Sei sulla pagina 1di 3

Teme si motive ale liricii eminesciene

Majoritatea sunt de provenienţă romantică europeană. Impresionantă nu este diversitatea, ci


profunzimea abordării acestora.
I. Marile geneze si prăbuşiri cosmice
Motivul cosmogonic apare frecvent in lirica eminesciană, în poezii ca Rugăciunea unui dac,
Scrisoarea I, având ca punct de plecare mitologia indiană sau creştină.
SCRISOAREA I (1 februarie 1881) – poem filozofic în care se dezvoltă mai multe teme: destinul
geniului în raport cu lumea (“bătrânul dascăl”);finitudinea (limitarea) umană ca dat existenţial; relaţia
dintre macrocosmos si microcosmos; naşterea şi moartea Universului.
Episodul cosmogonic cuprinde versurile 39-86 şi se inspiră din Imnul Creaţiunii(din vechea
scriere indiană Rig - Veda), Poemul naturii de Lucreţiu ş.a. Peste acestea, se suprapun elementele de
originalitate: apariţia planetelor din noaptea precosmică se datorează voinţei oarbe de a trăi (despre care
vorbea filozoful german Schopenhauer); ieşirea din “eterna pace” a Increatului universal este o eroare şi
va conduce, după mii de veacuri, la surparea universului şi la reinstaurarea păcii primordiale (“Timpul
mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie”); proiectaţi în perspectivă cosmică, oamenii devin întrupări
mărunte şi efemere, trăind pe o planetă supusă degradării şi morţii.
LUCEAFARUL – zborul invers către Demiurg, perpetua naştere a lumilor din Haos.
Tema este dezvoltată în legătură cu motivele: muzica celestă; lumea siderală (Luceafărul); “fortuna
labilis” (Scrisoarea I)
II II. Mărirea şi căderea marilor imperii
III - evocată în vastul poem Memento mori (subtitlul acestuia, Panorama deşertăciunilor aminteşte de
cuvintele Eclesiastului: “Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune”);
IV - sunt reînviate imaginile pline de strălucire ale unor state ca Babilonul, Egiptul, Grecia, Roma. Din
toate imperiile, nu a mai rămas decât amintirea şi ruinele lor; salvarea de la uitare ar putea fi
constituită de întoarcerea la mit (episodul consacrat Daciei conferă acestei ţări aureola unui spaţiu
etern, pe care zeii îl sacralizează, coborând prin “poarta solară”;
- motive: zădărnicia; “fortuna labilis”
III. Timpul
V - văzut ca timp istoric: proiecte dramatice (Muşatin şi codrul, Bogdan Dragoş); Scrisoarea III
(prima şi ultima parte); timp eroic (Mircea cel Bătrân – personaj arhetipal)
- timp etern, reversibil –Scrisoarea I (cosmogonia)
IV. Concepţia despre poezie şi rolul poetului
VI - exprimată în Epigonii, Scrisoarea II, Glossă, Eu nu cred nici în Iehova, Criticilor mei
VII - în primele două poeme, cunoscutul mit al îngerului căzut se particularizează în destinul
creatorului: alungat din “vârsta de aur” a poeziei, într-un veac “de fier”, poetul va purta amprenta
acestuia: “Toate-s praf … Lumea-i cum este … Şi ca dânsa suntem noi” (Epigonii)
- în lirica eminesciană de tinereţe apare ipostaza poetului-profet (modelul fiind Ion Heliade Rădulescu)
sau ipostaza orfică (modelul – Andrei Mureşanu)
-Scrisoarea III – meditaţie amară pe tema creatorului onest, silit să trăiască într-o lume a mizeriei
morale: “Daca tu ştiai problema acestei vieţi cu care lupt / Ai vedea că am cuvinte până chiar să o fi rupt”
- Scrisoarea V– neînţeles de femeia pe care o vrea ideală, creatorul e nefericit pentru că i se refuză
împlinirea prin creaţie, care l-ar fi pus în consonanţă cu Universul (misoginismul); pierzând “dulcea
muzica de sfere” pe care ar fi dobândit-o prin iubire, poetul se transformă într-un Orfeu dezamăgit, al
cărui cântec s-a stins;
-Eu nu cred nici în Iehova – declaraţie directă de apartenenţă la romantism;
-Criticilor mei– detalierea actului de creaţie;
- Epigonii - definiţia poeziei: “înger palid cu priviri curate”; “strai de purpură şi aur peste ţărâna cea
grea” (catharsis - transfigurarea artistică a realului); “voluptos joc cu icoane”;
- scepticismul romantic al creatorului: “Toate-s praf….Lumea-i cum este…şi ca dânsa suntem noi”
V. Poezia filozofică
VIII - Odă(în metru antic), Glossă, Luceafărul;

