Romeo-Valentin MUSCĂ

ORTODOXIA MIORIŢICĂ Romeo-Valentin MUSCĂ – născut la 4 septembrie 1967 la

Creştinismul valah, de la gotul Ulfila la evreul Wurmbrand
Odobeşti – Vrancea. A studiat între 1988-1993 la Facultatea de
Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti. A urmat în paralel,
între 1991-1994, cursurile Facultăţii de Istorie din Bucureşti. Din
1994 a făcut cercetări la Facultatea de Teologie Catolică a
Universităţii Pontificale Mizericorde din Fribourg (Elveţia) unde a
obţinut, în 2000, un doctorat în teologia latină medievală. Între
2001-2004 a făcut cercetări post-doctorale la Facultatea Autonomă
de Teologie Protestantă de la Universitatea din Geneva, pregătind o
lucrare despre gândirea religioasă românească din secolul al XX-lea.

Lucrări publicate:
Essai sur la pensée eucharistique médievale latine. Regarde
ortodoxe, Ed. Pallas, Focşani, 2004;
Biserici mutilate. O radiografie a patrimoniului religios din Ţara
Vrancei şi Ţinutul Putnei, Ed. Pallas, Focşani, 2006;
Ortodoxia mioriţică. Creştinismul valah, de la gotul Ulfila la evreul
Wurmbrand, Ed. Pallas, Focşani, 2006;

În pregătire:
Essai sur la pensée religieuse roumaine du XXe siècle;
Rezistenţa anticomunistă din Ţara Vrancei;

2
 Romeo-Valentin MUSCĂ Coperta 1: Boteitul oilor în Vrancea Arhaică, una din puţinele tradiţii
care au rezistat până în zilele noastre. Amestec de practici ancestrale
şi ritualuri creştine, Boteitul oilor este o simbioză a convieţuirii dintre
religiozitatea precreştină şi creştinismul ortodox pe pământurile unde
s-a născut, nu întâmplător, capodopera folclorului valah, Mioriţa.

Coperta 2 : Catedrala «Cuvioasa Paraschiva» din Focşani – Vrancea,

începută în 2001, în care s-au investit sume fabuloase din Fondul
Solidaritatea, cu complicitatea tacită a Protoieriei Focşani. La câteva
sute de metri de centrul municipiului Focşani, există două biserici
monument istoric abandonate ce ar fi putut fi consolidate şi restaurate

ORTODOXIA MIORIŢICĂ cu banii îngropaţi în fundaţiile Catedralei.

Creştinismul valah, de la gotul Ulfila

la evreul Wurmbrand

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MUSCA, ROMEO-VALENTIN
Ortodoxia mioriţică. Creştinismul valah, de la gotul Ulfila la
evreul Wurmbrand / Romeo-Valentin Muscă.
Focşani : Pallas Athena, 2006

© Romeo-Valentin Muscă

ISBN-10 973-7815-24-6
ISBN-13 978-973-7815-24-8

821.135.1-4
Editura Pallas, Focşani
2006 Tipărit în România

3 4
 În loc de prefaţă
Într-o regiune pe care huntingtonlogii ultimilor decenii o
situează ba în centrul Europei, ba la Est, ba în Balcani, cu
veacuri în urmă trăiau ascunse prin păduri nişte triburi
horthodoxe, pe care osmanlâii le-au numit, nu pe nedrept,
ghiauri. Ei înşişi se considerau ghiauri şi fiecare trib purta
alt nume, până când, prin intrigile sfântului părinte şi ale
confederativei Viene, un trib din acestea trei s-a trezit cu
«jalba-n proţap» la Roma, «unit» cu Roma, pe la 1700.
Aşa am descoperit lupoaica şi pe italieni şi nu mult a lipsit
să cozăm în limba ochioasei patapieviciene Beatrice.
Eram, în sfârşit, urmaşii Romei, cum algerienii erau, pe la
începutul secolului al XIX-lea, urmaşii astericşilor şi
obelicşilor. După ce am învăţat lecţia de istorie şi-am aflat
câte ceva despre ăi (din) bătrâni, am început să construim
hortodoxia şi-am zămislit «Mioriţa». Astfel am inventat, la
sfârşitul secolului al XIX-lea, românismul, care nu are
nimic cu romanitatea şi spaţiul c.-d.-pontic al gimbuticei
marii. La început de mileniu trei, ideologic nu suntem
departe de «Porunca Vremii» şi economic semănăm cu
exmobuticele republici bananiere din anii romantici ai
decolonizării. Pe meleagurile valahe, Biserica este aceeaşi
ca acum o mie de ani, iar duhul Evangheliei a fost întinat
de gălbeaza oiţei din poveşti. Aceleaşi mentalităţi
folclorizante ca în anii Crainicului Nichifor, aceeaşi
ortodoxie exclusivistă a mefistofelicului Nae Ionescu,
acelaşi duh cu iz de «mistică a caftanului», taxată just de
Vasile Băncilă. În cele 107 capete ale acestei lucrări am
descris maniera în care duhul Evangheliei a fost pervertit
5 6
de mezalianţa dintre ortodoxie şi românism, prin care
Biserica a fost subordonată intereselor naţionale, fiind
redusă la frontierele statale. În această horă naţionaloidă,
oamenii bisericii s-au prins zdravăn şi dacă mâine va
izbucni un război interetnic sau interreligios, aceşti oameni
le vor binecuvânta steagurile de luptă, cum o fac ortodocşii
greci, sârbi şi ruşi, uitând că Iisus Hristos Însuşi ne-a spus
că «Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu
se vor chema». Ortodoxia mioriţică este formalismul
nostru bisericesc şi nebunia care a cuprins România după
1989, când am pierdut simţul măsurii şi am început să
construim biserici în toate intersecţiile şi parcurile ţării,
abandonând tocmai omul sfâşiat de haosul tranziţiei. Or,
Hristos nu S-a întrupat pentru ziduri şi betoane, ci pentru
restaurarea firii umane distrusă de păcatul adamic. Dar asta
nu interesează pe conducătorii Bisericii care se întrec în a
raporta anual numărul de biserici zidite şi sfinţite. Va veni
însă şi Ziua Judecăţii, când vom veni fiecare în faţa
Dreptului Judecător. Eu cu aceste hârtii, ierarhii cu
tablourile votive din megalomanicile construcţii. Vor fi de
faţă şi cei care au murit de foame şi frig, uitaţi de Biserică
prin orfelinate, aziluri de bătrâni, ospicii, spitale şi
mahalale. Deşi forma acestei lucrări ar putea deranja
anumite feţe bisericeşti, fondul nu este decât o simplă
cronică a depărtării Bisericii de spiritul Evangheliei. A
venit timpul să intrăm, din nou, în catacombe pentru că din
creştinismul primelor secole nu a rămas nimic, iar viaţa
noastră este o lungă ipocrizie, pe care o putem numi, fără
să greşim, ortodoxie mioriţică.
Dedic aceste rânduri preoţilor umiliţi de ierarhi şi spoliaţi de
şleahta de funcţionari bisericeşti – secretari, protopopi,
consilieri, inspectori, vicari, care au adus aceşti sacerdoţi la
stadiul de «sclavagism religios». Tuturor acestor «sclavi
pentru Hristos» le ofer această carte scrisă din suflet, pentru că
într-o zi eu însumi voi deveni, poate, «sclavul» acestor
ipochimeni. Cei care conduc destinele Bisericii ar trebui să
citească Sfânta Scriptură, să coboare printre oameni, să înveţe
limba poporului, să asculte nevoile preotului de rând şi să nu
uite că Fiul lui Dumnezeu s-a născut într-o iesle, nu într-un
palat, a venit pentru cei săraci, a trăit în mijlocul pescarilor şi
nu a leviţilor la templu, a murit pe Cruce, condamnat de
preoţii evreii şi niciodată nu a locuit într-un palat cu hoarde de
servitori cum locuiesc episcopii noştri astăzi.

