearcă să te sărute?

N-am încercat prea des.

— Şi de ce dracu’ nu? Pentru că nu arăţi ce ştii. O mustră cu degetul.

Tot timpul te gândeşti la altceva. Iată-te stând în faţa mea într-o jachetă

drăguţă şi corectă, o fustă la fel, arătând ca genul de fată drăguţă şi modestă pe care mama mea ar fi aprobat-o. De ce nu-ţi vopseşti buzele într- un roşu ca al cutiei poştale şi nu îţi spoieşti unghiile în ton? Laura se holbă la el.

— Întotdeauna aţi spus că urâţi rujul şi unghiile roşii.

— Le urăsc? Fireşte că eu le urăsc. Eu am şaptezeci şi nouă de ani!

Dar ele sunt un simbol, un semn că eşti pe piaţă şi gata să joci jocul Naturii. Un fel de chemare la împerechere, asta sunt. Ascultă Laura, tu nu eşti pasiunea cuiva şi nici nu debordezi de sexualitate, ca unele femei. Există un anumit tip de bărbat care ar putea să vină şi să te vâneze fără ca tu să faci ceva în privinţa asta, tipul de bărbat care are bunul simţ să ştie că tu eşti

46

femeia potrivită pentru el. Dar sunt multe şanse ca asta să nu se întâmple. Trebuie să-ţi aduci şi tu contribuţia. Trebuie să nu uiţi că eşti femeie, şi să joci rolul unei femei şi să te uiţi în jur după un bărbat.

— Dragă domnule Baldock, ador prelegerile dumneavoastră, dar întotdeauna am fost înfiorător de ştearsă.

— Deci vrei să rămâi domnişoară bătrână?

Laura se îmbujoră uşor.

— Nu fireşte că nu. Doar că nu cred că e probabil că am să mă mărit.

— Defetism! mârâi domnul Baldock.

— Nu, zău că nu e. Doar că eu cred că e imposibil ca cineva să se

îndrăgostească de mine.

— Bărbaţii se pot îndrăgosti de orice, spuse grosolan domnul Baldock.

De buză-de-iepure, şi acnee, şi fălci de maimuţă, şi cranii teşite şi cretine! Gândeşte-te doar la jumătate din femeile măritate pe care le cunoşti! Nu, tânără Laura, tu pur şi simplu nu vrei să-ţi baţi capul! Tu vrei să iubeşti, nu să fii iubită, şi aş îndrăzni să spun că e ceva în treaba asta. Să fii iubit înseamnă să duci o povară grea.

— Credeţi că chiar o iubesc prea mult pe Shirley? Că sunt posesivă?

— Nu, răspunse încetişor domnul Baldock, nu cred că eşti posesivă. Te achit de asta.

— Atunci

poţi iubi pe cineva prea mult?

— Fireşte că poţi! Poţi face orice prea mult. Să mănânci prea mult, să bei prea mult, să iubeşti prea mult

Cită:

„Am cunoscut o mie de moduri de-a iubi Şi fiecare l-a făcut pe cel iubit să regrete”

— Rumegă asta, tânără Laura.

2.

Laura se duse acasă zâmbind în sinea ei. În timp ce intra în casă, Ethel apăru din încăperile din spate şi şopti confidenţial:

un anume domn Glyn-Edwards, un domn

nu

vinde pompe, adică, sau poveşti despre strâmtorare. Laura zâmbi uşor, dar se încrezu în judecata lui Ethel. Glyn-Edwards? Nu-şi amintea numele. Probabil că era unul din ofiţerii aviatori care fuseseră încartiruiţi în timpul războiului. Traversă holul şi intră în salon. Tânărul care se ridică repede la intrarea ei îi era complet străin. Asta avea să rămână, în anii ce aveau să vină, părerea ei despre Henry. Era un străin. Nici o clipă nu deveni altceva. Tânărul zâmbea, un zâmbet vioi, destul de fermecător, care brusc păli. Părea complet derutat.

foarte tânăr. L-am dus în salon. A spus că o să aştepte. E în regulă

— Vă aşteaptă un domn

47

— Domnişoara Franklin? întrebă el. Dar nu sunteţi

Zâmbetul lui se

lărgi din nou, încrezător. Cred că e sora dumneavoastră.