1
- tema principală: destinul geniului, sinteza a contrariilor (nefericirea şi eternitatea); opus destinului
omului comun, ilustrând singurătatea existenţială a celui care a învăţat “a muri”, suferinţa convertită în
răceală (Luceafărul), stoicismul (Glossă)
- idei din Schopenhauer, filozofia greacă (Platon)

VI. Mitologia şi folclorul


IX - Strigoii, Povestea Dochiei şi a ursitoarelor, Ce te legeni, Revedere, Călin ( file din poveste ),
Luceafărul
- motive:demonul; titanul; Orfeu şi Lucifer; Eros şi Thanatos
- mituri româneşti valorificate : zburătorul (cu finalitate diferită în Călin şiLuceafărul); etnogeneza
(Povestea Dochiei şi a ursitoarelor)

VII. Satira la adresa societăţii contemporane


- partea a doua a fiecăreia dintre cele cinci Scrisori, Ai noştri tineri…, Criticilor mei: lume
măruntă şi ridicolă; spectacolul politic = carnaval al măştilor; iubirea = instinct de perpetuare a speciei;
soarta este oarbă;
- caracteristicile satirei eminesciene: se realizează prin antiteza cu un timp al idealului; este :
vehementă (la adresa politicienilor); melancolică (la adresa destinului uman); acuzatoare (la adresa femeii
incapabile să înţeleagă iubirea)
- motive specifice: vârsta de aur, îngerul căzut.

VIII. Poezia iubirii şi a naturii


Erosul eminescian oscilează între spiritualizare şi pasiune. Sentimentul erotic este ilustrat în mai
multe ipostaze: legat de dorul folcloric (T.Vianu); în legătură cu natura “în devenire” şi cu întrupări
feminine (Edgar Papu); peisajul micro şi macro cosmic ocroteşte iubirea (G.Calinescu)
Sunt exprimate sentimente legate de suferinţa iubirii pierdute (Şi dacă, Lacul, Floare albastră),
de dragoste fără speranţă (Dacă iubeşti fără să speri, De câte ori iubito). Rareori, dragostea aduce
împlinirea (DE ce te temi).
Femeia este serafică (idealul fiind Beatrice a lui Dante Aligheri şi Laura a lui Petrarca), “femeia-
înger”, aducând împlinirea, fericirea aşteptată sau demonică, titanică, provocatoare de suferinţă
(Scrisoarea V).
Stările specifice sentimentului erotic sunt de “voluptate şi durere”, “farmec dureros”; dorul
(emoţie complexa, în care “durerea pierderii” se complica cu fericirea generată de o iubire trecută sau
proiectată în viitor). O altă sintagmă caracteristică este aceea de “dulce jele”, care îmbină durerea şi
voluptatea romanticilor cu dorinţa de dezmărginire: “Şi când inima ne creşte / De un dor, de-o dulce
jele…”
Iubitul îşi cheamă iubita (sau iubirea) într-un peisaj ocrotitor, intim (Lacul Dorinţa) sau iubita îşi
aşteaptă iubitul (Sara pe deal); visul de fericire copleşeşte realitatea, asigurând eternitatea sentimentului
(Departe sunt de tine…, Atât de fragedă).
Starea generala este elegiacă, pornind de la puterea de iluzionare, în perioada de tinereţe, şi
ajungând la ideea că iubirea este “un mijloc viclean al naturii care ne înconjoară cu iluzii “,în perioada de
maturitate; influenţa filozofiei schopenhauriene conduce la satiră (Scrisoarea V).
Iubita este caldă, luminoasă, şăgalnică (De-aş avea, O călărire în zori, Povestea teiului), în lirica
de tinereţe şi statuară, rece (Amorul unei marmure), în lirica de maturitate.
Poezia eminesciană dezvoltă un eros reflexiv (sentimentul este dublat de un substrat filozofic),
inspirat de mituri (Floare albastră, Lacul, Sonete, Şi dacă…).
Natura apare ca un suflu al lumii interioare a poetului sau ca suprarealitate, univers infinit în
mişcarea lui. George Călinescu situează peisajele în Moldova, enumerând flora şi fauna, macro şi
microcosmosul.
Motivele care susţin tema sunt: codrul, prezent în multiple ipostaze (interlocutor plin de
înţelepciune, în Revedere ; spaţiu sacru, ocrotitor, în O, rămâi… Călin; spaţiu mitic, în Memento mori,
teiul (Povestea teiului, Dorinţa, Luceafărul, Călin), arinul (sugerând sălbăticia), plopul (sugerând
singurătatea), salcia (copac lacustru, sugerând melancolia), nucul, cireşul, mărul (evocând copilăria),