7 8
[1] Ortodoxia mioriţică este stadiul ultim al siluirii
mesajului iubirii Fiului lui Dumnezeu, «Carele, pentru
noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din
ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt, şi din Maria
Fecioara, şi S-a făcut om». Mioriţismul este temniţa de
veci a creştinismului nord-dunărean şi cea mai mare
ofensă pe care acest popor nefericit a adus-o Fiului lui
Dumnezeu care «S-a răstignit pentru noi în zilele lui
Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat şi înviat a treia
zi, după Scripturi». În mioriţismul teologic valahiot,
Evanghelia a ajuns o unealtă în mâna unei caste de
sorginte fanariotă, pentru care drumul Golgotei nu a
existat, iar Învierea nu-i decât o poveste sau prilej pentru
pelerinaje la Locurile Sfinte. Dacă mâine vom fi martorii
Parusiei, ideologii academicieni ai acestei erezii
eclesiologice Îl vor crucifica, din nou, pe Iisus Hristos,
pentru că ei nu se mai recunosc în chipul Treimic al
Fiului. «Marele Inchizitor» imaginat de F. Dostoievski se
poate naşte oricând în sânul atotsuficienţei românismului.
Între două sejururi la zarcă, Petre Pandrea scria profetic,
pe la jumătatea anilor ‘50, că ieromonahul Ioan-Silviu
Iovan de la Vladimireşti va ajunge, într-o zi, Patriarhul
României (Vezi Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah,
Bucureşti, 2001; Id., Călugărul alb, Bucureşti, 2003). Nu mult a
lipsit ca, în primăvara lui 90, năuca societate civilă să-l
aşeze în locul fugitivului Teoctist Arăpaş pe fostul
duhovnic al Vladimireştilor, caterisit de Sfântul Sinod, în
1956, pentru simplul motiv că nu se înhămase la căruţa
«Apostolatului social» a Patriarhului Justinian Marina,
(Vezi Justinian Marina, Apostolat social, 12 volume, Bucureşti,
9 10
1948-1976. O culegere de predici şi cuvântări despre adaptarea
Bisericii la noul regim instaurat în România la 6 martie 1945). În
schimb, profeţia provocatoare a prea repede uitatului
ontolog de la Păltiniş a devenit, paradoxal, realitate.
«Dacă lumea de mâine nu va fi una de brute, va fi una de
teologi» (Constantin Noica, Jurnal de idei, Bucureşti, 1990, p.
119), scria musceleanul în carnetele sale, pe la sfârşitul
anilor ’60. La începutul secolului al XXI-lea suntem deja
o ţară de foşti activişti de partid deveniţi teologi
semidecoţi, de intruşi obscuri, ajunşi specialişti în cele
sfinte, de agronomi cu studii la fără frecvenţă unşi, peste
noapte, slujitori ai Bisericii. Manufacturile laico-ecle-
ziastice produc, de mai bine de un deceniu, cateheţi idioţi
pe bandă rulantă şi profesori de teologie atei. Chiriarhii
cu seminarii şi facultăţi de teologie au din ce să trăiască şi
România are cei mai mulţi teologi pe cap de locuitor. Nu
înseamnă că poporul român este un popor religios, ori că
românii au o dispoziţie particulară pentru cele sfinte, deşi
România are cele mai multe mănăstiri pe cap de locuitor
din Europa, iar capitala României este unul din oraşele cu
cele mai multe biserici din lume. Suntem singurul popor
fără eretici, cu cele mai puţine mişcări sectare, unde
mănăstirile ajunseseră, pe timpul comunismului, un fel de
ceapeuri, iar ignoranţa a făcut să rămânem, de două mii
de ani, în sosul căldicel al cazaniilor şi în şoricăraia de la
pangarul din pronaosul bisericii. «Or, nu ştiu cum stau
lucrurile cu religiozitatea românească; ea nu mi-a
produs o impresie adâncă. Cei mai înalţi prelaţi mi-au
părut acolo nişte paradoxuri vii, în măsura în care lasă
să li se vadă un exterior care, pentru mine, cel obişnuit
cu Rusia, apare asociat indisolubil cu gravitatea şi cu
stricteţea, deşi în realitate ei sunt mai degrabă nişte abaţi
ai secolului al XVIII-lea; despre unii dintre ei erau
colportate cele mai galante aventuri, care abia dacă le
dăunau reputaţiei», scria, între cele două războaie,
Hermann Keyserling despre religiozitatea valahă şi feţele
noastre bisericeşti (Citat din ediţia românească, H. Keyserling,
Analiza spectrală a Europei, traducere de Victor Durnea, Iaşi, 1993,
p. 280). Din nefericire, rândurile austriacului sunt dureros
de actuale şi ar trebui să dea de gândit fanarioţilor
îmbrăcaţi ca nişte paşe de raiale turceşti din «palatele
brâncoveneşti». Rotaţia cadrelor din conducerea şi
administraţia bisericească şi cele câteva nume de
episcopi, numiţi în primăvara mineriadei iliesciene nu au
schimbat cu nimic politica Bisericii Ortodoxe Române
(BOR). Cumetreala vieţii bisericeşti şi intransigenţa pe
care le manifestă BOR-ul în raporturile cu celelalte culte
amintesc de românismul exclusivist al anilor ‘30. Dacă,
atunci, Constantin Rădulescu-Motru, Nichifor Crainic,
Nae Ionescu, Dumitru Stăniloae and co justificau, prin
false silogisme, mioriţismul ortodox, acum, după expe-
rienţa gherlelor anilor ’50, unde ortodocşi, catolici, greco-
catolici, protestanţi şi neoprotestanţi s-au împărtăşit din
acelaşi potir, nu mai avem dreptul să vorbim de
«ortodoxie şi românism». În plus, noi, ortodocşii, am fost
temnicerii unor ierarhi greco-catolici, pe vremea când
aceştia aveau domiciliu forţat în mănăstirile ortodoxe de
pe lângă Bucureşti et ailleurs. Neretrocedarea de către
ortodocşi a lăcaşurilor de cult şi a imobilelor greco-
catolicilor, la peste un deceniu de la schimbarea
11
regimului, este un act de o gravitate extremă. Ultimul
proiect de Lege a Cultelor din 2005, aflat încă pe site-ul
Ministerului Culturii şi Cultelor, nesemnat de greco-
catolici, pe bună dreptate, adânceşte prăpastia dintre
Bucureşti şi Blaj, iar mazilirea greco-catolicilor, în 1948,
rămâne o pată neagră pe obrazul BOR-ului, pe care,
culmea iresponsabilităţii, ortodoxia valahă nu şi-a
asumat-o decât în parte. Ridicarea Mitropoliei greco-
catolice a Blajului la rangul de Arhiepiscopie Majoră în
această primăvară, echivalentul întrucâtva a Patriarhiei
Ortodoxe, a dat lovitura de graţie naţionalismului
ortodoxist.
* * *
[2] Exemplul clasic al mioriţismului valahiot, din prima
parte a secolului trecut, îl descoperim în toată splendoarea
sa, din confruntarea virtuală a opiniilor a doi din gândi-
torii importanţi ai filosofiei româneşti interbelicoase,
ambii construind la revista «Gândirea» (1926-1944) acest
monstru hidos care este mioriţismul. Primul este Lucian
Blaga, omul care a crescut cu laptele «Mioriţei», dar pe
care l-a abandonat pentru schweitzerul helvet, lucru
impardonabil în ochii emulilor lui Nichifor Crainic. Din
anii ‘40 şi până astăzi mioriţismul ortodox ţine astfel pe
unul din cei mai importanţi filosofi români la Index.
Celălalt este Nichifor Crainic, primul teolog care a adus
pe lume mioriţismul, transformând teologia, dintr-o
ştiinţă a sacrului într-una a etnicului. Poetul «şesurilor
natale» (Nichifor Crainic, Şesuri natale, Craiova, 1916) a fost
12
omul care a divinizat «Mioriţa», aducând gălbeaza oiţei
năzdrăvane în ortodoxia românească. Dumitru Stăniloae
nu a făcut decât să preia zerul «Ortodoxiei şi Etnocraţiei»
(Nichifor Crainic, Ortodoxie şi Etnocraţie, Bucureşti, 1938), să-l
facă brânză şi să-l ridice la grad de caşcaval, sub titlul
«Ortodoxie şi Românism» (Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi
Românism, Sibiu, 1939). De mai bine de şapte decenii,
Evanghelia este prizoniera mioriţismului şi în numele lui
Iisus Hristos vorbesc toţi nebunii. Dar să revenim la cei
doi filosofi care arată, prin propriile lor cuvinte, stadiul
mioriţismului ortodox: Crainic – un mioriţism rupt
definitiv de comuniunea cu Biserica Universală; Blaga –
valahul care a schimbat telemeaua valahă cu brânza
franţuzească. Deşi scria la «Gândirea» lui Crainic şi
într-o oarecare măsură îl aprecia, Europa culturii lui
Blaga nu era aceeaşi cu a ţăranului Ion Dobre. Într-o
scrisoare din 22 nov. 1934, vorbind despre lucrarea sa,
Eonul dogmatic (Lucian Blaga, Eonul dogmatic, Bucureşti,
1931), Blaga îi scria lui Basile Munteanu: «E, după umila
mea părere, întâia încercare originală românească de a
depăşi filosofia curentă. Cred că ar interesa şi pe filosofii
francezi. Şi, de aceea, m-am gândit la Dta, dacă nu
cumva ai fi dispus să scrii un mic studiu în vreo revistă
de filosofie parisiană. Pe cât se poate de rezumativ.»
(Basile Munteanu, Corespondenţe, Ed. Ethos, ediţie îngrijită de Ioan
Cuşa, Paris, 1979, p. 170). Într-o scrisoare din 23 iulie 1938
către acelaşi Basile Munteanu, Nichifor Crainic îi
vorbeşte despre munca sa cotidiană la redactarea unui
tratat de mistică ortodoxă, mărturisindu-i speranţa că
acesta va fi tradus. «(…) cred, când va apărea, va fi
13
tradus şi în celelalte limbi coreligionare, adică
balcanice.» (Op. cit., p. 342). Blaga dorea să se măsoare cu
filosofii parizieni, Crainic se gândea la teologii coreli-
gionari din Balcani. Nu este o întâmplare dacă, la noi,
sunt în vogă, după 1989, teologii fundamentalişti anti-
occidentali sârbi şi greci. În afară de Stăniloae, tradus
într-un anumit context, teologii români nu s-au măsurat
niciodată cu teologii occidentali şi nici nu au de gând să o
facă, cel puţin pentru acest început de secol. Dacă pentru
Blaga, Europa era Parisul şi inteligentzia pariziană,
pentru gruparea de la «Gândirea», Europa erau Balcanii,
«Mica Antantă». Ne traducem şi ne citim între noi.
Europa acestora este spaţiul cuprins între Beograd,
Bucureşti şi Atena. Şi editurile de tendinţă sămănătoristo-
poporanistă colportează din 1990 încoace această
inteligentzia balcanică, triumfalist orthodoxă, deschis
anti-occidentală, pentru că în acest areal geografic
tronează peste ortodoxiile vecine tot un fel de mioriţism
autohton.
* * *
[3] Privită din exterior, ortodoxia mioriţică contemporană
nu este prea diferită de ortodoxia veacurilor trecute.
Aceleaşi odăjdii arhiereşti, acelaşi monoton timp
aliturgic, un continuu dolce farniente, între Utrenie şi
Mezonoptică. În liniştea apăsătoare a Cazaniilor,
creştinismul valahiot pare a trăi un fel de «viaţă fără de
moarte», dând impresia că la poalele Carpaţilor româneşti
a fost descoperit leacul nemuririi. Religiozitatea valahului
14
este un soi de budism atemporal, unde timpul a avut şi
mai are atâta răbdare. Religiozitatea mioriţică nu-i decât o
proiectare sentimentală a naţionalismului, un fel de
dedublare în plan metafizic a sentimentului naţional.
Religiozitatea noastră este copia fidelă a valahismului
nostru. Suntem religioşi în măsura în care suntem români.
Sentimentul religios la români a fost, tot timpul, legat de
sentimentul naţional. Românii n-au cunoscut magia
occidentală, cu savantele sale evoluţii, nici ezoterismul
oriental. La noi magia n-a depăşit stadiul mahalalei şi ea
nu a urmărit să transforme metalul în aur, ci a fost legată
de banalele activităţi de zi cu zi ale ţăranului sau târgo-
veţului, departe de piatra filosofală. Ştefan Cel Mare n-a
fost un sfânt, nici Matei Basarab ori Vasile Lupu. Numai
moartea martirică îi justifică Brâncoveanului locul din
calendar. Este singurul domnitor român care a mărturisit
credinţa şi a primit moarte martirică. Constantin
Brâncoveanu, cu toate păcatele sale, este sfântul care a
redat poporului român demnitatea pierdută de conducă-
torii acestui neam. Mănăstirile ridicate de ei sunt capo-
dopere ale culturii religioase medievale din provinciile
româneşti şi nu produse ale religiozităţii valahe. Românul
începutului de veac douăzeci şi unu, când vede aceste
bijuterii arhitectonice îşi imaginează că în evul mediu
românii nu făceau altceva decât să ridice mănăstiri.
Cultura noastră medievală este una monastică pentru că
atât am putut. Occidentul descoperea lumea nouă, noi
vegetam la umbra clopotniţelor şi ne cocoţam prin
scorburi după miere. Când universităţile europene sărbă-
toreau jumătate de mileniu de existenţă, noi inventasem
15
pridvorul bisericii, unde taica popa învăţa pe clăcaşi
buchia, cu Ceaslovul. Târziu au fost înfiinţate primele
Academii domneşti (la Iaşi în 1642 şi la Bucureşti în
1665) şi-atunci cu dascăli străini şi-n limbi străine. La noi
cultura şi civilizaţia au venit mult mai târziu şi nu-i de
mirare că în România de astăzi omul de cultură este un
«prost» care-şi pierde timpul cu cărţile şi nu produce
nimic. Cultura română laică a avut un Mihai Şora, un
Petru Creţia, un I. D. Sârbu, un David Prodan. Ortodoxia
mioriţică n-a avut personalităţi de talia celor citaţi mai
sus. Exista doar o «şcoală Stăniloae» mai mult ca
mentalitate decât ca instituţie de ucenicie. Între «şcolile»
vlădeanului Stăniloae şi a păltinişanului Noica, amândouă
lovite de gălbeaza mioriţei, s-a impus, de departe, Rohia
şi evreul Nicolae Steinhartd. Nu se putea da o lecţie mai
măreaţă bizantinismului valah, mioriţismului teologic
postbizantin şi-o umilinţă mai cruntă pentru nefericiţii
apostoli ai românismului, decât lecţia de omenie a acestui
evreu providenţial!
* * *
[4] Ţinut sub obroc după 1944, mioriţismul teologic s-a
trezit, în decembrie 1989, asaltat din toate părţile. Ca şi
Biserica, momentul revoluţionard a găsit teologia nepre-
gătită, incapabilă să-şi asume rostul şi rolul în societatea
românească. În 1945 s-a creat «Uniunea Preoţilor
Democraţi», împotriva căreia Patriarhul Nicodim nu avea
nici o putere. Numai Dumnezeu ştie în ce condiţii a murit
Nicodim şi cum a fost înscăunat Justinian. De la un an la
16
altul, preoţii legionari au devenit preoţi democraţi. Dintre
teologii democraţi amintim câteva nume, pentru ca
nepoţii acestor cameleoni să le recunoască: C. Budurcea,
I. Vască, Al. Ionescu, Justin Moisescu, Liviu Stan,
Spiridon Cândea. În anii ‘50 proslăveau democratura,
munca şi colectivismul în revistele Bisericii, astăzi fiii şi
nepoţii acestora, teologi dăştepţi, participă în comisii
mixte româno-comunitare şi sunt ecumenişti convinşi.
Monseniorul Vladimir Ghica murea pe 16 mai 1956 la
Jilava şi fu aruncat la groapa comună, ei slugăreau
«Soarele de la răsărit» şi pregăteau funeraliile religioase
pentru Petru Groza. Despre Vladimir Ghica scriu astăzi
străinii, fostului patriarh Justin Moisescu, ucenicul
Galeriului Părinte – Sorin Dumitrescu, îi editează Opera
Omnia! Să tot ironizeze GDS-ul Biserica şi instituţiile
sale, pentru că ecleziarhii noştri s'en foutent şi de GDS şi
de toată societatea civilă. Biserica a pierdut
rendez-vous-ul cu istoria şi în secolul XXI, Biserica şi
societatea civilă nu au intrat pe aceeaşi uşă. Poate că nici
una, nici alta n-au pierdut mare lucru, fiecare, de partea
sa, crezându-se mai «tare». Societatea civilă «pune placa»
cu tradiţiile sale laico-franţuzoide, Biserica, prin
ţârcovnicii ei, aminteşte vechea poveste cu tinda Bisericii,
unde Taica popa lumina boborul. Rezultatul? Luaţi trenul
de la Botoşani la Bucureşti şi veţi descoperi toată cultura
şi civilizaţiunea mioriţică, laică şi religioasă! Societatea
civilă, alias Mme Mungiu, uită că tradiţia noastră laică
n-ar alcătui decât câteva note explicative la sfârşitul unui
capitol, în timp ce mulţi din clerul «conducător» habar nu
au că abia sub fanarioţi analfabetismul preoţilor a început
17
să fie vindecat, cu forţa, de Mavrocordaţi. A trebuit să
vină un georgian pentru a traduce, în româneşte, cărţile de
cult! Nicolae şi Constantin Mavrocordat au făcut mai
mult pentru cultura religioasă valahă decât toţi domnitorii
români de dinaintea lor, prin reformele privind introdu-
cerea limbii române în Biserică şi prin alfabetizarea
clerului. Deşi pare de necrezut, astăzi nici un istoric
mioriţic nu vorbeşte despre lipsa «ortopraxiei». Aşa
depărtaţi erau creştinii de Biserică, încât a fost nevoie ca
Nicolae Mavrogheni să dea legi, ca pe timpul lui Carol
Cel Mare în Occident, prin care să-i oblige pe creştinii
ortodocşi, sub aspre ameninţări, să participe la liturghiile
dominicale. Singura mare diferenţă dintre legile lui Carol
Cel Mare şi ale lui Nicolae Mavrogheni era timpul când
au fost date. În Occidentul carolingian aceste legi
fuseseră date cu o mie de ani în urmă! Comentariile sunt
de prisos! Cât despre «creştinismul filocalic» valah, doar
Costion Nicolescu cu a sa eretică teologie ţărănească (A se
vedea Costion Nicolescu, Elemente de teologie ţărănească. Chipul
creştin ţărănesc al lui Dumnezeu, Editura Vremea, 2005) şi
isihaştii mioriţici de la Muzeul Ţăranului Român o pot
afirma, iar Sorin Dumitrescu şi Constantin Schifirneţ să o
demonstreze. Şi tot ei să creadă. Sfânta Biserică Ortodoxă
Română şi filocalicul creştinism românesc au ţinut sute
de ani ţiganii în sclavie pe moşiile mănăstirilor şi ale
episcopiilor! Unde era atunci duhul Filocaliei? Unde era
iubirea aproapelui sau cu ce se deosebea BOR de stăpânii
de sclavi din America plantaţiilor de bumbac din acei
ani? Nici despre acest capitol sumbru, sfârşit abia la 1844
în Moldova şi la 1845 în Muntenia, nu vorbeşte istoria
18
oficială a BOR. De ce nu a tradus BOR pentru milioanele
de ţigani Biblia în limba ţiganilor pentru a-şi plăti
păcatele când i-a tratat pe ţigani ca englezii americani pe
sclavii negri? Aş vrea să văd la Muzeul Ţăranului Român
sau la Muzeul Satului, alături de bisericile de lemn, şi o
şatră de ţigani care să reprezinte robii ţigani de pe moşiile
Bisericii pentru ca tinerele generaţii să înţeleagă
creştinismul românesc aşa cum a fost el, nu cum ni-l
livrează unii famelici teologi cu trei paie în barbă, care
habar nu au despre Hristos şi Biserică. S-au apucat de
teologie după 1989 pentru că s-a dat liber la teologie şi
este o ştiinţă la modă şi prinde şi la proşti, iar cărţile de
teologie cu cât sunt mai proaste, cu atât par mai
interesante. Priviţi ce titluri se vând mai bine prin librării
şi-o să înţelegeţi diferenţa dintre Teologie şi
pseudo-teologiile tuturor refulaţilor şi complexaţilor care
şi-au găsit adăpost sub sutana Bisericii! Dacă s-a decis
deschiderea unui Muzeu al Holocaustului în România, să
se deschidă şi unul al Holocaustului ţiganilor din
România, pentru că în aceleaşi cuptoare erau arşi şi evreii
şi romii, iar în faţa lui Dumnezeu un suflet de evreu nu
valorează mai mult decât unul de ţigan, nici mai puţin
decât un suflet de român.
* * *
[5] Pentru a hrăni monstrul ideologic născut între cele
două războaie mondiale, păpuşarii ortodoxismului
postdecabrist au adus, din trecutul lor «franchist», figuri
de martiri celebri. În acest context trebuie înţeleasă
19
revenirea lui Moţa şi Marin în conştiinţa naţionaliştilor
români după 1989. O parte a clerului ortodox predica, în
1990, cu emoţie, de eroii Moţa şi Marin şi chiar unul din
părinţii celebri din Grupul de Reflecţie al BOR, care-l
fugărise pe Teoctist, susţinea chiar canonizarea acestora.
Nu eram departe de atmosfera incendiară a sfârşitului
deceniului al treilea, când cei doi au avut parte de
funeralii naţionale, la care Biserica şi clerul au participat
deopotrivă. Ce timpuri! ar putea spune vreun nostalgic
nonagenar de pe la Mănăstirea Cernica, care devenise, pe
timpul legionarilor, leagănul cântecelor Căpitanului, ce
l-a determinat pe Ion Antonescu să închidă Seminarul
monahal, lucru pe care nu-l aflăm din Istoria Bisericii
Ortodoxe Române a mult respectatului Pr. Prof. Dr.
Mircea Păcurariu (Cea mai recentă ediţie este Istoria Bisericii
Ortodoxe Române, 2 volume, Iaşi, 2004). În istoria sa, Mircea
Păcurariu nu aminteşte nici cum au găsit străinii Biserica
de pe aceste meleaguri (A se vedea cele 9 volume, sub titlul
Călători străini despre Ţările Române, publicate între 1968-1997)!
Moţa şi Marin au fost plimbaţi, într-un tren, de la
Cernăuţi spre Bacău – Cluj – Sibiu – Bucureşti, în 1937,
cu aprobarea Patriarhului, care a permis preoţilor şi
episcopilor să primească, în gări, cortegiul funerar, cu
toate onorurile. Este vorba de acelaşi Patriarh care, în
acelaşi an, a semnat o lege prin care i-a condamnat pe
legionari. Un patriarh căruia i se publică, post-mortem, 3
volume de acte, documente şi corespondenţa (ediţie alcă-
tuită şi îngrijită de Antonie Plămădeală, între 1984-1987, la Sibiu),
dar despre care nu ştim dacă era credincios sau ateu! Ştim
în schimb că pe timpul comuniştilor, C. I. Drăgan a primit
20
aprobarea să dezgroape resturile pământeşti ale lui Moţa
şi Marin, de la «Casa Verde» şi să le înmormânteze la
Dămăroaia. Ghiciţi cine le-a prohodit şi cine era patriar-
hul României înainte de 1989? Nici despre aceste «nimi-
curi» ale istoriei BOR nu se vorbeşte în istoria oficioasă a
Bisericii. Poate or să apară şi istorii bisericeşti alternative
şi o să putem afla mai multe despre dedesubturile vieţii
bisericeşti din secolul trecut: despre povestea cu Dej şi
Justinian, când ultimul era doar preot pe undeva prin
sudul ţării şi primul era căutat de Siguranţă; despre
povestioara ascensiunii rapide a profesorului Moisescu,
de la catedră la jilţul de Patriarh; despre misiunile
preoţilor din diasporă; despre lupta pentru posturile
ecumenice sau cum se înfiinţează o episcopie după 1989.
Pentru serviciile aduse Bisericii Neamului şi Neamului
Românesc, Mircea Păcurariu a fost primit la Academie şi
semnează prefaţa interesantului volum Partidul, securi-
tatea, cultele, (Partidul, securitatea, cultele. 1945-1989, coordonat
de Adrian Nicolae Petcu, Bucureşti, 2005), punând dintru
început un bemol tendenţios celor 12 studii în care,
printre altele, se vorbeşte şi despre relaţiile dintre unii
slujitori ai BOR şi Mişcarea legionară. Cititorul începe
lectura cu predoslovia bătrânului istoric care oferă, din
capul locului, şi cheia în care ar trebui înţeleasă lucrarea.
Ar fi bine de citit în paralel şi rândurile lui Racoveanu
despre Mişcare şi Biserică, pentru a rămâne în atmosfera
epocii interbelice (Gheorghe Racoveanu, Mişcarea legionară şi
Biserica. Omenia şi frumuseţea cea dintâi. Prefaţă de Constantin
Papance, editura Samizdat. Nu se precizează locul şi anul!).
21
* * *
[6] Între societatea civilă şi ortodoxie nu există dialog.
Pentru intelectualii acestui neam, stigmatizarea lui Lucian
Blaga de către ortodoxia românească, la jumătatea
secolului trecut, este încă actuală. În memoria
contemporanilor, Blaga este «ereticul» descris de
Stăniloae (Vezi Dumitru Stăniloae, Poziţia dlui Lucian Blaga faţă
de creştinism şi ortodoxie, Sibiu, 1942) şi nu «energia
românească» descrisă de Vasile Bancilă (Vasile Bancilă,
Lucian Blaga, energie românească, Bucureşti, 1938, lucrare reeditată la
editura Marineasa din Timişoara în 1995, prin grija fiicei autorului, Ileana
Băncilă). Toate aceste clişee continuă să fie prezente pe
obrazul pestriţ al orthodoxiei valahe şi cât timp Biserica
nu va coborî din palatele sale lângă omul de rând, ea nu
va fi decât un loc unde românul merge să-şi boteze
pruncii, să-şi cunune odraslele, să înmormânteze bătrânii
şi nimic mai mult. Noţiunile fundamentale ale creştinis-
mului: dragostea, comuniunea, iertarea, iubirea aproa-
pelui, nu sunt decât lozinci. Când anumite evenimente
trăite, anumite cărţi citite, întâlniri cu persoane deosebite,
nu schimbă cu nimic viaţa noastră, înseamnă că undeva,
înlăuntrul nostru, este ceva putred. Când nu eşti sensibil
la zâmbetul unui copil, la mirosul unei flori, la frumu-
seţea unei femei, la ciripitul unei păsări, acesta este
semnul că ai pierdut orice relaţie cu lumea de lângă tine,
că viaţa curge în contratimp cu a celorlalţi. Mai-marii
noştri sunt în situaţia de mai sus şi viaţa lor nu are nimic
comun cu viaţa noastră, cu lumea noastră. Vlădicii noştri
sunt acolo sus, «nemuritori şi reci», insensibili la misterul
22
lumii de jos. În seraiul lor copiii nu au zâmbet, florile nu
au miros şi singurul ciripit este cel al cucuvelei, pe care
fiecare mitropolit o vede la palatul celuilalt şi la unii uită
să mai vină. Mitocănia care domneşte pe culoarele
birourilor administraţiei bisericeşti şi-n sufletele unor
ipochimeni a atins cote halucinante. Vedem tot timpul
celibatul şi formalismul liturgic al catolicilor şi nu ne
împiedicăm de tonele de bârne din ochii noştri. Ne-am
făcut o pasiune în a acuza catolicii şi protestanţii de fel de
fel de erezii imaginare şi nu avem curajul să recunoaştem
că viaţa noastră religioasă a devenit mai săracă decât a
occidentalilor. Cel puţin ei ştiu că merg la Mesă, să bea o
cafea, după. Noi mergem că bate clopotul. Aici este rana
însângerată a ortopraxismului valah. Am trecut din
habotnicismul evului mediu într-un modernism lipsit de
orice prezenţă divină. În afară de câteva mii de ţărani de
pe acoperişurile Carpaţilor, care încă se mai salută cu
«Doamne ajută», în rest nu auzi decât «Iasu», «Ciau»
şi… «O zi bună»!
* * *
[7] Talibanii mioriţici ai României Mari visau, în anii ‘20,
la un om nou. Legionarii începuseră să-l construiască prin
tabere şi schimnicii voluntare. Comuniştii au transformat
taberele voluntare în colonii patriotice şi până la urmă
visul a devenit realitate. Omul nou este, în sfârşit, pe
străzi şi în librării. Numele lui: «Omul recent» (H.-R.
Patapievici, Omul recent, Bucureşti, 2002). De la Bucureşti la
Botoşani, de la Săpânţa la Vama Veche, omul recent se
23
declină la toate cazurile. Că nu seamănă cu cel dorit de
Căpitan sau de Cioran, nici cu zinovievicul homo
sovieticus, asta este o chestiune secundară şi ţine de
accidentele formative ale acestei creaturi, nu de substanţa
sa. Important este că avem un om nou şi în această
corcitură turco-valahă s-au întrupat toate idealurile
creştino-legionare, paulesciene, iorghiste, gheriste,
nichiforocrainiciste şi reveriile marxist-leniniste în
variantă autohtonă. La acest om nou visa şi geograful
Simion Mehedinţi în 1941, când scria despre «omul nou,
educat în spiritul legiunii» (Simion Mehedinţi-Soveja,
Creştinismul românesc. Adaos la caracterizarea etnografică a
poporului român, Bucureşti, 1941, p. 110), pentru care
«românismul (…) nu-i altceva decât vechiul dacism,
peste care s-a altoit doctrina nouă a creştinismului».
Baciul vrâncean a reuşit să dedice un capitol idealului
legionar, pe care l-a făcut parte componentă a
creştinismului românesc, lăudând suferinţa ca mijloc de
purificare morală (Op. cit., capitolul IX, pp. 103-111). Mai
mult decât atât, geograful sovejan aderat la ideile
anumitor curente de factură gobinistă, concluzionând că
toate nenorocirile care s-au abătut asupra României au
venit de la influenţele nefaste ale «elementelor
mongolice, infiltrarea ţiganilor şi a evreilor». Deja ne
aflăm pe drumul spre Auschwitz, iar de la teorie la
practică nu-i decât un pas. Când utopia «devine» realitate,
comentariile nu-şi au locul, mai ales când, schimbând
planurile, epocile şi idealurile, «omul recent» l-a trimis
de-o manieră stalinistă pe exdizidentul Buzura la pensie
şi tronează mândru peste capetele celor din defuncta
24
fundaţie, actualul Institut. Anglofona mână dreaptă a
acestui «om recent» a reuşit să jignească toţi intelectualii
români aflaţi la studii peste hotare, demonstrând că poţi
să asculţi şi să scrii despre muzica divină a lui L. Cohen
în «revista ideilor în dialog», să scoţi apoi un volum
despre Cohen şi-n suflet să rămâi o javră, sigur o javră de
Temeşvar!
* * *
[8] Una din ereziile moderne ale creştinismului este
naţionalismul. Viziunea iudaică a etnicului şi religiei s-a
mutat la fiecare popor ortodox şi fiecare neam
drepcredincios are în subconştientul său ideea de popor
ales. Ca fenomen istoric, «naţionalismul recent» s-a
născut odată cu formarea naţiunilor. Ca fenomen religios,
naţionalismul creştin este apogeul acestui primitivism
civilizaţional, care transformă în victimă persoana care nu
aparţine aceluiaşi trib, într-un moment istoric bine definit.
Silogismele teologilor şi filosofilor naţionalişti (români,
sârbi, greci, ruşi), prin etnicizarea divinului, se depărtează
de mesajul universalist al Evangheliei, de jertfa
mărturisitoare de la capătul Golgotei. Dacă istoricul poate
vorbi despre naţiune, emite teorii, judecăţi, concluzii, în
schimb, pentru teolog, naţiunea nu poate constitui un
subiect de studiu, pentru că teologul nu este un etnolog,
deşi multe pagini antologice ale teologiei româneşti sunt
pline de folclor. Atâta timp cât geneticienii nu au găsit
nici o genă care să poată individualiza naţiunile, cum este
posibil ca un teolog să introducă etnicul în teologie, fără
25
să întineze Învierea? În momentul când teologia devine o
noţiune care serveşte etnicul, acea teologie nu mai este o
cale către cealaltă lume, iar teologul, fie el şcolit la
Bossey sau Saint Serge, Roma sau Strasbourg devine un
sofist, chiar dacă este ucenicul lui Dumitru Stăniloae.
Dacă rămânem în acest raţionament, ajungem la lucrări
de tipul Pentru o teologie a neamului («Fiecare în rândul
cetei sale». Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru
Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda. Ediţie îngrijită,
introducere şi note de R. Codrescu, Bucureşti, 2003), un titlu care
ne poate duce cu gândul la orice, numai la Dumnezeu, nu.
Teologia nu are nimic comun cu opţiunile noastre
politice, deşi studiile din volumul citat sunt pline de texte
biblice. Titlul este răsunător şi mulţumeşte tot spectrul
naţionalist autohton. De la colţul cel mai darwinist al
stângii până la obsesiile descoperitorului insulinei. Nu au
aşteptat negrii sud-africani până în 1986, ca Sinodul
Bisericii Evanghelice Olandeze din Africa de Sud să
renunţe la aparheid şi să recunoască egalitatea în drepturi
a negrilor cu albii africaneri? În catolica Rwandă, la
sfârşitul primăverii lui 1994, Tuţii şi Hutu au pus în
practică, la îndemnul episcopilor catolici, o teribilă
teologie a neamului, «à la machette» (un fel de cuţit cu o
lamă lungă şi lată), teologie inspirată şi cultivată de
Biserica romano-catolică în fosta colonie belgiană, vreme
de decenii. Gândind în spiritul unei teologii a neamului,
fantasmele ortodoxiei vin de la sine şi R. Codrescu are tot
dreptul să le amintească în a sa «Carte a îndreptărilor» (R.
Codrescu, Cartea îndreptărilor, Bucureşti, 2004). Ca teolog al
neamului devii automat apologet al neamului. Numai că
26
noii apologeţi nu se «bat» pentru ideile apologeţilor
creştini din primele secole. Visul lor este unul secular,
sectar, gregar. De unde şi erezia politico-religioasă a
cuiburilor legionare, bazată pe cultul conducătorului şi al
sacrificiului. Doar locuit fiind de această eretică «teologie
a neamului» poţi porni «în căutarea legiunii pierdute» (R.
Codrescu, În căutarea legiunii pierdute, Bucureşti, 2002), căutare
unde erudiţia şi melancolia îşi dau mâna pentru a
demonstra angelismul celor care au aceleaşi principii cu
fundamentaliştii islamişti din zilele noastre. Chiar vrem
să otrăvim şi generaţiile de astăzi cu amintirile
«Buneivestiri», ale «nicadorilor», «simiştilor», «briga-
dierilor», «mexicanilor» şi a altor «papanace» suveniruri
de asasini fanatici?
* * *
[9] Câteva teze de doctorat, două-trei volume de articole
adunate din buletine parohiale sau penseuri ratate ale
unor teologi şmecheri, cu biografii romanţate pe malurile
Tamisei, Senei sau ale Rhinului, nu dovedesc existenţa
unei teologii ortodoxe contemporane. Lozincile ortodo-
xismului mioriţic (apofatismul; mistica; mănăstirile;
pustnicii; Crainic şi primul curs de mistică într-o facultate
ortodoxă; Stăniloae, primul traducător al lui Palamas
într-o limbă modernă; tocita «oază de latinitate» etc.) nu
justifică nici ele existenţa unei veritabile teologii
mioriţice. George Enescu odihneşte la Père Lachaise şi nu
la Bellu. Visarion Puiu a murit departe de ţară, caterisit
de Sfântul Sinod, în vreme ce «preoţii democraţi», sub
27
oblăduirea vajnicului Justinian, cădelniţau după 1944
dricul blenoragic al democraţiei interbelice şi participau
la naşterea «democraturii populare». De vreo câţiva ani,
bisericile noastre sunt goale, iar tribunalele pline. Pe
creştinul român îl interesează mai mult pământul decât
cerul şi toate ţuţianismele musceleanului nu-s decât vorbe
de efect. În afara Mitropolitului Nicolae Corneanu, nici
un nabab din Sacrosantul Sinod nu a recunoscut că a fost
colaborator al Securităţii. Culmea, s-au declarat ei înşişi
victimele regimului pe care l-au slujit cu credinţă. Aş fi
mândru de capii Bisericii strămoşeşti dacă aş fi
contemporanul unui dialog între aceştia şi unul din
intelectualii acestui neam, în genul elegantului dialog
(martie ‘95 - ianuarie ‘96) dintre Umberto Eco şi
cardinalul Martini, Arhiepiscop de Milano, editat în 1997
în italiană şi tradus în franceză un an mai târziu (Croire en
quoi? Paris, 1998). Sau al celui dintre Jean-Didier Vincent şi
Jacques Arnould (La Dispute sur le vivant, Paris, 2000),
extraordinar schimb de idei între un om de ştiinţă şi un
dominican, având ca subiect viaţa.
* * *
[10] Sindromul «fratelui Alexandru» (inspirat din celebra
lucrare a lui Constantin Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru,
Bucureşti, 1990) a lovit crunt Biserica după 1989. Ortodoxia
caută temeiuri pentru a se ruga pentru fratele Alexandru,
fie el Moghioroş, Dincă, Roşianu, Stanciu, Popescu,
pentru că ea însăşi, la un moment dat, a stat la masă cu
fratele Alexandru. A împărtăşit victoria şi bucuriile cu
28
fratele Alexandru şi acum îl face părtaş pe fratele
Alexandru la biruinţa vremurilor. Te poţi ruga pentru
fratele Alexandru când ai înaintea ochilor Harta
concentraţionară a României? Este atât de coruptă firea
acestui popor, să-l ierte pe fratele Alexandru, să-i
tămâieze mormântul de călău şi să-i cânte «Veşnica
pomenire» în Ghencea? Ne-am trezit în Agora
post-decembristă cu personaje din Damian Stănoiu, ce
dădeau unei ţări întregi lecţii de morală şi patriotism,
tocmai ei care jucaseră «Baba oarba» în spatele
iconostaselor. Mai cinstit histrionul de Simion Tatu de la
Mănăstirea Plumbuita, celebru parlamentar al FSN-ului,
care mergea în campanie electorală pe la APACA, alături
de Petre Limbădelemn, fiul stalinistului Walter Roman.
Nu şi-a schimbat nici prietenii, nici obiceiurile. Păcat de
suferinţele Înaltului Plămădeală, (Dumnezeu să-l ierte!) ajuns
prea devreme în «ograda» baptist-hortodoxului Vadim. Şi
totuşi, preotul Buga are dreptate când cere imperativ să
ne rugăm pentru fratele Teoctist (I. Buga, Rugaţi-vă pentru
fratele Teoctist, Bucureşti, 2005), deşi sună a «Rugaţi-vă
pentru fratele Alexandru», în cheie nicasiană.
* * *
[11] De vreo câteva decenii bunişoare aşa-zisa teologie
mioriţică şomează. Teologii născuţi sub regimul
«democrat-popular» au cunoscut «gloria» trecătoare a
acestui sfârşit de veac, dar din punct de vedere «ştiinţific»
creaţiile lor sunt NULE. Operele de «sertar» ale acestor
«teologi ai rezistenţei», interzise de cenzură şi publicate
29
în ultimii ani, nu sunt, în realitate, decât culegeri de
predici şi pălăvrăgeli (h)omagiale. Aceleaşi nume care
ieri negau dărâmarea bisericilor dau acum interviuri la
gazetarii din Occident, povestindu-le cum au salvat
creştinismul românesc, trăgând clopotele în timpul
Liturghiei şi cum sfidau Puterea, plimbându-şi bărbile
printre palatul patriarhal şi marea adunătură naţională!
Citeşti şi nu-ţi vine să crezi. Vezi negru pe alb şi ai
impresia că visezi. Hai, Bre! Or fi proşti jurnaliştii din
Ţara lui Obelix, dar mai lăsaţi minciuna fraţilor şi nu ne
mai intoxicaţi cu amintiri din «gherlele» chiolhanelor
voastre praznicale! Cam acesta este stadiul teologiei
academice româneşti şi a eminenţelor sale la sfârşitul
veacului trecut. Ceilalţi reprezentanţi ai clerului n-au dat
interviuri patriotice înainte de 1989 şi nu publică în
«Memoria. Revista Gândirii Arestate». Cei mai şmecheri
dintre ei – protopopi, consilieri, vicari, secretari etc. sunt
membri în comitete, comiţii şi fundaţii filantropice,
primesc ajutoare şi invitaţii de peste hotare, apar la
emisiuni spirituale sau chiar la tembela OTV. Pe vremuri
erau invitaţi la fosta viaţă spiritulă a tvr-ului când Titi se
ocupa şi de spirit. Îi dădeai un telefon lui Titi Dincă, îţi
pregăteai un «logos» tare, el îţi trimitea întrebările, tu îţi
munceai răspunsurile. Venea seara spirituală. Audienţă
maximă, dialoguri şoraniene. TD arunca răspunsurile, MS
scotea din tolba sa palavre ce uluiau invitaţii. Dialogul se
precipita când personajul confunda răspunsurile. Ten-
siunea creştea, eram în plin teatru grec şi ne-amintim ce
frumos era cu Andrei Şerban la Naţional şi cum Mona
Muscă nu l-a adus la Naţional pe Şerban pentru a nu
30
încălca legea! Corul intra în scenă şi serata religioasă se
încheia în lacrimi de emoţii şi «pupăciuni», ca la
robingorevelionul everacului.
* * *
[12] Oricât am fi de cinici nu putem nega vulcăneasca
«ispită bizantină» – mănăstirile valahilor. Nu trebuie să
ne imaginăm însă că ele sunt populate de sfinţi! Nu
spunea Nicolae Steinhardt că erau pe cale să devină
ceapeuri? Un Paisie Olaru se naşte o dată la o sută de ani.
Eugen Lovinescu avea dreptate să critice ortodoxia
românească, creştinismul dunărean postbizantin şi
inconsistenţa culturii religioase româneşti : florilegii,
omilii, danii la locurile sfinte. Marile realizări culturale
ale evului mediu românesc poartă pecetea străinilor aflaţi
în pribegie prin provinciile olahe. Tot străini au fost şi
«naşii» Academiei lui Şerban Cantacuzino I (1680) şi a
lui Antioh Cantemir(1707). Blânda ortodoxie a ţinut
Scriptura departe de graiul românesc. Am înghiţit
chirilica şi greaca câteva secole pentru că ierarhii noştri
nu erau, de cele mai multe ori, de prin părţile noastre. Am
dormit în ortodoxie până pe la 1848, când am aruncat şi
ultimii şalvari. Am mai luat un şut în fund cu
secularizarea lui Cuza, condamnată fără noimă de
capetele bisericeşti şi până prin deceniul cinci al veacului
trecut am lâncezit între clopotniţă şi pridvorul bisericii.
După reeducare ne-am pus din nou pe somn până-n iarna
lui ’89 - ‘90. Evenimentele neelucidatului decembrie au
adus ortodoxia la tvr-liberă, şi-n câteva săptămâni aveam
31
deja star-urile noastre. Scădea audimatul, apărea un om în
sutană, o «Veşnică pomenire!» în direct, de la cimitirul
victimelor iliesciene, un marş pe la Piaţa Romană, un
«Tatăl nostru» la Universitate etc. A mers spectacolul
până în toamna lui nouăzeci. Între timp Patriarhul şi-a
reintrat în drepturi, ierarhilor din staff-ul administraţiei
bisericeşti li s-au creat noi centre episcopale (Slobozia,
Giurgiu). Totul pentru liniştea noastră. S-au mai schimbat
câteva nume pe ici, pe colea, şi uşurel viaţa a reintrat în
normal. Cine din ofiţerii sutanofori, din birourile de la
Mănăstirea Antim, gândea, pe vremea răposatului, c-o
s-ajungă peste noapte în jilţuri arhiereşti? Restauraţia
ultimilor ani a pregătit BOR-ul pentru mileniul trei.
Schimbul de mâine a fost deja asigurat. Mulţi din aceşti
coconi parveniţi se comportă ca pe vremea când episcopii
nu vorbeau limba poporului. Scopul lor, acum, ca şi
atunci: căpătuiala. De aici la nepotism nu-i decât un pas.
Nepotismul este o plagă vie, cunoscută de toată lumea şi
în faţa căreia toţi închidem ochii. Acest sistem este aşa de
puternic încât birourile administraţiei centrale sunt legate
prin fire nevăzute de tot felul de rubedenii. Vrei să nu
mori Popa Prostu pe «unde a înţărcat Mutu iapa», fă-ţi un
fin care este vărul unui cumătru, care, întâmplător, este
Inspector bisericesc! Şi el, la rândul său, este finul unui
Vicar, care este nepotul unui Episcop. Şi acesta, la rândul
său, are un «negru», protopop prin Ţara Vrancei, care
poate apela la unul din ai săi zeci de cumetri din tot
judeţul şi problema se rezolvă. Dacă eşti teolog vei primi
parohie în buricul târgului şi fonduri de la Culte pentru
biserică. Dacă eşti maţe fripte, ori alt gen de coate goale
32
şi până în 1989 ai vându blugi şi ţigări, te bagă taica popa
la Facultate şi-n câţiva ani te-aduce taica la Focşani, la o
parohie cu vad. Te-nsoară cu o fată care vinde lumânări,
laşi golăneala şi seringile, te face popă în oraşul Unirii şi
predai şi religia la o şcoală centrală. Nu te regăseşti
într-una din aceste ipostaze, n-o să vezi Parisul pe o
Bursă ecumenică în veci şi nici America la vreun
congres, să asculţi traducerea în căşti. Cumetria în lumea
universitară despre care vorbeşte Luca Piţu (Luca Piţu,
Breviarul nebuniilor curente, Iaşi, 19982, pp. 77-90) este valabilă
şi în tagma bisericească şi în învăţământul teologic
ortodox. Adio metafizici şi filosofii păgâne, «dacă n-ai
neamuri la Ierusalim». Iţi faci studiile la Bucureşti şi-o să
vezi Occidentul prin cablu. Te mulţumeşti cu B. Pivot
(sau te mulţumeai), cu «Cercul de la miezul nopţii» şi cu
ce mai pică pe Arte. Rămâi un ramolit în ale culturii şi-o
să fii mulţumit să mergi cu Dacia la Căminul preoţesc, la
Techirghiol. Desigur, c-un plocon. Dacă nu, dormi pe
plajă la nudişti şi meditezi la spiritualitatea geto-dacilor.
N-ai somn, te mănâncă ţânţarii, îl citeşti pe I. Gh. Coman
şi crezi că proto-românii sunt (sau erau) pe acelaşi picior
cu grecii şi romanii şi historia nu mai începe la Sumer, ci
la Sucidava! N-a spus-o literatul Coman, o spune Maria
Gimbutas!
* * *
[13] Dumnezeul ortodoxiei mioriţice este ca Dumnezeul
metafizicii occidentale, un Dumnezeu mort, asfixiat în
stufărişurile din iatacurile chiriarhale. Prins în polemicile
33
naţionalist-ortodoxe ale primei jumătăţi de secol,
creştinismul s-a topit în faţa istoriei naţionale,
transformându-se într-o ideologie cu priză la mase. Am
renunţat la veşnicie, la lumea de dincolo, pentru a trăi în
mahalaua noastră cea de toate zilele. România acestui
început de secol este o ţară de calcute, unde flacăra vieţii
se aprinde şi se stinge sub privirile insensibile ale celor
din jur. Ni s-a făcut deja scârbă de prezenţa plictisitoare a
cerşetorilor prin metrouri, iar dacă fură, îi dăm pe mâna
poliţiei. Mâine, poimâine o să plătim mercenari, să-i
împuşte, ca prin Brazilia. La noi este mai rău ca-n
Somalia şi Eritreea, unde seceta prelungită şi războiul au
distrus totul. România a ajuns după 1989 «Etiopia
Europei» (I. P. Culianu).
* * *
[14] Creştinismul mioriţic nu este cel din istoriile oficiale,
el se apropie mai degrabă de folclorismul lui Crainic.
Spiritualitatea românească nu este una pur creştină, cum
afirmă istoricii creştini şi teologii protocronişti autohtoni,
ci mai degrabă un folclorism interesant, care amestecă
elemente păgâne, practici religioase neopăgâne cu idei şi
principii creştine. Dacă am elimina partea necreştină din
«tradiţiile noastre creştine», creştinismul mioriţic ar fi un
fel de creştinism reformat, cu pereţii goi şi reci.
Frumuseţea creştinismului nostru o dau tocmai datinile şi
obiceiurile păgâne care, la adăpostul noii religii, s-au
metamorfozat în rituri şi «tradiţii creştine». Ţăranul
român crede mai mult în superstiţii decât în icoane şi-i
34
este frică mai mult de descântece, blesteme şi vrăji decât
de Judecata de Apoi. Cine nu a fost descântat măcar o
dată de deochi cu misterioasele descântece populare,
unde se întâlnesc practici păgâne şi «Tatăl nostru»,
binecuvântări creştine şi scuipături rituale? Cine vrea să
înţeleagă creştinismul românesc, nu trebuie să meargă la
Biblioteca Universitară sau cea a Academiei. Să-şi ia
rucsacul şi să urce prin Carpaţi, acum, cât mai sunt ţărani
care-şi blesteamă vecinii şi le deoache animalele şi nu au
emigrat cu toţii la muncă prin Occident. Să le asculte
descântecele, pentru că descântecul este cea mai sublimă
simbioză a spiritualităţii româneşti. Poţi ajunge nemuritor
la Academie fără să cunoşti sufletul românesc, dacă
citeşti doar istoriile oficiale. Sunt mulţi care au ajuns şi
predau aceste istorii prin zecile de facultăţi particulare,
fără să aibă habar de ceea ce reprezintă adjectivul
«românesc». Ţăranul român n-a ajuns definitiv la Muzeul
Satului, cu toate că nu a rămas decât o idee din ţăranul de
altădată. Babele noastre hâtre mai dau în boghi pe ascuns,
mamele mai pun busuioc odraslelor sub perini de
Bobotează, la nunţi se mai taie cozonacul pe capul
miresei, ursitoarele sunt nelipsite, după mort se sparge
ulcica şi cu aţa mortului se leagă cununii. Trist va fi când
acestea n-or mai fi decât pe discuri de la romanticul
Electrecord şi vom auzi doar «Hai să-ţi dau cu ghiocul!»
prin Piaţa Matache şi muzica copilului minune prin
Berceni! Acesta este creştinismul românesc: un
folclorism trăit anonim şi nu o istorie presărată cu
momente cruciale. Istoria neamului românesc nu este una
bogată în personaje mitice. Totul s-a petrecut la nivelul
35
omului de rând, departe de marea istorie. Şi totuşi, în
neistoria valahă, celebrul necunoscut Vasile Lovinescu a
găsit înţelesuri şi simboluri care dau o oarecare
importanţă puţinelor noastre coborâri în istorie.
Neamurile care locuiau versanţii Carpaţilor s-au trezit, la
capătul a câtorva veacuri, vorbitorii aceleaşi limbi şi
purtătorii aceloraşi tradiţii. Impunând astăzi date epocale
şi canonizând personaje istorice, nu vom schimba în bine
trecutul, ci vom maimuţări memoria unor personalităţi
care aveau toate calităţile, în afara aceleia de Sfânt.
* * *
[15] O boală necruţătoare se va abate asupra Bisericii
Ortodoxe Române în secolul în care tocmai am păşit:
ICIOGLĂNIA. Se pare că, nu peste mult timp, Biserica va fi
«cârmuită» de icioglani. Istoria unui icioglan nu poate fi
niciodată istoria unui mec, pentru simplul motiv că
icioglanul nu-i un mec, el este un codoş. Icioglanul nu-i
mârlan, e chiar un tip subţire. Icioglanul este tot timpul în
primele rânduri, cu ochii după flash-uri şi microfoane.
Icioglanul nu doarme niciodată. Dacă muritorul de rând
visează umbre şi chipuri din trecut, el visează la chipuri
pe care nu le-a văzut niciodată. Icioglanul este un
vizionar. Nimeni nu are curajul să polemizeze cu
icioglanii. Doar preotul I. Buga a ridicat privirea şi a
ajuns în faţa Consistoriului Bisericesc. Chiar dacă ai
noştri n-au avut o Inchiziţie, au avut alte mijloace de
constrângere, mai curate, care funcţionează şi în zilele
noastre: caterisirea, adică excluderea din rândul clerului şi
36
interzicerea oficierii cultului divin. Această metodă a
mers sub toate regimurile şi prin toate ţările ortodoxe.
Chiar serenisimul Patriarh de Constantinopol, la cererea
turcilor, l-a caterisit pe Antim Ivireanul. Asta nu scuză
caterisirile care au urmat pe plaiurile «Mioriţei», mai ales
în ultimul secol. Dimpotrivă, dacă nefericitul Patriarh de
Constantinopol risca să-şi piardă capul, mitropoliţii şi
patriarhii noştri n-ar fi pierdut mare lucru dacă refuzau să
se desolidarizeze de preoţii Bisericii lor. Pentru câteva
avantaje trecătoare ei n-au întors spatele doar suferinţei
acelor oameni, mai mult, ei i-au condamnat şi le-au luat şi
singura posibilitate de a-şi câştiga o pâine. Am putea
crede că aceste fapte sunt de domeniul trecutului, dar
constatăm că această practică a caterisirii este actuală şi
conducerea Bisericii nu ezită să o folosească.
Deocamdată icioglanul este marginal, adică n-a ajuns la
Eforie, dar va ocupa, din ce în ce mai mult, peisajul
existenţei noastre. Dacă, acum ne permitem să-l ironizăm,
într-o bună zi, într-un viitor nu prea îndepărtat, va trebui
să învăţăm şi noi să rânjim ca icioglanii. În acea zi nu
vom fi mai săraci, nici mai nefericiţi decât astăzi, dar
feţele noastre nu vor mai fi oglinda sufletelor, ci măşti
spoite cu varul duplicităţii cotidiene. Pentru ca acea zi să
fie cât mai departe, ar trebui să lăsăm făţărnicia de o parte
şi, riscând interesele mărunte, să arătăm icioglanii cu
degetul şi chiar să-i punem după «gratii». Dacă nu vom
face aceasta astăzi, mâine vom fi noi trimişi la «ocnă»,
pentru că, în împărăţia icioglanilor, cine nu este icioglan
este împotrivă. Să dea Dumnezeu ca aceasta să nu se
întâmple, iar Biserica să nu încapă pe mâna icioglanilor,
37
care nu aşteaptă decât apusul teoctistului şi al bătrânilor,
pentru a orweliza ceea ce a mai rămas humanoid în
«ferma animalelor».
* * *
[16] După două mii de ani de la întruparea Fiului,
Bisericile au ajuns simple oficii de prestat servicii
mortuare, iar preoţii, funcţionari cu leafă de la stat, plini
de necazuri şi greutăţi, umiliţi de ierarhi şi dispreţuiţi de
clasa noilor îmbogăţiţi. Se ridică zeci de biserici în
fiecare an, iar oraşele României nu au case pentru
oamenii fără adăpost ori cantine pentru săraci. Câteva
zeci de asociaţii filantropoide şi câteva capele prin spitale
nu sunt decât picături de apă în oceanul nevoinţelor
năpăstuiţilor acestui neam. De la copiii abandonaţi şi
până la bătrânii muribunzi de prin căminele uitate de
lume, totul este un întreg univers de lipsuri şi dureri.
Statul nu are bani, Biserica este săracă şi totuşi, primul
risipeşte bani pe proiecte economice falimentare, iar
Biserica a căzut într-un megalomanism fără limite. Rămâi
înmărmurit când mergi prin oraşele României şi
descoperi temelii ale unor catedrale, ce-ar putea adăposti
toţi abandonaţii de prin (auto)gări. Suntem în China lui
Mao sau în Coreea de Nord? Pentru cine construim
asemenea mastodonţi de fier şi beton? Bisericile şi aşa
sunt goale! Cine o să umple noile hale friguroase şi
neprimitoare? Conform datelor oferite de Biserică, între
1996 şi 2000 s-au construit peste 1000 de aşezăminte
religioase, dintre care aproape jumătate de către
38
ortodocşi, care se vaită că nu au bani! Cum Bucureştii nu
erau destul de schimonosiţi, ierarhii ortodocşi au decis să
construiască o Catedrală a Mântuirii Neamului, ca şi când
mântuirea se face ca munca la CAP, adică la grămadă.
Nici măcar atât nu au reţinut din şcolile teologice mai
marii noştri, că mântuirea este individuală şi nu se face la
grămadă! Institutele de cercetare medicală închid porţile,
unul după altul, şi elitele României fac donaţii pentru
catedrale, obiective turistice pentru japonezii care vin la
Bucureşti să se fotografieze lângă Casa Poporului.
Ultimul amplasament propus pentru catedrală este la
umbra Casei Poporului. În felul acesta japonezii vor avea,
pe acelaşi diapozitiv, şi Casa Poporului şi Catedrala
Mântuirii Neamului, două simboluri triste ale nefericirii
acestui popor blestemat, care a avut parte de pământuri
bogate, dar de conducători proşti. Cu banii risipiţi pe
aceste ziduri ale ruşinii s-ar fi putut construi case pentru
săraci şi cămine primitoare pentru orfani. Construim
aceste temple pentru a linişti orgoliile unor ierarhi, care
se şi văd pictaţi pe pereţii acestor betoane. Pentru unii
slujitori, ieri membri de frunte în FDUS şi MAN, azi titulari
la Academie, important este eternizarea numelui şi a
chipului de câţiva metri pe un perete de beton armat.
* * *
[17] Multe din aceste «nenororici» le aflăm cu uşurinţă
din hebdomadarul mioriţismului nord-danubian, «Vesti-
torul Ortodoxiei». Ce citeşte creştinul amărât în «Vesti-
torul Ortodoxiei»? Întâlnirile diplomatice ale Fericitului!
39
Explicaţii credule ale fenomenelor religioase, date de
universitari horthodocşi, specialişti în ale liturgicii,
articole pe care le publică apoi în volum. Scrisori
antiecumenice, trimise redacţiei de nu ştiu ce bezmetic
«popă Izmană» din Olteni, care protestează, săracul, în
limitele inteligenţei sale, contra sectelor care vor să ne
vândă ţara! Dacă asta numim noi, ortodocşii, presă, atunci
nici nu are rost să ne răcim gura. Dacă vreunul din
ecleziarhii din Dealul Mitropoliei crede că oficiosul BOR
este un jurnal, în înţelesul european al termenului, atunci
fie el este nebun iar noi antiortodocşi, fie el este un idiot,
iar noi nişte proşti, pentru că le permitem să-şi bată joc de
sentimentele religioase ale unei naţiuni şi nu-i luăm de
guler să-i băgăm la balamuc. Dar în colţul nostru de
Europă totul are o altă dimensiune, iar viaţa nord-du-
nărenilor se desfăşoară după alte criterii şi se măsoară cu
alte valori. În Ţara spoitoruluifane apele curg din aval în
amonte, copacii cresc cu rădăcinile-n soare, oraşele devin
sate cu câini turbaţi, satele au ajuns oraşe cu vile rustice.
Biserica a întors spatele cerului şi stă la masă cu
minciuna, omenia şi bunacuviinţă sunt sinonimele omului
prost şi flămând. De ce ar semăna vestitorul ortodoxis-
mului mioriţic cu «La Croix» sau «Osservatore
Romano»? Ironie a culturii române, unul din cei mai buni
jurnalişti ortodocşi ai momentului este un fost om de casă
la Eugen Barbu, Dan Ciachir. Acesta este unul din cei
mai informaţi gazetari creştini, care a ţinut o rubrică în
anii nouăzeci, la «Cuvântul». Din punct de vedere
teologic, cronicile sale sunt mult mai interesante decât
toate oficioasele BOR. Dovada, succesul celor trei
40
volume ale cronicilor din «Cuvântul». Editorialele sale
din «Ziua» despre «scolasticizarea învăţământului teolo-
gic», scrise în stil naionescian, sunt un semnal de alarmă
despre «doctorandizarea teologiei» şi lipsa duhov-
niciei din palatele episcopale, despre «duhul impotenţei
spirituale» care planează deasupra facultăţilor de teologie
ortodoxă din România. Interesantă «reforma învăţămân-
tului teologic» pe care o recomandă tânărul teolog Mihail
Neamţu, dar cine să o facă? Noii ierarhi, aleşi după 1989,
despre care se crede că fac parte dintr-o structură paralelă
a Bisericii numită Biserica Creştinilor Ortodocşi
Tradiţionali a Valahilor de Pretutindeni, ultimul şi cel mai
grav pericol care ameninţă ortodoxia românească? Deşi
presa bisericească nu spune o vorbă, ameninţarea
sciziunii BOR este un pericol iminent, iar serviciile
secrete ar putea lămuri multe… Aceasta cu atât mai mult
cu cât membri ai acestei organizaţii bisericeşti semi-clan-
destine fac parte din ierarhia BOR şi din administraţia
superioară a Bisericii. Singurul care a ieşit în media este
jurnalistul Silviu Alupei. În ciuda dezvăluirilor senza-
ţionale şi bine argumentate, BOR nu a luat nici o poziţie
oficială. Gravitatea acestui pericol este dovedită şi de
faptul că subiectul a ajuns pe masa serviciilor secrete, iar
surpriza cea mai mare va fi atunci când se va dovedi că
această structură paralelă cu nucleul la Cernăuţi nu este
decât o construcţie a serviciilor secrete române şi ruseşti.
Patriarhul participă la sesiuni ale Academiei alături de
«eternul Simion», teologii, în atotsuficienţa lor, scriu
tratate despre măreţia ortodoxiei, iar vipere în sutană cu
engolpion sapă la temelia creştinismului românesc.
41
* * *
[18] Prin anii ‘30, cei din teapa cioranului, ai «Crinului
Alb» şi ai ionesculuieugen se războiau cu babalâcii acelor
vremuri. Noi, cei de astăzi, nici prin cap nu ne trece o
asemenea trăsnaie. Ne aşezăm la umbra lor protectoare şi
aşteptăm să le luăm locul. Şi la Facultatea de Teologie şi
la Grădina Zoologică a Academiei. Şi noi, la rândul
nostru, o să luăm sub aripele noastre alte fiinţe care vor
aştepta să ieşim la pensie, «că de n-o fi, nu s-ar mai
povesti». Nici vorbă de schimbare. Aşteptăm să ne vină
rândul. Şi-o să se facă seară şi peste secolul acesta, şi-or
să mai fie şi alte secole. Şi va fi din nou seară şi
dimineaţă şi nimic din ce-i cu neputinţă n-o să se
întâmple culturnicilor teologi români şi netrebnicilor
inspectori bisericeşti. Polemizează cu ei şi-or să te
numească heretic! Vrei să fii declarat vândut catolicilor?
Scrie o carte obiectivă despre creştinismul românesc şi
pun ortodocşii pe tine toată tălibănimea legionară, de nu
mai scapi nici în fericitele braţe ale Patriarhului! Scrie
ceva care să contrazică poziţiile oficiale ale ortodoxiei
olahe şi sar şi zamfireştii şi cândeştii! Aminteşte de
«fondul nostru nelatin» şi-o să pună teologii academoşi
toată Şcoala Română din Roma pe tine, plus theodoreştii
şi drăganii, cu toţi tracii lor imaginari ! «Noi suntem
români» este sloganul poporănimii române, adică «noi
suntem ortodocşi», deşi în jurul nostru sunt vreo trei
milioane de cetăţeni ai altor etnii şi confesiuni religioase.
Nu suntem departe de ruşi, unde catolicii nu sunt
42
recunoscuţi ca Biserică şi nici de greci, unde aceiaşi
catolici nu au dreptul să efectueze stagiul militar, nefiind
consideraţi cetăţeni cu drepturi depline. Dacă mai adaug
că prima episcopie atestată la începutul mileniului al
II-lea este una catolică şi asta pe pământul Vrâncioaiei, pe
la Odobeşti, unde prin secolul al XIII-lea aveam mai
mulţi cumani decât români, mai mulţi «catolici» decât
«ortodocşi» sau că a doua episcopie atestată în mileniul
trecut este tot una catolică, undeva prin Nordul Moldovei,
ori că prima adevărată şcoală a fost Colegiul Latin de la
Cotnari (fondat în 1562, sub conducerea lui Ioan Sommer), risc să
creez seisme în căpăţânele goale ale celor care au crezut
şi mai cred că pe plaiurile moldo-valahe existau ortodocşi
încă înainte de căderea Romei. Să nu mai idealizăm
istoria şi creştinismul românesc! Să le vedeam aşa cum au
fost, nu cum ar fi trebuit să fie. Să luăm creştinismul
românesc medieval cum ni-l povesteşte cronicarul, pentru
că, în toată subiectivitatea lor, cronicarii au trăit în acea
lume şi creştinismul medieval românesc este mai aproape
de cel al cronicarilor decât de «lumea brâncovenească» a
Gabrielei Gabor (Gabriela Gabor, Lumea brâncovenească. Eseu
în istoria civilizaţiei româneşti, Bucureşti, 2002) sau cea a
atemporalelor murale picturi moldave descrise filosofic
de Anca Vasiliu (Vezi doar Anca Vasiliu, La traversée de
l’image. Art et théologie dans les eglises moldaves au XVI-ème
siècle, préface d’Olivier Clement, Paris, 1994 ; Id., Monastères de
Moldavie: XIVe–XVIe siècles. Les Architectures de l’images. Préface
d’Olivier Clement, Bucureşti – Milano – Paris, 1998). Lumea
acestora din urmă este prea încărcată de poezie şi
filosofie, prea barocă şi prea frumoasă pentru a fi
adevărată.
43
* * *
[19] Suntem o naţie cleptomană dintru începuturile
vieţuirii noastre. Nu ne-au stricat turcii sau grecii. În
secolul al XV-lea se fura pe rupte. Ca să stârpească
această nelegiuire, renascentistul principe Ţepeş a tăiat
mâini şi capete. După moartea lui Ţepeş, hoţia a redevenit
sport naţional. Cinci sute de ani mai târziu, legionarii vor
aplica aceeaşi politică românilor. După eşecul legio-
narilor, sportul rege continuă să pasioneze viaţa noastră.
Suntem mai lipsiţi de caracter decât mulţi din sălbaticii
junglelor amazoniene, pentru care proprietatea este un
lucru sacru. A atinge proprietatea cuiva înseamnă a întina
spaţiul sacru al aproapelui. La noi, popor creştin, spaţiu
sacru nu există decât în studiile cercetătorilor fenome-
nelor religioase. Toate teoriile acestor cercetători, care de
altminteri ne îndulcesc sufletul, nu ţin în faţa realităţii.
Uneori, muierile de pe la ţară şi de prin mahalalele
proletare aruncă fecalele în ograda vecinilor, ca să-i
«spurce»! Acesta-i creştinismul românesc, autentica spiri-
tualitate românească, cu vrăji şi (des)cântece de moarte şi
oricât ar căuta savantul Andrei Oişteanu explicaţiuni
despre anumite practici şi obiceiuri ale istoriei de început
a neamului nostru, trebuie recunoscut că, de la Vasile
Pârvan încoace am idealizat prea mult şi mulţumim lui
Dumnezeu că, de vreo câţiva ani, unii istorici români în
frunte cu Lucian Boia au început să demitologizeze
lumea românilor de ieri. Destul cu imaginea idilică a
fecioarei care năştea la patru luni după nuntă! Baltagul
44
nu-i o poveste despre frumuseţea păstoritului la români iudeului ucigător de prunci şi încă se mai spune că evreii
sau despre metafizica transhumanţei. Imaginea biblică a folosesc pentru pască sânge de copil creştin. Dacă se
blândului păstor nu are nimic comun cu păstorii români şi converteau la creştinism nu o făceau de voie sau din
ocupaţiunile lor. Dar Mioriţa, această Iliadă a Europei convingere, ci de frică (Vezi Mihai-Răzvan Ungureanu, Conver-
răsăritene? Ei, bunii păstori, craii înălţimilor, ce pun ei la tire şi integrare religioasă în Moldova la începutul epocii moderne,
cale? Clonatul mioarelor? Ne adăpăm din surse trun- Iaşi, 2004) !
chiate, mai ales din Herodot, pe care-l citim cu şablonul
şi ne imaginăm că la Sarmizegetusa se compuneau * * *
Upanişade, iar De la Zalmoxis la Gengis-Khan (M. E.),
pe plaiurile noastre au fost numai mistici şi cititori în
[20] Teologii valahi au făcut ca şi ceilalţi intelectuali
stele. Mai vine şi Vlad Ionescu cu năzbâtiile sale
români până-n 1989: au închis ochii să nu audă vaietele
nostradamice, de-ţi vine să crezi că pe culmile Carpaţilor
celor care urlau după Adevăr şi cu sutanele lor grisonate
se află Tibetul şi despre România se vorbea mai-nainte ca
au acoperit atrocităţile comise în România. Cum scriitorii
aceasta să poarte acest nume. Cădem într-un soi de
n-au aderat la «Mişcarea Goma», excepţie Ion Negoiţescu
patetism patriotard şi vorbim despre creştinismul
şi Ion Vianu, nici preoţimea română n-a simpatizat cu
românesc ca despre o culme a spiritualităţii creştine,
«Momentul Calciu». Doar câţiva preoţi mai curajoşi au
uitând că moldovenii şi muntenii s-au războit tot evul
avut demnitatea să-i ia apărarea. Nefiind nişte nume
mediu românesc de se minunau şi străinii de ura dintre
cunoscute, nu s-au bucurat de mediatizarea Monicilor la
români. Dacă-l citeşti pe Iorga cazi într-un fel de
Paris, fiind declaraţi nebuni de către statul român şi
melancolism de două parale şi zici că-i de ajuns să fii
caterisiţi de către fostul şi actualul Sinod, din care făcea
român ca să te mântuieşti. Este drept, am avut Filocalia
parte şi actualul Patriarh. A revăzut acest Sinod, după
în limba poporului cu mult înaintea vecinilor. De aici şi
1989, oficial, caterisirile făcute la comandă politică,
până la afirmaţii că românii au fost şi că mai sunt un
înainte de 1989? Au fost reabilitaţi preoţii pedepsiţi pe
popor filocalic este o distanţă lungă. Ca să faci asemenea
nedrept de Biserică, la cererea statului comunist? Acelaşi
afirmaţii trebuie să fii de-a dreptul iresponsabil şi lipsit de
Sinod, care condamnase deja în 1954 pe monahii de la
orice obiectivitate. Nu cred că ţăranii români aveau acces
Mănăstirea Sihastru (Vrancea) şi monahiile de la
la Filocalie, mai ales că ei erau, în parte, analfabeţi.
Mănăstirea Vladimireşti (Galaţi), cu binecuvântarea
Suntem un neam creştin ca toate celelalte şi avem
Episcopului Antim al Buzăului, care le avea în grijă
calităţile şi păcatele noastre. Uneori am fost intoleranţi cu
duhovnicească, şi cu complicitatea tăcută a unor nume
minorităţile şi prin satele româneşti bântuia stafia
celebre ale ortodoxiei de mai târziu, Andrei Scrima,

