Educatia estetica si dezvoltarea si cultivarea personalitatii;

Kitschuri in viata omului

Ce este kitschul?

"Inlocuitorul ieftin al operei de arta, un substitut de prost gust; orice este fals e kitsch",
explica designerul de interior Nadia Popescu. "Pentru mine, kitsch inseamna reproducerile
ieftine ale unor tablouri celebre, pielea sintetica vopsita in culori stridente, candelabrele de
sticla inzorzonate cu bucati colorate din plastic, catelusii de portelan si carpetele cu Rapirea
din serai".

Pentru arhitectul Bruno Andresoiu, kitschuri sunt "veiozele care se aprind cand le atingi cu
mana, pestele de sticla pe milieul de pe televizor, reproducerile unor statuete clasice lucrate in
ipsos, piticii de gradina, mochetele taiate sub forma de tigru, gresia din dormitor si obiectele
acelea de decor din portelan care au incorporata o mica fantana...".

In cartea "Psihologia kitschului" (Editura Meridiane,1980), Abraham Moles detaliaza: "Cuvantul

'kitsch' a aparut la Munchen, in 1860; 'kitschen' inseamna a face ceva de mantuiala, iar
'verkitschen' inseamna a degrada, a poci, a maslui, asadar, a vinde cuiva altceva in locul
lucrului cerut de el".

Din Dictionarul de estetica generala aflam si definitia corecta a kitschului: "Kitsch, cuvant
german intraductibil, utilizat pentru a desemna arta de prost gust. Kitschul semnifica arta-
surogat si se refera la un univers uman lipsit de profunzime".

Pe intelesul tuturor, kitschul este o imitatie de proasta calitate, iar in Germania el a fost ridicat
la rang de arta. Cel care a dat tonul a fost regele Ludovic al II-lea al Bavariei. In dorinta sa de
maretie (la care n-a ajuns niciodata), el s-a fixat asupra imaginii Regelui Soare, Ludovic al
XIV-lea, si a incercat toata viata sa o copieze. In urma unei vizite incognito facute in Franta, la
castelul de la Versailles, el a dispus ridicarea unei constructii similare la Herrenchiemsee.
Rezultatul a fost o copie nereusita, care a starnit insa admiratia supusilor sai, consacrand
kitschul si ridicandu-l la rang de arta

1.Ce este kitsch-ul?

Auzim peste tot de kitsch:muzica, sculptura, arhitectura ,teatru etc, tot ceea ce noua nu ni
se pare "aiurea"este kitch ,insa cat de bine ne insusim si folosim acest concept?

Kitschul este folosit cu preponderenţă în domeniul artei, al creaţiei, fiind aplicat în

special fenomenelor estetice, dar prin extensie el poate fi folosit şi în abordarea unor
fenomene nespecifice, care implică nepotrivirea, falsitatea sau degradarea. Atitudinea
kitsch din plan estetic este comparabilă şi are aceleaşi efecte ca şi snobismul sau ipocrizia
manifestate în plan moral în viaţa de zi cu zi. Folosirea termenului kitsch in extenso se
justifică dacă considerăm arta ca o imagine sensibilă a modului nostru de viaţă şi viaţa pe
care o realizăm trăind-o, ca o mare operă de artă ce însumează esenţa valorilor.

