Gabriel Pascariu Curs Planificare Si Dezv Spatiala

MODUL NR.
9 PLANIFICARE ŞI DEZVOLTARE SPAŢIALĂ
UNIVERSITATEA BUCUREŞTI
FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ
CURSURI POST-UNIVERSITARE
ANUL UNIVERSITAR 2004/2005
CURS DE PLANIFICARE
ŞI DEZVOLTARE SPAŢIALĂ
Autor: Lect. Drd. Gabriel Pascariu
Septembrie 2004
G. PASCARIU /2004 1
MODUL NR. 9 PLANIFICARE ŞI DEZVOLTARE SPAŢIALĂ
Reproducerea /copierea parţială sau integrală a unor fragmente din prezenta lucrare
este permisă numai cu indicarea sursei. Conf. Legii 8 /1996 privind dreptul de autor şi
drepturile conexe.
G. PASCARIU /2004 2
DESPRE CE VA FI VORBA ÎN ACEST MANUAL?
Obiectivul acestui manual este acela de a oferi studenţilor la masterul în

administraţie publică informaţii şi cunoştinţe despre planificare şi dezvoltare
spaţială, cu alte cuvinte despre cum pot fi transformate aşezările umane şi teritoriul
într-un mod coerent, logic, controlat şi eficient din punct de vedere economic şi social
şi fără să aducă prejudicii mediului şi valorilor de patrimoniu. Problema planificării
dezvoltării nu este nouă în România şi totuşi are un sens nou în raport cu perioada
anterioară momentului decembrie 1989. Ideea de planificare pe care a acredit-o
perioada comunistă, în domeniul dezvoltării spaţiale a fost legată de noţiunea de
sistematizare şi de legea 58 /1974. "Sistematizarea teritoriului şi a localităţilor
se desfăşoară în concordanţă cu prognozele şi pe baza prevederilor planului
naţional unic de dezvoltare economico- socială a ţării şi contribuie la
dezvoltarea armonioasă a întregului teritoriu, la valorificarea superioară a
resurselor materiale şi umane, la repartizarea raţională şi echilibrată a
forţelor de producţie, urmărind îmbinarea organică a criteriilor de eficienţă
economică cu cele de ordin social". Aşa era definită politica de dezvoltare spaţială
în ultimele decenii ale comunismului. Desigur, realitatea acelei perioade în care
aşezările mai mici sau mai mari au suferit grave mutilări, iar unele au dispărut cu totul,
a pus într-o lumină nefavorabilă ideea de planificare şi control al dezvoltării spaţiale (de
altfel termenul de planificare a fost compromis în general, de o economie incapabilă să
mai planifice ceva în mod realist). Astfel, după 1990 pe fondul unui vid legislativ în
domeniu (legea amenajării teritoriului şi urbanismului a fost promulgată abia în 2001,
mult mai târziu decât în oricare dintre fostele ţări comuniste din vecinătatea noastră,
inclusiv Bulgaria şi Republica Moldova), dezvoltarea oraşelor şi satelor noastre a fost în
mare pare haotică şi distructivă, iar teritoriul în lipsa unei supravegheri şi intervenţii
eficiente a cunoscut şi cunoaşte accentuate procese de degradare a terenurilor, apelor,
pădurilor şi a unor elemente de infrastructură. Două exemple sunt elocvente: lipsa
lucrărilor de întreţinere a lacurilor de acumulare a dus la inundaţii catastrofale şi
repetate în ultimii 15 ani, în timp ce fenomenul de "periferizare" (extindere
necontrolată şi neînsoţită de infrastructura corespunzătoare) a oraşelor afectează atât
factorii de mediu şi peisajul cât şi anumite oportunităţi de amenajare a teritoriului cu
mari lucrări de infrastructură (culoarele optime pentru un potenţial sistem de autostrăzi
au fost în mare parte compromise deja).
G. PASCARIU /2004 3
Redobândirea încrederii şi recunoaşterea necesităţii unui proces planificat de dezvoltare

spaţială este un procent lent şi dificil. Reinstaurarea firească a proprietăţii private, ca
principală formă de posesie a terenurilor şi clădirilor a avut şi efectul nefast, aproape
pervers, al utilizării acestei proprietăţi în mod abuziv, în raport cu interesele comunităţii.
Aceste interese se situează între simpla chestiune a imaginii urbane şi degradarea
(uneori ireversibilă) a mediului. Apariţia vilelor cu înfăţişări între bizar şi grotesc pe
malul lacului Mogoşoaia, vis-à-vis de superba construcţie brâncovenească nu afectează
doar zonele de protecţie ale unei ape şi ale unui monument, nu doar imaginea unei
comunităţi locale ci un simbol cultural de mare rezonanţă al unei întregi naţiuni. Iar
această agresiune nu este pe termen scurt ci aproape definitivă. Arbitrarea interesului
public şi privat este un lucru greu, sau imposibil în lipsa funcţionarii unor mecanisme şi
instrumente adecvate. În România avem în prezent instrumente de planificare spaţială,
dar nu şi mecanismele potrivite. Pentru administraţia publică locală şi centrală,
problema dezvoltării spaţiale este poate cea mai grea provocare a următorilor 15-20 de
ani. Efectele negative ale unei dezvoltări spaţiale haotice nu se văd pe termen scurt
sau mediu, dar pe termen lung pot afecta definitiv şansele unei dezvoltări durabile. Se
pare că după 15 ani nu doar administraţiile ci şi comunităţile locale înţeleg că trebuie
schimbat ceva. E simptomatic faptul că majoritatea discursurilor electorale la nivel local
în vara anului 2004 s-au focalizat pe probleme urbanistice, spaţiale. Totuşi nu se poate
să nu remarcăm cu îngrijorare dezinteresul crescând al administraţiei centrale pentru
amenajarea teritoriului şi urbanism, dezinteres care se exprimă prin diluarea până la
dispariţie a acestor termeni din titulatura organismelor centrale.
În acest manual se vorbeşte despre disciplina amenajării teritoriului şi urbanismului şi

despre o serie de concepte şi metode specifice acesteia. În prima parte a manualului
se vorbeşte despre urbanizare, aşezări şi sisteme de aşezări precum şi despre
principiile şi obiectivele amenajării teritoriului şi urbanismului. Partea a doua a
manualului se referă la management urban şi planificare spaţială în general şi în
context european în particular, abordând în final problematica dezvoltării regionale şi a
planificării strategice. Referirile numeroase la spaţiul european sunt justificate atât de
procesul de integrare al României în structurile UE cât şi de importanţa crescândă pe
care Europa de vest şi centrală o acordă dezvoltării spaţiale durabile a teritoriului
european.
G. PASCARIU /2004 4
CUPRINS
PARTEA I
CE ESTE AMENAJAREA TERITORIULUI ŞI URBANISMUL? ................... 7
DESPRE URBANIZARE ........................................................................ 13
Câteva definiţii de bază ...................................................................................... 13
Aspecte privind fenomenul urbanizării ................................................................. 13
Urbanizare şi mediu ........................................................................................... 16
DESPRE ORAŞE ŞI SATE – FORME DE CLASIFICARE .......................... 17
După poziţia geografică...................................................................................... 17
După momentul apariţiei .................................................................................... 17
După forma urbană............................................................................................ 18
Clasificări funcţionale ......................................................................................... 19
Clasificări normative........................................................................................... 20
Clasificarea localităţilor rurale ............................................................................. 24
DEFINIŢII ALE ORAŞULUI ŞI ALE ALTOR FORME URBANE ................ 26
DESPRE GENEZA ŞI DEZVOLTAREA ORAŞELOR ................................. 31
Teorii tradiţionale privind geneza şi evoluţia oraşelor ............................................ 31
Teorii originale ................................................................................................... 32
SISTEME DE AŞEZĂRI - PROBLEME SPECIFICE.................................. 35
Principalele caracteristici ale sistemelor de aşezări ............................................... 35
Organizarea ierarhică ......................................................................................... 38
Centralitatea...................................................................................................... 39
Specializarea funcţională, polarizarea şi integrarea ............................................... 41
AMENAJAREA TERITORIULUI ............................................................ 43
Un domeniu…mai multe definiţii ......................................................................... 43
Scurt istoric ....................................................................................................... 46
Evoluţii şi tendinţe recente în europa................................................................... 48
MODIFICAREA PERSPECTIVEI ASUPRA DEZVOLTĂRII SPAŢIALE ..... 51
Noi concepte privind rolul oraşelor ...................................................................... 51
Tendinţe europene - urbanizarea în Europa ......................................................... 56
Reţele urbane - o nouă perspectivă asupra dezvoltării teritoriale ........................... 59
Teorii şi concepte de dezvoltare .......................................................................... 63
SCHIMBĂRI ŞI TENDINŢE URBANE ÎN ŢĂRILE POST-COMUNISTE.... 65
G. PASCARIU /2004 5
AMENAJAREA TERITORIULUI ÎN ROMÂNIA ÎN PREZENT .................. 68

Cadrul instituţional ............................................................................................. 68
Cadrul legislativ ................................................................................................. 70
PARTEA A II-A
DOMENII DE ANALIZĂ SPECIFICE DOCUMENTAŢIILOR DE
AMENAJAREA TERITORIULUI ŞI URBANISM ..................................... 73
Potenţialul natural şi funcţiile economice ............................................................. 73
Populaţia şi potenţialul demografic...................................................................... 73
Infrastructura majoră a teritoriului ...................................................................... 74
Reţeaua de localităţi........................................................................................... 75
Protecţia şi reabilitarea mediului ......................................................................... 75
Informaţia statistică în amenajarea teritoriului şi urbanism ................................... 78
MANAGEMENT ŞI PLANIFICARE ........................................................ 82
Modele de inspiraţie europeană .......................................................................... 85
Planificarea strategică componentă a managementului urban ............................... 92
Formularea politicilor de dezvoltare ..................................................................... 98
DEZVOLTAREA REGIONALĂ.............................................................. 100
Aspecte generale ..............................................................................................100
Regiunile de dezvoltare şi problemele lor ............................................................103
Fondurile Structurale şi Fondul de Coeziune în UE ...............................................105
Dezvoltarea regională în România ......................................................................109
ROMÂNIA ŞI UTILIZAREA FONDURILOR PRE-STRUCTURALE ŞI
STRUCTURALE.................................................................................. 115
Fondurile Prestructurale şi Agenţia SAPARD ........................................................115
Fondurile Structurale şi Fondul de Coeziune........................................................122
BIBLIOGRAFIE ................................................................................. 126
ANEXE .............................................................................................. 128
Acte normative importante pentru domeniul amenajării teritoriului, urbanism şi
dezvoltare regională..........................................................................................128
Lege nr. 350 din 6 iulie 2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul............130
Lege nr. 315 din 28 iunie 2004 privind dezvoltarea regională în România ..............142
Cartograme ......................................................................................................149
G. PASCARIU /2004 6
CE ESTE AMENAJAREA TERITORIULUI ŞI URBANISMUL?
Amenajarea teritoriului şi urbanismul sunt ramuri ale aceluiaşi trunchi!

Domeniul de referinţă îl reprezintă SPAŢIUL. Vom afirma că amenajarea
teritoriului şi urbanismul reprezintă un domeniu de studiu şi o disciplină spaţială.
Se înrudeşte la o extremitate cu geografia şi la alta cu arhitectura.
factori de mediu
AMENAJAREA URBANISM
TERITORIULUI
TERITORIU AŞEZARE
CADRU NATURAL CONSTRUCŢII
GEOGRAFIE ARHITECTURĂ
factori sociali
factori economici factori culturali
Amenajarea teritoriului şi urbanismul se ocupă de problemele dezvoltării spaţiale,

dar depind în mod direct de ansamblul factorilor economici, sociali, de mediu şi
culturali.
Se mai spune că AT şi U este o disciplină de contact între ştiinţele spaţiale şi cele
sociale. În realitate, este mai mult decât atât: este chiar o disciplină…inter-
disciplinară. În practică specialiştii de amenajarea teritoriului şi urbanism lucrează cot
la cot cu geografii, sociologii, economiştii, arhitecţii, ecologii, inginerii de
construcţii civile şi reţele, istoricii, igieniştii, antropologii şi depind foarte mult
de…politicieni.
De cele mai multe ori, specialistul de AT şi U este o INTERFAŢĂ între
comunitate şi factorul de decizie sau între profesionişti şi comunitate.
G. PASCARIU /2004 7
O definiţie des invocate este cea stabilită de miniştrii ce coordonează dezvoltarea

teritorială şi urbană, din ţările Uniunii Europene: amenajarea teritoriului este
expresia spaţială a patru tipuri de politici: economice, sociale, ecologice şi
culturale1.
Aceasta definiţie subliniază rolul determinant al organizării spaţiale în dezvoltarea
planificată a comunităţilor umane contemporane, organizate administrativ la nivel local,
regional, statal sau supra-statal, cum este cazul Uniunii Europene. Altfel spus,
dezvoltarea spaţială este expresia politicilor publice formulate la diverse niveluri de
organizare a comunităţilor umane, în domeniile dezvoltării economico-sociale,
conservării, protecţiei şi reabilitării patrimoniului natural şi construit.
Amenajarea teritoriului şi urbanismul reprezintă un ansamblu de activităţi
complexe care au drept scop organizarea fizică a spaţiului (Ianăşi2). Această
definiţie sugerează intervenţia voluntară a omului asupra mediului (natural, într-o primă
fază, apoi şi construit) în vederea modelării acestuia şi condiţiilor necesare pentru
existenţa comunităţilor umane.
Intervenţia voluntară nu implică neapărat planificare, în sensul pe care termenul îl are
în prezent, dar ultimele 3-4 decenii au demonstrat că problemele complexe pe care
dezvoltarea comunităţilor umane le ridică în relaţie cu mediul, resursele energetice şi
relaţiile economice, impun o abordare PLANIFICATĂ în toate sectoarele vieţii
economico-sociale.
În acest context "planificarea dezvoltării spaţiale este o numai o parte din procesul
complex de planificare a dezvoltării unei comunităţi umane, o parte fundamentală,
odată ce spaţial este în acelaşi timp suportul fizic al dezvoltării şi una din resursele
esenţiale pentru aceasta3".
Sunt diferenţe între amenajarea teritoriului şi urbanism?
Amenajarea teritoriului se ocupă cu suprafeţe vaste de teren, în care (de cele mai
multe ori) domină mediul natural. Urbanismul se ocupă cu aşezările umane propriu-
zise (oraşe sau sate), în care domină spaţiul construit, artificial, puternic antropizat.
Dacă în amenajarea teritoriului, localităţile sunt privite ca elemente ale unui sistem, în
urbanism, localităţile reprezintă sistemul însuşi de care acesta se ocupa. Ca urmare,
există grade de detaliere spaţială diferite, între amenajarea teritoriului şi urbanism.
Având în vedere cele de mai sus, se poate afirma că problemele care privesc
procesele de planificare a dezvoltării spaţiale sunt diferite pentru amenajarea teritoriului
şi pentru urbanism.
Dar, sunt urbanismul şi amenajarea teritoriului discipline şi domenii diferite?
Britanicii vorbesc despre PLANNING atunci când se referă la dezvoltare spaţială. Fac
diferenţa între "urban planning" şi "territorial planning", dar în anumite situaţii utilizează
şi termenii de "physical planning" (spre deosebire de "economic planning" sau "family
planning") şi "spatial planning (dar această formulă ţine mai degrabă de engleza
"europenizată").
Francezii folosesc ca şi noi (sau noi ca şi ei) denumirile de "urbanisme" şi
"aménagement du territoire".
1
CEMAT (Conferinţa Europeană a Miniştrilor pentru Amenajarea Teritoriului), Torremolinos, 1983.
2
Liviu Ianăşi, arhitect-urbanist, Prodecan al Facultăţii de urbanism a Universităţii de arhitectură şi
urbanism "Ion Mincu" din Bucureşti - note de curs, 2003.
3
L. Ianăşi – ibid.
G. PASCARIU /2004 8
Dacă vrem să găsim un echivalent al "planificării spaţiale" va fi ceva mai greu

deoarece, între "aménagement du territoire", "planification territoriale", "spatial
planning", "town and country planning", "Raumordnung", "ruimtelijke ordening",
"tratiamento del territorio" există numeroase nuanţe şi interpretări.
Unii autori consideră că diferenţele care trebuie făcute sunt legate mai degrabă de
conţinutul abordării: atunci când ne ocupăm de un proiect care propune o organizare,
modelare şi mobilare a unui spaţiu facem ceea ce englezii numesc design urban.
Cum nu avem încă un echivalent în limba română putem adopta acest termen atunci
când proiectăm modul în care trebuie conformat un spaţiu fie el din interiorul sau din
afara unei aşezări.
Atunci când proiectăm însă dezvoltarea unei părţi mai mici sau mai mari dintr-o
aşezare sau un teritoriu şi luăm în calcul aspecte economice, sociale, ecologice şi
uneori culturale ne situăm în sferă planificării spaţiale.
Pentru a înţelege mai uşor comentariul de mai sus:

• propunerile pe care arhitecţii şi urbaniştii, care au participat la concursul
"Bucureşti 2000" din 1996 s-au situat în zona designului urban, chiar dacă
suprafaţa de peste 400 ha echivala cu teritoriul unui oraş de 10-15.000
locuitori, în schimb,
• concursul pentru Canberra, viitoarea capitală a Australiei, organizat în
1911, a solicitat participanţilor probleme de amenajare a teritoriului şi
planificare a dezvoltării spaţiale, deşi aspectele unele aspecte care ţineau
de designul viitoarelor spaţii urbane nu au fost neglijate, însă
• Planul Marii Londre propus de sir Abercrombie în 1943 - 1944 şi care pus
în aplicare după terminarea războiului a dus printre altele la centura de noi
oraşe din jurul marelui oraş, se situa în totalitate în sfera planificării
spaţiale.
Se poate afirma că urbanismul este parte a amenajării teritoriului, dar o parte cu
problematică şi caracteristici specifice. Ceea ce trebuie subliniat este însă complexa
interdependenţă, de netăgăduit dintre urbanism şi amenajarea teritoriului.
Probleme majore pe care le abordează urbanismul şi amenajarea teritoriului
Urbanism Amenajarea teritoriului

Funcţiuni urbane (locuire, producţie, Funcţiuni teritoriale (zone economice, centre de
recreere, educaţie, circulaţie) polarizare, rol administrativ, nod funcţional)
Caracteristici demografice locale, Demografie regională şi mari mişcări de populaţie
sociologie şi psihologie urbană /mobilitatea populaţiei
Micro-economie, dezvoltare locală, Macro-economie, structuri regionale, sectoare de
echiparea zonelor de producţie activitate economică, localizarea activităţilor
Echipamente tehnico-edilitare Echipare majoră a teritoriului, gospodărirea apelor,
amenajări hidrotehnice
Circulaţie şi transport local Magistrale /coridoare de transport
Amenajarea zonelor plantate Centurile verzi din jurul marilor oraşe
Amenajarea ansamblurilor de locuit Localizarea ariilor de dezvoltare rezidenţială
Estetică urbană, patrimoniu construit Reabilitarea marelui peisaj (peisajelor culturale)
Valoarea terenului, piaţa imobiliară Costul poluării, exploatarea resurselor
Aspecte microclimatice Fenomene macro-geografice
G. PASCARIU /2004 9
Văzute din perspectiva acţiunilor, amenajarea teritoriului şi urbanismul cuprind:

• elaborarea strategiilor şi politicilor de dezvoltare teritorială şi urbană;
• elaborarea, avizarea şi aprobarea documentaţiilor tehnice specifice (planuri şi
regulamente), a studiilor de fundamentare a acestora şi a cercetărilor;
• formularea propunerilor de acte cu caracter reglementar (legi şi alte acte
normative);
• coordonarea proceselor de gestiune teritorială şi urbană;
• monitorizarea şi controlul modului de punere în practica a prevederilor
planurilor şi regulamentelor specifice.
În ceea ce priveşte obiectivele specifice ale amenajării teritoriului şi urbanismului, ele
pot fi definite în prezent în România, în raport cu politica naţională în domeniu
exprimată în cuprinsul Legii amenajării teritoriului şi urbanismului 350/2001.
Astfel:
Amenajarea teritoriului urmăreşte:
• Dezvoltarea economică şi socială echilibrată a regiunilor şi zonelor, cu
respectarea specificului acestora;
• Îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane;
• Gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului;
• Utilizarea raţională şi eficientă a teritoriului;
• Protejarea unor teritorii sensibile din punct de vedere ecologic;
• Evitarea riscurilor naturale şi prevenirea efectelor unor catastrofe.
Urbanismul (privit ca ansamblu de activităţi) urmăreşte:
• Ameliorarea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfunctionalităţilor, asigurarea
accesului la servicii publice şi locuinţe convenabile pentru toţi locuitorii;
• Crearea condiţiilor pentru satisfacerea cerinţelor speciale ale copiilor,
vârstnicilor ş ale persoanelor cu handicap;
• Utilizarea eficientă a terenurilor, în acord cu funcţiunile urbanistice adecvate;
• Extinderea controlată a zonelor construite;
• Protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural construit şi natural;
• Asigurarea calităţii cadrului construit, amenajat şi plantat din toate localităţile
urbane si rurale;
• Protejarea localităţilor împotriva dezastrelor naturale şi a riscurilor
tehnologice.
Urmărirea acestor obiective se face în cadrul strategiilor şi politicilor de
dezvoltare, prin intermediul planurilor de amenajare a teritoriului, al
planurilor şi regulamentelor de urbanism.
În continuare vom urmări care sunt zonele specifice urbanismului şi care
sunt cele specifice amenajării teritoriului precum şi zonele de interferenţă.
G. PASCARIU /2004 10
Teritoriu
URBANISM AMENAJAREA TERITORIULUI
naţional SECŢIUNI PATN
Regiune
PATZ
(PATZR)
UAT judeţ PATJ
MU
PATZ
UAT bază
(oraş, (PATZIC)
comună) (PATZO)
(PATZM)
PUZ
Localitate
PUG
PUG
Zonă PUZ
Parcelă PUD
PUD
DESIGN URBAN PLANIFICARE
Volumetrie Reglementări Orientări /strategii
Schema de mai sus explică în mod sugestiv anvergura problematicii de amenajarea

teritoriului şi urbanism. Se observă că din punct de vedere al nivelurilor teritoriale,
domeniul urbanismului porneşte de la scara unei parcele (conform reglementărilor în
vigoare, cea mai mică parcelă construibilă trebuie să aibă minim 150 mp), continuă cu
zone din cadrul unei localităţi, cu localităţi şi teritorii administrative de bază (pentru
care se elaborează Planul urbanistic general – PUG) şi trece în sfera de activităţi
specifice amenajării teritoriului atunci când sunt grupate mai multe teritorii
administrative de bază, un judeţ sau mai multe judeţe şi în fine, teritoriul naţional în
ansamblul lui.
La nivel de parcelă soluţiile urbanistice sunt prezentate în Planul urbanistic de
detaliu (PUD) şi se rezumă la aspecte de conformare volumetrică şi spaţială.
Prin intermediul Planului urbanistic zonal sunt rezolvate probleme la scara unor
părţi de localitate (sau de teritoriu, când este vorba de cuprinderea de noi zone de
dezvoltare în intravilan).
Pentru tot teritoriul administrativ al unui oraş sau al unei comune se întocmeşte Planul
urbanistic general (PUG), iar pentru mai multe comune, sau oraşe vecine se poate
întocmi un Plan de amenajare a teritoriului zonal (PATZ).
PUG şi PUZ urmăresc aspecte de organizare funcţională a teritoriului, de rezolvare a
reţelei de circulaţie, de amplasare a reţelelor de dotări sociale şi tehnico-edilitare, sau a
zonelor rezidenţiale şi de recreere, sport, a noilor zone de producţie etc. Totodată la
nivel de PUG şi PUZ se stabilesc reguli urbanistice de utilizare a diferitelor zone
funcţionale (terenuri cu o anumită formă principală de utilizare: locuire, industrie,
circulaţie etc.).
Din acest motiv spunem că PUZ şi PUG au un caracter reglementator.
Trebuie remarcate însă următoarele aspecte: atât PUD cât şi PUZ (atunci
când abordează zone restrânse ale unei localităţi) implică elemente de
ilustrare a modului de ocupare şi mobilare (cu construcţii) a terenului. DIN
ACEST MOTIV ELE SE SITUEAZĂ ÎN SFERA DESIGNULUI URBAN, CU
PRECĂDERE.
Pe de altă parte PUG şi uneori PUZ (atunci când abordează zone mari din oraşe mari,
precum zona centrală a unui municipiu sau chiar un sector administrativ al Capitalei) au
şi un caracter director, respectiv definesc direcţii şi orientări generale de dezvoltare
şi utilizare a teritoriului intravilan sau extravilan (cum afirmam mai devreme, atunci
când se pune problema dezvoltării unor zone din extravilan şi transformarea terenurilor
cu folosinţă agricolă în parcuri industriale, zone de agrement sau noi arii rezidenţiale).
Caracterul director, stabilirea unor orientări de perspectivă în dezvoltarea spaţială a
teritoriului şi aşezărilor implică existenţa unei strategii şi implicit a unui proces de
planificare. DIN ACEST MOTIV PUZ-UL, DAR MAI ALES PUG-UL SE SITUEAZĂ
ÎN SFERA PLANIFICĂRII SPAŢIALE ŞI TERITORIALE.
La nivelul teritoriilor judeţene şi supra-judeţene, în general nu se mai pune problema
reglementărilor (poate cu excepţia acelor zone naturale care trebuie protejate), ci doar
al aspectelor cu caracter strategic şi pe termen mediu şi lung ale dezvoltării spaţiale şi
economice. Pentru aceste niveluri teritoriale se elaborează Planul de amenajare a
teritoriului judeţean (PATJ), sau Planul de amenajarea a teritoriului zonal
regional (PATZR). ACESTEA SE SITUEAZĂ EXCLUSIV ÎN SFERA PLANIFICĂRII!
O discuţie mai amplă poate fi făcută în legătură cu teritoriul naţional. Deşi caracterul
planificator ar trebui să fie aici evident, modul în care se elaborează Planul de
amenajare a teritoriului naţional (PATN) în România lasă loc unor interpretări
variate: astfel lipsa unor orizonturi temporale face ca anumite secţiuni ale PATN (căi de
comunicaţii, zone protejate) să reprezinte doar o VIZIUNE, în timp ce altele (reţeaua
de localităţi, sau ariile de risc natural) să aibă mai degrabă un caracter NORMATIV
/reglementator (stabilirea de reguli de încadrare în anumite ranguri sau arii de risc).
Trebuie spus că amenajarea teritoriului depăşeşte graniţele naţionale, în Europa. După
cum se va vedea în capitolele următoare există o concepţie şi chiar o PLANIFICARE a
dezvoltării spaţiale la nivel continental. Aici planificarea spaţială se "întâlneşte" cu
dezvoltarea regională la nivelul FONDURILOR STRUCTURALE (un exemplu grăitor:
finanţarea din fonduri ale UE, a autostrăzilor din ţările central şi est-europene, care
sunt cuprinse în sistemul TEN4 - adică în reţeaua europeană de căi de comunicaţii).
În concluzie, planificarea spaţială se situează mai mult în zona specifică
amenajării teritoriului şi a dezvoltării regionale. De aceea, în acest manual
amenajarea teritoriului va fi un subiect principal, iar urbanismul secundar.
PUG-ul se situează într-o zonă de interferenţă a urbanismului şi amenajării
teritoriului. O altă zonă de interferenţă este aceea a managementului urban
şi teritorial: teritoriile intercomunale, inter-orăşeneşti şi metropolitane. Se
va vorbi aşadar şi de management, dar şi de planificare strategică ca
principal instrument al acestuia.
La drum…
4
The Trans-European Transport Network on the Territory of the European Union stabilită la Helsinki în
1997, în cadrul Conferinţei Pan-europene
DESPRE URBANIZARE
Câteva definiţii de bază

Urbanizarea poate fi privită ca un proces global care implică transformări economice,
sociale, comportamentale, determinând modificări ale cadrului natural şi construit, ale
modului de utilizare a terenurilor şi nu în ultimul rând a relaţiilor teritoriale.
Aria urbană este un teritoriu interior sau exterior unui oraş, sau care se referă la
oraşul propriu-zis, fiind definită prin caracteristici fizice precum: suprafaţă, densitate a
populaţiei, specificul activităţilor economice, densitatea fondului construit etc.
Aşezarea umană este un ansamblu de elemente fizico-spaţiale, materiale, care
alcătuiesc “habitatul uman” şi care reprezintă rodul acţiunii ordonatoare a omului
asupra naturii, caracterizându-se prin “orientare antientropică şi unitate dintre
funcţiune şi structură” (Săsărman).
Oraşul este o formă superioară de organizare a aşezării umane. Este o noţiune
fundamentală a geografiei urbane, care a primit numeroase definiţii de-a lungul
timpului. Acestea diferă în general din punct de vedere al elementelor majore prin care
se încearcă a se diferenţia oraşul de alte tipuri de aşezări. Diversitatea funcţională
(oraşe capitale, oraşe port, oraşe târg etc.), de mărime, de forme şi de localizare
geografică este atât de mare încât ar trebui definiţii specifice fiecărui tip major de
oraş. Se acceptă în general că oraşul este o formă de comunitate umană
caracterizată printr-un număr relativ mare de locuitori, cu activităţi
economice diversificate predominând cele din sectorul secundar şi terţiar şi
având un grad avansat de organizare socială şi instituţională.
Aspecte privind fenomenul urbanizării
Urbanizarea este un proces complex caracterizat prin simultaneitatea unor fenomene
precum “schimbare socială”, “modernizare” şi “concentrare a populaţiei” (Goddall). Prin
urmare, urbanizarea poate fi definită în trei feluri:
1. ca proces de creştere a ponderii populaţiei unei ţări concentrate în ariile urbane
şi totodată în marile centre urbane ale ţării respective (interpretarea
demografică);
2. ca proces de transformare a structurii economice şi a structurii ocupaţionale a
populaţiei unei ţări (interpretarea economică); în acest caz procesul este corelat
cu nivelul de dezvoltare economică;
3. ca proces de transformare a modelului comportamental al populaţiei
(interpretarea behavioristă5).
Urbanizarea se realizează pe mai multe direcţii (Vlăsceanu, Zamfir):
1. prin dezvoltarea oraşelor existente,
2. prin transformarea unor localităţi rurale în oraşe,
3. prin pătrunderea unor caracteristici urbane în toate tipurile de colectivităţi
(urbanizare difuză)6.
5
Behaviorismul - concepţie psihologică elaborată iniţial de J. Watson (1913) şi dezvoltată ulterior de F. Ch.
Tolman şi G. H. Mead, care consideră că obiectul psihologiei trebuie să se reducă la studiul exclusiv al
comportamentului, eliminând conştiinţa (Dicţionarul de filozofie).
Rata urbanizării în lume7

De-a lungul istoriei fenomenul urbanizării a cunoscut forme şi ritmuri diverse, de la ţară
la ţară. Modalităţile diferite prin care se realizează procesul de urbanizare arată
necesitatea studierii şi altor tipuri de aşezări, nu doar a celor urbane. Identificarea
diferitelor stadii de dezvoltare, a pragurilor specifice anumitor trepte calitative în
evoluţia aşezărilor necesită o perspectivă mai largă şi o analiză aprofundată a
determinărilor complexe care au loc.
În România, urbanizarea a cunoscut forme şi ritmuri diferite de-a lungul istoriei, care
vor fi studiate în detaliu în capitolele următoare. Trebuie precizat însă că în prezent
fenomenul este cuantificat exclusiv prin proporţia populaţiei urbane în totalul
populaţiei.
Fenomenul urban este o trăsătură caracteristică a civilizaţiei contemporane. Despre un
fenomen urban ca atare se poate vorbi începând cu a 2-a parte a secolului al XIX-lea,
odată cu proliferarea de noi oraşe (oraşele-ciuperci din America) şi a dezvoltării noilor
cartiere din oraşele industriale.
Globalizarea acestuia s-a produs însă în a doua jumătate a secolului XX, odată cu
explozia demografică şi dezvoltarea relaţiilor internaţionale pe multiple planuri
(economice, comerciale, culturale, politice, etc.).
Sunt remarcabile câteva date, care ilustrează acest fenomen:
• în perioada 1800 - 1950 populaţia mondială a crescut de 2,6 ori, în timp ce
populaţia urbană a crescut de 10 ori mai repede;
• numai între 1900 şi 1950, în timp ce populaţia mondială a crescut cu 50%,
populaţia urbană s-a dublat, indicând ritmul tot mai accelerat de creştere a
urbanizării;
• între 1950 şi 1985 populaţia urbană a globului s-a triplat, crescând cu 1,25
mlrd. locuitori (OCF); creşterea a fost mult mai rapidă în ţările mai puţin
dezvoltate (de 4 ori) decât în cele dezvoltate (de 2 ori);
• dacă între 1920 şi 1980 populaţia rurală din ţările în curs de dezvoltare s-a
dublat, populaţia urbană a acestora a crescut de 10 ori atingând 1 mlrd. De
locuitori (OCF);
• în 1980 1 din 3 persoane locuia în mediul urban, faţă de 1 din 8 în 1940 şi 1
din 10 locuia în oraşe de peste 1.000.000 locuitori, comparativ cu 1 din 100 în
1940.
Cele mai recente date indică faptul că populaţia urbană mondială a depăşit pragul de
50% din populaţia lumii.
Creşterea populaţiei este aspectul cel mai spectaculos al fenomenului de
urbanizare la scară mondială, dar nicidecum singurul. El este însoţit de
expansiunea teritorială şi de fenomenul de “înghiţire” a micilor aşezări din
spaţiul periurban, de concentrarea activităţilor economice, în special a celor
de servire, de intensificarea transporturilor şi de creşterea consumurilor
energetice.
6
Sociologia analizează transformările pe care urbanizarea ca proces, le antrenează pe plan social,
respectiv: frustrarea indivizilor, creşterea frecvenţei divorţurilor, a delicvenţei în general şi a celei juvenile
în special, etc.
7
World Development Report, 1996
Tabelul de mai jos indică ritmurile de creştere specifice diferitelor categorii de ţări, în
funcţie de nivelul de dezvoltare a acestora. Se observă raportul invers proporţional
dintre ritmurile de urbanizare şi nivelurile de dezvoltare economică.
Ţări /categorii de Populaţie urbană Populaţie în aglomeraţii urbane de
ţări peste 1 milion de locuitori sau
peste ca % din
Ca % din total Rata anuală de Urban Total
populaţie creştere (%)
1980 1994 1980-90 1990-94 1980 1994 1980 1994
Ţări dezvoltate 76 77 0.8 0.3 40 43 30 34
Elveţia 57 61 1.0 1.4 0 0 0 0
Japonia 76 78 0.7 0.4 44 48 34 37
SUA 74 76 1,2 1,3 49 56 36 43
Germania 83 86 0,4 1,0 46 47 38 40
Kuweit 90 97 5,1 -5,4 67 70 60 67
Australia 86 85 1,4 1,0 55 68 47 58
Ţări mediu 52 61 3,0 2,4 32 33 16 20
dezvoltate
Coreea de Sud 57 80 3,8 2,9 65 64 37 51
Mexic 66 75 2,9 2,8 41 38 27 28
Ungaria 57 64 0,5 0,6 34 31 19 20
Republica Cehă 64 65 0,3 0,1 18 18 12 12
Iran 50 58 5,0 3,9 26 35 13 20
Federaţia Rusă 70 73 1,2 -0,2 23 25 16 19
Peru 65 72 3,0 2,6 40 43 26 31
Algeria 43 55 4,8 3,9 25 24 11 13
România 49 55 1,3 0,2 18 17 9 9
Indonezia 22 34 5,3 3,8 33 38 7 13
Ţări slab 22 28 4,2 3,8 32 34 7 10
dezvoltate
Egipt 44 45 2,6 2,4 52 51 23 23
China 19 29 4,8 4,1 41 35 8 10
India 23 27 3,2 2,9 25 35 6 9
Nigeria 27 38 5,8 5,3 23 27 6 10
Bangladesh 11 18 5,9 4,9 46 46 5 8
Mozambic 13 33 9,1 7,4 48 41 6 13
Total mondial 39 45 2.7 2.3 34 35 14 16
Concluziile principale legate de fenomenul contemporan al urbanizării sunt:

• populaţia urbană a lumii creşte mult mai repede decât cea rurală;
• populaţia urbană din ţările în curs de dezvoltare creşte mult mai repede decât
cea din cele dezvoltate;
• populaţia din oraşele milionare (care depăşesc 1 milion de locuitori) creşte
mult mai repede decât cea din restul oraşelor.
Urbanizare şi mediu
Un efect specific şi dramatic al acestui proces este legat de transformarea mediului
ambiant într-un mod şi mai ales la o scară nemaiîntâlnite în istorie. Modificările care au
afectat mediul în special după cel de-al II-lea război mondial, au creat aşa numita
“problemă a mediului” şi au generat “alerta ecologică” a ultimelor decenii.
Distrugerea stratului de ozon şi efectul de seră sunt în bună parte efectele urbanizării
intensive din această perioadă.
Principalele “fenomene poluatoare” legate de urbanizare sunt:
• creşterea cantităţilor de deşeuri în general şi acelora depozitate necontrolat în
special;
• creşterea traficului auto şi aerian şi a poluării aerului cu substanţe deosebit de
toxice;
• creşterea cantităţilor de fluide neepurate sau incomplet epurate, deversate în
emisari;
• defrişările masive de suprafeţe împădurite şi perturbarea echilibrului ecologic
în cadrul a numeroase ecosisteme;
• fragmentarea ecosistemelor naturale prin extinderea excesivă a barierelor
antropice de tipul autostrăzilor, marilor platforme industriale etc.
Abordarea problemelor de dezvoltare urbană în spiritul dezvoltării durabile prin care se
acordă o atenţie deosebită relaţiei oraş - mediu este de dată relativ recentă şi va fi
abordată şi în alte capitole ale cursului.
DESPRE ORAŞE ŞI SATE – FORME DE CLASIFICARE
După poziţia geografică

Considerând oraşul o formă de organizare a spaţiului geografic în vederea concentrării,
prefacerii şi redistribuirii bogăţiilor şi a energiilor sociale, Vintilă Mihăilescu8 (1928)
considera că poziţia geografică a unui oraş este atât de strâns legată de fiinţa
oraşului, de funcţiunile lui caracteristice (industriale, comerciale, politice, culturale,
militare), încât ea apare ca cel mai geografic criteriu de clasificare a oraşelor.
Într-un studiu ulterior (1941), acelaşi autor distinge pe teritoriul ţării noastre:
• oraşe de sub munte,
• oraşe de sub dealuri,
• oraşe de răspântie.
Într-adevăr, ţinând seama de localizarea oraşelor ele pot fi grupate, pe principalele
forme de relief, multe dintre ele fiind situate la contactul dintre deal şi munte, deal şi
câmpie şi adeseori în zonele de ţărm, la contactul dintre apă şi uscat.
Potrivit aşezării geografice, oraşele ţării pot fi clasificate şi după poziţia lor faţă de
elementele hidrografice: la ţărmul mării, pe malurile arterelor hidrografice navigabile
(oraşele - porturi dunărene) etc.
De asemenea, aşezările urbane pot fi clasificate după diferite elemente economico-
sociale ale poziţiei geografice, ca de exemplu: oraşe situate în cadrul sau vecinătatea
zonelor cu substanţe minerale utile (Petroşani, Motru, Bălan, Hunedoara, Ploieşti,
Câmpina etc.), a altor resurse naturale (păduri, ape minerale); poziţia oraşelor faţă de
căile de comunicaţii, de zonele cu potenţial turistic ridicat ş.a.m.d.
După momentul apariţiei
Oraşele pot fi clasificate şi după perioada lor de apariţie (clasificarea genetică). Este
interesantă din acest punct de vedere clasificarea prof. Gh. I. Năstase din Iaşi, care,
completând o schemă mai veche a lui Emmanuel de Martonne9, ajunge, pentru
perioada dintre cele două războaie mondiale, la următoarele tipuri de oraşe:
• tipul oppidum (oraşul feudal transilvănean dezvoltat în interiorul
fortificaţiilor),
• tipul vechi românesc,
• tipul american geometric şi tipul mixt românesc.
Pe baza generalizării premiselor apariţiei pe teritoriul României a oraşelor de formaţie
feudală şi capitalistă. I. Şandru (1968-1969) menţionează următoarele şase categorii
genetice de oraşe:
• oraşe apărute în interiorul, sau sub protecţia fortificaţiilor (Sibiu, Braşov,
Cluj-Napoca, Sighişoara, Suceava, Bucureşti, Târgu-Neamţ, Iaşi Făgăraş,
Hunedoara etc.);
• oraşe care au luat naştere din târguri comerciale (Târgovişte şi
“târguşoarele de văi”);
8
Renumit geograf român (1890 – 1978), autor a numeroase studii şi lucrări de geografie fizică şi umană,
elaborator printre altele a unui studiu antropo-geografic şi etnografic despre Bucureşti, în 1915.
9
Geograf francez (1873 – 1955), cunoscut pentru vizitele şi studiile de geografie fizică despre România.
• oraşe apărute pe locul satelor (Dej, Ploieşti, Craiova, Predeal, Rădăuţi);