Te referi la Shirley?

— Asta e, spuse Henry cu evidentă uşurare. Shirley. Am cunoscut-o

ieri

Ia loc. Shirley ar trebui să se întoarcă în scurt timp. S-a dus la ceai

la vicariat. Nu vrei un sherry? Sau preferi gin? Henry spuse că preferă sherry. Stăteau şi discutau. Purtarea lui Henry era foarte corectă, avea o tuşă de modestie dezarmantă. O purtare fermecătoare ar fi putut stârni contrariul. Henry vorbea cu uşurinţă şi veselie, fără stângăcie, dar respectuos faţă de Laura, un semn plăcut de bună creştere.

la o partidă de tenis. Mă numesc Henry Glyn-Edwards.

— Stai în Bellbury? întrebă Laura.

— Oh, nu, stau la mătuşa mea, în Endsmoor.

Endsmoor era la peste şaizeci de mile depărtare, dincolo de Milchester. Laura fu puţin surprinsă. Henry părea să înţeleagă că se cuveneau anumite explicaţii.

Am plecat ieri cu racheta altcuiva, spuse el. Groaznic de stupid din

partea mea. Aşa că m-am gândit să dau o fugă să returnez racheta şi să o

găsesc pe a mea. Am reuşit să fac rost de nişte benzină

am împrumutat-o.

— Ţi-ai găsit racheta?

Oh, da. Am avut noroc, nu-i aşa? Mă tem că sunt foarte împrăştiat

cu lucrurile. Ştiţi, acolo în Franţa, îmi pierdeam mereu echipamentul.

Clipi dezarmant şi adăugă:

— Şi dacă tot eram aici, m-am gândit să trec să o văd pe Shirley.

Se simţea, sau nu se simţea, un uşor semn de stânjeneală? Tânărul acesta era extrem de plăcut. Laura îi simţea foarte distinct farmecul. Ceea ce nu îşi explica era sentimentul ei clar de ostilitate. Iarăşi posesiune? se întrebă Laura. Dacă Shirley îl cunoscuse pe Henry cu o zi în urmă, era ciudat că nu pomenise de el. Continuară să discute. Acum era trecut de şapte. Era limpede că Henry nu dădea importanţă orelor de vizită convenţionale. El rămânea neclintit aici până o vedea pe Shirley. De regulă, ea era acasă înainte de

şapte. Îngânând o scuză, Laura părăsi camera şi se duse în birou unde era telefonul. Sună la vicariat. Îi răspunse soţia vicarului.

Shirley? Oh, da, Laura, e aici. Joacă golf cu Robin. Am s-o chem. Urmă o pauză, apoi se auzi glasul vioi, vesel al lui Shirley.

Laura?

Laura spuse sec:

Ai un adept.

Un adept? Cine?

— Îl cheamă Glyn-Edwards. A dat buzna aici acum o oră şi jumătate,

şi acum e tot aici. Nu cred că are de gând să plece fără să te vadă. Atât conversaţia lui cât şi a mea s-au subţiat de tot!

cred că e mai

bine să vin acasă. Păcat. Eram pe cale să bat recordul lui Robin.

Glyn-Edwards? N-am auzit niciodată de el. Oh, vai

A fost ieri la tenis, bănuiesc.

48

Nu Henry?

Glasul lui Shirley suna întretăiat, uşor neîncrezător. Asta o surprinse

pe Laura.

S-ar putea să fie Henry, răspunse ea uscat. Stă la o mătuşă la Shirley o întrerupse agitată.

E Henry. Vin imediat.

Laura puse receptorul în furcă, având o uşoară senzaţie de şoc. Se

întoarse agale în salon.