Etimologic, noţiunea de kitsch provine, se pare, din cuvântul german kitschen, adică a
face ceva de mântuială, fără rost. Având în vedere această semnificaţie, universul
kitschului cuprinde actele şi atitudinile omului care nu dau valoare şi frumuseţe vieţii sale
şi nu urmăresc împlinirea sensului ei sublim. El este generat de o mentalitate
subdezvoltată, fără principii şi perspective, care denaturează valoarea vieţii . Fără
îndoială că originea kitschului estetic trebuie căutată în acest tip de mentalitate statică,
lipsită de orice dinamism valoric.
Kitsch-ul a devenit deja ,din pacate,un curent in arta.De foarte mult prost-gust, a impanzit
parca toate tarabele,magazinele ramanand foarte putin loc pentru lucrurile cu adevarat
valoroase.
Kitsch-ul nu se refera la obiectul in sine,ci la o stare a lucrurilor.In momentul in care un
artist creeaza o opera de arta ,aceea capata o anumita semnificatie,fiind facuta cu scopul
de a exprima ceva ,o stare,un sentiment.Este facuta cu bunastiinta,deci,acel artist avand
anumite cunostinte in domeniul in care lucreaza.Kitsc-ul,in schimb,este adesea facut in
scop pur comercial ,de o mana nepriceputa ,de persoane ce nu au nimic in comun cu
arta,intr-o fabrica ,in serie...un obiect devine kitsch in momentul in care in creearea lui se
uita partea interioara ..

2.Cuvântul “kitsch” provine din germana (kitschen - a face ceva de mantuiala, iar ca verb
- verkitschen - a degrada, a maslui) fiind adoptat in limbajul international al esteticii ca
neologism. Semantica acestui cuvant o gasim si in portughezul “piries” si in franceza
canadiana “quetaine” cu acelasi sens de fusareala. Notiunea de kitsch desemneaza valoric
arta prostului gust si a imitatiei nereusite, fiind in cele din urma o oglinda stramba a unei
realitati.

Kitsch-ul semnifica arta surogat a unor produse voit estetice la nivelul receptiei atat
vizuale auditive olfactive ori etice, avand in general o latura ludica si adeseori perversa si
care esueaza in derizoriu. Notiunea se refera la un univers al periferiei culturale si al
umanului lipsit de profunzime si semnificatii social superioare.
Alterarea gustului estetic in conditiile unei globalizari industriale, a unei piete de consum
si a serialismului si comercializarii productiei artistice, produce un consumator public ce
se identifica prin fetisul kitsch ce este receptiv la acesti stimuli artizanali.
Vulgaritatea, gregarul, grobianul si melodramaticul sunt elementele ce stau la baza unei
productii kitsch.

Intr-un cuvant, arta uratului, se afirma o data cu aparitia civilizatiei vizuale si a constiintei
comunitare si poate fi gasita in diferite perioade istorice ale artei perceputa ca o
subcategorie a unei stari de spirit social-universale.

Kitsch-ul are vocatia supraetalarii, aglomerarii si a reprezentarii ostentative, astfel, in

stilul rococo gasim ingredientele obiective ale structurii de tip kitsch dar si in formele
megalitice - baroce, de reprezentare a realului. O miniaturizare bibelou a turnului Eiffel
nu ii diminueaza totusi originalului frumusetea, in timp ce suvenirul Statuii Libertatii nu
schimba cu nimic originalului acceptiunea estetica fiind o imitatie a unui kitsch in sine.

Acest micro-macrocosmos a imitatiei sterile altereaza notiunea de individualitate si de

unic. Si precum Mos Goliot in raport cu posesiunile sale achizitionate prin acumulare,
transforma posesorul in mai mult decat un consumator, conferindu-i prototipul snobului
cu pretentii burgheze.

Inadecvarea ca factor psihologic al produsului kitsch devide un simbol eterogen de reper

al gratuitatii, o reprezentare bibelou devine un reper mental cu sens de simbol. Arta kitsch
sau kitsch-ul in arta este relatia de miscare in raport dintre original si banal, devenind
modul si nu moda progresului formelor de expresie.
Pozitia kitsch se situeaza intre moda si spiritual conservator, implicand acceptarea din
partea majoritatii indiferent care ar fi ea. Kitsch-ul este pe masura omului, in timp ce arta
este depasirea masurii.