• oraşe apărute în legătură cu dezvoltarea transportului, ca oraşe-porturi
(Galaţi, Brăila, Constanţa, Giurgiu, Sulina, Drobeta-Turnu Severin ş.a.),
noduri de cale ferată (Mărăşeşti, Feteşti etc.) şi puncte vamale vechi
(Bacău, Slatina);
• oraşe apărute în legătură cu dezvoltarea industriei extractive şi
prelucrătoare (Oraviţa, Reşiţa, Petroşani, Baia Mare etc.);
• oraşe de cură (Vatra Dornei, Pucioasa, Călimăneşti ş.a.)
După forma urbană
Influenţa elementului geografic se manifestă deopotrivă asupra fizionomiei oraşului,
criteriu tradiţional în tipologia urbană. Urmărind fizionomia unei aşezări urbane,
geograful se referă la forma lui exterioară, la liniile mari ale planului, la textură, adică
la reţeaua stradală, care poate avea caractere diferite, la structură, adică la gradul de
îndesire a clădirilor, la regimul de înălţime etc.
Potrivit fiecăreia dintre aceste elemente, pot fi stabilite diferite tipuri de oraşe. Astfel,
Vintilă Mihăilescu (1928), referindu-se mai mult la liniile mari ale planului (liniile
generatoare, sistemele de plan: radiocentric, cadrilat şi mixt) şi la desimea caselor, a
reţelei de drumuri (reţea compactă, răsfirată şi discontinuă), distingea trei tipuri de
oraşe europene:
• compact (de pildă vechile cetăţi industriale),
• răsfirat (periferia marilor oraşe, oraşele-grădini bazate pe sistemul
pavilionar) şi
• polinuclear (o singură masă urbană cu mai multe nuclee în strânse
raporturi unele cu altele şi foarte puţin depărtate între ele).
Ion Şandru (1968-1969) referindu-se la forma reţelei stradale a oraşelor provenite din
târguri, distinge trei tipuri de oraşe:
• primul tip îl constituie oraşele mononucleare sub raport genetic, adică
acelea care au piaţă centrală, locul de târg, către care converge reţeaua
de străzi (Târgu Secuiesc, Piteşti, Craiova, Ploieşti);
• urmează oraşele care s-au dezvoltat în lungul unui drum comercial şi care
au avut iniţial o formă liniară (Câmpulung, Turda, Târgu Mureş, Bacău);
• în fine, al treilea tip îl formează oraşele polinucleare, care s-au dezvoltat
din mai mulţi sâmburi de concentrare (pieţe), datorită prezenţei curţilor
feudale sau a cetăţilor, ele evoluând în raport de funcţiile care s-au
adăugat şi formând în interior târguri mici, cum este cazul oraşului
Bucureşti (Amzei, Filantropia, Basarab, Obor, Cotroceni) sau al oraşului
Iaşi (Copou, Nicolina).
În termeni urbanistici aceste caracteristici pot fi legate de noţiunea de morfologie
urbană. După Al. Sandu10 morfologia urbană cuprinde atât "sistemul de elemente de
viaţă urbană, surprinzând organismul urban la nivelul fenomenologic cât şi sistemul de
elemente de cadru urban, confirmând organismul urban la nivelul prezenţei fizice".
10
Profesorul Alexandru Sandu este Decanul Facultăţii de urbanism a Universităţii de arhitectură şi
urbanism "Ion Mincu" din Bucureşti şi este un reputat autor de studii şi proiecte de urbanism şi
amenajarea teritoriului.
Clasificări funcţionale
Tot mai mulţi autori acordă prioritate clasificărilor funcţionale în tipologia oraşelor,
considerate ca fiind cele mai în măsură să redea dinamismul lor. În vederea acestei
tipologii se iau în consideraţie mai mulţi indici, între care cei statistico-demografici
(structura populaţiei ocupate pe ramuri ale economiei naţionale), economici (valoarea,
structura şi specializarea producţiei globale), precum şi indici geografici (cu referiri
speciale asupra legăturilor teritoriale de producţie între unităţile din interiorul oraşului şi
între acestea cu hinterlandul).
La noi în ţară s-au elaborat mai multe clasificări funcţionale ale oraşelor, în care s-a
ţinut seama de ansamblul funcţiilor şi de raportul dintre ele. Câteva dintre aceste s-au
impus mai mult în literatura de specialitate. Astfel, după Vintilă Mihăilescu, Constantin
Herbst şi Ion Băcănaru (1961, 1964), oraşele româneşti pot fi grupate în două mari
categorii, fiecăreia corespunzându-i mai multe tipuri funcţionale de oraşe.
• Prima grupă, aceea a oraşelor cu funcţii multiple bine definite,
cuprinde oraşele cu funcţii complexe, caracterizate printr-o dezvoltare
comlpexă şi multilaterală a funcţiilor productive şi neproductive (Bucureşti,
Timişoara, Ploieşti, Braşov, Cluj-Napoca, Iaşi etc.) şi oraşe cu funcţii mixte,
în care legăturile economice nu ating nivelul celor din grupa anterioară,
cuprinzând oraşe de mărime mijlocie, care îndeplinesc pe lângă funcţii
multilaterale de producţie şi funcţii de servicii (Târgovişte, Drobeta-Turnu
Severin, Suceava etc.).
• A doua grupă, oraşele cu o singură funcţie principală, cuprinde mai
multe tipuri principale: oraşe industriale (Bocşa, Câmpina, Gheorghe
Gheorghiu-Dej etc.); oraşe cu funcţia principală de transport (Simeria);
oraşe cu funcţia principală de schimb (mai ales oraşe mici, foste târguri,
cum sunt Caracal, Zimnicea); oraşe cu funcţia principală agricolă, adică
acelea în care locuitorii practică o profesiune agricolă completată cu una
industrială (Odobeşti, Panciu, Feteşti) sau în care sunt localizate unităţi de
servire a lucrărilor agricole, precum şi acelea în care se înregistrează o
pondere ridicată a populaţiei active antrenată efectiv în agricultură
(Isaccea, Hârşova); oraşe balneo-climaterice şi de odihnă (Băile
Herculane, Eforie, Sovata, Călimăneşti etc.).
Examinând gruparea oraşelor după ponderea populaţiei active în industrie, servicii şi
agricultură, după indicii generatori de oraşe, după funcţiile urbane şi rolul lor în
dinamica producţiei în anii 1930 şi 1956, Ion Şandru, Vasile Cucu şi Pompiliu Poghirc
(1961) au deosebit patru tipuri de oraşe, consemnate şi actualizate în lucrări
ulterioare (I. Şandru, 1978):
• Primul tip, al oraşelor industriale, cuprinde ca subtipuri, după structura
social-economică a populaţiei: oraşe industrializate specializate sau
monospecializate şi complexe (Bucureşti, Timişoara, Braşov, Ploieşti,
Hunedoara, Victoria, Anina),
• oraşe cu industrii şi servicii (Iaşi, Cluj-Napoca, Craiova, Galaţi), oraşe
industrial-agricole (Olteniţa). Tipul oraşelor de servicii cuprinde ca
subtipuri oraşe de servicii specializate (Predeal, Eforie), servicii-industriale
(Focşani, Suceava), servicii-agricole (Mizil, Caracal).
• Tipul oraşelor agricole include oraşele agricole propriu-zise (Băileşti,
Strehaia), agro-industriale (Paşcani, Feteşti) şi agricole-servicii (Hârşova,
Năsăud).
• Al patrulea tip grupează oraşele mixte nespecializate (Carei, Tecuci).
Trebuie remarcat faptul că, dacă o schemă de clasificare funcţională a oraşelor poate
avea o stabilitate îndelungată, în schimb, apartenenţa unei localităţi urbane într-unul
din tipurile cuprinse în schemă se schimbă mult mai repede, cu atât mai mult în
condiţiile unui proces de intensă dezvoltare social-economică a oraşelor, proces care se
înregistrează şi în ţara noastră.
În legătură cu aceasta, pornind de la acceptarea metodei diagramei triunghiulare în
clasificarea oraşelor după structura social-economică a populaţiei pe cele trei grupe de
activităţi (industriale, servicii, agricole), utilizate în a doua clasificare menţionată, este
semnificativ că multe din oraşele ţării care în anul 1930 aparţineau tipurilor de oraşe de
servicii sau chiar agricole, au trecut în rândul oraşelor industriale, aşa cum este cazul
oraşelor Piteşti, Medgidia, Călăraşi, Tulcea, Turnu Măgurele, Slatina, Slobozia, Vaslui,
Zalău ş.a.m.d.
Dintre clasificările funcţionale consacrate, menţionăm şi pe cea întocmită de Vasile
Cucu în 1970, care, urmărind gruparea oraşelor după ponderea populaţiei active în
industrie, servicii şi agricultură şi indicii de viabilitate urbană11 în anii 1930, 1956, 1966,
distinge pe teritoriul României mai multe categorii de oraşe:
• oraş-capitală;
• oraşe mari cu funcţiuni complexe;
• oraşele de mărime mijlocie cu funcţii industriale şi de servicii dominante;
• oraşe cu funcţii industriale specializate;
• oraşe cu funcţii mixte; oraşe cu funcţii de servicii;
• oraşe cu funcţii agricole;
• oraşe-staţiuni balneare;
• oraşe-noduri principale de căi de comunicaţii.
Clasificări normative
După 1990 modificările economice, sociale şi de natură spaţială au afectat semnificativ
dezvoltare urbană în România. Multe oraşe se află în declin datorită lipsei de viabilitate
a bazei economice sau datorită migraţiei populaţiei tinere şi îmbătrânirii populaţiei. Una
dintre problemele acute ale ultimilor 15 ani o reprezintă aspectele calitative ale vieţii
urbane. Din acest motiv, dar şi din raţiuni de ordonare şi orientare a politicilor naţionale
în domeniul dezvoltării urbane au fost stabilite prin acte normative ierarhii în reţeaua
de aşezări urbane a României şi criterii de încadrare în raport cu anumite standarde de
echipare socială şi tehnico – edilitară. Actul normativ la care se face referinţă este
legea 351 /2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional -
Secţiunea a IV- a - Reţeaua de localităţi. Rangurile urbane stabilite prin această
lege sunt:
a) rangul 0 - capitala României, municipiu de importanţă europeană;
b) rangul I - municipii de importanţa naţională, cu influenţă potenţială la nivel
european;
c) rangul II - municipii de importanţa interjudeţeană, judeţeană sau cu rol de
echilibru în reţeaua de localităţi;
d) rangul III - oraşe;
11
Indicele de viabilitate urbană este definit ca media frecvenţei celei mai intense a valorilor procentuale
rezultate din raporturile dintre activii în industria republicană şi populaţia totală (V. Cucu, 1970) şi se
obţine pentru fiecare oraş prin formula: Vu =(A1 - B1)x100/P, în care: A1 este populaţia activă în
industrie; B1 - populaţia activă în industria locală şi cooperatistă; P - populaţia totală a oraşului.
Luând în considerare clasificările menţionate, precum şi cele care au folosit criteriul

prosperităţii sau forţa de atracţie a oraşelor (V. Tufescu, 1946, 1957), dar mai ales
rolul lor în viaţa economico-socială a ţării (V. Cucu, 1970), ţinând totodată seama
de mărimea demografică a aşezărilor urbane, care constituie o măsură a
influenţei lor în teritoriu, putem stabili o anumită clasificare funcţională ierarhizată a
localităţilor orăşeneşti. Mai întâi trebuie distins oraşul capitală, cu funcţii multiple şi de
coordonare naţională. Urmează oraşele mari, centre polarizatoare cu funcţii complexe,
oraşele mijlocii cu influenţă judeţeană, oraşele mici cu influenţă locală, localităţile
satelit (oraşele mici a căror populaţie activă este antrenată prioritar în activităţile
economice ale centrelor polarizatoare, ca de exemplu Curtici sau Predeal) şi aşezările
rurale cu perspective urbane.
Dar, ce sunt de fapt oraşele?…

Un aspect important, care trebuie subliniat în legătură cu aşezările urbane este
următorul: oraşele sunt entităţi complexe ale teritoriului care exercită un
ansamblu de funcţii specifice orientate atât către interior (funcţii interne
/endogene) cât şi spre exterior (funcţii externe /teritoriale /exogene). Acest
aspect este fundamental atunci când se stabilesc strategiile de dezvoltare, politicile
specifice şi planurile de acţiune.
Constituentele interne ale oraşului sunt definitorii, dar nu suficiente pentru a
caracteriza un oraş. Dacă Ratzel12 definea oraşul la sfârşitul secolului al XIX-lea drept
aşezarea caracterizată printr-o anumită formă de activitate profesională, având un
anumit grad de concentrare a populaţiei şi un număr minim de locuitori (2000),
evoluţiile ulterioare ale oraşului au arătat complexitatea acestui fenomen şi dificultatea
definirii lui. Profesorul Al. Sandu, încerca să definească oraşul la începutul anilor '80,
prin intermediul noţiunii de viaţă urbană.
"Oraşul ca formă teritorială de aşezare a populaţie, se defineşte printr-un mod propriu
de existenţă, adică prin mod de viaţă urbană ca trăsătură specifică rezultată din
diversitatea activităţilor productive (care reflectă un anumit mod de producţie) din
nivelul de dotare şi diversitatea serviciilor şi exprimată printr-o anumită modalitate de
utilizare a timpului şi într-o anumită modalitate de organizare a spaţiului, generând
trăsături specifice în constituirea unei anumite colectivităţi (colectivitatea urbană) şi din
comportamentul oamenilor".
Sandu Al – Teoria structurilor urbane
Dintre fenomenele marcante la scară teritorială, legate de procesul de urbanizare din
secolul XX, două reprezintă cu siguranţă cele mai spectaculoase şi mai pline de
încărcătură simbolică procese: formarea aglomeraţiilor urbane şi
suburbanizarea. Ambele sunt însoţite de complexe probleme sociale, economice,
ecologice, culturale şi spaţiale. Aceste procese precum şi dezvoltarea în sine a oraşelor
nu pot fi lăsate la voia întâmplării deoarece "deşi procesul de urbanizare este un proces
cu caracter progresist, pozitiv, atunci când se desfăşoară necontrolat poate să ducă la o
serie de situaţii negative" (Sandu Al. – Teoria…). Iată de ce, planificarea
dezvoltării spaţiale este necesară!
12
Friederich Ratzel (1844 – 1904), celebru geograf şi etnolog german, deschizător de şcoală în domeniul
geografiei aşezărilor umane.
Termeni semnificativi pentru planificarea şi dezvoltarea spaţială definiţi de

legea 351 /2001
Localitate - formă de aşezare stabilă a populaţiei în teritoriu, alcătuind un nucleu de

viaţă umană, cu structuri şi mărimi variabile, diferenţiate în funcţie de specificul
activităţilor de producţie dominante ale locuitorilor, caracteristicile organizării
administrativ- teritoriale, numărul de locuitori, caracterul fondului construit, gradul de
dotare social- culturală şi de echipare tehnico- edilitară. În funcţie de specificul şi de
ponderea activităţii economice dominante, de numărul de locuitori, caracterul fondului
construit, densitatea populaţiei şi a locuinţelor, de nivelul de dotare social- culturală şi
de echipare tehnică localităţile se împart în două mari grupe: localităţi urbane şi
localităţi rurale.
Localitate urbană - localitate în care majoritatea resurselor de muncă este ocupată în
activităţi neagricole cu un nivel diversificat de dotare şi echipare, exercitând o influenţă
socio-economică constantă şi semnificativă asupra zonei înconjurătoare.
Localitate rurală - localitate în care:
a) majoritatea forţei de muncă se află concentrată în agricultură, (sat) silvicultură,
pescuit, oferind un mod specific şi viabil de viaţă locuitorilor săi, şi care prin
politicile de modernizare îşi va păstra şi în perspectivă specificul rural;
b) majoritatea forţei de muncă se află în alte domenii decât cele agricole, silvice,
piscicole, dar care oferă în prezent o dotare insuficientă necesară în vederea
declarării ei ca oraş şi care, prin politicile de echipare şi de modernizare, va
putea evolua spre localităţile de tip urban.
Unităţi administrativ teritoriale – unităţile administrativ-teritoriale de bază sunt

oraşele şi comunele care cuprind una sau mai multe localităţi; judeţul cuprinde mai
multe unităţi administrativ-teritoriale de bază.
Oraş - unitate administrativ- teritorială de bază alcătuită fie dintr - o singură localitate
urbană, fie din mai multe localităţi, dintre care cel puţin una este localitate urbană. Ca
unitate administrativ- teritorială de bază şi ca sistem social- economic şi geografic
oraşul are două componente:
a) componenta teritorială - intravilanul, care reprezintă suprafaţa de teren ocupată
sau destinată construcţiilor şi amenajărilor (de locuit, social- culturale,
industriale, de depozitare, de producţie, de circulaţie, de recreare, de comerţ
etc.) şi extravilanul care reprezintă restul teritoriului administrativ al oraşului;
b) componenta demografică socio-economică, care constă în grupurile de
populaţie şi activităţile economice, sociale şi politico- administrative ce se
desfăşoară pe teritoriul localităţii. Dimensiunile, caracterul şi funcţiile oraşului
prezintă mari variaţii, dezvoltarea sa fiind strâns corelată cu cea a teritoriului
căruia îi aparţine.
Oraşele care prezintă o însemnătate deosebită în viaţa economică, social- politică şi
cultural- ştiinţifică a tării sau care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii sunt
declarate municipii.
Comună - unitate administrativ- teritorială de bază care cuprinde populaţia rurală
reunită prin comunitatea de interese şi tradiţii, alcătuită din unul sau mai multe sate, în
funcţie de condiţiile economice, social- culturale, geografice şi demografice.
Satele în care îşi au sediul autorităţile publice ale comunei sunt sate
reşedinţă.
Teritoriu - suprafaţă delimitată prin lege pentru judeţe, municipii, oraşe şi comune.
Este constituit din suprafaţa agricolă (teren arabil, păşuni şi fâneţe, vii şi administrativ
livezi), suprafaţa fondului forestier, suprafaţa ocupată de construcţii şi amenajări de
infrastructură (căi de comunicaţie, altele decât cele aparţinând domeniului public al
statului, echipare energetică, lucrări de gospodărire a apelor), ape şi bălţi şi suprafaţa
aferentă intravilanului (construcţii şi amenajări), delimitată prin planurile urbanistice.
Reţea de localităţi - totalitatea localităţilor de pe un teritoriu (naţional, judeţean,
zonă funcţională), ale căror existenţă şi dezvoltare sunt caracterizate printr-un
ansamblu de relaţii desfăşurate pe multiple planuri (politico- administrativ, social-
cultural, economic etc.). Reţeaua de localităţi este constituită din localităţi urbane şi
localităţi rurale.
Ierarhizarea - clasificarea localităţilor pe ranguri în funcţie de importanţa funcţională
în reţea şi de rolul teritorial, asigurând un sistem de servire a populaţiei eficient din
punct de vedere economic şi social şi o dezvoltare echilibrată a localităţilor urbane şi
rurale
Rang - expresie a importanţei actuale şi în perspectivă imediată a unei localităţi în
cadrul reţelei din punct de vedere administrativ, politic, social, economic, cultural etc.,
în raport cu dimensiunile ariei de influenţă polarizate şi cu nivelul de decizie pe care îl
implică în alocarea de resurse. Această importanţă trebuie să îşi găsească
corespondentul şi în nivelul de modernizare.
Zonă metropolitană - zonă constituită prin asociere, pe bază de parteneriat voluntar,
între marile centre urbane (capitala României şi municipiile de rangul I) şi localităţile
urbane şi rurale aflate în zona imediată, la distanţe de până la 30 km, între care s- au
dezvoltat relaţii de cooperare pe multiple planuri.
Centură verde - zonă delimitată în jurul Capitalei României şi al municipiilor de rangul
I, în vederea protejării elementelor cadrului natural, a prevenirii extinderii necontrolate
a acestor municipii şi a asigurării spaţiilor suplimentare de agrement şi recreare.
Zonă de dezvoltare - perimetru delimitat în cadrul teritoriului administrativ al unui
municipiu, sau în cadrul unei zone metropolitane în care se propun unele facilităţi de
natură fiscală, în scopul favorizării dezvoltării economice prin atragerea de investiţii de
capital străin sau autohton.
Zonă de influenţă - teritoriul şi localităţile care înconjoară un centru urban şi care
sunt influenţate direct de evoluţia oraşului şi de relaţiile de intercondiţionare şi de
cooperare care se dezvoltă pe linia activităţilor economice, a aprovizionării cu produse
agroalimentare, a accesului la dotările sociale şi comerciale, a echipării cu elemente de
infrastructură şi cu amenajări pentru odihnă, recreere şi turism. Dimensiunile zonei de
influenţă sunt în relaţie directă cu mărimea şi cu funcţiunile centrului urban polarizator.
Sistem urban - sistem de localităţi învecinate între care se stabilesc relaţii de
cooperare economică, socială şi culturală, de amenajare a teritoriului şi de protecţie a
mediului, echipare tehnico- edilitară, fiecare păstrându-şi autonomia administrativă.
Clasificarea localităţilor rurale

La noi satele au fost deosebite după structura lor, de către numeroşi cercetători. Între
primii a fost geograful francez Emmanuel de Martonne care în lucrarea La Valachie
(Paris, 1902) deosebeşte 2 tipuri: satul, corespunzător cu ceea ce se va numi de
geografii români satul adunat sau concentrat, mai frecvent în stepă, şi cătunul, mai
frecvent în dealuri. Acesta din urmă era răspândit la începutul sec. al XX-lea şi în
Câmpia Română, mai ales în Bărăgan, el dezvoltându-se repede în următoarele două
decenii şi devenind sat: astăzi este rar în câmpie şi se întâlneşte mai frecvent în zona
dealurilor (Podişul Bârladului) şi nu trebuie confundat cu micile grupări din cadrul
satului risipit de munte şi cu atât mai puţin din cadrul satului răsfirat.
Astfel de preocupări s-au înteţit după primul război mondial, un rol important în
această direcţie revenind lui Vintilă Mihăilescu, care, pe baza cercetărilor personale şi a
literaturii din ţară şi străinătate, a conturat în numeroase lucrări (1926, 1927, 1934
etc.) existenţa pe teritoriul ţării a trei tipuri principale de sate după structura lor,
utilizate în lucrările actuale de profil:
• tipul risipit sau de munte, în care intră satul sau aglomerările de gospodării
ale crescătorilor de vite de la munte;
• tipul răsfirat sau de pădure, adică satul funcţiunilor mixte din regiunile cu
posibilităţi de agricultură, podgorii, livezi, fâneaţă din regiunile de coline;
• tipul adunat sau de stepă, respectiv satul din regiunile unde predomină
agricultura extensivă sau intensivă şi de creştere raţională a vitelor.
Trebuie remarcat faptul că în deosebirea celor trei tipuri fundamentale de sate după
structura vetrei Vintilă Mihăilescu a căutat să arate deopotrivă frecvenţa lor mai mare
pe anumite trepte de relief şi chiar funcţiile lor economice obişnuite.
Satul risipit sau împrăştiat îşi are gospodăriile distanţate mult una de alta (uneori
până la 2 km), fiecare gospodărie avându-şi terenul de folosinţă economică în jur
(terenul de cultură, fâneaţă, păşunea, uneori şi pădurea). Asemenea sate se întâlnesc
pe platformele din Carpaţi, mai reprezentative fiind cele din Munţii Apuseni
(crângurile), Obcinele Moldovei şi Maramureş. Aceeaşi fizionomie apare în unele zone
muntoase cu o frecvenţă mai mare a odăilor sau sălaşelor, pe povârnişurile Munţilor
Sebeşului, în Poiana Ruscă, Munţii Banatului, Vrancea, care pot fi lesne confundate cu
satele incluse în acest tip.
Satul răsfirat are cea mai mare răspândire geografică, fiind întâlnit în Subcarpaţi, în
Podişul Moldovei, Piemonturile Vestice etc. În Piemontul Getic şi în zona subcarpatică a
Olteniei ca şi în alte regiuni ale ţării satul răsfirat prezintă o variantă specială, aceea a
satului înşirat sau liniar, aşa cum sunt şi în Delta Dunării unele sate de tip “stradă”,
alungite pe câţiva kilometri pe grindurile aluviale înguste care însoţesc braţele Dunării.
Spre deosebire de satul risipit, în satul răsfirat casele sunt mai apropiate unele de
altele, vatra are un contur mai precis, cuprinzând în interiorul ei numai o mică parte din
terenul cultivat, mai ales livezile şi podgoriile.
Satul adunat sau concentrat este caracteristic regiunilor de câmpie, dar el poate fi
întâlnit şi în zonele depresionare din Carpaţi, ca şi în depresiunile marginale din
Transilvania. Necesitatea de a economisi terenurile de cultură sau prezenţa apei la
adâncime fac ca în acest tip de sat gospodăriile să fie mai aglomerate, terenurile de
cultură fiind aproape în întregime în afara vetrei satului. Din acest tip face parte şi
varianta satului compact, cu o densitate a clădirilor apropiată de a oraşelor, întâlnit mai
ales la aşezările populaţiilor săseşti şi chiar româneşti din sudul şi partea centrală a
Transilvaniei.
O altă clasificare a satelor româneşti este după fizionomia vetrei (formă exterioară,
textură, structură). Astfel:
• după forma exterioară, în lucrările de specialitate se disting sate
geometrice (pătrate, dreptunghiulare, unghiulare, rotunde), sate cu formă
poligonală (regulată sau neregulată), mononucleare, polinucleare liniare
etc.
• potrivit texturii, adică configuraţiei reţelei de străzi, satele pot fi grupate în
aşezări cu textură regulată sau neregulată, sau sate cu textură
rectangulară, circulară, haotică, sate cu textură simplă şi complicată etc.
• cele mai multe şi mai complicate preocupări de tipologie a satelor după
fizionomia lor se referă la structura acestora, adică la modul de grupare a
caselor. În această privinţă un rol important revine topografiei terenului;
sunt însă numeroase cazuri când rolul de căpetenie în gruparea caselor
revine ocupaţiei predominante a populaţiei, adică factorului economico-
social.
Pentru o apreciere cât mai reală a formelor de grupare a construcţiilor în aşezările
rurale din România s-au folosit diferiţi indicatori, între care şi indicele de dispersie,
indice folosit de geograful francez A. Demangeon, concretizat în formula
Id = (C - C1)N/C13,
aplicată în studiul lui Ioana Ştefănescu şi Niculina Baranovski (1968). În acest studiu
sunt stabilite trei categorii de comune cu trăsături specifice în raport de condiţiile
naturale, economice şi istorice. Prima categorie o constituie comunele cu un grad de
dispersie redus (până la coeficientul de 2,5), localizate în regiunile de câmpie şi în
depresiunile intracarpatice; acestea sunt comune alcătuite din sate mari, în medie cu
peste 1500 locuitori fiecare, având o structură adunată. A doua categorie cuprinde
comunele cu sate cu un grad mijlociu de dispersie (între 2,5 şi 5,0), localizate de
regulă în zone colinare, având, în medie, sub 1000 locuitori; satele prezintă ca
structură a vetrei a formă de trecere între tipul risipit şi cel adunat. În fine, în a treia
categorie sunt incluse comunele cu sate care au un coeficient ridicat de
dispersie (între 5,1 şi 10,0 şi chiar mai mult), adaptate regiunilor de munte cu un
grad mare de fragmentare a reliefului; satele au de regulă aici mai puţin de 500
locuitori fiecare şi o structură risipită a vetrelor.
În prezent satele româneşti din vecinătatea marilor oraşe, dezvoltate de-a
lungul căilor rutiere majore cunosc fenomenul de dezvoltare tip "panglică"
considerat nefast prin consecinţele sale funcţionale şi socio-economice.
Acest fenomen are drept consecinţă comasarea fizică a vetrelor satelor
înşirate de-a lungul drumurilor naţionale şi judeţene, fenomen generator de
importante disfuncţii la scară teritorială şi care poate provoca atât probleme
de natură ecologică cât şi influenţe negative asupra calităţii vieţii în
localităţile respective.
Iată de ce, controlul dezvoltării este uneori necesar, iar o dezvoltare spaţială
planificată poate reprezenta un mijloc eficient de reducere a riscurilor!
13
În această formulă: Id = indicele de dispersie; C = numărul total al caselor din comună; C1 = numărul
total al caselor din satul de reşedinţă; N = numărul satelor nereşedinţă; drept comunitate rurală s-a
considerat comuna.
DEFINIŢII ALE ORAŞULUI ŞI ALE ALTOR FORME URBANE
Oraşul - aşezare omenească importantă, care constituie un centru administrativ,

industrial, comercial, politic şi cultural.
Dicţionarul Limbii Române Moderne, Academia R.P.R., 1958
Oraşul - formă complexă de aşezare omenească, cu populaţie numeroasă, având, de
obicei, funcţie politică-administrativă, industrială, comercială sau culturală.
Dimensiunile, caracterul şi funcţiile o. prezintă mari variaţii. În general, o.
cuprinde o mare aglomerare de clădiri, care formează ansambluri
arhitecturale caracteristice; spaţiul său, relativ restrâns, este organizat în zone
cu utilizări bine definite (z. industriale, comerciale, administrative, de
învăţământ, de locuinţe, parcuri şi grădini) şi exercită o mare influenţă
economică şi organizatorică asupra zonei înconjurătoare.
O. modern se caracterizează printr-o activitate dinamică şi intensă,
concentrată pe o mică porţiune de teren, dezvoltată mai puţin prin resursele
sale interne şi în marea ei majoritate pe seama unor întinse şi multiple
legături economice cu teritoriile din jur; concentrează, prelucrează şi
redistribuie bunurile. Este format din oraşul propriu-zis (intravilanul)
aglomerare mare de populaţie îndeplinind funcţii productive şi neproductive
(de deservire) şi dintr-o zonă preorăşenească (hinterland sau extravilan) care
serveşte interesele generale ale oraşului, prin multiple şi strânse legături
economice.
Dicţionar Enciclopedic Român, Acad. R.P.R.- 1965, ed. Pol.Buc.
- vol. 3 (pag. 595)
City - O aşezare care-şi generează în mare măsură creşterea sa economică din propria
sa economie (locală).
Town - O aşezare care nu-şi generează creşterea economică din propria sa economie
(locală) şi nu a realizat acest lucru niciodată; exportul ocazional generat de oraş
(town) pentru el însuşi nu a produs ca urmare o creştere auto-generată
importantă.
Stagnant city - O aşezare care a crescut ca un “city” şi care a încetat să mai crească
astfel.
Arie metropolitană - Economic este acelaşi lucru ca “city”. Politic, înseamnă un oraş
care s-a extins dincolo de limitele sale formale în procesul de (înghiţire)
cuprindere a fostelor oraşe (towns) şi care, în anumite situaţii se întrepătrunde
cu alte “cities”, anterior distincte.
Jane Jacobs - The Economy of Cities, 1961
Oraşul este un întreg teritorial nedisociabil, cuprins între limite impuse de funcţiunile
urbane.
Vintilă Mihăilescu - Geografie teoretică, 1968
Oraşul - e caracterizat prin coordonate geografice şi se defineşte printr-un anumit
număr de criterii descriptive, care-l diferenţiază de sat, îl includ în categorii
sistematice sau regionale şi permit studiul activităţilor sale.
(…….) Oraşul se afirmă prin tot ceea ce corespunde epitetului de urban. În primul
rând, locuinţa urbană care aparţine unui şir, aliniat pe străzile oraşelor
tradiţionale, în corpuri de clădiri organizate în jurul unor curţi sau spaţii verzi
interioare în urbanismul modern. În oraşele europene şi nord-americane,
locuinţa urbană diferă de cea rurală prin separarea clară a spaţiului profesional
(de lucru) de cel de locuire, care se confundă în locuinţa rurală.
(……) În al doilea rând, reţeaua urbană, ansamblu de echipamente liniare asigurând
locuitorilor o serie de servicii în general absente în centrele rurale: distribuţia
apelor, a gazelor, electricităţii, canalizarea apelor uzate, evacuarea şi colectarea
deşeurilor etc., o reţea de circulaţie pentru persoane şi mărfuri de mare
capacitate. În fine, serviciile de tot felul, de la cele administrative până la cele
personale, cuprinzând printre altele servicii comerciale, sanitare şi culturale.
George, Pierre - 1969, Precis de geographie urbaine, Paris
(Cap.4, pag. 72)
Oraşul - formă complexă de aşezare umană, având dimensiuni variabile şi dotări
edilitare, de obicei cu funcţie politico-administrtivă, industrială, comercială şi
culturală; construcţiile sunt grupate în ansambluri arhitectonice şi organizate
în zone cu utilizări bine definite (industrie, comerţ, administraţie, de locuinţe);
exercită o mare influenţă economică şi organizatorică asupra zonei
înconjurătoare (…)
Mic Dicţionar Enciclopedic, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986
Oraşul - aşezare urbană care este mai mare şi mai regulat construită decât un sat şi
care are un anumit grad de autonomie a guvernării locale.
Brian Goddall - Dictionary of Human Geography, - 1987
Oraşul - aşezare omenească ai cărei locuitori nu pot produce, în cadrul limitelor sale,
toate alimentele de care au nevoie pentru a trăi.
Arnold Toynbee - Cities on the Move, 1970
Oraşul - formă complexă de aşezare umană, constituind, de obicei, un centru
industrial, comercial, administrativ, politic şi cultural.
Dicţionar General al Limbii Române - Vasile Breban, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987
Oraşul = formă de comunitate umană caracterizată prin:
a) volum demografic relativ mare
b) organizare socială bazată pe diviziune ocupaţională şi specializare a
serviciilor
c) reglementare instituţională, formală a relaţiilor sociale
d) importanţă scăzută a relaţiilor de rudenie
e) relaţii de intercunoaştere redusă (anonimat urban)
f) comportamente eterogene
g) cultură eterogenă cât mai diversificată
Dincolo de acestea, o. prezintă trăsături specifice în diferite societăţi şi regiuni, în
funcţie de procesele economice şi social-culturale care le-au însoţit istoria.
(def. Maria Voinea)
Dicţionar de sociologie, 1993 (coordonatori: Cătălin Zamfir,
Lazăr Vlăsceanu)
Conurbaţie = arii urbane constituite prin fuziunea mai multor oraşe care s-au dezvoltat
separat; c. este produsul exurbaţiilor.
• termen introdus de Patrick Geddes (Cities in Evolution, 1915) -
sociolog şi urbanist
• provine din latinescul con = cu şi urbs = oraş; conurbaţia presupune
o grupă apropiată de oraşe unite prin legături strânse de producţie.
Adeseori oraşele dintr-o conurbaţie se contopesc şi formează arii
continue urbanizate, deşi din punct de vedere juridic ele pot exista
autonom De regulă, în centrul unei conurbaţii se află un nucleu mai
important în jurul căruia se situează oraşele mai mici, oraşe-satelit
sau comune suburbane (V. Cucu).
Exurbaţie = proces complex de revărsare a populaţiei, a cadrului construit şi a noilor
structuri urbane dincolo de vechiul perimetru al unui oraş.
Inurbaţie = creştere urbană care se realizează prin concentrarea populaţiei şi a
noilor structuri urbane în vechiul perimetru administrativ al oraşului.
Megalopolis = ansamblu urban gigant, rezultat al unor conurbaţii multiple şi complexe,
luând forma unui oraş “continuu”, care s-a format atunci când
interstiţiile rurale dintre ariile metropolitane au fost înghiţite de creşterea
urbană.
• utilizat de Jean Gottman (geograf) pentru a desemna ansamblul
urbanizat de pe coasta de nord-est a SUA (BOSWASH) în 1957 -
Megalopolis or the Urbanisation of the Northeastern Seabord
• J. Beaujeu - Garnier şi G. Chabot - m. reprezintă stadiul de gigantism
al conurbaţiilor
(def. Iancu Filipescu)
Dicţionar de sociologie, 1993 (coordonatori: Cătălin Zamfir,
Lazăr Vlăsceanu)
Megalopolis sau polimegalopolis = din grecescul mega = mare şi polis = oraş; termen
vechi cu înţelesuri destul de variate: savanţii antichităţii foloseau acest
termen pentru a distinge aşa-numita “lume a ideilor”; M. este centrul
uniunii oraşelor arcade, cunoscut în anul 370 î.e.n. ca rezultat al contopirii
a circa 35 de aşezări arcadiene. Este folosit astăzi în S.U.A. pentru a
desemna marile formaţiuni urbane - aglomerările de oraşe - de pe coasta
de est a S.U.A. la Oceanul Atlantic (vezi definiţia de mai sus).
(Vasile Cucu - Geografia populaţiei şi aşezărilor umane, ed.
Tehnică, 1981)
Oraş = aglomeraţie relativ importantă ai cărei locuitori au activităţi profesionale

diversificate, mai ales în domeniul terţiar.
Oraş nou = oraş creat în proximitatea unei aglomeraţii urbane importante unde sunt
prevăzute dezvoltări simultane ale funcţiunilor economice şi rezidenţiale.
Oraş satelit = oraş distinct de un centru urban mai important, dar care are relaţii
strânse cu acesta, fiind autonom administrativ.
Municipiu (lat. municipium) = oraş italian supus Romei ce are obligaţii financiare şi
militare dar se guvernează după propriile lor legi.
Metropolă (gr. meter = mamă, polis = oraş) = capitală politică şi economică a unei
regiuni, a unui stat.
Metropolă de echilibru = Centru urban provincial mare în Franţa, având rolul de a
contrabalansa influenţa Parisului pentru a-i limita creşterea.
Metropolă (relig.) = capitală a unei provincii ecleziastice şi sediu al arhiepiscopului
metropolitan.
Conurbaţie = aglomeraţie formată din mai multe oraşe vecine ale căror periferii se
ating.
Megalopolis (megapol) = aglomeraţie urbană foarte mare sau ansamblu de oraşe mari
vecine.
Le Petit Larousse, 1993
Metropola = Termen păstrat de la vechea denumire grecească dată oraşelor-state
(mater = mamă, polis = oraş), metropola semnifică poziţia marilor oraşe
multimilionare, puternic extinse în teritoriu. Printre metropolele actuale se
remarcă oraşele: New York, Shanghai, Tokyo, Buenos Aires, Paris, Beijing,
Londra, Ciudad de Mexico, Moscova, Los Angeles, Calcutta etc.
Zona metropolitană = Presupune o arie care cuprinde nu mai puţin de 100 000 locuitori
şi care are în interiorul ei un oraş (sau o aglomeraţie urbană) de 50 000
locuitori sau mai mult şi suburbii cu caracteristici proprii centrelor
metropolitane14.
Cucu, V., - Geografia populaţiei şi aşezărilor umane, ed.
Tehnică, 1981
Oraşul este o unitate teritorial administrativă de bază cu caracter urban datorită
activităţilor productive preponderent neagricole, a funcţiilor sale politico-
administrative şi social-culturale complexe determinate de rolul pe care îl are în
teritoriul administrativ din care face parte.
(note de curs)
Oraşul este o aşezare umană al cărei număr de locuitori depăşeşte cifra de 10000.
(note de curs)
Oraşul poate fi conceput ca un sistem spaţial de comunicaţii, corespunzător acţiunilor
şi interacţiunilor sociale, un sistem spaţial în echilibru dinamic, constituit dintr-o
multitudine de decizii individuale.
Daniela Rădulescu - Arhitectura centrelor culturale moderne,
1997
Oraşul este o aşezare născută pe baza unor aşezări rurale constituite spontan,
parcurgând un proces de acumulare treptată a unor trăsături urbane.
Gheorghe Curinschi Vorona - Arhitectură, urbanism, restaurare,
1996
14
Cycle d’étude sur la politique et la planification du developpement urban en Europe, Varşovia, 19-20
septembrie 1962.
Aglomeraţia urbană = Este forma cea mai dezvoltată şi dinamică a oraşului modern,
efect al dinamismului economiei ţării şi expansiunii în teritoriu a procesului de
urbanizare. Aglomeraţia urbană reprezintă o arie urbanizată formată de un
oraş (de cel puţin 50 000 locuitori) şi zona sa suburbană (comune suburbane,
oraşe mici) dependentă de el, desfăşurată pe o suprafaţă relativ restrânsă (cu
o rază până la 50-60 km în jurul centrului principal). În acest sens, în ţara
noastră putem considera ca aglomeraţii urbane bine definite - sau în evoluţie
spre această formă corespunzătoare a oraşului modern - capitala ţării şi
oraşele cu profil industrial predominant sau cu funcţii complexe desfăşurate în
cadrul unui teritoriu vast (Braşov, Sibiu, Arad, Baia Mare ş.a.).
Cucu, V., - Geografia populaţiei şi aşezărilor umane, ed.
Tehnică, 1981
Aglomeraţia urbană = se constituie ca o acumulare continuă de oameni şi mijloace de

producţie în teritoriul înconjurător al unui oraş, înglobând localităţile
învecinate, încât în condiţiile unei dezvoltări coordonate, teritoriul ocupat îşi
sporeşte odată cu gradul de industrializare şi gradul de ocupare şi dotare.
Al. Sandu – Teoria structurilor urbane, curs , 1982
Aglomeraţia urbană = Concentrare urbană formată din oraşul propriu-zis şi o parte din
localităţile apropiate lui, cu care acesta întreţine relaţii intense de natură
economică şi de asigurare cu forţă de muncă (...) Aglomeraţia presupune o
dependenţă mai accentuată a unor oraşe de unul principal.
(Erdeli, G., – Dicţionar de geografie umană, Ed. Corint 1999)
Aglomeraţia urbană = O formă complexă de aşezare umană rezultată din extinderea
procesului de urbanizare şi în care un oraş se dezvoltă în corelare cu
comunele înconjurătoare, în sistem instituţional, conform unui unic plan
(cu caracter) director şi unic regulament de urbanism. Localităţile îşi păstrează
identitatea rezultând structuri intercomunale pentru principalele probleme de
servicii urbane.
(INCD - Urbanproiect – studii de urbanism şi amenajarea
teritoriului)
Periurbanizare = procesul complex de creştere periferică a aglomerărilor urbane.
Termenul a fost introdus în vocabularul de specialitate începând cu anii ’80, ca
o reacţie la multitudinea termenilor ce încercau să definească fenomenul (ex:
suburbanizare, rurbanizare, exurbanizare). Creşterea urbană determină o
mutaţie a funcţiunilor solului. Se pot distinge trei cazuri principale ale
modificărilor mediului rural şi agricol: un spaţiu rural şi agricol care dispare
aproape cu desăvârşire, cum se întâmplă în cazul specific al zonelor
periurbane cele mai apropiate de marile aglomerări; un spaţiu rural şi agricol
care devine interstiţial; un spaţiu agricol care se păstrează încă, dar în care
societatea rurală se schimbă (definit prin ceea ce s-ar numi “rurban” sau “a
treia coroană”).
Creşterea periferică a populaţiei şi a spaţiilor reprezintă o formă a procesului
de urbanizare a societăţii.
(Charpentier, M., A. - Periurbanul în Franţa - Sinteză
documentară, 1997)
DESPRE GENEZA ŞI DEZVOLTAREA ORAŞELOR
Dezvoltarea oraşelor reprezintă un aspect spectaculos şi o consecinţă directă al