45 46
Sandu Tudor, Arsenie Papacioc şi chiar marele Cleopa.
Tot ce s-a «ridicat» în prima jumătate de secol, s-a
dărâmat sistematic în deceniile care au urmat. Dacă,
astăzi, se poate vorbi despre o teologie românească,
aceasta se datorează generaţiei de teologi născute înaintea
primului război, teologi care au creat o teologie
românească şi din rândul cărora mulţi au pătimit prin
catacombele României din anii ‘50. Deşi în ultimul timp
s-au publicat câteva studii româneşti despre Biserica şi
teologia ortodoxă din secolul al XX-lea, din păcate, nu
există nici o lucrare de referinţă, deoarece, tot ce s-a scris
poartă pecetea atemporalităţii stilului cazaniilor, iar
limbajul este unul liturgico-pastoral.
* * *
[21] Exceptând perioada anilor ‘50, când puşcăriile
României erau pline de oameni în sutană, după dezgheţul
de la jumătatea deceniului şase, reacţiile anticomuniste
dinspre lumea bisericească au fost izolate şi, spre ruşinea
ei, în Biserică n-au existat călini-nemeşi dispuşi să-şi dea
foc în faţa Patriarhiei Române atunci când bisericile au
început să fie rase cu buldozerele. Numeric, am putea să
arătăm generaţiilor de astăzi că Biserica a avut martirii ei
în lumea şi universul concentraţionar al «obsedantului
deceniu», şi unele lucrări dovedesc acest fapt. Dar nu
asta-i menirea Bisericii? Să fie mărturisitoarea adevă-
rului, să stigmatizeze minciuna! Să nu ne îmbătăm cu
Brifcor! Cei peste două mii de slujitori ai Bisericii
(ortodocşi, uniţi, catolici, neoprotestanţi) care au trecut
47
prin temniţele comuniste nu justifică colaboraţionismul şi
servilismul de care a dat dovadă Biserica în relaţiile sale
cu statul comunist, din 1948 şi până mai ieri. În 1990, un
fost deţinut politic, pr. Gheorghe Drăgulin, unul din
tinerii teologi români ridicaţi de Securitate de la orele de
curs ale Institutului Teologic din Bucureşti şi trimis la
Canal prin anii ‘50, intra în corpul profesoral la vârsta
când colegii săi de generaţie se gândeau la pensie. Pentru
el viaţa universitară abia începea, iar conducerea facultăţii
nu ştia cum să-l marginalizeze, ca şi când prezenţa acestei
persoane mereu zâmbitoare era pentru ei ceva incomod.
Decan era Dumitru Popescu, actualmente academician şi
prodecan era Dumitru Radu. Preotul Drăgulin era omul
care refuzase compromisul, ei erau produsele mezalianţei
teologiei valahe. El venea după patru decenii de
marginalizare, cu zâmbetul pe buze. Ei terminau o carieră
de patru decenii de minciună şi corupţie. Asta o credeam
atunci, în 1990. Acum, după mai bine de un deceniu, ei
sunt tot ce-au fost «şi mai mult decât atât» şi sunt abonaţi,
ca tot românul cu studii medii şi superioare, la «România
Mare», «Şi totuşi iubirea», «Flacăra lui Adrian
Păunescu», «Tricolorul»! Pe deasupra sunt membrii ai
Academiei şi li s-au dedicat volume omagiale.
* * *
[22] În şcolile teologice din anii ‘80 se livra
seminariştilor un subtil fundamentalism orthodox à la
Sorin Dumitrescu, explicându-li-se cu argumente de
sfertodocţi că noi, ortodocşii, eram cei mai tari şi cei mai
48
mari. Jucam fără să ne dăm seama rolul ingrat a lui Bulă,
dar fiecare credea că cel de lângă el este Bulă. În fond
eram mai proşti ca-n bancurile cu Bulă, iar Bulă, ce-l din
bancuri, era mai religios decât noi. Din când în când
veneau în vizită personalităţi agreate de regim, tip Zoe
Dumitrescu-Buşulenga, alias Maica Benedicta,
Bartolomeu Anania etc. şi încercau să ne arate cât de
fericiţi ar trebui să fim că ne-am născut români ortodocşi.
Din acele promoţii caraghioase, unii şi-au urmat vocaţia,
alţii sunt prin capitale europene la înalte studii! Din
nefericire, mare parte din aceşti tineri «studioşi» nu au
nici cea mai vagă idee despre cultura română şi despre
locul teologiei în iconomia acestei ţări. Şi aceasta, pentru
că, cine poate să ajungă cu o bursă groasă pe malurile
Senei, ale Rhinului, ale Rhonului şi chiar ale Dunării în
amonte, dacă nu, cei cu fruntea plecată, gata în orice
moment să lingă picioarele stăpânilor? Ajunşi prin
străinătăţi, scormonesc în tolba cu subiecte doctorale
şi-auzi titluri de teze de doctorat: «Cădelniţa la români»;
«Metafizica tămâiei» etc. Patru, cinci ani cu o bursă
consistentă pui început bun vieţii. Te întorci în ţară, un
cadou pe ici, o atenţie pe colea, mai pleci la câte o bursă
de limbă şi ajungi profesor universitar la Facultatea de
Teologie sau profesor la una din manufacturile mioriţice.
Adevărată «tinereţe fără bătrâneţe»!
* * *
[23] Trăim un neorasism modern, subtil şi periculos,
pentru că nu-l putem numi. Vrei să exprimi liber ceea ce
49
gândeşti? Ţi se pune pumnul în gură. Dacă până în 1989
ni-l puneau lacheii unei ideologii inumane, acum ni-l pun
trepăduşii paranoici ai naţionalismului etnico-religios.
Îmi amintesc cu ruşine că aparţin temporal momentului
când Petru Creţia a fost căsăpit de mineri în 1990 şi tot în
acel an, participând la înmormântarea arhimandritului
Benedict Ghiuş la Cernica, pe 13 iunie 1990, nu mai
puteam reveni în căminele studenţeşti de frica minerilor.
Au fost clipele când ura a atins paroxismul în sufletele
românilor, iar noi, românii, în acel moment, ne-am rupt
de spiritul lumii europene şi ne-am adăugat bandelor
barbare ce jefuiau odinioară negustorii pe drumul
Levantului. Cine erau acei tâlhari cu bâte, care au
terorizat Bucureştii în mai multe rânduri? Unguri? Secui?
Saşi? Aurolaci? Satanişti? Unde era personalismul ener-
getic al lui Rădulescu-Motru? Românismul folclorizant al
lui Crainic? Ortodoxismul filosofico-dogmatic al lui Nae
Ionescu? Românismul spiritualizat al lui Dumitru
Stăniloae? Ce dimensiune avea atunci existenţa
românească? Nu regăsim în «arhetipurile» lui Horia
Bernea de la Muzeul Ţăranului Român nimic din
realitatea satului valah. N-o fi acest spaţiu aseptizat,
proiecţia imaginară a antropologilor valahi? Nu este acest
muzeu creaţia idealistă a ceea ce cred unii despre ţăranul
român?
* * *
[24] Printre modele postdecembriste religia este în mare
trecere. Persoane care până mai ieri habar n-aveau de
50
Biserică şi se băteau în piept cu legitimaţii şi permise de
liberă trecere emise de PCR şi UTC, astăzi, cu
complicitatea unor ierarhi compromişi, şi-au redescoperit
vocaţii mistice şi-au populat chiliile valahe, din nordul
Moldovei până la Muntele Atos şi Ţara Sfântă. Au avut
loc convertiri celebre. Inşi din cele mai dubioase categorii
ale societăţii, adesea foşti activişti care-şi petreceau
concediile prin pivniţele mănăstirilor, sunt deja licenţiaţi
şi chiar doctori în teologie. Unii şi-au descoperit cu
adevărat vocaţia şi scriu în reviste ortodoxiste, dau sfaturi
şi chiar povestesc itinerariile lor spirituale în lucrări
tipărite în tiraje halucinante. Cei mai mulţi sunt lichele
care-şi schimbă haina după vreme. Acum au devenit
vip-uri ale ortodoxiei, dau conferinţe în ţară şi peste
hotare, publică articole şi studii despre monahismul
atonit, editează lucrări de mistică etc. Puţinele persoane
cinstite venite din exterior spre teologie, care formează o
minoritate în lumea teologală românească, pot aduce un
suflu nou apaticei noastre teologii. Ei pot aduce un
vocabular nou, un stil diferit de cel al anchilozatului cler
ortodox, care-i invitat doar la simpozioane pentru a poza
şi a vorbi contra avortului! Teologia ortodoxă română are
nevoie de înnoire, şi mai ales să se adreseze omului
într-un vocabular modern şi pe înţeles. Este frumos să
editezi suplimente religioase în care publici texte scrise
prin anii ‘30 de Stăniloae şi Crainic, dar amice Costion
Nicolescu, am intrat în secolul XXI! Stăniloae este, poate,
cel mai mare teolog român, dar teologia sa este una
statică, iar rândurile zaharoase ale lui Sandu Frunză
despre Stăniloae, publicate la Dacia, ne fac să credem că
51
editura clujană a ajuns vai de mama ei (O salvează totuşi
Robert Lazu cu Farmecul discret al Teologiei, 2001)! Teologia
vlădeanului Stăniloae se mişcă numai în zona ortodoxiei
şi ortodoxismului antioccidental. Punct. Să o sfârşim cu
beatificarea lui Stăniloae. Dumitru Stăniloae n-a fost un
sfânt. A fost un om ca fiecare şi dacă vrei să-ţi aminteşti
matale, dragă dle Nicolescu, într-o epocă oarecare a scris
şi prin «Glasul Patriei»! Stăniloae n-a fost singurul
teolog român al acestui secol. Vorbind numai de
Stăniloae am reuşit să umbrim personalităţile şi lucrările
celorlalţi. Iar opiniile lui Stăniloae despre omul modern
erau aşa de diferite de ale lumii de astăzi, încât el nu
poate fi un model pentru tinerele generaţii de teologi.
Stăniloae era un conservator, un naţionalist ortodox.
Scrierile sale sunt o odă adusă ortodoxiei şi o perpetuă
polemică cu protestantismul şi catolicismul. Ca şi pentru
Noica, pentru Stăniloae Occidentul era o civilizaţie de
bye-bye, însă la amândoi le curgeau balele după o
călătorie prin Apus după cărţi.
* * *
[25] Din nefericire, nu au existat mai multe Rohii.
Cultura română nu a avut decât un Păltiniş, o Rohie, un
Antim şi-un Câmpulung. Roadele acestor şcoli sunt acea
comuniune de idei şi persoane care a reuşit să menţină vie
o tradiţie culturală, laică şi religioasă şi să ofere neamului
românesc şansa de a nu se împlini vorbele Cioranului
despre «neantul valah». Am mai avut «Rugul Aprins» şi
rândurile lui André Scrima ne fac să regretăm că nu am
52
trăit alături de Sandu Tudor, prin Bucureştii sfârşitului
deceniului patru, ori prin Munţii Neamţului în anii
cincizeci. Frumoase sunt paginile închinate de drama-
turgul Mihai Rădulescu acestei epoci şi mai ales lui
Sandu Tudor (Mihai Rădulescu, Rugul aprins. Duhovnicii
Ortodoxiei sub lespezi, în temniţele comuniste, Bucureşti, 1993,
reluate într-o ediţie îmbunătăţită în 1995, sub titlul Testament între
înger şi diavol, Bucureşti).
* * *
[26] Aşa-zisa teologie mioriţică nu este decât produsul
unei generaţii. Înainte şi după, un deşert fără sfârşit. Ba
poate că înainte a mai existat câte un Dosoftei sau un
Varlaam. După, numai ţârcovnici, paraclisieri şi
clopotari. Teologia de după război nu a dat nici un nume
comparabil cu cele de dinainte. Cu toate alunecările lor
spre dreapta legionaro-fascistă, teologii de dinainte de
război au pus bazele teologiei orthodoxe moderne,
scoţând teologia românească din Ceasloave şi Cazanii,
creând un vocabular adecvat şi un oarecare prestigiu.
Facultăţile de teologie încep să aibă şi profesori
universitari şi, încetul cu încetul, Europa descoperă că pe
Dunăre, în aval, se scrie teologie în româneşte. Primele
ecouri în Occident le datorăm teologilor români aflaţi la
studii, care vor demonstra occidentalilor că pe
Dâmboviţa, corcitura de celulă valahă ţine şi la teologie.
Un Ioan Mihălcescu (1874-1948) a publicat în premieră o
culegere de texte din tradiţia ortodoxă la Leipzig, în 1904
şi o teologie simbolică în franceză (La théologie symbolique
53
du point de vue de l’Eglise Orthodoxe Orientale, Paris-Bucureşti,
1932, tradusă de N. Chiţescu). În ce facultate de teologie
ortodoxă din România se mai pomeneşte numele
pionierilor teologiei ortodoxe române, ca patrologul
Vasile Radu (1887-1940), liturgistul Petre Vintilescu
(1887-1974), teologul unit Vasile Suciu (1873-1935) sau
teologul catolic Anton Durcovici, mort în închisoare la
Sighet, pe 10 decembrie 1951? Ca totul să aibă un nume,
Academia de Teologie Catolică din Bucureşti poartă
numele martirului Anton Durcovici, iar Facultatea de
Teologie Ortodoxă din capitală îl are pe frontispiciu pe
cel al patriarhului Justinian Marina, conducătorul
cortegiului funebru al lui Petru Groza şi în acelaşi timp
patronul spiritual al temniţelor mănăstireşti unde aveau
domiciliu forţat ierarhii greco-catolici. Pură întâmplare?
Sau cine-şi mai aminteşte de primul mare orientalist
român, teologul Silvestru Isopescu (1878-1922) ori de
patrologul Cicerone Iordăchescu (1882-1966)? Câţi din
funcţionarii ţanţoşi şi plini de funcţii de prin birourile
episcopale, fundaţiile religioase sau secretariatele
viitorului minister al cultelor au răsfoit, măcar din
curiozitate, depăşita astăzi «Gândirea» a lui Nichifor
Crainic (1889-1972) sau «Predania» lui Ghiţă Racoveanu
(1900-1967), «Memra» viitorului preot Mihail
Avramescu (1909-1984) sau «Floare de foc» şi
«Credinţa» ale lui Sandu Tudor (1889-1963)? Sau câţi
profesori de teologie cu doctorate de cinci lei, luate cu
whisky şi kent, la facultăţile de teologie, înfiinţate doar
pentru parale, au admirat pictura lui Arsenie Boca
(1910-1989) ori câţi din noua generaţie de teologi ştiu
54
cum îl batjocoreau şmecherii din administraţia Bisericii
pe Arsenie Boca, pentru că picta, atenţie !, «încet»,
avându-l în nomenclatorul pictorilor bisericeşti tocmai la
categoria a III-a? Ce n-am da să mai avem astăzi un Tit
Simedrea (1886-1971) sau chiar un Iuliu Scriban (1878-
1949), decât să auzim inepţiile unor vlădici de prin Gotia!
Nu trebuie uitaţi acei preoţi care dădeau Certificate de
Botez evreilor pe timpul lui Antonescu, pentru a-i scăpa
de deportare în sinistra Transnistrie, dar nici creştinii
români botezaţi după toate tradiţiile şi canoanele care,
după ce luau Sfânta Împărtăşanie, se ofereau prin aceeaşi
Transnistrie, în aceiaşi ani, pentru a face parte din
plutoanele de execuţie, ce urmau să trimită pe lumea
cealaltă vieţi nevinovate de evrei, popor în sânul căruia
S-a născut Iisus Hristos!
* * *
[27] Criza din învăţământul teologic românesc nu
îngrijorează ierarhia Bisericii, care face coadă la intrat în
Academie, unde tăia şi spânzura până mai deunăzi, alde
Mihnea Gheorghiu, C. I. Gulian, iar şef de bandă a fost,
două cincinale, bătrânul Eugen Simion. Dacă Bartolomeu
Anania a refuzat intrarea, fostul episcop de Alba Iulia,
Emilian Birdaş era primit cu braţele deschise, membru de
onoare prin 1992, în acest ultim cuib de rezistenţă al
foştilor nomenclaturişti. Mai mult, oficiosul acestui
«sanatoriu de lighioane», «Academia» (Revistă de
ştiinţă, cultură şi artă) are ca moto o frază deloc
«naţionalistă» din «europeanul» convins Nicolae Iorga:
55
«Limba naţională trebuie să fie singura limbă de stat».
Mai este nevoie de comentarii? Academia oferă politru-
cilor un fotoliu liniştit, unde calinicargaţii mioriţismului
pot gândi nestingheriţi la trecutul lor romantic, din care
vor ieşi memorii apoase lansate la defuncta Fundaţie
Culturală Română (actualul Institut Român), condusă pe
vremuri de patriotul transilvan, exdizidentul Buzura.
Dacă Emilian Birdaş, fostul Episcop de Alba-Iulia, fusese
invitat la Academie, după mazilirea trasă scurt de omul
de casă, actualul Epsicop Andrei Andricuţ, Patriarhului
României, Teoctist Arăpaşu i se decernează titlul de d. h.
causa al Universităţii din Bucureşti şi Craiova! Nici
sfântul părinte cracovian nu a rămas insensibil la gloriile
trecătoare ale acestei lumi şi a primit în audienţă pe moş
Iliescu şi ‘nea Simion, din mâinile cărora a primit
ruşinosul titlu de academician + însemnele. Sandinistul a
profitat de ocazie şi a lansat în cizma etruscă, tocmai la
Academia di Roma, lucrarea Dove va la Romania?(Ion
Iliescu, Dove va la România?, 2001). Printre cei prezenţi se
aflau şi Arhiepiscopul catolic de Bucureşti, Ioan Robu şi
vicarul Patriarhiei, Vicenţiu Ploieşteanul. Nu peste mult
timp, conservatorul pontif va primi din mâinile tătucului
Aurelian Bondrea, rectorul pe viaţă al Universităţii
«Spiru Haret» din Bucureşti, titlul de dr. h. causa. S-or fi
interesat consilierii infailibilului prelat despre trecutul
glorios a lui Aurelian Bondrea, şmecherul funcţionar
comunist care a desfiinţat printr-un ordin telefonic Casele
Corpului Didactic din România cu câţiva ani înainte de
căderea regimului?
56
 * * *
[28] Sub comunişti, o parte din intelectualii care au vrut
să salveze ceva din cultura română veche şi să salveze şi
propria lor existenţă culturală (Alexandru Duţu, Virgil Cândea,
Dan Zamfirescu), s-au lansat pe un drum al «umanismului»
şi al «raţiunilor dominante». Umanismul românesc a
devenit un Golem înfiorător prin dimensiuni şi titluri
răsunătoare, dar gol de substanţă şi, ca orice golem, mut.
Creatorii acestora nu sunt nici magicieni, nici mistici,
deşi una din caracteristicile acestora este «panşantul» spre
orthodoxie. Ei sunt acei intelectuali care, în regimul
trecut, participau la conferinţe şi congrese şi ocupă astăzi
scaunele, în primele rânduri, la aceeaşi blestemată
Academie.
* * *
[29] A critica mioriţismul ca român ortodox înseamnă a
te autoexclude dintr-o anumită parte a culturii române,
care nu este obişnuită cu disputele intelectuale pe teme
etnico-religioase. Când, în 1924, Eugen Lovinescu
publica primul volum din Istoria civilizaţiei române
moderne, a fost atacat în mai toate publicaţiile vremii, cu
deosebire cele de centru-dreapta şi de dreapta. Ceea ce nu
puteau accepta fanaticii ortodoxismului era nu atât critica
ortodoxiei noastre valahe, ci pro-occidentalismul, ca
alternativă la orientalizarea noastră. Scufundaţi la umbra
iconostaselor seculare, adormiţi în psaltichia bizantină, o
57
bună parte a intelighenţiei valahe nu putea concepe viaţa
altfel decât la umbra fumului de lumânare. Din primele
pagini, Lovinescu expune deschis analiza sa, care este
una cât se poate de obiectivă şi clară: «Cel mai activ
fervent al orientalizării – spune Lovinescu – a fost însă
ortodoxismul (...) ortodoxismul ne-a impus o limbă
liturgică şi un alfabet străin (gând latin exprimat în slove
cu cerdacuri!), fără a ne ajuta la crearea unei culturi şi
arte naţionale.» (Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române
moderne, Bucureşti, 19974, p. 2). Pierduţi în suficienţa
românismului, pe când în Moldova şi Valahia ştiutorii de
carte «făceau pluta» pe sacrosanta chirilică, Samuil Micu
(1745-1806) publica la Viena în 1779, Carte de rogăciuni
pentru evlavie omului chreştin, în caractere latine. Şi tot
Samuil Micu publica un an mai târziu, tot la Viena, una
din primele gramatici ale limbii române, Elementa
linguae daco-romanae sive valahicae. Dogmaticile
noastre ironizează catolicismul medieval pentru utilizarea
exclusivă a latinei ca limbă de cult or, la noi, de o parte şi
de alta a Milcovului, limba de cult a fost secole în şir,
«gând latin în slove cu cerdacuri». «Din veacul al X-lea,
adică odată cu alcătuirea temeinică a bisericii
bulgăreşti, ortodoxismul ne-a ţinut în slavism; de la
Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir şi până la Tudor
Vladimirescu, adică mai mult de un veac şi jumătate,
forma superioară a culturi româneşti a fost greaca.» (Op.
cit., p. 8). O bună parte din romanticul ev mediu românesc
nu prea a fost românesc, sau nu prea ne-am exprimat în
româneşte. Mănăstirile evului mediu românesc nu sunt
comparabile din punct de vedere cultural cu cele ale
58
Apusului. Începând cu Vitruvium şi Monte Casino,
fondate, culmea, de strămoşii noştri Sfinţii Gherman şi
Ioan Cassian şi continuând cu Cluny şi Chartres,
mănăstirile occidentale au fost porţile prin care cultura
antică a intrat în Occident. Din secolul al XII-lea, teologia
monastică va polemiza cu noua formă de teologie ieşită
din întâlnirea Occidentului cu Aristotel, prin intermediul
arabilor, adică teologia urbană sau orăşenească, pentru că
locul unde se vor desfăşura aceste polemici vor fi şcolile
de pe lângă catedrale şi mănăstirile oraşelor occidentale.
Cu toate că din secolul al XIII-lea, odată cu fondarea
primelor universităţi, rolul mănăstirilor în cultura
occidentală scade, disputele din strada Fouare au fost
duse, pentru vreo câteva secole, de către persoane care
aparţineau mediului bisericesc: canonici, călugări, fraţi
din ordinile franciscane, dominicane etc. Nu mai vorbim
de sistemul de învăţământ pus la punct de Dominicani, ce
vor înfiinţa în fiecare mănăstire un studium. Pe plaiurile
moldave, dacă ştiau să buchisească, bieţii călugări români
copiau texte în slavonă sau făceau imixtiuni pe textele
altora. Pe malurile Dâmboviţei şi ale Bahluiului, teologia
monastică este încă dominantă, iar teologia urbană,
descoperită vremelnic în secolul trecut, a sucombat
repede în mioriţismul crainico-păulescian, fiind definitiv
scoasă de pe scenă prin aportul teologic al marelui
Dumitru Stăniloae. În 2006 continuăm să rumegăm
temele teologiei monastice bizantine, refuzând să
urbanizăm teologia valahă, deşi majoritatea capetelor
gânditoare valahiote locuiesc la bloc, dar au încă mintea
prin beciurile mănăstirilor, unde se răcoresc la câte un
59
praznic în toiul verii. Oricât s-au străduit Alexandru
Duţu, Virgil Cândea, Dan Zamfirescu, Răzvan
Theodorescu, Petre Guran, Alexandru Elian, Emilian
Popescu să scoată ceva din evul mediu românesc, în afară
de câteva «raţiuni dominante», nu găsim decât un neant
fără sfârşit. Dacă Umberto Eco s-ar fi născut în România,
n-ar fi scris niciodată Numele trandafirului. Semnul
întrebării pus de Culianu culturii române va rămâne
valabil şi pentru veacul următor. Biserica va fi pentru
încă un secol bastionul conservatorismului şi regretă
amarnic «Epoca de aur». În fond, are dreptate, pentru că
are de ce!
* * *
[30] Pentru liniştea mioriţismului ortodox, prea sfinţii
părinţi preferă compania partidelor naţionaliste care, şi
ele la rândul lor, se simt bine şi la adăpost la umbra
protectoare şi dulce a Bisericii Naţionale, pentru că, să nu
uitam, BOR este şi Biserică Naţională. După fiecare
recensământ se anunţă ceremonios că ortodocşii sunt
majoritari într-o ţară ortodoxă, de parcă ar fi o noutate.
Când vezi Biserica mână-n mâna cu statul într-un
moment de profundă criză socială, îţi vin în memorie
perioade de prin evul mediu latin sau oriental, când
Biserica şi Statul cezaropăpau nestingheriţi peste capetele
idioţilor. Când vroiau să se revolte, erau ameninţaţi cu
Iadul, iar dacă o făceau erau trecuţi prin Purgatoriul
Inchiziţiei. Din fosta şi încă actuala mezalianţă
Stat-Biserică nu a ieşit decât un avorton monstruos, de
60
care ne este ruşine şi în care nu avem curajul să ne
recunoaştem, deşi noi l-am conceput. Tânjim după
modele şi ajutoare occidentale deşi pentru Apusul
«post-creştin», noi nu reprezentăm decât o adunătură de
ţigani de la gurile Dunării, la care mai pot încă găsi
ultimii descendenţi ai dinozaurilor, sturionii. Ierarhia a
devenit o clasă pseudo-aristocrată, plină de parveniţi şi
delatori de profesie. Preoţii, o castă pauperă, prost plătiţi,
mulţi cu suflet curat. Credincioşii sunt mai săraci decât
ieri şi decât mâine, într-o continuă căutare de roşcove,
niciodată sătui, cu gândul la Prea Curata şi la Moş
Crăciun. Preotul ortodox a lucrat pământul cot la cot cu
creştinul căruia îi dădea cuminecătura şi, clăcaş fiind, cu
mâinile mângâia pământul şi cu aceleaşi mâini crăpate şi
aspre îl atingea pe Hristos euharistic. Epoca modernă l-a
găsit pe preotul român botezând prunci cu vorbe ţărăneşti
şi în slove slavone. Vlădicii, adesea departe de pălmaşi,
n-au îmbrăcat niciodată zale, nici coifuri şi nici n-au
declarat cruciade. Nici seniori nu erau, chiar dacă aveau
palate episcopale. Din nefericire, în ultimul secol, vlădicii
noştri au devenit un soi de seniori medievali şi
episcopiile, locuri unde se învaţă birocraţia. Peşcheşurile
joacă rol de curriculum vitae şi armate de protopopi
mititei şi descurcăreţi lucrează la operele celor ce vor să
arate că nu sunt doar nişte nume urmate de apelative
regionale, ci au şi opere academice. Conform Legii
Bugetului pe anul 2005, un episcop poate ajunge la un
salariu de 50 de milioane pe lună, patriarhul la 60, iar un
preot debutant trebuie să fie mulţumit cu 4 milioane. În
timp ce ultimii au familii şi greutăţi, ierarhii sunt monahi
61
care au depus, la intrarea în monahism, votul sărăciei.
Mai mult, pentru episcopi totul este pus la dispoziţie în
palate luxoase, pe banii Bisericii, adică ai noştri, pentru
că Biserica suntem noi, credincioşi şi ierarhie. De unde
această diferenţă de salarizare şi în numele căror principii
de morală creştină, un preot primeşte de zece ori mai
puţin decât un episcop? Unde este iubirea aproapelui în
această ecuaţie bugetară şi pentru ce S-a jertfit Fiul lui
Dumnezeu dacă la 2000 de ani de la Întrupare, urmaşii lui
Hristos au luat locul fariseilor şi saducehilor pe care
Hristos nu a încetat să-i mustre şi să-i arate ca exemple
negative? S-ar mai recunoaşte Hristos în chipul rotofei al
unor ierarhi? La ce Dumnezeu mai cultivăm idealizarea în
pictura byzantină şi ironizăm rujatele Madone renascen-
tiste din bisericile occidentale, dacă lumea noastră este
una plină de dolofani şi simoniaci?
* * *
[31] Primăvara lui ‘90 a adus teologiei româneşti multe
nenorociri. Biserica a reintrat sub tutela statului, după
câteva luni de independenţă şi, culmea, printre ierarhii
proaspăt numiţi constatăm că, în realitate, nu noi i-am
ales, ci ei erau eşalonul secund, pregătit de fosta
Securitate pentru a lua locul generaţiei postelniculuitudor,
alias nestorvornicescu. Noii ierarhi, croiţi după tiparul
«noii clase conducătoare» (M.G.) sunt buni diplomaţi,
amabili cu presa şi plini de zâmbre. Înfiinţându-se Banca
Internaţională a Religiilor, în 1991, descopeream în
fruntea acesteia pe fostul consul român din Franţa, pe
62
vremea când statul român încerca să ia cu forţa Biserica
românească din Paris, pe la începutul deceniului şapte.
Numele său, Ion Popescu. Omul serviciilor fusese şi pe la
Culte şi era în mare cinste printre ierarhi, doar el îi
trimisese pe unii dintre actualii conducători ai Bisericii la
«studii» şi pe alţii în «voiaje ecumenico-diplomatice».
Chiar cei care reprezintă astăzi BOR în posturi interna-
ţionale la Geneva sau Château de Bossey au plecat cu
voia şi semnătura ofiţerului acoperit Ion Popescu.
Cuvântarea ţinută de Ion Popescu în Aula Facultăţii de
Teologie din strada Sfânta Ecaterina nr. 2, alături de
majoritatea conducătorilor cultelor din România, cu
ocazia înfiinţării acestei Bănci, a fost cea mai realistă
confesiune a unui securist despre relaţia Stat-Biserică în
timpul fostului şi noului regim. Falimentul acestei bănci,
câţiva ani mai târziu, a fost unul programat. A luat vreo
poziţie oficială Biserica Naţională în chestiunea falimen-
tului acestei bănci, ţinând cont de faptul că, spiritual,
Biserica o patrona şi mulţi creştini şi-au depus econo-
miile, crezând în onestitatea Bisericii?
* * *
[32] Succesul mioriţismului ortodox se datorează şi
sprijinului multor intelectuali importanţi, care iau
apărarea peremismului ieftin al Bisericii, ori de câte ori
aceasta este acuzată de lipsă de verticalitate. A scuza un
ierarh de colaboraţionism, pentru că în acelaşi timp a
ridicat o mănăstire, este argumentul cel mai pervers care
deschide calea tuturor compromisurilor. Adică el,
63
ierarhul, ziua stătea cu securistul la masă şi noaptea zidea,
cu bani de la Ministerul Culturii, mănăstire. Putem
compara pe adevăraţii luptători anticomunişti cu aşa-zişii
opozanţi din mănăstirile reşedinţe de vacanţă? Dacă
facem acest lucru, aruncăm cu noroi peste memoria celor
care şi-au trăit tinereţea prin gherlele umede ale anilor ’50
– ‘60. Clerul românesc n-a suferit persecuţiile celor din
Rusia şi nici exterminarea din Albania. Mulţi din clericii
de astăzi regretă statutul din timpul odiosului, privilegiile
şi angelismul funcţiilor de odinioară, când erau prezenţi
cu drepturi depline şi în Marea Adunare Naţională şi în
Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste. Călugări,
preoţi, simpli creştini au fost închişi şi unii au murit la
ocnă. După 1965 a început însă «epoca de aur», epoca
recuperării. Exceptând câteva persoane care au fost
persecutate şi după acesta dată, Biserica a dus o viaţă
relativ calmă, făcând jocul regimului. Toate ctitoriile din
acei ani s-au făcut cu ştirea celor de sus, fiind un
compromis de ambele părţi. Zecile de mănăstiri refăcute,
cel mai adesea cu fonduri de la Stat, ajunseseră un fel de
staţiuni de odihnă pentru activiştii de partid. La marile
praznice, mănăstirile adăposteau torţionarii culturii
române, refugiaţi în liniştea chiliilor. Cum la umbra
isihastelor chilii valahe turnătoria era la ea acasă, frumos
ar fi dacă s-ar găsi un anonim să ne spună câte ceva din
lumea tainică a celor cinci decenii de vegetare sub
«vechiul regim opresor». Măcar cum au făcut-o fraţii
noştri anonimi catolici, un oarecare grup de oameni de
bine, acum vreo câţiva ani (Groupe «Les millénaires», Le
Vaticain mis à nu, Paris, 2000; ediţia italiană în 1999). După
64
cacialmaua din decembrie 1989, aceleaşi mănăstiri
adăpostesc aceiaşi oameni. Atunci erau cei de la partid,
astăzi sunt foştii binefăcători, oamenii de bine care au
ajutat Biserica. Tu rămâi acelaşi şi dormi, ori în cort, la
poarta mănăstirii, ori, dacă te place stareţul, prin vreun
turn, lângă porumbei şi cucuvele. Şi culmea, toată lumea
justifică acest mizerabil compromis. De la ultimul preot
de ţară până la patriarh, de la cel mai mărunt funcţionar
până la politicienii de marcă din toate partidele, toţi susţin
că, vorba proverbului, «Capul plecat sabia nu-l taie».
Atunci, în numele cărui Dumnezeu mai ţinem calendare
pe pereţi şi ne mai închinăm la sfinţi, dacă justificăm
compromisurile? Pentru ce au murit timp de trei secole
creştinii şi nu şi-au plecat capetele în faţa morţii? Paginile
scrise de Mirko Djordjevič (Mirko Djordjevič, La voix d'une
autre Serbie. L'Anti-journal, Saint-Maur, 1999) despre naţio-
nalismul orthodox sârb sunt valabile şi pentru România şi
orthodoxia românească. Ca şi în România, o parte din
scriitori, Academia şi Biserica au fost pilierii regimului
naţionalist sârb. Nici la greci nu-i mai bine, antiocci-
dentalismul elen este chiar una din sursele antiocci-
dentalismului românesc. Nici la ruşi (Vezi Laurence
Beauvisge, La Croix et la faucille. La religion à la preve du
postsoviétisme, Paris, 1998) nu-i mai roz: în 1990, preotul
«reformator» Alexandru Men a fost asasinat şi, în 1998,
la Ecaterinbourg, orthodocşii ruşi au ars lucrări de
teologie ale ruşilor din diasporă.
* * *
65
[33] În această lume în căutare de senzaţii tari, Michael
Jackson a trecut la mozaism, o formaţie de rock alcătuită
din călugări greci are mare succes în Elada, Alexandru
Şafran a fost ales membru al Academiei Române şi
onorat de către lumea politică şi culturală din România.
La începutul lui 2001 (21-25 feb.) s-a sărbătorit, la
Palatul Patriarhal, 100 de ani de la naşterea lui Justinian
Marina. Patriarhului Bartolomeu de Constantinopol îi este
decernată Diploma Honoris Causa a Academiei Române
(peste câţiva ani va primi titlul de dr. h. causa la Craiova)
şi-n 2004 este ales membru plin. Dumitru Popescu,
(autorul unei poliloghii cu un titlu care spune totul, Omul fără
rădăcini, Bucureşti, 2001) director de studii la Consiliul
Ecumenic al Bisericilor în timpul comuniştilor, pe
vremea când Securitatea l-a ucis pe teologul român Florin
Pătru, la Fribourg, predă ecumenismul la Bari în Italia şi
de curând a primit scaun plin la Academie, unde este
coleg cu ceilalţi rusofoni.
* * *
[34] În acelaşi timp, creiere valahe au început să judece,
în cheie mioriţică, opera lui Ioan Petru Culianu. Nu ştim
cât de mare este «eroarea lui Culianu», nici dacă toată
opera sa am putea-o reduce la o «istorie a fantasmelor»,
cum se trezesc unii care nu au apucat să-l citească integral
să afirme şi să demonstreze, odată în plus (de parcă era
nevoie), că am fi o naţie cu spirit critic în genă (de-ar fi
doar atât!). Cultura română nu l-a asimilat pe Culianu şi
dinspre «Biserică» (anumiţi teologi şi gânditori religioşi
66
din aşa-zisa «noua generaţie») bate deja un vânt cu iz de
Index. Dacă Biserica nu l-a iubit pe Giordano Bruno (şi
judecând din bârlogul papal, avea toate motivele să nu-l
iubească), nu înseamnă că trebuie să-l etichetăm pe
Culianu cum a făcut-o Stăniloae cu Blaga.
* * *
[35] Un francez, Jean Bourdarias, a publicat, în 1991, o
lucrare despre relaţiile dintre episcopii francezi şi
marxismul (Jean Bourdarias, Les évêques de France et le marxisme :
l'histoire d'une convivence, Paris, 1991). Ce frumos ar suna şi o
lucrare despre episcopii români şi marxismul! Ce istorii
groteşti ar putea descoperi cetitoriul valah? Cu ce
minunăţii ne-am desfăta sufletul? Dar are cineva curajul
să o scrie? Poate tot vreun francofon, de care nu s-ar
putea lega nimeni şi, nefiind orthodox, nu l-ar putea
caterisi adunarea din Dealul Patriarhiei! La ce să mai
vorbim de martiri şi să-i pomenim în rugăciuni dacă noi,
la rândul nostru, nu am avut şi nu avem curajul să
mărturisim adevărul şi să spunem «NU», şi Dumnezeu
ştie că în joc nu a fost niciodată viaţa noastră, ci numai
interese mărunte, legate, cel mai adesea, de cariera
noastră cea de toate zilele sau de un paşaport, pentru care
am sacrificat, nu o dată, prietenii de o viaţă.
* * *
67
[36] Uşor deasupra mioriţismului se situează teza de
doctorat a P.S. Serafim Joantă (Romul Joantă, Roumanie.
Tradition et culture hésychaste, Abbaye de Bellefontaine, 1987),
deşi nu reuşeşte să iasă definitiv din hipnoza oiţei din
balada culeasă de Alecu Russo la Soveja. Occidentalul
snob, interesat de curiozităţi, va descoperi o lume plină de
«surprize». Însă, pentru un boier luminat, care mai
cunoaşte oleacă de istorie şi de literatură română veche,
unele din afirmaţiunile sfinţiei sale sunt puţin «exa-
gerate». Nu suntem doar Ţara împăratului şi regelui
ţiganilor sau Ţara manelelor, dar şi leagănul isihasmului
post-byzantin. Teologii riscă adesea să cadă în ceea ce
frumos descrie Vasile Andru – «capcana mistagogiilor
folclorice» (Vezi Vasile Andru, Mistici din Carpaţi şi alţi oameni
slăviţi din istoria mântuirii, Bucureşti, 20002). Or să creadă cei
din Vest că, pe plaiurile noastre, ziua ne băteam cu turcii
şi noaptea, la gura sobii, practicam Rugăciunea inimii.
Ziua trăgeam turcii în ţeapă şi noaptea o petreceam în
levitaţiuni. Reuşim să ne imaginăm aşa de departe de
realitate încât, pentru occidentali, suntem o naţie
orientală, pentru orientali, prea europenizaţi. Nici budişti,
nici creştini. Hyperboreeni ar fi spus Vasile Lovinescu.
Nemuritori ca geto-dacii, pentru unii. Invincibili ca
romanii, pentru alţii. Bine că papa l-a aşezat pe Petru şi
nu pe Andrei pe soclul Columnei. Atât ne mai lipsea: să
avem «Apostolul românilor» pe Columna lui Traian!
* * *
68
[37] Una din păşunile cu iarbă dulce pentru oiţa
năzdrăvană este, de mai bine de patru decenii,
Ecumenismul. Cu toate acestea Charta Oecumenica
rămâne doar o adunătură de principii publicate pentru a
plăti sejurul genevez şi nu va fi luată niciodată în serios în
ţarcul valah (Vezi Charta Oecumenica. A Text, a process and a
Dream of the Church in Europe, ed. by Viorel Ioniţă and Sarah
Numico, WCC Publication, Geneva, 2003). Într-o perioadă când
România era blocată informaţional, singura posibilitate de
a dialoga cu Vestul sau de a face «cumpărături» la
Geneva ori pentru a se fotografia cu mândruţa la umbra
bătrânului Eiffel a fost ecumenismul. Organizaţiile
ecumenice au fost pentru români blânde vaci de muls şi
încă mai sunt. Pentru a reprezenta ortodoxia în aceste
organisme ecumenice se dădeau şi se dau lupte
sângeroase. De la cele mai nevinovate telefoane până la
denunţuri cu dosare, totul a fost şi este utilizat pentru a
prinde un asemenea post, pentru că la vremea respectivă,
cu două cincinale în Occident, trăiai ca un nabab până la
adânci bătrâneţi. Dar acum? Aller savoir! Despre
ecumenism s-a scris în presa românească, ante şi
postdecembristă, lucruri frumoase. S-au susţinut teze de
doctorat şi mai toate lucrările teologilor români au şi câte
un capitol despre ecumenism. Altfel spus, ecumenismul
este o boală a teologilor de pretutindeni şi în acest început
de secol ecumenismul a devenit o mişcare ideologică
asemănătoare cu feminismul şi ecologismul. Occidentalii
au scos chiar o frumuseţe de dicţionar ecumenic
(Dictionnaire oecumenique de missiologie, Paris, 2001). În ultimii
ani, ecumenism-feminism-ecologism au devenit teme la
69
modă şi subiecte nelipsite la toate întrunirile teologilor
europeni şi de aiurea. Bineînţeles, nu poţi fi anti-
ecumenist, anti-feminist sau anti-ecologist. Dar nici pro
numai pentru a fi la modă. Teologia nu trebuie să poarte
legate de coadă telenci ca feminism, ecologism. Teologie
ecumenică? Asta sună a democraţie populară. Înţeleg că
Geneva vrea să ia locul Ierusalimului şi doreşte să urce pe
acelaşi soclu idolatru cu Roma. Teologia, în schimb, nu
trebuie să fie sluţită, în funcţie de interesele unor
confesiuni şi cu concursul, deloc modest, al unor «teologi
ecumenişti» valahi sau greci. Dacă vorbim de ecumenism
e bine să fim cinstiţi şi să recunoaştem atât aspectele
pozitive, cât şi pe cele negative. Mişcarea Ecumenică a
fost pentru teologia românească, mai bine de patru
decenii, fereastra prin care teologii români puteau să
studieze în Occident şi să ia contact cu lumea culturală
occidentală. Graţie acestor ieşiri, tone de cărţi din toate
domeniile au ajuns în România. Prin participarea la aceste
organizaţii ecumenice, teologia românească se putea face
prezentă peste hotare, dar nu a făcut-o. Persoanele
«plasate» în aceste posturi făceau figuraţie la congrese şi
seminarii. Cei ajunşi în Occident erau «băieţi cuminţi» şi
nu se implicau în acte care le-ar fi dat bătaie de cap.
Asasinarea teologului ortodox Florin Pătru, la Fribourg,
în 1986, după ce participase, în ajun, la o întâlnire cu
preotul Calciu, a făcut să tremure toată diplomaţia
ecleziastică valahă! A scris vreun rând hebdomadarul
BOR-lui despre acest caz înainte şi după 1989 sau
românii aflaţi în posturi ecumenice la acea dată? Sigur că
nu, pentru că şi-ar fi compromis dosarul antedecembrist.
70
Unul din acei tineri funcţionari, întors în ţară la sfârşit de
misiune, în 1989, este călugărit la îngrămădeală şi numit
Mitropolit în 1990 şi altul, mai în vârstă, primeşte
«umila» funcţie de decan al Institutului Teologic din
Bucureşti. După «rivoluţie», ultimul este ales acade-
mician, deşi opera sa în domeniul teologiei este
echivalentă cu cea a lui caiustraiandragomir în domeniul
filosofiei. Şi peste toate acestea este unul dintre
interlocutorii privilegiaţi ai mişcării ecumenice. Spune
ceva acest lucru? Pentru a înţelege mai bine importanţa
ecumenismului pentru români, trebuie precizat contextul
socio-politic al epocii. După Acordul de la Geneva din
1955, în 1956, Teatrul Naţional din Bucureşti iese pentru
prima dată în Occident, la Paris, şi în urma retragerii din
România, în iunie-iulie 1958, a Armatei Roşii, urmează
ultimul val de persecuţii, iar celebrul decret 410/1959
dispune expulzarea călugărilor din mănăstiri. Până la
jumătatea deceniului al şaselea sunt eliberaţi deţinuţii
politici, după care urmează anii glorioşi ai lui Ceauşescu,
de deschidere spre Occident şi vizita a trei preşedinţi
«capitalişti» în România: 1968 – De Gaulle; 1969 – R.
Nixon; 1975 – G. Ford. Singurul mare avantaj din
participarea la Mişcarea Ecumenică este aspectul
intelectual, prin care teologia valahă a ţinut pasul cu
ideile şi curentele din teologia occidentală. Din nefericire,
despre noi, cei din Apus n-au aflat mare lucru pe cale
directă. Mai multe puteau afla de la Europa liberă şi din
publicaţiile diasporei decât din gura unui valah
touristo-ecumenist la Geneva. Românii aflaţi în misiuni
ecumenice nu vorbeau, iar când deschideau gura, o făceau
71
ca să mintă, să nege realităţile din ţară, de frică de a nu fi
chemaţi la ordine. Pe scurt, teologii români au ratat şansa
de a fi mesagerii suferinţei neamului românesc, devenind
uneltele docile ale minciunii şi chiar apostolii noii
politicii româneşti în exterior. Ierarhii erau instruiţi pe
linie politică în acest sens şi mărturie stau interviurile
acestora din anii ‘70-‘80 din presa occidentală. Acest
colaboraţionism al ecleziasticilor români a fost bine
surprins de un străin, care a găsit timp să dedice o lucrare
de doctorat ideologiei ortodoxiei româneşti sub regimul
comunist (Olivier Gillet, Religion et nationalisme. L'idéologie de
l'Eglise Orthodoxe Roumaine sous le régime communiste, Préface de
Hervé Hasquin, Ed. de l'Univ. de Bruxelles, 1997). Să nu uităm că
nici alunecarea spre dreapta a BOR-ului, între Primul
Război Mondial şi sfârşitul celui de-Al Doilea, nu a
(con)dus Biserica la o revedere a trecutului său
pro-legionar, mult mai complex decât colaboraţionismul
cu statul comunist, pentru că simpatia legionară era una
sinceră şi ea a atins corpul ecleziastic la toate nivelurile,
încât a fost necesară chiar intervenţia Patriarhului Miron
Cristea. Cum pe la cozi nu au de ce să mai stea, istoricii
BOR ar putea să cerceteze relaţiile Bisericii cu dreapta
legionară, să cunoaştem şi noi, după mai bine de jumătate
de secol, adevărul. Şi nu dacă a fost sau nu actualul
patriarh legionar. Asta nu ar schimba cu nimic imaginea
sa, mai ales că slăbiciunile tinereţii trebuie să le iertăm!
Dacă nu, putem să-i rugăm tot pe străini să o facă. Să-i
zicem de pildă Mihaelei Cointet (Michelle Cointet, L'Eglise
sous Vichy, 1940-1945). La repentance en question, Librairie
Académique Perrin, 1998), care a cercetat relaţiile dintre
Biserică şi regimul mareşalului Pétain. Putain!
72