3."Fiinţa umană a fost plămădită din iubire, iar mâinile care i-au dat viată au aşezat în ea
frumuseţe şi armonie. Sau, cel putin un potenţial al armoniei şi frumuseţii care zace
ascuns în aceasta, asteptând să fie descoperit şi valorificat. Astfel, în decursul vietii, noi
căutăm neîncetat drumul spre armonie, spre echilibru, spre perfecţiune pentru a regăsi
stabilitatea de la începutul omenirii când oamenii nu se ruşinau de goliciunea lor şi trăiau
în linişte şi împăcare cu ei înşişi şi cu tot ce era în jur. În timpul vieţii vom întâlni
numeroase oportunităţi de a accede la frumuseţe şi armonie şi foarte multe şanse de
trecere peste tot ce se poate numi opusul acestora: urâtul, dezechilibrul, anarhia,
neuniformitatea din lucruri. În artă ca şi în viaţă, totul este dihotomic, divers, variat.
Nimic nu este ca azi si nimic nu va mai fi cum a fost ieri. Lumea se imparte între bine şi
rău, adevăr şi minciună, puritate şi degradare, categorii de contraste ce se pot raporta şi la
domeniul artei tranşate în două mari noţiuni fundamentale: valoare şi nonvaloare. Acestea
sunt două surse ale cunoaşterii cu care omul de pretutindeni trebuie să intre în contact.
Însă cunoaşterea, de obicei se opreşte atunci când omul paşeşte în afara instituţiei de
învăţământ. Acesta consideră că eforturile lui de învăţare au luat sfârşit însă, însuşirea
cunoaşterii depăşeşte cu mult spaţiul formal al instituţiilor educative. Omul trebuie
provocat şi ajutat a cunoaşte de la naştere şi până la moarte. Însă, important în această
cunoaştere este să se poată diferenţia între cele două fenomene ale artei aşa cum copilul,
de mic a fost învăţat să diferenţieze între conceptele de bine şi rău, curat şi murdar,
adevăr şi minciună.
Adultul de azi trebuie să înveţe să facă diferenţa între frumos şi urât, între artistic şi
nonartistic, între valoare şi nonvaloare, între valoare artistică şi kitsch. În acest scop, încă
din şcoala generală se poate face o trimitere la această dihotomie a artei chiar daca nu
este vorba de o şcoală de profil artistic. Încă de timpuriu, copiii trebuie puşi faţă în faţă cu
valorile şi nonvalorile existente care împart domeniul artistic în două planuri. Iar acest
lucru se poate face prin implementarea unei culturi artistice care să le deschidă inimile
spre tot ce e frumos, spre însemnătatea muzicii în viaţa omului, a marilor capodopere ale
operelor Renaşterii, Romantismului, a poeziilor şi întinderilor literare ale marilor
scriitori, spre complexitatea filmului ce poate să incite raţiunea umană, să descătuşeze
mintea şi sufletul fiecăruia. Teoriile plictisitoare despre istoria artei, despre termeni şi
noţiuni din domeniul artei care nu au nici o relevanţă spirituală pentru elevi, nu
încurajează o reală deschidere spre artă. Importantă este stimularea creativităţii elevilor şi
a interesului lor real pentru frumos,pentru autentic, fiindcă o şcoală rigidă, care-şi ţine în
tensiune elevii prin implantarea unor informaţii teoretizate, necizelate, fără nici un fel de
rezonanţa artistică va forma în cele din urmă elevi ce nu vor şti să-şi folosească
creativitatea şi să-şi descopere propriul potenţial şi propriile capacităţi de a trece cu