industrializării, deplasarea masivă a populaţiei către diversele aglomeraţii fiind un
fenomen specific ultimelor 200 de ani, cu consecinţe majore în plan social şi cultural.
Dezvoltare oraşelor a fost legată de dezvoltarea economică, a tehnicii transporturilor, a
relaţiilor dintre naţiuni şi popoare.
Teorii tradiţionale privind geneza şi evoluţia oraşelor
Teoriile privind naşterea şi formarea oraşelor se situează între abordările istoriciste,
care urmăresc originea oraşelor de-a lungul istoriei, considerând, în general că
diferitele epoci istorice au dat naştere la diferite tipuri de oraşe, identificând în acelaşi
timp un sens progresist în cadrul acestei evoluţii.
Pierre George, renumit geograf francez al secolului XX, distinge 4 generaţii de oraşe
după felul în care acestea au evoluat în timp. Viziunea sa este de tip sincronic şi
integrat, generând o teorie unificatoare a genezei şi dezvoltării urbane
(urbanogenezei).
Generaţia 1 cea a oraşelor vechi, compusă din oraşe care nu au fost atinse de
formele recente de dezvoltare urbană; autorul include în această
categorie mai ales oraşele seculare şi chiar milenare din Orientul
Apropiat, a căror dezvoltare recentă se datorează mai ales exploziei
demografice, decât unei dezvoltări economico-sociale;
Generaţia 2 cea a oraşelor cu lungă tradiţie istorică, care au suportat în mod direct
şocului industrializării în diferite maniere; autorul disociază oraşe deja
puternic dezvoltate în zorii industrializării şi oraşe care s-au trezit la viaţă
datorită industrializării; în acest context se vorbeşte şi de oraşele create
“ex nihilo”, din regiunile miniere, Siberia etc.;
Generaţia 3 cea a oraşelor coloniale, care se manifestă ca o proiecţie a modeluli
economic european pe alte continente; autorul constată că marea
majoritate a acestor oraşe sunt de tip costier;
Generaţia 4 cea a oraşelor din ţări recent populate, care nu au cunoscut stadii pre-
industriale
PG este adeptul unei teorii a convergenţei tipologice, care susţine o întâlnire in prezent
a principalelor tipologii urbane apărute în diverse epoci istorice. El susţine că o analiză
concludentă poate fi realizată în cadrul a două mari tipuri de economii: cea din ţările
industrializate şi cea din ţările slab dezvoltate (sau în curs de dezvoltare).
El remarcă cu multă acuitate şi printr-un efort intuitiv remarcabil, creşterea diversităţii
tipologice în cadrul aceluiaşi lanţ evolutiv, ca urmare a asocierii şi interferării diferitelor
structuri socio-economice şi tipologii genetice.
Factori generatori (determinanţi)
Pentru PG economicul şi politicul sunt elemente determinante, dar cu impact diferit de-
a lungul istoriei. Industrializarea, pe de altă parte, este considerată drept principalul
motor al urbanizării (în special în ultimele două secole), deoarece aceasta determină o
mare mişcare geografică de materii prime, produse şi oameni, antrenând succesiv şi
concomitent crearea de noi mijloace de transport şi comunicaţie, noi instituţii
comerciale, financiar-bancare etc.
Originea oraşelor europene este pusă pe seama a trei factori majori: CREDINŢA,
APĂRAREA şi COMERŢUL. Oraşul este loc de cult (sanctuar), citadelă (fort) sau târg,
sau toate trei la un loc.
În privinţa raportului dintre sat şi oraş PG vede o anumită complementaritate, bazată
pe diferenţe fundamentale (vede aşadar o deosebire între cazul oraşului european şi
cel al oraşului oriental).
Teorii originale
Alte două teorii /ipoteze asupra urbanogenezei aparţin unui istoric şi gânditor american
din prima parte a secolului XX şi unei jurnaliste americane cu mare influenţă în
deceniile 6 şi 7 ale secolului trecut.
1) Ipoteza imploziei iniţiale, este formulată de Lewis Mumford; punctul de vedere al
înţeleptului umanist este cel mai apropiat de imaginile apropiate arhitecţilor - în care
spaţiul şi ocuparea lui cu obiecte de arhitectură primează asupra altor componente
ale fenomenului urban (populaţie, economie, cultură şi valori, organizare socială şi
politică, etc.).
2) Ipoteza rolului antrenant aparţine lui Jane Jacobs; teoria ei poate fi redusă la
sintagma “urbanul primează, ruralul urmează”; această idee a părut revoluţionară la
apariţia sa pentru că a inversat credinţa cvasiunanimă în primatul istoric al ruralului
şi formarea oraşelor prin mutaţii "genetice" ale satelor.
Lewis Mumford şi ipoteza imploziei urbane
La originea fenomenului urban - susţine Mumford - stă transformarea satului primordial
în oraş sub presiunea adaosului de funcţii sociale - administrative, simbolice şi de
apărare - care reclamă şi se instalează în arhitecturi adecvate. Oraşul a evoluat din
satul premergător acolo unde mediul natural, economic şi social a încurajat
concentrarea de activităţi şi programe de construcţie.
La întrebările pe care şi le pune asupra cauzelor care au încurajat transformarea satului
în oraş, Mumford caută răspunsul în mărturiile palpabile ale edificiilor şi ansamblurilor
construite. El rămâne fidel instrumentelor gândirii “spaţializate” - cea captivată de
compoziţiile controlate în funcţionalitate, structură şi expresie plastică de planimetrie,
elevaţie şi perspectivă.
Mumford împrumută de la Gordon Childe termenul de revoluţie urbană (Gordon V.
Childe, Man Makes Himself, London, 1936) pentru a descrie mutaţia intervenită, după
părerea sa, în jurul anului 3000 î.d.Ch. Fără îndoială, susţine istoricul american, ceea ce
s-a întâmplat atunci a fost un fenomen economic şi social, dar expresia sa, “urma” sa
în istorie, se citeşte în arhitectură.
Mumford plasează începuturile vieţii urbane într-o epocă de mari inovaţii sociale;
expansiunea energiilor umane, magnificarea egoului, desprins pentru prima oară de
restricţiile exclusive ale supravieţuirii, diferenţierea activităţilor până atunci uniforme în
vocaţii specializate, apariţia unor tehnologii noi, centralizarea autorităţii politice şi
extinderea funcţiei simbolice de care vorbeşte Mircea Eliade (Mircea Eliade, The Mith of
the Eternal Return, New York, 1954). Aşa a fost declanşat un proces de lungă durată,
coagulat în schimbări graduale, care lasă puţine semne pe parcurs. Doar cristalizarea
lui finală, percepută a posteriori în realitatea oraşului separat de sat, dezvăluie cu
claritate natura mutaţiei ce va fi avut loc.
Sub raportul realităţii fizice, vizibile, susţine Mumford, această inovaţie a avut loc sub
forma unei implozii (contrariul exploziei), ca fenomen de concentrare a populaţiei şi
activităţilor într-un teritoriu strâmt, producând o densificare accentuată (inversul
exploziei, care rarefiază cvasi-instantaneu o materie densă).
Transformarea satului în oraş a fost deci nu atât o modificare de mărime şi
scară, ci o schimbare de direcţie şi scop. O dată formată, moştenirea urbană se
bifurcă în două mari tipuri urbane care vor supravieţui pe tot parcursul istoriei oraşelor.
Caracteristicile celor două alternative se relevă în relaţiile cu ambientul şi sunt fixate de
Mumford în aceiaşi termeni cu iz evoluţionist: alternativa simbiozei şi alternativa
competiţiei.
• Prima cale, cea a simbiozei, este calea cooperării binevoitoare, a acomodării
mutuale şi a înţelegerii extinse la o asociere voluntară între oraşul nou apărut şi
comunitatea rurală preexistentă.
• Cea de a doua cale a fost una de dominaţie şi exploatare, conducând la o
existenţă uneori parazitară, expansionistă, însoţită de violenţă şi conflict.
Eficientă şi vitală într-o primă fază, această a doua cale conţine în ea germenii
autodistrugerii şi este responsabilă pentru decăderea şi dispariţia multor civilizaţii
urbane.
Indiferent însă de loc şi timp - ceea ce caracterizează oraşul este prezenţa unui nucleu
organizator şi a unor centre subsidiare cu care primul se asociază şi comunică. Oraşul
este cel care instituie gruparea centrală de edificii specializate, ducând la o remarcabilă
densitate a populaţiei în limitele sale.
Jane Jacobs şi ipoteza rolului antrenant
Dogma - cum o numeşte Jacobs - a primatului satului, susţine că ruralul s-a format
întâi iar oraşele au apărut mult mai târziu pe scara evoluţiei civilizaţiei. În viziunea
tradiţională, oraşele au evoluat încet din satele - sedii ale producţiei agricole, devenind
treptat tot mai mari şi tot mai complexe.
Punctul de vedere paralel, care vede în oraşe aşezări organizate de războinici care îi
determinau pe ţăranii din împrejurimi să lucreze pentru ei în schimbul asigurării
protecţiei în faţa altor războinici, păstrează imaginea asupra oraşului ca o consecinţă a
evoluţiei aşezărilor rurale. Oricum, hrana produsă la un moment dat în exces de muncă
în agricultură este percepută a fi fost un stimulent indispensabil pentru formarea
oraşelor.
Se presupune deci că dezvoltarea agriculturii şi a resurselor rurale în genere este
primordială, şi că oraşele sunt fenomene subsecvente; în aceasta viziune oraşele au
“crescut” din sate prin modificarea dimensiunii, adăugându-şi funcţii administrative şi
devenind sedii ale autorităţii.
Ceea ce susţine J. Jacobs este că oraşele au apărut iniţial diferenţiate de rural, pentru
că au fost de la începutul fiinţării lor sedii ale dezvoltării economice. În mod sintetic,
oraşul şi satul apar cel puţin simultan, ca forme complementare, oraşul fiind totuşi
înzestrat cu o funcţie activă antrenantă în economia spaţiului înconjurător.
Sub raport documentar, ipoteza rolului antrenant al oraşului se sprijină pe evidenţele
furnizate de “cel mai vechi” oraş cunoscut - Çatal Hüyük, descoperit de arheologi în
1961 în Anatolia. Săpăturile au scos atunci la iveală o aşezare cu cca. 1000 mai veche
decât satul dezvelit în cursul unei expediţii precedente. Descoperirea a părut epocală,
pentru că adusese la lumină cea mai veche formă a vieţii colective neolitice, cu o
economie agricolă, dar care era evident un oraş.
Ipoteza formulată atunci a fost preluată de Jacobs ca argument istoric în sprijinul

punctului său de vedere este că civilizaţia din Çatal Hüyük descindea direct - fără
stadiul intermediar al comunităţii rurale stabile - din aşezările de culegători şi vânători.
Dincolo de resursele locale şi de agricultură, de un amplasament favorabil, ceea ce
distingea această aşezare de altele era un element deosebit de valoros: Çatal Hüyük
avea o economie locală creativă. Astfel, Jacobs arată că nu agricultura, cu toată
importanţa ei, a fost cea mai fecundă invenţie care a încurajat transformarea treptată a
satului în oraş în epoca neolitică. Dimpotrivă, apariţia economiei autosuficiente,
independente, creative a oraşelor a cerut şi a adus la lumină dezvoltarea multor forme
de activităţi - agricultura fiind una dintre ele.
Spre deosebire de Mumford, constant preocupat de viaţa formelor simbolice, Jane
Jacobs insistă pe cele mai active componente ale vieţii unei aşezări: schimburile
economice. Izvoarele economice ale formării oraşelor ca forme specifice de existenţă
socială în spaţiul amenajat se leagă de următoarele conjuncturi:
a) oraşele sunt acele aşezări în care un tip de activitate nouă este adăugată
celei vechi, ceea ce multiplică şi diversifică diviziunea muncii;
b) oraşele se dezvoltă din cauza generării endogene de activităţi, şi nu din
cauza unui proces exogen;
c) conjunctura internă de generare de noi activităţi duce la o reinventare a lumii
rurale adiacente şi a rolului ei economic, sub presiunea cererii de producţii
sporite şi de înalt randament;
d) creşterea demografică care însoţeşte acest proces creează probleme acute
de localizare spaţială, transporturi de bunuri, menţinerea unui mediu igienic,
migraţie de persoane, rezultată din separarea locului de muncă de locul de
reşedinţă - toate acestea adăugându-se dinamismului productiv creator de
urbanitate;
Procesele de schimb sunt cele ce explică inhibiţia evoluţiei urbane: faptul că un oraş s-
a dezvoltat într-o perioadă anterioară nu este o garanţie că va continua să o facă şi în
viitor. Orice conjunctură de factori, susţine J. Jacobs, care blochează în mod energic
acumularea de muncă nou creată duce la stagnare şi declin. Nu invaziile sau
calamităţile naturale trebuiesc învinuite de dispariţia marilor civilizaţii urbane ale
Orientului Antic, ci incapacitatea de a continua diversificarea activităţilor economice şi
asimilarea inovaţiei tehnologice.
SISTEME DE AŞEZĂRI - PROBLEME SPECIFICE

Principalele caracteristici ale sistemelor de aşezări
Aşezările umane sunt definite ca puncte de concentrare a bunurilor materiale şi
spirituale, repartizate în spaţiu, în funcţie de condiţii geografice, istorice, economice,
politice, concrete (I. Ianoş et. al.). Prin localizarea lor în teritoriu, aşezările umane
contribuie la organizarea spaţiului geografic şi la orientarea acestuia prin crearea unor
vectori de forţă.
Aşezările umane sunt văzute şi ca puncte de potenţial în teritoriu, cu elemente de
masă (populaţie) şi energie (fluxuri de resurse şi informaţii) diferite, între care se
stabilesc relaţii de atracţie / respingere analog unui câmp electric (I. Ianoş).
Datorită relaţiilor complexe care se dezvoltă între aşezările dintr-un anumit teritoriu
între acestea şi alte componente ale teritoriului, cercetarea aşezărilor umane prin
izolarea acestora de context ar fi nerelevantă15. Analiza sistemelor de aşezări, ca punct
de plecare în înţelegerea corectă a fenomenelor şi proceselor care caracterizează un
anumit spaţiu geografic, reprezintă un mod de abordare specific ultimelor decenii.
Aparatul teoretic şi metodologic al acestui demers analitic este rezultatul unor
acumulări continue în ultimele 5-6 decenii ale acestui secol, începând cu anii ’30 şi cu
studiile lui Christaller.
Cadrul teoretic general a putut fi conturat însă abia odată cu formularea unei teorii
generale a sistemelor. Fondatorul “Teoriei generale a sistemelor” (TGS) este
Ludwig von Bertalanffy16. Principala sa lucrare, care poartă chiar acest titlu apare
abia în 1969, dar principiile fundamentale ale teoriei sunt deja aplicate într-o serie de
domenii ştiinţifice.
Conform autorului teoria permite aplicarea aceloraşi principii, legi şi modele pentru
toate tipurile de sisteme, atât pentru cele fizico-naturale cât şi pentru cele fizice
(sociale, psihice, logice). TGS introduce precizia matematică în cercetare, favorizând
transferul de metode, concepte şi principii între discipline, aspect fundamental în
cercetarea contemporană, când tendinţele integratoare sunt dominante.
Conceptele fundamentale cu care operează TGS sunt: sistem, informaţie, entropie,
finalitate, organizare, centralizare, interacţiune, izomorfism, integralitate.
Sistemul este definit drept o mulţime de elemente şi de relaţii dintre aceste
elemente, relaţii relativ invariante faţă de anumite reguli ale transformărilor,
care formează structura acestor mulţimi.
Proprietatea principală a unui sistem este că el posedă caracteristici care nu
aparţin elementelor componente, el neputând fi redus la componentele sale,
nici explicat ca o rezultantă a simplei juxtapuneri şi/sau însumări a
acestora.
Orice sistem este alcătuit din subsisteme, care reprezintă fiecare în parte
alte sisteme cărora le sunt subordonate ansambluri de elemente.
15
Desigur, nu se au în vedere acele aspecte care ţin de morfologia spaţiului urban, de conformarea
spaţială şi volumetrică a acestuia, de aspectele compoziţionale şi estetice, care aparţin domeniului
proiectării urbane, sau mai corect spus al designului urban.
16
Biolog şi filozof al ştiinţei, inovator al biologiei teoretice, fondator al TGS. American - 1901/1973
Între sistem şi structură există o strânsă legătură. Structura, aşa cum este ea
explicată de Saussure în lingvistică şi de Levi-Strauss în etnologie, reprezintă
modalitatea de construire a unui sistem, modelul abstract care explică schema sa de
funcţionare şi principiile ce stau la baza coeziunii interne a sistemului.
Structura mai este definită şi ca “totalitatea regulilor de variabilitate sau de
transformare (considerate ca invarianţi) prin care o pluralitate de
ansambluri structurale sunt date drept tot atâtea variante ale aplicării
respectivelor reguli” (Dicţionar de filozofie, 1978). Se pot distinge două categorii:
• Cazul 1 - când structura este perceptibilă
• Cazul 2 - când structura este inteligibilă (adică raporturile invariante dintre
elementele sistemului, independent de natura acestora)
Conceptul de structură permite explicarea unui sistem prin relaţiile dintre elementele
acestuia. Nu se mai pleacă de la totalitate la componente şi nici invers. Ca
instrumentare ştiinţifică, prin conceptul de structură se rezolvă problema disocierii
tipului invariant de interrelaţii (elementele stabile, greu modificabile, care exprimă
anumite legităţi interne ale unei entităţi), oferindu-se “codul” transformărilor posibile
din cadrul sistemului considerat.
Problema corelării sincroniei şi diacroniei sistemelor (sintagmele “structură fără geneză”
şi “geneză fără structură”, respectiv structura ca rezultat şi structura ca proces)
constituie o preocupare pentru anumiţi cercetători şi prezintă o serie de dificultăţi de
ordin conceptual şi metodologic. În ceea ce priveşte aşezările umane, importante
sunt aspectele legate de identificarea componentei structurale şi a comportamentului
acesteia în raport cu factorii exogeni (respectiv acţiunea acestora şi asupra factorilor
endogeni, care pot determina modificări structurale).
Ideea de sistem este asimilată noţiunii de “complexitate organizată”,
formulă deseori aplicată organismului urban şi sistemelor teritoriale.
Principiile sistemice au început a fi aplicate consecvent în domeniul (amenajării)
organizării teritoriului abia către deceniul 5 al acestui secol odată cu apariţia lucrărilor
lui N. Wiener (1948) “Cibernetica” şi “Primul anuar de sisteme generale (1956)”. G.
Gusti menţionează printre alţii pe:
B. J. L. Berry, care în 1964 compară oraşul cu un sistem deschis, integrat
într-un sistem superior de localităţi;
McLoughin, care în 1969, a analizat mecanismele sistemelor suburbane şi a
interacţiunilor acestora;
J. F. Brotchie, care concepe sistemul urban, ca un ansamblu de subsisteme
integrate, respectiv oraşul creat de om şi subsistemul natural în care acesta
este integrat (1971).
Sistemele de aşezări, dar mai ales cele urbane pot fi considerate drept “sisteme tari”,
respectiv sisteme “care pot fi capabile să-şi menţină propria lor identitate în raport cu
in-puturile care generează out-puturi şi modificări în cadrul sistemelor propriu-zise (Van
Gich, 1974).
În raport cu modul în care pot fi măsurate variabilele, un sistem poate fi definit drept
continuu sau discret17. Dacă variabilele pot fi măsurate în orice interval dat (de
exemplu: timpul), atunci sistemul este continuu; dacă dimpotrivă variabilele pot fi
definite doar în anumite puncte distincte ale unui interval, sistemul este discret.
Aşadar, într-un anumit teritoriu, sau spaţiu geografic, sistemul de aşezări
poate fi socotit drept un sistem discret, din categoria sistemelor tari18, având
drept variabile aşezările propriu-zise şi drept “operatori” fluxurile care le
leagă.
Sistemele urbane pot fi identificate drept sisteme de gradul 1, care datorită structurii
interne mai solide au o rezistenţă sporită faţă de acţiunea factorilor interni şi externi,
păstrându-şi mai bine identitatea dobândită. În acest sens, definiţiile recente ale
sistemelor urbane încearcă să redea cât mai concludent ansamblul relaţiilor dintre
oraşele componente ale unui teritoriu. Astfel A. Pred (1977) defineşte sistemele de
oraşe drept: un ansamblu naţional sau regional de oraşe care sunt inerdependente, în
sensul că orice schimbare semnificativă în activitatea economică, structura forţei de
muncă, veniturile populaţiei unui oraş component al sistemului, va produce direct sau
indirect anumite modificări asupra unuia sau mai multe din celelalte oraşe componente
ale sistemului.
H. Reymond (1981) adaugă o componentă ecologică sistemelor urbane, socotindu-le
drept “sisteme de habitat” şi “organisme ecologice de bază ale speciei
umane” 19.
Este important de menţionat în sprijinul viziunii sistemice asupra ansamblului de
aşezări din cadrul unui teritoriu, rezistivitatea şi permanenţa acestora de-a lungul
multiplelor schimbări economice, sociale, politice petrecute în timpi istorici. Acest
aspect nu poate fi explicat în lipsa inter-relaţiilor şi schimburilor de fluxuri umane,
informaţionale şi de mărfuri, a relaţiilor concurenţiale în scopul atragerii de resurse,
care se petrec la diferite niveluri (D. Pumain, 1982).
Sistemele de aşezări tind să dezvolte în timp anumite forţe de coeziune internă, care le
conferă o importantă capacitate de auto-reproducţie şi care conduc într-o anumită
măsură la conformarea şi organizarea spaţiului, a reţelelor de comunicaţii în special,
ceea ce le conferă o capacitate sporită a stabilităţii dinamice (I. Ianoş, 1987, Pumain,
1992).
Aceste caracteristici ale sistemelor de aşezări, relativa lor stabilitate în timp, face
posibilă investigarea lor prin mijloace matematice şi statistice sau /şi prin intermediul
modelelor.
Sistemele de aşezări pot fi în general definite şi caracterizate pe baza unui număr
limitat de principii, cele mai importante fiind: principiul organizării ierarhice, al
centralităţii, al specializării şi al polarizării.
17
Discret = discontinuu; discontinuitatea reprezintă distribuţia discretă, întreruperile în succesiunea
elementelor şi proceselor care structurează sistemele materiale în dinamica lor spaţio - temporală, punând
în evidenţă neomogenitatea şi variabilitatea materiei la diferitele ei nivele de organizare (DF).
18
Nu trebuie extinsă ideea de sistem tare la aşezarea propriu-zisă, care poate fi profund afectată de
inputuri, mergând chiar până la dispariţie (mai ales în cazul aşezărilor mici, rurale).
19
În Denise Pumain - Les systemes des villes, Enciclopédie de géographie, ed. Economica, 1992
Organizarea ierarhică
În cadrul unui sistem aşezările se diferenţiază după mărime, funcţie, poziţie geografică,
potenţial economic, nivel de dezvoltare a echipamentelor tehnico-edilitare şi social-
culturale. În funcţie de aceste categorii dar, nu numai, o anumită aşezare a sistemului
are un rol mai mult sau mai puţin important decât altele, determinând stabilirea de
raporturi de tip ierarhic între componentele sistemului.
Ierarhizarea, ca principiu de bază al funcţionării sistemelor, presupune că în
cadrul acestuia se stabilesc raporturi de subordonare şi co-ordonare, nu
neapărat în sensul administrativ, deşi acesta, atunci când acţionează
constituie o componentă determinantă, in special prin consecinţele
exercitării funcţiunii respective.
Ierarhizarea localităţilor în cadrul unui sistem reprezintă obiect de studiu şi analiză,
pentru geografia urbană şi pentru amenajarea teritoriului, identificarea modului în care
se organizează aşezările în structuri ierarhice, constituind de multe ori o modalitate de
fundamentare a politicilor urbane şi regionale şi a deciziilor de planificare spaţială, la
nivel central şi local.
Ierarhizările presupun analize multicriteriale, care utilizează un număr suficient de
mare de indicatori, grupaţi pe categorii diverse (precum cele mai sus-amintite). Una
dintre cele mai cunoscute analize în domeniu a fost realizată de O. Onicescu în 1970
asupra sistemului bănăţean20, iar mai recent de Ioan Ianoş (în 1987), la nivelul
întregului spaţiu naţional21
De multe ori ierarhizarea unui sistem poate reprezenta o imagine dorită, o perspectivă
orientată a dezvoltării unui teritoriu, în scopul optimizării funcţionale şi calitative a
acestuia.
În sensul de mai sus o “ierarhizare funcţională a localităţilor urbane şi rurale” poate
semnifica şi o clasificare a acestora pe ranguri în funcţie de importanţă şi rol
teritorial potrivit unei structuri menite să asigure un sistem de servire a populaţiei
eficient din punct de vedere economic şi social. Rangul este în aceste condiţii o
expresie a importanţei actuale şi în perspectivă imediată a unei localităţi în cadrul
sistemului din punct de vedere administrativ, politic, social, economic, cultural etc.
O astfel de clasificare permite evaluarea necesităţilor de optimizare a structurii
ierarhice a sistemului şi a politicilor de dezvoltare adecvate acestui scop.
Optimizarea relaţiei rang - talie constituie un important element în funcţionarea
sistemelor de aşezări la nivel naţional şi regional. Optimizarea relaţiei rang - talie,
determinată în mod clasic în conformitate cu “Legea lui Zipf”22, constituie una din
marile probleme ale remodelării ierarhiilor urbane la nivel naţional.
Aceasta aşa-numită lege afirmă că dacă aşezările dintr-un teritoriu se ordonează
în şir descrescător după mărimea populaţiei, atunci oraşul de rang “n” va
avea o populaţie egală cu 1/n din populaţia oraşului de rang 1.
20
Onicescu, O., - (1970), Procedee de estimare comparativă a unor obiecte purtătoare de mai multe
caracteristici, de importanţă diferită - Revista de Statistică, nr. 4
21
Ianoş, I., - (1987), Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, studii de geografie economică asupra
teritoriului României, edit. Academiei, Bucureşti.
22
Zipf, G. K.., - (1949), Human Behaviour and the Principle of Least Effort (Cambridge).
Pe un grafic cu scară logaritmică, distribuţia ideală a oraşelor dintr-un teritoriu va avea

forma unei drepte de tipul
y = x -n.
Deşi relativ simplă această lege conform căreia se poate calcula populaţia unui oraş
indiferent pe ce rang se situează dacă se cunoaşte populaţia primului oraş (Pn = P1/n)
dintr-o ierarhie, este deosebit de relevantă pentru posibile intervenţii la nivelul
sistemului urban. Trebuie observat că regula este relevantă atunci când se aplică la un
număr relativ mare de aşezări, de obicei fiind utilizată atunci când se analizează
sisteme naţionale.
În general, se constată că în raport cu dreapta teoretică de distribuţie a oraşelor după
rang şi talie situaţia este diferenţiată între ţările dezvoltate şi cele slab dezvoltate
precum şi între statele naţionale şi cele federative.
De regulă, în ţările dezvoltate, întreg sectorul superior al ierarhiei se află deasupra
dreptei teoretice, această dispunere menţinându-se, de la caz la caz şi pentru sectorul
median (SUA, Germania, Italia, Olanda, ş.a.). Pentru ţările din lumea a treia de obicei
sectorul superior este subdezvoltat în raport cu dispunerea teoretică. De asemenea
statele naţionale şi mai ales cele în curs de dezvoltare au un oraş de rang 1 mult mai
mare decât ar trebui conform regulii rang - talie. Această situaţie se poate întâlni şi în
cazul României.
Legea lui Zipf demonstrează, în formă matematică că în teritoriu sistemele de aşezări
se organizează după reguli precise, conform cărora numărul oraşelor mari este mai mic
decât al celor mijlocii şi mult mai mic decât al celor mici şi foarte mici. Se poate afirma
că legea (sau regula) rang - talie confirmă în alt mod principiul centralităţii, prezentat
în continuare.
Centralitatea
Dacă ierarhia individualizează nivele pe verticală, deosebind ranguri, funcţii sau
structuri, centralitatea se referă la aspectul funcţional şi se implică atât în plan vertical
cât şi orizontal. Aceasta rezultă din orientarea teritorială a fluxurilor de substanţă,
energie şi informaţii spre şi de la un centru coordonator.
Teoria locurilor centrale (TLC) explică organizarea centrală şi ierarhică a reţelelor de
aşezări prin funcţia economică a acestora, care este de a distribui bunuri şi servicii unei
populaţii repartizate într-un teritoriu. Conceptul cheie al centralităţii este cererea şi
oferta de bunuri şi servicii care se întâlnesc şi se schimbă în locuri privilegiate prin
accesibilitatea lor, locuri care sunt denumite locuri centrale. Fiecare centru de comerţ
sau servicii exercită o atracţie asupra unei clientele mai mult sau mai puţin extinsă,
care converge spre acest centru elementar. Interacţiunea care defineşte, astfel, un
centru şi zona sa de influenţă este denumită polarizare. Numărul, frecvenţa şi
complexitatea funcţiilor reunite în diverse centre definesc mai multe nivele de
polarizare.
Teoretic toată populaţia unui centru trebuie să fie deservită, încât consumatorii să se
aprovizioneze tot mai mult din apropierea rezidenţei lor, iar antreprenorii prin
concurenţă îşi vor delimita, teritorial, clientela. O altă idee de bază în teoria locurilor
centrale este că centrele de pe un anumit nivel ierarhic oferă toate serviciile nivelului
inferior.
TLC a fost introdusă de geograful W. Christaller în 1933 şi îmbogăţită apoi de A. Lösch

în 1940. Ei au văzut oraşul ca o aglomeraţie de bunuri banale destinate locuitorilor
regiunii în care oraşul este centru. Teoria nu ţine însă seama de particularităţile de
localizare a oraşului plecând de la următoarele premise:
• spaţiul geografic este perfect omogen în privinţa trăsăturilor fizice şi
umane;
• fiecare doreşte să maximizeze profitul său;
• preţurile sunt fixate de toţi agenţii;
• pentru consumator, preţul unui “bun” creşte o dată cu distanţa, deci el
frecventează punctul de vânzare cel mai apropiat;
• existenţa economiilor de scară în producţia de bunuri centrale, adică costul
mediu al produsului scade când cantitatea creşte.
Fără ultimul postulat, producţia de bunuri ar avea loc pretutindeni, în autarhie, pentru
a evita transportul şi deci nu ar fi nevoie de oraşe. Ori acesta face posibilă aglomerarea
producţiei, fenomen ce se poate petrece numai în oraşe.
Concluzia este că existenţa economiei de scară este condiţia necesară
existenţei oraşelor.
Pornind de la aceste premise Christaller a distins trei modele spaţiale de o mare
simplitate geometrică bazate pe principiul pieţei, transportului şi pe cel administrativ.
Centre de nivelul 1 Centre de nivelul 2
Centre şi arii de pieţe (după Bailly şi Beguin)

Principiul pieţei, maximizând numărul de locuri centrale, conduce la a dispune oraşele
de acelaşi nivel în vârfurile unor triunghiuri echilaterale, fiecare dintre ele delimitând o
arie de formă hexagonală, împărţită între atracţia a trei centre de nivel superior.
Principiul transportului tinde să reducă, îndeosebi, costurile excesive ale infrastructurii
de comunicare. El deformează configuraţia hexagonală iniţială plasând mai multe oraşe
pe aceeaşi axă de transport. Se obţine atunci o ierarhie unde dimensiunea zonei de
influenţă a unui centru la nivel superior este de 4 ori aceea a unui centru de nivel
imediat inferior.
Principiul administrativ, excluzând posibilitatea unei concurenţe între oraşe şi controlul

politic al teritoriilor, “dispune” fiecare oraş în centrul unei circumscripţii hexagonale în
care el controlează 6 centre de nivel inferior şi în acelaşi timp suprafaţa unei
circumscripţii de rang superior este de 7 ori aceea a unei celule de nivel inferior.
Ierarhie urbană în sud-vestul Germaniei, după Christaller23
Categoria Distanţa Populaţia Aria de influenţă Populaţia din
(Km) (kmp) aria de influenţă
1. Sat (târg) 7 800 45 2.700
2. Centru urban 12 1.500 135 8.100
3. Sediu de circumscripţie 21 3.500 400 24.000
4. Centru districtual 36 9.000 1200 75.000
5. Capitală locală 62 27.000 3600 225.000
6. Capitală de provincie 108 90.000 10800 675.000
7. Capitală regională 186 300.000 32400 2.025.000
Specializarea funcţională, polarizarea şi integrarea

Specializarea unei localităţi într-o activitate este determinată de capacitatea locuitorilor
săi în a valorifica anumite avantaje naturale sau avantaje competitive. Această
valorificare este adesea determinată de o inovaţie, care aplicată îi dă localităţii
respective o anumită prioritate şi specializare de durată.
Inegala valorificare a anumitor inovaţii creează deci, specializarea. Dacă aceste inovaţii
sunt de natură tehnică, ele vor fi imediat adoptate şi de alte oraşe, ştiut fiind că între
oraşe există întotdeauna relaţii de concurenţă, acestea “supraveghindu-şi reciproc
comportamentul”. Dacă inovaţia se bazează pe existenţa unor resurse locale atunci
specializarea este durabilă, deci va persista mult timp.
Această proprietate a sistemelor de aşezări, de a oferi o varietate de tipuri
de localităţi, este probabil o condiţie importantă a capacităţii lor de
adaptare.
Diversitatea sistemelor de aşezări evoluează după formele luate de diversitatea spaţială
a muncii (Aydalot Ph., 1983), în funcţie de economiile de scară, pe de-o parte, care
tind să favorizeze specializările urbane, şi de economiile de aglomeraţie, pe de altă
parte, care întăresc ierarhia, în măsura în care diversitatea şi complexitatea societăţii şi
a infrastructurilor oferă condiţii de creştere a taliei localităţilor.
Specializarea funcţională generează relaţiile de cooperare dintre aşezări, instaurând
legături fundamentale între acestea. În sistemele sociale puternic centralizate
dependenţa dintre aşezări datorită acestei specializări este atât de mare încât
întreruperea unei activităţi importante (în condiţiile lipsei de concurenţă) într-una din
localităţi pune în pericol evoluţia şi existenţa altora.
În realizarea procesului de integrare, alături de specializare funcţională, un loc
important revine polarizării. Ea apare astfel ca o bază necesară integrării şi dezvoltării
sistemelor de aşezări.
Polarizarea este definită ca un proces de antrenare şi de frânare, care are loc
într-o reţea de activităţi specializate şi ierarhizate, ale căror mecanisme fac
să crească sau să descrească aglomeraţiile umane.
23
Johnson, J. H., (1969), Urban Geography - An Introductory Analysis (Pergamon Press).
Polarizarea nu este un fenomen unic în formele şi modalităţile sale. În

economiile de piaţă polarizarea relevă concurenţa geografică a complexelor
industriale puternice, bazate pe inovaţia tehnologică. Aceste aglomeraţii
economice atrag industrii complementare, iar costurile sociale trec tot mai
mult în seama colectivităţii.
În ţările subdezvoltate, absenţa infrastructurii frânează integrarea; polii sunt de regulă
la periferia economiilor naţionale (porturi), ceea ce frânează difuziunea efectelor de
antrenare şi de integrare a teritoriilor interne. În economiile centralizate polii de
dezvoltare erau (sunt) considerate ca puncte privilegiate de concentrare a serviciilor
(prin investiţii orientate) lăsând la o parte dinamica autonomă a inovaţiei, adică a
elementului principal în toată dinamica procesului de polarizare.
Teoria polarizării îşi are germenii la începutul anilor ’50, reieşind dintr-o serie de articole
scrise de Fr. Perrouse asupra noţiunii spaţiului economic. Insistând pe diferenţierea
dintre spaţiul concret de observaţie banal şi spaţiul abstract al câmpurilor de forţă, el
iese din cadrul clasic al teoriei regionale, fondând teoria polilor de creştere. Teoria este
dezvoltată ulterior de J. R. Bondeville, de J. Paellivck şi A. Salle, încât aceasta
devine o bună perioadă de timp una din teoriile de bază aplicate în procesele de
amenajare a teritoriului.
Dar, să vedem…ce este această amenajare a teritoriului?
AMENAJAREA TERITORIULUI
Un domeniu…mai multe definiţii

• Ansamblu de activităţi complexe, cu caracter global şi inter-disciplinar,
având ca obiectiv final organizarea fizică a spaţiului; ca obiective specifice pot fi
menţionate: localizarea activităţilor industriale, a marilor infrastructuri teritoriale,
dinamica fenomenele demografice şi migraţioniste, protecţia mediului, dezvoltarea
urbană ş.a.
• Necesită coordonarea activităţilor economice, sociale, culturale şi
ecologice pentru obţinerea unui cadru natural şi construit armonios, menit să
satisfacă nevoile şi să răspundă valorilor general recunoscute ale unei comunităţi
• Este expresia spaţială a politicilor economică, socială, culturală şi
ecologică a oricărei societăţi (Carta AT de la Torremolinos, 1983)
• Este o activitate de interes general, cu caracter continuu şi care se desfăşoară,
după caz, la nivelul unui teritoriu regional24 (intra-naţional), naţional, macro-
regional sau continental
• Finanţarea activităţii de AT se realizează din fonduri publice (bugete naţionale şi
locale, fonduri comunitare, federale etc.)
• De activitatea de AT sunt responsabile instituţii publice la nivel central şi local
(în România: Parlament, Guvern, Consilii Judeţene, Municipale, Orăşeneşti şi
Comunale)
• Este o disciplină de sinteză, care utilizează teorii, metode de analiză şi
metodologii de cercetare şi investigare, specifice altor domenii (economie,
demografie, sociologie, ecologie, geografia aşezărilor etc.)
• Este o disciplină cu caracter aplicativ, care fundamentează în mod obiectiv
(utilizând instrumente cu caracter ştiinţific) decizia instituţiilor cu responsabilităţi în
domeniu, oferind o anumită concepţie de organizare /modelare a teritoriului
• Cadrul instituţional, legal şi procedural este diferit de la ţară la ţară, dar
principiile şi mijlocele de aplicare sunt asemănătoare
• Instrumentul principal al AT este planul; planul este o expresie a unei strategii
globale de organizare /modelare a teritoriului şi poate avea componente sectoriale
şi regionale (planul de amenajare a bazinelor hidrografice, planul de amenajare a
zonei montane…)
• AT este o activitate bazată pe informaţii statistice, pe rezultate ale unor
investigaţii specializate şi pe interpretarea şi corelarea acestora de către echipe
pluri-disciplinare de specialişti; activitatea de AT este o activitate interdisciplinară
• Are un caracter prospectiv; urmăreşte identificarea trendurilor economice,
demografice, riscurilor ecologice, sociale etc.
24 Prin regiune se înţelege orice formă de comunitate locală între stat şi comună (conf. Schéma européen
d’aménagement du territoire – CEMAT, 1991)
Să reluăm unele aspecte…; aşadar…

Activităţile de AT pot fi grupate în două categorii, care se întrepătrund: activităţi
practice de administrare a unui teritoriu şi activităţi teoretice /suport, de cercetare
şi elaborare a planurilor de amenajare a teritoriului.
Finanţarea activităţilor de AT se realizează de obicei din fonduri publice (bugete
naţionale, regionale şi locale). În anumite cazuri, în ţările membre ale Uniunii Europene
(UE), sau în ţările asociate, activităţile de AT pot fi finanţate şi din fonduri comunitare
(în special cercetarea). Participarea sectorului privat la finanţarea studiilor şi
cercetărilor de AT este posibilă, în condiţiile legii. AT necesită un cadru instituţional,
legal şi procedural. În Europa, acesta este diferit de la ţară la ţară, dar principiile şi
mijlocele de aplicare sunt asemănătoare.
Ca disciplină ştiinţifică AT, este o disciplină de sinteză, care utilizează teorii,
metode de analiză – diagnoză şi prognoză precum şi metodologii de cercetare
şi investigare, atât proprii cât şi împrumutate din alte domenii cu care interferează:
economie, demografie, sociologie, ecologie, geografia aşezărilor etc.
Se poate aprecia că AT este o disciplină cu caracter aplicativ, care fundamentează
în mod obiectiv (utilizând instrumente cu caracter ştiinţific) decizia instituţiilor având
responsabilităţi în domeniu şi oferă o anumită concepţie de organizare /modelare a
teritoriului.
În principiu, AT operează prin intermediul strategiilor, planurilor, politicilor şi
programelor. Strategiile definesc cadrul general al acţiunilor de AT, planurile oferă o
expresie grafică a strategiilor de intervenţie /acţiune, politicile reprezintă activităţile
curente, continui ale autorităţilor menite să pună în practică strategiile, iar programele
reprezintă ansambluri integrate de măsuri prin intermediul cărora pot fi atinse anumite
obiective ale strategiilor.
AT are un caracter prospectiv, deoarece urmăreşte identificarea trendurilor
economice, demografice, a riscurilor potenţiale, fie ele ecologice, sociale sau de altă
natură. AT operează cu informaţii statistice, sau obţinute prin investigaţii şi anchete
specializate.
Deoarece, operează cu scenarii posibile, AT presupune o revizuire constantă a
acestora în funcţie de modificarea parametrilor iniţiali (de exemplu, dacă un anumit
indicator economic preconizat nu este realizat, sau este cu mult depăşit, este posibil ca
scenariul conceput să sufere modificări semnificative în anumite componente). Aici
apare problema planificării strategice pe care o vom aborda în a doua parte
manualului!
În România (dar, nu numai) instrumentul principal al AT este planul. Acesta
este:
o expresie a unei strategii globale de organizare /modelare a
teritoriului şi poate avea componente sectoriale şi regionale /teritoriale
(planul de amenajare a bazinelor hidrografice, planul de amenajare a
zonei montane, planul de amenajare a unui judeţ etc.).
După 1990, planurile de AT au ţinut loc de strategii de dezvoltare în lipsa unor strategii
sectoriale specifice. În ultimii ani, odată cu dezvoltarea şi consolidarea unui nou cadru
legislativ şi instituţional, AT cunoaşte un proces de perfecţionare sub aspect
metodologic şi procedural.
În fazele de cercetare şi elaborare de studii şi planuri de AT sunt utilizate informaţii

din domenii foarte variate, care necesită interpretarea şi corelarea lor de către echipe
pluri-disciplinare de specialişti. Din acest motiv disciplina AT are un caracter
interdisciplinar şi presupune lucrul în echipe complexe, în special în faza de
fundamentare a politicilor şi programelor.
Printre specializările cel mai frecvent întâlnite în cadrul echipelor de elaboratori sunt
întâlnite cele de arhitect şi arhitect – urbanist, sociolog, demograf, economist, geograf,
inginer construcţii civile, inginer de drumuri şi poduri, inginer hidrotehnician, inginer
energetician şi ecolog /biolog. Alături de aceste specializări pot să mai apară frecvent
istorici, antropologi, matematicieni, fizicieni sau ingineri de mediu.
Aplicaţiile de tip GIS, utilizate tot mai frecvent în ultimul deceniu şi în România
implică colaborarea tot mai strânsă cu informaticieni şi specialişti în IT precum şi
utilizarea unor experţi în utilizarea aplicaţiilor respective sau a altor programe de
grafică computerizată. Prelucrarea computerizată a datelor şi utilizarea unor "soft-uri"
performante presupune de asemenea apelarea la specialişti în statistică (în general
aceştia provin din rândul matematicienilor, sau sociologilor).
După 1990, în institutul Urbanproiect25 din Bucureşti au fost realizate primele studii şi
cercetări de amenajarea teritoriului, în largi formaţii pluri-disciplinare şi inter-
instituţionale. După o lungă perioadă de ignorare, problemele de mediu şi aspectele de
natură socio-demografică au putut fi luate în considerare şi o analiză economică
realistă a resurselor a putut fi realizată. Este demn de menţionat în acest context un
studiu desfăşurat în 1991 – 1992, cu privire la potenţialul judeţelor şi comunelor (în
vederea fundamentării unui proiect de lege de reorganizare politico-administrativă), în
care au fost angrenaţi o gamă largă de specialişti şi a fost elaborată o metodă
matematică, multi-criterială de evaluare a potenţialului economic, fiind utilizată şi
prelucrarea datelor în sistem informatic. Acest studiu a marcat un nou mod de
abordare a ceea ce până atunci fusese numită sistematizare teritorială.
În prezent nu există în România o formă de învăţământ superior prin care să

fie pregătiţi specialişti în amenajarea teritoriului exclusiv. O specializare în
acest domeniu poate fi dobândită în Facultatea de urbanism a Universităţii
de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu" (UAUIM), din Bucureşti precum şi în
alte facultăţi cu profil spaţial (arhitectură, geografie).
O problemă dificilă a acestei perioade "de tranziţie" o reprezintă şi pregătirea

