Documenti di Didattica
Documenti di Professioni
Documenti di Cultura
1
- tema principală: destinul geniului, sinteza a contrariilor (nefericirea şi eternitatea); opus destinului
omului comun, ilustrând singurătatea existenţială a celui care a învăţat “a muri”, suferinţa convertită în
răceală (Luceafărul), stoicismul (Glossă)
- idei din Schopenhauer, filozofia greacă (Platon)
2
liliacul (simbolizând iubirea juvenilă), salcâmul (rusticitatea).Vegetaţia lacustră este bogat exemplificata:
nufărul, răchita, trestia.
Fauna este săracă: calul, ciuta, cerbul; pădurea vine cu o lume de insecte, de păsări şi de fluturi.
Natura este văzută în “ipostaza feminităţii”, de iubită, logodnică sau mireasă. Motivul lunii este
investit cu atributele feminităţii maiestuoase, ideale: “regina nopţii, moartă” , “lună, tu, stăpâna-a mării”,
“sfântă regină”.
Pădurea apare şi ea ipostază feminină, chemându-şi iubitul: “O, rămâi, rămâi la mine, / Te iubesc
atât de mult!”; “Te asamăn unui prinţ.”.
Natura are mişcări tandre, gesturi alinătoare, ca şi femeia însăşi. Noaptea, luna, steaua lunecă, se
ridică, vin încetişor, plutesc, ca şi iubita: “Se ridică mândra lună”, “Ca răsărirea stelei în tăcere”, aşa cum
iubita apare “cu un moale pas”.
Sub raport muzical, feminitatea acţionează culminant în plânsul apei: “apele plâng clar”, aşa cum
iubita “ochii-n lacrimi şi-i ascunde”. Însuşi poetul se retrage din sfera umană şi se integrează naturii, ca
principiu masculin. Luceafărul este element al naturii; metamorfozele lui umane nu rezistă, el sfârşeşte
prin a se integra cosmosului (Edgar Papu). Steaua, ca element cosmic, se transforma în om.
Poetul se refugiază în natură (ca şi Leopardi şi Vigny), iar “aceasta nu rămâne fără ecou la durerile
lui” (T. Vianu).
Mihai Eminescu nu este un “pictor al formelor, ci al luminii”. Peisajele sunt surprinse în
transformare, sub imperiul luminii sau al apei. Uneori, lumina însoţeşte apa, contopindu-se cu ea
(procedeu romantic): “Iată lacul. Luna plină / Poleindu-l, îl străbate; / El, aprins de-a ei lumină / Simte-a
lui singurătate”.
O alta ipostază a naturii este legată de întrepătrunderea regnurilor: Revedere, Miron şi frumoasa
fără corp, Cezara. Natura devine eden păgân, în care se produc explozii de sevă şi vitalitate (Memento
mori, Cezara).
Există, în poezia eminesciană, o natură proaspătă şi bogată şi o natură grea, arhaică, gigantică
(Gemenii, Memento mori), o natură a ceţurilor nordice (Diamantul Nordului, Geniu pustiu) sau cu
elemente siderale (Luceafărul, Sărmanul Dionis).
În legătură strânsă cu tema iubirii, se dezvoltă o natură bogat colorată (cu flori de tei, trandafiri
roşii, nuferi galbeni, flori albastre, romaniţe), care dau prospeţime, creează un cadru propice visului de
fericire, o stare de iluminare în iubire.
Pe măsură ce lirica erotică eminesciană evoluează, culorile se estompează, trăirea iubirii este din
ce în ce mai abstractă, natura se învăluie în taine, codrul devine împărat slăvit, marea – leagănul somnului
şi al morţii.