* * *
[38] Având în interior o Biserică răvăşită, nu-i de mirare
dezbinarea comunităţilor orthodoxe din diasporă.
Existenţa celor trei parohii în cadrul comunităţii
orthodoxe din Geneva este exemplul cel mai evident al
lipsei de unitate din diaspora românească. Te găseşti la un
moment dat în situaţia penibilă de a nu şti la care din cele
trei biserici să mergi, pentru că politic eşti etichetat în
funcţie de apartenenţa la una din aceste parohii. Şi ca
somnul să fie liniştit, te duci ca mulţi din românii sictiriţi
de bârfe la o altă biserică, fie rusă, fie greacă sau chiar la
parohia francofonă de la Chambésy. Ce frumoasă ar fi o
nuvelă despre capetele bisericeşti, dar una reală, care să
reproducă fidel viaţa acestora. Îi găsisem într-o noapte şi
un titlu: «Ultimii fanarioţi». Ei sunt, în carne şi oase,
ultimii fanarioţi, reprezentanţii întârziaţi ai evului mediu
românesc. De fapt, BOR-ul funcţionează pe principiul
fanariotismului, de unde şi anacronismul funciar al
acesteia. În Biserica orthodoxă totul este învechit,
depăşit. De la organizarea şi funcţionarea instituţiilor
centrale bisericeşti, până la cea mai prăpădită parohie
dintr-un sat din despăduriţii Munţi ai Vrancei, totul este
anapoda. Nu-i vorba aici de bacşişul cotidian, doar
suntem în Ţara Măgarilor lui Zeletin (De ce nu se studiază
măcar la liceu, Ştefan Zeletin, Din Ţara Măgarilor. Însemnări,
Bucureşti, 1916?), ci de mentalitatea care stă la baza vieţii
bisericeşti şi a transformat biserica într-un bazar.
73
* * *
[39] De la începutul secolului trecut, în jurul turmelor
mioarelor valahe au început să roiască lupii neopro-
testanţi şi bacii dunăreni au descoperit că există şi alţi
creştini, pe care i-au numit «sectanţi». De ce le este frică
hortodocşilor de secte? Pentru că de vreo mie cinci sute
de ani, nimeni nu le-a tulburat somnul. Au trecut peste
neistoria lor sinoadele ecumenice, Iconoclasmul şi
Schisma cea Mare de la 1054 şi abia la Ferrara-Florenţa
(1430-1439) s-au dumirit moldovanii că nu sunt singuri
pe lume şi-au dat cu Ieremia-n gard. A deschis drumul
Nicolae Spătarul Milescu (1636-1708) cu lucrarea despre
Euharistie (Nicolae Spătarul Milescu, Manual sau Steaua
Orientului strălucind Occidentului, Iaşi, 1997, ediţie îngrijită,
introducere, traducerea textului latin, note şi comentarii de Traian S.
Diaconescu) şi apoi am lâncezit până-n zilele de pe urmă,
când au dat sectele peste noi şi ne-am trezit buimăciţi în
primele zile ale lui 1990, când am văzut pe băieţii
Unchiului Sam predicând dezorientaţilor români postde-
cembrişti pe stadioane şi prin sălile de sport. De-abia
atunci am realizat că nu suntem singuri pe lume şi-am
început să tunăm şi să fulgerăm contra evangheliştilor de
dincolo de ocean. În loc să dialogăm cu ei, ne-am pus cu
parul, să le arătăm crucile de prin cimitire, doar îi vom
convinge că suntem deja creştini. În capul ortodocşilor,
creştinismul este şi nu are nevoie să fie explicat cum şi de
ce. «Baba lui Vulcănescu» nu-i suficientă lumii de astăzi,
celor care vor să înţeleagă ceva din misterele credinţei
creştine cum insuficientă este şi «Barba lui Visarion».
74
Tocmai asta fac sectanţii. Deşi merg în întuneric, ei
vorbesc lumii de astăzi câte ceva despre lumea de
dincolo, într-o limbă vie şi nu în dialectul anchilozat al
lumii geto-dace. De ce le este frică hortodocşilor de
secte? Pentru că noi nu suntem capabili să vorbim
oamenilor pe limba lor şi nici nu putem să le înţelegem
viaţa, neajunsurile, păcatele şi bucuriile lor.
* * *
[40] Despre filosofia românească a secolului al XX-lea
s-a mai scris câte ceva, înainte şi după 1947, pe timpul
comuniştilor şi după 1989. S-au editat volume colective,
festschrifturi, mai mult sau mai puţin întârziate sau
reuşite, (Flonta, Ianoşi, Eliade, Şora, Paleologu) şi
filosofia a început să fie privită ca o damă boeţiană. În
schimb, despre teologia românească nu s-au scris practic
decât panegiricuri la moartea vreunui teolog mai cunoscut
şi ulterior au fost editate alături de alte predici şi
cuvântări în volume. Am putea aminti volumul colectiv
din 1974 (De la théologie orthodoxe roumaine des origines à nos
jours, Bucarest, 1947), interesant bibliografic, dar lipsit de
obiectivitate. Merită menţionat mult subiectivul, dar, din
nefericire, singurul instrument de lucru pentru teologia
românească: Dicţionarul teologilor români semnat de
Mircea Păcurariu (Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor
români, Bucureşti, 1996). Volumele uşor naţionaloide, dar
bune despre paisianism, editate de Dan Zamfirescu
(Paisianismul. Un moment românesc în istoria spiritualităţii
europeene, Bucureşti, 1996) şi Virgil Cândea (Românii în
75
reînnoirea isihastă. Studii închinate Cuviosului Paisie de la Neamţ la
bicentenarul săvârşirii sale, 15 nov. 1994, Iaşi, 1997) şi mai ales
volumul omagial Persoană şi comuniune, dedicat teolo-
gului Dumitru Stăniloae şi editat de I. I. Ică jr. (Persoană şi
Comuniune. Prinos Părintelui Dumitru Stăniloae, 1903-1993, Sibiu,
1993). Nu m-ar mira să văd o istorie a teologiei româneşti
contemporane scrisă de vreun străin. Ar fi cea mai bună
soluţie, cu atât mai mult cu cât apele în care se scaldă
teologia noastră sunt aşa de tulburi, încât şi de-ar vrea
careva dintre ai noştri să scrie o lucrare serioasă, niciunul
din teologii români n-ar putea-o face, pentru că ei sunt
legaţi printr-un fir nevăzut de trecut şi oricât de obiectivi
ar fi, oricum n-ar reuşi să dea o imagine autentică despre
cultura teologică românească din secolul XX. Nu în-
tâmplător, unii străini au scris lucrări foarte interesante
despre folclorul şi religiozitatea românilor (Gail Kligman,
Calus. Symbolic Transformation in Romanian Ritual,
Bucureşti, 1999; Dario Roccanello, La Preghiera di Gesu negli scritti
di Basilio di Poiana Mărului, Alessandria, 1986, tradusă în
româneşte de M.-C. Oros et I. I. Ică jr. la Editura Deisis, Sibiu, în
1996).
* * *
[41] Ortodoxia mioriţică este oglinda sufletului valah.
Dacă locuinţele noastre suferă de lipsa luminii ca
bordeiele din veacurile trecute, bisericile sunt şi ele nişte
bordeie afumate, sau mai bine zis au fost, pentru că, de
câţiva ani, pereţii afumaţi ai bisericilor au fost sparţi şi
căptuşiţi cu ţevi şi fire electrice, care au adus lumina mult
dorită, ca în romanele lui Constantin Ţoiu. Rezultatul este
76
kitsch-ul, atât de drag chiriarhilor valahi. Bisericile
româneşti au fost invadate de becuri, lustre şi lumânări
electrice de toate tipurile şi culorile, aduse cu autocarul
din Bazar de la Istanbul sau cumpărate de la angrourile
chinezilor de la Europa, din Colentina. Un adevărat Brad
de Crăciun cu etichete turceşti şi chinezeşti. Vis-à-vis de
simplitatea, răceala şi ordinea din bisericile occidentale,
bazarul din bisericile noastre poate îndemna pe unii la
meditaţii, pe cei mai mulţi îi cuprinde o scârbă. Nu de
locul sacru, ci de prostia care a transformat aşezămintele
religioase în teatre de păpuşi dezgustătoare, unde icoana
nu mai este o «Fereastră spre absolut» (Michel Quenot),
ci o oglindă în care se reflectă luminiţele sutelor de becuri
care sufocă pictura şi chipurile de pe pereţii bisericilor.
Între o Biserică dintr-un sat moldav şi una dintr-o ţară din
America Latină nu este nici o diferenţă. Acelaşi prost
gust şi aceleaşi culori stridente plutesc în atmosfera
cândva sacră a lăcaşului de cult.
* * *
[42] Ortodoxismul avea nevoie de un Lourd şi aşa s-a
născut povestea Moşului Petrache Lupu şi iacă-tă-ne şi cu
Maglavitul, un fel de Fatima cu fundu-n sus (deşi Claudio
Mutti susţine altceva). Confiscat de legionari şi exploatat
propagandistic, Petrache Lupu a fost VIP-ul momentului,
înţeleptul naţiunei, spre care se îndrepta toată suflarea
moldo-valahă. Condamnat la început de Biserică,
Patriarhul Miron Cristea îl va lua sub aripa sa protectoare
şi-l va stoarce de bani. Nici badea Antonescu nu l-a trecut
77
cu vederea. Când Armata Română era în derută, pe
frontul rusesc, l-a urcat într-un avion şi l-a trimis să
îmbărbăteze soldaţii. Din nefericire pentru posteritate,
avionul nu a putut ateriza din cauza aviaţiei ruseşti şi
bătrânelul a fost adus în Regat, fără să vadă măcar
frontul. Sub republica «democrată şi populară şi română»
moşul va trage sapa la ceape şi va uita toate viziunile.
Dacă s-ar fi născut cu vreo câteva decenii mai devreme ar
fi putut deveni un mic Rasputin autohton, iar dacă s-ar fi
născut cu vreo douăzeci de ani mai târziu şi ar fi primit
preoţia, ar fi putut deveni un celebru părinte Argatu dă la
Cernica.
* * *
[43] Biserica nu cunoaşte realităţile societăţii contem-
porane, starea reală a religiozităţii sufletului românesc.
Dacă într-o ţară ca Franţa, fenomenul religios este studiat
în toată complexitatea sa, la cel mai înalt nivel şi în
institute specializate, în România, de acest lucru nu se
ocupă nimeni. Teologii îşi văd de treburile lor, sociologii
fac constant sondaje pre şi post electorale, psihologii fac
analize politice şi noua şcoală de ethnologi de la Muzeul
Satului a plecat la drum cu ideea că totul se reduce la
ortodoxie. Dovada: Muzeul Ţăranului Român, Muzeul
Satului etc! Nu putem avea neobrăzarea să ne imaginăm
că peste noapte putem avea cercetători de talia unor Emil
Poulat, F.-A. Isambert sau D. Hervieu-Léger, pentru că
trecutul nostru cultural nu ne permite. În anii ‘30, când
Gabriel Le Bras publica celebrele sale studii despre
78
practica religioasă în Franţa, la noi nici nu se punea
problema. Crainic îşi scria eseurile sale folclorizante,
ortodocşii băteau din palme, Stăniloae îşi pregătea
cerneala, iar occidentalii puneau bazele cercetării
ştiinţifice a fenomenelor religioase. La noi nu s-au pus
nici astăzi. Mai bine zis n-au apucat să se pună pentru că
a venit peste şcoala românească de sociologie, întune-
ricul. Din fericire pentru elevul lui Durkheim, sociologul
Dimitrie Drăghicescu (1875-1945) s-a sinucis şi nu a mai
văzut minunea din 1948, când sociologia a fost scoasă din
programa de învăţământ. Ce-o fi fost însă în inima lui
Dimitrie Gusti (1880-1950) după ce a fost scos din casă şi
locuia într-o dugheană, fără căldură şi apă, undeva pe la
Bellu? Reintrodusă abia în 1965, ca şi Logica, ambele au
servit mai mult ca instrumente de studiu şi aplicare a
ideologiei şi dialecticei marxiste. Cred că se făcea mai
multă sociologie la Ştefan Gheorghiu decât în Univer-
sitate! De aceea avem astăzi o «scoală de sociologie»!
Acest dispreţ s-a prelungit până în zilele noastre. Cert
este că această nonşalanţă duce la o îndepărtare de
realităţile vieţii, de problemele cu care se confrun-
tă «omul recent». Tot ignorând aceste probleme o să ne
trezim că totul în jurul nostru este putred. Ne miră ieşirile
brutale la anumite categorii sociale, intoleranţa, ura,
neam-prostia şi ne întrebăm de unde vin toate aceste
nenorociri. Politicienii şi jurnaliştii filosofează despre
minerizarea românismului şi nu înţeleg de ce frumoasa
artă a vorbirii s-a transformat în România într-un
monolog, în care punctele şi virgulele se pun cu bâta.
Cauza acestor comportamente, pe undeva explicabile, se
79
găseşte departe, în frumoasa noastră tradiţie interbelică
sau chiar mai în urmă. Ca şi acum, şi atunci se mărşăluia
cu «Crucea-n mână». Şi mai mult decât astăzi, atunci se
împuşcau oameni în numele dreptăţii, a justiţiei sociale şi
la umbra Crucii. Dacă ai curajul să afirmi că poporul
român este bolnav, justiţia se autosesizează, adică, nu
numai că nu poţi studia aceste stări patologice ale
românismului, nu ai voie nici să vorbeşti despre!
* * *
[44] Una din imaginile devenite clasice ale mioriţismului
postdecembrist a fost comportamentul ipocrit al
conducerii BOR înainte şi în timpul vizitei papei în
România care, după ce a jucat rolul Buridanului măgar,
între a invita sau nu pe papă, l-a despărţire aveam
impresia că urmărim o piesă de Caragiale. Citiţi oficiosul
BOR-lui şi o să vedeţi de câtă lipsă de diplomaţie au
putut da dovadă oficialii orthodocşi înainte cu câteva luni
de venirea papei. Aceleaşi persoane, care puneau vizita
pontifului roman între ghilimele şi o prezentau ca pe o
ingerinţă în treburile interne ale Valahiei noastre, le-am
putut vedea în transmisiunile directe, alături de Patriarh şi
Papă, în rândul întâi al delegaţiei oficiale, şi mai ales cu
articole laudative la adresa relaţiei dintre Roma şi
Bucureşti, în acelaşi oficios al orthodoxiei româneşti! Şi
mai ales «fiorurile mistice» mărturisite de anumiţi teologi
ortodocşi la întâlnirea cu sacrosantul părinte. Acestora
din urmă, unii teologi şpriţari de la externe ori simpli
protopopi ciubucari, le amintim că bătrânul de la Roma a
80
canonizat prelaţi ultranaţionalişti catolici din timpul celui
de-Al Doilea Război Mondial, inclusiv Pius XII care, în
plin Auschwitz, nu avea urechi să audă glasul celor care-l
dăduseră după firea umană pe Hristos? Atâta timp cât
ofensiva catolică (a se citi prozelitismul deghizat) nu
cunoaşte limite, nu poţi avea fioruri mistice. Cum se
explică şi condamnările unor slujitori latini, ca iezuitul
Anthony de Mello din India, a preoţilor Balassuria,
Bermejo, Casaldaliga şi a celebrului Jacques Gaillot,
fostul episcop de Evreux, înlăturat din funcţie pentru
poziţiile sale liberale şi pentru că s-a apropiat prea mult
de marginali, de cei excluşi, de săraci. La fel ca în evul
mediu, când aceeaşi Biserică a condamnat oficial şi în
mai multe reprize doctrina sărăciei introdusă de
franciscani şi prin mâinile marelui Bonaventura i-a
croşetat şi o nouă biografie sfântului Francisc din Assisi,
care are în comun cu viaţa blândului sfânt, doar anul
naşterii şi al morţii. Cum poţi să ai sentimente mistice în
faţa polonezului care a beatificat pe şeful religios al
croaţilor din timpul fascismului, Cardinalul Stepinač şi
l-a canonizat şi pe Eugenio Pacelli, controversatul Pius al
XII-lea, cel care, în 1933, a supus catolicismul german,
încheind un Concordat cu Hitler (vezi John Cornwell, Le Pape
et Hitler, trad. par Ch. Carlier et P. E. Dauzat, Paris, 1999) şi care
era deranjat de «noua teologie», pe care chiar a
condamnat-o. Şi, ca dispreţul faţă de saeculum să fie
total, Vaticanul a amânat până anul trecut accesul la
arhivele lui Pius al XII-lea.
* * *
81
[45] Ca şi celelalte biserici ortodoxe «surori», BOR a
sucombat în etnicism. Bisericile naţionale au pierdut
sensul universalităţii, fiecare crezându-se purtătoarea
«orthodoxiei», apărătoarea «dreptei credinţe». Nici gând
de catolicitate. Sobornostul este mai degrabă o noţiune pe
care o opunem cu grandilocvenţă catolicismului roman,
universalismului Romei. Ortodoxul vorbeşte pe limba lui
şi fiecare Biserică Naţională are teologumenele sale. Ne
rugăm fiecare în limbile naţionale sfinţilor naţionali încât
dacă Hristos ar veni mâine nu ar putea intra în Biserică
decât cu paşaport. Universalismul mesajului evanghelic
se reduce la Duminica Orthodoxiei. Dincolo, o cacofonie
multilingvă în care duhul Evangheliei a fost întinat de
spiritul îngustelor doctrine naţionale. De la universalitate
la tribalism n-a fost decât un pas. De la tribalismul
ortodox la universalitatea mesajului evanghelic drumul
nu mai poate fi parcurs, pentru că între aceste două lumi
s-a format, ca un zid, istoria noastră de vreo cinci secole,
acel blestemat «Ortodoxie şi Românism». Vom mucegăi
în ortodoxie şi românism şi nu vom gusta niciodată din
frumuseţea universalităţii. Pleroma Cinzecimii am
înţeles-o pe dos şi cuvântul Scripturii a devenit temniţa
de-a pururi a naţiei noastre. Şi toate aceste nenorociri le
interpretăm ca semne ale Celui de Sus.
* * *
82
[46] De partea cealaltă, universalismul roman reduce
totul la catolicitate. Pentru Roma nu este decât o singură
Biserică, sigur, cu sediul la Roma. La 5 septembrie 2000,
declaraţia Dominus Jesus, redactată de cardinalul
Ratzinger, actualul papă Benedict al XVI-lea, a pus toată
lumea occidentală pe jar. Pe de o parte, fostul papă
Ioan-Paul al II-lea îndemna la unitate, iar pe de altă parte,
bătrânul Ratzinger arăta că această unitate se face prin
revenirea tuturor sub sceptrul Romei. Frumos! Orientul
este văzut ca un colţ de lume potrivit misionarismului
catolic-roman, ca pe timpul regelui întregitor, Ferdinand,
care a fost excomunicat de Vatican pentru că şi-a botezat
copiii orthodocşi, deşi a rămas un catolic practicant până
la sfârşitul vieţii. Cu toată dragostea faţă de cultura latină
medievală şi pentru latura intelectuală a Latinilor, nu poţi
decât să rămâi oripilat în faţa duplicităţii politicii romane.
La fel de paradoxală este şi poziţia unuia din teologii
oficiali ai Curiei romane, helvetul (de curând cardinal)
Georges M.-M. Cottier, care publica, prin 1967,
Chrétiens et marxistes. Dialogue avec R. Garaudy. Adică
un dialog cu Garaudy, comunist în acea epocă şi care a
evoluat, cu timpul, în extremist de dreapta şi neagă
existenţa camerelor de gazare. În aceeaşi epocă, dincolo
de ocean se prepara in nuce originala «teologie a
eliberării», condamnată, oficial, de Vatican, ca două
decenii mai târziu să fie subtil asimilată. Cât timp fostul
papă a tăiat în ultimii douăzeci de ani toate iniţiativele de
deschidere, de înnoire a catolicismului roman, o
asemenea persoană nu poate crea fioruri mistice. Nici
relaţiile dintre catolici şi protestanţi nu sunt prea
83
frumoase, deşi locuiesc acelaşi spaţiu civilizaţional şi
cultural. Suspendarea preotului austriac Peter Hausberger
de către arhiepiscopul de Salzbourg, Georg Eder, pe
motivul «intercomuniunii» este doar un exemplu ce
conţine în subsidiar frumoasa enciclică papală despre
Eucharistie din aprilie 2003, care interzice «intercomu-
niunea». (Sic !)
* * *
[47] Ca şi creştinismul mioriţic, creştinismul occidental
nu se rezumă doar la creştinismul confiscat de ierarhie.
Există şi un alt mod de a înţelege şi trăi Evanghelia. A
fost cazul preotului catolic Cornelius Koch, care tocmai a
părăsit această lume. Născut în Moldova, dintr-o româncă
şi un cetăţean al diasporei helvete din România, a plecat
cu familia în Elveţia la venirea comuniştilor unde şi-a
dedicat viaţa ocrotirii refugiaţilor. Faptul determinant
pentru luarea deciziei a fost sinuciderea mamei sale, care
nu a putut suporta exilul. Câte persoane nu au împărtăşit
soarta acestei mame? Sau Hans Schaffer, un apenzelois
helvet, pastor protestant în lagărele de concentrare din
Franţa, care-i ajută pe evrei, iar după 1945 devine pastor
într-o închisoare ce adăpostea criminali de război
germani, de care se apropie sufleteşte şi pentru care cere,
în 1954, preşedintelui francez Cotier să elibereze 9 dintre
ei! Ori nonagenarul catolic Pierre Ceyrac, care şi-a
consacrat viaţa copiilor abandonaţi din India. Poate, cel
mai celebru este Guy Gilbert, le «prêtre des loubards»
care se ocupă de copiii excluşi din societatea pariziană.
84
Un preot pletos, în blugi, care se deplasează în moto. O
imagine şocantă pentru o societate care preferă să admire
exteriorul, eticheta, şi pe care nu o interesează conţinutul.
«Istoriile» sale, descrise în mai multe lucrări auto-
biografice, prezintă un univers necunoscut lumii româ-
neşti până prin 1989, dar care este astăzi în plină
dezvoltare. Societatea de tineri abandonaţi din al XIX-lea
arondisment, de care se ocupă acest preot, este aceea a
cartierelor oraşelor noastre din acest început de secol: una
a violenţei, a excluziunii, a marginalilor, a «paraziţilor» şi
a lipsei de umanitate. L-am mai putea aminti pe l'Abbé
Pierre, om al Rezistenţei, deputat în Parlamentul francez
în 1954, om al celor săraci şi lipsiţi de mijloace, pentru
care fondează Comunitatea Emmaüs. Pe aceeaşi linie
l-am putea aminti şi noi pe preotul Tănase de la Valea
Plopului (Prahova), care se ocupă de copiii abandonaţi la
naştere. Sau inimosul preot Milea de la Buzău, care a
transformat cuvântul Evangheliei în practică, în ciuda
dispreţului şi opacităţii cu care a fost întâmpinat dinspre
lumea ierarhiei buzoiene. Dar câţi preoţi Tănase sau
Milea are Biserica noastră? Sau cum îi susţine Biserica pe
slujitorii care vor să facă ceva în domeniul caritativ?
Contemporani cu Guy Gilbert sunt teologii sud-americani
şi «teologia eliberării». Această teologie se folosea de
marxism pentru a lupta împotriva sărăciei şi a mizeriei la
care erau condamnaţi locuitorii Americii latine, iar pe
plaiurile bolnavei «Mioriţe» teologii valahi foloseau
lozinci marxiste în predici şi lucrări doar-doar or prinde
vreo ieşire prin Occident. Erau, fără să-şi dea seama,
contemporani cu celebrii prêtres-ouvriers din Franţa
85
anilor ‘60, care încercau să pună de acord Evanghelia şi
ideologia marxistă, apropiindu-se de muncitori şi de
categoriile defavorizate ale cartierelor marilor centre
industriale. Numai că ai noştri practicau un pervers
machiavelism, în manieră autohtonă. Putem adăuga şi
Comunitatea Sant Egidio, fondată în 1968 de Andrea
Riccardi, şi de ce nu Les Restos du cœur, iniţiate de
regretatul actor Coluche!
* * *
[48] Revenind pe plaiurile mioriţice, constatăm că nume
mari ale creştinismului din veacul trecut nu se găsesc în
paginile scrise de istoricii valahi. Cel mai celebru teolog,
necunoscut însă în România este paradoxal, cel mai
cunoscut teolog român peste hotare, pastorul Richard
Wurmbrand (1909-2001), fost deţinut politic, al cărui
nume nu este nici măcar amintit în cel mai bun dicţionar
al teologilor români, de altfel şi singurul (Mircea Păcurariu,
Dicţionarul teologilor români, Bucureşti, 1996)! Dacă R.
Wurmbrand ar fi trecut la ortodoxie, sigur l-am fi găsit în
lucrarea despre evreii convertiţi la ortodoxism şi pe care o
flutură toţi duhovnicii semidocţii cu masterate şi lucrări
publicate la Christiana, Sofia sau Anastasia. Cu
certitudine ar fi devenit la fel de cunoscut ca Nicolae
Steinhardt şi am fi defilat cu el prin toată lumea. Aşa,
despre Richard Wurmbrand vorbesc doar străinii şi dintre
români, numai neoprotestanţii. Valorificăm minorităţile
numai când acestea sunt de confesiune creştin-ortodoxă şi
atunci avem lucrări de genul Occidentali trecuţi la
86
ortodoxie (Occidentali trecuţi la ortodoxie – şase ipostaze
mărturisitoare, Bucureşti, 2002).
* * *
[49] Teologia mioriţică este o teologie lipsită de noutate.
Teologii valahi rămân buni tălmăcitori şi continuatori ai
tradiţiilor, versaţi oenologi, etnologi şi muzeografi ai
sufletului românesc. Însă ei sunt în afara teologiei
europene, în afara oricărui subiect teologic de actualitate.
Participarea lor la mişcarea teologică europeană nu se
rezumă decât prin prezenţe diplomatice la posturi oferite
de celelalte Biserici Europene. Cu toate nebuniile şi
devierile teologiei occidentale (catholice şi protestante),
teologia occidentală este una vie, chiar şi atunci când este
«eretică». Tocmai «ereziile» teologiei occidentale sunt
proba vivacităţii acesteia. Nu poţi fi de acord cu teologia
lui Eugen Drewermann şi cu psychanaliticele sale
interpretări, dar poţi constata efortul unor minţi omeneşti
de a repune în circulaţie teme, idei, probleme, dogme.
Teologii români se ascund tot timpul în spatele dreptei şi
sfintei tradiţii şi nu scot capul decât să înfulece şi să
împroaşte cu noroi pe unii sau pe alţii. Ce gândesc
specialiştii neotestamentari români în faţa unei copii
autentice (un papirus bine conservat) al unui codex copt
al Evangheliei după Matei din secolul al IV-lea,
descoperită în Egipt şi unde pentru prima dată este
menţionată intrarea lui Iisus în Templu, fără să adauge
evenimentul «violent» al alungării schimbătorilor de
bani? Eroare a copistului, un text apocrif sau o copie după
87
un manuscris care coboară direct la originalul aramean,
pe care nimeni nu l-a descoperit? Care este poziţia teolo-
gilor români în problemele sensibile ale bioeticii, în afara
pompoasei Comisii Naţionale, care pare să-l fi citit cu
ochelari de tablă pe H. Tristram Engelhardt jr. (Fundamen-
tele bioeticii creştine – perspectivă ortodoxă, Sibiu, 2005)? Dar
faţă de cartografierea genomului uman şi consecinţele ce
pot decurge din utilizarea injustă a acestor descoperiri?
Sau teologii români trăiesc în continuare în lumea lor, cu
bancurile lor învechite şi ideile lor de secol XIX? Şi cei
«bătrâni » şi schimbul de mâine, care prin decembrie
1998 organiza la Tübingen, Conferinţa Tinerilor Teologi
Ortodocşi Români din Diasporă, care a pus multe
probleme în discuţie şi a învârtit pe toate părţile limba de
lemn din Sfânta Ecaterina nr. 2! Un teolog ortodox din
diasporă se simte bine când poate înşira statistici aiuri-
sante pentru occidentali: 7500 monahi(i), 38 seminarii (7
monahale), 14 facultăţi de theologie etc. Dar asta nu
înseamnă că Biserica ortodoxă face parte din societatea
românească. Decât să iniţieze proiecte de catedrale
megalomanice, mai bine ar transforma Jilava într-un fel
de zid al plângerii pentru naţia română şi ar mulţumi
catolicilor că au reeditat la Roma Biblia de la Blaj (1795)
a lui Samuil Micu. Cum vede orthodoxul mioriţic, de
exemplu, utilitatea sau moralitatea unei Bănci de spermă?
Şi-a pus Sinodul problema clonării? Dar problema
euthanasiei, care a generat dezbateri la toate nivelurile în
lumea occidentală, catolică şi protestantă, şi care se
practică în România pe scară largă? Sunt probleme ale
vieţii de astăzi, la care creştinul ar vrea să audă şi opinia
88
Bisericii! Nu doar lucrări de tipul Teroriştii uterului
(Părintele Juvenalie, Teroriştii uterului. Terorism ştiinţific şi etica
începuturilor vieţii. O bioetică a gestaţiei, Bucureşti, 2002), chiar
dacă în cazul lucrării citate autorul este bine documentat
şi poate bine intenţionat. Titlul însă? Nu de prezenţe la
mitinguri electorale şi vernisaje avem nevoie. Nici slujbe
ale Învierii pe plaja Mării Negre sau Bobotezi pe malurile
Dunării. Nu aceste ieşiri pe scenă dau măsura vitalităţii
Bisericii. Nici invazia de parastase postdecembriste şi
şuvoiul de canonizări arată că suntem o Biserică activă.
Societatea românească are nevoie de o Biserică vie, care
să împlinească rolul şi misiunea acesteia. Soluţia nu poate
veni de la vechea generaţie. Nu trebuie uitată figura
teologului ortodox, protocronist prin excelenţă, Ion Bria
(Să-i fie ţărâna uşoară, acolo, în Elveţia!). Prin scrierile sale s-a
distanţat de stilul searbăd al multor teologi contemporani
şi a manifestat o sensibilă deschidere către dialogul cu
marea cultură, din care era bine informat. Din nefericire,
în lucrările sale a rămas tot timpul la primul pas şi nu a
reuşit să intre într-un adevărat dialog cu celelalte domenii
ale culturii. Lucrările lui Bria sunt răsunătoare prin
titlurile impresionante, care nu rămân decât nişte invitaţii
neonorate la o întâlnire ce nu a avut şi nu va avea loc
niciodată. Om de lume şi abil diplomat, Bria a adus multe
(de)servicii pe această linie Bisericii, dar nu a reuşit, în
nici un moment, să promoveze cultura română în exterior
decât în măsura în care şefii fostei Securităţi îi îngăduiau.
Aceasta i-a servit şederii în postul de la Consiliul
Ecumenic al Bisericilor mai bine de un sfert de secol.
89
* * *
[50] Dacă la gurile Dunării ortodocşii nu pun problema
viitorului creştinismului, în lumea occidentală acest lucru
a fost puricat pe toate părţile. În 1977, Jean Delumeau a
făcut vâlvă cu Le christianisme va-t-il mourir? (Jean
Delumeau, Le christianisme va-t-il mourir?, Paris, 1977), care a
fost republicată anul următor, însoţită de un bogat
material privind dezbaterile pe care le-a stârnit stilul
provocator al lucrării în lumea occidentală. Un deceniu
mai târziu, Danielle Hervieu-Léger reia ideea dintr-o
perspectivă salvatoare, pe undeva optimistă, şi se întreabă
dacă ne îndreptăm spre un nou creştinism, Vers un
nouveau christianisme? (Vers un nouveau christianisme?
Introduction à la sociologie du christianisme occidental, par D.
H.-Léger, avec la coll. de F. Champion, Paris, 1986). La jumătatea
ultimului deceniu al secolului trecut, Emile Poulat a
publicat una din cele mai profunde analize ale
creştinismului contemporan, vorbind despre creştinism pe
un ton pesimist şi deja la timpul trecut, L'Ere
post-chrétienne! (Emile Poulat, L'Ere post-chrétienne, Paris,
1994). Aceeaşi Danielle Hervieu-Léger, constantă în
analizele sale, aruncă definitiv mănuşa lumii catolice,
publicând o lucrare care nu lasă loc niciunui dubiu:
Catholicisme, la fin d’un monde (Danièle Hervieu-Léger,
Catholicisme, la fin d’un monde, Paris, 2003). A murit
creştinismul? Ne aflăm deja într-o epocă postcreştină? Ne
îndreptăm spre un nou creştinism? Sau ne îndreptăm spre
o formă complexă de religiozitate, spre un sincretistic
New Age? Observând în jurul nostru inflaţia de teologi,
90
cum erau pe vremea nepomenitului, agronomii, am fi
tentaţi să spunem că NU. Totuşi, creştinismul contem-
poran nu-i decât o ideologie în numele căreia
funcţionează o instituţie care adăposteşte o armată de
funcţionari ciubucari. Creştinismul, ca religie a dragostei,
a murit demult. Fărâme din Vestea cea bună a Fiului
Omului au existat în fiecare epocă şi, datorită unor
persoane providenţiale, creştinismul - religie a iubirii a
putut străbate timpurile şi poate că nu este încă mort.
Trăieşte doar o agonie pe care o vedea deja, acum un
secol, Miguel de Unamuno (Miguel de Unamuno, L'Agonie du
christianisme, trad. du texte espagnol inédit par Jean Cassou, Paris,
1925).
* * *
[51] În acelaşi Occident «postcreştin», creştinii experi-
mentează vechi mode ale creştinismului. La Basel
(Elveţia), în Biserica «Sfânta Elisabeta», creştinii
protestanţi vin la serviciul religios însoţiţi de animale de
companie, câini şi pisici. Mai mult, s-a hotărât chiar o zi
pentru a celebra animalele, o sărbătoare religioasă a
animalelor, zic ei în spirit franciscan. Practica «liturgică»
protestantă este foarte interesantă şi nu face decât să
reînnoiască tradiţia antică şi medievală, mai ales a
creştinismului apusean. Nu vorbea Francisc din Assisi
animalelor sau chiar popularii noştri sfinţi români nu sunt
ei în folclor înconjuraţi de animale? Problema este că,
astăzi, creştinul emancipat, (dez-)informat, hăituit de mail
box-urile cotidiene, îşi găseşte refugiul în compania
91
acestor animale. A plimba un câine în lesă devine o modă
a aristocraţiei şi în acelaşi timp a marginalilor occidentali,
iar la noi semnul parvenirii, emblema noilor îmbogăţiţi,
pe care-i recunoşti după marca potăii şi după «pedigri».
Nu peste mult timp vom avea şi noi Liturghii pentru câini
şi pisici, pentru că se plătesc bine şi este la modă. Acest
fenomen social nu este nou, însă contextul în care a
reapărut este altul, mai ales dacă îl comparăm cu
creştinismul medieval. Nu mai este o întoarcere a omului
cu faţa la natură, ci o fugă din această lume spre natură,
în lumea animalelor, un refugiu al omului modern, din
lumea sa în cea a necuvântătoarelor, un exerciţiu
psihologic care ar merita o atentă analiză socio-psiho-
logică. Un mensual al unei parohii ortodoxe francophone
din Fribourg (Elveţia), «La Voie orthodoxe», a publicat în
2000 un interesant articol intitulat «Pentru o teologie
animală»! Dincolo de modă, acest act este un fel de retur
la simplitate, la lucrurile elementare şi, din acest punct de
vedere, fenomenul este tipic occidental şi corespunde
stadiului actual al evoluţiei socio-economice occidentale.
* * *
[52] Reforma învăţământului din 1924 a nemulţumit
profund Bisericile ortodoxă şi greco-catolică, prin
uniformizarea brutală a învăţământului, iar din 1928
Biserica orthodoxă a devenit Biserică Naţională, într-o
Românie unde episcopii orthodocşi şi uniţi erau senatori
de drept! Pe acest fond al nemulţumirilor, în 1927 statul
român a semnat Concordatul cu Roma prin Vasile
92
Goldiş. După 1944 însă, catolicii şi greco-catolicii au fost
raşi din peisajul religios al României Populare. Au fost
desfiinţate şcolile de fete (152) şi de băieţi (224),
misiunile caritative (160) şi majoritatea publicaţiilor
catolice (30). A fost desfiinţată chiar Nunţiatura
Apostolică. Nici aceste informaţii nu le prea găsim în
istoriile ortodoxe. Dacă revistele ortodoxe nu au fost
desfiinţate, aceasta s-a făcut cu preţul atâtor umilinţe şi la
un moment dat ele erau «bastionul luptei împotriva
Occidentului» şi, în acelaşi timp, în aceste reviste
publicau autori interzişi în presa laică, desigur, cu
aprobarea aceloraşi organe care îi împiedicau să publice
în cealaltă presă. După eliberarea deţinuţilor politici,
Patriarhul Justinian a dat multora posibilitatea de a
câştiga o bucată de pâine, lucrând într-una din instituţiile
BOR.
* * *
[53] BOR-ul are şi câteva site-uri web care merită luate în
discuţie, pentru că ele sunt imaginea fidelă a Bisericii, o
adevărată psihanaliză a sufletului acestei instituţii
naţionale on line. Să luăm de exemplu doar unul,
aşa-numitul site oficial www.crestinism-ortodox.ro, unde
ni se prezintă BOR-ul ca la şcoala primară, un fel de
Abecedar al naţionalismului, hrănit cu multe texte din
teologi celebri. Printre multe alte anostităţi şi falsuri
grosolane găsim un subcapitol dedicat recensământului
din 1992, care ne aminteşte, pentru a nu ştiu câta oară, că
ortodocşii reprezintă 86% din populaţie, iar greco-ca-
93
tolicii doar 1%. Şi peremismul merge mai departe la ca-
pitolul al optulea – «Formarea poporului român creştin-
ortodox» unde se spune negru pe alb, atenţie!: «(…)
creştinismul românesc a fost de la început ortodox», asta
cu un mileniu înaintea Schismei de la 1054! Cei care
scriu asemenea aberaţii istorice fac grave deservicii BOR,
deformând istoria. Ce fel de orthodox? Care creştinism
românesc? Care început? Cu o mie de ani înaintea
Schismei! Halal istorici! Halal ortodoxie! Creştinism
românesc ortodox, înainte ca ruptura dintre Biserici să se
fi produs?
* * *
[54] Ortodoxia mioriţică nu a dispărut în decembrosul
1989, aşa cum se aşteptau unii analişti ai fenomenului
religios. Dimpotrivă, noile generaţii continuă să bată la
putinei, laptele mioarei lui Crainic. Volumul Biserica în
era globalizării (2003, Alba-Iulia), un ghiveci de conferinţe
şi studii, inegale calitativ, de la omilii antioccidentale la
reflecţii despre locul Bisericii în societatea contemporană
şi lecţii date Occidentului de părintele Andrei de Alba
Iulia, este o mostră de ortodoxie mioriţică de veac XXI,
imaginea plastică a gândirii religioase româneşti de la
acest început de secol. «Aşa cum în vedenie, un bărbat
din Grecia antică civilizată îl chema pe Pavel în ajutor,
fiind deficitară din punct de vedere duhovnicesc, tot aşa
europeanul apusean secătuit de valorile creştine îl poate
chema în ajutor pe confratele său răsăritean», scrie P.S.
Andrei, Arhiepiscopul de Alba Iulia. Fără comentarii! Nu
94
avem nevoie de cercetări pentru a descoperi gândirea
Bisericii sau locul ei în societate ori relaţia acesteia cu
societatea civilă sau cu Occidentul. Fără să-şi dea seama,
oamenii Bisericii au descris adevărata lor viziune despre
«doctrina socială a Bisericii ortodoxe» aşa cum o concep
ei. Dacă o comparăm cu doctrina elegant descrisă în
volumul editat de Ioan I. Ică jr. şi Germano Marani
(Gândirea socială a Bisericii. Fundamente – documente – analize –
perspective, Sibiu, 2002) nu mai înţelegem nimic. Numai că
teologi de genul diac. Ioan I. Ică jr. nu umplu paginile
jurnalelor, nici nu apar pe sticlă la emisiuni spirituale
pentru a da şi opinia teologilor cerebrali din BOR. La
jurnale apar numai sicofanţi cu engolpioane, duhovnici
scăpaţi din ospicii şi protopopi dăştepţi care s-au cumetrit
cu jumătate din târg pentru a lua numai NUP-uri. A venit
vremea ca impostorii să fie trecuţi la canoane pe la
mănăstiri fără curent electric, iar teologii din generaţia
diaconului Ioan I. Ică jr. să ajungă pe prima scenă şi în
primele locuri. Triumfalismul volumului editat de
ortodoxia militant-triumfalistă de la Alba Iulia ne
împiedică să-l aşezăm pe acelaşi raft cu volumul plin de
bun simţ editat la Sibiu. Ele diferă, şi ca formă, dar mai
ales ca substanţă şi nu se adresează aceluiaşi public,
reflectând fără să vrea două lumi diferite ale teologiei
româneşti: una modestă şi cultivată, care stă în spatele
sălii, pe ultimile locuri şi nu are priză la gloate; cealaltă,
ortodoxia mioriţică a justinianului, a monahilor agramaţi,
a naţionaliştilor de toate nuanţele, a funcţionarilor
bisericeşti atotputernici, care jumulesc preoţii săraci din
parohiile de categoria a II-a şi a III-a, pentru care raiul
95
este aici pe pământ, iar iadul este în grădina aproapelui,
fie el catolic sau protestant.
* * *
[55] BOR n-ar trebui să fie o instituţie de fanatici
sfertodocţi, de indivizi slinoşi şi habotnici, de bande
anti-avort, de încuiaţi şi analfabeţi. Nu bazaconiile unui
Gheorghe Băbuţ sau ale fariseilor călugări greci de la
Athos trebuie tipărite în editurile bisericeşti, ci lucrări
serioase şi ziditoare de suflet, iar Băbuţ trebuie dus
într-un azil de nebuni. Cum vrea Biserica să dialogheze
cu partea gânditoare a hoitului acestei ţări dacă ea girează
abjecţiile unor duhovnici nebuni, iar nenorocirea de la
Tanacu nu este o pură întâmplare! Nu cum face sex
creştinul trebuie să-l intereseze pe duhovnic, ci cum se
roagă creştinul, dacă se mai roagă! Nu abluţiunile
postsexuale îi tulbură viaţa amărâtului de român, ci lipsa
speranţei în ziua de mâine. Duhovnicii români vorbesc
creştinilor mai mult despre diavol decât despre
Dumnezeu şi asta se vede pe chipurile obosite şi
schimonosite ale creştinilor. Chiar şi copiii din clasele
primare sunt speriaţi la orele de religie cu diavolul şi
profesorii de religie le vorbesc mai mult despre iadul
pedepsiţilor decât despre iubirea aproapelui. Ioan-Paul al
II-lea cerea în plin comunism polonezilor să lupte contra
ideologiei atee şi mergea în mijlocul lor, ierarhii români
însă mergeau în mijlocul inspectorilor de la Culte şi
ţineau discursuri pentru pace pe stadioane, alături de
primii-secretari!
96