— Shirley vine curând, spuse ea şi adăugă că spera ca Henry să

rămână la cină. Laura se lăsă pe spătarul scaunului din capul mesei din sufragerie, şi îi urmări pe cei doi. Se înserase doar, nu căzuse întunericul, şi ferestrele nu aveau draperiile trase. Lumina serii cădea blând pe cele două feţe tinere care se aplecau una spre cealaltă cu atâta uşurinţă. Urmărindu-i cu detaşare, Laura încercă să îşi înţeleagă senzaţia tot mai crescândă de nelinişte. Era pur şi simplu faptul că nu-i plăcuse Henry? Nu, nu prea putea fi asta. Recunoştea că avea farmec, că era plăcut, că era manierat. Din moment ce, până acum, nu ştia nimic despre el, cu greu ar fi putut să îşi formeze o părere obiectivă. Poate faptul că era un pic prea degajat, prea dezinvolt, prea detaşat? Da, asta explica cel mai bine - detaşat. De bună seamă esenţa sentimentului ei îşi avea rădăcina în Shirley. Trăia ascuţita senzaţie de şoc ce apare atunci când descoperi o latură necunoscută la cineva despre care erai convins că ştii totul. În anii care

trecuseră, Shirley îşi revărsase supărările, iubirile, dorinţele şi frustrările în faţa Laurei. Dar ieri, când Laura întrebase întâmplător: „Cineva interesant? Sau doar Bellbury?”, Shirley răspunsese cu nonşalanţă: „Oh, în majoritate Bellbury”. Laura se întrebă de ce nu pomenise Shirley de Henry, îşi aminti glasul brusc întretăiat când Shirley întrebase la telefon „Henry”? Mintea i se întoarse la conversaţia ce continua atât de aproape de ea. Henry tocmai încheia o frază:

— dacă ai vrea. Te-aş lua din Carswell.

Oh, mi-ar plăcea la nebunie! N-am fost niciodată la curse.

Cea de la Marldon e un fleac, dar un prieten al meu are un cal care concurează. Am putea Laura reflectă cu calm şi detaşare că asta era curte. Apariţia

era

puternic atras de Shirley. Nu îşi spuse că toate astea s-ar putea să nu ducă la nimic. Din contră, era conyinsă că vedea evenimentele aruncându-şi umbrele înaintea lor. Henry şi Shirley aveau să se căsătorească. Ştia asta, era sigură de

neexplicată a lui Henry, benzina împrumutată, scuzele neadecvate

asta. Iar Henry era un străin

Henry decât îl cunoştea acum Oare Shirley avea să-l cunoasă vreodată?

Niciodată nu avea să-l cunoască mai bine pe

49

Capitolul III

1.

Mă întreb dacă ar trebui să vii s-o cunoşti pe mătuşa mea, spuse

Henry. Se uită cu îndoială la Shirley. Mă tem că asta va fi groaznic de

plictisitor pentru tine. Stăteau rezemaţi de balustrada padocului, uitându-se, fără să-l vadă, la singurul cal, Numărul Nouăsprezece, care era plimbat monoton de jur

împrejur. Asta era a treia cursă de cai la care Shirley participase în compania lui Henry. În timp ce interesul tinerilor se îndrepta spre filme, Henry părea să fie preocupat de sport. Ăsta era încă un punct în favoarea impresionantei diferenţe dintre Henry şi ceilalţi tineri.

— Sunt sigură că n-am să mă plictisesc, spuse Shirley.

— Nu prea văd cum ai să reuşeşti. Ea face horoscope şi are idei bizare despre piramide.

— Ştii, Henry, niciodată n-am ştiut cum o cheamă pe mătuşa ta.

— Serios? întrebă Henry mirat.

Glyn-Edwards?

— Nu. Fairborough. Lady Muriel Fairborough. În realitate nu e rea. Nu

o interesează când vii şi pleci. Şi întotdeauna e foarte decentă când e vorba

să te ajute într-o criză financiară.

— Calul ăsta are un aspect foarte deprimant, spuse Shirley uitându-

se la cal. Îşi făcea curaj să spună ceva cu totul diferit.

— O brută nenorocită, aprobă Henry. Unul din cei mai proşti cai ai lui

Tommy Twisdon. Aş zice că o să se prăbuşească după priruul obstacol. În ţarc fură aduşi alţi doi cai, şi mai multă lume veni să se sprijine de

balustradă.

Care-i asta? A treia cursă? Henry îşi consultă fişa. S-au afişat numerele? Numărul optsprezece aleargă? Shirley se uită în sus la panoul din spatele ei.