funcţionarilor publici din administraţia centrală şi locală (judeţeană), care
activează în compartimentele de amenajarea teritoriului şi urbanism, care sunt chemaţi
să pună în aplicare prevederile planurilor prin intermediul unor politici adecvate. Pentru
aceştia nu există decât forme de pregătire post-universitară, sau de formare continuă
pentru cei cu studii medii.
Crearea unui corp de profesionişti ai planificării spaţiale, pentru administraţiile locale şi
centrală trebuie să fie un obiectiv pe termen lung al învăţământului de specialitate!
Acest manual poate fi o pietricică la temelia acestei … poate viitoare construcţii!
Deci, să mergem mai departe!
25
Institutul Urbanproiect a fost înfiinţat în 1991, prin desprinderea Centrului de sistematizare din institutul
proiectare ISLGC (Institutul de sistematizare, locuinţe şi gospodărie comunală). În prezent este unicul
institut naţional de cercetare în domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului şi se află sub autoritatea
Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului (MTCT).
Scurt istoric
Începuturile activităţii de AT pot fi situate în timpuri străvechi, odată cu primele acţiuni
antropice de amploare, precum amenajările terenurilor agricole pentru irigaţii,
îndiguirile şi devierile cursurilor de apă, consolidările de maluri, construcţiile strategice
de apărare (valurile de pământ romane, Marele zid chinezesc etc.), deschiderea
drumurilor comerciale ş.a.
În epoca medievală AT se confundă cu regularizări ale vetrelor de sate, reglementări de
folosinţă a pământurilor, colonizări, amenajări şi legiuiri silvice, drepturi de folosinţă a
surselor de apă, carierelor etc.
Capitalismul a determinat o creştere a utilizării resurselor de materie primă, dezvoltarea
şi expansiunea oraşelor, intensificarea relaţiilor comerciale şi necesitatea construirii şi
modernizării de căi de comunicaţii. Acţiunea antropică la scară teritorială s-a amplificat
şi intensificat generând treptat probleme tot mai complexe şi o nevoie de coordonare
tot mai acută.
În ultimele decenii ale secolului trecut, şcoala geografică franceză (E. Reclus, Vidal de
la Blache) a pus în evidenţă relaţia teritorială dintre marile oraşe şi spaţiul geografic
limitrof, din care acestea îşi trag seva (precum un arbore din solul în care îşi înfige şi
extinde rădăcinile). Necesitatea analizării şi înţelegerii acestei relaţii a condus treptat la
dezvoltarea unei noi discipline, desprinse din ramura geografiei economice şi înrudite
cu domeniul urbanismului. Treptat studierii relaţiei oraş – teritoriu, i s-au adăugat
relaţiile oraş – oraş, oraş – sat, regiune – regiune etc.
Ca disciplină de sine stătătoare, AT este specifică secolului XX; instituţionalizarea ei s-a
produs în perioada interbelică (Anglia, Germania) şi imediat după 1944 (Franţa,
Olanda, URSS, Polonia etc.). În România modernă, odată cu studiile monografice ale lui
Ion Ionescu de la Brad (1865-1870) se pun bazele noii discipline pe care în anii ’30
Cincinat Sfinţescu o numea “superurbanism” (amenajarea teritoriului naţional).
Începuturile activităţii de AT în România26 pot fi identificate în primele
reglementări feudale de folosinţă a terenurilor. Colonizările din epoca medievală au fost
însoţite de măsuri de reglementare a utilizării terenurilor colonizate, a apelor şi
pădurilor. În aceeaşi perioadă se realizează primele determinări ale vetrelor unor
localităţi rurale, cu precădere în Transilvania şi în Oltenia în perioada ocupaţiei austro-
ungare (prima jumătate a secolului al XVIII-lea.
În secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea apar primele reglementări şi
legiuirile teritoriale. O primă colecţie de reglementări este "Reglementarea urbarială"
din Transilvania din 1836. În Ţările Române este înfiinţat "Cadastrul", în 1935 la
iniţiativa lui Alexandru Ghica.
Primele planuri de urbanism datează din sec. XVIII - XIX pentru Timişoara, Giurgiu,
Brăila, Focşani sau pentru oraşe noi precum Turnu Măgurele, Olteniţa. Primele legi de
urbanism apar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: "Legea comunelor" (1864),
planurile de aliniere şi regulamentele de construcţie (1890). Sistematizarea satelor este
legată de numele lui G. Maior şi P. S. Aurelian, autori ai unui proiect de lege rurală
(1861) şi as unor studii în domeniu.
26
A se vedea în acest sens lucrarea "Istoricul sistematizării teritoriale din România" de Cristea, D., şi
Lascu, N., 1988 (manuscris, biblioteca UAUIM).
În a 2-a jumătate a secolului al XIX-lea, Ion Ionescu de la Brad este iniţiatorul

primelor proiecte de organizare a teritoriului agricol şi elaborator al primelor monografii
judeţene (Dorohoi - 1866, Mehedinţi - 1868, Putna - 1869). Tot în această perioadă
apar şi primele structuri organizatorice în domeniu: "Comitetele permanente de
aprobare a planurilor" (1864), "Cassa lucrărilor oraşului Bucureşti" (1894), "Societatea
comunală de locuinţe ieftine" (1911) şi începe realizarea unei largi baze cartografice şi
cadastrale pentru oraşe şi teritoriu.
În perioada 1918 – 1944 amenajarea teritoriului devine o preocupare de interes
general pe fondul reorganizării administrative de după "Marea Unire" (prin legea de
unificare administrativă din 1925). Sunt create foruri de avizare şi îndrumare pentru
sistematizare urbană şi teritorială (Consiliul Tehnic Superior din 1919) precum şi
primele organisme de specialitate în domeniu (Institutul Urbanistic al Uniunii Oraşelor).
Este înfiinţat "Institutul Urbanistic al Uniunii Oraşelor din România şi apar primele
publicaţii de specialitate: "Monitorul Uniunii Oraşelor din România" (1924 – 1931) şi
revista "Urbanismul" (1932 – 1943).
Este o perioadă deosebit de fecundă pentru dezvoltare economică şi pentru
industrializarea ţării şi creşterea gradului de urbanizare ceea ce determină preocupări
sporite în domeniul organizării teritoriale şi urbanismului. În perioada interbelică, AT se
dezvoltă în România ca rod al unei preocupări comune pentru oraş ca entitate şi
teritoriu precum şi unei atenţii deosebite acordate mediului rural.
Dintre personalităţile reprezentative ale epocii pot fi amintiţi Cincinat Sfinţescu şi
Florea Stănculescu, primul fiind autorul unei vaste opere teoretice, iar cel de-al
doilea remarcându-se prin preocupările deosebite în legătură cu spaţiul rural. C.
Sfinţescu introduce noţiunea de "PLAN SUPERUBANISTIC", echivalentul unui plan
de amenajare a teritoriului naţional şi propune realizarea de planuri regionale pentru o
serie de zone cu potenţial de deosebit de dezvoltare (nordul Bucureştiului, Valea
Prahovei şi Litoralul Mării Negre). Sistematizarea satelor devine o preocupare
importantă în condiţiile în care modernizarea agriculturii şi industrializarea începeau să
îşi facă simţite efectele asupra mediului rural.
După 1920 se dezvoltă şi învăţământul superior în domeniu prin introducerea cursurilor
de urbanism la facultatea de arhitectură şi la institutul politehnic. Se dezvoltă de
asemenea şcoala românească de sociologie sub conducerea lui Dimitrie Gusti şi care
orientată către investigarea şi cunoaşterea directă a spaţiului rural, cu precădere,
aduce o contribuţie însemantă la dezvoltarea cunoaşterii marelui teritoriu. Nu trebuie
omisă în cele din urmă, contribuţia deosebită a şcolii geografice româneşti, care pe
linia şcolilor franceză şi germană, conferă o viziune globală, integratoare asupra
cadrului natural, economic şi social şi evidenţiază rolul aşezărilor umane în organizarea
teritoriului. Printre reprezentanţii marcanţi ai acestei perioade se numără Simion
Mehedinţi, Vintilă Mihăilescu, Ion Conea.
Cel de-al 2-lea război mondial şi deceniile care urmează acestuia sunt marcate de
transformări majore de natură politică, administrativă, economică şi socială, care
afectează profund continuitatea conceptelor şi activităţilor de amenajare a teritoriului
din perioada anterioară. Dacă primii ani de după război sunt caracterizaţi de procesele
de refacere a distrugerilor provocate de marea conflagraţie, începând cu deceniul al VI-
lea organizarea teritoriului şi dezvoltarea aşezărilor este treptat subordonată interesului
politico-ideologic al partidului comunist, devenind sub denumirea de "sistematizare" un
instrument de "transformare" a societăţii româneşti. Legea sistematizării nr. 58
/1974, a deschis drumul unor intervenţii radicale şi brutale atât în teritoriu cât şi în
interiorul aşezărilor.
Amplele intervenţii la nivel teritorial, în scopul realizării programelor de

industrializare şi urbanizare rapidă a ţării, au conferit activităţilor de amenajare a
teritoriului un rol important în perioada 1950 – 1975. Conform etapizării propuse de D.
Cristea şi N. Lascu27, după 1944 se disting 4 faze în evoluţia activităţilor specifice
amenajării teritoriului: prima (1944 – 1950) a schimbărilor structurale şi refacerilor, a 2-
a /1951 – 1960) a marilor studii regionale şi de reţea, a 3-a (1961 – 1975) a
diversificării şi specializării studiilor teritoriale şi abordării susţinute mediului rural şi
ultima (1976 – 1989) în care influenţa comenzii politice a devenit determinantă.
Etapa marilor studii regionale este legată de marile investiţii în industria extractivă
şi prelucrătoare, în domeniul energetic şi al amenajărilor hidrotehnice precum şi al
amenajării zonelor cu potenţial balneo-turistic.
După 1990 se poate vorbi de o perioadă de rapidă racordare la practică europeană. Din
păcate modele adoptate (cu precădere de inspiraţie franceză şi germană) se aflau în
schimbare în ţările europene, ceea ce a făcut să ne aflăm în contratimp cu aceste
evoluţii. Să vedem care sunt acestea:
Evoluţii şi tendinţe recente în europa
În Europa AT devine o politică de interes macro-regional şi continental, odată cu
dezvoltarea şi consolidarea pieţei unice europene şi cu procesul de lărgire a Uniunii
Europene după 1990. Primele acţiuni concrete: conferinţele anuale ale miniştrilor
amenajării teritoriului (CEMAT) începând cu 1970, au fost concretizate în Declaraţia de
la Torremolinos din 1983 (adoptată în ianuarie 1984).
Principale momente în elaborarea conceptului de amenajarea teritoriului la nivel
european au fost:
1968
Amenajarea teritoriului devine o problemă de nivel european – strategiile naţionale
ţinând cont de obiectivele europene.
Caracteristici ale perioadei:
• se trece de la hegemonia centrului industrial la descentralizare;
• se numesc sectoarele cheie ale dezvoltării: fluxurile de investiţii, platformele
industrial – portuare, structurile de schimb (intermodale), fluxurile turistice;
• se proclamă necesitatea reducerii disparităţilor sociale şi în infrastructură şi
prelungirea axelor puternice către ţările şi regiunile adiacente (cooperarea
transfrontalieră).
Se fac resimţite implicaţiile politicilor comunitare (Fondurile Structurale):
• politica agricolă şi spaţiul rural,
• politica de mediu şi conflictul economie – mediu,
• politicile comerciale, industriale, concurenţiale, de formare profesională şi de
localizare a activităţilor,
• politica regională ca o componentă de bază a politicii de amenajare a teritoriului,
• politica transporturilor şi reţelele urbane.
27
Idem nota precedentă.
1970 Conferinţa de la Bonn

Amenajarea teritoriului devine un obiectiv politic fundamental; se decide crearea unui
sistem unitar de informaţii, planuri şi legislativ.
Principiile majore: dezvoltarea regiunilor rămase în urmă, integrarea economică a
zonelor transfrontaliere (conştientizarea ideii că regiunile naturale sunt separate de
frontiere administrative artificiale), realizarea unui echilibru între mediul urban şi cel
rural şi între economie şi ecologie.
Teme majore: readaptarea structurilor urbane, revitalizarea zonelor rurale,
restructurarea regiunilor în declin, conservarea şi valorificarea resurselor naturale, o
politică pe termen lung în domeniul infrastructurii şi căilor de comunicaţii şi colaborare
în domeniul cercetării şi armonizării metodelor
Obiective prioritare: reducerea dezechilibrului istoric între centrele industrializate şi
urbanizate din nordul şi vestul Europei şi regiunile periferice rămase în urmă; reducerea
diferenţelor ca standard general şi nivel de populare; concilierea dezvoltării economice
cu protecţia mediului; crearea de locuri de muncă şi de activităţi în zonele de
reconversie industrială; echilibrarea reţelelor de transport şi de telecomunicaţii.
Întâlnirile succesive ale miniştrilor responsabili de amenajarea teritoriului se succed:

1973 – La Grande Motte
1976 – Bari
1978 – la Viena se decide elaborarea unei carte a amenajării teritoriului
1980 – Londra
1983 – 20 mai – Torremolinos – Spania – se adoptă "carta amenajării
teritoriului"
1985 – Haga
1988 – Lausanne – rezoluţie privind utilizarea raţională a solului
1989 – noiembrie – Nantes: la reuniunea miniştrilor pentru dezvoltare regională şi
amenajarea teritoriului din UE, se stabilesc principiile integrării după 1990
1990 – Torino – se decide realizarea documentului Europa 2000 (publicat un
an mai târziu)
1994 – este publicat raportul Europa 2000+
1997 – 1999 – elaborarea şi adoptarea documentului "Vision Planet" cu privire la
integrarea spaţială a spaţiului central şi est european, dunărean şi adriatic
1999 – Postdam – este adoptat documentul Perspectiva dezvoltării spaţiale
a Europei (ESDP)
2000 – la Hanovra conferinţa CEMAT adoptă cele 10 principii ale dezvoltării
spaţiale durabile a continentului european (vezi caseta)
În ţările UE funcţionează concepte şi modele diferite de abordare la scară naţională.
Între acestea se disting: abordările economice care au ca scop reducerea disparităţilor
(Franţa, Germania), abordările comprehensive integrate care implică un cadru
managerial eficient (Olanda) sau cele care urmăresc utilizarea solului şi care presupun
un sistem matur de organizare, prin acceptarea de către public a nevoii de planificare
şi reglementare, un grad ridicat de cooperare între nivelurile administrative, politici
coerente şi flexibile, mecanisme de consultare şi transparenţă (Marea Britanie, Irlanda,
Belgia).
Înainte de a vorbi despre concepte şi modele europene să citim cu atenţie

principiile directoare de la Hanovra:
CELE 10 PRINCIPII DIRECTOARE
PENTRU DEZVOLTAREA TERITORIALĂ DURABILĂ
A TERITORIULUI EUROPEAN
(HANOVRA 2000)
1. promovarea coeziunii teritoriale prin intermediul unei dezvoltări socio-

economice echilibrate şi prin ameliorarea competitivităţii;
2. promovarea impulsurilor de dezvoltare generate de funcţiunile urbane şi de

ameliorarea relaţiilor dintre oraşe şi sate;
3. promovarea condiţiilor de accesibilitate mai echilibrate;
4. dezvoltarea accesului la informaţii şi cunoaştere;
5. reducerea atentatelor asupra mediului;
6. valorificarea şi protecţia resurselor şi patrimoniului natural;
7. valorizarea patrimoniului cultural ca factor de dezvoltare;
8. dezvoltarea resurselor energetice în menţinerea securităţii;
9. promovarea turismului calitativ şi durabil;
10. limitarea preventivă a efectelor catastrofelor naturale.
MODIFICAREA PERSPECTIVEI ASUPRA DEZVOLTĂRII

SPAŢIALE
Noi concepte privind rolul oraşelor

În ultimii ani, se acceptă pe scară tot mai largă faptul că oraşele şi ariile metropolitane,
atât în ţările industrializate, cât şi în cele în curs de dezvoltare, joacă un rol
fundamental în procesul de dezvoltare prin dinamismul lor economic, social, şi cultural.
Acest rol este văzut diferit la nivel internaţional şi naţional (Mac Neill, Cox şi Jackson):
• pe plan internaţional, marile oraşe ale lumii formează o reţea pentru
alocarea investiţiilor, producţia şi vânzarea bunurilor şi serviciilor;
racordarea marilor oraşe la reţea se realizează prin intermediul căilor de
comunicaţie şi telecomunicaţie.
“Oraşele pot spera să atragă investiţii în producţia de bunuri şi pieţe
de desfacere doar dacă sunt racordate la reţea”
• pe plan naţional, centrele urbane sunt veritabile incubatoare ale
multiplicatorilor economici, fie de scară mare - bani, servicii guvernamentale
- fie de scară mică sau medie, de la desfacerea de bunuri, la reparaţii şi
construcţii de locuinţe.
“Creşterea acestor multiplicatori este baza economiilor interne şi
asigură un anumit procent de activităţi orientate spre export şi implicit
venituri mai mari şi locuri de muncă mai numeroase.”
"Funcţionarea oraşului în reţea este un alt aspect relevant al lumii
contemporane, conexiunile în sistem tinzând să înlocuiască tot mai mult
dependenţa oraşului de o regiune înconjurătoare, de hinterlandul său"
(Gottmann).
Desigur, relaţia oraş-teritoriu nu este perimată şi nu trebuie desconsiderată; ea
dobândeşte însă noi valenţe şi unghiuri diferite de apreciere. Oraşul devine tot mai
mult un centru de servire teritorial ce asigură îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă,
atât ale populaţiei proprii, cât şi ale celei din zona de servire.
Prin impactul pe care-l exercită asupra mediului, oraşul îşi extinde influenţele şi
“responsabilităţile” tot mai departe de limitele administrative propriu-zise şi devine un
important gestionar al teritoriului.
Oraşele devin centre ale transformărilor tehnologice, fiind astfel purtătoarele
informaţiei tehnice, element fundamental pentru creşterea productivităţii şi veniturilor.
Astăzi oraşele sunt considerate ca elementele cele mai dinamice ale creşterii
economice, adevărate locomotive şi modele de dezvoltare, centre ale inovaţiei
tehnologice şi incubatoare economice; conexiunile internaţionale, respectiv
reţeaua marilor oraşe, joacă un rol tot mai important, constituind un adevărat
motor şi placă turnantă de distribuţie a bunăstării; dezvoltarea economiilor
naţionale depinde de racordarea unor centre majore la reţeaua mondială şi de
crearea unor reţele naţionale (interne).
Edward Leman şi John E. Cox28 au propus o tipologie urbană a naţiunilor şi o

tipologie a sistemelor urbane.
I. O tipologie urbană a naţiunilor
După tipurile de creştere urbană pe care le experimentează, ţările pot fi clasificate în
patru categorii, după cum urmează:
• ţări puternic urbanizate, precum Canada, SUA, ţări ale Europei, Blocul de
Est şi majoritatea Americii de Sud; aceste ţări nu se mai confruntă cu
problema influxurilor masive de populaţie în zonele urbane. Ci, mai de
grabă, ele au probleme de funcţionare, întreţinere şi reabilitare a serviciilor
urbane şi infrastructurilor.
• ţări urbanizate sunt în special în Africa de Nord, Orientul Mijlociu şi unele
părţi ale Americii Centrale. Aceste ţări fac, într-o perioadă scurtă de timp,
investiţii masive de capital şi schimbări instituţionale pentru dezvoltarea
structurilor industriale şi urbane, ceea ce va conduce la continua lor
dezvoltare economică, tehnologică, socială şi culturală în secolul următor.
(În această categorie este inclusă şi România)
• ţări cu urbanizare rapidă sunt majoritatea celor din Asia şi Africa. Fiind
printre cele mai sărace ţări din lume, ele se confruntă acum cu problema
influxurilor masive de populaţie în oraşe. Inadvertenţele cantitative şi
calitative ale infrastructurilor urbane existente, precum şi sistemele
ineficiente de management urban şi de mediu, conduc la grave deprecieri
ale solului, resurselor de apă şi lemn combustibil şi poluări masive ale apei
şi aerului.
• ţări cu urbanizare moderată sunt Burma, Cambodgia, Sri Lanka, în care
ratele creşterii urbane sunt destul de scăzute. China, deşi are rate de
creştere urbană nu atât de ridicate ca în ţările cu urbanizare rapidă, are o
populaţie urbană de peste 200 milioane de locuitori.
Fiecare dintre aceste patru tipuri de naţiuni se confruntă cu probleme comune privind
mediul natural, deşi priorităţile de rezolvare a acestora variază. Dar, de asemenea,
fiecare ţară în parte are probleme şi oportunităţi proprii.
II. Tipuri de sisteme urbane
Planificarea strategică pentru dezvoltare durabilă va fi mult influenţată de tipul de
sistem urban pentru care se face această planificare. De aceea, elementele
strategiei vor trebui să răspundă nu numai nivelurilor de urbanizare mai sus
prezentate, ci şi următoarelor forme de aşezări umane:
• Oraşe intermediare şi secundare
Nu există un consens universal privind mărimea oraşelor intermediare şi
secundare. (Un oraş secundar din Mexic ar fi echivalentul unei metropole
gigant din Rwanda!) Importanţa oraşelor intermediare şi secundare
constă în mare măsură în legătura producătorilor agricoli cu pieţele
naţionale şi internaţionale. Caracterizate prim mărimea lor relativ redusă şi
interconectarea lor, aceste oraşe joacă roluri de importanţă crescândă în
implementarea multor politici naţionale ale producţiei agricole,
productivităţii şi înlocuirii importurilor.
28
Dezvoltarea urbană durabilă: Consideraţii strategice pentru ţările în curs de urbanizare.
• Regiuni metropolitane
Aceste aşezări variază ca mărime între 1 milion şi 20 milioane de locuitori.
Ele se caracterizează prin mărimea lor mare, forma mononucleară, mari
concentrări ale activităţii economice pe teritoriul lor şi mari lipsuri.
• Megalopolis
Emergenţa unei noi forme de aşezare, de ordin superior, constituie
provocări pentru o dezvoltare durabilă, provocări ce nu sunt încă destul de
bine înţelese. O formă de aşezare care a început să apară recent, atât în
ţările urbanizate, cât şi în cele în curs de urbanizare, este “megalopolis” .
Spre deosebire de "mega-oraşe", care sunt imense regiuni metropolitane
mononucleare, "megalopolis" se caracterizează prin populaţie relativ
mare, între 20 milioane şi 100 milioane locuitori, o structură urbană liniară
constând în cel puţin doi poli metropolitani înconjuraţi de teritorii agricole,
păduri şi un sistem strâns legat de oraşe mai mici, legături puternice între
poli de-a lungul unei axe majore de transport, o puternică activitate
economică "de tranzacţii" în distribuţie, în servicii şi o tendinţă de piaţă de
a acţiona ca o "poartă" economică, socială şi tehnologică spre lumea
exterioară. Impactul acestei forme de aşezare umană foarte complexă şi
dinamică -ce combină atât regiuni metropolitane, cât şi oraşe intermediare
şi mici- asupra mediilor regional şi global trebuie luat în consideraţie la
formularea strategiilor de dezvoltare urbană durabilă într-un număr
crescut de ţări precum China, Pakistan, India şi unele părţi ale Americii de
Sud.
Peter Hall29, vorbeşte de noi ierarhii urbane la nivel european, determinate de 7 forţe
transformatoare ale spaţiului geografic:
1. globalizarea şi formarea blocurilor comerciale continentale
2. transformările din estul Europei
3. deplasarea către o economie informaţională
4. impactul noilor tehnologii de transport
5. impactul tehnologiei informaţionale
6. importanţa dobândită de promovarea şi marketingul urban
7. impactul schimburilor demografice şi sociale
Noile ierarhii ce se prefigurează în sistemul urban european sunt urmarea efectelor
acestor 7 forţe în plan urbanistic şi pe care cunoscutul autor le analizează în detaliu:
• procesul de dezindustrializare a vechilor centre ale industriei
prelucrătoare.
• dezvoltarea şi concentrarea funcţiilor de comandă şi control într-un număr
relativ restrâns de oraşe ca urmare a accentuării noii diviziuni a muncii.
• creşterea importanţei oraşelor din centrul şi estul Europei, mai ales a
oraşelor-capitală şi a celor de rangul 2.
• trecerea spre modelul urban american al nepotrivirilor spaţiale, în care
şomajul şi spaţiile neocupate se combină paradoxal cu marketingul de
lungă distanţă şi ocuparea unei populaţii din afara oraşului în detrimentul
acesteia.
29
Hall, Peter,. - 1993, ”Forces shaping urban Europe”, în Urban Studies, vol. 30, no. 6, , pag.895. P. Hall,
urbanist britanic, este un reputat analist al fenomenului urban al secolului XX. Cea mai celebră lucrare a sa
este Cities of Tomorrow, 1988.
• creşterea accesibilităţii zonelor centrale datorită "străzilor inteligente"

combinată cu tendinţele de dezvoltare punctiformă într-un număr limitat de
centre în cadrul unui sistem urban policentric.
• existenţa unui proces pulsatoriu de deconcentrare - reconcentrare,
determinat de progresul telecomunicaţiilor şi de modificarea criteriilor
tradiţionale de localizare a activităţilor.
• modificarea structurilor sociale ca urmare a creşterii şomajului şi a
valurilor de imigranţi şi a componenţei gospodăriilor prin scăderea
numărului mediu de persoane*.
În contextul creării unei pieţe unice europene, a estompării barierelor naţionale, a
relaţiilor tot mai strânse între state, în diverse sectoare de activitate, a
autonomiei tot mai mari a oraşelor, a creşterii descentralizării locale şi regionale,
analiza sistemului european de oraşe, ca sistem unitar, este un subiect prioritar!
Structura reţelei de oraşe, ca urmare a tratatului de la Maastricht din 1993 şi a
transformărilor din centrul şi estul Europei, conduc spre crearea unei uniuni federale de
tip american, în care desigur o dificultate majoră o va reprezenta rezolvarea raportului
federalism-naţionalism, entităţile naţionale urmând a-şi menţine cu tărie identitatea.
Hall identifică o posibilă structură ierarhică a sistemului european urban, care combină
şi integrează sistemele naţionale cu cel internaţional şi se bazează pe:
• ipoteza creării unui nou centru de putere în triunghiul Bruxelles-Bonn-
Frankfurt echilibrat de poli majori regionali ce vor lega Estul cu
Vestul, Nordul cu Sudul etc.
În cadrul structurii propuse apar următoarele 6 nivele ierarhice:
I. oraşe mondiale (globale)
• poziţia este conferită de intensitatea activităţilor financiar-bancare, a
traficului aerian etc., de rolul de comandă şi control în economia şi politica
mondială (Castells & Sassen); în Europa, Londra deţine indubitabil o
asemenea poziţie, fiind concurată îndeaproape de Paris, Amsterdam,
Bruxelles, Frankfurt.
II. oraşe regionale în zona coridor sau periurbană
• sunt oraşe aflate în vecinătatea oraşelor mondiale cuprinse în importante
zone de aglomerare urbană de tipul “Dorsalei europene” (sau “Blue
banana”), “Anglia metropolis” (sud-estul Angliei), “Boswash-ul” american
(sau Megalopolisul coastei de est), “Tokaido megalopolis” în Japonia etc;
în general, oraşele din aceste zone beneficiază de efectele procesului de
deconcentrare.
III. oraşe regionale periferice (în zone marginale )
• oraşe aflate în spaţii economice, naţionale sau continentale, marginale,
dezvoltate în baza concentrării unor resurse industriale cu structuri
puternice şi rezistente la schimbare, ce nu beneficiază în general de
efectele pozitive ale deconcentrării: Belfast, Cadiz, Clermont-Ferrand,
Glasgow, Saarbrücken, sunt exemple tipice în acest sens.
IV. oraşe-capitale regionale sau naţionale
*
Notă: Se precizează că, în ţările dezvoltate, cel mult 20 % din populaţie trăieşte în cadrul sistemului
nuclear tradiţional mamă-tată-copii.
• această categorie se suprapune cu cele două precedente şi cuprinde în

general oraşe de 500.000-2.500.000 locuitori, cu rol de administrare şi
servire a unor subunităţi naţionale sau al unor ţări semi-industrializate;
exemple în acest sens sunt: Amsterdam, Bologna, Bristol, Copenhaga,
Dublin, Luxemburg, Oslo, Padova, Stockholm, Sttutgart, Toulouse, etc.
V. oraşe departamentale
• similare categoriei precedente, diferă de aceasta prin scara zonei de
servire, aceasta limitându-se strict la un teritoriu administrativ intermediar
-comitat, departament, provincie etc; în general, majoritatea lor au
probleme determinate de procesul de dezindustrializare; Durham şi
Preston (Anglia), Roubais (Franţa), Charleroi (Belgia) şi Essen
(Germania) sunt exemple reprezentative.
VI. centre de servire specializate
• această categorie se suprapune cu precedenta, cuprinzând în general
oraşe mici şi mijlocii prospere datorită unei specializări funcţionale în 1-2
domenii ce s-au dezvoltat rapid în cursul tranziţiei către o economie
informaţională cum ar fi: administraţia publică, serviciile de sănătate şi
educaţie, apărarea etc; sunt considerate exemple relevante: Reading,
Norwich, Rennes, Heidelberg, Uppsala, Bologna etc.
Principalele tendinţe decelate în structura reţelei urbane europene sunt:
• întărirea “triunghiului de aur” (Londra - Paris - Köln) şi mai ales a
centrului său (Bruxelles, Amsterdam), paralel cu slăbirea poziţiei
dominante a Londrei
• creşterea importanţei Berlinului şi Vienei şi a altor centre nodale din
estul, nordul şi sudul Europei
• un proces de descentralizare şi reconcentrare în marile arii
metropolitane şi formarea “centrelor de creştere” odată cu dezvoltarea
în aceste zone a oraşelor departamentale (categoria V) şi a centrelor
de servire specializate (categoria VI)
• un model variat de dezvoltare a oraşelor industriale tradiţionale în raport
cu o mulţime de factori, între care aspectele promoţionale şi relaţia cu
noile sisteme de comunicaţie sunt de primă importanţă.
Populaţia principalelor arii metropolitane pe categorii
populaţia (milioane locuitori)
nivel Europa pop. SUA pop. Vestul Oceanului Pacific pop.
mondial Londra 9.8 New-York 17.4 Tokyo-Yokohama 17.7
naţional Paris 9.5 Chicago 7.9 Osaka-Kobe 8.7
Milano 6.8 Los Angeles 11.5 Seul 8.3
Berlin 3.4 San Francisco 5.4 Hong Kong 4.5
Bruxelles 3.3 Sydney 3.3
regional München 2.5 Boston 3.7 Pusan 3.1
Amsterdam 2.4 Huston 3.1 Melbourne 2.8
Manchester 2.0 Atlanta 2.1 Singapore 1.6
Copenhaga 1.9 Mineapolis-St. Paul 2.1 Kuala-Lumpur 0.9
Lyon 1.7 Seattle 2.1
Tendinţe europene - urbanizarea în Europa

Calendarul şi schema distribuţiei populaţiei şi urbanizării variază foarte puternic de la o
ţară europeană la alta, ceea ce conduce la diferenţe importante în ceea ce priveşte
caracteristicile naturale, fizionomia, istoria, structura economică şi politică, precum şi
procesele evoluţiei lor. Cu toate acestea, se manifestă şi tendinţe revelatoare ale unei
anumite uniformităţi ale urbanizării în marea majoritate a ţărilor industrializate care
denotă că procesul urbanizării şi al stabilirii de legături dintre centrele urbane şi zonele
lor de influenţă poate fi conceput ca o succesiune de mai multe faze. În cazul ideal,
zona urbanizată trece prin patru faze (Kunzmann şi Wegener- 1991):
• urbanizarea iniţială
• constituirea suburbiilor
• dezurbanizarea
• reurbanizarea
Noile modele ale organizării în spaţiu ale interdependenţei şi interacţiunii regionale sunt
legate de nevoile crescânde în materie de transport şi de diferenţele regionale tot mai
accentuate din punctul de vedere al mijloacelor economice, al venitului şi al numărului
de locuri de muncă.
Generalizarea fenomenului urbanizării la scară europeană pe baza interpretării
diferitelor fenomene şi variaţii ale sistemului şi calendarului urbanizării în concordanţă
cu "teoria ciclului evoluţiei" indică următoarele fenomene caracteristice anilor ‘80:
• Marea Britanie şi Germania sunt exemple de ţări industrializate
urbanizate aflate în stadiul maturităţii, care au parcurs întregul ciclu şi au
intrat în faza reurbanizării; ele sunt urmate îndeaproape de ţări ca
Franţa, Italia şi Benelux
La sfârşitul anilor ‘80 se înregistrează semnele unui început de urbanizare generalizată
dar, pentru diferiţi analişti, aceasta este însoţită permanent de un fenomen de contra-
urbanizare (Breheny - 1992)
• În ceea ce priveşte Europa Centrală, urbanizarea este caracterizată de o
creştere concentrată cu precădere în centru (până în 1940), reconstrucţia
de după război reproducând mai mult sau mai puţin această tendinţă.
• În Europa Meridională şi Orientală urbanizarea continuă. Tendinţele de
contra-urbanizare şi dezurbanizare se întâlnesc mai ales în ţările puternic
industrializate din nord-vestul şi centrul Europei, în timp ce în Bazinul
Mediteranean faza de urbanizare este încă asigurată de un procent crescut
al natalităţii şi o migraţie puternică dinspre zonele rurale spre oraşe.
În perioda de constituire a suburbiilor, acestea cresc mai rapid decât nucleul pentru că
lipsa de spaţiu a acestuia frânează creşterea rezidenţială. Pe de altă parte, asistăm la
un declin al centrului oraşelor şi o creştere a segregării sociale.
În ţările membre ale Comunităţii Europene, tendinţele dominante sunt cele de creare a
periferiilor în nord şi de continuare a urbanizării în sud.
De câtva timp se constată că cea mai rapidă creştere se înregistrează în
oraşele mici la scara Europei şi în oraşele mijlocii pentru zonele cele mai
prospere.
În ciuda extremei diversităţi a modelelor de urbanizare şi a problemelor care pot
apărea, cea mai mare parte a analiştilor admite faptul că există o strânsă legătură între
creşterea şi declinul oraşelor, problemele regionale, declinul şi restructurarea industriei.
De aceea este necesar un anumit grad deliberat de politică de urbanizare,

industrializare şi regionalizare şi, ţinându-se seama de aceasta, în vederea
unei vaste restructurări a spaţiului economic şi industrial, de rolul distinct al
diferitelor zone urbanizate precum şi faza de evoluţie în care se află.
În Europa, viitorul model de dezvoltare urbană face obiectul unei dezbateri
aprinse. Trebuie subliniate două procese subiacente:
• Restructurarea economică: trecerea de la economia industrială
tradiţională cu structura sa instituţională specifică la o economie "post-
industrială" sau "de informaţie", cu schimbările instituţionale
corespunzătoare, cu fenomenele sale de dezindustrializare şi predominanţă
crescândă a industriilor terţiare, bazate pe tehnologii de vârf şi o organizare
spaţială mai puţin tributară pieţelor şi resurselor locale.
• Integrarea economică: crearea pieţei unice europene şi integrarea tot
mai extinsă a unui număr crescând de noi state în cadrul acestei pieţe,
presupun intensificarea concurenţei economice dintre oraşe şi regiuni şi
crearea unei noi diviziuni regionale a muncii în Europa, bazată pe principii
noi de localizare.
Viziunea cea mai curentă a viitoarei distribuţii a producţiei şi populaţiei în Europa,
bazată pe aceste tendinţe, prevede o concentrare în jurul celor mai vaste regiuni
urbanizate situate în centrul Europei, formând o “banană” din sud-estul Angliei,
trecând prin Bruxelles, Stuttgart şi Zürich şi care sfârşeşte la Milano şi Genova.
Cel de-al doilea model prevede o tendinţă de localizare în regiunile cu cost
scăzut, paralelă cu creşterea mobilităţii capitalurilor şi a muncii, în timp ce mâna de
lucru va opta pentru regiunile în care salariile sunt mai ridicate, ceea ce va conduce la
un echilibru spaţial.
Aceste două viziuni sunt criticate, fiind judecate ca prea simpliste şi puţin realiste.
Kunzmann şi Wegener (1991) au propus metafora “ciorchinelui european” pentru a
descrie situaţia viitoarei Europe urbane. "Ciorchinele european" este caracterizat de un
sistem urban policentric, acoperind cea mai mare parte a continentului.
Cu toate acestea, Sven Illeris (1991) critică această viziune avansând ideea unui
mozaic urban care nu ar constitui un model de dezvoltare, ci recunoaşterea realistă a
profundei complexităţi a forţelor şi tendinţelor care constituie dezvoltarea regională în
Europa. Această complexitate depăşeşte orice simplificare referitoare la conceptele de
"concentrare"sau "dispersie". Illeris îşi rezumă studiul privitor la forţele şi tendinţele
dezvoltării regionale în Europa occidentală descriind un portret “suprapus”, sub
formă de mozaic, a dezvoltării regionale şi urbane, care corespunde cel mai
mult, în optica sa, scenariului regiunilor.
Oricare ar fi aceste modele, în stadiul actual al cunoaşterii fenomenelor, este extrem de
dificil de prevăzut care va fi rezultatul forţelor şi tendinţelor dezvoltării urbane în
Europa. Conform lui Castells, viitorul oraşelor şi al regiunilor este puternic determinat
de capacitatea acestora de a combina trei factori-cheie:
A. capacitatea de informaţie,
B. calitatea vieţii şi
C. capacitatea de stabilire a legăturilor cu reţeaua principalelor
metropole la nivel naţional şi internaţional.
Atenţie! Orice proces de planificare ar trebui să ia în consideraţie aceşti
factori.
**
* *
*
*
** *
* ***
** ***
*
**
**
* ** *
* **
* *
** * *
* * * *
*
* * * *
* *
* * * *
* ** *
* * *
*
Imaginea “ciorchinelui european” în viziunea lui Kunzman şi Wegener30
30
Sursa: Kunzman, K., R. şi Wegener, M., - Modelul urbanizării în Europa de Vest, în Ekistics, 350 - 351,
oct. - dec. 1991.
În acest context, logica spaţială se caracterizează prin preeminenţa “spaţiului

fluxurilor” asupra “spaţiului locurilor”. Această logică, precum şi forţele care o
susţin, au tendinţa de a genera o structură de ocupare polarizată, defavorabilă
muncitorilor imigranţi şi segmentului crescând al populaţiei locale în vârstă, în cadrul
unei noi structuri “duble” .
În mod particular, trebuie considerat fenomenul de mare amploare al proliferării
suburbiilor şi al efectelor sale. Acest fenomen, recunoscut ca un model clasic de
dezvoltare într-un mare număr de regiuni europene, are multiple consecinţe asupra
vieţii cotidiene domestice, favorizează aglomeraţia şi congestionarea circulaţiei
automobilelor şi prejudiciază utilizarea solurilor şi calitatea factorilor de mediu.
În consecinţă, trebuie definite, în general, marile tipuri funcţionale de aglomeraţii şi de
oraşe la diferite nivele de urbanizare sau regionalizare pentru care modul de organizare
spaţială va varia conform fazei procesului de urbanizare în care aceste aglomeraţii se
află actualmente (urbanizare, constituirea periferiilor, dezurbanizare, reurbanizare).
Noile scheme de polarizare spaţială şi specializare funcţională dintre oraşe şi regiuni
capătă în acest context o importanţă capitală, urmând fenomenul diviziunii crescânde a
muncii în economia europeană, provocată şi activată de:
• internaţionalizarea şi integrarea economiei,
• noile infrastructuri de transport de mare viteză şi
• transformarea sistemelor economice (datorată evoluţiei tehnologice a
tipurilor de producţie, distribuţia şi sistemele de comunicaţie).
Pe baza acestor fenomene care determină o competiţie crescândă se semnalează
tendinţa de creare a unei noi ierarhii urbane. Principalul obiectiv al studierii
fenomenelor şi impacturilor acestora este de a realiza bilanţul urbanizării sau al
regionalizării în raport cu dezvoltarea în ansamblu a sistemului economic şi demografic.
Reţele urbane - o nouă perspectivă asupra dezvoltării teritoriale
În momentul în care se manifestă simultan extinderea progresivă a unei "Puteri
Europene" şi transferul deciziilor şi mijloacelor către puterile locale, evoluţia conceptului
de teritoriu reformulează raporturile între oraşe şi teritorii. Astfel, apar noi zone de
acoperire, un nou sistem de complementariţăti şi de concurenţe, schimbând
armătura urbană dintr-un sistem polarizat şi ierarhizat urban-rural, într-o
structură coerentă de reţele de oraşe în lungul axelor de dezvoltare sau în
regiunile transfrontaliere.
În timp ce Europa instituţională se va afla în faţa opţiunilor unor politici europene a
teritoriului, prezentând imaginea unei societăţi duale sau a unei Europe "cu două
viteze", vor lua naştere o Europă a reţelelor de localităţi, constituită printr-o
corelare armonioasă a marilor zone de dezvoltare şi o Europă a oraşelor în reţea
dominată de marile oraşe, metropole, "europoli" etc.
Această nouă teritorializare europeană rămâne complexă şi bogată în paradoxuri.
Integrarea europeană va face, mai mult decât în trecut, ca marile oraşe ale reţelelor de
localităţi să fie punctele de densificare a teritoriului. Celelalte oraşe sau entităţi
teritoriale, împreună cu bazinul lor rural înconjurător, vor intra în această nouă definire
topologică a teritoriului evidenţiind în prim plan conceptele de interconexiune, integrare
a pieţelor, complementaritatea echipărilor şi promovarea produsului "teritoriu".
În noul context european, amenajarea teritoriului devine disciplina care
necesită, în acelaşi timp, acţiune la nivel local şi gândire la nivel global.
Acţiunea la nivel local se dovedeşte necesară datorită creşterii rolului localităţilor în