* * *
[56] Ortodoxia mioriţică trăieşte sufocată în etnicul
frontierelor politice şi nu vrea să afle că în Albania există
300-400.000 de români ortodocşi, care aveau până la Al
Doilea Război Mondial sute de biserici, şcoli, biblioteci,
cimitire. În plus, şi nimeni nu remarcă, imnul naţional
albanez este compus pe muzica lui Ciprian Porumbescu.
Comunismul a distrus orice urmă de prezenţă creştină
românească pe meleagurile albaneze. O istorie seculară a
românilor de pe malurile Adriaticei a fost redusă la neant
în doar jumătate de secol şi ne miră faptul că de la Daci
nu avem decât câteva relicve lingvistice, şi acelea uitate
de latinofilii carpato-dunăreni. Puţinele comunităţi
româneşti sunt pe cale de a fi înghiţite de expansionismul
grecizant al urmaşilor fanarioţilor. Dar acest lucru nu
interesează pe politicienii români, care nu pot să-i
înţeleagă pe unguri şi «Legitimaţia de maghiar», adică nu
înţeleg de ce ungurii protejează cultura şi civilizaţia
maghiară.
* * *
[57] O prezenţă insolită în lumea teologică occidentală, la
care este abonată, de vreo câţiva ani, ortodoxia valahă
este Institutul de Studii Superioare de Theologie
Othodoxă de la Chambésy, înfiinţat la sfârşitul anilor ‘90,
de către fostul mitropolit orthodox al Elveţiei, alunecosul
97
Damaschinos, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice în
Occident. Cadrele institutului sunt profesori greci, care
vin de câteva ori pe an la Geneva. Acestora li se adaugă
câţiva profesori de la Facultatea de Theologie din
Fribourg şi Geneva, evident prieteni ai fostului mitropolit.
Printre studenţi, alături de greci mai sunt şi români
(destui), ruşi, bulgari şi câţiva de prin ortodoxia
extremului orient. Sigur, pentru decor! Scopul acestui
institut (pe hârtie) este unul măreţ şi nobil. Realitatea este
alta : acest institut a fost creat pentru a hrăni orgoliul
grecilor de la Chambésy şi al profesorilor greci din Elada.
Ce studii superioare de teologie se fac la Chambésy-
Geneva pot confirma cei care au trecut pe acolo. Spiritul
şi direcţia acestei instituţii o puteţi afla citind doar titlurile
unor lucrări apărute la editurile ortodoxe, fie traduceri din
autori antioccidentali greci (profesori vizitatori pe la
Chambésy), fie «producţii» autohtone! Poate, pe undeva,
grecii au vrut să rivalizeze cu Saint-Serge-ul ruşilor. În
stadiul actual, unde o parte din grecii de la Chambésy
vorbesc doar neogreaca, cum făceau ruşii la institutul lor
din Paris, în vremea marelui Bulgakov (Serge nu Mihail),
acest Institut este locul de vacanţă prin care unii români
sau bulgari sunt recompensaţi de către profesorii sau
episcopii din ţările respective, pentru activitatea lor şi mai
ales pentru «buna credinţă». Acest Institut riscă să devină
ca secretariatul permanent pentru pregătirea marelui sinod
panortodox, adică o furtună într-un pahar cu apă… plată!
Un secretariat care funcţionează de vreo trei decenii şi
care nu a creat nimic concret, atât timp cât de acest viitor
sinod se ocupă doar grecii. Cardinalul Martini, Arhiepis-
98
cop de Milano, vorbeşte de un posibil nou conciliu
roman, iar noi am rămas la stadiul intenţiei, al
declamaţiei, al retoricei ieftine, atât de prezentă în lumea
diplomaţiei teologice geneveze, care funcţionează numai
pe bază de relaţii şi copinaje. Chambésy-ul este un fel de
Techirghiol românesc, un fel de staţiune de odihnă pentru
grecii din Elada, şi asta pe banii guvernului grec, care nu
ezită să finanţeze aceste proiecte falimentare, atât timp
cât acest lucru serveşte helenismul. Cum trebuie înţeleasă
decizia Patriarhiei de Constantinopol, din decembrie
2000, împotriva acestor sentimente naţionaliste orthodoxe
numite filetisme? Dar cine ascultă vocea Patriarhului de
Constantinopol, care are mai puţină autoritate decât un
stareţ de la o mănăstire de mâna a doua, din cauza
sărăciei în care se găsesc constantinopolitanii şi a
atotputerniciei bisericilor ortodoxe naţionale care au
pierdut orice legătură reală cu simbolul unităţii ortodoxiei
– Constantinopolul? Ridicol este şi numărul dedicat,
acum câţiva ani, fostului mitropolit, de revista ortodoxă
ieşeană «Candela Moldovei». Tot la Iaşi, editura
Mitropoliei i-a scos diplomatului grec şi o carte de o
nulitate extremă (Damaskin Papandreu, Biserică, societate, lume,
Iaşi, 1999). Un mitropolit care n-a ezitat să propună
resfinţirea bisericii de lemn româneşti din Geneva, adusă
de români tocmai din Maramureş? Mai precis, singura
biserică românească adusă din România cu multe
sacrificii, a ajuns datorită intrigilor comunităţilor
româneşti din Geneva să treacă sub jurisdicţia grecilor,
deşi iniţial fusese sub jurisdicţia Bucureştilor, Biserica
fiind sfinţită de P. S. Ioan, Episcopul român de Paris.
99
Asta la zece ani de la căderea oficială a comunismului!
Cu alte cuvinte, la Geneva sunt trei preoţi români sub trei
jurisdicţii canonice, deşi toţi vorbesc aceeaşi limbă şi au
aceeaşi istorie, dar sunt inevitabil şi purtătorii bolilor
mioriţismului ortodox.
* * *
[58] Xenofobia ortodoxiei mioriţice se cultivă pe băncile
facultăţilor de teologie. Între vocabularul Sectologiei
diaconului David (Vezi Petre David, Călăuza creştină pentru
cunoaşterea şi apărarea dreptei credinţe în faţa prozelitismului
sectar, Arad, 1987, lucrare care va avea mai multe ediţii după 1989,
cunoscută în general sub numele de Sectologie), utilizată ca
manual de studiu în toate facultăţile de teologie ortodoxă,
şi cel al «săptămânii pe scurt» din «România Mare» nu
este nici o diferenţă, pentru că la «România Mare»
diaconul David era, într-un timp, la el acasă. Ediţiile de
după 1989 ale Sectologiei diaconului David, prefaţate de
trei naţionalişti valahi, Virgil Cândea, Adrian Năstase,
Dumitru Stăniloae, au toate şansele să intre în top ten-ul
operelor naţionaloide din literatura română de specia-
litate. Petre David denigrează tot ce vine din afară,
creează noţiuni, descoperă boli nervoase imaginare la cei
de alte confesiuni, vede discipoli acolo unde nu există
maestru şi la fiecare pagină nu uită să amintească despre
relele care vin de la… secte, secte care vin, culmea, de
peste ocean! Concluzia o trage studentul, viitorul preot
ortodox! Ridicolul este că Sectologia, acest manual de ură
a aproapelui, are girul Bisericii Ortodoxe Române şi a
100
apărut cu autoritatea morală a celui mai mare teolog
ortodox român din toate timpurile, Dumitru Stăniloae. Ne
mai întrebăm de ce ecumenismul nu este decât o sinecură
pentru ortodocşii români nu un proiect la care să adere
din convingere!
* * *
[59] Când laicii se alătură la căruţa ortodoxismului,
mioriţismul atinge cote nebănuite, iar argumentele fac să
râdă şi pe cel mai prost informat istoric al religiilor. În
mai multe lucrări doctorul Pavel Chirilă vorbeşte despre
superioritatea medicinii creştine, pe care o numeşte
«medicină eclezială» (Vezi Pavel Chirilă, Concepte de medicină
creştină, Bucureşti, 2001; Id. Spitalul creştin. Introducere în
medicina pastorală, Bucureşti, 2004). Dar medicinile celorlalte
religii nu sunt şi ele, în felul lor, ecleziale? Nu aparţin
comunităţii religioase din care fac parte? Nu concep şi
aceste medicini o vindecare a omului ca întreg : trup şi
suflet? Medicina indiană cu toate cutumele sale şi mai
ales medicina chinezească şi cea egipteană nu sunt ele
demne a fi cel puţin egale medicinii creştine, care nu este
născută din ţărână ca Adam, ci a moştenit toate
cunoştinţele medicinii greco-romane şi ale lumii
mediteraneene? Doctorul Chirilă transformă medicina
creştină într-o culme a medicinii şi aşează filantropia
creştină deasupra celorlalte acte caritative ale celorlalte
religii sau chiar a actului caritativ gratuit. De ce atâta
grandilocvenţă pentru o religie care nu a fost şi nu este
superioară, ca principii morale, celorlalte religii? Nu riscă
101
oare doctorul Chirilă să ajungă pe urmele marelui doctor
Nicolae Paulescu?
* * *
[60] Pe alte meleaguri, mioriţismul s-a întrupat sub alte
păcate. Misionarii americani de exemplu, nu au cunoscut
balada nebunaticei oiţe valahe, dar au administrat
anumitor popoare un mioriţism sui generis, scoţându-le
practic din istorie. De curând, mioriţicii misionari ameri-
cani au botezat şi ultimii papuaşi «păgâni». Le-au
schimbat numele şi-n locul frumoaselor nume tradiţio-
nale, laicii misionari nord-americani le-au livrat, în câteva
minute, toată esenţa iudeo-creştină. Ce legătură poate fi
între un papuaş şi iudeo-creştinism nu vedem. Vedem
însă drama generaţiilor următoare de papuaşi, care nu vor
înţelege de ce strămoşii lor purtau nume de munţi şi ape,
iar ei se numesc astăzi Moise sau Iacov. Noile generaţii
de papuaşi vor deveni ca indienii americani: drogaţi şi
alcoolici, în grija serviciilor sociale protestante, care îi
vor contabiliza, pentru că ceea ce contează este cantitatea.
Pe locurile de cult ale papuaşilor vor construi temple
creştine şi de trecutul acestor ultime popoare necreştine
vom vorbi peste secole, dacă aceste locuri vor interesa
vreun antropolog sau arheolog american, care vor
descoperi sub templul protestant ruinele religioase ale
papuaşilor. O istorie care se repetă periodic şi în ţările
Americii Centrale, de fiecare dată când se fac lucrări de
restaurare a edificiilor catolice ridicate de spanioli.
102