Da.

Ne-ar putea ieşi ceva de pe urma lui, dacă preţul e bun.

Te pricepi la cai, nu-i aşa, Henry? Ai

— Experienţa mea a fost în majoritate legată de agenţi de pariuri.

Shirley îşi luă inima în dinţi să întrebe ce voia.

E ciudat, nu-i aşa, cât de puţine lucruri ştiu despre tine. Ai tată

ai fost crescut cu cai?

sau mamă, sau eşti orfan, ca mine?

— Oh! Mama şi tata au murit în bombardament. Erau în Cafe de Paris.

— Oh, Henry, ce îngrozitor!

Da, nu-i aşa? aprobă Henry, fără să manifeste, totuşi, emoţia

cuvenită. Păru să-şi dea seama de asta pentru că adăugă: Fireşte, au trecut

peste patru ani de atunci. Eram foarte ataşat de ei şi aşa mai departe, dar nu poţi merge înainte tot amintindu-ţi de ce a fost, nu-i aşa?

— Presupun că nu, răspunse Shirley cu îndoială.

50

— De unde setea asta de informaţii?

oamenilor le place să ştie mai multe lucruri despre alţii, rosti

Shirley, aproape scuzându-se.

— Serios? Henry părea sincer surprins. În tot cazul, cred că ar fi bine

să vii s-o cunoşti pe mătuşa mea. Aranjează cum se cuvine treaba asta cu Laura.

— Păi

Laura?

Ei bine, Laura este genul conservator, nu-i aşa? Să-i dovedim că

sunt respectabil şi tot tacâmul. La foarte scurt timp după aceea, sosi un bilet politicos din partea lui lady Muriel, în care Shirley era invitată la cină, menţionându-se că Henry avea să vină s-o ia cu maşina.

2.

Mătuşa lui Henry semăna foarte bine cu Regina Albă. Costumul ei era o amestecătură de culori diferite şi strălucitoare de lână împletită de ea însăşi, avea un coc de păr şaten spălăcit înspicat cu fire cărunte din care mai multe şuviţe îi atârnau dezordonat în toate părţile. Reuşea să îmbine vioiciunea cu aerul vag.

— E aşa de drăguţ că ai putut veni, draga mea, spuse ea cu căldură,

scuturându-i mâna lui Shirley şi scăpând un ghem de lână. Ridică-l, Henry, dacă eşti bun. Ia spune-mi, când te-ai născut? Shirley îi spuse că se născuse pe 18 septembrie 1928.

— A, da. Fecioară - aşa m-am gândit şi eu. La ce oră?

— Mă tem că nu ştiu.

— Ţţt! ce supărător! Trebuie să afli şi să-mi dai de ştire. E extrem de

numărul opt? Tricotez pentru

important. Unde îmi sunt andrelele celelalte

marina militară

un pulover cu guler înalt.

Întinse lucrul de mână.

— Va trebui să fie pentru un marinar foarte solid, spuse Henry.

— Ei bine, mă aştept ca în marină să existe toate mărimile, spuse

mulţumită lady Muriel. Ca şi în armată. Îmi amintesc de maiorul Tug

Murray

toţi de frică. Şi-a rupt gâtul când era plecat la familia Rytchley, adăugă ea voioasă. Un valet foarte bătrân şi prăpădit deschise uşa şi anunţă că masa era servită. Intrară în sufragerie. Prânzul era un prânz oarecare, iar argintăria de masă înnegrită.

avea o sută două kilograme, şi când se stropşea la cineva îngheţau

— Bietul bătrân Melsham, spuse lady Muriel după ce valatul ieşi.

Şi tremură aşa de tare când îţi dă ceva, că niciodată

nu sunt sigură dacă va reuşi să ajungă cu bine în celălalt capăt al mesei. I- am tot spus să pună lucrurile pe servantă, dar nu vrea. Şi nu vrea nici ca

argintăria să fie îndepărtată, deşi, fireşte, el nu vede s-o cureţe. Şi se ceartă cu toate fetele ciudate de care poţi să faci rost în ziua de azi, şi care nu mai

sunt cum au fost odată

Chiar nu vede deloc

În fine, războiul şi toate celelalte.