amenajarea teritoriului. Aceasta datorită faptului că la nivelul localităţii individul se
identifică mai bine, se simte mai legat în procesele de producţie sau de creaţie.
Gândirea la nivel global este indispensabilă pentru o dezvoltare armonioasă a
teritoriului, pentru o funcţionare coerentă a relaţiilor dintre localităţi.
Într-un sistem ierarhizat de oraşe se poate vorbi, totuşi, despre “complementarităţi
orientate” în funcţie de relaţiile care au stabilit principiul ierarhic. Dacă, în schimb, se
vorbeşte despre relaţii complementare între oraşe sau teritorii care asigură, global,
niveluri diferenţiate de servicii, nu se mai poate spune că această complementaritate
atestă o ierarhie ce introduce relaţii de la dominant la dominat.
În fapt, oraşele sunt centre ale vieţii relaţionale, iar în cadrul organizării spaţiale
pe care ele o formează, trebuie citite mai ales raporturile de ierarhizare
funcţională. Un oraş se află pe o treaptă superioară a ierarhiei nu numai pentru că
are populaţia cea mai numeroasă, ci şi pentru că furnizează servicii pe care un altul nu
le poate oferi.
Aceste polarizări tradiţionale în Europa nu evoluează decât foarte lent, traducând
continuităţi puternice ale dinamicii teritoriale. Totuşi, această polarizare a armăturii
urbane este din ce în ce mai puţin cea a ierarhiei teritoriale clasice, caracterizată de
relaţiile de comandare şi dominare pe care polii le exercită unii faţă de alţii şi faţă de
vecinătăţile dependente.
Deşi comparaţia este dificilă, în urma analizei structurilor urbane, se pot distinge trei
direcţii diferite:
• o direcţie cu orientare poli-centrică echilibrată (Germania, Austria,
Elveţia), conceptele diferind punctual de la o ţară la alta31;
• o a doua direcţie diferă de prima prin evidenţierea unuia sau mai
multor centre, structura fiind astfel ne-echilibrată (Danemarca-
Copenhaga, Olanda-Randstadt, Spania-Barcelona, Madrid)32;
• a treia direcţie este cea referitoare la conversia structurilor mono-
centrice în structuri poli-centrice, reprezentată de concepţia
grecească33.
O trăsătură comună tuturor conceptelor este garantarea calităţii mediului şi a calităţii
vieţii în centrele respective.
O reţea este în acelaşi timp şi competitivă şi complementară: ea nu trebuie nici să
agraveze dezechilibrele, nici să le regularizeze, ci ilustrează necesitatea unei strategii
de amenajare în cadrul căreia performanţa şi solidaritatea constituie împreună factori
de reuşită.
31
În Germania oraşele sunt clasificate în funcţie de semnificaţia lor supraregională şi de nevoia lor de
extindere spaţială, dezvoltare economică sau descongestionare. În Elveţia se tinde spre o reţea de oraşe
cu complementaritate de funcţii, nedivizată în categorii de importanţă. În Austria nu se acordă o
importanţă specială ierarhizării oraşelor.
32
Strategia spaniolă include dezvoltarea şi a altor centre mari, pentru a dezvolta mai multe elemente
policentrice. Toate cele trei ţări disting centrele după importanţa lor internaţională.
33
În prezent, Grecia încearcă schimbarea dezvoltării centraliste a Salonicului şi Atenei prin promovarea a
treisprezece centre mai mici, pentru a susţine un sistem policentric ca orientare.
Oraşul nu mai depinde nici de mărimea, nici de localizarea sa faţă de mediul rural, el
lucrează pentru el însuşi şi împreună cu alte spaţii urbane cu care este în relaţie în
cadrul unei cooperări concertate.
Această cooperare poate merge de la necesara inter-comunalitate de
proximitate la contractualizarea politicilor de dezvoltare şi amenajare prin
crearea de reţele la diverse niveluri de organizare spaţială sau funcţională.
Apariţia acestei noţiuni de reţea este concomitentă cu punerea în practică a politicilor
de dezvoltare locală bazată pe un partenariat între diferiţi actori şi pe utilizarea unei
economii mixte integrând participări financiare publice şi private.
În Europa Occidentală există trei tipuri foarte diferite de repartiţie a oraşelor cu
mai mult de 50 000 locuitori:
• Centrare în jurul unei capitale cu populaţie peste 1 mil. locuitori
Cazul celor două oraşe-gigant, Londra şi Paris, este cel mai relevant; în
afară de rolul lor naţional şi mondial, ele polarizează direct o mare
“regiune”. Dar şi alte oraşe mari, cu mai multe milioane de locuitori, apar,
de asemenea, relativ izolate, ca şi cum ar fi creat un vid în jurul lor: Viena,
Roma, Madrid.
• Reţea densă de oraşe cu mai puţin de 1 mil. locuitori
Există în Europa Occidentală câteva mari axe de comunicaţie în lungul
cărora se înlănţuie strâns oraşe mici, mijlocii şi mari, dar nedepăşind, în
general, 1 milion de locuitori, evitând ca un oraş-gigant să le “strivească”
pe celelalte. Acestea sunt reţelele cele mai dense din Europa şi printre cele
mai dense din lume. Exemple în acest sens sunt axul rhenan,din Olanda la
platoul elveţian sau axul est-vest mergând de la Lille la Dresda prin
Bruxelles, Ruhr, Hanovra, Magdeburg şi Leipzig. Se poate vorbi, aşadar, de
tipul “axial”.
• Reţea “slabă” şi neregulată
În restul teritoriului, distribuţia oraşelor în spaţiu nu mai este orientată de
un ax dominant, iar nodurile sale sunt mai puţin importante. Toate regiunile
intrând în această categorie sunt periferice. Unele constituie un fel de
“finistere” (Scoţia, Irlanda, ţara Galilor, vestul şi sud-vestul Franţei,
Portugalia, Andaluzia şi sudul Italiei). Altele, mai bine situate faţă de marile
axe transcontinentale, cuprind şi câte un oraş de ordinul unui milion de
locuitori (Bremen, Hamburg, Munchen, Lyon şi Marsilia). Se va vorbi,
aşadar, despre tipul “periferic”.
Principalele presiuni demografice la care va fi supusă Uniunea Europeană
vor proveni din exteriorul ei.
Pentru regiunile urbane, care în viitor vor cunoaşte o stabilitate relativă în ceea ce
priveşte populaţia (aprox 80% din populaţia actuală trăieşte în urban, ocupând 20%
din teritoriu), va avea loc o schimbare în importanţa oraşelor. Competiţia crescândă va
conduce la tendinţe de internaţionalizare şi specializare, care vor avea ca
rezultat excelente oportunităţi de a participa la procesul de dezvoltare pentru oraşele
mici şi medii.
Oraşele mici şi mijlocii se confruntă cu o serie de probleme pentru a face faţă
concurenţei oraşelor mari. În primul rând, cele care nu sunt situate destul de
aproape de un oraş mare, trebuie să aibă o mărime minimă care să le
asigure un nivel competitiv al serviciilor şi al finanţelor - necesare dezvoltării
firmelor pentru a concura cu cele din oraşele mari.
În al treilea rând, oraşele care sunt sub limita critică din punct de vedere al
mărimii, trebuie să se specializeze într-un anumit domeniu de activitate şi să
dezvolte infrastructura şi serviciile de care au nevoie, pentru a asigura un nivel minim
de afaceri şi venituri.
Spre deosebire de oraşele mari, centrele mai mici nu pot menţine cu uşurinţă
mai multe domenii de activităţi economice pentru a facilita restructurarea şi a
evita dependenţa excesivă de un singur domeniu.
La nivel european, conceptele de dezvoltare spaţială sunt strâns legate de structurile
aşezărilor. În cadrul diverselor politici de dezvoltare spaţială se pot distinge patru
principii:
1. promovarea schimbului interurban de bunuri şi informaţie, acordând
atenţie specială centrelor periferice (Germania)
2. promovarea centrelor cele mai importante conform potenţialelor lor de
dezvoltare economică, profitând de influenţa lor asupra altor regiuni
(Danemarca)
3. promovarea unui centru internaţional, în cazul Austriei (Viena) şi
reducerea diferenţelor interregionale
4. dezvoltarea centrelor regionale pentru a reduce diferenţele
interregionale şi a promova o dezvoltare ecologică în centrele majore
(Grecia - Atena şi Salonic).
Noile dinamici de dezvoltare locală se bazează pe o serie de principii care se traduc
prin politici locale care integrează dimensiunea globalului şi care cer din partea
actorilor locali o schimbare radicală de perspectivă. S-au relevat cinci principii de
bază, indispensabile pentru a opera această mutaţie:
1. articularea alegerilor infrastructurale cu politicile de valorificare a
resurselor imateriale
2. depăşirea constrângerilor de dimensiune, care structurează dezvoltarea
locală şi revizuirea relaţiilor între urban şi local
3. favorizarea “dezizolării” zonelor izolate ale polilor de activitate bazându-
se mai ales pe dezvoltarea infrastructurilor de transport şi de
telecomunicaţii
4. înscrierea politicilor de dezvoltare locală într-o optică strategică
evolutivă şi continuă
5. desfăşurarea de acţiuni integrate de dezvoltare locală bazate pe
domeniile-cheie ale dinamicii locale.
Conform lucrărilor recente elaborate de "Grupul de Cercetare European privind Mediile
favorabile Inovaţiilor" (GREMI), se pot evidenţia trei tipuri de dinamici teritoriale
care par să predomine în prezent:
1. dinamicile metropolitane: schimbările economice sporesc capacitatea de
atractivitate a marilor centre metropolitane, dar din motive care ţin mai
puţin de scăderea costurilor decât de "funcţiunile de urbanizare"
2. dinamicile tehnopolitane: această formă de organizare a spaţiului se
înscrie pe o traiectorie bazată pe ştiinţă - scopul unui tehnopol este acela
de a concentra resurse de cercetare şi dezvoltare centrate mai ales pe
creaţia tehnologică şi nu pe adaptarea industrială a tehnologiilor
existente
3. dinamicile de dezvoltare bazate pe "districtul industrial" - dinamicile de
dezvoltare în mediile favorabile inovaţiilor
Noţiunea de "district industrial" se referă la un mod de organizare a spaţiului

orientat spre crearea unui sistem productiv care profită de relaţiile de proximitate ale
mediului local. În centrul acestui sistem se află flexibilitatea şi capacitatea tehnologică.
Teorii şi concepte de dezvoltare
Iată în continuare aspectele principale ale politicilor de amenajarea teritoriului din
câteva ţări europene, în ceea ce priveşte dezvoltarea spaţială.
Austria: eliminarea slăbiciunilor structurale economice pe scară largă şi a tendinţelor asociate
de depopulare regională;
Danemarca: creşterea competiţiei între ţările europene va fi însoţită de o mai mare specializare,
deci oraşele pot avea succes în competiţie dacă se specializează conform cerinţelor pieţei;
Elveţia: valorificarea avantajelor de localizare şi deci a funcţiilor de servire prin sporirea calităţii
competenţei personalului calificat, a mediului, a diferitelor contacte şi a accesibilităţii la nivel
internaţional;
Germania: obiectivul principal îl constituie promovarea autodezvoltării regionale (valorificarea
potenţialelor);
Grecia: depoluarea şi descongestionarea celor două mari centre economice Atena şi Salonic şi
revitalizarea regiunilor rurale;
Luxemburg: susţinerea capitalei ţării, ca centru transfrontalier al pieţei forţei de muncă în
sectorul serviciilor, într-o regiune slabă din punct de vedere structural;
Olanda: susţinerea importanţei economice şi a statutului internaţional al Randstadt34-ului, în
paralel cu valorificarea potenţialul endogen al oraşelor ca bază a dezvoltării economice;
Portugalia: atragerea şi dezvoltarea unui sector industrial de nivel internaţional şi schimbarea
structurală, ca prioritate majoră;
Spania: conceptele de dezvoltare economică se bazează pe nevoia de a promova schimbări
structurale şi capacităţile de inovaţie ale centrelor internaţionale şi naţionale pe piaţa
europeană şi pe crearea unei infrastructuri de un standard ridicat.
Din cele de mai sus se poate vedea că, în materie de dezvoltare a reţelelor de localităţi,
conceptele diferitelor ţări se referă mai ales la dezvoltarea regiunilor urbane. Regiunile rurale
sunt definite ca regiuni dominate de agricultură, care suferă din cauza schimbărilor structurale
economice, atât în agricultură, cât şi în alte ramuri industriale.
Elementele fundamentale pentru a pune în practică strategii de dezvoltare, sunt

considerate următoarele:
• capacitatea de a adapta baza economică şi de a sesiza posibilităţile
rentabile de specializare de câte ori este necesar, evitând monostructurile
• legăturile de transport şi de comunicaţii eficiente în interiorul oraşelor şi cu
celelalte centre mari
• o mână de lucru calificată pentru a dezvolta şi exploata produsele
comerciale obţinute în domeniul tehnologiilor de vârf, ceea ce înseamnă o
folosire optimă a capacităţilor de pregătire profesională, adesea mai mari
decât în regiunile urbane
• calitatea vieţii , sub forma echipamentelor culturale şi a unui mediu sănătos,
pentru a atrage şi a conserva o mână de lucru calificată care altfel ar
emigra spre regiunile rurale sau semi-rurale
34
Este vorba de zona cea mai puternic urbanizată din vestul Olandei care cuprinde Amsterdam, Haga,
Rotterdam, Utrecht şi o serie întreagă de alte oraşe mci şi mijlocii.
• capacitatea instituţiilor locale de a identifica o strategie de dezvoltare

potrivită
• o atitudine deschisă spre crearea de legături cu alte oraşe din regiune şi
restul Europei
Obiectivele planificării spaţiale se pot distinge pe baza criteriilor :
• de orientare economică
• de orientare infrastructurală pe scară largă
• de orientare ecologică
La prima vedere, s-ar părea că punctele principale ale obiectivelor produc o imagine
foarte omogenă, în care predomină factorii economici şi ecologici.
Primul tip de obiective economice se referă la eliminarea disparităţilor regionale şi
la dezvoltarea macro-economică viitoare. (Germania, Austria, Luxemburg, Spania).
Al doilea tip de obiective economice plasează în centrul atenţiei dezvoltarea viitoare
bazată pe dezvoltarea regională a potenţialelor (Elveţia, Danemarca, Olanda).
Al treilea tip se caracterizează prin eliminarea urgentă a diferitelor niveluri ale
dezvoltării regionale (Grecia, Portugalia).
Infrastructurii i se acordă o importanţă deosebită în "ţările în tranziţie" şi în "ţările de
frontieră" şi este direct legată de conceptele de dezvoltare economică.
În concluzie politica de amenajare a teritoriului în domeniul reţelei de localităţi ar trebui
să urmărească:
• "geometria variabilă" a sistemului de planificare teritorială (să se ajungă la
acel grad de descentralizare / autonomie care să permită autorităţilor locale
să adopte o politică "flexibilă" de amenajare a teritoriului)
• urmărirea unei competiţii echilibrate între localităţi
• dezvoltarea reţelei de localităţi conform tipului de reţea "policentrică
echilibrată"
• iniţierea de relaţii de cooperare între oraşe
• organizarea reţelei de localităţi pe mai multe niveluri
• selecţionarea unor oraşe ce s-ar putea dezvolta în categoria de "metropolă
europeană"
• ierarhizarea localităţilor şi stabilirea funcţiunilor lor în cadrul reţelei
Noile teorii de dezvoltare privesc: specializarea localităţilor, reducerea
concentrării în zonele marilor centre urbane, capitala = centru european,
internaţionalizarea industriei, ridicarea standardului infrastructurilor, dezvoltarea
centrelor regionale (poli de dezvoltare), optică strategică evolutivă şi continuă
("geometrie variabilă"), valorificarea domeniilor - cheie ale dinamicii locale,
autodezvoltare regională
Ce se întâmplă însă în Europa de est şi centrală?
SCHIMBĂRI ŞI TENDINŢE URBANE ÎN ŢĂRILE POST-

COMUNISTE
În documentul de bază pregătit pentru Conferinţa miniştrilor europeni ai amenajării
teritoriului de la Oslo - septembrie 1994 - se arată că şi în Europa Centrală şi de Est
urbanizarea se poate caracteriza în mare parte prin “modelul” occidental. Aceste
asemănări exprimă anumite reguli generale ale urbanizării moderne şi sunt relevante şi
pentru continuitatea istorică în cadrul urbanizării europene.
Industrializarea din Europa Centrală şi de Est de după război a provocat fenomene
spaţiale ireversibile:
• migraţiile între zona rurală şi oraş;
• concentraţiile populaţiei urbane;
• separarea fizică a locului de muncă de locuinţă;
• crearea suburbiilor;
• specializarea funcţională intra-regională, etc.
În acelaşi timp, s-au manifestat şi se manifestă fenomene proprii Europei Centrale şi de
Est, datorate faptului că urbanizarea a reprezentat un fenomen întârziat şi regimul
politic a fost cel al socialismului de stat. Acestea sunt:
• populaţia rurală are încă o pondere foarte importantă, iar urbanizarea se poate
extinde încă foarte mult şi poate căpăta o deosebită importanţă economică;
• începând târziu şi progresând cu rapiditate, urbanizarea a neglijat
infrastructurile;
• societatea urbană nu a fost marcată decât într-o măsură redusă de consum,
locuire şi comportamente caracteristice clasei sociale mijlocii, element care a
jucat un rol deosebit de important în structurarea oraşelor occidentale.
Pe baza unei analize atente a evoluţiilor din ultimul deceniu din patru foste ţări
comuniste (Cehia, Polonia, Ungaria şi RDG), analistul ceh Jiri Musil35, desprinde o serie
de concluzii care pot fi cu uşurinţă extinse, cu unele amendamente, şi la majoritatea
celorlalte ţări din fostul bloc comunist est-european:
i. Până în anii ’80 majoritatea oraşelor din ţările comuniste ale Europei Centrale
au crescut datorită politicilor de urbanizare. Sfârşitul urbanizării planificate şi
a politicilor de redistribuire regională pot determina în viitorul apropiat
creşterea proceselor de polarizare. Un număr tot mai mare de oraşe vor
înregistra scăderi ale activităţii economice şi ale populaţiei, după cum altele,
la fel de numeroase, vor înregistra creşteri. Procesele de polarizare vor fi de
asemenea stimulate de noile cicluri industriale, de dezindustrializare şi
stagnare, de falimentul unor întreprinderi din unele oraşe.
ii. Sfârşitul politicilor de redistribuire regională şi urbană va fi legat de o creştere
a procesului de descentralizare şi a dependenţei oraşelor de potenţialul lor
intern economic şi social, de baza lor economică şi, într-o anumită măsură, de
calitatea autorităţilor locale.
35
Jiri Musil - (1993) Schimbări în sistemele urbane în societăţile post-comuniste din Europa Centrală:
analize şi previziuni - în Urban Studies, vol. 30, no.6.
iii. Oraşele-capitală din ţările analizate (n.n. este vorba despre Cehia, Polonia,
Ungaria şi fosta R.D.G.) vor creşte probabil mai repede ca în trecut, iar Berlin
şi Varşovia vor creşte mai repede decât Budapesta şi Praga.
iv. Factorii responsabili pentru această creştere (de la pct. iii) sunt: creşterea tot
mai mare a locurilor de muncă în sectorul serviciilor, veniturile superioare altor
zone din ţara respectivă, creşterea numărului de contacte internaţionale,
creşterea atractivităţii oraşelor-capitală ca locuri de întâlnire.
v. Oraşele amplasate în zonele vestice ale ţărilor analizate, precum şi cele
amplasate în lungul principalelor căi de transport către vestul Europei, vor
creşte probabil mai rapid decât cele din zonele răsăritene. Soarta oraşelor
mici şi mijlocii va fi nesigură şi precară şi va depinde de baza lor economică,
de poziţia în cadrul regiunii şi de accesul la principalele căi de comunicaţii.
Procesele de polarizare se vor manifesta mai puternic în cadrul acestor oraşe.
vi. Depopularea zonelor şi comunităţilor rurale va încetini considerabil în timp ce
noi creşteri vor avea loc în cadrul comunităţilor din vecinătatea marilor oraşe
sau capitale.
vii. Nu este previzibilă în viitorul apropiat (cca. 10 ani) apariţia unor tendinţe
privind formarea de structuri specifice aşezărilor epocii “post-industriale”. Se
va consuma foarte multă energie în cadrul aşa-zisului proces de rectificare
care să conducă la formarea de sisteme urbane corespunzătoare ultimei faze
industriale a dezvoltării.
viii. Situaţiile cele mai dificile vor putea fi observate în unele regiuni şi oraşe unde
baza economică a fost constituită în perioada industrializării socialiste - adică
în regiunile cu noi oraşe socialiste adesea dezvoltate pe baza unor mari
complexe industriale. Situaţia din regiunile şi oraşele industriale mai vechi,
adesea din sec. al XIX-lea, va fi mai flexibilă şi va putea constitui germenii
unei noi şi dinamice dezvoltări (de ex. nordul Boemiei lângă Liberec şi unele
zone din Silezia poloneză).
Schimbări semnificative ar putea fi semnalate şi în sistemul oraşelor-capitală pe fondul
schimbărilor profunde în plan politic, geografic şi economic care au avut loc în centrul
Europei în cursul secolului XX. Înţelegerea continuităţii şi discontinuităţii acestui sistem
poate ajuta la evaluarea viitoarelor schimbări. Se apreciază că într-un viitor apropiat,
Berlinul va recâştiga statutul şi puterea principală în zonă, în detrimentul Pragăi şi
Vienei36 a căror poziţie va cunoaşte un uşor declin la nivel regional.
În sistemul celor 4 capitale ale celor 4 state europene, Praga trebuie să-şi întărească
poziţia în cadrul sistemului european şi să devină un oraş “specializat” în cultura
internaţională. Budapesta poate suferi din cauza vecinătăţii cu Viena în timp ce
Varşovia are un potenţial deosebit în calitate de capitală a unei ţări mari şi ar putea
cunoaşte o creştere rapidă, beneficiind şi de un amplasament favorabil între Berlin şi
Moscova. Desigur importanţa Varşoviei este strâns legată de evoluţia economiei
poloneze.
36
Prezentul confirmă această previziune. Mutarea capitalei la Berlin şi marile lucrări urbanistice din centrul
acestuia au redat oraşului forţa şi măreţia ante-belică.
În final autorul apreciază următoarele:

• cu unele modificări, determinate mai ales de poziţia Vienei, se poate aştepta
la o refacere a situaţiei ante-1914, bazată pe interacţiuni puternice şi
competiţie simbolică între toate oraşele-capitală.
• modelele urbane macro-spaţiale (sistemele de aşezări urbane) se modifică mai
lent decât cele micro-spaţiale (structurile socio-spaţiale interne ale oraşelor).
• sistemele de aşezări (urbane) din fostele ţări socialiste nu diferă sensibil de
cele din ţările capitaliste în ceea ce priveşte ierarhiile şi ordonarea rang-talie.
Pe de altă parte, diferenţele notabile sunt observabile în ceea ce priveşte:
localizarea zonelor rezidenţiale de înaltă calitate, deteriorarea zonelor urbane,
slums-urile, zonele de servicii şi parcuri, densitatea populaţiei şi segregarea
socială etc.
Este deosebit de importantă şi relevantă observaţia că în ţările Europei Centrale şi de
Est evoluţia procesului de urbanizare şi factorii de influenţă a structurilor urbane şi a
sistemelor de aşezări - deci şi a relaţiilor dintre acestea - vor fi din ce în ce mai
asemănători cu cei din Occident şi că pot induce transformări semnificative în
configuraţiile actuale ale sistemelor de aşezări din aceste ţări.
Pentru a rezolva problemele strategice ale dezvoltării oraşelor Europei în următorii ani,
se consideră necesară adoptarea unei viziuni strategice permiţând stabilirea unei
identităţi a oraşului, ameliorarea imaginii sale şi comercializarea serviciilor
sale.
Cum se poate aplica o astfel de viziune strategică vom putea discuta la

sfârşitul acestui manual. Până atunci să revenim la problematica amenajării
teritoriului în România.
AMENAJAREA TERITORIULUI ÎN ROMÂNIA ÎN

PREZENTCadrul instituţional
La nivel central se realizează coordonarea şi reglementarea activităţii de AT prin
instituţii specializate precum Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării
Teritoriului (MLPAT) până în anul 2000, respectiv Ministerul Lucrărilor Publice,
Transporturilor şi Locuinţei (MLPTL) din 2001, care cuprinde un departament de
specialitate pentru AT şi U. Din iulie 2003 activitatea de AT şi U a fost preluată de
Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului (MTCT).
Activitatea ministerului este susţinută la nivel teritorial prin intermediul ICLPUAT
(inspectorate pentru construcţii, lucrări publice, urbanism şi amenajarea teritoriului) –
şi a inspecţiilor sale judeţene, aflate în sub-ordinea MLPAT, ulterior MLPTL, MTCT.
Activitatea de construcţii a început sa fie reglementată in România prin norme de

calitate cu 150 de ani in urma. La 22 ianuarie 1862, Alexandru Ioan Cuza a semnat
Decretul 25 de formare a primului minister unic al României iar la 27 ianuarie 1862 a
fost numit primul ministru al Lucrărilor publice. Pe data de 10 august 1862, domnitorul
I. A. Cuza semnează Decretul 627 de organizare a Ministerului Lucrărilor Publice. De-a
lungul timpului, denumirea si forma de organizare a Ministerului Lucrărilor Publice
(MLP) au trecut prin mai multe transformări si a funcţionat fie ca minister de sine
stătător (1862 - 1864, 1883 - 1929, 1946 - 1949) fie preluând si alte activităţi
complementare, potrivit evoluţiei societăţii româneşti (1864 - 1866: Ministerul de
Interne, Agricultura si Lucrările Publice; 1866 -1883: Ministerul Agriculturii,
Comerţului si Lucrărilor Publice, 1929 - 1944, 1945 - 1946: Ministerul Lucrărilor
Publice si Comunicaţiilor, 1944 - 1945: Ministerul Lucrărilor Publice si
Refacerii; 1957: Ministerul Construcţiilor si Materialelor de Construcţii, 1965:
Ministerul Industriei Construcţiilor, 1975: Ministerul Construcţiilor
Industriale, 1990: Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor si Amenajării
Teritoriului). Din 1991 până în 2000, ministerul a purtat denumirea MLPAT. Între
2000 şi 2003 de MLPTL şi apoi MTCT din iulie 2003.
MTCT funcţionează în baza HG 740 /2003 şi are atribuţii complexe în domeniile

transporturilor, construcţiilor şi turismului. Dintre atribuţiile specifice domeniilor
amenajării teritoriului şi urbanismului amintim:
• elaborează şi implementează politicile de aplicare a strategiei naţionale în
domeniul lucrărilor publice, amenajării teritoriului, locuinţei şi turismului;
• asigură organizarea şi dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domeniile
transporturilor, lucrărilor publice, locuinţei, amenajării teritoriului,
urbanism, siguranţa construcţiilor şi turism, prin corelare cu programele
naţionale de cercetare în aceste domenii;
• avizează documentaţiile de urbanism privind zonele şi staţiunile turistice,
precum şi documentaţiile privind construcţiile în domeniul turismului,
conform legii;
• asigură elaborarea Planului de amenajare a teritoriului naţional, ca sinteză
a politicilor şi planurilor sectoriale şi locale de amenajare a teritoriului,
urmărind armonizarea lor; verifică respectarea prevederilor acestuia, după
aprobare, potrivit legii;
• colaborează cu consiliile judeţene şi locale la elaborarea studiilor şi

programelor referitoare la dezvoltarea urbană şi rurală, la construcţia de
locuinţe şi lucrările tehnico- edilitare, în vederea realizării politicilor
sectoriale din aceste domenii; participă la susţinerea operaţiunilor
urbanistice şi de amenajare a teritoriului cu caracter pilot;
• sprijină şi îndrumă administraţia publică locală prin activităţi ce privesc
strategia, monitorizarea programelor de investiţii în infrastructura urbană,
reglementări specifice şi politici sectoriale în domeniul serviciilor de
gospodărie comunală, care nu pot fi soluţionate la nivelurile de
competentă locală;
• colaborează cu coordonatorii cadastrului general, stabiliţi prin lege, pentru
organizarea şi realizarea cadastrului imobiliar- edilitar;
• organizează elaborarea, avizarea şi aprobarea reglementărilor tehnice şi
economice pentru domeniile sale de activitate, precum şi documentarea
specialiştilor, în condiţiile legii; asigură directivarea şi asistenţa tehnică
pentru implementarea calităţii în construcţii, prin reglementări tehnice şi
economice, cu participarea specialiştilor din cercetare; proiectare,
învăţământ superior şi execuţia lucrărilor din domeniile sale de activitate;
organizează controlul privind aplicarea reglementărilor tehnice şi
economice;
• asigură fundamentarea şi elaborarea programelor referitoare la
îmbunătăţirea şi dezvoltarea fondului de lucrări publice şi locuinţe;
• asigură concepţia unitară a aplicării politicii naţionale de amenajare şi
echipare cu lucrări publice a teritoriului naţional;
• avizează documentaţiile de urbanism privind zonele şi staţiunile turistice,
precum şi documentaţiile privind construcţiile în domeniul turismului,
conform legii;
• asigură secretariatul Centrului naţional pentru aşezări umane (habitat);
Trebuie semnalat că până în anul 2000 atribuţiile ministerului de resort MLPAT
(Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului) în domeniul amenajării
teritoriului şi urbanismului erau mai bine precizate!
Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Urbanism şi Amenajarea Teritoriului
"URBANPROIECT" funcţionează sub autoritatea MTCT şi asigură fundamentarea
ştiinţifică a propunerilor legislative în domeniul AT şi U. Elaborează PATN şi alte planuri
de interes naţional solicitate de minister, sau Guvern37. Funcţionează în conformitate cu
statutul stabilit prin HG 1233 /1996.
La nivel local realizarea planurilor de interes judeţean şi local şi punerea lor în
practică este responsabilitatea Consiliilor Judeţene, a Consiliului General al Municipiului
Bucureşti şi a Consiliilor Locale conform prevederilor legii administraţiei publice locale
nr. 215 /2001 (care înlocuieşte legea 69 din 1991 republicată în 1996).
37
Sediul: Bucuresti, 70136 Str. Nicolae Filipescu 53-55, sector 2 Înregistrat la Registrul Comerţului
J40/1482/28.02.1997 Telefon: +401 211 7842 Fax: +401 211 4906 E-mail: office@incdurban.ro
Cadrul legislativ
Cadrul legislativ în domeniul AT şi U a fost susţinut până în anul 2001, prin Legea 50
/1991 "privind autorizarea construcţiilor şi unele măsuri în domeniul locuinţelor" şi
Ordinul 91 din 1991, care cuprinde conţinutul cadru al documentaţiilor de AT şi U
precum şi lista semnelor convenţionale utilizate în cadrul acestora).
Alte legi importante pentru domeniul AT şi U sunt Legea 18 din 1991 (republicată în
1998) şi Legea 33 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, din 1994,
legile de aprobare a secţiunilor PATN ş.a. (a se vedea anexa).
Despre LATU (vezi şi anexa legislativă)
În 2001 a fost promulgată "Legea Amenajării teritoriului şi urbanismului" (LATU), nr.
350 /2001. Această lege este prima lege post-decembristă care reglementează în mod
cuprinzător activitatea specifică a domeniului AT şi U. Legea defineşte AT şi U drept
activităţi complexe de interes general, iar gestiunea teritoriului o activitate continuă şi
de perspectivă, de interes comunitar şi importantă în perspectiva integrării în UE.
Structura ei este următoarea:
Capitolul I – DISPOZIŢII GENERALE (principii) - art. 1-6 Capitolul II –
DOMENIUL DE ACTIVITATE - art. 7-16
Secţiunea 1 - amenajarea teritoriului (AT)
Secţiunea 2 - urbanismul (U)
Secţiunea 3 – activităţi de AT şi U Capitolul III – ATRIBUŢII ALE ADM.
PUBLICE (AP) - art. 17-38
Secţiunea 1 - atribuţiile AP centrale
Secţiunea 2 – atribuţiile AP judeţene
Secţiunea 3 – atribuţiile AP locale
Secţiunea 4 – certificatul de urbanism
Secţiunea 5 – structura instituţionalăCapitolul IV – DOCUMENTAŢII DE
AT ŞI U (DATU) - art. 39-62
Secţiunea 1 - Definiţii şi scop
Secţiunea 2 - Documentaţii de AT
Secţiunea 3 - Documentaţii de U
Secţiunea 4 – Iniţierea şi finanţarea activităţilor
Secţiunea 5 – Avizarea şi aprobarea DATU
Secţiunea 6 – Participarea populaţiei la activităţile de AT şi U
Secţiunea 7 – Urmărirea aplicării DATU aprobate Capitolul V – Sancţiuni
– art. 63-64Capitolul VI – Dispoziţii finale (termene de aplicare) – art. 65-
68Anexa 1 – Categorii de DATU – competenţe de avizare şi aprobareAnexa 2
– Definire termeni
Conform LATU activităţile ATU constituie transpunerea STRATEGIILOR,

POLITICILOR şi PROGRAMELOR de dezvoltare durabilă în profil spaţial şi
urmărirea lor conform documentaţiilor, iar în particular Urbanismul
urmăreşte aplicarea strategiilor pe termen scurt, mediu şi lung şi stabileşte
direcţii de dezvoltare spaţial conform potenţialului şi aspiraţiilor
comunităţilor locale.
Legea se sprijină pe o serie de principii şi urmăreşte îndeplinirea unor obiective:
Principii:
Dezvoltarea durabilă (art. 1)
Echitatea cu privire la utilizarea teritoriului (art. 2.2)
AT este globală (coordonare), funcţională, prospectivă (evaluează tendinţe, impact) şi
democratică (implică participarea populaţiei)
Respectarea autonomiei locale respectiv: parteneriat, transparenţă, descentralizare
servicii publice, participarea populaţiei (la decizie) şi Dezvoltarea durabilă
Obiective:
Dezvoltare spaţială echilibrată
Protecţia patrimoniului natural şi construit
Îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în localităţile urbane şi rurale
Armonizarea politicilor economice, sociale, ecologice şi culturale
În scopul creşterii coeziunii economice şi sociale se urmăreşte la nivel naţional, regional
şi judeţean o dezvoltare ierarhizată, asigurarea coeziunii şi integrării spaţiale.
Alte obiective stabilite prin legea 350 sunt:

Dezvoltare economică şi socială echilibrată
Îmbunătăţirea calităţii vieţii (individuale şi colective)
Gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului
Utilizarea raţională a teritoriului
Atribuţiile administraţiei publice (AP) sunt stabilite în cadrul legii după cum
urmează:
Structură instituţională: MLPTL / MTCT, la nivel central, Arhitectul – şef la CJ, CM, CO,
funcţionar public local la CC (cu pregătire de specialitate)
Atribuţiile administraţiei publice centrale (APC)

MLPTL Elaborează PATN, PATR, RGU
Acte normative
Asigură colaborarea orizontală pentru fundamentarea de strategii şi programe şi
colaborarea verticală cu CDR, CJ, CL
Asigură avizarea potrivit competenţelor
CPJ Asigură coordonarea la nivel judeţean
CPL Atribuţii în domeniul Urbanismului, respectiv preluarea prevederilor de AT şi U din
documentaţiile de nivel superior.
Elaboratori: profesionişti cu licenţă sau studii postuniversitare în domeniu; înscrişi în

Registrul urbaniştilor
Documentaţiile de AT şi U (DATU) sunt planurile şi RLU + avize şi aprobări
Documentaţiile de AT au caracter DIRECTOR
Documentaţiile de U au caracter OPERAŢIONAL
DATU PATN SECŢIUNI
există 5 secţiuni aprobate prin lege
Secţiunea I – Căi de comunicaţii
Secţiunea II – Apa
Secţiunea III – Zone protejate
Secţiunea IV – Reţeaua de localităţi
Secţiunea V – Zone de risc natural
1 în curs de aprobare, Secţiunea VI – Turism şi
1 în curs de elaborare a studiilor de fundamentare privind reţeaua de
echipamente sociale
PATZ INTERCOMUNALE (PATIC)
INTERJUDEŢENE (PATIJ)
REGIONALE (PATR)
PATJ Reprezintă expresia spaţială a programelor de dezvoltare socio -
economică
Iniţierea documentaţiilor aparţine comunităţilor locale.

Finanţarea se asigură din bugete locale şi din bugetul central precum şi prin contribuţia
unor persoane fizice şi juridice interesate. APL sunt obligate să prevadă fonduri în
bugetul local. În vederea realizării unor lucrări de amploare ce necesită strategii şi
planuri comune CL şi CJ se pot asocia în vederea elaborării documentaţiilor specifice.
Avizarea documentaţiilor de AT este scutită de taxe conform prevederilor
art. 56. 3.
Participarea populaţiei se realizează prin proceduri de INFORMARE,
CONSULTARE, ALTE FORME care urmează a fi reglementate de către MLPTL
prin ordin sau HG.
Conform Art. 65 în lipsa PATJ şi PUG aprobate nu se pot realiza investiţii, deci nu se pot
elibera autorizaţii de construcţie în lipsa acestor documentaţii de AT şi U.
Corelarea planurilor de urbanism şi amenajarea teritoriului este o problemă
majoră a forurilor tehnice de avizare şi a structurilor care aprobă.
Competenţele de avizare stabilite prin LATU sunt următoarele:
Plan Avizare Aprobare
PATN Guvern Parlament
PATZ MLPTL + ministere şi agenţii teritoriale Consilii judeţene şi locale
PATJ MLPTL + ministere şi agenţii teritoriale Consilii judeţene şi locale
Activităţi conexe ale AT (art. 15) sunt cele de cercetare, constituirea şi utilizarea de
bănci de date, elaborare strategii şi politici, avizare şi aprobare documentaţii, elaborare
acte normative, monitorizare şi control pentru implementare strategii, politici, programe
şi operaţiuni de AT şi U.
DOMENII DE ANALIZĂ SPECIFICE DOCUMENTAŢIILOR DE

AMENAJAREA TERITORIULUI ŞI URBANISM
În acest capitol sunt prezentate succint principalele aspecte care fac obiectul analizelor
de potenţial pentru un anumit teritoriu. Trebuie subliniat că orice documentaţie de AT
şi U cuprinde 3 părţi: ANALIZA SITUAŢIEI EXISTENTE, DIAGNOZA ŞI
PROPUNERILE DE DEZVOLTARE. Elaborarea acestor părţi este un proces laborios şi
de ECHIPĂ. Este de asemenea nevoie de o bogată gamă de indicatori şi informaţii
specializate. Nu este scopul acestui manual de a descrie în detaliu aceste aspecte,
deoarece nu se adresează unor potenţiali elaboratori sau utilizatori de asemenea
documentaţii. Informaţiile de mai jos constituie o simplă informare în domeniu şi
ilustrează complexitatea procesului de planificare spaţială.
În prima parte ne referim la aspecte specifice unui plan de amenajare a unui teritoriu
judeţean, interjudeţean, intercomunal sau metropolitan.
Potenţialul natural şi funcţiile economice
Evaluarea potenţialului natural şi a principalelor resurse naturale se referă la:
• Utilizarea terenurilor: categorii funciare / calitatea solurilor
• Resurse minerale /zăcăminte: elemente cantitative, calitative, exploatabile sau
nu, resurse de apă potabilă, gaze naturale etc.
Principalele funcţii economice sunt analizate prin indici şi indicatori specifici referitori la:
• Sectoarele economice şi structura acestora, producţia, productivitatea, forţa
de muncă, PIB, dezvoltarea sectorului IMM (industrie, servicii, construcţii,
agricultură), dinamica acestora
• Avantajele comparative, investiţiile străine
Potenţialul de dezvoltare economică este analizat la diferite niveluri teritoriale. Analiza
multi-criterială şi analiza comparativă sunt metode utilizate în practica curentă.
Metodele de reprezentare frecvent folosite sunt graficele, cartogramele şi
diagramele. În conformitate cu prevederile Ordinului MLPAT 91 /199138 se
întocmeşte o planşă de sinteză privitoare la "zonificarea teritoriului şi funcţiunile
economice", la o scară convenabilă, care cuprinde:
• Elemente de cadru natural şi potenţial natural al solului şi subsolului
• Activităţile economice de valorificare a potenţialului şi centrele de localizare a
activităţilor productive
• Potenţialul turistic, zone afectate de poluare şi alte zone caracteristice
Activităţile industriale şi serviciile sunt identificate şi localizate la nivelul localităţilor, sau
al UAT componente ale teritoriului studiat.
Populaţia şi potenţialul demografic
Populaţia unui teritoriu este analizată sub aspectul distribuţiei şi al caracteristicilor
demografice.
• Datele generale privitoare la populaţie se referă la:
• Populaţie totală, din care în mediul urban şi în mediul rural
38
Ordin MLPAT pentru aprobarea formularelor, a procedurii de autorizare şi a conţinutului documentaţiilor
prevăzute de Legea nr. 50/1991 (anexele).
• Densitatea populaţiei în teritoriul administrativ

• Structura populaţiei: pe sexe, pe vârste, după educaţie, venituri /sărăcie
• Capitalul uman, structura pe gospodării
Distribuţia şi structura populaţiei sunt urmărite şi în dinamica lor, respectiv al evoluţiei
la recensăminte (intervale de 10 – 15 ani) sau pe intervale de 3 - 5 ani. Primul
recensământ care oferă informaţii cuprinzătoare despre structura pe vârste, etnică şi
confesională a României este cel din 1930. Cele mai recente datează din ianuarie 1992
şi martie 2002.
Potenţialul demografic este analizat din punct de vedre al sporului natural (mortalitate
– natalitate), al sporului migratoriu (migraţie internă – externă), al vitalităţii populaţiei
(raport tineri – vârstnici), al populaţiei apte de muncă (ponderea populaţiei de 16-59
ani) şi al raportului de dependenţă (între populaţia aptă de muncă şi tineri + vârstnici).
Forţa de muncă este analizată în raport cu populaţia activă, activă ocupată şi salarială,
şi cu şomajul şi structura acestuia: şomaj de lungă durată, ponderea femeilor, a tinerilor
sau a categoriilor profesionale principale (muncitori, intelectuali, funcţionari etc.).
Metodele de reprezentare frecvent folosite sunt graficele, cartogramele şi diagramele.
În conformitate cu prevederile Ordinului MLPAT 91 /1991 se întocmeşte o planşă de
sinteză privitoare la "populaţie şi reţeaua de localităţi", la o scară convenabilă, care
cuprinde:
• Repartiţia în teritoriu a populaţiei şi localităţilor
• Evoluţia demografică şi socio-profesională a populaţiei într-un interval de 10-
20 ani
• Mobilitatea populaţiei şi gradul de ocupare a forţei de muncă
Analiza problemelor privitoare la populaţie, conduce la concluzii specifice şi permite
formularea de scenarii cu ajutorul metodelor specifice de prognoză demografică.
Infrastructura majoră a teritoriului
Echiparea tehnică a teritoriului este analizată prin abordarea distinctă a următoarelor
componente:
Căi de comunicaţie şi transport:
• Rutiere: densitate, lungimi pe categorii (naţionale, judeţene, comunale),
drumuri modernizate, coridoare principale, autostrăzi, autogări
• Feroviare: densitate, lungimi, electrificate, coridoare principale, gări, halte etc.
• Navale: lungime, număr instalaţii portuare, porturi
• Aeriene: linii, aeroporturi, trafic
Gospodărirea complexă a apelor şi alimentările cu apă:
• Amenajări hidro-tehnice: acumulări, îndiguiri, regularizări, poldere, canale
• Lucrări hidro-edilitare: captări de suprafaţă şi de adâncime, aducţiuni, sisteme
de alimentare cu apă şi canalizare
• Supravegherea calităţii apei, staţii de epurare
• Localităţi (număr) care dispun de sisteme de alimentare cu apă şi de staţii de
epurare
• Volum de apă potabilă distribuită, din care pentru populaţie, apă industrială,
apă epurată etc.
Echipamente energetice şi telecomunicaţii:

• Gaze naturale, gazoducte, oleoducte
• Volumul gazelor naturale distribuite, din care pentru populaţie
• Energie electrică: CET – sistemul naţional şi regional
• Localităţi (număr) care dispun de alimentare cu gaze naturale
• Gospodării /localităţi neracordate la sistemul energetic naţional
• Telecomunicaţiile – reţele optice, centrale digitale şi analogice, abonamente,
telefonie mobilă
• Energii neconvenţionale
Analiza echipării energetice presupune analiză distinctă a modului de producere a
energiei, de transport şi de distribuţie a acesteia.
Echiparea tehnică a teritoriului este ilustrată printr-o planşă specifică, care cuprinde
toate domeniile sus-menţionate.
Reţeaua de localităţi
Analiza reţelei de localităţi urmăreşte distribuţia localităţilor în teritoriu şi nivelul de
echipare tehnică şi socială a acestora. Principalele aspecte analizate cuprind:
• structura şi ierarhizarea localităţilor urbane şi rurale,
• zonele de influenţă ale oraşelor şi municipiilor.
Principalii indicatori utilizaţi se referă la
• densitatea oraşelor şi satelor,
• raportul dintre numărul de oraşe şi sate,
• mărimea acestora şi a UAT.
De o mare importanţă este analiza nivelului de echipare tehnică şi socială a localităţilor
respectiv, calitatea străzilor şi a spaţiilor plantate, alimentarea cu apă şi canalizarea,
alimentarea cu gaze, telefonia, încălzirea locuinţelor (în sistem centralizat sau
individual), nivelul serviciilor de salubritate şi de gospodărie comunală în general.
Echipamentele sociale la nivelul localităţilor privesc în primul rând cele de interes public
major, în domeniul educaţiei şi sănătăţii. Sunt analizate toate formele de învăţământ şi
serviciile de sănătate. Instituţiile administrative, sectorul financiar-bancar sunt
relevante în cazul localităţilor urbane. De o deosebită importanţă este analiza
dezvoltării serviciilor comerciale, a serviciilor pentru populaţie în general, pentru turism,
a sectorului de cercetare.
Problemele specifice ale reţelei de localităţi sunt ilustrate grafic în planşa privitoare la
populaţie şi reţeaua de localităţi.
Protecţia şi reabilitarea mediului
În cadrul acestui capitol este analizată starea mediului, respectiv a principalilor factori:
apă, aer, sol, vegetaţie, viaţă sălbatică. Se urmăreşte identificarea ariilor afectate
de poluare, sau de fenomene de degradare precum şi a cauzelor acestor fenomene:
sursele de poluare. De asemenea se urmăreşte identificarea zonelor valoroase şi a
ariilor protejate specifice.
Pe baza concluziilor analizelor şi în conformitate cu cerinţele unei dezvoltări teritoriale
durabile se fac propuneri de reabilitare, protecţie şi conservare a mediului natural şi
construit, care sunt ilustrate de regulă în cadrul unei planşe tematice, specifice.
În România există (conf. AS 2002) 3 rezervaţii ale biosferei, 4 parcuri naturale,