uşurinţă peste „zidurile” propriei vieţi. Descoperindu-şi creativitatea şi puterea de a
respira frumosul şi de a crea ei însuşi produse artistice ei vor putea înţelege mai bine
propria lor personalitate şi, în relaţie cu ceilalţi, însemnătatea lor ca fiinţă şi a celorlalţi
lângă care se transformă.
Este păcat ca elevul să fie îngrădit în materii rigide de învăţare, predate cu o corectitudine
dură, pus la sarcini care nu-i stârnesc curiozitatea şi-i stopează curajul şi entuziasmul
creativ, spontaneitatea şi liberă exprimare, în condiţiile în care există încă cu o mare
putere de convingere, simfoniile marilor compozitori clasici ca Wagner, Mozart,
Tchaikovski, operele marilor prozatori, sau picturile de geniu ale lui Leonardo Da Vinci,
Bartholomé Murillo, Rafael, Salvador Dali, Pablo Picasso. În acest sens, se pot preda
noţiuni logice de matematică sau de fizică, greu digerabile, pe fundalul unei compoziţii
clasice de genul „Spărgătorului de nuci”sau „Carmen” a lui Bizzet. În acest fel, interesul
şi deschiderea lor spre noţiunile respective vor fi mult mai mari. Însă această cunoaştere
artistică poate fi oferită şi prin diferite metode de stimulare a creativităţii şi a deschiderii
spre ceilalţi cum ar fi: organizarea unor scenete de teatru, a unor concursuri de
interpretare muzicală (în acest fel, vor fi mai uşor reperaţi cei cu talent artistic), a unor
competiţii de desen artistic sau de dans, etc. Iar dihotomia valoare-novaloare poate fi
conştientizată prin expunerea la astfel de stimuli, de exemplu, se pot organiza expoziţii în
şcoală care să poată face o diferenţiere între valorile şi nonvalorile artei (un panou pe un
perete cu diverse fotografii reprezentând diverse creaţii artistice de valoare realizate de-a
lungul timpului şi un alt panou cu astfel de fotografii însă de data aceasta reprezentând
obiecte ale kitsch-ului, de uz universal care pot fi uşor recunoscute ca atare). Însă această
importantă educaţie artistică poate fi „predată” şi în familie. Dacă părinţii sunt conştienţi
de importanţa acesteia, vor lua măsuri pentru ca copiii acestora să fie supuşi în mod
constant unor serii de stimuli artistici de tot felul: diverse genuri de muzică puse la
dispoziţia copiilor sub formă de CD-uri, casete muzicale, discuri, volume de versuri şi
proză universală şi românească, vizite dese la muzeu, la cinematograf, la teatru şi la
diverse concerte de muzică de diferite genuri, în acest fel, aceştia vor pune din timp
bazele unui gust artistic ce se va fortifica treptat şi va ţine piept intemperiilor kitsch-ului.
Cu alte cuvinte, este importantă nu atât insuflarea valorilor artistice într-o şcoală normală
sau cu specific artistic ci şi o cultură artistică „predată” în familie, încă din timp când
terenul sufletului în creştere e destul de fertil pentru a prinde rădăcinile valorilor artistice
autentice. Însă, la fel de important este atât copilul cât şi înclinaţia lui spre anumite
domenii de interes. Dacă acesta va manifesta interes pentru acest tip de cunoaştere prin
artă, el va continua să urmeze firul Ariadnei oferit de profesori şi părinţi (în cazul în care
se întamplă aşa ceva ) prin iniţierea în valorile artei, pentru a găsi drumul afară din