* * *
[61] Dacă ortodoxismul mioriţic doarme, Vaticanul a
înţeles repede utilitatea reţelelor şi o armată întreagă de
informaticieni a introdus catolicismul pe web. Docu-
mentele oficiale sunt transmise, în direct, pe Internet,
încât deciziile ajung live, în cele mai depărtate colţuri ale
lumii. O Biserică on line pentru care grija principală nu
este iubirea faţă de nenorocitul de lângă noi ori că sute de
mii de persoane mor de inaniţie la fiecare apus de soare
sau câteva mii de copii africani se nasc zilnic purtători ai
blestematului hiv, pentru că «Vicarul lui Hristos» nu vrea
să înţeleagă justeţea utilizării unor mijloace contraceptive.
Ceea ce importă este respectul faţă de lege, şi ca legea să
fie aplicată (romanul Fiat justitia…) are grijă demonica
prelatură personală Opus Dei. Un fel de imperiu roman
îmbrăcat în aceleaşi culori, cu aceeaşi capitală, de unde
Pontifexul se adresează supuşilor, pentru prima dată în
timp real, la Roma şi la Ierusalim. Vivat urbi et orbi! Orbi
sunt însă cei din noua generaţie de teologi catolici români,
de altminteri bine formataţi în spiritul doctrinei romane,
care se fac a nu pricepe subtilităţile politicii vaticane.
N-au cunoscut ei înşişi, în perioada studiilor la Vatican,
frumoasele Communione e Liberazzione? Nu i-a impre-
sionat neo-conservatismul tineretului romano-catolic,
cultivat în lumea studenţiei prin toate facultăţile ponti-
ficale vocabularul de lemn al acestor uteceuri creştine?
Ar fi păcat pentru calităţile intelectuale ale primei
generaţii de după epoca limbii de lemn să adopte o alta, în
103
care sintaxa frazei este aceeaşi, doar subiectul este
schimbat. Şi asta pentru a brava degringolada ortodoxă
sau pentru a mulţumi generoaselor subvenţii de care au
beneficiat domniile lor pe malurile pline de istorie şi
ruşine ale Tibrului!
* * *
[62] Frumoasă rezistenţa poloneză, descrisă de idealiştii
urmaşi ai fenomenologului din Cracovia, finanţată graţie
relaţiilor întunecoase dintre înalţii prelaţi finanţişti ai
Vaticanului cu bancherul Roberto Calvi. Cea mai celebră
sutană romană a fost Paul Marcinus, supranumit «Gorila»,
preşedinte pentru două decenii al Băncii Vaticanului, care
a murit în acest an în parohia sa din Phoenix (Arizona)
unde se retrăsese, discret, în ultimii ani, fără să fi dat
socoteală pentru vreo faptă săvârşită la Roma. Arestarea
lui Calvi, pe 20 mai 1981, a dat frisoane Bisericii.
Presupusa sinucidere a lui Calvi, la Londra, a lăsat o pată
în plus pe obrazul plin de ruj al Romei. La care se adaugă
«Afacerea Tornay», după numele vice-caporalului gărzii
pontificale asasinat la 04.05.98 şi acuzat pe nedrept de
uciderea comandantului gărzii pontificale Alois
Estermann şi a soţiei acestuia. O crimă a ocultelor
imixtiuni dintre serviciile secrete tributare mentalităţii
războiului rece şi serviciile interne ale Vaticanului, cu
adânci trimiteri la perioada când aceste servicii lucrau
mână în mână, în cruciada împotriva comunismului, atât
în Polonia, cât mai ales în America Latină.
104
 * * *
[63] Actualul papă Benedict la XVI-lea, în 1983, pe când
se numea Joseph Ratzinger, a făcut o listă cu zece erori a
lui Gustavo Gutierrez, teoreticianul «teologiei eliberării».
Un an mai târziu, în 1984, Congregaţia pentru Doctrina
Credinţei a condamnat «teologia eliberării», numind-o
erezie modernă, iar în 1985, teologul brazilian Leonardo
Boff a fost condamnat. Pe timpul studenţiei la München,
Joseph Ratzinger fusese profesorul său. Un deceniu mai
târziu, în 1994, la Fribourg, în Universitatea Pontificală
Misericorde, teologul peruvian Gustavo Gutierrez,
fondatorul «teologiei eliberării» primea titlul de d. h.
causa! După decesul papei Ioan-Paul al II-lea, gardianul
credinţei, Joseph Ratzinger a fost ales papă sub numele de
Benedict al XVI-lea. Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj
i-a acordat titlul de d. h. causa. În tot acest timp, în ţările
latino-americane «teologia eliberării» a ajuns o erezie
iubită de nostalgicii anilor ‘70, Gutierrez este un teolog
respectat şi de fideli şi de ierarhie, iar Leonardo Boff
continuă, solitar, să poarte stigmatele puse de teutonul
Ratzinger. Acesta din urmă se lăfăie în palatele papale
romane, pe când L. Boff trăieşte cotidianeitatea creştinilor
din bidonvilurile braziliene. Aceasta este adevărata faţă a
creştinismului roman din 2006, nu poveştile cu episcopi
angelici şi Madone rujate à la Moulin Rouge racontate de
anumiţi teologi români şcoliţi prin şcolile vaticane.
* * *
105
[64] Pentru succesul catolicismului în Mexic, Ioan-Paul al
II-lea, cel care dădea fioruri mistice unor teologi valahioţi
în timpul vizitei la Bucureşti, a canonizat pe «indianul»
Juan Diego, personaj pe care istoricii mexicani nu-l
găsesc în istoria Mexicului, dar care face parte din
legendele catolicismului latino-american, pentru că în
gura acestuia au pus istoria viziunii Fecioarei de
Guadalupe, de pe colina de la TEPEYAC, «întâmplător»,
locul de cult al zeiţei mame TONANTZIN. Pe ultimii metri
ai maratonului pontifical, fenomenologul de la Cracovia a
reuşit şi recordul de a canoniza o persoană care nu a
existat în istorie. Un fel de Soldat Necunoscut, dar care
aduce servicii imaginii Vaticanului în Mexic şi ţine
această jumătate de continent sub sceptrul Romei, deşi
valul noilor mişcări evanghelico-penticostale rupe an de
an milioane de creştini din curtea Vaticanului.
* * *
[65] La 16 ani de la căderea cenzurii ideologice, nicio
publicaţie ortodoxă nu a vorbit despre Florin Pătru,
tânărul teolog ortodox român ucis la Fribourg (Elveţia),
în 1986, de serviciile secrete române, după ce participase,
cu o seară înainte, la o conferinţă a Părintelui Gheorghe
Calciu. Oficial, n-o să aflăm niciodată cine l-a ucis, ca şi
în cazul lui Culianu. Ştim însă că dosarul a fost închis de
către Poliţia fribourgheză, fiind catalogat ca sinucidere,
iar corpul a fost repatriat de către autorităţile româneşti,
106
în secret, şi fără prea mari comentarii. La vârsta
senectuţii, teologii români aflaţi la posturi în Elveţia la
acea dată nu au nimic de comentat sau de povestit cu
privire la această «sinucidere», pe care românii din
diasporă au simţit-o, în epoca respectivă, ca un asasinat!
O fi fost la un moment dat diaspora paranoică (şi poate că
mai este), văzând mâna Securităţii peste tot, însă oamenii
Bisericii din anii ‘80, care se ocupau cu externele, printre
care anglofonul Trifon, acum arhiepiscop undeva la
poalele Carpaţilor, într-o fostă capitală a României, ar
trebui să mărturisească, măcar în ceasul al doisprezecelea,
mizeriile pe care le-au girat cu numele lor.
* * *
[66] Catolicii au distrus religiile africanilor, sud-
americanilor, au ucis chiar prin tortură slujitorii acestor
religii şi astăzi, cinci secole după acea epocă blestemată,
Europa catolică este dependentă de slujitorii proveniţi din
aceste ţări creştinate prin forţă şi barbarie. Din cauza
celibatului, catolicismul occidental îşi continuă drumul
prin această lume graţie acestor preoţi extracomunitari,
pentru care viza nu mai este o problemă. De această dată,
misionarul creştin nu mai este franciscanul sau domi-
nicanul, ori iezuitul, ci zairezul, congolezul, peruanul,
bolivianul şi mai de curând polonezul. După genocidul
ruandez, la modă a ajuns refugiatul preot ruandez, preot a
cărei Biserică nu a fost străină de pregătirea ideologică a
genocidului, prin hrănirea diferenţelor dintre TUŢII, etnia
privilegiată, dominantă care constituia ELITA (în Ruanda
107
şi Burundi) şi HUTU, cei de jos, domesticii. Sunt preoţii
care perpetuează creştinismul latin, care predau religia în
şcolile occidentale. Catehetul occidental este în 2006
africanul decomplexat, în sfârşit valorizat şi repus în
drepturi după secole de ignoranţă. Acesta este, fără prea
multe scuze, creştinismul latin: o comunitate majoritar
albă, câţiva refugiaţi extracomunitari în jurul unui preot
african sau latino-american. S-or mai fi întrebând oare
teologii sfântului părinte dacă aceşti preoţi au suflet, sau
pragmatismul i-a făcut să uite celebrele dispute
vallaloidienne?
* * *
[67] În ultimul timp, preotul Gheorghe Calciu a fost văzut
des prin Dealul Patriarhiei. Să fie vorba de o recuperare
sau de vreo metanoia? Dacă citeşti cu atenţie Homo
americanus (Gheorghe Calciu, Homo americanus. O monografie
ortodoxă, editată de R. Codrescu, Bucureşti, 2002), înţelegi de o
altă manieră prezenţa preotului Calciu în Dealul
Patriarhiei. Chiar nu am scăpat de obsesia evreului şi a
conspiraţiunii israelite? Încă mai interpretăm istoria prin
viziunea deformată a celor care vedeau umbra
Protocoalelor peste tot? Ce diferenţă între spiritul care
transcende din cele Şapte cuvinte către tineri (Vezi
Gheorghe Calciu, Şapte cuvinte către tineri, ediţie îngrijită şi
prefaţată de Răzvan Codrescu, Bucureşti, 19963) şi «ideologia
sobornicească» din Homo americanus! Să fie atât de
puternică atracţia extremei drepte încât preotul Calciu să
nu poată rezista tentaţiei de a deveni un fel de Nichifor
108
Crainic al vechii drepte? Cum să interpretăm acest
amalgam neo-tradiţionalist, unde extrema dreaptă a
recuperat ortodoxia şi în faţa modernităţii se prezintă ca
apărătoarea tradiţiilor româneşti ortodoxe? Cum este
posibil ca Biserica să se complacă în acest joc din care a
ieşit de fiecare dată perdantă şi să accepte ca nume mari
ale teologiei ortodoxe să fie publicate în edituri
«legionare» sau chiar să semneze în fiţuici ce miros a
cuib? Nu mai vorbesc despre site-urile dreptei, unde
ortodoxia este la loc de cinste, uneori ocupând mai mult
de un sfert din pagina principală, cu link-uri ce duc la
structura administrativă a Bisericii din ţară şi diasporă.
Dacă cineva nu ştie despre ce este vorba, poate crede că
se găseşte pe site-ul oficial al BOR-lui. Nu ştiu ca vreo
oficialitate a Bisericii să fi luat poziţie împotriva acestui
joc al dreptei cu ortodoxia sau poate Biserica, nere-
găsindu-se în societatea civilă, se decomplexează prin
prezenţa în lumea extremei drepte. Totuşi, mezalianţa cu
dreapta interbelică şi cu regimul comunist ar fi trebuit să
ducă la o luciditate a corpului eclezial. O luăm de la
început, ca prin anii ‘30 . Organizăm tabere creştine,
construim catedrale ale neamului, organizăm seri
creştine, edităm fiţuici moralizatoare, afurisim creşti-
nismul occidental, ne plângem soarta blestemată,
victimizând românismul?
* * *
[68] Deşi evul mediu este de mult istorie, Vaticanul
continuă să scoată indulgenţe la vânzare. Pentru
109
indulgenţele de la ultimul Jubileu, numărul a fost limitat
la una pe zi. În plină deschidere spre Bisericile ortodoxe,
Vaticanul a creat unilateral o Arhidioceză la Moscova, cu
3 Dioceze, şi pe 2 octombrie 2002 papa a semnat
mediaticul document, cu Teoctist, despre «Bisericile
surori». În aceleaşi zile, blândul părinte l-a canonizat pe
Josemaria Escriva (1902-1975), fondatorul «ordinului»
Opus Dei, în timp ce Mgr Gaillot, l’«éveque des sans
papiers» aşteaptă ca Vaticanul să revină asupra deciziei
prin care a fost suspendat din funcţia de episcop. Să ne
traducă noua teologie catolică de la Iaşi, Timişoara sau
Bucureşti tâlcurile acestei politici confuze, poate noi ăştia,
neiniţiaţi în diplomaţia postconciliară romană, nu
înţelegem subtilităţile logicii vaticane!
* * *
[69] În timp ce Occidentul trăia «boom-ul ortodox», în
Rusia, între 1922 şi 1923, s-au derulat primele mari
arestări şi deportări de slujitori ai Bisericii, inclusiv
Patriarhul Tykhon. Pacea cu regimul s-a schimbat după
numirea ca patriarh a lui Serghei, care a mers până la
negarea persecuţiilor în 1930, cum se va întâmpla în
România prin anii ‘70-‘80. Împotriva lui Serghei s-a creat
o adevărată Biserică a catacombelor, comparabilă, la noi,
cu viaţa dusă de clerul greco-catolic şi ortodocşii din
Oastea Domnului, după faimoasele decrete 358/1948 şi
177/1948, pe care istoricii BOR-lui nu se prea omoară să
le comenteze, ca şi când n-ar fi vorba despre o Biserică
românească. Cât despre catacombele greco-catolicilor,
110
acestea nu-şi prea găsesc locul prin istoriile şi manualele
ortodoxe pentru că, pentru istoricii ortodocşi, decretele de
mai sus nu au distrus o Biserică, ci au făcut, în sfârşit,
justiţie. Care justiţie, o ştim cu toţii. Pentru un ortodox
«adevărat», aceste decrete se traduc prin «revenirea
fraţilor uniţi la Biserica mamă». Adică se repetă istoria de
la 1698-1700, când catolicii au numit actul de unire al
ortodocşilor cu Roma «revenirea fraţilor ortodocşi la
Biserica mamă». Textul latin nu ne spune precis când
ortodocşii s-au desprins de «Biserica mamă»! De partea
cealaltă, textul ortodox din 1948 nu precizează în ce
circumstanţe Biserica greco-catolică a «dorit» să revină la
«Biserica mamă» şi nici de unde venea această «dorinţă»!
Să fie vorba de simple omisiuni? Poate or găsi «băieţii de
bună credinţă», din noua generaţie de istorici bisericeşti,
care studiază historia decadenţei hortodoxiei sub
comunişti ceva explicaţiuni paranormale, să limpezească
deruta historiografiei postbelicoase şi să redea onoarea
pierdută Bisericii Neamului, că ne-am săturat să fim
acuzaţi din toate direcţiile şi să nu fim în stare să găsim o
justificaţiune ori să recunoaştem că am păcătuit! Dar să
nu fie vreo istorie scrisă cu ochelarii castraţilor istorici
din vechea generaţie de teologi academicieni, nici să
participăm la lansarea cărţuliei la Palatul Patriarhal, aşa
cum au făcut-o de curând câţiva din tinerii teologi de la
care aşteptam mai multă verticalitate. Extraordinar efortul
dlui George Enache (George Enache, Ortodoxie şi putere politică
în România contemporană, Bucureşti, 2005), care a depăşit
istoria tip pomelnic a păcurariului şi a reuşit să publice,
în sfârşit, documente din arhivele fostei Securităţi despre
111
relaţiile dintre statul comunist şi Biserică, din primii ani
de regim stalinist, dar nu poţi să scrii o istorie în care să
pui la un loc faptele martirice ale lui Daniil Sandu Tudor,
mort la zarcă şi «apostolatul social» al Patriarhului
Justinian. Nu poţi da o replică belgianului Olivier Gillet
(cu a sa belissimă Religion et nationalisme. L'idéologie de l'Eglise
Orthodoxe Roumaine sous le régime communiste, Préface de Hervé
Hasquin, Ed. de l'Univ. de Bruxelles, 1997), folosindu-l pe
Daniil Sandu Tudor pe post de maşină de spălat
«apostolatul» olteanului. O fi fost subiectiv Olivier Gillet,
dar nu-i putem reproşa că a citat revistele bisericeşti în
care episcopii şi teologii valahi ideologizau poporul. Nici
nu putem pune în acelaşi volum viaţa şi activitatea
Patriarhului Justinian cu a Episcopului Nicolae
Popoviciu. Publicate separat sau chiar pe Net, studiile
care alcătuiesc acest volum sunt o bibliografie
inconturnabilă pentru cei care vor să înţeleagă adaptarea
BOR la istoria ultimei jumătăţi de secol. Adunate între
două coperte însă, simţim adaptarea istoricului George
Enache la istoria recentă şi pregătirea unei trambuline
către Bucureşti. Olivier Gillet merită o replică,
obraznicul, pentru că şi-a băgat nasul prin revistele
bisericeşti şi George Enache este printre puţinii capabili
să o dea. Dar nu în acest mod, împăcând şi capra valahă
şi varza valonă. Altfel riscă să intre prea devreme în barca
de carton a mioriţicilor istorici băştinaşi, care nu au
înţeles nici astăzi duplicitara politică a «patriarhului
roşu». Până când George Enache va da replica
belgianului, creştinul care vrea să-i citească consistentul
volum trebuie să ia ca antidot câteva lucrări de altă
112
factură pentru a nu confunda victima cu călăul şi a avea
mereu în ochi că în timp ce sute de slujitori ai Bisericii
mucegăiau la Jilava, Aiud, Sighet etc., Patriarhul
Justinian Marina şi şmecherul de Moses Rosen participau
în numele celor întemniţaţi la conferinţe pentru pace,
demonstrând libertatea religioasă a cultelor din România!
(Vezi Cristian Vasile, Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-
Catolică în timpul regimului comunist. Cuvânt înainte de Adrian
Cioroianu, Bucureşti, 2003; Id., Biserica Ortodoxă Română în primul
deceniu comunist, Bucureşti, 2005; Mircea Platon, Ortodoxia pe
litere. Îndreptar de fundamentalism literar, Bucureşti, 2006). Nu ne
putem bate joc de istoria suferinţei martirilor Neamului
Românesc, trecând prin maşina de spălat faptele unora,
doar pentru a proteja inutil complicitatea ierarhiei BOR.
Şi ca tot românul să cunoască măreţia faptelor patriarhilor
BOR există şi un site al «Patriarhilor României», realizat
la iniţiativa Patriarhului Teoctist, din care nu aflăm decât
istoria romanţată a patriarhilor. De ce nu şi un site al
bătrânilor abandonaţi prin aziluri, un site al miilor de
prunci orfani, care trăiesc în condiţii inumane prin
leagăne şi orfelinate, în aşteptarea unei mame adoptive,
un site al familiilor care supravieţuiesc prin dughene în
mahalalele proletare, un site al şomerilor de vârsta a treia,
pe care nu-i mai angajează nimeni, un site al celor care nu
au un leu greu să cumpere de Crăciun o pâine, un site al
femeilor maltratate de bărbaţi alcoolici, un site al
femeilor nevoite să se prostitueze pentru a întreţine
familia, un site al celor câteva milioane de români care
trăiesc sub nivelul sărăciei? Site cu patriarhii ne mai
lipsea nouă? Mai puneţi fraţilor şi un site al catedralelor
începute şi neterminate şi avem imaginea completă a unei
113
Biserici conduse de francmasoni, pentru care aproapele
nu-i decât fratele de lojă, nu şi creştinul anonim pe lângă
noi! Capii Bisericii greco-catolice erau exterminaţi la
Sighet, iar Justinian demonstra, cu şeful Departamentului
Cultelor alături, că în România populară, credinţa era
liberă! O schizofrenie ieşită din nenorocita de «simfonie
byzantină», ridicată de BOR la rang de dogmă şi pe care
tinerii istorici ai Bisericii s-au grăbit să şi-o însuşească.
Să luăm calendarele de pe pereţi sau să ştergem din
calendare numele miilor de martiri care au refuzat, în
primele secole, să se adapteze la istorie şi au fost ucişi în
numele Adevărului. Pe moaştele acestor martiri s-au zidit
bisericile creştinilor şi fiecare biserică are la baza Sfintei
Mese o părticică din moaştele unui martir. Căutând
argumente pentru nimicniciile ierarhilor noştri nu facem
decât să pângărim memoria martirilor şi dăm generaţiilor
de mâine minciuna ca pildă în locul adevărului. Să nu ne
mire dacă bisericile noastre ortodoxe vor fi din ce în ce
mai goale, iar casele de rugăciune ale neoprotestanţilor
din ce în ce mai pline. Pe alt site al BOR
(www.patriarhia.ro) se contabilizează numărul bisericilor
care se ridică anual, dar nu se spune nimic despre
formalismul vieţii noastre bisericeşti. Aflăm astfel că în
2006 s-a pus piatra de temelie la 105 biserici, au
continuat lucrările la 919 lăcaşuri de cult începute în anii
anteriori, au fost finalizate lucrările la 207 biserici nou
construite şi au fost date în folosinţă, prin sfinţire, 126 de
biserici, dar nu se spune o iotă despre sutele de lăcaşuri
de cult care zac abandonate prin toate colţurile ţării şi
despre jaful care se produce în patrimoniul religios
114
naţional prin intervenţiile brutale de reparare şi
consolidare. Vom popula România cu biserici goale, iar
creştinii vor muri de foame la uşa bisericilor. BOR a
pierdut contactul cu credincioşii şi începând din 1990 s-a
lansat într-o campanie de construcţii de lăcaşuri de cult,
cum nu a cunoscut această ţară niciodată în istoria sa.
Ierarhii se laudă în toate ieşirile în media cu numărul
lăcaşurilor de cult, ca şi când Hristos este un fel de Mare
Arhitect mason, iar episcopii, unii masoni recunoscuţi,
sunt arhitecţii eparhiilor şi nu părinţii spirituali ai unei
lumi bolnave de lipsă de dialog şi comuniune. O să
ajungem o ţară ca un muzeu al satului, plină de biserici,
în care nu o să găsim decât turişti occidentali şi asiatici.
Şi cum «pasărea pe limba ei piere» de pe acelaşi site
oficial aflăm că în BOR funcţionează numai 237
aşezăminte sociale, adică mai puţin decât bisericile
construite în ultimul an. Te mai poţi lăuda cu opera
«social-caritativă» a BOR când nu există nici măcar un
aşezământ religios pentru fiecare parohie. Doar 237 de
aşezăminte sociale în timp ce România are nevoie de
peste zece mii de asemenea proiecte creştine. Mai poţi
ieşi pe sticlă şi să faci apologia construirii Catedralei
Mântuirii Neamului, când mor oamenii de foame pe
stradă, iarna de frig, vara de căldură, bolnavii stau la
coadă la medicamente compensate zile în şir, iar pentru a
face analize gratuite, se stă la cozii cu trepiedul, nopţi în
şir, ca pe timpul nefericitului? Unde este slujirea
aproapelui în toate aceste proiecte faraonice sau pentru ce
Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi a suferit moartea pe
115
Cruce? Să devenim arhitecţi-constructori sau să zidim
biserici în sufletele suferinde ale creştinilor de lângă noi?
* * *
[70] Cu şapte decenii în urmă, un gânditor, cum n-a dat
prea mulţi neamul românesc, publica o carte care a făcut
epocă, Schimbarea la faţă a României (E. Cioran, Schimbarea
la faţă a României, Bucureşti, 1937), pentru care autorul a plătit,
mai ales, după 1990, lucrarea urmărindu-l ca un blestem al
păcatelor tinereţii şi al «trecutului deocheat» (Marta Petreu,
Un trecut deocheat sau «Schimbarea la faţă a României», Cluj, 1999).
Ideea schimbării nu era o erezie în sine, însă viziunea
deforma(n)tă a celui mai citit şi mai prost înţeles filosof
român a fost depăşită de schimbările postcarliste, România
cunoscând mai multe schimbări şi mai multe feţe. De la
verdele dulce al cămăşilor anilor simisto-antonescieni,
până la sângeriul jertfei celor de la ocnele postbelice şi
revoluţiunea kaghebistului Ilici, din decembrie 1989. Cât
despre schimbări, ultima, gândită la Moscova prin 1986 şi
începută în 1989, pare să fie, din nefericire, una de faţadă,
România trecând de la un început de tranziţie dureroasă
(1989-1996), printr-o pseudo posttranziţie (1996-2000), la
o tranziţie permanentă (2000-2004), care continuă cu o
«ultimă» eurotranziţie (2004-2008), cu bătaie pe 2007.
România a intrat în decembrie 1989 într-o disperare
temperată, (Vezi Florin Paraschiv, România în disperare temperată,
Focşani, 2001). Nici nu ia foc, dar nici nu îngheaţă, o ţine
într-o amorţeală. Dacă socotim bine, la capătul a două
decenii ne aflăm încă în tranziţie şi nu suntem siguri dacă
116
aceasta va merge până la capăt sau va rămâne, ca toate
celelalte, uitată undeva pe drum. N-ar fi rău dacă gândul
dumitresculuisorin şi al dumitruluistăniloae s-ar întrupa
şi-am avea câte o biserică în fiecare scară de bloc. Am
scăpa de bârfele din administraţiile blocurilor şi-am
încreştina, în sfârşit, şomerul proletar valah, chiar şi cu
forţa. S-ar realiza reveriile tuturor ezotericilor dâmboviţeni
şi-am fi prima naţie ce practică, la nivel naţional, isihasmul
la bloc, ca yoga prin ashram-urile bivolarului grig!
* * *
[71] Azi, ca şi ieri, ortodoxismul daco-roman nu reprezintă
nimic pentru Europa. Politic, continuăm vechile noastre
obiceiuri interbelicoase, făcând alianţe de doi bani, cu
vecini de trei parale, şi a trebuit să ne bafuieze Gaspar
Mikloş Tamaş pentru a urni stârvul olah din văgăunile sale
culturale şi a demonstra că există, publicând, minune mare,
un volum colectiv la Curtea Veche (Intelectualul român faţă cu
inacţiunea în jurul unei scrisori de G. M. Tamaş, volum coordonat de
Mircea Vasilescu, Bucureşti, 2002). În rest vom rămâne ceea ce
eram pe timpul lui Dimitrie Cantemir: o ţară de paharnici,
vistiernici, medelniceri, cluceri, slugeri, cupari şi aprozi,
mai ales că, prin Legile 15/1990 şi 58/1991 a fost creat
FPS-ul, care a salvat de la pieire cohorta de slujbaşi numiţi
mai sus, care au ajuns în 2006 la AVAS şi ADS.
* * *
117
[72] După un mileniu de sforăială teologică în chirilică,
fanarioţii ne-au băgat pe gât egumenii greci şi pentru două
veacuri s-a mormăit în greceşte. După terfelirea sufletului
românesc sub fanarioţi «am sărit din lac în puţ», adică am
trecut din fanariotisme în bonjourisme. Dacă până la
revoluţiunea olteanului din Vladimiri ne înecam cu slove
greceşti, după trecerea Rubiconului de Pandur, limba lui
Molière devenise un koini dialektos pentru inteligentzia
valahă, iar Bucureştiul se transformase într-un Beirut avant
la lettre, unde limba română era limba prostului, iar
minunea oralităţii inventată de greci se petrecea la noi en
français.
* * *
[73] De aproape un secol o ţinem într-o continuă Noapte
furtunoasă. Monumentala operă a lui I. L. Caragiale este
historia neromanţată a acestor ani, iar personajele
Momentelor şi Schiţelor sale puteau fi văzute până prin
deceniul şase al secolului trecut, prin saloanele şi crâşmele
Bucureştilor. Venirea walterromanilor a grăbit sfârşitul
acelei perioade şi a deschis porţile alteia, care nu a fost şi
nu este mai bună ca precedenta, dar care a reuşit să ofere
posibilitatea caracterului românesc să se manifeste în toată
splendoarea mizeriei fiinţei sale.
* * *
118
[74] Ne-am născut creştini şi-am rămas răsăriteni pentru
că nu am avut prea multe contacte cu civilizaţia
occidentală. Nu noi am ales să fim ceea ce pare că
suntem. Întâmplarea a făcut să fim departe de Roma şi
într-o lume unde, câteva secole, chirilica a fost sinonimă
cu ortodoxia. Cu toate că acest alfabet ne-a ţinut într-un
servilism faţă de pravoslavnici, ar trebui să recunoaştem
că, prin chirilică, am rămas aproape de lumea Estului, de
Kiev şi Liov, dar şi de Stanbul şi de tarabele cu vechituri
din Fanar. «Biserica ortodoxă la români a mai avut şi
darul de a aduce şi întări chipul oriental de a fi», scria
exact acum un secol Dimitrie Drăghicescu (D. Drăghicescu,
Din psihologia poporului român. Introducere, Studiu introductiv
Virgil Constantinescu Găliceni, ediţie îngrijită şi note de Elisabeta
Simion, Bucureşti, 19962, p. 292. Merită văzut capitolul IX. «Religia
şi cultura la români», pp. 276-294, ediţia princeps, Bucureşti, 1906).
Povestea cu Badea Cârţan este bună pentru preşcolari şi
scârţani. Cine mai simte astăzi sânge roman în vinele
sale? Unde se simte valahul mai bine? La Roma sau la
Stanbul? În Capela Sixtină sau printre dughenele din jurul
Sfintei Sofia? Să încetăm cu poveştile lui Adolf
Ambruster despre sângele roman din vinele românilor (A.
Ambruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Bucureşti,
19932)! Ce a rămas de la romani nu sunt decât câteva ruine
prin Dobrogea şi Transilvania şi-un picior de pod la
Drobeta. Cât despre Napoleon Săvescu & Păunescu and
company şi noua găselniţă protocronistă – dacomania,
acest fenomen este cât se poate de normal şi răspunde
unei cereri foarte precise şi se situează într-o continuitate
cu protocronismul secolului al XX-lea şi cu tracomania
legionaro-securistă. Se poate ca noi să nu prea fim
119
urmaşii Romei, dar nici la originea cetăţii eterne! Dacă
Densuşianu a scris Dacia preistorică (Nicolae Densuşianu,
Dacia preistorică, Bucureşti, 1927) cu mijloacele vremii sale şi
pentru epoca respectivă a adus un echilibru necesar în
faţa italieniştilor ardeleni, să demonstrezi cu laptop-ul pe
canalul Unu al Televiziunii Naţionale, că latina se trage
din limba dacilor etc este o lipsă de bună simţire şi o doză
bună de neamprostie. Ca şi bufoneriile drăganului şi
pubela sa, «Naţiunea». Dacii n-au fost niciodată supuşi
romanilor, iar Dacia Traiana era un fel de Transnistrie
faţă de Dacia lui Burebista. Au plecat coloniştii romani, a
plecat şi romanitatea. Cu ei şi bruma de civilizaţie. Ce-au
ridicat romanii într-un secol şi jumătate au distrus dacii
liberi şi migratorii în câteva zeci de ani: drumurile,
teatrele, băile, closetele. În Dacia romană erau mai multe
WC-uri decât în România de azi. După 271, istoria dacilor
a reintrat în normalitate. Ceea ce n-au dărâmat, în furia
lor, primii migratori, vor distruge protoromânii acelor
provincii, după ce gotul Ulfila va adopta creştinismul de
sorginte ariană. Ar trebui să-i ridicăm statuie lui Ulfila
pentru că, datorită acestui got şi a altora din neamurile
sale, creştinismul a prins la daco-romani, care-l uitaseră
pe Apostolul românilor, Andrei. Mai bine l-am numi pe
Ulfila, Apostolul protoromânilor. Asta ar corespunde
adevărului istoric, dar n-ar mai suna bine în manualele de
istorie. Ulfila, Apostolul românilor!? Din ruinele castrelor
romane s-au ridicat biserici. Unele le mai vedem şi astăzi
prin sud-vestul Transilvaniei. Despre romanitatea
românilor s-ar cădea să vorbim mai cu măsură. În afară
de o parte a Transilvaniei, Banat şi Oltenia, celelalte
120
provincii dace n-au făcut niciodată parte din provincia
romană. De aici şi lipsa de civilizaţie a regăţenilor, şi asta
se vede şi se simte, mai alea vara. După stăpânirea
romană au venit peste noi triburile germanice şi slavii.
Ne-au mai vizitat şi pecenegii prin secolul al XI-lea şi
cumanii după. Toţi aceşti năvălitori, chiar dacă au fost
asimilaţi, n-au făcut decât să aducă în viaţa noastră
elemente ne-latine! Până pe la cronicari nu aveam nici
măcar amintirea că ne tragem de la Râm. Veacurile
petrecute în vecinătatea altor neamuri ne-au dat în egală
măsură calităţile şi defectele pe care la purtăm astăzi.
Deşi avem toţi în sufletele noastre nostalgia lupoaicei din
Legenda fondării Romei, nu ştiu cât la sută din fiinţa
românească poartă urma civilizaţiei romane? Cam asta a
fost relaţia noastră cu romanii. Dacă vorbim astăzi o
limbă latină, e cu totul altceva. Că la un moment dat puţin
a lipsit să vorbim italiana, asta-i tot o stupizenie
romanofilă, şi dacă acum vorbim o limbă frumoasă şi
curgătoare, fără graseieri şi guturale, ar trebui să-i
mulţumim Celui de Sus că a trimis în gura ţăranului
român cuvinte cu care astăzi ne şoptim iubirile şi pe care
unii au zidit filosofii. Limba română nu este limba
intelectualilor, care au vorbit când latina sau neogreaca,
când slavona sau franceza şi mai nou engleza. Limba
română s-a format pe coarnele plugului ţăranului şi în
măciuca/bâta ciobanului. Plugarul îşi plângea soarta la
umbra boilor, iar ciobanul cânta doine de amar oilor. Aici
s-a născut limba română şi nu la Academie, printre
bonjourişti şi italienişti. Academia Română n-a reuşit
măcar să prindă între două coperte comoara vocabularului
121
limbii române. Mulţi din academicienii de astăzi ştiu mai
bine ruseşte decât româneşte, iar limba vorbită de ei nu
este aceeaşi cu cea vorbită de ţăranul român. Şi putregaiul
de la Academie a coborât printre noi, pe străzi, pe buzele
şi prin vitrinele oraşelor din Regat şi Ardeal. Pe lângă
Jane şi Jana al paşoptiştilor, copiii noştri se numesc astăzi
Johny şi Gianni. Halal cultură şi civilizaţiune
românească! Să tot demonstreze romanticii byzantinişti
autohtoni legăturile noastre cu lumea cultă a Byzanţului,
că târgoveţul valah nu visează decât la ţoale şi limuzine.
Ce n-a dărâmat paranoicul de pe Olt aproape c-au distrus
noii îmbogăţiţi. Au pus var şi ipsos peste ultimile clădiri
de epocă şi au lipit plăci de marmură cu firme
anglo-saxone. Din 1990 şi până în 2004 au fost declasate
peste 600 de monumente istorice din Patrimoniul Cultural
Naţional. Trăim în plin ritm european: Pascal Bruckner
îşi lansează romanele la Bucureşti, oraş unde, cum a
sesizat cândva Laurenţiu Ulici, există şi B-dul Corneliu
Coposu şi B-dul Lucreţiu Patrăşcanu! Nu-i exclus ca
peste vreo cincizeci de ani să-l găsim pe Pătrăşcanu prin
Calendarul orthodox! Nu şi pe Coposu, care la începutul
anilor ‘90 le-a spus românilor de dincolo de Prut să o lase
mai uşor cu Podul de flori. Şi au lăsat-o. Mai ales acum,
când graniţa Europei politice şi militare este pe Prut, iar
în librăriile moldoveneşti se vinde bine Dicţionarul
moldo-român (Vezi pertinenta replică a prof. Valeriu Anghel,
Moldova lui Ştefan Cel Mare. Românii dintre Prut şi Nistru.
Dicţionarul moldovenesc-românesc, Ed. Pallas, Focşani, 2003).
* * *
122