12 parcuri naţionale, 53 de rezervaţii ştiinţifice, 231 de monumente ale
naturii şi 543 de rezervaţii naturale însumând 14.632,5 kmp (6,1% din
suprafaţa ţării). Alte zone cu valoare ambientală sunt prevăzute în legea 5 /2000
pentru aprobarea Secţiunii III a PATN, ca zone în care trebuie instituit un regim
de zonă protejată. În total cca. 35% din teritoriul naţional constituie zone valoroase de
mediu.
Dintre domeniile de analiză prezentate, PATN (Planul de amenajare a

teritoriului naţional) cuprinde secţiuni pentru:
• căi de comunicaţie (infrastructură),
• apa ca resursă (mediu şi infrastructură),
• zonele protejate naturale şi construite (mediu şi reţea de localităţi),
• reţeaua de localităţi (reţea de localităţi),
• zonele de risc (mediu) şi
• turism (mediu şi potenţial economic / secţiune în curs de aprobare de
Parlamentul României).
Pentru energie, dezvoltare rurală, echipamente sociale există sau sunt în curs de
elaborare studii de fundamentare.
În procesul de elaborare a planurilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism, ca

suport al procesului de planificare spaţială sunt necesare studii de fundamentare,
care asigura cunoaşterea situaţiei din anumite domenii, sau a problemelor specifice
unor domenii sau teritorii. Aceste studii se referă la aspecte ECONOMICE, SOCIALE,
DE INFRASTRUCTURĂ, DE MEDIU, DE PATRIMONIU CONSTRUIT etc.
Pentru a fi utile în procesul de planificare, studiile de fundamentare (STUF) trebuie să
prezinte date şi concluzii recente (nu mai vechi de 2 ani). Pot fi totuşi folosite studii,
cercetări şi proiecte anterioare dacă informaţiile oferite de acestea nu şi-au pierdut
valabilitatea. În continuare se prezintă o clasificare a STUF pentru PUG:
1. Studiile de fundamentare cu caracter analitic, care privesc evoluţia localităţii şi
caracteristicile sale:
• studii topo şi aducerea la zi a suportului topografic/cadastral;
• studiu istoric: evoluţia localităţii, sub aspect istorico-cultural, etnografic,
urbanistic-arhitectural;
• studiu de organizare a circulaţiei şi transporturilor;
• studiu privind condiţiile geotehnice şi hidrogeologice;
• studii privind reabilitarea, protecţia şi conservarea mediului;
• studii pentru stabilirea zonelor protejate cu valoare deosebită (culturală,
istorică, arhitectural-urbanistică etc.);
• studiu cadastral: tipuri de proprietate asupra terenurilor şi imobilelor;
• studii privind echiparea tehnico - edilitară;
• studii privind valorificarea potenţialului turistic sau balnear.
2. Studiile de fundamentare cu caracter consultativ privesc evidenţierea unor

cerinţe şi opţiuni ale populaţiei, legate de dezvoltarea urbanistică. Ele se pot elabora în
baza sondajelor şi anchetelor socio-urbanistice efectuate în rândurile populaţiei,
specialiştilor şi a instituţiilor.
3. Studiile de fundamentare cu caracter prospectiv reprezintă elaborarea unor
prognoze pentru diferitele domenii sectoriale, privind evoluţia populaţiei, evoluţia
activităţilor economice, evoluţia mişcării în teritoriu /mobilitatea etc.
Pentru toate categoriile de studii de fundamentare, demersul elaborării urmăreşte:
• delimitarea obiectului studiat;
• analiza critică a situaţiei existente;
• evidenţierea disfuncţionalităţilor şi priorităţilor de intervenţie;
• propuneri de eliminare /diminuare a disfuncţionalităţilor, prognoze, scenarii
de dezvoltare a localităţii.
Fiecare studiu de fundamentare se finalizează cu o sinteză, axată în principal pe
diagnosticarea disfuncţionalităţilor şi pe formularea propunerilor de eliminare sau
diminuare a acestora.
Exemplu: studii de fundamentare pentru PUG39
URBAN
Municipii Municipii şi Municipii şi
CATEGORII DE PROBLEME
peste oraşe oraşe sub
100 000 loc 30 - 100 000 loc 30 000 loc
Reambulare topografică O O O
Geotehnice (inundabil,
alunecări, condiţii de O O O
fundare)
Relaţii periurbane O X
Circulaţie O O X
ANALITICE Protecţia mediului O X X
Zone construite protejate O X X
STUDII DE Potenţial balnear sau Pentru localităţile ce includ staţiuni balneo –

FUNDAMENTARE turistic turistice declarate
Infrastructură majoră O X
Alte studii X X X
Anchete socio – O X
CONSULTATIVE
urbanistice
Evoluţia activităţilor O X
economice
PROSPECTIVE
Evoluţia socio – O O X
demografică
Regulament local de O
REGULAMENT O O
urbanism
X după caz O obligatorii
39
Conf. Ghid MLPAT, privind metodologia de elaborare şi conţinutul – cadru al PUG, 2000.
Un aspect important în procesul de elaborare a planurilor de AT şi U este legat de

colectarea şi utilizarea informaţiei specifice. Dacă studiile de fundamentare oferă o
bună parte din această informaţie, datele de statistică teritorială sunt de asemenea o
sursă frecvent utilizată. În continuare sunt prezentate o serie de termeni şi definiţii
legate de informaţie……
Informaţia statistică în amenajarea teritoriului şi urbanism
Unele definiţii privind indicatorii:
Expresie numerică cu ajutorul căreia se caracterizează cantitativ un fenomen
social – economic din punct de vedere al structurii, schimbării în timp, al
legăturilor reciproce cu alte fenomene etc. (DELR, 1987)
Sistem de descriere al unităţilor spaţiale prin care se pun în evidenţă aspecte
structurale şi procese cu efect spaţial (UP-INCD, 2000)
Sistem de informaţii în planificarea şi aplicarea politicilor de AT pentru
descrierea stărilor şi evoluţiilor în cadrul UTR (UP-INCD)
Categorii de indicatori:
Indicatori simpli /unidimensionali (suprafeţe, populaţie, locuinţe etc.)
Indicatori complecşi /multidimensionali (Dicţionar de sociologie, Zamfir, Vlăsceanu)
(densităţi, migraţiune, ponderi etc.)
Indicatori agregaţi (IDU, REGDEV, capital uman, QLIFE etc.)
Indicatori cantitativi /calitativi; indicatori statistici, anchete, măsurători specifice,
demografici, economici, financiari, de echipare, consum, sănătate, educaţie, standard
de viaţă etc
Indicele este raportul a două niveluri diferite ale unui indicator, reflectând variaţia
acestuia în timp sau în spaţiu (dinamica). Se exprimă în procente, medii etc. Poate fi cu
bază fixă sau în lanţ.
Rolul indicatorilor în planificarea spaţială:
• instrument real de influenţare a deciziei în dezvoltarea teritorială
• element obiectiv de comparaţie
• factor de conştientizare a anumitor fenomene
• factor formator /educativ – interpretarea lor presupune un nivel de pregătire
de specialitate
• determină stabilirea de obiective şi asumarea de programe /
• determină anumite măsuri organizatorice adecvate rezolvării unei probleme
• contribuie la constituirea băncilor de date locale
Băncile de date sunt sisteme de informaţii cuprinzând date de bază şi sistemul de
gestiune a acestora (întreţinere, actualizare, acces). În prezent băncile de date sunt
utilizate în cadrul SIG (Sisteme Informatice Geografice), care asigură legarea datelor
alfa-numerice de un plan topografic construit în sisteme de coordonate corelate, sau de
un plan cadastral. Băncile de date urbane şi teritoriale moderne sunt integrate în astfel
de sisteme informaţionale. Ele asigură un proces complex de supraveghere a
teritoriului.
Rolul indicatorilor
Bănci de date Decizie Organizare
Administraţie Populaţie
Conştientizare Comparare Educaţie
Pentru AT şi U
Organizare
Cadastru
Întreţinere SIG
Teledetecţie
Actualizare
Aspectele practice privitoare la indicatori sunt legate de promovarea, adaptarea,

eliminarea /înlocuirea acestora, de utilizarea lor în strategii şi programe, în
monitorizarea implementării acestora, dar şi a proceselor de dezvoltare, a disparităţilor
regionale etc.
Bilanţul teritorial reprezintă o ilustrare cantitativă, sintetică a structurii de folosinţă a
terenurilor din cadrul unui teritoriu analizat. Se realizează la nivel naţional, zonal
/regional, judeţean, local.
Exemplu de bilanţ teritorial: România - teritoriul naţional
(cifrele sunt rotunjite)
Mii kmp % %
Suprafaţă totală 238,5 100
Suprafaţă agricolă 147,3 62 100
Arabil 93,0 63
Fâneţe 34,0 23
Păşuni 15,0 10
Vii, pepiniere 3,0 2
Livezi 2,8 2
Păduri 67,9 28,4
Ape, bălţi 9,0 3,7
Construcţii, drumuri, c.f., 10,1 4,2
Altele (cariere, neproductive) 4,2 1,7
Surse de obţinere a informaţiilorSursele de informaţii pentru urbanism şi

amenajarea teritoriului pot fi: instituţii specializate, cercetări şi studii de specialitate,
media
Institutul de statistică (INS) este responsabil de întocmirea statisticii generale la
nivel naţional, regional, judeţean şi local ("Fişa localităţii") şi cuprinde următoarele
direcţii generale (DG) principale:
• DG conturi naţionale şi analiză statistică

• DG statistici agricole şi de mediu
• DG a statisticii industriei şi construcţiilor
• DG de statistică a anchetelor structurale, registre şi sondaje în întreprinderi
• DG de statistică a comerţului şi serviciilor de piaţă
• DG de coordonare sistem statistic naţional şi teritorial
• DG de statistică socială
• DG de populaţie şi recensăminte
INS este conform HG 765 /2003 organizat ca instituţie publică în sub-ordinea
Guvernului şi sub coordonarea Primului Ministru şi are în structura sa 8 direcţii
regionale şi 34 direcţii judeţene de statistică.
Anuarul statistic este principala publicaţie a INS şi cuprinde date statistice
economice, demografice, dar şi electorale. Principalele domenii abordate
sunt:Geografie, resurse, organizare administrativă
• Populaţie, Forţă de muncă
• Venituri, locuinţe
• Educaţie, sănătate, cercetare
• Conturi naţionale, investiţii
• Industrie, agricultură, transporturi, comerţ, turism, servicii
• Preţuri, finanţe publice Statistică internaţională
În cadrul INS sunt prelucrate şi publicate şi informaţii: despre întreprinderi (REGIS),
servicii de gospodărie comunală, anchete asupra forţei de muncă în gospodării
(AMIGO), datele de la recensămintele populaţiei etc..
INS se bazează pe o structură teritorială de colectare a datelor, respectiv Direcţiile
judeţene şi regionale de statistică precum şi pe un sistem teritorial de eşantionare.
În afara instituţiilor din sistemul statisticii naţionale există şi alte instituţii care
colectează şi oferă informaţii statistice specializate:
• Registrul Comerţului şi Camerele de Comerţ şi Industrie judeţene cu privire la
agenţii economici,
• Agenţiile judeţene pentru protecţia mediului şi ministerele de resort (în
prezent MAPDR şi MMGA) cu privire la agricultură, silvicultură, starea
factorilor de mediu,
• MTCT (fost MLPTL) cu privire la transporturi şi locuinţe,
• MMSSF prin ANOFM (Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă) şi
genţiile judeţene şi zonale din subordine, cu privire la ocuparea forţei de
muncă etc.
Principala publicaţie statistică este "Anuarul statistic" al INS. În afara acestuia şi a altor
anuare specializate trebuie amintite rapoartele PNUD (Programul Naţiunilor Unite
pentru Dezvoltare) privind Dezvoltarea Umană, ale Băncii Mondiale cu privire la sărăcie
precum şi studiile şi cercetările economice, sociale, demografice, de AT şi U elaborate
de institute de cercetare precum cele ale Academiei Române, dar şi de asociaţii
profesionale, fundaţii şi instituţii private. Informaţia de tip statistic poate fi completată
de informaţia oferită de anchete, sondaje, barometre de opinie, care pun în
evidenţă anumite stări, atitudini, sau comportamente sociale conjuncturale.Pot fi
consultate şi preluate cu o anumită precauţie informaţiile publicate în presă, cu
precădere cele din revistele de specialitate cu caracter economic şi financiar (Capital,
Bursa, Ziarul Financiar, Adevărul economic, Economistul etc.).
O importantă sursă de informare o reprezintă azi INTERNETUL. Adresele următoare
asigură acces la informaţi statistice naţionale şi internaţionale:
• http://europa.eu.int/comm/eurostat (pentru statistică europeană)
• http://www.insse.ro/ (institutul naţional de statistică)
• http://www.mie.ro/ (ministerul integrării europene)
• http://www.maap.ro sau www.mapam.ro (ministerul agriculturii, pădurilor şi
dezvoltării rurale)
• http://www.mappm.ro (ministerul mediului şi gospodăririi apelor)
• http://www.mt.ro (ministerul transporturilor, construcţiilor şi turismului).
Cunoaşterea conţinutului şi problematicii pe care o abordează

documentaţiile de AT şi U reprezintă un aspect important al procesului de
planificare spaţială, dar nu şi întregul proces. Acesta implică o serie întreagă
de aspecte organizatorice şi instituţionale, legate de etapele de luare a
deciziilor şi de implementare a strategiilor şi programelor. Documentaţiile de
AT şu U, care se regăsesc în forme asemănătoare şi în ţările UE sunt un
instrument esenţial al proceselor de planificare, dar ele nu sunt decât o
reprezentare a strategiilor de dezvoltare şi un cadru pentru acţiunile
concrete de implementare a programelor şi proiectelor.
În continuarea acestui manual sunt prezentate succint o serie de definiţii şi
teme privind planificarea spaţială, managementul urban şi planificarea
strategică, urmând ca în final să fie prezentat domeniul politicii de
dezvoltare regională, care oferă instrumente adecvate şi constituie la nivelul
UE un model de aplicare a principiilor planificării strategice pentru
dezvoltare economică, socială şi spaţială.
MANAGEMENT ŞI PLANIFICARE40
În cele ce urmează sunt prezentate acele aspecte ale planificării care sunt
interesante şi importante din perspectiva dezvoltării regionale şi planificării
spaţiale şi al rolului pe care administraţiile îl au în aceste domenii…
Noţiunea de planificare poate avea un sens extrem de larg, de la activitatea curentă a
unei persoane care îşi "planifică" cheltuielile de concediu sau pentru piaţa de sâmbătă
dimineaţa şi până la planificarea cheltuielilor şi activităţilor anuale pe care le
desfăşoară o întreprindere sau o instituţie publică. În activităţile de tip militar, noţiunea
de planificare are o semnificaţie profundă şi reprezintă în general o condiţie sine-qua-
non, care precede orice tip de acţiune.
Ultimele decenii au arătat un interes crescut al administraţiilor publice locale şi
centrale pentru ideea de planificare. Această noţiune nu poate fi separată definitiv de
semnificaţia pe care deceniile de comunism din Europa răsăriteană, i-au conferit-o. De
altfel, la începutul anilor '90, termenul "planificare" părea la fel de tare compromis în
conştiinţa colectivă românească, ca şi cel de "sistematizare".
Procesul de apropiere economică de Uniunea Europeană, după 1993 şi declanşarea
negocierilor pentru aderare, după 1998 a readus în prim plan un termen ce părea a nu
mai avea viitor în România. În ultimii ani, termenul de planificare apare în numeroase
acte normative şi în documente care privesc procesul de integrare în structurile UE.
Importanţa pe care instituţiile UE o acordă planificării şi programării financiare a impus
deschiderea unei dezbateri care să clarifice sensurile "noi" ale acestor termeni în
contextul economiei libere de piaţă şi societăţii democratice de după 1990.
Succesul de care se bucură astăzi metodele de planificare în domeniile economico-
sociale şi ale dezvoltării spaţiale este puternic legat de ideile de parteneriat şi
participativitate, câştiguri indiscutabile ale ultimelor două decenii în ţările democratice.
Ghidul pentru "strategie" propus de "The Economist Books"41 defineşte noţiunea de
strategie drept o "politică generală pentru atingerea unui număr de obiective
specifice. De origine latină, cuvântul strategie are conotaţii în lumea Greciei antice,
fiind legat de termenul de "strategi" care desemna pe comandanţii militari ai unei
cetăţi. În prezent termenul păstrează încă o semnificaţie militară, extinzându-şi însă
sfera de aplicabilitate la un număr extrem de mare de domenii ale vieţii sociale şi
economice.
Noţiunea de planificare este strâns legată de cea de plan. Dicţionarele definesc
planificarea drept un proces de "întocmire a unui plan, a unui program", dar şi de
conducere şi organizare a activităţilor pe bază de plan, incluzând şi o anumită
succesiune /etapizare a unor faze ale planului42. Planificarea este văzută drept acţiunea
de a planifica, dar şi de a anticipa, previziona, pregăti anumite acţiuni într-o anumită
perspectivă43.
40
Acest capitol cuprinde fragmente şi prelucrări, din volumul de sinteză al proiectului de cercetare
AMTRANS 1A01.
41
Traducere şi publicare Nemira, colecţia Business Club, 1998.
42
DEX, ed. II-a, 1998, Academia Română.
43
Documente IHS-România, 2001, Integrare instituţională pentru dezvoltare regională.
John Friedman afirmă că utilizarea izolată a termenului de planificare este lipsită de

sens şi că ceea ce este extrem de important de reţinut sunt două aspecte:
planificarea implică decizii şi presupune (de obicei), alocarea de resurse.
Termenul de planificare capătă sens în asociere cu alţi termeni precum: participativ,
strategic, de acţiune, pe termen scurt, mediu sau lung, global, (Friedman), dar şi
urban, teritorial, spaţial etc.
Planificarea strategică este o sintagmă obţinută din asocierea celor doi termeni de
mai sus şi care tinde să capete sensuri tot mai profunde şi utilizări concrete în multiple
domenii şi procese, în prezent.
Părintele planificării strategice este considerat Igor Ansoff44. Aplicată la nevoile
dezvoltării companiilor, planificarea strategică este definită drept un "proces de schiţare
a hărţii strategice a companiei, calea prin care se stabileşte ce produs să fie oferit,
cărui consumator, în ce loc şi la ce preţ" (The Economist Books).
În măsura în care, în ultimele decenii ale secolului XX, managementul companiilor a
fost extins la nivelul administraţiilor urbane şi teritoriale, dar şi al organizaţiilor non-
profit, principiile şi tehnica "planificării strategice" au fost adoptate şi de către acestea.
Specificul administraţiilor urbane şi teritoriale este mai degrabă apropiat unor
organizaţii non-profit, neguvernamentale, de interes public, decât al unor societăţi
comerciale. Totuşi acestea nu pot fi asimilate unor simple ONG-uri, fie şi numai în
raport cu complexitatea atribuţiilor şi activităţilor pe care le derulează, dar şi cu nivelul
responsabilităţilor pe care le îndeplinesc faţă de largi colectivităţi umane.
În acest context planificarea strategică la nivel regional /teritorial presupune
identificarea acelor elemente de complexitate specifică acestui nivel, a mecanismelor
suport pentru procesul în sine, a factorilor care sunt implicaţi în procesul de decizie şi a
categoriilor de resurse care pot fi mobilizate.
Principiile generale ale planificării strategice (PST) sunt valabile însă şi în acest context:
• PST are caracter cuprinzător, global, dar şi de specificitate /de unicat
(procesul fiind valabil pentru o anumită organizaţie /structură, într-o
anumită conjunctură şi pe o anumită perioadă de timp45);
• PST stabileşte obiective fundamentale şi direcţii de acţiune care vor
ghida o organizaţie în activitatea sa în urma unui efort disciplinat;
• PST este un proces prin care se alocă resursele necesare unei
organizaţii în vederea împlinirii misiunii şi obiectivelor asumate;
• PST cuprinde un set de concepte, proceduri şi instrumente, care ajută
o organizaţie să lucreze într-un mediu dinamic şi în continuă
schimbare;
• PST este un proces care orientează şi susţine dezvoltarea şi
schimbarea, ca răspuns la nevoile mediului intern şi la cerinţele
dinamicii mediului extern.
44
Inginer american, care dezvoltă în lucrarea "Corporate Strategy" o metodă practică pentru luarea
deciziilor strategice de către o companie. Ansoff a fost profesor la Alliant International University şi
profesor asociat la mai multe universităţi de prestigiu din SUA şi Europa. A fost consultant la Lockheed,
General Electric, Philips, IBM, Westinghouse, Gulf Oil ş.a. A murit la 14 iulie 2002.
45
În cadrul administraţiilor urbane /regionale /teritoriale există în general o anumită stabilitate şi inerţie a
structurilor pe perioade lungi de timp, iar conjunctura factorilor de influenţă este mai puţin sensibilă la
oscilaţiile pieţei, decât în cazul unor companii. O anumită apropiere se poate face în acest sens cu marile
companii, multinaţionale cu mare rezistenţă la fluctuaţiile mediului extern. În acest context, pentru
administraţii, planificarea strategică poate fi asociată cu uşurinţă planificării pe termen lung.
Utilizarea planificării strategice la nivelul organizaţiilor publice şi non-profit s-a extins

considerabil în ultimele 2 decenii. J. Bryson consideră că planificarea strategică poate fi
aplicată cu succes în cadrul următoarelor categorii de organizaţii46:
• agenţii publice şi departamente ale acestora
• puterea executivă în general (a unui oraş, comitat etc.)
• organizaţii fără scop lucrativ care oferă servicii publice sau servicii specifice
(transport, sănătate, educaţie)
• reţele inter-organizaţionale în sectorul public şi sectorul fără scop lucrativ
• comunităţi întregi, zone urbane sau metropolitane, regiuni, state.
Bryson identifică cel puţin 12 motivaţii pentru care o organizaţie se angajează în
procesul de planificare strategică47. Dintre acestea, prima este relevantă şi pentru
problematica dezvoltării spaţiale: "ne confruntăm cu atât de multe cerinţe opuse
încât avem nevoie de un proces prin care să ne stabilim priorităţile".
Beneficiile planificării strategice, în viziunea lui Bryson48, sunt general valabile şi pot fi
ierarhizate astfel:
• Promovarea gândirii şi acţiunii strategice, care conduce la obţinerea
de informaţii într-un mod sistematic cu privire la mediul intern şi
extern, la interesele diferiţilor actori precum şi la o atenţie sporită
faţă de educaţia organizaţională, clarificarea direcţiei de perspectivă
şi stabilirea priorităţilor de acţiune ale acesteia.
• Îmbunătăţirea procesului de decizie, deoarece planificarea strategică
se concentrează întotdeauna asupra problemelor şi a dificultăţilor
majore, ajutând factorii de decizie să ia cele mai bune hotărâri.
• Crearea unei responsabilităţi şi eficienţe sporite a organizaţiei,
beneficii care decurg din primele două, ca urmare a clarificării
problemelor organizaţionale şi stabilirii priorităţilor acesteia.
• În cele din urmă există un beneficiu direct al membrilor organizaţiei,
în sensul că factorii de decizie îşi îndeplinesc mai bine rolul şi se
achită de responsabilităţi, iar munca de echipă şi nivelul de expertiză
al membrilor acesteia se îmbunătăţeşte.
Este important de precizat, în final că planificarea strategică, deşi este un demers

benefic, care poate contribui cu succes la implementarea unor programe şi strategii, nu
este un panaceu universal şi nici nu este aplicabilă oriunde şi oricum.
În situaţii de criză, atunci când rezolvarea anumitor probleme apare în mod

vădit şi nu există opţiuni de moment (de ex. intervenţii după un cataclism
natural) demersul strategic nu se justifică. De asemenea un astfel de demers
nu merită lansat dacă strategia propusă nu are şanse de implementare, sau
dacă nu există voinţa politică exprimată, în sensul susţinerii strategiei.
46
Bryson, J., M., 2002, Planificarea strategică pentru organizaţii publice şi non-profit, ed. Arc, Bucureşti –
Chişinău.
47
Idem nota 46.
48
Idem nota 46.
În primul deceniu al tranziţiei, în România, gravitatea anumitor probleme, stringenţa

rezolvării unor situaţii de gravitate extremă (poluare acută, statutul proprietăţii, lipsa
unor utilităţi minimale în zonele rurale etc.), inconsistenţa şi lipsa de experienţă a
administraţiilor locale şi centrale nu au oferit un cadru propice adoptării şi utilizării
planificării strategice ca instrument de gestiune a aşezărilor şi teritoriului.
În răstimp de mai bine de un deceniu, un nou cadru legislativ şi instituţional în
domeniul gestiunii aşezărilor şi teritoriului, a fost iniţiat, dezvoltat, perfecţionat şi
adaptat, în ultima perioadă a intervalului, la cerinţele procesului de integrare
europeană. Crearea structurilor regionale şi amplificarea sprijinului extern (UE, Banca
Monidală etc.), au contribuit la completarea cadrului normativ şi procedural, la definirea
mai precisă a responsabilităţilor diferitelor niveluri de administrare şi la necesitatea unei
mai bune coordonări între acestea.
În perioada 1991 – 2001, instrumentele tehnice de gestiune a aşezărilor şi teritoriului
au fost planurile de urbanism şi amenajarea teritoriului. Sub aspect normativ,
conţinutul acestora a suferit modificări nesemnificative, în decurs de 10 ani, chiar dacă
practica elaborării lor a adus importante elemente inovatoare. După 2001, odată cu
adoptarea legii 350 a legii 453 şi a altor reglementări subsecvente, se pot anticipa
schimbări relevante49.
Modele de inspiraţie europeană
Dezvoltarea aşezărilor /regiunilor /teritoriilor se realizează în general printr-o eficientă
conjugare a procesului de planificare spaţială cu cel de planificare strategică. Principalii
termeni care trebuie definiţi sunt dezvoltare, planificare spaţială şi planificare
strategică.
Dezvoltarea este definită de Comisia Europeană50 drept "o conversie a
formei terenului şi proprietăţii sau a utilizării acestuia prin instrumente de
planificare şi presupune în general realizarea de noi construcţii, sau
modificarea celor existente precum şi operaţiuni inginereşti ample. În acest
sens planurile ca instrumente sunt mijloace de exprimare a unei politici de
planificare a dezvoltării şi includ pe lângă reprezentări grafice şi documente
scrise, măsuri fiscale şi /sau de altă natură (s.a)".
În acelaşi spirit sunt definite planificarea spaţială (PSP), drept:
schimbarea distribuţiei activităţilor în spaţiu şi a legăturilor dintre ele
prin conversia formelor de utilizare a terenurilor şi proprietăţilor
şi planificarea strategică (PST) drept:
pregătirea unui cadru strategic, identificarea modelelor generale de
creştere pe baza evaluării comprehensive a tendinţelor pe termen lung
ale dezvoltării sociale, economice şi spaţiale51.
49
La sfârşitul anului 2002 erau în curs de finalizare, sau de adoptare o serie de noi acte normative menite
să definească noile elemente cu caracter procedural, modul de întocmire, adoptare şi utilizare a
documentaţiilor de urbanism şi amenajare a teritoriului.
50
EC, The EU compendium of spatial planning systems and policies, 1997.
51
În perioada interbelică, urbanistul român Cincinat Sfinţescu a definit "superurbanismul" (echivalentul
amenajării teritoriului azi) drept un proces de pregătire a folosinţei teritoriului în raport cu distribuţia
populaţiei cuprinzând programe de producţie, energetice, de lucrări publice, turism, apărare, de estetică
(echivalent al programelor de protecţie a peisajelor şi de reabilitare a mediului) şi nu în ultimul rând
legislative. Programele respective trebuiau însoţite de un plan de lucrări publice şi de un plan financiar.
În UE, anii '90 aduc o recunoaştere oficială a rolului important pe care planificarea
spaţială îl are în realizarea coeziunii economice şi sociale a Uniunii Europene (conf.
Bruce Millan, 1991 – Comisar pentru politica regională) ţinându-se cont de următoarele
aspecte:
• efectele dezvoltării spaţiale depăşesc graniţele unei ţări sau regiuni
• necesitatea maximizării potenţialului economic al SEM (Single European
Market) prin minimizarea slăbiciunilor /decalajelor (infrastructură, reţele
urbane etc.)
• nevoia de mai bună coordonare a investiţiilor publice (vezi Fondurile
Structurale) şi de maximizare a contribuţiei politicilor comunitare (vezi
Fondul de Coeziune creat în 1993)
• creşterea oportunităţilor de cooperare transfrontalieră
• rolul planificării spaţiale în promovarea dezvoltării durabile prin
echilibrul dintre creşterea economică şi protecţia mediului şi
patrimoniului
• implicaţiile integrării ţărilor CEE şi a celor din sudul şi estul MediteraneiDupă
1990 coeziunea Uniunii Europene a fost constant reprezentată prin triada:
coeziune socială – coeziune economică - coeziune teritorială
Pentru a asigura coeziunea UE pune accentul pe cooperare eficientă între nivelurile
administrative, inter-sectorială, trans-frontalieră şi inter-state. Cel puţin prima şi a treia
dimensiune a cooperării au coordonate SPAŢIALE. Din acest motiv UE a întreprins
acţiuni semnificative în ultimii 10-15 ani reflectate în:rapoartele 2000 şi 2000+ (1991 –
1994) privind amenajarea teritoriului european,
• studii pilot la nivel macro-regional (VASB52, Vision Planet etc)
• includerea “AT” în relaţie cu protecţia mediului în TUE53, în 1993( art. 130S)
• formarea Comitetului pentru dezvoltare spaţială – ESDP (PDSE)
•
adoptarea de instrumente financiare: INTERREG, FP5, FP6, URBAN,
LEADER54Planificarea spaţială în ţările UE are o semnificaţie unanim
acceptată:
ansamblu de metode utilizate de sectorul public pentru a asigura o
organizare raţională a teritoriului, protecţia mediului şi atingerea
obiectivelor economice şi sociale (în echilibru, conform principiilor
dezvoltării durabile).
Cu toate acestea există diferenţe de accent, priorităţi şi instrumente. Astfel, unele ţări
pun accentul pe planificarea economică (Franţa), altele pe utilizarea eficientă a
terenului (Olanda) sau pe sistemele de reglementare (Marea Britanie). În unele cazuri
o importanţă deosebită se acordă aspectelor de design urban /control al intervenţiei,
siluetă urbană (Italia). Unele ţări au o abordare cuprinzătoare şi integrată (Danemarca)
52
Vision Around the Baltic Sea, 2004 – CEMAT, 1994, Tallinn.
53
Tratatul Uniunii Europene.
54
Iniţiative comunitare pentru spaţiul urban şi rural.
Sistemul de planificare spaţială depinde foarte mult şi de sistemele de guvernare. În

UE întâlnim 3 forme principale de astfel de sisteme: cele unitare (putere la nivel central
cu delegări de responsabilităţi: Franţa, Olanda), cele regionale (putere partajată între
centru şi regiuni conform constituţiei: Italia, Spania) şi federale (putere partajată între
centru şi regiuni cu autonomie în anumite domenii şi abilitare normativă: Austria,
Belgia, Germania, Marea Britanie - parţial). Ca urmare şi legislaţia în domeniu poate fi
diferită, existând state europene cu o lege unică privind planificarea spaţială sau cu legi
federale şi legi regionale (Austria, Germania, Spania). În Belgie există o autonomie
totală în ceea ce priveşte reglementarea dezvoltării spaţiale (nu există o lege
federală).Categorii de instrumente spaţiale pot fi şi ele variate de la ţară la ţară, dar
pot fi încadrate în următoarele 4 categorii:
• Politici naţionale, perspective – identifică politici naţionale, strategii, orientări, criterii
de performanţă etc.; cuprind tot teritoriul sau părţi semnificative ale acestuia
• Strategii – identifică modele de dezvoltare la niveluri sub-naţionale (pot fi unul sau două
niveluri), dar superioare nivelului local (municipalitate, comună); pot fi orientative sau
programatice; sunt implementate prin alte instrumente “locale”
• Planuri cadru – identifică cadrul general de dezvoltare spaţială şi criterii de reglementare
a utilizării terenurilor (pot fi opozabile în justiţie); se referă la unităţile administrative cele
mai mici şi pot fi implementate şi prin instrumente mai detaliate
• Reglementări – identifică şi reglementează dezvoltarea la nivel de parcele de teren
(regulamente, control, mecanisme de implementare)
Nu regăsim prezente în toate ţările, toate aceste categorii. În România se poate

aprecia că există toate cele 4 nivele:
• Politicile naţionale sunt reprezentate prin PATN
• Strategiile prin planurile de dezvoltare regională
• Planurile – cadru sunt PATZ, PATJ şi PUG, iar
• Reglementările se regăsesc la nivel de PUG, PUZ.
STRUCTURI IERARHICE ALE PLANURILOR STATUTARE ÎN UE

Exemplu: DANEMARCA
PLAN NAŢIONAL: cuprinde directive generale, puteri specifice (intervenţii), proiecte pilot (PP),
anchete şi informaţii, ghiduri informative etc.
• exemple de PP: reţele urbane, zone centrale, transport local, peisaje, patrimoniu,
turism etc. (caracter demonstrativ!!!)
PLANURI REGIONALE (14 provincii /comitate): cuprind orientări pentru 12 ani (revizuit la 4
ani) în ceea ce priveşte: dezvoltarea urbană, mediul rural, protecţia cadrului natural,
infrastructuri majore;
• EIA (environmental impact assessment) şi obligativitate pentru planurile locale,
accent pe rural
PLANURI MUNICIPALE (275) – au caracter predominant director, prevederi cadru obligatorii
(zone urbane, zone turistice etc.), sunt revizuite la 4 ani, împreună cu planuri sectoriale şi
financiare – bază pentru planurile de acţiune, fundamentează politicile municipale
PLANURI LOCALE: reglementează utilizări de terenuri, regimul construcţiilor şi caracteristici
arhitecturale; obligatorii pentru anumite categorii de proiecte (consultarea publicului este
obligatorie)
Caracteristici generale ale planificării spaţiale europene pot fi rezumate

astfel:
1. existenţa unei legislaţii specifice
2. responsabilităţi la toate nivelurile administrative
3. competenţe diferenţiate
4. relaţii ierarhizate între nivelurile teritoriale
5. existenţa de planuri structurale /directoare şi planuri obligatorii /reglementatoare
6. existenţa unei corespondenţe a planurilor
7. procedură de actualizare ciclică a planurilor
8. participarea populaţiei
9. planurile ca instrument şi suport al politicilor specifice
10. integrarea economică, socială, ecologică şi spaţială
Politicile specifice în planificarea spaţială europeană sunt:
1. Dezvoltarea comerţului
2. Dezvoltarea economică
3. Gestiunea mediului
4. Patrimoniul
5. Locuirea
6. Dezvoltarea industrială
7. Turismul şi recreerea
8. Resursele naturale
9. Transportul
10. Gestiunea deşeurilor şi poluarea
Abordări europene recente evidenţiază prezenţa simultană a triadei: social, economic şi
mediu55 şi necesitatea promovării acelor măsuri care asigură implementarea a cât mai
multe obiective (maximizarea efectului de sinergie). Strategiile de dezvoltare din
ultimele decenii aduc în prim plan o serie de elemente inedite pentru documentaţiile
specifice de AT elaborate în România, respectiv rolul transferului tehnologic, al
transporturilor şi serviciilor, al cooperării instituţionale, accentuând în mod
special şi rolul sectorului IMM, al forţei de muncă şi al infrastructurii fizice.
Relaţiile parteneriale şi instituţionale şi etapele de implementare, monitorizare a
procesului de implementare precum şi modul de accesare şi mobilizare a resurselor
necesare sunt aspecte prezente în procesul de planificare spaţială.
55
De exemplu studiul Vision Planet, care se referă la spaţiul central şi sud - est european (CADSES =
Central European Adriatic, Danubian and Southeast European Space), din cadrul programului INTERREG
IIC, 1998 - 1999.
Planurile de dezvoltare spaţială elaborate în ţările vest-europene, pun accentul pe

tendinţe şi fixează obiective care trebuie atinse prin variate programe, dintre care
merită subliniate: programele de ocupare a terenurilor, de amenajare, de
achiziţii publice, de construcţii publice şi de echipare tehnică majoră. Aceste
programe corespund unor politici urbane şi teritoriale, ale autorităţilor locale. În
cadrul acestor modele de abordare a dezvoltării spaţiale este relevant
demersul participativ şi procesul inter-activ de formulare a obiectivelor
strategice.
Abordările europene ilustrează preferinţa pentru o anumită selectivitate a domeniilor
analizate şi maximizarea efortului în zona de definire, formulare şi structurare a
obiectivelor. Acestea derivă atât din procesul de analiză – diagnoză sintetizat de regulă
prin analiza de tip SWOT, cât şi din participarea efectivă a unor reprezentanţi ai
diferitelor instituţii beneficiare ale strategiei şi care se pot implica în implementarea
obiectivelor şi programelor formulate. Trebuie subliniată importanţa acordată resurselor
disponibile şi perioadei de timp în care se pun în aplicare programele şi proiectele
identificate.
PST reprezintă în esenţă un mecanism prin care sunt mobilizate resurse şi sunt
implicaţi "actori", care concură şi realizează obiective fundamentate de analize –
diagnoze elaborate de specialişti. Următoarea schemă simplă arată corelarea dintre
etapele principale ale PST, actorii principali şi resursele care trebuie accesate:
Analize /evaluări Specialişti
Viziune Administraţie
P
Strategie Parteneriat RESURSE
S
T
Implementare Instituţii
Control /evaluare Structuri mixte
În final încă odată unele definiţii şi … un exemplu…
DEFINIŢII:
Dezvoltarea urbană: proiectarea şi executarea unor lucrări de echipare a terenului
care echivalează cu conversia terenului agricol (liber) în teren urbanizat; acest proces
implică o serie de responsabilităţi care revin administraţiilor publice.
Dezvoltare spaţială: schimbări ale distribuţiei activităţilor în spaţiu şi a relaţiilor
dintre acestea prin conversia terenurilor şi proprietăţilor.Instrumente de planificare:
mijloace prin care se exprimă şi aplică politicile de planificare, respectiv: planuri,
rapoarte, măsuri fiscale etc.Instrument /plan cadru: instrument prin care se
prevede un cadru spaţial general pentru un oraş sau o unitate teritorială şi care este
pus în aplicare prin instrumente de reglementare (ex: planul urbanistic general /master
plan). Plan de reglementare: instrument prin care se reglementează şi se
implementează dezvoltarea terenurilor, clădirilor, sau schimbarea utilizării terenurilor
sau a proprietăţilor şi prin care se identifică localizarea precisă pentru dezvoltare şi
sunt (în general) opozabile în justiţie.
Planificare: Un proces referitor la evaluarea conştientă a politicilor şi deciziilor înainte
de a fi puse în practică (Benveniste, G.).
Planificare: Un proces prin care cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice sunt puse în relaţie cu
acţiuni organizate. Termenul planificare capătă mai mult înţeles numai atunci când
este însoţit de un alt termen care să îl descrie cum sunt participativă, globală,
strategică, acţiune, termen scurt sau dezvoltare (Friedmann, J.).
Planificare regională: planificare la nivel regional /pentru regiune, realizată de
autorităţi regionale sau naţionale sau prin cooperarea autorităţilor locale.Planificare
spaţială: politici şi acţiuni publice menite să influenţeze distribuţia activităţilor în spaţiu
şi legăturile dintre acestea; niveluri de abordare sunt: supra-naţional (UE), naţional,
regional, local; PS include: utilizarea terenurilor şi politica regională.
Planificare strategică: pregătirea unui cadru sau a unei strategii în termeni generali,
fără localizarea intervenţiilor; este cuprinzătoare şi pe termen lung (în general) şi
integratoare (aspecte sociale, economice şi spaţiale).Politica regională: politică prin
care se promovează măsuri de reducere a decalajelor /disparităţilor economice şi
sociale.Principii de amenajarea teritoriului: enunţuri cu caracter general asupra
organizării şi dezvoltării teritoriului, conţinute în acte normative din domeniu; principiile
trebuie să fie recunoscute şi aplicate de către autorităţile publice şi toţi actorii implicaţi
în amenajarea teritoriului atât în planificare, cât şi în măsurile adoptate (raportul
planificării spaţiale, Germania 2000).
Sistem de planificare: ansamblu de legii, instituţii şi alte elemente stabilite la nivel
de stat sau regiune pentru planificare spaţială.
OLANDA – nivelul naţional de planificare

Instituţie responsabilă la nivel naţional: Ministerul locuirii, planificării spaţiale şi mediului
Instrumente de planificare: Rapoarte privind politica naţională a dezvoltării spaţiale
• Primele 3 rapoarte (1956, 1966, 1974) pun accent pe dezvoltare
• Raportul 4 (‘90) + suplimentul (‘91–VINEX) pune accent pe dezvoltare + calitate spaţiu şi
mediu
În 2000 a fost aprobat al V-lea raport naţional: 2000 – 2020 cu perspectivă 2030
• Denumirea raportului: "să creăm spaţiu, să împărţim spaţiul (utilizare multiplă)"
• Principiu /moto: "centralizare unde e necesar, descentralizare unde e posibil"
• Procedură: propunere (DKPD), consultare publică, poziţie, decizii finale (FKPD)
• Teme majore: locuirea, locurile de muncă, infrastructura, recreerea, apa şi
natura, agricultura, relaţiile trans-frontaliere
• Prezentarea hărţilor: digitală şi transnaţională + Marea Nordului
• Cuprinde noi concepte (vechile concepte erau: Randstad, Inima Verde, zone tampon,
centre de creştere urbană, sistemul ABC în transporturi etc.)
• Raportul pune accent crescut pe calitate şi diversificare urban /rural
• Paradigmele schimbării sunt: locuirea, economia, agricultura, timpul liber,
inechitatea socială, minorităţile etnice şi culturale
• Cuprinde şi politici ecologice, economice, de transport, protecţia peisajelor (Green Areas
Structure Plan) şi patrimoniului
• Abordarea se face în straturi: primar (fizic), reţeaua (comunicaţiile), ocupaţional (rural –
urban) + Marea Nordului = PEISAJUL OLANDEZ
• Evaluarea nevoilor de spaţiu: locuire, locuri de muncă, recreere – sport, apă,
agricultură, Marea Nordului
• Distribuţia regională: 4 regiuni, 3 variante (vest – plus, tendenţială, vest – minus)
• Sunt identificate 7 criterii pentru calitate spaţială:
i. diversitate spaţială ii. funcţionalitate economică şi socială
iii. diversitate culturală iv. echitate socială
v. durabilitate vi. atractivitate vii. scara umană
• Olanda ca regiune a Europei – rural / urban, reţelele de transport
• Proiectul “DELTA METROPOLIS”
• Accentuarea caracteristicilor zonelor urbane vs. zone rurale şi
• Politica “limitei” – roşu /verde
• Reţelele urbane: 6 internaţionale (responsabilitate naţională pentru infrastructură) şi 8
reţele regionale
• Protejarea surselor de apă: combinarea funcţiunilor, includerea apei în procesul de
planificare
• Efecte regionale /obiective specifice: nordul rural, estul intermediar, vestul urban, sudul
sub presiune – POLITICI SPECIFICE
• Implementarea: legislaţie, instrumente financiare – “proiecte cheie”, coordonare şi
comunicare + METODOLOGIE ŞI ACORDURI
• 64 decizii cheie pe 5 categorii: 1.Olanda în Europa (8), 2.Calitate în oraşe şi sate (24),
3.Reţele urbane (12), 4.Apă (19), 5.Implementare (1) – monitorizare /rapoarte bi-anuale
Planificarea strategică componentă a managementului urban

Managementul urban se defineşte ca procesul de dezvoltare, execuţie, coordonare
şi evaluare a strategiilor integrate, cu ajutorul actorilor urbani relevanţi, în concordanţă
cu interesul public şi ţelurile sectorului privat, în cadrul politicilor naţionale de
dezvoltare, cu scopul de a identifica, de a crea şi exploata potenţialul urban în vederea
unei dezvoltări economice durabile (Bramezza, van Klink, 1994).
Managementul urban este activitatea prin care se încearcă mobilizarea diverselor
resurse pentru a le face să acţioneze într-o manieră cooperantă în domeniul planificării,
programării, întocmirii bugetelor şi implementării, dar şi domeniul exploatării şi
întreţinerii, în scopul atingerii obiectivelor de dezvoltare a oraşului (Davidson, 1996).
Comun acestor definiţii este faptul că managementul urban (MU) presupune un nivel
de decizie şi o structură organizaţională care să poată coordona actorii urbani relevanţi,
pentru a formula şi implementa o strategie de dezvoltare, folosind instrumentele care-i
stau la dispoziţie.
Instrumentele MU sunt marketingul urban, planificarea strategică şi finanţarea
avansată.
• Marketingul urban reprezintă alinierea politicilor urbane la cererile factorilor deja
existenţi în economia locală şi la speranţele şi aşteptările celor ce operează în afara
acesteia, cu scopul promovării economiei locale (Corsico, 1994). Abordarea dezvoltării
urbane din perspectiva conceptului de marketing presupune o suprapunere a celor
două elemente – oraşul şi piaţa – şi orientarea tuturor acţiunilor la nivel urban către
piaţă.
• Planificarea strategică poate fi definită ca procesul managerial ce are ca scop
dezvoltarea şi menţinerea unei corespondenţe reale între obiectivele şi resursele
oraşului şi oportunităţile din mediul înconjurător acestuia (Corsico, 1994). Ea
reprezintă un proces participativ de dezvoltare a unui plan pe termen mediu sau lung,
pentru a atinge obiective strategice stabilite de principalii factori implicaţi şi include
aspecte fizice, financiare şi instituţionale.
• Finanţarea avansată reprezintă mecanisme de management financiar menite să
asigure implementarea programelor şi proiectelor de dezvoltare urbană. Mecanismele
de finanţare pot merge de la finanţări locale - bugete pe programe, până la credite
municipale, fonduri internaţionale nerambursabile, sau parteneriate cu sectorul privat.
Câteva consideraţii privitoare la MU:
MU este inspirat din managementul firmei, dar diferă fundamental de managementul
firmei deoarece nu se aplică în folosul privat /individual ci în folosul comun /public.
Simplu spus: MU reprezintă o tehnică de administrare a problemelor oraşului.
Pentru aceasta este necesară existenţa unei ECHIPE, dar şi a unui LIDER. În MU rolul
liderului este important, dar la fel este şi profesionalismul echipei.
MU trebuie aplicat "şi la bine…şi la rău" (nu doar în cazul oraşelor în
creştere ci şi /mai ales în cazul oraşelor în declin).
Rolul administraţiei este major, dar administraţia singură nu poate rezolva problemele
oraşului. În MU administraţia trebuie să se sprijine pe alţi actori /parteneri din
comunitate
MU presupune metode şi tehnici de lucru şi implică cunoaşterea aprofundată a
teritoriului de administrat precum şi a contextului general, macro-economic, politic,
social.
Cheia MU este în a crea un mediu propice pentru dezvoltare economică locală

(DEL), cu alte cuvinte de a crea condiţii optime de dezvoltare sectorului privat şi un
mediu atractiv şi de calitate pentru locuitori (deci servicii corespunzătoare).
MU presupune a şti unde, când, cum şi cât trebuie să intervină sectorul public în
asigurarea şi producerea de servicii şi terenuri pentru dezvoltare.
Se poate concluziona că: MU este orientat către satisfacerea nevoilor locuitorilor şi
firmelor, fără a neglija cerinţele de protecţie a cadrului natural.
Sarcinile autorităţilor locale (Rondinelli)
• să asigure infrastructura de bază pentru funcţionarea eficientă a oraşului
• să asigure serviciile necesare dezvoltării resurselor umane, îmbunătăţirii productivităţii şi
creşterii standardului de viaţă al locuitorilor
• să reglementeze activităţile private, care afectează bunăstarea, sănătatea şi securitatea
populaţiei urbane
• să asigure servicii şi facilităţi, care susţin activităţile productive şi permit firmelor private să
acţioneze eficient în ariile urbane
Managementul urban, reprezintă o modalitate eficientă de a ghida dezvoltarea urbană

în direcţia dorită, rezultând într-o mai bună comunicare între autoritatea locală ca
ofertant şi grupurile de piaţă, ca cerere de produse urbane. Pentru aceasta, o serie de
condiţii trebuie însă îndeplinite:
• marketingul urban să fie un element permanent al gestiunii oraşului
şi să stea la baza formulării politicilor de dezvoltare locală
• gândirea procedurală trebuie să facă loc gândirii conceptuale, iar
planificarea analitică să facă loc planificării strategice
• sectorul privat trebuie înţeles ca un aliat /partener activ în realizarea
proiectelor de dezvoltare urbană
• administraţia trebuie reorganizată către o ofertă flexibilă şi acţiuni
orientate spre piaţă, iar atitudinea funcţionarului public trebuie orientată către
client.
Managementul urban este un proces, care pleacă de la probleme şi este orientat către
rezultat şi care foloseşte cele trei instrumente amintite anterior. Acesta se bazează pe
principii, legi, organizaţii şi proceduri administrative.
Managementul urban este un management public pentru oraş şi nu trebuie confundat
cu managementul macro-economic sau macro-sectorial, care creează cadrul de
desfăşurare al unor activităţi şi nici cu managementul de firmă, de la care totuşi preia
anumite principii şi conduite.
Obiectivele managementului urban sunt dezvoltare integrată prin cunoaşterea
problemelor critice ale aşezării şi orientarea acţiunilor în mod corelat către aspectele
economice, spaţiale, sociale sau organizaţionale ale dezvoltării.
Sarcinile majore ale managementului urban trebuie orientate către: asigurarea
serviciilor, programarea proiectelor, dezvoltarea economică, planificarea spaţială,
asigurarea resurselor financiare etc. (Sivaramakrishnan & Green, 1986).
DAR, DE CE A APĂRUT MU?