labirint, spre formarea gustului artistic sau, în caz contrar, va da drumul firului şi se va
aventura în alte domenii de interes. Aşadar, nici o fiinţă umană nu trebuie să fie scutită de
dulcele efort spiritual al cunoaşterii prin artă. Pentru că, având în vedere ce este frumos şi
urât în artă, ce este minciună şi adevăr în viaţă, putem înţelege mai bine cine suntem noi
ca individualitate şi, în raport cu ceilalţi, care este starea noastra în raport cu dualitatea
lucrurilor, spre ce converge energia personalităţii noastre; în acest fel ne putem cizela
instinctele, „clătindu-ne” sufletele în frumuseţe, ne putem dori a fi la fel cu tot ce este
frumos, a ne egala individualitatea cu ecuaţia frumuseţii şi putem ajunge în colţuri ale
universului nostru intim care nu au fost nicicând explorate. Cu alte cuvinte, cunoaşterea
frumosului din artă şi conştientizarea urâtului din kitsch, ne ajută să ne extrapolăm fiinţa
spre frumosul din jur, din lucruri, din ceilalţi, din acţiunile noastre şi a celor din jur, din
cuvintele şi gândurile noastre, aducându-ne la un echilibru esenţial supravieţuirii estetice
a fiinţei noastre, şi, ajutaţi de relaţiile interpersonale, vom accede mai uşor la o profundă
şi poate, completă cunoaştere a ceea ce suntem, a ceea ce reprezentăm noi în raport cu
oamenii şi lucrurile din jur.
Pentru că, intrând în profunzimea lucrurilor prin cunoaşterea artistică, intrăm în prăpastia
individualităţii noastre şi plonjăm până şi în profunzimea celorlalţi, întelegându-i astfel
mult mai bine, prin complexa cunoaştere ale celor mai sensibile dedesubturi ale omului.
Arta este dedicată omului în toată adâncimea lui, indiferent de felul în care este alcătuit,
arta este pentru oricine vrea să o îmbrăţiseze, fie că este de altă religie decât cea
majoritară, fie că are altă culoare a pielii faţă de majoritatea indivizillor, fie că este
bolnav sau sănătos, bun sau rău, arta stă acolo pentru a vindeca tot cee ce se vrea
vindecat, pentru a salva tot ce se doreşte salvat. Prin artă, omul capătă o infinită, sacră,
glorioasă capacitate de a crea şi de a înfrumuseţa prin creaţiile sale. Arta transformă pe
om într-un creator iar ceea ce creatorul redă cu puterea imaginaţiei sale vine din
adâncimile sale, din miezul vulnerabilităţii sale, iar ceea ce porneşte din acel punct sacru
pentru a ţâşni în realitate ca o lavă creatoare sub forma unor creaţii artistice nu poate fi
decât semnătura unui suflet înalt creator, sensibil şi constient de adevăratele valori
artistice. Astfel, prin artă omul devine mai conştient de cine este el cu adevărat şi, lustruit
de atingerea perfectă a creaţiilor artistice, omul devine mai capabil de a-i înţelege pe
ceilalţi; astfel, în acest mod, el va fi mai uşor şlefuit ca o statuie de Rodin, ca un diamant
ce aşteaptă să i se dezvaluie adevărata-i strălucire, va fi mai uşor de cioplit şi conturat
uniform, perfectibil, pentru a deveni în timp, poate un sonet de Michelangelo sau o
simfonie de Wagner sau poate o minunată baladă de Barry White sau Elvis Presley,
trăindu-şi viaţa sub minunata „cupolă” a muzicii, literaturii, picturii şi filmului. Poate nu
vom ajunge niciodată la perfecţiune însă, putem oricând încerca..." -Marilena BONTAS