2
liliacul (simbolizând iubirea juvenilă), salcâmul (rusticitatea).Vegetaţia lacustră este bogat exemplificata:
nufărul, răchita, trestia.
Fauna este săracă: calul, ciuta, cerbul; pădurea vine cu o lume de insecte, de păsări şi de fluturi.
Natura este văzută în “ipostaza feminităţii”, de iubită, logodnică sau mireasă. Motivul lunii este
investit cu atributele feminităţii maiestuoase, ideale: “regina nopţii, moartă” , “lună, tu, stăpâna-a mării”,
“sfântă regină”.
Pădurea apare şi ea ipostază feminină, chemându-şi iubitul: “O, rămâi, rămâi la mine, / Te iubesc
atât de mult!”; “Te asamăn unui prinţ.”.
Natura are mişcări tandre, gesturi alinătoare, ca şi femeia însăşi. Noaptea, luna, steaua lunecă, se
ridică, vin încetişor, plutesc, ca şi iubita: “Se ridică mândra lună”, “Ca răsărirea stelei în tăcere”, aşa cum
iubita apare “cu un moale pas”.
Sub raport muzical, feminitatea acţionează culminant în plânsul apei: “apele plâng clar”, aşa cum
iubita “ochii-n lacrimi şi-i ascunde”. Însuşi poetul se retrage din sfera umană şi se integrează naturii, ca
principiu masculin. Luceafărul este element al naturii; metamorfozele lui umane nu rezistă, el sfârşeşte
prin a se integra cosmosului (Edgar Papu). Steaua, ca element cosmic, se transforma în om.
Poetul se refugiază în natură (ca şi Leopardi şi Vigny), iar “aceasta nu rămâne fără ecou la durerile
lui” (T. Vianu).
Mihai Eminescu nu este un “pictor al formelor, ci al luminii”. Peisajele sunt surprinse în
transformare, sub imperiul luminii sau al apei. Uneori, lumina însoţeşte apa, contopindu-se cu ea
(procedeu romantic): “Iată lacul. Luna plină / Poleindu-l, îl străbate; / El, aprins de-a ei lumină / Simte-a
lui singurătate”.
O alta ipostază a naturii este legată de întrepătrunderea regnurilor: Revedere, Miron şi frumoasa
fără corp, Cezara. Natura devine eden păgân, în care se produc explozii de sevă şi vitalitate (Memento
mori, Cezara).
Există, în poezia eminesciană, o natură proaspătă şi bogată şi o natură grea, arhaică, gigantică
(Gemenii, Memento mori), o natură a ceţurilor nordice (Diamantul Nordului, Geniu pustiu) sau cu
elemente siderale (Luceafărul, Sărmanul Dionis).
În legătură strânsă cu tema iubirii, se dezvoltă o natură bogat colorată (cu flori de tei, trandafiri
roşii, nuferi galbeni, flori albastre, romaniţe), care dau prospeţime, creează un cadru propice visului de
fericire, o stare de iluminare în iubire.
Pe măsură ce lirica erotică eminesciană evoluează, culorile se estompează, trăirea iubirii este din
ce în ce mai abstractă, natura se învăluie în taine, codrul devine împărat slăvit, marea – leagănul somnului
şi al morţii.

Potrebbero piacerti anche