Pe fondul eşecului abordării tradiţionale marcată de SINDROMUL "MASTER PLANULUI"
al deceniilor postbelice56. Eşecul a fost determinat de aspecte lipsa de eficienţă în
aplicare şi de distanţarea faţă de realitate. MP au reprezentat în general scheme
globale, dar ideale, ambiţioase dar şablonarde, rigide şi statice, ipotetice şi
ideale. MP nu au asigurat corelarea cu investiţiile publice şi cu procesul de
planificare bugetară al autorităţilor locale, iar prognozele de populaţie şi utilizare a
terenurilor, erau mult diferite de realitate. Nu în ultimul rând MP s-a dovedit a fi un
instrument greu comunicabil publicului larg şi dominat de aspectele spaţiale (după
Lakshmanan et. al, Richardson, Clarke).
AVANTAJELE MU FAŢĂ DE MP:

MU este un proces continuu, ciclic, evolutiv, perfectibil, adaptabil şi care implică pe
lângă competenţă şi calităţi de interpretare, inventivitate, dialog şi negociere. MU
include planificarea spaţială, fără a-i conferi un rol determinant şi reduce implicarea
emoţională specifică procesului de elaborare a MP-ului. În MU orientarea spre
pragmatism este dominantă. MU este ferit de riscul fetişizării şi creării de imagini
iconice, oferind un sistem integrat pentru decizie şi intervenţie (după Turner, Dawey,
Davidson). MU asigură o direcţie generală de dezvoltare în corelare cu acţiuni concrete.
CARE SUNT PRINCIPIILE MANAGEMENTULUI URBAN?
• competenţă tehnică
• utilizarea eficace a resurselor
• viabilitate financiară
• reacţie eficientă la nevoile crescânde ale dezvoltării urbane
• ierarhizarea problemelor şi stabilirea priorităţilor
• preocupare pentru dezvoltare durabilă şi mediu
• organizarea instituţională
• responsabilităţi largi, complexe
CARE SUNT OBIECTIVELE MU?
• întreţinerea căilor de comunicaţie şi a reţelelor tehnico – edilitare
• întreţinerea spaţiilor plantate
• asigurarea serviciilor publice: apă, gaze, salubritate, transport în comun etc.
• calitatea locuirii, locuinţele sociale, fondul de rezervă
• distribuţia echipamentelor sociale (a OUP = obiective de utilitate publică)
• protecţia patrimoniului construit şi natural (peisajul cultural)
• circulaţia terenurilor şi piaţa imobiliară
• cadastrul şi băncile de date locale (noile tehnologii - SIG)
• promovare, marketing urban, imagine
• strategia de dezvoltare economică, socială şi spaţială
CARE SUNT ETAPELE MANAGEMENTULUI URBAN?
56
Master Planul este o denumire căreia îi corespund noţiunile de schiţă de sistematizare şi după 1990
planul de urbanism general.
• evaluarea şi analiza stării de fapt

• stabilirea priorităţilor şi obiectivelor
• planificarea strategică - integrare
• planificarea tactică - planul de acţiune
• programarea
• construcţia instituţională - parteneriatul
• punerea în practică
• monitorizarea şi corectarea strategiei şi programelor
CARE SUNT RESURSELE MU?
• materiale (terenuri, construcţii)
• umane
• financiare
• legale
• tehnologiceCARE SUNT ACTORII URBANI?
• autorităţile publice au un rol principal
• instituţii diverse cu caracter şi de interes public
• sectorul privat (economic)
• comunitatea locală
• comunităţi speciale (etnice, religioase, grupuri profesionale, grupuri sociale…)
• societatea civilă reprezentată prin asociaţii, fundaţii, ONG-uri
• finanţatori externi
• alţii (sindicate, asociaţii de proprietari etc.)
ÎN CONCLUZIE:
MANAGEMENTUL URBAN reprezintă utilizarea resurselor unei organizaţii în
scopul planificării, organizării, conducerii şi controlului dezvoltării urbane
(Ianăşi, 2000).
Managementul urban implică crearea unei capacităţi organizaţionale apte să
contureze configuraţia factorilor de localizare, să identifice şi să exploateze
potenţialul urban în mod strategic, integrat şi eficient, concentrându-se
asupra funcţiunilor urbane care sunt cele mai profitabile pentru societate în
ansamblu (Bramezza, van Klink, 1994).
Prin intermediul planificării strategice, managementul conduce la formularea şi

implementarea unei strategii de dezvoltare, ale cărei etape sunt: (I) auditul, (II)
formularea viziunii şi obiectivelor strategice, (III) formularea politicilor de dezvoltare,
(IV) planul de acţiune şi (V) monitorizarea şi controlul implementării (Kotler, 1999).
Planificarea strategică - un instrument al managementului urban
Probleme: MANAGEMENT Rezultate:

Schimbări demografice Protejarea mediului
URBAN
Schimbări economice Reducerea
Schimbări sociale /REGIONAL disparităţilor
Schimbări mediu Reducerea
Competiţia regională inegalităţilor
Instrumente
Marketing PLANIFICARE Finanţare

urban/regional STRATEGICĂ avansata
principii legi organizaţii proceduri

STRATEGIA DE
DEZVOLTARE
Audit Viziune şi POLITICILE Planuri de Monitorizare

/evaluarea obiective DE acţiune şi control
stării de strategice DEZVOLTARE /resurse /comunicare
dezvoltare /scopul /instituţii /
/tendinţe dezvoltării implementare
Programe
Proiecte
Etapa de audit este una de tip analitic, prezentă în practica curentă a elaborării
documentaţiilor de urbanism şi amenajarea teritoriului. Introducerea unor aspecte
economice noi şi analiza acestora în contextul economiei de piaţă precum şi
îmbunătăţirea modului de elaborare a analizei de tip SWOT sunt principalele slăbiciuni
ale conţinutului cadru actual în România. Sistemul de colectare a informaţiei de bază se
poate îmbunătăţi prin introducerea şi utilizarea pe scară largă a SIG57.
57
SIG = Sisteme informatice geografice (în engleză GIS = Geographic Informatic Systems).
Etapele IV şi V sunt etape care sunt direct legate de procesul de implementare şi

control al planurilor şi depăşesc sfera de interes a prezentei cercetări. Etapele care sunt
în mai strânsă legătură cu procesul de planificare spaţială şi care conduc la formularea
strategiei propriu-zise sunt: etapa II – viziune şi obiective strategice şi etapa III –
politici de dezvoltare.
Despre viziune şi obiective strategice
Viziunea dezvoltării reprezintă o formă împărtăşită a identităţii şi a valorilor
comune, care să ofere comunităţii un sens al dezvoltării pe baza căruia să
poată fi formulate obiective strategice de dezvoltare. Acest deziderat reprezintă
un concept strategic de dezvoltare, ce cuprinde aspecte spaţiale şi ne-spaţiale,
calitative şi cantitative ale dezvoltării.
Viziunea de dezvoltare trebuie să fie concretă şi posibil de atins prin obiective.
Pentru a formula o viziune de dezvoltare teritorial - spaţială realistă devine esenţial să
se identifice componentele care au stat, istoric, la baza dezvoltării zonei, valorile
comune şi să se prognozeze corect schimbările viitoare.
Formularea viziunii de dezvoltare este rezultatul unui proces participativ, care
implică factorii de decizie, oamenii de afaceri, populaţia, pentru stabilirea unui consens
în ceea ce priveşte viitorul comunităţii respective. Fiind un proces participativ, metoda
de lucru cuprinde chestionare şi /sau interviuri, cu formularea unor întrebări legate de
valorile şi viitorul comunităţii, dar şi organizare de mese rotunde /ateliere de lucru,
pentru diverse grupuri de populaţie.
În general, acest proces se materializează într-un document ce conţine o formulare
succintă, clară, distinctă a ceea ce comunitatea consideră relevant, important, credibil
şi valoros pentru propria dezvoltare la nivelul oraşului /regiunii /teritoriului. Adoptarea
acestui document de către autorităţi reprezintă un angajament al acesteia faţă de
comunitate şi element de referinţă pentru obiectivele strategice de dezvoltare.
Viziunea se descompune în obiective strategice de dezvoltare, care reprezintă,
într-o formulare concisă, direcţiile sectoriale şi spaţiale de dezvoltare
încorporând combinaţia optimă de factori de atracţie (aspecte socio-economice, utilităţi
şi servicii publice, cultural-istorice, urbane /teritoriale, de mediu şi de resurse umane).
Obiectivele strategice trebuie să aparţină unor scenarii active a căror realizare să fie
condiţionată de întreprinderea de acţiuni. Acestea sunt detaliate /explicitate, în etapa
ulterioară de planificare, la nivel de programe şi proiecte.
Planurile de dezvoltare spaţială la nivel de regiune /judeţ (district) /comună

/oraş (adică PATZ, PATJ sau PUG) ar trebui să fie o expresie a viziunii şi
obiectivelor strategice, cu alte cuvinte ale strategiei şi să beneficieze de
instrumente financiare şi cadru instituţional precum şi proceduri de
implementare.
Pentru implementarea strategiei şi realizarea obiectivelor propuse este
esenţial ca autoritatea locală să-şi stabilească un set de politici publice prin
care activitatea acesteia să fie orientată /canalizată pe direcţiile majore
/prioritare stabilite.
Formularea politicilor de dezvoltare58

Odată definită viziunea şi obiectivele strategice, decizia politică la nivelul oraşului
/regiunii /teritoriului trebuie să arate căile de urmat, pe diferitele direcţii de dezvoltare.
Formularea politicilor de dezvoltare are ca scop îmbunătăţirea unei situaţii existente,
eliminarea disfuncţionalităţilor existente, echilibrarea unor dezvoltări viitoare şi
consolidarea unor direcţii de dezvoltare. Pachetul politicilor de dezvoltare reprezintă
documentul rezultat din coordonarea unor argumente inter-personale sau
organizaţionale, chemate să rezolve clase identificabile de probleme existente în cadrul
zonei. Documentul cuprinde enunţuri, ce indică direcţia în care vor fi formulate
programele si proiectele sectoriale, pe diverse capitole de intervenţie.
Din punctul de vedere al domeniilor acoperite de politicile de dezvoltare urbană
/regională /teritorială, responsabilitatea autorităţilor locale este aceea de a formula
direcţii şi principii de acţiune, într-o serie de sectoare-cheie de activitate, în cadrul
cărora trebuie ţinute în echilibru diferitele grupuri de interese. Aceste sectoare diferă
adesea de la un caz la altul. În funcţie de modalităţile în care fiecare oraş /regiune
/teritoriu îşi defineşte problematica, ele acoperă următoarele domenii: dezvoltarea
terenurilor, a locuinţelor, a serviciilor publice, socio-economică, de protecţie
şi reabilitare a mediului şi a fondului construit, de revitalizare urbană.
• Politica privind terenurile, urmăreşte măsuri, care să faciliteze oferta de terenuri
în concordanţă cu obiectivele dezvoltării vizând maximizarea social-economică a
folosinţei terenului.
• Politica privind locuirea trebuie să asigure rezolvarea echitabilă a nevoilor şi
intereselor cetăţenilor, investitorilor, constructorilor şi autorităţilor locale.
• Politica serviciilor publice vizează, aspecte legate de eficienţa şi echitatea ofertei.
Gradul de dotare al unei regiuni /teritoriu cu servicii şi utilităţi publice (fie ofertă
publică, sau privată), influenţează atractivitatea acesteia pentru firme, locuitori,
turişti.
• Politica de mediu, urmăreşte să asigure atât nevoile de protecţie şi reabilitare a
mediului natural şi construit cât şi tendinţele de creştere /dezvoltare ce se manifestă
în teritoriu. În prezent politica de mediu la orice nivel teritorial trebuie să respecte
principiile dezvoltării durabile.
• Politica socio-economică urmăreşte cu precădere două aspecte importante:
orientarea industriei către întreprinderi mici şi mijlocii şi, în viitorul apropiat, al
acestora către servicii, precum şi introducerea tehnologiilor contemporane.
• Politica de revitalizare are drept scop creşterea atractivităţii oraşelor /regiunilor
pentru anumite segmente ale pieţei (locuitori, companii, vizitatori, investitori).
Orientarea către piaţă trebuie să menţină un echilibru între toate segmentele
acesteia, pentru a nu prejudicia interesele comunităţii pe termen lung59. Revitalizarea
urbană poate reduce /stopa fenomenele de dezurbanizare (van den Berg, 1987).
La nivelul unor teritorii mai mari pot fi intervin şi alte politici precum cele de
localizare a activităţilor economice, de dezvoltare a căilor de comunicaţie
majore sau /şi a nodurilor /platformelor intermodale60, de echilibrare a
polilor de dezvoltare, de amenajări hidrotehnice, sau de diminuare a
riscurilor naturale şi antropice.
58
În cele ce urmează sunt prezentate politicile specifice la nivel urban. Tipologia şi conţinutul lor pot fi
adaptate şi la niveluri teritoriale specifice (arie metropolitană, judeţ, regiune).
59
Aplicarea principiului dezvoltării durabile.
60
E vorba de zone de schimb între 2 sau mai multe căi de transport (rutier /feroviar, rutier /aerian, etc.).
Cum se poate însă trece de la obiective la stabilirea politicilor şi programelor

de dezvoltare?
În funcţie de situaţia specifică fiecărui oraş /regiune /teritoriu, plecând de la rezultatele
analizei SWOT61, aceste politici pot fi formulate pe baza următoarelor combinaţii:
• politici bazate pe oportunităţi ce susţin punctele tari – combinaţii care sprijină
strategiile ofensive (1);
• politici bazate pe oportunităţi ce permit contracararea puntelor slabe –
combinaţii care sprijină strategiile orientate către schimbare (2);
• politici bazate pe puncte slabe şi ameninţări – combinaţii care sprijină
strategiile defensive (3);
• politici bazate pe punctele tari şi ameninţări – combinaţii care sprijină
strategiile diversificate (4).
Puncte tari Puncte slabe
Oportunităţi Max-max (1) Max-min (2)
Pericole (ameninţări) Min-max (4) Min-min (3)
Formularea politicilor de dezvoltare urbană şi teritoriale trebuie să răspundă la cerinţele

factorilor economici locali şi la speranţele şi aşteptările factorilor externi ce trebuie
atraşi. În acest scop este necesară definirea unui concept spaţial de dezvoltare. La
niveluri teritoriale superioare aşezării urbane, trebuie luat în considerare şi faptul că o
serie de problemele complexe de dezvoltare (infrastructuri majore, mediu, loisirul etc.)
necesită cooperarea dintre administraţiile locale, regionale şi cele specializate.
Pentru fiecare din politicile sectoriale menţionate anterior se stabilesc

programe de dezvoltare. Programele sunt încă formulări generale, care se
concretizează prin grupuri de proiecte, care conduc, prin intermediul etapei
planului de acţiune, la implementarea politicilor de dezvoltare şi implicita a
obiectivelor strategice.
Politicile, cu precizarea impactului fiecărei politici asupra dezvoltării generale şi

ierarhizarea acestor politici din punct de vedere al importanţei, lista programelor
propuse pentru fiecare politică şi proiectele aferente fiecărui program fac parte din
strategia de dezvoltare.
Formularea şi implementarea abordărilor sectoriale tradiţionale în domeniul politicilor
urbane nu conduc întotdeauna la rezultate optime. Îmbunătăţiri ale unor sectoare, cum
ar fi locuirea, revitalizarea zonelor industriale, sau transportul, de exemplu, pot fi
obţinute uneori, dar cu preţul unor neaşteptate consecinţe la nivelul impactului asupra
mediului urban, al creşterii economice sau bunăstării cetăţenilor. Lipsa unor viziuni
strategice şi a unor ţeluri comune pentru societate, împărtăşite de politicieni,
profesionişti şi public, asupra definirii şi ordonării priorităţilor sunt de obicei un motiv al
acestor nereuşite (Lawrence, 1995).
Managementul urban şi planificarea strategică pot susţine planificarea
spaţială cu succes. Cum aceasta reprezintă un cadru pentru dezvoltare, să
vorbim în final despre un instrument foarte eficient pentru dezvoltare
(inclusiv spaţială) şi anume…dezvoltarea regională aşa cum este ea
înţeleasă în Uniunea Europeană.
61
Analiza punctelor tari şi slabe, a oportunităţilor şi pericolelor (strengths, weaknesses, opportunities,
threats).
DEZVOLTAREA REGIONALĂ
Aspecte generale
Sintagma “politica de dezvoltare regională” este nouă în vocabularul românesc, şi
ca orice noutate a generat comentarii speculative, controverse şi nedumeriri. Este
extrem de important ca acest concept al dezvoltării regionale, să fie corect înţeles de la
bun început, atât în rândul specialiştilor cât şi al publicului larg.
O definire a politicii de dezvoltare regională (PDR) trebuie văzută din perspectiva
modului în care aceasta este utilizată la nivelul Uniunii Europene, fiind în prezent
adoptată şi în România şi strâns legată de procesului de integrare. Această perspectivă
este importantă deoarece problema dezvoltării regionale este destul de controversată
la nivel mondial şi poate căpăta forme şi sensuri diferite în raport cu nivelul general de
dezvoltare al unei ţări şi cu interesele majore imediate ale acesteia.
În ţările Europei Occidentale de-a lungul unei perioade de 40 de ani, obiectivele şi
instrumentele specifice acestei politici au cunoscut numeroase modificări. În ultimele 2
decade, cea mai importantă tendinţă care se manifestă pe plan internaţional este
aceea de trecere de la obiectivul unei bune redistribuţii teritoriale a creşterii economic,
la cel de a permite fiecărei regiuni să contribuie la creşterea economică a ţării
respective. Se poate vorbi aşadar, de tendinţa de a “spori rolul nivelului sub-
naţional, în cadrul procesului de dezvoltare economică” şi “de a acorda
importanţă sporită dezvoltării regionale autohtone”. Această din urmă abordare
este specifică mai ales ţărilor puternic dezvoltate, sau în plin avânt economic (SUA,
Japonia, Coreea de Sud etc.), pentru care prioritară este stimularea creşterii
competitivităţii62.
La nivelul UE, ţinând cont de importantele disparităţi existente dintre statele membre şi
dintre cele aproape 200 de regiuni (NUTS II63) componente (de ex: regiunea Hamburg
are un nivel al PIB de 3-4 ori mai mare decât unele regiuni din Portugalia, Spania sau
landuri ale fostei RDG) şi având în vedere că aceste disparităţi cresc odată cu
extinderea UE (majoritatea ţărilor recent integrate au un PIB care se află între 20% şi
50% din valoarea PIB mediu al UE) predomină conceptul de “echilibrare” a
dezvoltării.
La nivelul UE cât şi al statelor membre politica de dezvoltare regională, reprezintă în
general, “ansamblul de măsuri pe care autorităţile guvernamentale centrale,
le iau în favoarea dezvoltării socio - economice a regiunilor defavorizate”.
“Dezvoltarea regională” în sine este EFECTUL politicii de dezvoltare regională şi
trebuie să corespundă unui set de obiective specifice. În ţările din vestul Europei există
“o multitudine de ţeluri şi obiective variate, care pot fi luate în discuţie şi corelate cu
două tipuri de obiective: eficientizare printr-o mai bună alocare a resurselor regionale
urmărind să maximizeze beneficiul net la nivel naţional şi echitate inter-regională
printr-o mai bună distribuţie a veniturilor, locurilor de muncă şi infrastructurii la nivel
teritorial.
62
Se poate aprecia că un stat cu cât este mai dezvoltat cu atât acordă mai multă importanţă contribuţiei
entităţilor sale regionale la dezvoltare.
63
NUTS (Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice stabilit de Oficiul Statistic al Uniunii Europene,
împreună cu alte departamente ale Comisiei) II este nivelul de aplicare a politicilor de dezvoltare regională
în Uniunea Europeană. Textul de faţă nu este actualizat în raport cu procesul de extindere al UE din 2004.
În prezent, numărul de state membre a crescut de la 15 la 25, iar numărul de regiuni se apropie de 250.

Obiectivele dezvoltării regionale, respectiv principalele aspecte ale unei politici de

dezvoltare regională coerente şi direcţionate, în Europa, pot fi discutate la 3 niveluri
teritoriale: (i) supra-naţional, (ii) naţional şi (iii) regional.
i. POLITICA REGIONALĂ LA NIVEL SUPRA - NAŢIONAL (UE)
Până în anul 2000 politica de dezvoltare regională a Comisiei Uniunii Europene, a fost
orientată către reducerea disparităţilor dintre statele membre, conform unui set de 6
obiective prioritare, numite “Obiectivele 1-6”, fiecare obiectiv fiind focalizat pe o
problemă majoră de dezvoltare. Aceste obiective sunt realizate practic cu ajutorul
Fondurilor Structurale (FS) şi ale Fondului de Coeziune (FC)64. Pentru a spori
concentrării asistenţei acordate prin FS, s-a decis încă din 1998 o reducere substanţială
a numărului de Obiective. La sfârşitul lunii martie 1999, cu ocazia întâlnirii la nivel înalt
a reprezentanţilor ţărilor UE, de la Berlin s-a decis reducerea criteriilor de eligibilitate la
3 şi implicit o modificare a acestora, cele stabilite în final fiind următoarele:
OBIECTIVUL 1 urmărind promovarea dezvoltării şi ajustări structurale ale regiunilor rămase în
urmă sub aspectul dezvoltării socio-economice; statutul de “obiectiv 1” pentru perioada 2000 -
2006 este conferit următoarelor regiuni:
• regiuni nivel NUTS II, al căror PIB este inferior valorii de 75% din media
comunitară
• teritoriilor periferice, precum departamentele de peste mări ale Franţei
arhipeleagurile Azore, Madeira sau insulele Canare, precum şi
• ariile eligibile pentru obiectivul 6, în perioada 1995-1999, ca urmare a
Protocolului nr. 6 din Actul de aderare a Finlandei şi a Suediei.
Zonele “Obiectiv 1” cuprind teritorii, care includ cca. 51% din populaţia UE şi utilizează peste
2/3 din totalul alocaţiilor pentru FS destinate ţărilor din UE. În perioada 1994-1999, regiunile
asistate, au beneficiat de cca. 100 de EURO/ persoană din cadrul FS.
OBIECTIVUL 2 urmărind să sprijine reconversia socio-economică din zonele care se

confruntă cu dificultăţi de ordin structural. Acestea cuprind arii unde au loc
schimbări de ordin economic şi social în sectoarele industriale şi de servicii, arii
rurale care cunosc un declin important, arii urbane aflate în dificultate şi arii în
regres dependente de activitatea piscicolă, definite conform criteriilor de “arii -
obiective” precizate în articole de lege. Se apreciază că zonele din Obiectivul 2
cuprind maximum 18% din totalul populaţiei Uniunii Europene.
şi
OBIECTIVUL 3 orientat către acordarea de sprijin adaptării şi modernizării politicilor
şi sistemelor de educaţie, formare profesională şi a celor care privesc pregătirea şi
utilizarea forţei de muncă. Acest obiectiv poate fi aplicabil în afara ariilor cuprinse în
Obiectivul 1, dar posibil în arii încadrate în Obiectivul 2, sau necuprinse în nici una
din primele două categorii. Valoarea asistenţei financiare pe locuitor în zonele
Obiectiv 3, se stabileşte în funcţie de priorităţile acordate celor trei domenii mai sus
menţionate.
64
Principalul mijloc şi instrument pe care-l foloseşte Uniunea Europeană pentru a promova politica sa de
dezvoltare regională este reprezentat de aşa numitele “Fonduri Structurale”. Aceste fonduri constituite din
contribuţiile financiare ale ţărilor membre, proporţional cu nivelul de dezvoltare al acestora, sunt
redistribuite conform unui cadru reglementator şi procedural foarte complex, către acele state sau regiuni
ale Uniunii Europene, care sunt rămase în urmă, ca nivel de dezvoltare economico - socială. Fondul de
Coeziune a fost creat pentru sprijinirea ţărilor cele mai puţin dezvoltate, care constituie integral sau
aproape, zone de Obiectiv 1 al UE, şi este orientat către protecţia mediului şi infrastructura de transport de
interes european.

ii. POLITICA REGIONALĂ LA NIVEL NAŢIONAL (în ţările europene)

Politica de dezvoltare regională în ţările din vestul Europei are o tradiţie mai
îndelungată decât cea comunitară. Începutul unei politici de dezvoltare regională poate
fi datat cu cca 65-70 de ani în urmă, în Marea Britanie, odată cu Legile pentru
Zonele Speciale, din 1934 şi 1937, care au avut drept obiectiv reabilitarea ariilor
industriale afectate de nivele ridicate ale şomajului. Totuşi cele mai multe dintre
politicile naţionale de dezvoltare regională sunt o creaţie a perioadei postbelice,
începând cu cel de-al 6-lea deceniu al secolului XX. În perioada respectivă rolul
guvernului naţional era considerat a fi foarte important, acesta fiind văzut drept un
actor principal în procesul de redistribuire a activităţilor economice prin asigurarea
investiţiilor în infrastructură. A dezvolta regiunile - problemă a constituit un obiectiv
major al acelei perioade. Timp de două decade această abordare a condus la rezultate
pozitive considerabile. Începând cu anii ’70, climatul politicii regionale s-a modificat
substanţial în sensul că intervenţia statului a început a fi redusă gradual, fiind înlocuită
cu politici de liberalizare economică, deregelementări şi privatizare. Sprijinul direct
acordat întreprinderilor a fost treptat înlocuit cu forme indirecte de asistenţă, cu
reduceri ale nivelelor taxelor şi cu asistenţă în formarea profesională (training), cu
servicii de consultanţă şi stimulare a gândirii inovative. Aceste măsuri sunt legate de
ideea creării unui mediu economic cât mai competitiv.
În prezent că politicile de dezvoltare regională la nivel naţional, corespund unei
anumite dinamici, caracteristice cerinţelor specifice şi în permanentă schimbare, de
restructurare a producţiei şi de creştere a competitivităţii, la nivel local şi regional.
Principalele categorii de politici naţionale de dezvoltare regională în ţările UE sunt:
acordarea de granturi pentru investiţii, scutiri sau reduceri de taxe, încurajarea
mobilităţii forţei de muncă şi a iniţiativelor tehnologice, controlul dezvoltării şi sprijinul
acordat micilor f irme pentru adaptare la mediul economic, relocarea anumitor activităţi
prin stimulente indirecte şi încurajarea dezvoltării de reţele de cooperare.
În ţările din fostul bloc comunist a avut loc în ultimii 10 ani, un proces de adoptare şi
implementare a unei politici de dezvoltare regională proprii fiecărui stat în parte. Acest
proces se află în stadii variate de dezvoltare, sub aspectul structurilor instituţionale şi al
mecanismelor financiare. Progrese semnificative au fost înregistrate, în această
perioadă de state precum Polonia şi Ungaria. România şi Bulgaria, aflate în "cursa"
pentru integrare se află de asemenea în stadii relativ avansate de implementare a PDR.
iii. DEZVOLTAREA REGIONALĂ AUTOHTONĂ
Conceptul de dezvoltare autohtonă (endogenă) a fost stimulat de exemplul italian al
regiunii de Nord-est-centru numită în literatura de specialitate şi “A Treia Italie”.
Modelul de dezvoltare promovat în cursul anilor ’70, ’80, bazat pe utilizarea unei reţele
dense de IMM-uri, într-o arie puternic populată şi pe maximizarea valorificării
resurselor locale tradiţionale a cunoscut un succes deosebit65. Astfel de structuri de
reţele flexibile şi adaptabile de întreprinderi mici şi mijlocii constituie o premisă posibilă
a dezvoltării regionale bazată pe resurse interne proprii. Dezvoltarea endogenă trebuie
însă susţinută şi prin mijloace şi structuri instituţionale adecvate la nivelul regiunii
(guverne regionale, agenţii regionale, grupuri de lucru constituite pentru obiective
specifice etc.). Este foarte importantă şi punerea în valoare a resurselor materiale
disponibile pe plan regional precum cele privitoare la terenuri, clădiri, infrastructuri etc.
65
Dintre cazurile de succes, se detaşează regiunea Emilia-Romagna, cu centrul la Bologna, care se află în
prezent printre cele mai dezvoltate regiuni ale Europei.

Regiunile de dezvoltare şi problemele lor

Regiunile pot avea înţelesuri diverse: o regiune poate fi definită ca o zonă de teritoriu
cu un ansamblu de caracteristici interne (proprii) distincte şi consistente, fie ele fizice
sau umane, şi care îi conferă o anumită unitate semnificativă şi care o disting pe de
altă parte de alte zone învecinate. Numărul de criterii care pot contribui la delimitarea
unei regiuni este nesfârşit: atribute fizice, caracteristici socio - economice de limbă etc.
şi tot nesfârşit poate fi numărul de tipuri de regiuni: regiuni aglomerate, regiuni în
declin, regiuni geografice, regiuni istorice, regiuni naturale, regiuni de planificare,
regiuni subdezvoltate etc.
“Regiunea” aşa cum se vede din perspectiva dezvoltării regionale poate fi definită
într-un mod specific, care nu este întotdeauna similar cu sensurile tradiţionale,
geografice sau administrative, care se dau acesteia. În principiu:
o “regiune de dezvoltare” este un nivel teritorial optim la care, structuri
instituţionale adecvate pot rezolva eficient problemele sociale şi economice
specifice.
Din punct de vedere analitic, conceptul de regionalizare consideră regiunea

drept una dintre cele mai bune forme de organizare spaţială a informaţiei,
iar regiunile funcţionale sunt socotite de importanţă majoră pentru procesul
şi obiectivele planificării dezvoltării.
Din raţiuni statistice şi de colectare a informaţiei, la nivelul UE a fost creat un sistem unitar
teritorial numit NUTS (Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice) şi care este organizat
în prezent în 5 "trepte" de la unităţile cele mai mari până la cele mai mici. Primele 3 nivele
sunt cele mai importante şi servesc drept bază pentru programe şi strategii de dezvoltare.
În cadrul UE, politica de dezvoltare regională se realizează la nivelul NUTS II. Nu în toate
cazurile, regiunile NUTS II au un statut administrativ. Mărimea medie a regiunilor situate în
acest nivel este de cca. 2,0 milioane locuitori, respectiv 13.000 kmp. Numărul mediu de
unităţi NUTS II pe ţară este 15. Germania, ţara cea mai populată, cu peste 80 de milioane
de locuitori, are un număr de 40 de regiuni NUTS II.
În România, cea mai mare unitate administrativ - teritorială este judeţul. Mărimea
medie a acestuia este de cca. 540.000 locuitori, respectiv 5600 kmp, aşadar mult mai
mică decât mediile comunitare pentru NUTS II. Chiar dacă nu există reguli în această
privinţă, experienţa arată că o politica de dezvoltare regională nu este eficientă dacă se
aplică pe o structură teritorială foarte fragmentată, cu unităţi mici şi insuficient de
puternice pentru a putea atrage şi derula programe complexe de dezvoltare.
Experienţa poloneză din anii '90 bazată pe fundamentarea politicii de dezvoltare
regională pe structura celor 62 de voievodate, a demonstrat că există anumite
dificultăţi în condiţiile unei asemenea abordări.
O regiune de dezvoltare poate fi definită şi delimitată în spaţiu, în raport anumite
interese şi obiective specifice. Poate fi desigur şi o regiune administrativă dacă
mărimea, structura şi funcţiile sale sunt adecvate. Poate fi rezultatul unei agregări
complexe de factori şi criterii, care răspund nevoilor de a constitui structuri
instituţionale eficace. O definiţie a Parlamentul European arată că:
“prin regiune de dezvoltare se înţelege un teritoriu care formează, din punct
de vedre geografic, o unitate netă, sau un ansamblu similar de teritorii în
care există continuitate, în care populaţia posedă anumite elemente comune
şi doreşte să-şi păstreze specificitatea astfel rezultată, şi să o dezvolte cu
scopul de a stimula progresul cultural, social şi economic”.

În ceea ce priveşte tendinţele economico-sociale, la nivel naţional şi internaţional,

regiunile se pot confrunta cu o mare varietate de probleme şi pot să le facă faţă în
funcţie de potenţialul (resursele) şi capacitatea lor de a se adapta la schimbări.
Politica de dezvoltare regională urmăreşte să utilizeze la maximum acest
potenţial, fie el natural, uman, cultural sau tehnic.
Indiferent de diversitatea lor, problemele de dezvoltare pot fi grupate şi clasificate în
mod sistematic, astfel încât să devină componente ale unor programe şi politici
coerente de asistenţă şi intervenţie. Ţinând cont de experienţa din ultimele decenii a
ţărilor europene, pot fi identificate câteva categorii mari de probleme determinate în
general de o serie de factori macro-economici, de declinul demografic, de evoluţia
pieţelor financiare la nivel mondial etc. Principalele probleme ale dezvoltării regionale
sunt legate de:
• subdezvoltarea (rămânerea în urmă) a anumitor regiuni,
• declinul industrial determinat de schimbările tehnologice şi în procesul de
producţie,
• dificultăţile de adaptare a forţei de muncă şi de constituire a unei pieţe a
muncii eficace,
• poluarea şi degradarea mediului înconjurător
Problemele regionale necesită un sistem de indicatori de evaluare suficient de corect şi
care să permită totodată comparaţii cu alte regiuni. În acest sens, pentru descrierea
succintă a problemelor majore ale unei regiunii sau alteia pot fi relevanţi următorii:
• un nivelul ridicat al şomajului,
• un nivelul scăzut al venitului pe locuitor,
• un nivel ridicat al migraţiei în afara regiunii
• un nivel scăzut de dezvoltare a infrastructurii
Desigur atât problemele cât şi modul de evaluare a acestora necesită analize şi
cercetări aprofundate, care să permită mai ales identificarea cauzelor fenomenelor şi
implicit a măsurilor şi politicilor adecvate de intervenţie. Graficul de mai jos indică
decalaje semnificative între ţările membre ale UE şi cele 12 state din primul val de
extindere.
PIB /locuitor în UE şi în ţările candidate în anul 2000 (UE = 100)

În UE politica de dezvoltare regională urmăreşte reducerea decalajelor de

dezvoltare dintre regiuni prin intermediul aşa numitelor Instrumente
Structurale, care au fost create şi perfecţionate într-un interval de peste 4 decenii. Şi
în prezent formele de sprijin financiar se diversifică şi se adaptează cerinţelor extinderii
UE şi dinamicii proceselor economice şi sociale.
În continuare sunt prezentate pe scurt principalele IS: Fondurile Structurale şi Fondul
de Coeziune, care reprezintă peste 90% din ajutorul de tip structural. Alte instrumente
mai puţin importante sunt: Iniţiativele Comunitare şi Fondul de Solidaritate.
Fondurile Structurale şi Fondul de Coeziune în UE
FS integrează în prezent 4 fonduri distincte, care reprezintă tot atâtea instrumente
financiare de sprijin pentru dezvoltare şi care acţionează concertat în diferitele regiuni
sau sectoare economice şi sociale din cadrul statelor membre ale UE. Acestea sunt:
• Fondul social european (FSE), creat în 1960
• Fondul european pentru orientare şi garantare în agricultură (FEOGA),
secţiunea Orientare, creată în 196266
• Fondul european de dezvoltare regională (FEDR), creat în 1975
• Instrumentul financiar de orientare piscicolă (IFOP), creat în 1993.
FONDUL SOCIAL EUROPEAN
Creat în 1960, FSE constituie principalul instrument al politicii sociale a UE. Obiectivul
major al FSE este prevenirea şi combaterea şomajului prin promovarea de măsuri care
să faciliteze accesul la piaţa muncii, să asigure egalitatea şanselor, calificarea
profesională şi crearea de locuri de muncă. Fondul poate încuraja şi dezvoltarea
profesională, inclusiv prin sprijinirea acţiunilor de formare a formatorilor. De asemenea
un obiectiv recent al fondului îl reprezintă sprijinul pentru folosirea optimă a
potenţialului pe care îl oferă azi societatea informaţională, pentru dezvoltarea şi
diversificarea pieţei muncii. Domeniile de intervenţie se regăsesc în sprijinul acordat
pentru Planurile Naţionale Multi-anuale de Acţiune, pentru:
• politici active pe piaţa forţei de muncă
• crearea de oportunităţi egale
• politica învăţării şi formării profesionale continue
• instruire pentru inovare şi adaptabilitate la organizaţiile muncii
• îmbunătăţirea accesului şi a participării femeilor la piaţa forţei de muncă
O atenţie deosebită este acordată măsurilor care încurajează ocuparea forţei de muncă
pe plan local. În acest sens un rol important îl au aşa numitele “Pactele teritoriale de
ocupare a forţei de muncă” – acorduri complexe de tip partenerial între principalii actori
regionali (administraţie, patronat, sindicate etc.) pentru dezvoltarea pieţei de muncă.
În prezent în cadrul UE funcţionează 89 de astfel de pacte, care cuprind peste 10% din
populaţia statelor membre. Cel mai cunoscut dintre acestea este pactul din regiunea de
vest a Brabantului.
66
Trebuie precizat că FEOGA, fără secţiunea sa de “Orientare” a funcţionat de la începutul existenţei
Comunităţii Europene, constituind un domeniu prioritar de acţiune al primelor 6 state fondatoare.