EDUCAŢIA ESTETICĂ
,, Dezvoltarea capacităţii de creaţie artistică’’
Prin prisma modalităţilor lor de realizare în cadrul şcolii şi în afara ei

Educaţia estetică reprezintă „activitatea de formare – dezvoltare a personalităţii

umane prin intermediul frumosului din arta, societate, natura, receptat, evaluat si cultivat
la nivelul sensibilităţii, al raţionalităţii ăi al creativităţii umane”.

Educaţia artistica nu se confunda cu educaţia estetica.

Educaţia artistica, factor esenţial al educaţiei estetice, se realizează prin
cunoaşterea frumosului, prin mijlocirea diferitelor arte: literatura, muzica, desenul,
pictura. Educaţia artistică reprezintă o latură esenţială a educaţiei estetice.
Activităţile artistico-plastice constituie un important mijloc de dinamizare a vieţii
psihice a copilului, a proceselor sale intelectuale, afectiv-volitionale si motivaţionale.

Ca latură a educaţiei, educaţia estetică îndeplineşte multiple funcţii

educative, exercitând o acţiune polivalentă asupra dezvoltării personalităţii.
Arta este principala modalitate prin care se înfăptuieşte relaţia estetică
dintre om şi realitate ,constând într-o sesizare a generalului în particular ,un mijloc de a
reflecta realitatea în plină dezvoltare. Arta exprimă întotdeauna ceva, poartă un mesaj,
comunicând sentimentele şi ideile creatorului pe care ,,beneficiarul,” de artă le receptează
şi le asimilează într-un mod propriu
În studii consacrate educaţiei estetice se evidenţiază că arta aduce o
contribuţie importantă la formarea şi dezvoltarea receptivităţii generale. Această
capacitate a psihicului uman, sensibilitatea faţă de ceea ce se petrece în lumea exterioară,
ca şi în cea interioară-spirituală, de a sesiza, de a reţine şi de a reda creator multiple
aspecte ale realităţii, constituie o premisă si, totodată un rezultat al demersului
educaţional.
Educaţia estetică asigură condiţii propice pentru stimularea şi promovarea
creativităţii în toate domeniile de activitate, inclusiv în activităţile de învăţare.
Educaţia estetică, prin literatură şi celelalte discipline poate să-i
îndeplinească elevului imaginea despre lumea înconjurătoare, să i-o redea mai concret,
să-l ajute s-o pătrundă mai adânc. Prin aceasta îl ajută să înţeleagă, să simtă aspectele
realităţii studiate la diferite obiecte de învăţământ şi din unghiul de vedere artistic.
Marea forţă educativă a artei se explică prin aceea că ea ne oferă nu
numai o cunoaştere plastică (prin imagini concrete) ci şi emotivă (afectivă). A înţelege o
operă de artă înseamnă , înainte de toate ,a o ,,simţi’’, a o trăi şi abia pe această bază a
cugeta asupra ei. Arta posedă multiple valenţe educative şi cognitive, deoarece se
adresează nu numai afectivităţii şi imaginaţiei, ci şi gândirii şi voinţei. Ea ne dă ,,o
cheie” pentru a înţelege multiplele forme ale vieţii. În acest sens înţelegem
întrepătrunderea obiectivelor educaţiei estetice cu obiectivele celorlalte laturi ale
educaţiei.
Implicată în întregul proces de formare şi autoformare a personalităţii,
educaţia estetică urmăreşte, în esenţă:
- dezvoltarea capacităţii de percepere şi înţelegere corectă a frumosului
din realitate;
- formarea conştiinţei estetice , a gustului şi simţului estetic;
- formarea necesităţii şi a posibilităţii de a participa la crearea frumosului
în artă şi în viaţă;
Deci, educaţia estetică urmăreşte pregătirea copilului pentru actul de
valorizare – recuperare -asimilare şi cel de creare a valorilor estetice.
În funcţie de valorile estetice utilizate predominant în dezvoltarea
armonioasă a personalităţii putem face distincţie între educaţia estetică şi educaţia
artistică. Deosebirea dintre ele priveşte nu numai conţinutul ci şi modalităţile de
realizare. Educaţia estetică are o sferă mai largă, se referă la toate cele trei valori estetice
ale naturii, ale societăţii, ale artei vizând educaţia pentru frumos, prin frumosul din
natură, din societate, din artă. Educaţia artistică este o parte componentă a educaţiei
estetice, operează cu valorile artei şi utilizează o metodică adecvată fiecărui gen de artă:
literatură, pictură, sculptură, arhitectură, teatru, etc.
Sarcinile educaţiei estetice sunt:
a)Formarea atitudinii estetice a şcolarului mic faţă de valorile estetice
ale
naturii, societăţii, artei;
b)Dezvoltarea aptitudinilor creatoare în diferite domenii ale artei;
a)Principalele componente ale atitudinii estetice sunt: gustul estetic,
judecata estetică, idealul estetic, sentimentele şi convingerile estetice. Între aceste
componente există relaţii de interdependenţă.
b)Creativitatea este un obiectiv fundamental al întregului proces
educaţional din şcoală, fiind nu numai posibil dar şi necesar în toate domeniile.
Creativitatea este condiţia de bază a artei, a atitudinii estetice şi , în consecinţă o finalitate
majoră a educaţiei estetice.
Arta este, prin excelenţă, creaţie. În cadrul educaţie estetice, depistând şi
dezvoltând aptitudinile artistice ale copiilor, se dezvoltă şi alte aptitudini:practice,
tehnice, comportamentale, etc. Cu rare excepţii, toţi copiii îndrumaţi cu grijă sunt capabili
să deseneze, să cânte, să recite o poezie. Există, desigur, mari deosebiri în ceea ce
priveşte gradul şi nivelul la care se poate ridica un copil.
Obligaţia dascălilor este nu numai de a descoperi din timp posibilităţile
copiilor dotaţi, dar şi aceea de a cunoaşte disponibilităţile celorlalţi. Aceasta pentru a
proceda diferenţiat, pentru a scoate la iveală şi a dezvolta aptitudinile artistice în vederea
formării viitorilor creatori în domeniul artelor.
În procesul de învăţământ educaţia estetică se poate realiza prin diferite
modalităţi: prin literatură ,prin muzică, prin artele plastice, etc.