[75] România creştină a începutului de secol XXI arată
mai rău ca după Războiul de Independenţă, din
1877-1878, mai săracă decât în 1947, mai abjectă ca în
1957, mai flămândă ca-n 1907 când produceam 1000 kg
de cereale la ha, faţă de 800 astăzi, mai zdruncinată ca-n
1977. Şi asta pentru că purtăm în noi vina colectivă a
crimelor comise între 1941-1989. Când citeşti operele
memorialistice ale celor care au trecut prin lumea
gherlelor, de-abia atunci înţelegi prezentul răvăşit pe
care-l trăim. Ar trebui ca-n fiecare şcoală din România să
existe un raft cu memoriile suferinţelor acelor ani, ca
grozăviile trecutului să nu se mai repete!
* * *
[76] Noi, românii, suntem, în parte, rezultatul defulărilor
nervoase ale soldaţilor romani care veneau de prin
Palestina, Siria şi Britannia şi n-aveau în venele lor nici
un dram de sânge latin. Dacă ne uităm mai bine la
culoarea pielii românilor din fosta Dacia Traiana şi mai
ales de prin sudul tării, îţi cam piere curajul să te mai
gândeşti la lupoaică. În realitate, lupoaica era mai aproape
de sufletul dacilor şi chiar pe steagul acestora, decât în
capetele «romanilor» care au «romanizat» Dacia. Am
uitat că o parte din Valahia, prin secolul al XII-lea, se
numea Ţara Pecenegilor şi că pecenegii erau de neam
turc. Cât la sută din sângele pecenegilor a rămas în
sângele muntenilor nu ştim, doar că valahii din sud sunt
123
ca sicilienii. Un secol mai târziu, sudul Moldovei se
numea Ţara Cumanilor. Pecenegii şi Cumanii nu fac parte
din ispitele Vulcănescului! Noi suntem români, şi de la
Burebista la ultimul escu, tăvălugul romanizării nu s-a
oprit nici o clipă. Nici când au trecut peste noi goţii şi
slavii, turcii sau tătarii. Romanii au romanizat pe Daci şi
Dacii au romanizat tot ce au întâlnit în calea lor. De la
strămoşii scepticului Günther Grass până la cei ai
telquelistei Iulia Kristeva şi depeizatului Tvedan
Todorov. Am romanizat Balcanii şi Dalmaţia, din
Albania lui Izmail Kadare până la Pind şi pe Valea
Timocului şi chiar pe lângă Belgrad şi pe la Ohrida, în
Macedonia. Noi, românii, bastarzii acestui colţ de lume,
am avut şansa ca acum vreo două mii de ani să nu existe
mijloace contraceptive şi din amorurile soldaţilor romani
să iasă corcitura asta de popor nenorocit. Dacă SIDA s-ar
fi ivit pe vremea lui Decebal, nu ar mai fi existat «insula
latină din marea slavă» şi nicio ţară cu numele de
România. Doar Romania, adică Imperiul Roman de
Răsărit sau Rumelia. N-am mai fi vorbit nici limba
română, adică n-am mai fi spus Tatăl Nostru, nici Bună
ziua, ori La revedere dragelor noastre iubite şi nici n-am
fi purtat în noi dorul de a vedea Columna lui Traian.
Politic, în Europa, nu valorăm nici cât un sfert din
Luxembourg, iar cultural, dacă n-am fi cunoscut limba
franceză prin «blestemaţii» de fanarioţi (Vezi Pompiliu
Eliade, Influenţa franceză asupra spiritului public în România.
Originile, traducere din franceză de Aurelia Dumitraşcu. Ediţia a II-a
integrală şi revăzută, Bucureşti, 2000. Ediţia franceză în 1898), am
fi făcut parte din Comunitatea Statelor Independente şi
cetatea ciobanului Bucur s-ar fi numit azi Bukarestgrad.
124
De ce nu vorbim acum ruseşte, bulgăreşte sau ungureşte,
ţine de hazardul evoluţiei limbilor şi popoarelor. Noi
suntem Români cum Bulgarii sunt Bulgari şi Francezii,
Francezi. O chestiune de limbaj ieşită din dorinţa
proiectării într-un trecut istoric pe care l-am idolatrizat şi
de care ne-am legat sufleteşte tot imaginarul copilăriei
noastre.
* * *
[77] Greţoasă pledoaria mioriţică a nietzscheanului
Nicolae Breban (Nicolae Breban, Spiritul românesc în faţa unei
dictaturi, Iaşi, 20002) despre cultura şi spiritul românesc,
scrisă la sfârşitul deceniului opt, pe un ton prea
sentimentaloid, ca şi colecţia «Les Roumains de Paris» a
editurii OXUS (Paris) şi mamutul buzurasc «Cultura».
Acelaşi duh romanticoid, cu iz de folclorism şi
atotsuficienţă, îl oferă lucrarea pompoasă a profesorului
Mihail Diaconescu, Prelegeri de estetica ortodoxiei (M.
Diaconescu, Prelegeri de estetica ortodoxiei. I. Teologie şi estetică,
Galaţi, 1996 ; II, Ipostazele Artei, Galaţi, 1996). Până la urmă,
cultura română nu-i decât «rostirea». Rămânem doar la
stadiul scuipatului, al înjuratului, al fitilelor, al subtilelor
şopârle. În cultură suntem încă pe uliţă şi intelectualul
român este un fel de Cocoşilă din Moromeţii lui Preda.
«Românii e deştepţi» (frumos volumul omonim al lui Radu Pavel
Gheo, Românii e deştepţi, Iaşi, 2004), iar ceilalţi «este proşti».
Ne rostim înţelepciunea în declamaţiuni păunesciene,
nimeni nu ne ia în seamă, dar noi continuăm să ne
imaginăm buricul clepsidrei, între Orient şi Occident.
125
Păcat de originalele lucrări ale lui Anton Dumitriu despre
vieţuirea noastră între Orient şi Occident, pentru că
«Firea românilor» (Vezi Firea românilor, volum coordonat de
Daniel Barbu, Bucureşti, 2000) este adânc scufundată în
abjecţie. Bine ar fi dacă prea cuvioşii din staff-ul BOR ar
citi măcar paginile scrise de Daniel Barbu despre
«burghezia în sutană» (D. Barbu, «Etica ortodoxă şi spiritul
românesc», în Firea românilor, pp. 39-130). De prin ale lui
patruzeci şi patru încoace, intelectualul român, fie el în
sutană sau purtător de cravată, a devenit o prostituată
ieftină ce pipează, când la stânga, când la dreapta.
Important pentru el este să fie în preajma puterii, chiar
dacă cei de la putere ţin de vreo 60 de ani România cu
dosul la Europa. Noica îşi antrena armăsarii la lecturi
fundamentale! Stăniloae îşi punea cenuşă pe cap pentru
cele câteva momente petrecute, «întâmplător» la Antim şi
pentru care fusese nevoit să-şi vândă pianul, la vreme de
restrişte! Dumnezeu să-i ierte! Nu departe de România,
Jan Patocka îşi îndemna cehii la rezistenţă, Milan
Kundera o făcea pe taximetristul şi Karol Wojtila râdea în
nas autorităţilor poloneze şi se «dădea» şi la
fenomenologie. La noi, politica struţului: băgam capul în
nisip şi puneam fundul gras la bătaie. În decembrosul
1989 toţi erau cu ţeava-ntre picioare pe tanc. Până în
decembrie 1989 intelectualii români jucau fazan, în
ianuarie 1990 s-au trezit că, de fapt, jucând fazan, făceau
rezistenţă, sau unii chiar îşi imaginau că sabotau
comunismul din interior. Marian Munteanu se credea
Cohn-Bendit cu păru-n vânt. Când purta chimirul, se
imagina C. Z. Codreanu, când era fără, îl juca pe Vasile
126
Roaită şi rostea din Balcon fraze învăţate pe de rost din
bătrânul deloc naţionalist, Petre Tuţea. Lângă el apărea
taica Galeriu, cu «modestia» sa cunoscută: «Fraţilor! Să
ne rugăm pentru mieii căzuţi în decembrie!» Şi toţi ne
trânteam ca nişte vite în genunchi, într-un circ de care
acum mi-e ruşine. Şi tot bătrânul Galeriu mai propunea
pe acele vremuri să beatificăm nişte tovarăşi de drum ai
Căpitanului, «căzuţi la datorie» prin Spania, poate
împuşcaţi chiar de tatăl tismăneanuluianulşicartea şi
plimbaţi cu dricul cefereului prin toată ţara, cu aprobarea
priapistului şi a laicului înalt funcţionar ecleziastic, Elie
Miron Cristea. Păcat de opera celui din urmă; ca om a
fost o pubelă. După vreo patru ani de la acele celebre
îngenunchieri, am descoperit în diasporă personaje din
fosta Ligă, venite, în «exil», cu burse, la studii. Proştii din
piaţă au rămas în genunchi, la propriu şi la figurat, cei din
Balcon au devenit persoane respectabile prin Occident.
Pentru ei, Balconul a fost o trambulină. Cei mai mulţi
dintre cei din Balcon erau foştii din conducerea
ASCR-ului, adică olimpicii studenţi comunişti români. În
primăvara lui nouăzeci erau liderii ASCOR-lui - Asociaţia
Studenţilor Creştini Ortodocşi din România. Ieri, cu
stindardul roşu al partidului, azi cu drapelul găurit,
cântând pe versuri de Gyr şi pe deasupra şi regalişti!
Credeţi că vreunul din valahii din diasporă merge să
aprindă vreo lumânare la căpătâiul lui Bălcescu la
Palermo sau la Visarion Puiu în Montparnasse? În afară
de gândul la sarmale, pomeni şi botezuri ocazionale,
credeţi că se mai gândesc la ceva românii care merg la
ambasadele româneşti, pe 1 decembrie?
127
* * *
[78] Varianta laică a mioriţismului valahiot – româ-
nismul, nu este o boală oarecare, este una contagioasă,
care se întinde, ca pelagra, la toate categoriile sociale, şi
fiecare găseşte motive să adere la idee. De la 1870, când
B. P. Hasdeu a înfiinţat societatea literară «Românismul»,
până în 1990, când o mână de securişti notorii a fondat
«România Mare», neamul românesc n-a încetat o clipă să
opună acest blestem sufletesc la tot ce venea din afară şi
dorea să modernizeze viaţa şi năravurile turco-fanariote.
Nici stânga poporanistă («Viaţa românească»), nici
orthodoxismul («Gândirea»), nici sămănătorismul
(«Sămănătorul») nu au reuşit să dea un echilibru
obsedantului decadent românism. Şi explicaţia cea mai
credibilă ce poate fi dată contemporanului fenomen Noul
Ierusalem & Zidaru & Gh. Zamfir este tocmai acest
naţionalism primitiv, care amestecă religie şi sentiment
naţional, şi nicidecum oarecare vocaţii mistice ale naţiei
valahe care, în definitiv, nu a dat nici mistici, nici
reformatori, nici secte, ci numai naţionalişti şi oportunişti.
De la început românismul s-a împotrivit spiritului
occidental. Până la Al Doilea Război Mondial tuna şi
fulgera contra liberalismului după, au înlocuit
liberalismul cu capitalismul şi palero-brucanii, în fiţuicile
lor, puneau la zid societatea occidentală, economia de
piaţă. Din 1990, românismul nord-dunărean are aceiaşi
duşmani şi se teme de aceleaşi fantome occidentale, la
care a adăugat şi vechea obsesie crainico-păulesciană:
128
francmasoneria. Intelectuali de prestigiu girează cu
numele lor această isterie colectivă, la care, din nefericire,
s-a făcut părtaşă şi sărmana, deloc angelica Biserică.
Acest antioccidentalism este, într-o oarecare măsură,
vinovat de starea socio-economică a României.
Mioriţismul valahiot antiliberal, anticapitalist, a
transformat România într-o gospodărie colectivă, unde
toată lumea fură. Că în România nu există încă un partid
liberal puternic, în stare să asigure funcţionarea unui
guvern liberal, capabil să scoată România din marasmul
economico-financiar, demonstrează că ortodoxia
mioriţică a dat roade, iar de Bălăcenii (şi mai puţin
Brătienii) care au adus principele german şi au creat
România modernă nu-şi mai aminteşte nimeni. Există
încă o puternică nostalgie după anii douăzeci-treizeci şi
mulţi uită că figurile celebre ale acelor ani erau
tradiţionalişti, antioccidentali, filofascişti, prohitlerişti şi
chiar antisemiţi. Cred că s-a vindecat Constantin
Rădulescu-Motru (1868-1957) de antiliberalism sub
regimul «opulenţei» comuniste când, din aproximativ 250
de bănci nu vor mai funcţiona decât o jumătate de duzină,
şi acelea de stat! Dacă ar mai fi trăit câţiva ani, ar fi
transformat Etnicul românesc, scris la comandă pentru
nemţi prin 1942, într-un manifest al protocronismului.
Înlocuind creştinismul cu marxismul, ar fi putut publica,
fără prea mari probleme, biblia comunismului autohton,
sub titlul Marxismul. Catehismul unei noi spiritualităţi
(reluând lejeramente C. Rădulescu-Motru, Românismul. Catehismul
unei noi spiritualităţi, Bucureşti, 1936) şi-ar fi intrat şi la
Academie, lângă Parhon şi Arghezi.
129
* * *
[79] Fericitul Bulă a fost personajul central al vieţii
subculturale din România de dinainte de 1989. Fiindu-le
frică să vorbească direct despre regim, rumânii şi vecinii
puneau în gura lui Bulă toate off-urile. La urma urmei,
cel mai mare opozant al totalitarismului din România a
fost Bulă. Şi Goma! Ei erau singurii care aveau curajul să
înjure pe pitic. Odată cu dispariţia stalinismului din
România, Bulă s-a dat la fund. Cert este că nu se mai
spun bancuri cu Bulă. În schimb, Goma continuă să fie
contra. Şi bine (le) face! Şi Goma cu jurnalul (Vezi
capodopera lui Paul Goma, Jurnal, I. Jurnal de sărite, II. Jurnal de
căldură mare, III. Jurnal de noapte lungă, Cuvânt înainte de Laszlo
Alexandru, Bucureşti, 1997) şi conu Dinescu cu «Plaiboiul»!
Bulă reprezintă una din creaţiile geniale ale culturii
populare româneşti. Nu ştim cine l-a inventat pe Bulă.
Poate Securitatea! Poate vreun strămoş al UDMR-ului!
Dumnezeu ştie. Ştim sigur că Bulă nu suportă
«democraţia populară», pentru că el este OM când ceilalţi
sunt patrupezi. Generaţiile născute după 1989 nu l-au
cunoscut pe Bulă şi bine ar fi dacă nu l-ar cunoaşte
niciodată. Ce frumos ar suna o (tele)novelă cu titlul În
Ţara lui Bulă. Dar cine să o scrie: fneagu? dsăraru?
esimion?
* * *
130
[80] În Jurnalul său, (publicat abia în 1998) Ion Caraion (unul
din informatorii Securităţii care-l spiona sistematic pe Nicolae
Steinhardt) spune că «popoarele pier greu, se animali-
zează». Şi avea dreptate. Poporul român s-a animalizat.
Nu a pierit şi nici nu va pieri. Se va animaliza progresiv.
Ce se petrece în România de vreo jumătate de secol nu
poate fi numit decât animalizare. Şi tinerii şi bătrânii sunt
cuprinşi de această dezumanizare, de acest cancer al
fiinţei româneşti. Expresia «Băi animalule!» vă aminteşte
de cineva? Este blestemul românismului. Am încercat să
creăm ontologii imaginare, filosofând pe marginea unor
«cuvinte», crezând că Moş Neagoe Basarab cu învăţă-
ciunile sale a inventat reflexiunea filosofică, şi-l vedem
pe badea Rareş drept Regele Lear. Plimbaţi-vă de la Piaţa
Unirii la Universitate şi veţi vedea animalizarea acestui
popor. Plimbaţi-vă la lumina soarelui, pentru că la lăsatul
serii, Bucureştiul este oraşul câinilor, al mahalalelor (Vezi
Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de
existenţă, Bucureşti, 2003) şi nu cel descris nostalgic în unele
lucrări de prin veacul trecut. În cetatea ciobanului Bucur
nu mai întâlnim aceiaşi oameni, nici aceleaşi case.
Vechile case au fost distruse şi pe locul lor au crescut
HLM-uri pentru ţăranii proletari, aduşi să populeze noile
oraşe. Ce s-a ales din a Patra Romă a lui Nichifor Crainic,
Radu Dragnea şi Nicolae Iorga decât un Stanbul româ-
nesc, o adunătură de magherniţe, o gheenă plină de şobo-
lani şi de politicieni cu girofaruri, cu vitrine ultraelegante,
păzite de bodygarzi şi curve de lux? Blestemul celor
urgisiţi prin anii ‘50 s-a abătut, după 1989, asupra pro-
letarilor. Fabricile au fost închise, iar foştii ţărani, deve-
niţi de câteva decenii proletari la bloc, s-au trezit nişte
131
străini singuratici, de care nimeni nu se mai interesează.
Neavând nicio posibilitate, unii s-au întors la fostele case
bătrâneşti, iar cei care nu le-au mai avut şi-au ridicat câte
o cocioabă pe locul fostelor locuinţe. Văzute din maşină
sau din tren, mormanele de chirpici ce populează multe
din lanurile de ieri ale IAS-urilor creează iluzia unui ţinut
din vremea migratorilor. Ai impresia că aceste locuri au
fost prădate de hoarde nomade şi supravieţuitorii încearcă
să-şi încropească gospodăriile. Imaginea României la
acest început de veac este una tragi-comică: case dără-
pănate, blocuri insalubre păzite de bande de câini vaga-
bonzi, vile somptuoase care sfidează bunul simţ, oameni
disperaţi cu feţele congestionate, aplecaţi de spate, cu
ochii roşii de fumul poluant al bătrânelor autobuze, copii
ai nimănui risipiţi iarna pe lângă aburoasele guri de canal,
rromi cerşetori prin toate pieţele, femei înjosite, obligate
să se prostitueze pe centurile oraşelor pentru a-şi putea
hrăni copiii, studenţi zilieri la marocani prin sudul
Spaniei, tineri dispuşi să petreacă săptămâni în şir într-un
container pentru a atinge un El Dorado, pe care mulţi nu
apucă să-l mai vadă!
* * *
[81] Frumoase sunt vorbele lui Alecu Russo: «Cel dintâi
român care şi-a schimbat hainele pe un frac şi o pălărie
a fost multă vreme pentru curţile boiereşti din Iaşi şi din
Bucureşti un soi de caraghioz sau, după limba nouă, un
bufon: vătavii de prin ogrăzi râdeau, rândaşii şi ţâganii
s-ar fi ruşinat să-şi ie căciula înaintea unui frac, iar
132
boierii, netezindu-şi bărbile mari şi stufoase după rang şi
cin, strigau: Măi neamţule!» (Alecu Russo, Cântarea Româ-
niei, Bucureşti, 19833, p. 17). Aşa eram de scufundaţi cu min-
ţile în şalvari, jubele şi işlice. Starea socială se măsura
după lungimea bărbii şi înălţimea işlicului. Acum, după
marca ţoalelor şi a maşinii. Alecu Russo se arată un mare
psiholog al societăţii în mijlocul căreia trăia şi pe care o
analizează cu ochiul dulce îngăduitor al moldovanului,
dar şi aspru al criticului şi al omului educat: «Când îmi
aduc aminte de vremile acelea, de veselia familiilor, de
credinţele casnice, de obiceiurile traiului, mi se pare că
moldovanul era vioi, vesel, cu inima deschisă, ca şi casa;
fracul ne-a deşteptat mintea, dar ne-a strâns inimile, ca şi
piepturile; veselia noastră îi păcătoasă, râsul nostru îi
giumătate de rîs (...) noi suntem răci şi cât s-ar pute mai
străini unii de alţii; şlic şi şlic să iubea, noi nu ştim dacă
supt oricare frac este un om; de aceea prietenia în ace
vreme era multă şi şaga lungă, astăzi prieteşugul îi rar,
dar şaga îi mai bună (...) Cu cât erau slobozi şi săgalnici
cu femeile în adunările lor, începute şi sfârşite cu mese
mari şi lăutari, cu atâta suntem politicoşi şi rezervaţi cu
damile, gluma, şi gluma groasă era duhul de atuncea.»
(Op., p. 21). Nu am citat pe Alecu Russo pentru a vedea
cum era societatea românească acum un secol şi jumătate
ci, pentru că, într-o formă evoluată, dar cu acelaşi fond,
societatea contemporană trăieşte aceleaşi transformări.
Până în 1989 viaţa românilor era dificilă. Lipseau cele
mai elementare lucruri: pâinea, laptele, carnea, cărţile,
libertatea presei. Întreaga societate era supravegheată ca
un aeroport internaţional. În ciuda paranoiei colective,
133
oamenii ştiau să se bucure, să râdă, să glumească, să se
distreze, să bea, să chefuiască. După 1989 Principatele
s-au umplut de mărfuri la care mulţi nici nu visaseră, dar
oamenii nu mai sunt aceiaşi. Prieteniile de odinioară s-au
destrămat. Invidia şi egoismul ne-au umplut capetele şi
toate ieşirile noastre sunt cu măsură. Râsetele zgomotoase
de odinioară s-au transformat în zâmbete convenţionale,
ca şi glumele şi beţiile şi mai ales iubirile. Stress-ul şi
lipsurile de dinainte de 1990 îi împingeau pe români unii
în braţele altora şi românii nu aveau nevoie de afro-
disiace. Acum, o menopauză sentimentală inexplicabilă a
cuprins sufletele noastre. Societatea românească este bol-
navă. Boala este una psihică. Oamenii nu-şi mai vorbesc,
iar atunci când o fac, se înjură prin tribunale. Poporul
român s-a animalizat şi acest proces este abia la început.
Românul nu poate să se mai bucure de cele mai frumoase
momente ale vieţii sale! Tot Alecu Russo zicea: «Gene-
raţia noastră îi posomorâtă (...) petrecerea noastră nu-i
veselia (...) petrecerea noastră îi gândul posomorât (...)
Dacă culegem câte o floare, dacă vrem câte odată să
iubim, facem (...) o experienţă (...) o studie a inimei (...)!»
(Op., p. 24). Pare a vorbi despre noi, aşa de mult ne regăsim
în cuvintele sale. Chipurile noastre sunt posomorâte.
Înainte, şi cei mai săraci în ale duhului spuneau bancuri.
Acum poţi petrece o zi întreagă într-o sală de aşteptare
fără ca vreun tânăr să te întrebe ceva. Din fericire, mai
există încă bătrâni care nu rezistă până nu te întreabă de
unde vii şi unde mergi şi chiar al cui eşti? Şi petrecerile
noastre sunt simple risipiri de timp şi nu clipe de nebunii
şi veselie. Flori nu mai culegem şi de iubit nu mai iubim
134
cu ochii, nici cu sufletul. Facem experienţe sexuale, să
vedem cât suntem de performanţi. Viaţa noastră-i o lungă
tristeţe, un doliu fals ce ne-a învăluit sufletele şi nu lasă
să pătrundă razele veseliei. Suntem, fără îndoială, mai
bogaţi ca-n 1989, mulţi ne-am chivernisit binişor, dar am
pierdut puţinul de omenie care-l aveam în trecut şi care
ne făcea să trăim şi momente de fericire. România de
după 1989 este ca după epoca fanariotă. Oamenii se
îmbracă mai bine, dar au pierdut simţul şi reflexul de a se
bucura. O parte a României se civilizează şi cealaltă
continuă să se animalizeze. În locul ţoalelor de la APACA
purtăm Levis. Am redescoperit noţiunea de timp.
Întâlnirile noastre sunt tacticos cronometrate, telefoanele
le dăm pe fugă. Prietenii îi vedem doar din interese, serile
ni le petrecem pe lângă personaje influente, făcând adesea
figuraţie, iar de cum se lasă întunericul suntem sfătuiţi de
foştii amici să nu mai telefonăm. Sindrofiile pe care le
făceam pe timpul pecenegului oltean au rămas doar
amintiri de dinainte de rivoluţiune, de care mulţi se
ruşinează.
* * *
[82] Verticalitatea românismului stă şi în felul în care
ne-am ales Ziua Naţională, pe care am sărbătorit-o în fel
şi chip: şi primăvara, şi toamna, şi vara, şi iarna. În zilele
de pe urmă am rămas cu ea iarna, cât om rămâne. Cea
mai frumoasă zi a fost 23 august, pentru că 23 august a
strâns la sânul ei toată măreţia şi nimicnicia acestui
popor. În ea se regăsesc momentele cele mai mari ale
135
istoriei naţionale, trădările cele mai majestuoase, laşităţile
cele mai nobile. 23 august este ziua care ne aminteşte tot
trecutul nostru de dinainte de Hohenzolerni şi după.
Această zi este răbufnirea în timp a lui 11 februarie 1866
şi premoniţia pentru ghipsul de la piciorul generalului,
din decembrie 1989. Întâmplător, 1 decembrie este şi
Ziua Internaţională de luptă împotriva virusului hiv. Dacă
ar fi trăit Conu Leonida, ar fi spus, în decembrie 1989, la
TV Liberă: «A căzut tirania!» şi ironia istoriei ne-a dat
tone de leonizi pe ecranele tvr-ului. Istoria modernă a
României începe la 11 februarie 1866 şi ţine până la 23
august 1944. De atunci începe istoria contemporană. Se
vor găsi mereu eroi şi revoluţionari de profesie, cu sau
fără bărbi, bonjurişti ca la ‘48 şi histrioni ca-n ‘89.
Suntem un popor genial şi măreţia fiinţei noastre ne-o dau
faptele eroice ale înaintaşilor. De ce n-ar asculta politi-
cienii vocea Bisericii şi să accepte propunerea unilaterală
a Sinodului, ca Ziua Naţională să fie 30 noiembrie, ziua
Apostolului Andrei? Sinodul a şi declarat ziua Sfântului
Apostol Andrei drept Ziua Naţională Bisericească a
României. Am trăi, în sfârşit, o adevărată paranghelie
byzantină!
* * *
[83] Antisemitismul românesc interbelic, hrănit sănătos
de Biserică şi de intelectualii de dreapta, era totuşi unul
economic şi acest lucru au dovedit-o evreii înşişi. Chiar şi
Leon Volovici o recunoaşte voalat. Numai Zigu Ornea a
ţinut-o într-o critică fără obiect. În îndepărtatul Haiti, în
136
«Marţea grasă» de dinaintea Postului Mare, haitienii dau
foc unei «păpuşi» care are chipul unui negustor evreu.
Cine a trăit în nordul Moldovei şi mai ales în Bucovina
cunoaşte bine acest lucru. Goiul era românul sărac şi gol,
pe dinăuntru şi pe dinafară. Take, Ianche şi Cadâr nu este
o ficţiune literară, este povestea romanţată a unei peri-
oade precise din istoria României. Anii interbelici, de
care se prevalează toată presa avidă de acest subiect, au
fost cu adevărat anii cei mai murdari ai României, când
nu am fost cu nimic mai buni ca nemţii sau ruşii. Cum
evreii înşişi în acea perioadă oscilau ideologic între A. L.
Zissu şi W. Filderman, nici românii nu erau mai uniţi din
punct de vedere ideologic, de unde derapajele multor
intelectuali români şi chiar a unora dintre cei care purtau
odăjdii. Asta nu dă dreptul unora ca Edgar Reichmann,
care prin ‘50-‘60 era activist UTM, să judece acea epocă,
pentru că, pe când el făcea propagandă pentru Soarele de
la Răsărit, tineri de vârsta domniei sale, în 1956, au
suferit crunt ideologizarea din partea sa. Ar fi bine să
privim în Cărţile noastre de muncă înainte de a judeca
anumite epoci şi mai ales să nu tragem concluzii. Mai
cinstit «alergătorul de cursă lungă» Petru Dumitriu, trecut
de curând în lumea «drepţilor» şi cu apetit pentru religie
în perioada franceză, scriitor celebru în România anilor
utemişti ai lui Reichmann şi la fel de celebru în
Occidentul aceluiaşi Reichmann, jumătate de secol mai
târziu. Amintirile «obsedantului deceniu» (Marin Preda)
sunt încă vii şi marele scriitor al RPR făcea acum câţiva
ani lobby la Academie pentru colegul de epurări
ideologice, Ion Iliescu. Tismăneanului i-a scăpat acest
137
episod din dialogul de la Neptun cu ceferistul nomen-
claturist (I. Iliescu, V. Tismăneanu, Marele şoc din finalul unui
secol scurt, Bucureşti, 2004. Lucrarea a fost tradusă rapid în engleză,
iar în 2006 a fost pur şi simplu piratată de o editură americană, unde
la numele autorului apare doar Ion Iliescu), iar Mircea Păcurariu,
în monumentala sa Istorie a Bisericii Ortodoxe Române
nu suflă o vorbă despre ierarhii care, prin 1956, dădeau
călugării afară din mănăstiri. Negoiţescu a murit în
sărăcie prin Germania, Caraion în Elveţia, Mircea Zaciu a
cunoscut şi el gustul amar al unui exil voluntar iar
petrudumitriu s-a întors ca un Cezar triumfător în Roma
natală, unde poporul l-a întâmpinat cu ovaţii şi i-a oferit
cele mai înalte titluri. Suntem naţia cea mai mizerabilă
din Estul Europei şi cameleonismul ultimului deceniu a
murdărit toate instituţiile ţării. Nimeni nu mai are
încredere în nimic şi totul a devenit o chestiune de bani şi
relaţii. Doar Biserica mai ţine în sondaje. Doar în
sondaje! Ea şi Armata. Dar cine a crezut vreodată cu
adevărat în Biserică şi în Armată? Sau când a fost
Biserica şi Armata de partea celor de jos? În decembrie
1989 la Timişoara? Vl. Geremetz preda lecţii private prin
apartamente clandestine pragheze şi la noi se rezista prin
tăcere. Se practica «arta distanţării de istorie» (I.D.
Sârbu), oficial şi neoficial. Se filosofa în tăcere despre
felul cum ar trebui să ne adaptăm la istorie, să evoluăm în
funcţie de istorie şi ne gândeam la fratele Alexandru. Se
făcea un fel de darwinism filosofic, şi asta în termeni
greci şi latini. Chiar şi această tăcere avea o limită,
detestată de I. D. Sârbu, care moare la Craiova, visând
până la moarte la o lume liberă (Vezi Traversarea cortinei.
Corespondenţa lui Ion D. Sârbu cu Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu,
138
Mariana Şora. Prefaţă de Virgil Nemoianu. Ediţie îngrijită de Virgil gândim o clipă la zecile de mii de studenţi şi cercetători
Nemoianu şi Marius Ghica, Timişoara, 1994). români aflaţi peste hotare, din care nu se va mai întoarce
nici o treime. În acest «penitenciar cultural» cum bine
* * * numeşte Adrian Majuru, România, AVAS a scos la
vânzare, în septembrie 2005, 29 de institute de cercetare,
majoritatea pentru terenurile şi activele de milioane de
[84] Dacă mioriţismul contemporan este orbit de istoria
euro. Revistele ştiinţifice româneşti sunt pentru lumea
romanţată a evului mediu şi adaugă, an de an, noi nume
ştiinţifică occidentală un fel de «Glasul Bisericii»
de sfinţi în Calendarul ortodox şi nu se gândeşte o clipă la
orthodoxiei valahe pentru teologia apuseană. Diplomaţia
viitorul naţiei, o ţară ca Elveţia, unde nu se pune proble-
românească se gândeşte doar la afacerile personale şi ale
ma specialiştilor şi a persoanelor cu studii superioare,
şmecherilor de la Externe şi nu-şi aminteşte de studenţii
graţie unei masive migraţii de cadre calificate dinspre
români decât la 1 Decembrie, pentru a-i invita la sarmale
lumea a treia, inclusiv din România, se îngrijorează că,
şi figuraţiune în costume populare. Ăsta-i nivelul de prin
anual, câteva mii de studenţi helveţi pleacă în SUA, unde,
ambasadele româneşti! Dacă se mai găseşte vreunul cu
câteva sute dintre aceştia rămân for ever. Pentru a le
carte printre foştii reciclaţi, atunci inaugurează statui cu
facilita reinserţia în lumea ştiinţifico-universitară helvetă,
Eminescu, c-a ajuns bustul bucovineanului prin Europa
politicienii din Ţara Cantoanelor au înfiinţat la Boston, în
un fel de statuie a soldatului necunoscut. Să aşezi bustul
toamna anului 2000, Suisse House, o reprezentanţă a
lui Eminescu într-un orăşel helvet de câteva mii de
diplomaţiei elveţiene, cu scopul precis de a fi mediatoarea
locuitori ca Vevey este ca şi cum am pune bustul lui
între tinerii cercetători aflaţi în SUA şi instituţiile superi-
Baudelaire la Maliuc, prin Deltă. Ăştia de prin ambasade
oare elveţiene. Şi pentru a dinamiza această revenire a
sunt chiar atât de proşti şi lipsiţi de simţul unui act
creierelor de peste ocean, Elveţia a inaugurat un al doilea
cultural? Eminescu la Vevey, un orăşel cu câteva şcoli
consulat ştiinţific pe coasta de Vest, numit Swissnex. Noi
generale şi o şcoală de meserii!
o ţinem mereu cu trecutul şi cu serate culturale prin
ambasade şi, din când în când, cu traduceri din poeţii
naţionali. Din fericire pentru cultura română, părinţii * * *
legionarismului valah nu sunt traduşi. Zăcând în
mucegaiul lor naţionaloid, suntem lipsiţi de o publicitate [85] După 1989 mioriţismul a intrat în criză. Au dispărut
mai mult decât neavenită. Pentru o ţară unde jandarmii toate produsele autohtone şi peste acest hău s-au instalat
ciomăgesc cercetătorii care cer salariile neplătite şi unde regele Coca şi bufonul Hamburgher. Micul, mititelul
mai toate institutele de cercetare s-au autodesfiinţat, nu ne mic, nu-l poţi găsi decât prin cârciumile de-a paişpea