51

Se întoarseră în salon, şi lady Muriel conduse o conversaţie vioaie pe tema profeţiilor biblice, măsurilor piramidelor, ce mult trebuie să plăteşti pentru cupoanele ilicite de îmbrăcăminte, şi dificultăţile chenarelor erbacee. După care îşi strânse lucrul de mână cu mare bruscheţe şi anunţă că o să o ia pe Shirley în grădină şi îl expedie pe Henry cu un mesaj pentru şofer.

— Henry e un băiat scump, spuse ea când ea şi Shirley porniră spre

grădină. Foarte egoist, desigur, şi înfiorător de extravagant. Dar la ce te poţi

aştepta

crescut cum a fost?

— Seamănă cu

mama lui? întrebă Shirley precaută.

Oh, vai de mine, nu! Biata Mildred a fost mereu extrem de

econoamă. Era o adevărată pasiune pentru ea. Nu-mi imaginez de ce fratele

meu s-a însurat cu ea

moarte, nesărată. Cred că a fost foarte fericită când au plecat la o fermă din Kenya, printre fermierii ăia serioşi. Mai târziu, fireşte, au intrat în grupul

celor veseli, ceea ce nu i-a convenit.

nu era nici măcar drăguţă, o fată plicticoasă de

— Tatăl lui Henry

Shirley se opri.

— Sărmanul Ned! A dat de trei ori faliment. Dar o companie atât de

plăcută! Henry îmi aminteşte de el uneori. Ăsta-i un gen foarte special de alstroemerie - nu se face oriunde. Am avut o mulţime de succese cu el.

Piguli o floare uscată şi se uită pieziş la Shirley.

— Ce drăguţă eşti, draga mea Şi foarte tânără.

nu trebuie să te superi că spun asta.

— Am aproape nouăsprezece ani.

ca toate fetele astea deştepte din

ziua de azi?

— Eu nu sunt deşteaptă. Sora mea vrea să urmez un curs de

secretare.

— Sunt sigură că asta o să fie foarte drăguţ. Secretara unui membru

în parlament, poate. Toţi spun că e atât de interesant; n-am înţeles

niciodată de ce. Dar presupun că n-ai să faci ceva mult timp

Da

înţeleg

Te ocupi cu ceva

te vei mărita.

Oftă.

— O lume aşa de ciudată în ziua de azi! Tocmai am primit o scrisoare

de la una din cele mai vechi prietene ale mele. Fata ei tocmai s-a măritat cu un dentist. Un dentist. Pe vremea când eram tânără, fetele nu se măritau cu dentişti. Doctori, da, dar nu dentişti. Întoarseră capul. Ah, uite-l pe Henry.

Ei bine, Henry, presupun că ai de gând să o duci pe domnişoara domnişoara

Franklin.

— Pe domnişoara Franklin acasă.

— Mă gândeam să dăm o fugă până la Bury Heath.

— Ai scos benzină din Harman?

— Doar doi litri, mătuşă Muriel.

Ei bine, nu permit aşa ceva, ai auzit? Trebuie să-ţi faci rost de benzina ta. Am destule necazuri ca să mi-o obţin pe a mea.

Nu te-ai supărat cu adevărat, iubito. Ei, hai!

— Bine, doar de data asta. La revedere, draga mea. Nu uita să-mi

trimiţi ora la care te-ai născut, şi pe urmă pot să-ţi întocmesc corect

52

horoscopul. Ar trebui să porţi verde, dragă

trebui să poarte verde.

toţi cei născuţi în Fecioară ar

— Eu sunt Vărsător, spuse Henry. 20 ianuarie.

— Nestatornic, pufni mătuşa lui, ţine minte asta, draga mea. Toţi

Vărsătorii sunt oameni pe care nu te poţi baza.

— Sper că nu te-ai plictisit prea tare, spuse Henry când maşina porni.

Nu m-am plictisit deloc. Mătuşa ta e dulce.

Oh, eu n-aş merge până într-acolo. Dar nu e prea rea.

— Ţine foarte mult la tine.