Educaţia estetică prin artele plastice

Artele plastice contribuie în mod deosebit la educaţia estetică a şcolarilor

formând şi dezvoltând spiritul de observaţie, atenţia, reprezentările spaţiale, imaginaţia
creatoare, interesul şi plăcerea de a desena, de a colora, de a modela.
Învăţarea citit-scrisului este precedată de exerciţii de exprimare a
simţămintelor şi a gândurilor prin desen, picturi (spontane şi naive), prin modelarea
diferitelor obiecte. Ori de câte ori are la îndemână un creion şi o hârtie, copilul este tentat
să ,,mâzgălească”ceva, de multe ori fără să ştie ce anume, numai din plăcerea de a se
exprima pe această cale.
Ca forme şi mijloace de educaţie estetică prin artele plastice sunt lecţiile
de educaţie artistică plastică, cercurile de arte plastice, vizionare muzeelor şi
expoziţiilor, manifestările speciale (cum ar fi ,,desenele pe asfalt”).
Pentru a asigura reuşita educaţiei artistico-plastice se impun anumite
cerinţe: a lăsa copilului libertatea de exprimare, dascălii stimulând şi sugerând, mai puţin
impunând. Desenul spontan exprimă personalitatea copilului, interesele, preferinţele lui.
Acesta trebuie îndrumat fără a-i înăbuşi creaţia personală, sprijinindu-l cu materiale,
tehnici, modalităţi de exprimare. Conţinutul trebuie să rămână la dispoziţia şi
originalitatea copilului.
Dascălii folosesc ocazii întâmplătoare şi situaţii speciale organizate
pentru a-i sensibiliza pe copii cu frumosul mediului ambiant: o pajişte verde presărată cu
flori, un parc cu arbuşti şi copaci falnici, un apus de soare, un răsărit de lună, etc. Copiii
se vor obişnui nu numai să admire frumosul, ci să-l introducă în viaţa şi munca lor. În om
totul trebuie să fie frumos: şi sufletul, şi comportarea şi înfăţişarea exterioară.
Şcoala este locul în care copilul de 6-7 ani intră cu sufletul curat, pentru a
primi hrană pentru minte şi inimă. Noi, cadrele didactice, ne aflăm aici pentru a-i oferi
această hrană, exact când şi cum are nevoie.
Educaţia estetică interferează cu educaţia intelectuală în dezvoltarea
senzorială, a spiritului de observaţie, în cultivarea imaginaţiei creatoare, a supleţei
gândirii, a inventivităţii şi originalităţii în cunoaşterea propriilor trăiri emotive şi a celor
din jur, în declanşarea unei motivaţii superioare.
Interacţiunea dintre procesul educaţiei estetice şi cel al educaţiei morale
este de asemenea complex. Educaţia estetică poate avea o puternică influenţă asupra
trăsăturilor morale, prin trăirile afective în faţa operelor artistice, prin observarea a tot ce
este corect şi frumos în comportarea şi activitatea celor din jur.