139 140
mână, devenind peste noapte stigmatul apartenenţei la o
anumită categorie socială, undeva la marginea societăţii,
simbolul marxistei «clase muncitoare». Oamenii noii
lumi, atunci când mănâncă prin restaurantele româneşti,
consumă doar Pizza şi Heineken. Mititeii şi berea la halbă
s-au retras în mahala. Ca să guşti un mititel trebuie să-ţi
iei inima-n dinţi şi să cobori printre săracii cartierelor şi
hoţii de buzunare din Crângaşi, ca să te poţi simţi acasă.
Din duzina de restaurante a Gării de Nord, care mai de
care mai elegante, nu găseşti unul cu mititei. Doar cartofi
prăjiţi şi «câini calzi». În faţa gării, printre câini vaga-
bonzi, prostituate cu destinaţia Stanbul şi alcoolici,
proletari ai vechiului regim, găseşti la împuţitele bodegi
cu miros de urină şi ciorbă de burtă, bătrânii mici. Îi
savurezi mai mult din nonconformism şi bei o halbă
unsuroasă cu buza spartă şi-ţi imaginezi poveştile lui
Caragiale cu «ţapi spumoşi».
* * *
[86] La începutul anilor ‘90 ortodoxia valahă nu a rămas
insensibilă la suferinţele ortodocşilor sârbi. Dacă războiul
din Kosovo mai ţinea câţiva ani, «şarpele cu ochelari»,
fost muzeograf la Focşani, cu domiciliu obligatoriu până
în decembrie 1989 şi şef al SRI-ului din 1990, ar fi putut
să devină un peruvian Vladimir Montesino. Traficul de
carburanţi desfăşurat la cel mai înalt nivel şi sub
patronajul SRI-ului ar fi putut transforma România într-o
dictatură caucaziană. La umbra lozincilor unei prese
necinstite, care nu vorbea decât de «cruciada» musul-
141
manilor contra sârbilor, ortodoxismul nord-dunărean nu
sesiza că la câteva sute de kilometri, la Srebenitza, se
producea una din cele mai mari crime de după Al Doilea
Război Mondial. Miile de musulmani care zac neiden-
tificaţi în gropile comune nu s-au sinucis or, presa
noastră, în frunte cu vedeta anilor nouăzeci, Cristoiu ot
Vrancea, plângea pe fraţii noştri sârbi, iar la telejurnale ni
se livrau parastase şi veşnice pomeniri din Republica
Srâbska, în care liderii sârbi făceau nişte cruci ca vecinii
pravoslavnici ruşi când se întorc de la vânătoare de
ceceni. Nu fac apologia albanezilor, pentru că ferocitatea
acestora, ca şi a caucazenilor, este o evidenţă, vorbesc
doar în numele unui principiu, cel al adevărului pe care
trebuie să-l avem în faţa unor fapte, la care suntem în
direct martori. Nu întâmplător pe site-ul
http://www.cartiortodoxe.ro/carte, printre cărţile epuizate, la
loc de frunte se găseşte volumul Serbia martiră (Serbia
martiră, traducere din limba engleză de Cristina Măzărianu, după
articole din revista «The Orthodox Word», vol. 33, nr. 193-194,
martie-iunie 1997, apărută în 2003; nu se precizează locul).
* * *
[87] O jucăm pe europenii şi ne mirăm de ce suntem
ţinuţi la porţile comunităţii occidentale, când tot comerţul
nostru se desfăşoară cu turcii şi arabii. Aici este lumea
noastră, pe malurile Bosforului şi acolo ne simţim noi
bine: în apele tulburi, printre barăci şi tarabe, printre
kurzi, palestinieni, greci şi armeni. Ce Occident, ce
civilizaţie? La Bazar, la Stanbul! Aici se simte ghiaurul
142
bine, pentru că aici este sufletul lui. Poate scuipa cât l-o
ţine saliva-n Cornul de Aur, doar este la el acasă.
Baklavas şi Saraili ! Asta-i civilizaţia românească.
Sarmale şi Moussaka! Oricât a trudit-o Iosif Sava cu
pianul său dezacordat, nu suntem un popor care să-l
asculte pe Bach, iar paginile teologului Dumitru Stăniloae
despre «dimensiunile ethnosului nostru» prea sună a
manelism lacrimogen (Vezi D. Stăniloae, Reflecţii despre
spiritualitatea poporului român, Bucureşti, 20022; Id., Naţiune şi
creştinism. Ediţie, text stabilit, studiu introductiv şi note de
Constantin Schifirneţ, Bucureşti, 2003. Este o culegere de texte
publicate, în mare parte, în anii ‘30-‘40). Mai decente rândurile
boierului Neagu Djuvara despre religiozitatea românilor
(Vezi Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările Române la
începutul epocii moderne (1800-1848), trad. de Maria Carpov,
Bucureşti, 1995. Ediţia princeps în franceză, Paris, 1989. Văzut
capitolul IV - «Biserica», pp. 139-160). Ne-am născut în bordei
şi-o să murim în el. Cântă «Bordeiaş, bordei, bordei» şi
cade vulcăneasca fiinţă românească-n melancolie. Pune
Bach şi-nchide valahul televizorul!
* * *
[88] Spiritual, am aparţinut tot timpul acestui Est împuţit
şi necivilizat, chiar dacă, mai spălat ca lumea stepelor
ruseşti. Şi nu-i nevoie să citez decât o persoană care se
situează dincolo de orice suspiciune, scriitorul italian, de
origine evreiască, Primo Levi. În La Trêve – unde
povesteşte rocambolescul voiaj din lagărul de la
Auschwitz, de unde fusese eliberat de ruşi, prin Polonia,
143
Rusia, România, Ungaria, spre Italia, Primo Levi îşi
aminteşte sosirea la frontiera României cu trenul de
refugiaţi, într-o seară de 19 septembrie 1945: «Ce fut, en
effet, une extraordinaire révélation. Quand au lever du
jour nous ouvrîmes les portes, nos regards embrassèrent
un décor incroyablement domestiqué. A la place de la
steppe déserte, primitive, les colinnes verdoyantes de la
Moldavie, avec des fermes, des meules de blé, des
rangées de vigne;(...) On voyait des paysans pareils aux
nôtres,(...) des filles à pied ou à bicyclette, habillées
presque comme chez nous, qu'on aurait pu prendre pour
des Vénitiennes ou des paysannes des Abruzzes.» (Primo
Levi, La Trêve, traduit par E. Genevois-Joly, Paris, 1966, după
originalul publicat la Torino în 1963, pp. 222-223). Dincolo de
această imagine idilică a primului contact cu România, în
momentul când trenul ajunge în Ungaria, scriitorul uită
afinităţile sale cu latinitatea românescă şi constată că a
intrat în Europa: «Si j'avais éprouvé en Roumanie un
délicat plaisir philologique à gouter des noms tels que
Galaţi, Alba Julia, Turnu Severin, dès l'entrée en Hongrie
nous tombâmes au contraire sur Bököscsaba, auquel
succéderent Hodmezövasarhely et Kiskunfélégyhaz. (...)
Mais en Hongrie, en dépit de ces noms impossibles, nous
nous sentions en Europe, sous l'aile d'une civilisation qui
était la nôtre, à l'abri d'apparitions alarmantes comme
celle du Chameau en Moldavie. (...)» (Op. cit., p. 233). Prin
cultură şi civilizaţie nu am aparţinut niciodată Europei
Occidentale. Am mâncat turceşte şi greceşte şi am
ascultat muzică orientală şi ţigănească. Românul Barbu
Lăutaru era un ţigan ca toţi klezmerii şi siledinicii noştri.
144
Mergeţi la nunţile românilor şi ascultaţi ce muzică se
cântă! Din nefericire, muzica ţigănească de la noi nu are
frumuseţea muzicii din Peninsula Iberică şi prea pute a
Dămăroaia şi Simileasca. Născut din plămada mai multor
neamuri, românul, ca fiinţă, poartă nu doar calităţile
dacilor şi ale romanilor, dar şi defectele lor, şi Dumnezu
ştie cum erau şi dacii şi romanii! Dacă mai adăugăm şi
bastarzii născuţi din sângele atâtor naţii care ne-au
tranzitat în toate direcţiile, avem tabloul complet al
românului de astăzi şi o radiografie a caracterului său:
mândru, laş, fricos, împuţit, mincinos. Neîmplinirea
noastră o justificăm cu surogate pseudofilosofice şi
nerealizările prin vorbe cu tâlc, doar suntem un popor dă
dăştepţi. Când englezii îl jucau pe Shakespeare, Dosoftei
nu se născuse încă, iar noi mai credem că românul s-a
născut poet. Istoriile noastre prea sună a Maria Tănase şi
a Ion Dolănescu. Mileniul de păcăleală pe care l-a trăit
poporul român pentru a supravieţui în faţa migratorilor
s-a sfârşit odată cu venirea Habsburgilor. De atunci şi
până astăzi nu facem decât să construim istoria imaginară
a «Mioriţei» şi să bocim la coada mioarei valahe care nu
a fost decât o capră râioasă. (Vezi interesanta lucrare semnată
de prof. Vasile Constantin Boghian, Românii – între Păcală şi
Mioriţa, Suceava, 2006, pp. 15-26).
* * *
[89] Despre satul românesc, D. Gusti, D. Botta, L. Blaga,
M. Vulcănescu, C. Noica, C. Brăiloiu, H. H. Stahl, T.
Herseni au scris pagini care nu pot decât să deruteze prin
145
sentimentalism şi subiectivitate. Paginile lor
romanticoase şi pline de emoţii de arendaş de secol XIX
nu-şi mai găsesc corespondent în viaţa satului românesc
de astăzi. Satul de astăzi nu mai este cel al lui Rebreanu,
Blaga, Stăniloae ori Crainic. De fapt şi satul lor era o
proiecţie imaginară a satului ideal, ca şi imaginea
ţăranului din poeziile boierului Alecsandri. Dacă
sociologii români au ajuns nişte funcţionari pe lângă
staff-urile partidelor politice şi se ocupă mai mult de
fabricat sondaje şi look-uri electorale, unii străini iau
viaţa satului românesc în serios şi analizează dramele
vieţii sociale din România. Într-o excelentă lucrare de
doctorat, Béatrice von Hirschhausen (Les nouvelles
campagnes roumaines. Paradoxes d'un «retour» paysan, Paris,
1997) studiază viaţa unor sate româneşti din deceniul
nouă, paradoxul ţării noastre, o adevărată republică de
ţărani, unde zece milioane de persoane locuiesc la sate
(46%), dintre care trei milioane se ocupă cu agricultura,
lucru inimaginabil pentru o ţară europeană, unde
agricultorii reprezintă o minoritate protejată şi
subvenţionată. Întoarcerea la ţară a unei părţi a populaţiei
care locuia la oraş a fost un proces firesc, pentru că
această populaţie, deşi a locuit zeci de ani la bloc, ea a
rămas tot timpul cu gândul la sate. Întoarcerea la
pământul natal a fost o revenire la casa părintească, după
un exil forţat în oraşele comuniste. Bineînţeles, cei care
au mai avut la ce să se întoarcă. Industrializarea forţată
din anii ‘50-‘70 a distrus echilibrul social al ţării.
Transformând ţăranii în muncitori şi urcându-i la bloc,
fostul regim nu a făcut decât să ruralizeze oraşele, pentru
146
că aceşti muncitori au adus cu ei şi obiceiurile de la ţară
şi nu o dată, prin spatele blocurilor erau coteţe de porci şi
prin balcoane, dimineaţa, cocoşii înlocuiau ceasul
deşteptător. După 1989 România a redevenit ceea ce a
fost dintotdeauna, o ţară de agricultori. Numai că foştii
ţărani, întorşi acum la sate, nu mai ştiu să lucreze
pământul şi nici nu mai sunt legaţi de acest pământ,
pentru că pământul pe care l-au primit nu este pământul
lor. Nu întâmplător agricultura românească este la coada
agriculturii europene şi pădurile, pe care odinioară
bătrânii le îngrijeau, proprietarii de astăzi le-au pus pe foc
sau le-au vândut ca să-şi cumpere Video şi TV color,
exact ca prin Africa şi America de Sud. Dacă în Occident
sfârşitul proletariatului clasic a fost gradat (Vezi descrierea
fenomenului la Jacques Ellul, Changer de révolution. L'inéluctable
prolétariat, Paris, 1982) în România, acest sfârşit a fost brusc
şi neprevăzut, doar eram o republică muncitorească!
Dureros şi cu urme adânci în structura socială a ţării, care
s-a trezit, de la un an la altul, dintr-o ţară industrializată,
una eminamente agrară, dar cu o agricultură practicată cu
calul, cu boii şi chiar cu vaca. De unde şi dezastrul total
al producţiei agricole din ultimii zece ani.
* * *
[90] Când mioriţismul este temă de studii academice,
avem lucrări de genul Naţionalistul (Vlad Hogea, Naţiona-
listul, Iaşi, 2001), editată în cadrul Centrului de Istorie şi
Civilizaţie Europeană, institut al Academiei Române, fili-
ala Iaşi şi recomandat de unul din istoricii mari ai mo-
147
mentului, Gh. Buzatu, fost parlamentar PRM! O publicaţie
naţionalistă «supt» egida Academiei Române! De fapt
este în tradiţia valahă să hrănim naţionalismul la cel mai
înalt nivel: A. C. Popovici publica în 1910 Naţionalism
sau democraţie. O critică a civilizaţiei moderne; Nicolae
Iorga, în 1922 Doctrina Naţionalistă; C. Rădulescu-
Motru, în 1936 Românismul. Catehismul unei noi
spiritualităţi; în 1942 Etnicul românesc. Nu-i mai citez pe
Crainic şi Stăniloae, nici pe tinerii, în plină afirmare, care
croşetau la cămaşa Căpitanului, nici intelectualii fini din
generaţia Criterionului. Tot prin acei ani, în 1936, E.
Lovinescu era refuzat la Academie, fiind ales A. C. Cuza,
un mediocru, votat chiar de părintele naţionalismului
ortodox, badea Iorga. Patru ani mai târziu, cei hrăniţi
ideologic de taica Iorga nu vor ezita să-l asasineze şi
mulţi se întrebau prosteşte, în epocă, cum a fost posibil?
Simplu! Mai este nevoie de explicaţiuni?
* * *
[91] Într-o ţară agrară ca România trăim, paradoxal, din
plin, fenomenul analizat de un gauchist american din anii
‘70, Christopher Lasch (La Révolte des élites et la trahison de la
démocratie, trad. par Christian Fournier, Climats, 1996. Ediţia
americană în 1995), acela al «dictaturii elitelor». Şi acest
lucru este mai evident la noi decât în Vest. Într-adevăr,
«revolta maselor» de care vorbea Ortega y Gasset (La
révolte des masses, 1930) la început de secol, a fost înlocuită
cu dictatura celor care stăpânesc noile tehnologii, in-
formaţia, reţelele. Pericolul nu mai vine de jos, de la
148
«mase», ci de sus, de la aceste elite puternice şi mobile,
care nu se circumscriu unor frontiere sau unor paşapoarte,
cu atât mai puţin unor principii sau partide politice. Şi în
România, ca şi în Occident, marile oraşe şi-au schimbat
faţa. Boutique-urile, birourile de avocaţi, băncile şi res-
taurantele au ocupat centrele oraşelor, muncitorii locuiesc
mahalaua şi elitele vilele de dincolo de zidul cetăţii.
Invers ca în evul mediu când elitele locuiau oraşele şi
săracii în afara zidurilor. Între revolta maselor, dictatura
proletariatului, procesele cu demascările cele mai odioase
şi dictatura elitelor, a stăpânilor noi lumii, a celor care
deţin «cheile» şi au acces» la reţelele informaţiei şi la
cultură, nu ştim unde să ne situăm. De altfel, trăim o
«aristocratizare» a culturii, o întoarcere periculoasă la un
nou ev mediu nebun, unde cultura devine accesibilă doar
elitelor, un nou ev mediu care nu are nimic comun cu cel
pe care-l reclama Berdiaev (Vezi, N. Berdiaev, Un Nou Ev
Mediu, Bucureşti, 2001, ultima ediţie românească).
* * *
[92] Este surprinzător cum a reuşit mioriţismul să
distrugă sufletele celor care nu au supt decât trecător la
ugerul mioarei ortodoxe şi pe care nu ne aşteptam să-i
vedem cu caimac la gură. Una din vocile catacombelor
Bisericii Româneşti a răguşit după căderea regimului
comunist, devenind creatoarea şi susţinătoarea unei
ideologii ce nu poate decât să dividă un popor şi aşa
distrus sufleteşte. În nr. 42/2003 al revistei «Memoria»,
acest mărturisitor al creştinismului românesc îndeamnă la
149
o nouă revoluţie: «O nouă revoluţie: o revoluţie creşti-
nă». Adică să continuăm acelaşi spirit revoluţionard,
înlocuind doar însemnele şi zeii. Tot respectul pentru
suferinţele acestui martir al credinţei şi toată lauda pentru
lupta în folosul Binelui, timp de zeci de ani, dar a începe
o revoluţie de dragul de a răzbuna suferinţele trecutului,
având mai întâi ca duşman ortodoxia, este o atitudine
mioriţică. Dacă citim printre rânduri, revoluţia made in
Sergiu Grossu, înseamnă chiar o schimbare de confe-
siune. Să lăsăm ortodoxia şi să devenim ce? Nimeni?
Asta-i «noua revoluţie» visată de vrednicul Sergiu
Grossu! Nu sunt susţinătorul fără limite al horthodocşilor,
deşi sunt în sufletul meu îmbibat de frumuseţea unei
slujbe ortodoxe şi mi-aş da viaţa pentru credinţa ortodo-
xă, dar nu pot accepta ideologii de dragul ideologiilor,
ieşite din frustrări şi suferinţe. Fiind otrăvit de pseudo-
adevărurile pe care le primeam zilnic de la persoane
plătite să înveţe adevărul, într-o şcoală de unde lipsea
tocmai adevărul, am descoperit la sfârşitul anilor ‘80
fărâme din acest divin adevăr într-o carte a Domnului
Sergiu Grossu. Dintr-o dată am simţit ca nu eram singur
şi rândurile domniei sale mi-au refăcut echilibrul pierdut
ani de zile printre hidoase personaje dostoievskiene.
Descopeream că adevărul există şi minciuna nu-i decât o
ipostază trecătoare a lumii în care întunericul luase locul
luminii şi aveam certitudinea că, într-o zi, lumina promisă
va apărea ca dumnezeiasca lumină a Învierii Fiului
Omului când, din lumânarea suavă a preotului, fiecare
primim lumina izvorâtă din acel originar Fiat lux. Revista
«Memoria» ar face mai bine dacă ar publica memoriile
150
«obsedantului deceniu», al «deceniului dezgheţului», al
«revoluţiei culturale» etc., decât să publice lamentabile
îndemnuri la «revoluţii creştine».
* * *
[93] Născuţi în «satul planetar», descris deja de Marschal
McLuhan, pe vremea când «Mioriţa» vorbea încă ruseşte,
viaţa noastră este ca filele acestui patchwork: o viaţă în
care imaginile se succed fără legătură între ele, ca un
jurnal, o lume a întâlnirilor brutale şi a neîntâlnirilor, a
happening-ului despre care vorbea Marshall McLuhan
într-una din lucrările sale prin 1966. În această lume,
unde futuriştii anilor ‘60 prevedeau «minunile» epocii
contemporane, la noi se puneau bazele economiei clasice.
Alvin Toffler et Daniel Bell vorbeau de epoca
postindustrială şi cea a informaţiei, de «şocul viitorului»
şi de al «treilea val», cel al civilizaţiei postindustriale.
Este epoca când, în Occident, «gulerele albe» au depăşit
numeric «gulerele albastre» şi au ca simbol computerul.
Şi totuşi, în Sillicon Valley, toate aceste computere trec
prin mâinile emigranţilor mexicani cu gulere albastre,
care, numeric, sunt încă superiori supervizorilor «albi».
De la un val la altul se produce un şoc. Un şoc al întâlnirii
celor două civilizaţii: una muribundă şi alta care tocmai
se naşte. Toffler vorbea deja de şocul civilizaţiilor.
Huntington le pune în alt context şi dă o interpretare
politică acestui fenomen socio-economic şi devine peste
noapte gurul politicienilor americani. Şmecherii din
cancelariile episcopale au prins ideea şi-o trag şi ei cu
151
Huntington şi «şocul civilizaţiilor». Pe vremea războiului
din Iugoslavia vorbeau cu lacrimi în barbă despre
războiul sfânt al sârbilor împotriva musulmanilor, arătând
camerelor de luat vederi harta Europei în viziunea lui
Huntington.
* * *
[94] Una din modele intelectuale a mioriţicilor
postdecembrişti a fost bildungsromanul. Şi, de vreo câţiva
ani, dialogul. Asociaţii bine gândite între nume celebre
ale culturii române şi debutanţi însetaţi de afirmare (Virgil
Nemoianu îi numeşte «arivişti». Sublime Jocurile Divinităţii ale
nemoianului, îngrijite de Ioan I. Ică jr., Bucureşti, 1997) au creat
peste noapte personalităţi, nume de referinţă, citate şi
popularizate de mass-media. Acestor dialoguri editate de
aceşti debutanţi, cel mai adesea la edituri cu priză, având
deja un public asigurat şi o critică pe măsură, li s-au
adăugat culegeri de articole, prefaţe, postfaţe şi impresii
de călătorie, şi ele publicate la edituri cu titluri paideice,
şi iată Omul şi Opera. Omul îl descoperi din dialoguri,
Opera din articole. Rezultatul: o nouă elită de operetă,
abonată la fundaţiile care plătesc bine şi care au învăţat
destul de repede jocul cu finanţările comunitare. Acestei
purituri de elită, pe care o descoperim pe la mai toate
colocviile organizate pe banii comunităţii europene, la
Bucureşti, Cluj, Timişoara sau prin Occident, nu-i pasă că
majoritatea tineretului valah trăieşte sub umbra
mistificatoare şi plină de romantisme a maytriului
eliadian şi încă se mai adapă la himerele gobiniste ale
152
elitistei «generaţii de aur». Între utopica generaţie a
Criterionului, a Manifestului Crinului Alb, a desculţilor
bumbeşti-livezeni, a stănescului şi nicmanolescului, a
optzeciştilor şi apostolii & cioclii postmodernismului,
tineretul universităţilor de stat şi particulare, drogat de
iluzii occidentale, nu ştie pe ce să-şi clădească
bildungsromanul. Se nasc false construcţii interioare, în
care individul se simte obligat să noteze la lecturile sale
fundamentale nume pe care nu le-ar fi cunoscut niciodată
dacă (de)formativele catehisme ale noilor lideri de
generaţie nu le-ar fi impus prin «idei în dialog», în care se
laudă reciproc şi-şi desfiinţează, pe banii
«Microsoftului», inamicii în aceeaşi dialogică revistă.
Oricât ar dori unii din aceşti şmecheri abonaţi la spaţii
prin reviste ale gds-ului sau ale dinescului, Sfinţii Părinţi
nu vorbesc limba tinerelului mucos, care şi-a păstrat
sămânţa în timpul facultăţii pentru un mariaj-trambulină
cu fătuca editorului hispanist şi publică cu nesimţire câte
o carte pe an, în timp ce scriitori din generaţia
hispanistului tată-socru aşteaptă ani de zile să-i deschidă
«Uşa interzisă» făcătorul de Humanitaşi.
* * *
[95] Adormiţi în suficienţa ortodoxiei mioriţice, încă ne
mai mirăm când vedem Universităţi prin oraşele de
provincie şi trăim cu un imaginar din secolul al XIX-lea,
când aveam universitate doar la Iaşi şi Bucureşti. În loc să
stimuleze oraşele din provincie, pentru a stopa migrarea
creierelor, actuala politică culturală duce la agrarizarea
153
ţării, la ruralizarea României, prin stimularea oraşelor
importante şi abandonarea restului ţării. De prin 1990
încoace, gobernele care s-au succedat au dus o luptă
oarbă contra universităţilor particulare şi şi-au plătit
poliţe politice, acreditând sau nu aceste universităţi, care
aparţineau unora sau altora, ca şi când în România ar fi o
inflaţie de universităţi sau de studenţi. Fiecare guvern îşi
începea guvernarea amintind că va verifica validitatea
acreditărilor regimului trecut. Mai toţi miniştrii învăţă-
mântului (excepţie M. Şora) şi-au făcut un cal de bătaie din
lupta cu învăţământul particular, reacţie a mentalităţii din
epoca antedecembristă când, în afara universităţilor de
stat nu existau decât şcolile confesionale, şi acelea sub
tutelă şi pline de «microfoane» (Ce zici părinte Cristişor?).
* * *
[96] Într-o scrisoare către Virgil Nemoianu, I. D. Sârbu
vorbeşte despre mioriţismul «generaţiilor castrate». Dacă
prima a refuzat castrarea, iar a doua se castrează singură,
a treia se naşte deja castrată. Privind la faptele noastre, nu
cred a face parte din primele două. Cu toate acestea, în
2001 erau câteva mii de studenţi şi doctoranzi în America
şi prin Europa. Nu cumva sunt castraţi puriştii noului val
de păltinişeni, elita mioriţică a hoitului valah, care traduc
Septuanginta şi vorbesc limba Părinţilor, chiar dacă acea
limbă vorbea mizerabil despre Adrian Marino în necro-
logul din «Ziua» şi mai avea tupeul să se ia de monahii de
la Rohia? Noroc cu Luca Piţu şi alţii cu pana zdravănă. În
aceeaşi categorie a microsofticilor elite mioriţice, care nu
154
mănâncă telemea, nici urdă, îl găsim şi pe Mircea
Mihăieş, care are tupeul să numească universitarii români
din America, «pripăşiţi» şi se dă şi la singurul om de
stânga vertical din România, filosoful Ion Ianoşi. Noroc
cu maiorescienii iaşioţi care nu iartă nimic. Dan Petrescu
le-o trage scurt în «Ziua»: «Păltiniş, mândria ţării».
* * *
[97] Între Neverlandul infantilului Michael Jackson,
Dracula-landul lui Dan M. Agaton şi dallas-urile
mioriţice de pe la Slobozia, singura diferenţă este că
primul se găseşte în State, în timp ce ultimile două
desfigurează şi aşa tristul peisaj al unei ţări din ce în ce
mai depersonalizate. Universul acestor construcţii
artificiale este «fructul» unor copilării netrăite, ale unor
frustrări ce nu pot fi vindecate decât prin revenirea
imposibilă într-o falsă lume a copilăriei. Dacă în lumea
lui Peter Pan, copilul minune al pop-ului american pare
a-şi fi găsit o terapie pasageră, dallas-urile dâmboviţene
traduc nu doar stadiul civilizaţiei noastre, mai mult, ele ne
oferă imaginea unei stări patologice profunde, a unei
suferinţe ce nu se poate vindeca decât printr-un pasaj
«terapeutic» prin această gheenă de «civilizaţie». Din
fericire, românii nu au posibilitatea de a-şi transpune în
fapte dorinţele, visele refulate, umilinţele, lipsurile. Dacă
ar avea-o, am avea dallas-uri la toate colţurile şi România
ar semăna cu lumea basmelor lui Ali Baba şi Sinbad
Marinarul.
155
* * *
[98] Frumos occidentalii care descoperă tradiţiile
ortodoxe în maşini de teren. Este frumos să byronizezi
când vii în prăpăditul Orient c-un aparat digital şi o carte
de credit. O faci pe Mecena pentru două săptămâni şi
obţii informaţiile pe care mulţi din băştinaşi nu le vor
avea niciodată. Te întorci în Occident, fondezi un
cenaclu, o asociaţie sau o fundaţie, editezi un album,
publici o carte de suveniruri, conferenţiezi pe la o
universitate, inviţi vreo doi profesori români amărâţi prin
Occident, le încarci valizele cu obiecte de prisos şi anul
următor, fie ţi se traduce o carte, fie eşti propus d. h.
causa într-o amărăciune de huniversitate valahă. Să
zicem pe la Timişoara, invitat de un oarecare Vasile
Grecu, la vremea respectivă consilier al Ambasadei
Române din Berna, iar astăzi mare ştab în Ministerul de
Externe, iar invitatul să fie profesor la Fribourg (Elveţia),
şi să se numească, pe bune, Christian Giordano. Frumos,
nu? Asta se numeşte, în limbajul diplomaţiei româneşti,
«politici culturale», unde rolul important îl joacă consi-
lierul cultural al Ambasadei, şi el tot un «intelectual» din
tabăra lui Vadim, ca alţi «intelectuali» plecaţi după 1989
pe la serviciile culturale ale ambasadelor româneşti, să li
se uite, într-un fel, faptele. Mihai Răzvan Ungureanu se
laudă că a golit MAE de securişti şi Vasile Grecu tocmai a
fost avansat.
* * *
156

[99] Cea mai elevată formă de rezistenţă mioriţică a fost,
pentru ţara unde Păcală este erou naţional, jazz-ul.
Românii au luptat împotriva comunismului ascultând jazz
şi făcând amor. Fără a simplifica importanţa unor gesturi
şi atitudini îndrăzneţe ale lui Johnny Răducanu, am putea
reduce rezistenţa românilor la un fel de parodie apolitică.
Purtând blugi, plete, tricouri imprimate cu cerneală chine-
zească şi galus autohton, ascultând Europa Liberă în
bucătărie şi jazz în salon, Românii au sabotat încă o
etapă, arătând că sunt maeştrii boicotării istoriei, de
această dată locuind în inima taberei duşmanului, cetatea,
şi nu prin păduri.
* * *
[100] Caracterul românilor este ca imnul naţional. De
câte ori l-am schimbat în a doua jumătate a secolului
trecut? Altfel, un amestec de nimicnicii şi măreţie, de
trădări mărunte şi de nobleţe gratuită. Nu poate exista un
exemplu mai strălucitor decât primirea cu flori a lui
Osman Paşa la Plevna, în momentul capitulării din 1877.
Să oferi flori din mâinile copiilor reprezentantului unui
popor care a ţinut neamul românesc cu grumazul în
mocirlă cinci secole şi care a abrutizat genetic şi cultural
o naţie, rupând-o de comuniunea cu lumea din jurul ei,
este un act de o măreţie fără margini, care nu se explică
decât printr-o decădere morală a sufletului românesc şi
printr-o predilecţie spre slugărnicie şi o lipsă totală de
157
dorinţă de justiţie. Cum la noi totul sfârşeşte în băşcălie
cu lăutari, toată această parodie de existenţă de la nord de
Dunăre s-ar putea termina cu nefericita, «ca la noi la
nimenea», care ar fi trebuit să fie primul articol al
Constituţiei României, pentru că niciunde, în spaţiul
european, Legea nu este mai puţin respectată ca pe
plaiurile euroatlanticei «Mioriţe».
* * *
[101] Într-un anumit fel, fiecărei Românii îi corespunde o
anumită viziune despre ortodoxie. Avem ortodoxia inte-
lectualilor moderaţi, cea a intelectualilor fundamentalişti,
ortodoxia babelor simple de la ţară, cea a ţoapelor de la
blocuri, fugite cu o generaţie în urmă de la ţară care, în
drum spre piaţă, dau şi câte un pomelnic, ortodoxia
coconetului pensionar urban, îndrăgostit de vocea vreunui
preot, ortodoxia micilor secretare şi funcţionare care
aprind o lumânare între două cafele, ortodoxia politi-
cienilor, ortodoxia navetistelor textiliste, cea a înaltei
ierarhii, ortodoxia credulilor care merg la deschis cartea
şi se adapă la tot felul de duhovnici nebuni, ortodoxia
creştinului simplu, pentru care nu există întrebări, orto-
doxia noilor îmbogăţiţi care-şi pictează chipurile prin
casele praznicale, să zicem prin Vrancea, pe la Păţeşti…
Şi câte şi mai câte ortodoxii în funcţie de educaţie şi
buget!
* * *
158

[102] Funeraliile naţionale ale legionarilor Moţa şi Marin
au fost depăşite prin grandilocvenţă, de prostituţia
mediatică a funeraliilor papei Ioan Paul al II-lea. Acestea
au demonstrat, o dată în plus, labilitatea presei,
slugărnicia, lipsa de obiectivitate şi teatrologia de care
este în stare Curia Romană pentru publicitate gratuită.
Decesul papei, regizat deja cu un deceniu în urmă, a fost
pus în scenă în cele mai mici detalii, după un scenariu
respectat à la lettre. Impactul pe care l-au avut funeraliile
papale pe Mapamond a depăşit toate ieşirile Bisericii în
media. A fost o probă de forţă, iar imaginea funeraliilor
papei amintea, prin regie, de celebrele manifestări
organizate de Hitler la Munchen.
* * *
[103] Faptul că mioriţismul a reuşit să domine tot spectrul
culturii române se datorează apartenenţei anumitor inte-
lectuali la mioriţism, înainte chiar ca mioriţismul să fie
cuprins în concepte de teoreticienii acestei erezii – Iorga,
Dragnea, Crainic, Stăniloae, N. Ionescu condamnate chiar
de Patriarhia de Constantinopol, în repetate rânduri, sub
numele de filetism. Subjugaţi acestei erezii, geţii din
Getica lui Pârvan (Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a
Daciei, Bucureşti, 1926) sunt ca nişte fecioare care se află în
faţa baptisteriilor, idealizaţi ca în sculptura lui Brâncuşi şi
transfiguraţi ca în icoanele byzantine. Getica lui Pârvan a
hrănit complexele românismului tocmai în perioada când
păstorii valahi căutau să aducă gălbeaza oiţei în sânul
159
teologiei. Religiozitatea geţilor descrişi de Pârvan este
transpunerea spiritualismului istoricului, sublimarea eşe-
cului său spiritual, idealizarea până la exces a concepţiilor
sale despre ceea ce ar fi trebuit să fie şi nu despre ceea
erau geţii. Ascetul Pârvan nu iubea farnientele hortodox
dar a adus, prin inegalabila sa operă, ideea că getul era
omul pădurii. «Trădătorul» păşuniştilor, «apostatul»
Lucian Blaga, o preia şi o introduce definitiv în universul
conceptual al sufletului dac în al său inegalabil Spaţiu
mioritic (Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, Bucureşti, 1936). Deşi
nu au la inimă «energia românească», păstorii ortodo-
xismului valah folosesc ideile filosofului din Lancrăm aşa
cum foloseau Părinţii textele lui Origen.
* * *
[104] Iată şi ultimele mizerii ale mioriţismului: cel mai
tradus autor român, pastorul Richard Wurmbrand, a reuşit
să fie acuzat, postmortem, într-o publicaţie ieşeană
(«Ziarul de Iaşi», 24, 25 şi 28 august 2005 ) de «instigare la
terorism», iar Paul Goma, cel mai important dizident
român, dacă nu singurul, este acuzat de «antisemitism».
Editurile bucureştene i-au închis porţile, iar fiul stalinis-
tului Tismăneanu l-a scos pe Goma din comisia care urma
să condamne tocmai tinereţea revoluţionară a tatălui uni-
versitarului român «pripăşit» (vorba timişoreanului navetist pe
banii statului) în America! Scriitorul Liviu Ioan Stoiciu,
redactorul «Vieţii Româneşti» a fost concediat de con-
ducerea Uniunii Scriitorilor din România, în frunte cu
Nicolae Manolescu – actualmente ambasador UNESCO la
160
Paris, cu mândruţa la toartă, pentru că a publicat câteva
pagini din «Săptămîna Roşie sau Basarabia şi Evreii» de
Paul Goma. Or, Nic Manolescu a fost printre scriitorii
care au votat excluderea lui Paul Goma din Uniunea
Scriitorilor, în aprilie 1977. Acum, adjudeanul Liviu Ioan
Stoiciu, opozant deschis al regimului înainte de 1989, a
fost demis de acelaşi Nic, a cărui «listă» liberală ridică şi
coboară numele literaturii române, mai rău decât a făcut-o
nefericita «istorie a literaturii române», scrisă de gaze-
tarul literar Alex Ştefănescu. Vicele Uniunii, focşăneanul
Varujan Vosganian, care se pricepe la literatură cât
Manolescu la unesco, n-a mişcat un deget. Cât despre
pastorul Wurmbrand, după ce a fost târât prin închisorile
comuniste şi bălăcărit de presa comunistă după plecarea
sa în SUA, nici după moarte nu i s-a dat pace. Din raţiuni
care ne scapă a fost acuzat de instigare la terorism,
plecând de la nişte interpretări eronate ale lucrării Iisus,
prietenul teroriştilor. Au fost uitaţi toţi ierarhii care
făceau propaganda libertăţii religioase peste hotare, pe
timpul când se rădea cu buldozerul complexul
brâncovenesc de la Văcăreşti, şi tocmai cel care a avut
curajul să mărturisească adevărul este întinat după
moarte. Valeriu Anania devine Bartolomeu şi ajunge,
după 6 ani de puşcărie, în 1965, şeful Misiunii Ortodoxe
Române din SUA, pentru 12 ani, şi nimeni nu-l întreabă
nimic despre acei ani. Despre perioada când sta la o cafă
pe malul Marilor Lacuri cu un alt legionar, Episcopul
Valerian Trifa, şeful celor neînregimentaţi în Biserica
supusă Bucureştilor, pentru care fusese trimis angelicul
Anania. Nistor Chioreanu, în Morminte vii (Iaşi, 1992),
161
vorbeşte despre legionarismul lui Anania şi însuşi
mitropolitul recunoaşte că a fost în tinereţe legionar. În
1998, ca Arhiepiscop al Clujului, Anania se afla în
fruntea unei manifestaţii împotriva retrocedării lăcaşurilor
de cult greco-catolicilor. Cu jumătate de secol în urmă,
acelaşi Valeriu-Bartolomeu mărşăluia pe străzile aceluiaşi
Koloşvar, în alt context politic, dar cu idei la fel de
nocive. La sfârşitul anului 2005 îşi «trage», peste noapte,
Mitropolie şi aruncă zâzania între ardeleni. Păcat de omul
de cultură din spatele politicianului naţionalist Valeriu
Anania. Alături de fostul Mitropolit al Ardealului,
Antonie Plămădeală şi actualul Mitropolit al Banatului,
Nicolae Corneanu, sunt corifeii teologiei ortodoxe
române din secolul al XX-lea. Ultimul este singurul
ierarh care a recunoscut ticăloşiile pe care erau obligaţi să
le săvârşească la cererea regimului. Nu întâmplător face
parte din Comisia creată de preşedinţia României pentru a
condamna crimele comunismului. Numai că şeful Co-
misiei, neomarxistul cu «ghilotina de scrum», care poartă
numele de botez al părintelui revoluţiei permanente,
Lenin - Vladimir Tismăneanu, este fiul nomenclaturistu-
lui Leonte Tismăneanu şi a fost crescut în sânul bur-
gheziei comuniste. Este cum ai pune fiul unui pezevenchi
din administraţia centrală bisericească să condamne
abuzurile «preoţilor legionari» sau ale «preoţilor
democraţi».
* * *
162
[105] După 1989, BOR a devenit o cooperativă: mănăstiri
improvizate cu duhovnici nebuni, foşti funcţionari
obscuri pe post de ierarhi, francmasoni în toată structura
Bisericii, ecumenişti cu simbrie, preoţi itineranţi, ca pe
timpul arianului Ulfila. Unde merge creştinismul nostru
care, de la Maglavit la Tanacu, o ţine într-o periniţă fără
sfârşit? Ce-o fi în capetele fanarioţilor din palatele
episcopale când văd că lumea moare de foame, iar ei
levitează în odăjdii? Cum reacţionează mioriţismul când
naţionaliştii sârbi distrug bisericile românilor de pe Valea
Timocului, iar Biserica Ortodoxă Sârbă nici măcar nu
recunoaşte Episcopia Română de Vârşeţ? Patriarhul şi
Episcopii Bisericii strămoşeşti s-au abonat la titlurile de
doctorat ale universităţilor, iar de românii de la Sud de
Dunăre nu se mai interesează nimeni. Unde este sufletul
acestei naţii care are tezaurul la Moscova, comorile
Bisericii zac pe la Muntele Atos, sabia lui Ştefan Cel
Mare pe undeva prin Istanbul, iar singurul Codex din ţară
(Codex Aureus) va fi publicat într-o editură occidentală?
* * *
[106] BOR-ul nu va fi niciodată Biserica Neamului dacă
nu va privi trecutul ultimului secol, aşa cum a fost el, nu
cum vrea să-l rescrie noua generaţie de teologi şi istorici
bisericeşti. Nu poţi să cultivi jumătăţile de adevăr doar
pentru a nu deranja memoria unor patriarhi sau orgoliul
unor funcţionari bisericeşti. Trăim «într-o scorbură
culturală» (Gh. Crăciun) şi România este Ţara şme-
cherilor, dar nu putem minţi la infinit şi redacta, cu
163
binecuvântări arhiereşti, istorii BOR, în care să nu găsim
un rând despre martirii de la Vladimireşti, o «mănăstire
de fecioare într-o ţară de curve», (Petre Pandrea, Călugărul
alb, p. 120). Nu putem păşi în secolul XXI, târând după noi
suferinţele nemărturisite ale monahilor şi monahiilor de la
Sihastru şi Vladimireşti, umiliţi de propriul lor Episcop şi
condamnaţi de statul comunist. Vom purta de-a pururi
blestemul suferinţelor acelor fiinţe batjocorite pentru
simplul fapt că doreau să-l slujească pe Hristos şi refuzau
să îmbrace hainele «apostolatului social». Nu putem să
povestim copiilor noştri trecutul Bisericii strămoşilor lor,
fără să le spunem că suntem singura naţie în care o bandă
de teologi (Decemvirii) a ucis cu securile unul din
camarazii lor (Mihail Stelescu), pe patul spitalului, pentru
a răzbuna orgoliul Căpitanului, căruia Stelescu îi
publicase Certificatul de căsătorie, care dovedea că idolul
românismului era de origine polono-germană. Găsim
vreun rând în istoriografia ortodoxă despre teologii
legionari sau despre relaţia unor ierarhi cu Legiunea?
Prea puţin! BOR susţine prin editurile sale tot felul de
jurcanisme şi idei din epoca lui Justin Popovici şi nu
există lucrare oficială a Bisericii fără expresiile: «Europa
secularizată» sau «Occidentul secularizat». Asta este
România mioriţică, un talk-show naţional, unde toată
lumea se dă în spectacol, în care persoana care a confiscat
societatea civilă – Alina Mungiu-Pippidi, a reuşit cu piesa
«Evangheliştii» (publicată în 1992 şi premiată de UNITER în
acelaşi an şi care avut deja a doua ediţie în 2006) pe scena unui
teatru din Iaşi, să murdărească şi ce mai rămăsese neîntinat
din sufletul românului, numind atitudinea evlavioasă a
164
creştinilor şi protestul acestora faţă de scenele indecente
din piesă, «atitudine ţărănească». Asta-i relaţia dintre
societatea civilă şi lumea pe care o reprezintă!
* * *
[107] Ortodoxia mioriţică nu este un accident al istoriei,
nici o excepţie. Este doar una din evoluţiile naţionalis-
mului ortodox postbizantin. În ţările ortodoxe vecine
găsim aceleaşi evoluţii ale ortodoxiei. Sigur, îmbibate de
tarele fiecărei naţii. Una este habotnicia ruşilor, care au
creat o Biserică a subteranelor în timpul lui Stalin, dar
l-au împuşcat pe preotul reformator Alexandre Man în
1990. Altul este ultranaţionalismul sârb, marcat prin
ferocitatea cu care sârbii au apărat, cu arma-n mână,
bisericile din Kosovo, dar care nu permit românilor de pe
Valea Timocului să aibă preot român. Cu totul altul este
neohelenismul grec, culmea rafinamentului neofanariot.
Acesta din urmă a trecut deja prin stadiile primitive ale
mioriţismului valah şi se crede un fel de ortodoxism
protector pentru popoarele ortodoxe balcanice. Nu
întâmplător, antioccidentalismul mioriţic postdecembrist
este întreţinut de ereziile antioccidentale atonite. Toate
aceste variante ale ortodoxismului se situează sub semnul
ereziei eclesiologice şi s-au rupt definitiv de trupul
Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. O
dată introdusă mioara valahă în teologia românească şi
românismul pe altarul ortodoxiei, Evanghelia a ajuns pe
malurile Dâmboviţei argument pentru toate aberaţiile
naţionaliste. Mai precis, Cuvântul lui Hristos este folosit
165
de toţi caţavencii pentru a argumenta orice erezie
naţionalistă. Faptul că astăzi, în 2006, C.-V. Tudor, care
confunda pe Elena Ceauşescu cu Maica Domnului până
în 1989, este doctorand în teologie ortodoxă şi mâine va
fi unul din doctorii în teologie ortodoxă ai Facultăţii care
poartă numele patriarhului Justinian, mă scuteşte de orice
comentariu şi lămureşte multe din metehnele mioriţis-
mului ortodox. În acelaşi timp demonstrează constatarea
cu care, tendenţios, am început această poveste tristă, dar
adevărată despre creştinismul românesc: ortodoxia mio-
riţică este stadiul ultim al siluirii mesajului iubirii Fiului
lui Dumnezeu, iar mioriţismul este temniţa de veci a
creştinismului nord-dunărean. Până când creştinismul nu
va intra, din nou, în catacombe, iar creştinii nu vor
construi catedrale în sufletele lor, Biserica va rămâne o
instituţie oarecare care răspunde la un număr de telefon,
are o cutie poştală şi trimite slujitorii să oficieze botezuri,
cununii, sau să care morţii la groapă şi să slujească
parastase prin cimitire.
166
 Redactor de carte: Valeriu Anghel
Tehnoredactare: ing. Nicoleta Negruţ

Tipărit la PREST GRUP INT. Focşani

Bd Brăilei 108. Telefon: 0237-231.802

167 168