— Nu chiar. Nu o deranjează să mă aibă prin preajmă. Adăugă:

Permisia mea e pe terminate. Ar trebui să fiu demobilizat curând.

— Ce ai de gând să faci atunci?

— Nu prea ştiu. M-am gândit la barou.

Da?

— Dar asta presupune destulă trudă. Cred că s-ar putea să intru în

vreo afacere.

Ce fel de afacere?

— Păi, asta cam depinde de unde ai un amic care să te ajute să începi.

Am câteva relaţii în lumea bancară. Şi cunosc doi tipi care m-ar ajuta cu plăcere să-mi iau avant. Adăugă: N-am prea mulţi bani, să ştii. Trei sute pe an, ca să fiu mai exact. Ai mei proprii, adică. Majoritatea rudelor mele e zgârcită ca dracu’, nu te poţi lipi de ea. Buna Muriel îmi sare în ajutor când şi când, dar ea însăşi e niţel strâmtorată în prezent. Am o naşă care e

rezonabil generoasă dacă ştii să-i explici cum trebuie, şi ştii cum s-o iei. Toate astea sunt puţin neplăcute, ştiu

— De ce îmi spui toate astea? întrebă Shirley nedumerită de acest subit aflux de informaţii. Henry se înroşi. Maşina valsă de parcă ar fi fost beată. El rosti cu un mormăit greu de înţeles.

vreau să mă însor cu

tine

— Credeam că ştii

Iubito, eşti atât de dulce

trebuie

Trebuie să te măriţi cu mine

trebuie

3.

Laura se uită la Henry cu un gen de disperare. Se gândi că era exact ca atunci când urci un deal abrupt într-o zi cu polei - aluneci înapoi pe cât avansezi.

— Shirley e prea tânără, spuse ea, mult prea tânără.

— Ei, hai, Laura, are nouăsprezece ani. Una din bunicile mele s-a

măritat la şaisprezece şi a avut gemeni până să împlinească optsprezece.

Asta a fost demult.

— O mulţime de oameni s-au căsătorit de tineri în timpul războiului.

— Şi au ajuns deja să o regrete.

— Nu crezi că eşti cam pesimistă? Shirley n-o să regrete.

— Nu ai de unde să ştii asta.

— Oh, ba da, rânji el. Sunt convins. O iubesc la nebunie. Am să fac tot ce pot ca să fie fericită.

53

Se uită la ea cu speranţă. Spuse din nou:

— O iubesc cu adevărat.

Ca şi înainte, sinceritatea lui o dezarmă pe Laura. Chiar o iubea pe Shirley.

— Fireşte, ştiu că nu sunt deosebit de înstărit

Iarăşi era dezarmant. Căci nu latura financiară o îngrijora pe Laura. Ea nu avea ambiţia ca Shirley să facă ceea ce se chema „o partidă bună”. Henry şi Shirley n-ar fi avut un venit mare ca să îşi înceapă viaţa, dar ar fi avut suficient, dacă erau chibzuiţi. Perspectivele lui Henry nu erau deloc mai rele ca ale atâtor sute de alţi tineri eliberaţi din armată şi care trebuiau să-şi facă un rost. El era sănătos, avea minte şi maniere fermecătoare. Da, poate că asta era. Farmecul lui era cel care o făcea pe Laura să nu aibă

încredere în el. Nimeni nu avea dreptul să aibă atâta farmec cât avea Henry. Laura vorbi din nou, cu o notă de autoritate în glas.

— Nu, Henry. Nu poate fi vorba de o căsătorie, deocamdată. Măcar un

an de logodnă. Asta vă va da timp să fiţi siguri că ştiţi ce vreţi.

— Zău, dragă Laura, parcă ai avea cel puţin cincizeci de ani. Un tată

încuiat, de modă victoriană, mai curând decât o soră.

— Trebuie să-i ţin loc şi de tată lui Shirley. Asta ţi-ar da timp să îţi găseşti o slujbă şi să fii pe picioarele tale.

— Ce deprimant sună toate astea! Zâmbetul lui rămânea fermecător. Cred că tu nu vrei ca Shirley să se mărite cu cineva, oricine. Laura se îmbujoră.

Prostii.

Henry era încântat că numerise ţinta la fix. Ieşi s-o caute pe Shirley.

— Laura e obositoare, spuse el. De ce să nu ne căsătorim? Nu vreau

să aştept. Urăsc să aştept ceva. Tu nu? Dacă aştepţi prea mult ceva, îţi pierzi interesul. Fireşte că am putea să o ştergem şi să ne căsătorim în taină

la vreun ofiţer al stării civile de undeva. Ce zici de asta? Ne-ar scuti de o mulţime de probleme.

Oh, nu, Henry, n-aş putea face asta.

— Nu văd de ce nu! Cum spuneam, ne-ar scuti de o mulţime de

probleme din toate părţile.

— Nu sunt majoră. N-ar trebui să avem consimţământul Laurei?

— Ba da, presupun că ar trebui. Ea e paznicul tău legal, nu-i aşa? Sau e bătrânul cum-îl-cheamă?

— Nu cred că ştiu cu adevărat. Baldy e tutorele meu.

— Necazul e că Laura nu mă place, spuse Henry.

— Oh, ba da, Henry. Sunt sigură că te place.

Nu, nu mă place. E geloasă, fireşte. Shirley păru încurcată.

Chiar crezi asta?

— Niciodată nu m-a plăcut, de la început! Mi-am dat toată silinţa să fiu drăguţ cu ea. Henry părea jignit.

— Ştiu. Eşti foarte dulce cu ea. Dar în definitiv, Henry, am luat-o pe

neaşteptate. Ne cunoaştem doar de

nu-i mare lucru să mai aşteptăm un an.

trei săptămâni. Îmi închipui că

cât?

— Iubito, eu nu vreau să aştept un an. Vreau să mă însor cu tine

acum, săptămâna viitoare, mâine! Nu vrei să te măriţi cu mine?

54

Oh, Henry, ba da

vreau.

4.

Domnul Baldock fusese invitat la cină să-l cunoască pe Henry. După aceea, Laura îl întrebă într-un suflet:

— Ei bine, ce credeţi despre el?

— Hai, hei, uşurel! Cum pot să-l judec stând peste drum la o masă?

Maniere plăcute, nu m-a tratat ca pe un bătrân senil. M-a ascultat cu deferenţă.

— Asta e tot ce aveţi de spus? E destul de bun pentru Shirley?

— În ochii tăi, draga mea Laura, nimeni nu va fi vreodată destul de bun pentru Shirley.

— Nu, poate că e adevărat

— Da, îmi place. E un tip agreabil.

— Credeţi că va fi un soţ bun pentru ea?

Oh, n-aş merge atât de departe. Am o puternică bănuială că în

calitate de soţ s-ar putea dovedi nesatisfăcător în multe privinţe.

Dar vă place?

— Atunci nu o putem lăsa să se mărite cu el.

Nu o putem opri să se mărite cu el, dacă ea aşa vrea. Şi aş îndrăzni

să spun că nu se va dovedi mult mai nesatisfăcător decât orice alt soţ pe

care şi l-ar putea alege. N-aş crede că o s-o bată, sau că-i va pune arsenic în cafea, sau că va fi mârlan cu ea în public. Sunt multe de spus, Laura, atunci când ai un soţ agreabil şi manierat.

— Ştiţi ce cred despre el? Cred că e extrem de egoist şi

Domnul Baldock îşi înălţă sprâncenele.

Nu m-ar mira să ai dreptate.

— Şi-atunci?

neîndurător.

— Da, dar ei îi place tipul. Laura. Îi place foarte mult. De fapt, e

nebună după el. Tânărul Henry poate că nu e pasiunea, ta, şi strict vorbind nici a mea, dar nu există nici o îndoială ca e pasiunea lui Shirley.

— Dacă măcar ar putea să vadă cum e el în realitate! strigă, Laura.

— Ei bine, va descoperi, profeţi domnule Baldock.

— Când va fi prea târziu! Acum vreau să-l vadă cum e!

— Aş spune că n-ar conta mai deloc. E pornită să-l aibă oricum.

dar

totul e atât de dificil acum, după război!