FONDUL EUROPEAN PENTRU ORIENTARE ŞI GARANTARE ÎN AGRICULTURĂ

Politica agricolă comunitară este cea mai complexă şi costisitoare dintre politicile UE şi
constituie una dintre cele mai grele provocări ale procesului de extindere. Principalul
instrument financiar este FEOGA, care are două componente:
• componentă de orientare, creată în 1962, pentru ajustare structurală,
respectiv pentru reconversia producţiei agricole şi dezvoltarea de activităţi
complementare în agricultură şi pentru agricultori şi
• secţiunea de garantare, care urmăreşte susţinerea preţurilor produselor
agricole şi care constituie contribuţia majoră a bugetului comunitar la
susţinerea economiei statelor membre.
Aceasta din urmă acţionează independent de FS fiind principalul instrument financiar al
politicii agricole Comunitare. Secţiunea de garantare este cea care consumă
principalele resurse ale UE, în ansamblu politica agricolă utilizând 40-50% din bugetul
comunitar. Domeniile de intervenţie ale fondului, prin componenta de orientare, sunt:
• investiţiiler în asociaţiile agricole pentru îmbunătăţirea veniturilor agricole şi a
condiţiilor de trai, de muncă şi de producţie
• facilităţile acordate pentru instalarea tinerilor agricultori
• sprijinul pentru ieşirea la pensie din agricultură înainte de limita de vârstă
• sprijinul pentru zonele mai puţin favorizate şi cu restricţii de mediu
• sprijinul pentru metodele de producţie agricolă destinate să protejeze mediul
şi să conserve peisajul rural (agri-mediu)
• sprijinul pentru silvicultură
• alte măsuri referitoare la agricultură, la conversia şi dezvoltarea rurală
Începând cu 1988 odată cu prima reformă a FS, componenta de orientare a FEOGA a
fost corelată cu FEDR şi FSE, iar obiectivul său major este dezvoltarea rurală durabilă.
FONDUL EUROPEAN DE DEZVOLTARE REGIONALĂ
După ce la 1 ianuarie 1973, Comunitatea Europeană s-a extins odată cu aderarea
Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii s-a simţit tot mai acut nevoia unui instrument
specific de sprijin în domeniul dezvoltării regionale. Acutizarea acestei nevoi a fost
generată atât de creşterea decalajelor de dezvoltare dintre regiunile componente ale
comunităţii cât şi de găsirea unor sisteme compensatorii la deja complicata politică
agrară67. FEDR a fost creat în 1975, când este definită o politică regională la nivel
comunitar şi devine în scurt timp cea mai importantă componentă a sprijinului
structural. Domeniile de intervenţie specifice acestui fond sunt:
• investiţiile productive în vederea creării şi menţinerii unor locuri de muncă
durabile
• investiţiile în infrastructura necesară dezvoltării economiei (reţele, educaţie,
sănătate etc.)
67
B. Seidel arată că în acel moment Marea Britanie, care nu avea probleme structurale majore în domeniul
agriculturii, risca să devină un contribuabil net la finanţarea politicii agricole comunitare (L’Europe de A a
Z, Guide de l’integration europeenne).

• dezvoltarea potenţialului intern al regiunilor prin stimularea proiectelor de

dezvoltare locală şi a IMM-urile, inclusiv prin acţiuni în domeniul cercetării –
dezvoltării, prin stimularea acţiunilor inovative şi a turismului
• acordarea de asistenţă tehnică în vederea implementării eficiente a măsurilor
de sprijin comunitar
Obiectivul FEDR este promovarea coeziunii economice şi sociale prin
corectarea principalelor dezechilibre şi prin participarea la dezvoltarea şi
transformarea regiunilor. Acţiunea fondului este menită să atenueze efectele pe care
integrarea economică le poate avea asupra unor sectoare economice sau categorii
socio-profesionale şi care pot adânci decalajele dintre regiunile prospere şi cele mai
puţin dezvoltate.
INSTRUMENTUL FINANCIAR DE ORIENTARE PISCICOLĂ
Acest fond a fost creat în 1993, odată cu Fondul de Coeziune, ca instrument specific
pentru politica în domeniul pescuitului. Obiectiv fondului este realizarea unui echilibru
durabil între resursele pescuitului şi exploatarea lor şi consolidarea competitivităţii
sectorului şi dezvoltarea zonelor care depind de el. Politica comunitară din domeniul
pescuitului mai este denumită şi “Europa albastră” şi reprezintă un capitol relativ recent
în procesul de integrare. Amplificarea problematicii în acest domeniu este legată şi de
extinderea UE, mai întâi către nord (Danemarca, Irlanda) şi mai apoi şi în special către
sud (Grecia, Spania, Portugalia), ceea ce a condus la sfârşitul anilor ’80 la o dublare a
numărului de pescari. Principalele domenii de intervenţie ale fondului se regăsesc în:
• susţinerea eforturilor de adaptare din domeniul pescuitului
• modernizarea flotei
• dezvoltarea acvaculturii
• protejarea zonelor marine
• acordarea de facilităţi pentru porturile de pescuit (cherhanale)
• procesarea şi comercializarea produselor pescuitului
• promovarea produselor piscicole
Repartiţia pe ţări a FS în perioada1994 – 2006 (în mii EURO)
%
25,00
23,23
23,47
1994-1999
20,00 2000-2006
15,52 15,34
14,52 14,30
15,00
11,42
10,74 10,74 10,37
10,00 8,63 7,96 8,52
6,95
4,36
5,00
1,68
1,44 1,00 1,00 0,80 1,04
1,41 1,27 1,17 1,12 0,41 0,04
0,97 0,51 0,06
0,00
Spania
Italia
Germania
Grecia
Portugalia
Franţa
Marea Britanie
Irlanda
Olanda
Belgia
Finlanda
Austria
Suedia
Danemarca
Luxemburg

FONDUL DE COEZIUNE
Acest fond reprezintă un instrument de dată recentă, creat în 1993 şi destinat finanţării
proiectelor din domeniul protecţiei mediului şi al reţelelor transeuropene asociate
infrastructurilor de transport.
Obiectivul enunţat al acestui fond îl reprezintă consolidarea coeziunii economice şi
sociale prin ajutor acordat statelor cel mai puţin prospere (al căror PIB este sub 90%
faţă de media pe Comunitate) pentru a participa la uniunea economică şi monetară. FC
este alocat exclusiv celor mai sărace state membre ale UE, respectiv: Grecia, Irlanda,
Portugalia şi Spania. Sprijinul comunitar poate acoperi până la 80 – 85% din totalul
cheltuielilor publice sau echivalentul acestora, realizate de statul membru.
După o perioadă de 6 ani de derulare, a putut fi remarcat un anumit progres în ceea ce
priveşte nivelul de dezvoltare în cele 4 ţări sus-amintite, fără însă a fi depăşit pragul
stabilit. De aceea, cu ocazia summit-ului de la Berlin, din martie 1999, Consiliul
European a decis alocarea a 18 mlrd. EURO pentru perioada 2000-2006.
Distribuţia resurselor alocate, între cele 4 ţări se face în raport cu mărimea populaţiei,
valorarea produsului naţional brut pe cap de locuitor68 şi suprafaţa.
Repartizarea Fondului de Coeziune pe ţări:
Ţara % Ţara % Ţara % Ţara %
Spania 61 – 63,5 Grecia 16 - 18 Portugalia 16 - 18 Irlanda 2-6
şi respectiv pe ani (în milioane EURO la preţuri 1999):

An 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006
Sumă 2615 2615 2615 2615 2515 2515 2510
Sursa: Structural Actions 2000 – 2006
Politica de dezvoltare regională a UE este o expresie a ideii de solidaritate

socială şi economică, a cărei consolidare este socotită a fi un fundament al
procesului de integrare totală a statelor membre. Modul în care funcţionează
sistemul FS ca principal instrument al politicii de dezvoltare regională
reprezintă o ilustrare elocventă a acestei idei. Fondurile Structurale sunt în
ultima instanţă o alocaţie semnificativă (cca. 35%) din bugetul Comunitar.
Acest buget este alcătuit din contribuţiile diferenţiate ale statelor membre,
contribuţii care sunt corelate cu mărimea şi puterea economică a acestora.
Efectul COMPENSATORIU sau de ECHILIBRARE al FS şi FC a fost demonstrat
prin analiza impactului pe care utilizarea acestora l-a avut asupra dezvoltării
unor regiuni sau state ale UE, exemplul cel mai relevant fiind al IRLANDEI,
care de la un PIB de sub 60% din media UE în momentul aderării (1973) a
ajuns să depăşească această medie la sfârşitul anilor '90.
68
Produsul naţional brut (PNB) este diferit şi mai mic decât produsul intern brut (PIB). În evaluarea
acestui indicator se urmăreşte şi creşterea realizată în perioada precedentă.

Dezvoltarea regională în România

Procesul de implementare a politicii de dezvoltare regională în România a început prin
construcţia cadrului instituţional şi a suportului legislativ necesar. Procesul este şi
necesită în continuare asistenţă tehnică externă. Pe fondul accelerării reformei
economice, funcţionarea noului sistem este cu atât mai necesară şi mai urgentă cu cât
este de aşteptat ca disparităţile regionale să crească în perioada următoare, iar o
politică de dezvoltare regională poate fi un mijloc deosebit de eficient, aflat la
îndemâna Guvernului şi a Autorităţilor Locale, spre a le ţine sub control. Experienţa
altor ţări est-europene precum Polonia şi Ungaria ilustrează marile dificultăţi şi timpul
relativ lung pe care le presupune implementarea acestei politici.
O politică de dezvoltare regională, aduce României următoarele beneficii:
• un sistem capabil să evite accentuarea disparităţilor în procesul
dezvoltării, care să permită o intervenţie rapidă şi eficace în zonele
afectate de declin sau criză economică şi
• eligibilitate pentru utilizarea Instrumentelor Structurale (Fonduri
Structurale şi Fondul de Coeziune) ale Uniunii Europeane, după
aderare.
Politica de dezvoltare regională este în prezent o componentă importantă a reformei
economice şi sociale din România. Fundamentarea acestei politici s-a făcut în perioada
1996-1998, iar documentul principal care a enunţat obiectivele acestei politici şi care a
influenţat construcţia instituţională şi legislativă a fost Carta Verde a Dezvoltării
Regionale în România69. Aceasta sublinia că (p. 31):
“disparităţile în nivelul dezvoltării diverselor regiuni sunt rezultatul atât al potenţialului
acestora din punct de vedere al resurselor naturale şi umane cât şi al modelelor
(economice, tehnologice, demografice, sociale, politice şi culturale) care le-au
influenţat dezvoltarea de-a lungul istoriei […] Forţele pieţei favorizează amplificarea
disparităţilor existente. Unele centre industriale sau zone de servire au tendinţa să se
dezvolte mai rapid, în timp ce zonele marginale cu profil agricol şi /sau cu facilităţi de
comunicaţii mai slabe cunosc o tot mai accentuată marginalizare.”
Cadrul legal al dezvoltării regionale şi coeziunii sociale în România a fost creat în 1998,
odată cu promovarea Legii privind Dezvoltarea Regională (legea nr. 151/ 16 iulie 1998),
care a stabilit cadrul instituţional şi obiectivele Politicii de Dezvoltare Regională (PDR).
Legea a urmat îndeaproape abordarea din Carta Verde, asigurând cooperarea voluntară
a judeţelor în cadrul unor regiuni de dezvoltare. În perioada 1999 – 2003 s-au
constituit structurile de dezvoltare regională la nivel naţional şi regional şi s-au
perfecţionat mecanismele de implementare a PDR. În decembrie 2001, Guvernul
României a trimis CE, "Documentul de Poziţie" pentru Capitolul 21 referitor la
politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale, cuprinzând
principalele acţiuni care trebuie întreprinse în vederea integrării, în domeniile
legislativ, instituţional, al programării, parteneriatului, adiţionalităţii şi
managementului financiar. Pe baza acestui document, Capitolul 21 a fost deschis
pentru negocieri în martie 2002. Recent, în septembrie 2004, acest capitol de
negociere a fost închis, în România existând în prezent un cadru legislativ şi
instituţional adecvat şi funcţional.
69
"Carta Verde a Dezvoltării Regionale în România", publicată în 1997 a fost adoptată formal de către
Guvernul României cu ocazia Conferinţei Internaţionale asupra Dezvoltării Regionale de la Bucureşti, din
mai 1997.

În 2004 legea 151 /1998 a fost înlocuită cu legea 315 /2004 (vezi anexa), care fixează
noile obiective şi stabileşte atribuţiile şi instrumentele specifice pentru următoarea
perioadă de timp, în care România va deveni stat membru al UE. Noile obiective sunt:
a) diminuarea dezechilibrelor regionale existente prin stimularea dezvoltării echilibrate,
recuperarea accelerată a întârzierilor în domeniul economic şi social a zonelor mai puţin
dezvoltate, ca urmare a unor condiţii istorice, geografice, economice, sociale, politice, precum şi
preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre;
b) corelarea politicilor sectoriale guvernamentale la nivelul regiunilor prin stimularea
iniţiativelor şi prin valorificarea resurselor locale şi regionale, în scopul dezvoltării economico-
sociale durabile şi al dezvoltării culturale a acestora;
c) stimularea cooperării interregionale, interne şi internaţionale, transfrontaliere, inclusiv
în cadrul euroregiunilor, precum şi participarea regiunilor de dezvoltare la structurile şi
organizaţiile europene, care promovează dezvoltarea economico- socială şi instituţională a
acestora, în scopul realizării unor proiecte de interes comun, în conformitate cu acordurile
internaţionale la care România este parte.
Structurile instituţionale stabilite la nivel naţional şi regional sunt de două categorii:

structuri deliberative şi structuri executive. Structurile deliberative sunt:
• Consiliile de Dezvoltare Regională la nivel regional (CDR) şi
• Consiliul Naţional de Dezvoltare Regională (CNDR), la nivel naţional
Structurile cu rol executiv sunt:
• Agenţiile de Dezvoltare Regională la nivel regional, subordonate CDR şi
• Departamente şi direcţii specializate din cadrul Ministerului Integrării
Europene şi al Ministerului Finanţelor Publice.
O prezentare detaliată a cadrului instituţional actual este făcută în capitolul următor.
Atribuţiile specifice structurilor implicate în dezvoltarea regională sunt precizate în
legea 315 /2004 (vezi anexa).
Instrumente specifice procesului de planificare regională şi unele definiţii

Fondul Naţional pentru Dezvoltare Regională: instrument de finanţare al politicii de
dezvoltare regională
Fondul pentru Dezvoltare Regională: instrument financiar folosit pentru implementarea
politicii de dezvoltare regională în cadrul regiunii.
Planul Naţional de Dezvoltare: document de planificare strategică şi programare financiară,
care are ca scop să orienteze şi să stimuleze dezvoltarea economică şi socială a României
pentru atingerea obiectivului UE de realizare a coeziunii economice şi sociale. Planul naţional de
dezvoltare fundamentează accesul României, în calitate de stat membru al UE, la FS. Este
avizat de către CNDR şi aprobat de Guvernul României.
Planurile de Dezvoltare Regională: documente strategice şi de programare elaborate la
nivel regional de către ADR şi aprobate de CDR. Ele vor sta la baza Programelor Operaţionale
regionale, după integrarea în structurile UE.
Planificarea Regională: proiect global al unui ansamblu teritorial aflat în administrarea unei
colectivităţi ce urmăreşte să-şi satisfacă nevoile, punând în practică un plan de dezvoltare
economică şi socială, elaborat autonom, controlat de actorii locali, dar integrat în planul naţional
şi articulat cu alte planuri regionale70.
70
A. S. Bailly, B. Guesnier, J. H. P. Paelinck, A. Sallez – 1988, Comprendre et maitriser l’espace ou la
science regionale et l’amenagement du territoire, Ed. II, GIP RECLUS, Montpellier.

Scurt istoric al procesului de dezvoltare regională în România

1994 – 1997: Programul Naţional Indicativ convenit între România şi UE stabileşte 4
priorităţi printre care dezvoltarea sectorului IMM şi dezvoltarea regională
1996 – 1998: se desfăşoară primul Program PHARE pentru politica de dezvoltare regională
1996 – 1997: publicarea raportului "Disparităţi Regionale în România - 1990/1994"
şi publicarea "Cartei Verzi privind dezvoltarea regională în România"
mai 1997: Conferinţă Internaţională la Bucureşti, pentru adoptarea principiilor politicii de
dezvoltare regională în România
iunie 1997: iunie 1998 - elaborarea proiectelor de lege pentru dezvoltare regională în
România precum şi pentru zonele defavorizate
iulie 1998: apare Legea nr. 151 privind dezvoltarea regională în România
octombrie 1998: apare OUG 24 privind regimul zonelor defavorizate în România
octombrie 1998: apare HG privind normele metodologice de aplicare a legii 151 /1998
decembrie 1998: apar HG-uri pentru înfiinţarea Agenţiei Naţionale de Dezvoltare Regională
(ANDR) care va gestiona dezvoltarea regională la nivel naţional până în ianuarie 2001 şi
desemnarea componenţei CNDR
decembrie 1998 - februarie 1999: formarea celor 8 Consilii de Dezvoltare Regională
decembrie 1998 - mai 1999: formarea celor 8 Agenţii de Dezvoltare Regională (ADR)
iunie 1999 - ianuarie 2000: programe de formare profesională pentru personalul din cadrul
ADR şi ANDR
1999 – 2000: derularea primelor proiecte de dezvoltare regională în România (prin
Programul Phare '98)
aprilie - noiembrie 1999 - elaborarea primei variante a Planului Naţional de Dezvoltare
(PND) şi a Planurilor de Dezvoltare Regională (PDR)
2000: programe speciale pentru Zonele Defavorizate (dezvoltarea afacerilor, sprijinirea
investiţiilor şi sprijinirea activităţilor agricole din mediul rural)
2001: înfiinţarea Ministerului Dezvoltării şi Prognozei (MDP), care va gestiona politica
regională în România până în 20032001 – 2004: programul Phare susţine dezvoltarea
regională prin fonduri nerambursabile destinate pentru investiţii în dezvoltarea IMM,
infrastructuri, mediu şi resurse umane
2001 – 2004: se elaborează noi variante ale planurilor de dezvoltare regionale; ultima
variantă a PND este finalizată în 2003 şi se referă la perioada 2003-2005decembrie 2001 –
depunerea documentului de poziţie a GR privind capitolul 21
2001 – 2002: apar OG 65 /2001 pentru constituirea de parcuri industriale (legea 490
/2002), OG 14 /2002 pentru constituirea de parcuri ştiinţifice şi tehnologice, este acreditată
Agenţia Naţională SAPARD şi birourilor regionale aferente, este înfiinţată ARIS (prin legea
390 /2002)
martie 2002 – deschiderea capitolului de negociere privind dezvoltarea regională
în 2002 apar strategii privitoare la ocupare şi sărăcie: HG 759 /2002 pentru aprobarea
Planului naţional de acţiune pentru ocuparea forţei de muncă şi HG 829 /2002 pentru
aprobarea Planului naţional antisărăcie şi promovare a incluziunii sociale (PNAinc)în 2002
apar HG 1323 privind elaborarea în parteneriat a Planului naţional de dezvoltare şi crearea
structurilor corespunzătoare (CIP la nivel naţional şi CRP la nivel regional) şi HG 1555
privind desemnarea instituţiilor şi organismelor responsabile cu coordonarea,
implementarea şi gestionarea asistenţei financiare comunitare prin instrumentele
structuraleîn 2004: actualizarea cadrului legislativ prin promovarea legii 315 privind
dezvoltarea regională în România şi înlocuirea HG 1323 şi HG 1555 cu noile HG 1115 şi
respectiv 497septembrie 2004: închiderea capitolului de negociere 21 privind "politica
regională şi coordonarea instrumentelor structurale"Organizare teritoriului în
Regiuni de Dezvoltare

Teritoriul României este împărţit în 8 “Regiuni de Dezvoltare” (vezi anexa) - zone ce

corespund unor grupări de judeţe constituite prin asocierea voluntară a acestora, pe
bază de convenţie semnată de reprezentanţii consiliilor judeţene şi anume:
Denumire regiune Judeţe componente
NORD-EST Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui
SUD-EST Brăila, Buzău, Constanta, Galaţi, Tulcea, Vrancea
SUD-MUNTENIA Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa, Prahova,
Teleorman
SUD-VEST OLTENIA Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea
VEST-ROMÂNIA Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Timis
NORD-VEST Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Sălaj, Satu-Mare
CENTRU Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu
BUCUREŞTI - ILFOV Bucureşti, Ilfov
La nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare funcţionează a Agenţie de dezvoltare, formată

din 20 – 25 de persoane şi având birouri de lucru în fiecare dintre judeţele
componente. Sediile ADR se află în următoarele municipii: Piatra-Neamţ, Brăila,
Călăraşi, Craiova, Timişoara, Cluj-Napoca, Alba-Iulia şi Bucureşti.
Cele 8 regiuni cuprind judeţe cu niveluri de dezvoltare diferite şi economii
complementare. Acesta a fost şi unul dintre criteriile urmărite la agregarea judeţelor în
regiuni. Disparităţile regionale sunt numeroase şi de multe feluri. Astfel ele pot fi: inter-
regionale, intra-regionale, între urban şi rural, între marile oraşe şi localităţile mici, între
ariile periurbane şi cele izolate (montane, deltă etc.). O primă măsurare a disparităţilor
specifice din România, după 1990, a fost prezentată în Carta Verde a Dezvoltării
Regionale din 1997.
"Existenţa71 dezechilibrelor regionale în România reprezintă o moştenire a perioadei
interbelice când, în contextul unei dezvoltării economice generale reduse, activitatea
industrială a fost concentrată într-un număr mic de zone, dependente de accesul la
resursele minerale şi energetice, cu o localizare favorabilă din perspectiva căilor
importante de transport (Bucureşti, Valea Prahovei, Braşov, Hunedoara, Valea Jiului,
Reşiţa, Brăila, Galaţi, Constanţa).
Perioada comunistă s-a caracterizat printr-o politică economică centralizată având drept
scop echilibrarea dezvoltării teritoriale printr-un proces de "industrializare şi urbanizare
forţată". Rezultatele acestei politici au fost dezvoltarea rapidă a unor zone înapoiate (în
special nord-estul şi sud-estul României). Această politică a fost una de redistribuire pe
baze non-economice a resurselor limitate de dezvoltare. Efectele pe termen mediu şi
lung ale acestei redistribuiri au determinat încetinirea creşterii economice şi epuizarea
factorilor interni care susţin dezvoltarea economică.
După 1989 aceste zone dezvoltate în mod artificial au fost primele afectate de procesul
de restructurare economică. În consecinţă, disparităţile economice regionale au
crescut, în special în privinţa ocupării forţei de muncă şi a producţiei industriale, dar şi
sub aspectul veniturilor şi resurselor financiare ale gospodăriilor. O creştere a
disparităţilor a fost observată şi în cazul unor indicatori sociali, cum ar fi educaţia,
îngrijirea medicală, serviciile publice locale etc.
71
Paragrafele următoare reproduc fragmente din raportul: "Impactul politicii de coeziune socială asupra
dezvoltării economico-sociale la nivel regional în România", de G. Pascariu, M. Stănculescu et. all, IER,
2002.

Astfel, după 45 de ani de comunism, cele mai puţin dezvoltate zone din România
continuă să fie Moldova şi sud estul Câmpiei Române, iar cele mai dezvoltate rămân în
afară de Bucureşti şi Constanţa, regiunile din vestul şi centrul ţării (Transilvania şi
Banat) care au fost mai avansate ca nivel economic şi urbanizare şi înainte de 1948.
Din momentul creării regiunilor în 1998, un număr mare de indicatori măsoară
disparităţile la acest nivel. Deoarece cele 8 regiuni grupează judeţe şi arii cu niveluri de
dezvoltare mai scăzute sau mai ridicate72, nivelul inter-regional al disparităţilor e mai
mic decât acela dintre judeţe sau dintre comune, sau decât cel dintre zonele urbane şi
cele rurale. Aceasta conduce la opinia generală conform căreia nivelul disparităţilor în
România nu este unul prea ridicat şi că, mai mult sau mai puţin, întreaga ţară poate fi
considerată drept subdezvoltată comparativ cu nivelul mediu de dezvoltare al UE. O
asemenea atitudine poate conduce la o abordare greşită în structurarea unei politici de
coeziune socială şi economică şi a unei politici regionale raţionale şi eficiente.
Datele privind PIB, calculate pentru intervalul 1993-1998 indică o tendinţă de lărgire a
decalajului dintre regiunile cele mai dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate (vezi grafic),
o confirmare a părerii aproape unanime conform căreia implementarea reformelor
politice şi adaptarea structurilor economice şi sociale la economia de piaţă conduc la
mărirea disparităţilor. Mai mult, tranziţia a scos la iveală slăbiciunile economice ale
zonelor mai puţin dezvoltate precum puternica dependenţă de o singură industrie
(zonele mono-industriale), slaba dezvoltare a procesului de planificare spaţială, slaba
atractivitate a localităţilor, utilităţi insuficiente şi infrastructură slab dezvoltată, o
structură demografică fragilă şi neadecvată etc.
Evoluţia PIB-ului regional în România în % (România = 100)
170.00
nord-es t
160.00 s ud-es t
s ud
150.00
s ud-v es t
140.00
v es t
130.00 nord-v es t
c entru
120.00
buc ures ti
110.00
ROM ANIA
100.00
90.00
80.00
70.00
1993 1994 1995 1996 1997 1998
Sursa: Anuarul Statistic al României şi MDP.
72
Carta Verde a Dezvoltării Regionale, din 1997 scoate la iveală existenţa a două tipuri de sub-regiuni
(regiuni de similaritate) în cadrul fiecăreia din cele 8 regiuni.

Chiar în cazul unui mediu economic slab dezvoltat, concurenţa dintre regiuni există şi
poate fi măsurată. Dacă regiunile din prima poziţie (Bucureşti-Ilfov) şi ultima poziţie
(Nord-est) au rămas neschimbate, toate celelalte şase regiuni şi-au modificat poziţia
ierarhică în intervalul de 5 ani măsurat: regiunile Centru şi Vest şi-au schimbat de patru
ori poziţia între ele, plasându-se pe locurile doi şi trei; regiunea Sud a căzut constant,
de pe locul 4 pe locul 7, în timp ce regiunea de Sud vest, după ce a ocupat locurile 5,
respectiv 6 în 1993 şi 1994, şi-a dobândit şi păstrat constant poziţia a patra până în
1998. Celelalte două regiuni, Nord-vest şi Sud-vest au avut o evoluţie oscilatorie
(posibil datorită schimbărilor semnificative din industria minieră) şi şi-au schimbat locul
de mai multe ori în timpul acestui interval, ajungând în cele din urmă pe poziţiile 5 şi 6.
O serie de studii recente având drept obiectiv problema competitivităţii şi analizarea
relaţiilor dintre PIB-ul regional per capita şi principalele elemente care contribuie la
evoluţia specifică a indicatorilor au identificat patru factori strâns legaţi de diferenţele
regionale în măsurarea PIB-ului: structura activităţii economice (reprezentată prin
distribuţia ocupării forţei de muncă între sectorul agricol, manufacturier, construcţii şi
servicii); dimensiunea activităţii inovative (măsurată prin numărul de aplicaţii ale
patentelor); accesibilitatea regională (măsurată printr-un indice nou, de
perifericitate care include în mod implicit efectele variaţiilor în infrastructura de
transport); nivelul de calificare al forţei de muncă (măsurată prin numărul relativ
de persoane cuprinse între 25 şi 59 de ani cu studii universitare sau echivalente, studii
medii sau educaţie primară). Concluziile acestor studii pot fi rezumate astfel:
• PIB-ul regional pe cap de locuitor e pozitiv şi puternic corelat cu gradul de ocupare a
forţei de muncă în industrie şi construcţii (coeficientul de corelare este de +0,68).
Această valoare este puternic influenţată de situaţia specială a regiunii care include
capitala, cea mai dezvoltată zonă a ţării şi cu cei mai buni factori de dezvoltare.
• PIB-ul regional pe cap de locuitor este corelat pozitiv cu ponderea populaţiei ocupată
în servicii (+0,49)…
• Regiunile cu o populaţie angajată în agricultură sunt mai puţin dezvoltate din punct
de vedere economic. PIB-ul per capita este puternic corelat negativ cu gradul de
ocupare a populaţiei în activităţile agricole (-0,73). La fel ca şi gradul de ocupare în
sfera serviciilor...
• Regiunile cu un PIB per capita peste media naţională sunt atractive pentru forţa de
muncă cu calificare ridicată (+0,75) şi pe de altă parte, gradul de corelare dintre
nivelul de dezvoltare regională şi ponderea persoanelor cu calificare redusă în cadrul
populaţiei în vârstă este puternic negativă (-0,82). Nu există disparităţi semnificative
în distribuţia populaţiei cu nivel educaţional mediu însă există disparităţi semnificative
în distribuţia regională a populaţiei cu un grad ridicat de instruire.
• În România există o corelaţie pozitivă între distribuţia regională a capacităţii inovative
şi PIB-ul pe cap de locuitor (+0,48). Nivelul acestui indicator este puternic influenţat
de nivelul relativ ridicat al dezvoltării capitalei ţării (comparativ cu restul teritoriului).
• Privitor la impactul gradului de accesibilitate asupra dezvoltării regionale, există o
corelare pozitivă, relativ puternică, între distribuţia reţelei de cale ferată şi PIB pe cap
de locuitor şi o corelare pozitivă între nivelul de dezvoltare şi elementele infrastructurii
teritoriale de transport existente.
Analiza sugerează că factorii stimulativi ai dezvoltării regionale, cărora trebuie să li se

acorde o atenţie specială sunt: gradul ridicat de educaţie a populaţiei,
capacitatea inovativă ridicată, infrastructura fizică şi existenţa activităţilor
generatoare de valoare adăugată ridicată.
Asupra unor asemenea aspecte (o componentă importantă care se mai
adaugă este mediul) sunt concentrate ajutoarele financiare specifice politicii
de dezvoltare regională în UE…

ROMÂNIA ŞI UTILIZAREA FONDURILOR PRE-STRUCTURALE

ŞI STRUCTURALE
În perioada 2000 – 2006, România, în calitatea de ţară candidată la

integrare în Uniunea Europeană, beneficiază de ajutor financiar
nerambursabil, în valoare de cca. 650 MEURO anual, prin intermediul celor 3
instrumente de preaderare: Phare (revizuit), ISPA şi SAPARD. Aceste
instrumente au fost create de UE în vederea pregătirii celor 10 ţări candidate
din Europa centrală şi de est şi reprezintă nu numai un simplu ajutor
financiar pentru dezvoltare. Utilizarea acestor instrumente, cunoscute şi sub
denumirea de PRE-STRUCTURALE, constituie de asemenea, un prilej de
rodare şi perfecţionare a sistemului instituţional, de ajustare a
mecanismelor şi procedurilor economico-financiare, de învăţare, pentru
personalul din instituţiile implicate în dezvoltare regională şi de informare şi
cunoaştere a modalităţilor de accesare şi utilizare a acestor resurse de către
potenţialii beneficiari, fie aceştia firme private, persoane fizice sau
administraţii locale. Deşi acest sistem este în schimbare, o cunoaştere a
modului de funcţionare şi a instituţiilor implicate este nu doar utilă, dar şi
necesară pentru a înţelege complexitatea procesului şi desfăşurarea sa…
Fondurile Prestructurale şi Agenţia SAPARD
Care sunt obiectivele celor 3 programe?
Programul Phare, în valoare de cca. 250 MEURO anual urmăreşte sprijinirea ţărilor
din Europa Centrală şi de Est pentru a-şi crea capacităţi de utilizare a Instrumentelor
Structurale după intrarea în UE prin:
• ajutor în elaborarea politicilor structurale ale ţărilor candidate
• promovarea înţelegerii politicii structurale a UE prin cooperare administrativă
(programele de twinning)
• consolidarea instituţiilor
• participarea la programele Comunităţii
• dezvoltarea regională şi socială
• restructurarea industrială şi dezvoltarea IMM-urilor
Programul ISPA, în valoare de 200 – 250 MEURO anual este destinat sprijinirii
dezvoltării infrastructurii de transport şi de mediu, având ca obiectiv pregătirea ţărilor
candidate în domeniul politicilor de transport şi mediu prin:
• familiarizarea cu politicile şi procedurile UE
• ajungerea din urmă a standardelor UE în domeniul mediului (sprijin pentru proiecte
privind alimentarea cu apă potabilă, tratamentul apelor reziduale şi managementul
deşeurilor solide şi al poluării aerului)
• extinderea şi racordarea la reţelele de transport trans-european (sprijin inclusiv
pentru o mobilitate durabilă şi interconectarea şi interoperabilitatea reţelelor
naţionale)
Programul SAPARD în valoare de cca. 150 MEURO anual este destinat modernizării
agriculturii şi dezvoltării rurale prin intermediul următoarelor măsuri:
• investiţii în asociaţiile agricole
• îmbunătăţirea prelucrării şi comercializării produselor agricole şi ale pescuitului
• îmbunătăţirea structurilor controalelor de calitate, veterinare şi fitosanitare în
interesul asigurării calităţii alimentelor şi al protecţiei consumatorilor

• măsuri de producţie agricolă care să protejeze mediul şi să conserve zonele rurale

• dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice
• înfiinţarea unor servicii de sprijin şi management pentru agricultori
• înfiinţarea unor grupe de producători
• renovarea şi dezvoltarea satelor, protecţia şi conservarea patrimoniului rural
• ameliorarea solului şi re-parcelarea
• înfiinţarea şi actualizarea registrelor agricole
• ameliorarea învăţământului profesional
• dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale
• managementul resurselor de apă
• industria forestieră, inclusiv reîmpădurirea, investiţii în asociaţiile silvice ale
proprietarilor particulari de păduri, procesarea şi comercializarea produselor forestiere
• asistenţă tehnică pentru măsuri, inclusiv studii pentru pregătirea şi monitorizarea de
programe, campanii de informare şi publicitate
Cine gestionează aceste programe?
Gestionarea acestor fonduri, care reprezintă cca. 7-8% din valoarea medie a bugetului
de stat anual al României a determinat dezvoltarea unei structuri instituţionale
complexe la nivel central şi regional. Conform reglementărilor şi înţelegerilor dintre
Guvernul României şi UE gestionarea ajutorului nerambursabil al UE se realizează pe
două planuri: financiar şi de implementare a programelor şi proiectelor. Au fost create
structuri de coordonare, monitorizare şi control la nivel naţional, care asigură şi
urmăresc utilizarea eficientă şi corectă sub aspect legislativ a fondurilor de dezvoltare.
Anul 2000 a marcat începerea procesului de monitorizare si evaluare a programelor
Phare, în conformitate cu cerinţele Comisiei Europene, odată cu adoptarea HG 1011/
din decembrie 1999, prin care s-au aprobat Memorandumul de Înţelegere privind
înfiinţarea Oficiului de Plăti si Contractare Phare (OPCP), semnat la 16 iulie 1998,
si Memorandumul de Înţelegere privind înfiinţarea Fondului Naţional, în cadrul
Ministerului Finanţelor Publice, semnat la 20 octombrie 1998.
La nivel central coordonarea fondurilor europene este asigurată de Ministerul
Integrării Europene (conform HG 1011, MIE este coordonator naţional al asistenţei),
ale cărui sarcini au fost amplificate odată cu reforma administraţiei centrale din iulie
2003. Managementul fondurilor Phare este asigurat în continuare de OPCP, în timp ce
MIE a preluat coordonarea fondurilor ISPA şi SAPARD având rol de autoritate de
management pentru acestea. Implementarea programelor şi proiectelor este asigurată
de autorităţi şi agenţii de implementare, la nivel naţional pentru programele sectoriale
şi la nivel regional pentru cele regionale /teritoriale.
Implementarea programelor sectoriale este asigurată de ministere şi agenţii
guvernamentale prin intermediul unor direcţii sau birouri specializate. Programul
SAPARD este implementat de Agenţia SAPRAD, care are în subordine un sistem de 8
birouri regionale.
Implementarea programelor regionale /teritoriale este realizată prin intermediul
sistemului de instituţii şi structuri regionale constituite conform legii 151 /1998 şi
menţinute prin legea 315 /2004. Acest sistem cuprinde cele opt Consilii de Dezvoltare
Regională, cu rol deliberativ şi cele opt Agenţii de Dezvoltare Regională cu rol executiv,
subordonate consiliilor.

CDR sunt structuri deliberative care analizează şi decid cu privire la strategia şi

programele de dezvoltare regională, formate din reprezentanţi aleşi. ADR sunt
organizaţii non-guvernamentale subordonate CDR, non-profit, de utilitate publică şi cu
statut juridic, care elaborează şi propune CDR strategia şi programele de dezvoltare
regională. La nivel regionale ADR reprezintă interfaţa dintre autoritatea de
management a componentei de coeziune economică şi socială şi beneficiarii fondurilor
de dezvoltare, care sunt atât administraţii publice locale (Consilii locale şi judeţene) cât
şi agenţi economici sau alte categorii de organizaţii din sectorul privat.
Utilizarea fondurilor de pre-aderare se realizează într-un sistem instituţional
ierarhizat şi ramificat precum şi pe baza unor proceduri reglementate de
alocare pe proiecte şi de monitorizare (prin intermediul Comitetelor de
Monitorizare) şi control.
Cum e reglementată finanţarea?
Documentul anual care reglementează alocaţiile sectoriale şi teritoriale ale fondurilor
Phare este Memorandumul de Finanţare. Pentru ISPA alocaţiile financiare se realizează
pe proiecte mari pe baza unor Memorandumuri de Finanţare, iar pentru SPARD,
documentul de programare îl reprezintă Programul naţional pentru agricultură şi
dezvoltare rurală, finanţarea fiind stabilită prin Acordul Multianual de Finanţare
2000-2006, semnat pe 2 februarie 2001 între Guvernul României şi Comisia Europeană
şi ratificat prin Legea 316/2001. În perspectiva integrării şi a utilizării instrumentelor
structurale Planul Naţional de Dezvoltare elaborat în prezent de MIE în parteneriat cu
alte ministere şi cu structurile regionale va deveni documentul unic de programare şi
alocare a ajutorului financiar al UE.
Rolul instituţiilor implicate în gestionarea fondurilor pre-structurale
În continuare sunt prezentate succint principalele instituţii din sub-ordinea guvernului73,
implicate în prezent în administrarea ajutorului neramburasabil, respectiv:
Ministerul Integrării Europene (MIE)
MIE are conform HG 734 /2003 sarcini multiple în domeniul gestionării ajutorului european. MIE
asigură fundamentarea şi coordonarea procesului de pregătire a aderării României la Uniunea
Europeană, precum şi conducerea negocierilor de aderare". Printre funcţiile sale MIE
îndeplineşte şi funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în
aplicare a Programului de guvernare în domeniul integrării europene. În domeniul dezvoltării
regionale are atribuţii de coordonare şi monitorizare. Până în luna martie 2004 a avut şi sarcina
de a coordona elaborarea Planul naţional de dezvoltare (PND). În prezent atribuţiile cele mai
importante sunt legate de asigurarea managementul financiar şi tehnic al Fondului naţional
pentru dezvoltare regională şi al fondurilor de tip structural pentru realizarea coeziunii
economice şi sociale, în conformitate cu PND. Are rol de coordonator naţional al finanţării, de
autoritate de management pentru fondurile ISPA şi SAPARD şi de autoritate de implementare
pentru programul Phare, componenta de coeziune economică şi socială.
Ministerul Agriculturii, Pădurilor, şi Dezvoltării Rurale (MAPDR)
MAPDR a fost înfiinţat prin HG 409 /martie 2004 şi asigură dezvoltarea durabilă a agriculturii,
pescuitului şi acvaculturii, producţiei alimentare, agriculturii ecologice, îmbunătăţirilor funciare,
silviculturii şi a spaţiului rural. MAPDR are atribuţii în elaborarea de programe de dezvoltare
rurală, la nivel naţional, regional şi local precum şi pentru dezvoltarea zonelor montane şi a
zonelor rurale defavorizate. MAPDR este de asemenea autoritatea competentă pentru
programul SAPARD şi răspunde de coordonarea acţiunilor de implementare tehnică şi financiară
a Instrumentului special de pre-aderare pentru agricultură şi dezvoltare rurală prin Agenţia
SAPARD.
73
Textele care urmează se bazează pe legislaţia în vigoare, care reglementează activitatea acestora.

Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor (MMGA)

MMGA a fost înfiinţat în baza HG 408 /2004, ca urmare a desfiinţării Ministerului Apelor,
Pădurilor şi Protecţiei Mediului. MMGA realizează politica în domeniile mediului şi gospodăririi
apelor la nivel naţional, elaborează strategia şi reglementările specifice de dezvoltare şi
armonizare a acestor activităţi în cadrul politicii generale a Guvernului, asigură şi coordonează
aplicarea strategiei Guvernului în domeniile respective şi este autoritate de management pentru
infrastructura de mediu. În domeniul dezvoltării regionale MMGA asigura prin unităţi de
management de program implementare proiectelor de mediu finanţate prin ISPA. În cadrul
MMGA se organizează şi funcţionează la nivel de direcţie generală Autoritatea de implementare
a fondurilor structurale şi de coeziune economică- socială pentru proiecte de infrastructură de
mediu.
Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei (MMSSF)
Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, conform HG 737 /2003, are rol de sinteză
pentru asigurarea şi coordonarea aplicării strategiei şi politicilor Guvernului în domeniile: muncii,
solidarităţii sociale, protecţiei sociale şi familiei. MMSSF are funcţii de armonizare cu
reglementările UE a cadrului legislativ din domeniul său de activitate şi de autoritate de
management pentru programul operaţional sectorial privind politica socială şi de ocupare a
forţei de muncă. MMSSF are în subordine Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă,
instituţie publică de interes naţional, constituită conform legii 145 /1998. Statutul ANOFM a fost
aprobat prin HG 768 /2003. ANOFM acţionează pentru prevenirea şomajului şi combaterea
efectelor sociale nefavorabile ale acestuia şi va asigura la data aderării României la UE,
implementarea programelor finanţate din Fondul social european şi îndeplineşte rolul de
autoritate de implementare pentru Programul operaţional sectorial pentru politică socială şi de
ocupare a forţei de muncă.
Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului (MTCT)
MTCT este organul de specialitate al administraţiei publice centrale, organizat în baza HG 740
/2003, care stabileşte politica în domeniul transporturilor, construcţiilor şi turismului, la nivel
naţional, elaborează strategia şi reglementările specifice de dezvoltare şi de armonizare a
activităţilor de transport, construcţii şi turism, în cadrul politicii generale a Guvernului, şi
îndeplineşte rolul de autoritate de stat în domeniul transporturilor, construcţiilor şi turismului.
MTCT elaborează şi implementează politicile de aplicare a strategiei naţionale în domeniul
lucrărilor publice, amenajării teritoriului, locuinţei şi turismului. MTCT asigură de asemenea
elaborarea Planului de amenajare a teritoriului naţional (PATN), ca sinteză a politicilor şi
planurilor sectoriale şi locale de amenajare a teritoriului, urmărind armonizarea lor; verifică
respectarea prevederilor acestuia şi coordonează programele de asistenţă tehnică acordate de
UE, Organizaţia Mondială a Turismului şi de alte organisme internaţionale, precum şi programul
de integrare europeană în domeniul turismului. În cadrul MTCT funcţionează unităţi de
coordonare pentru programele ISPA şi SAPARD pentru măsurile de infrastructură şi are în
subordine unităţi cu rol de agenţii de implementare precum AND şi CFR S.A.
Ministerul Finanţelor Publice (MFP)
MFP a fost înfiinţat prin HG 735 /2003, ca organ de specialitate al administraţiei publice
centrale, în subordinea Guvernului, care aplică strategia şi Programul de guvernare în domeniul
finanţelor publice şi are printre atribuţii gestionarea asistenţei financiare nerambursabilă
acordată României de UE potrivit prevederilor memorandumurilor de înţelegere,
memorandumurilor şi acordurilor de finanţare semnate de Guvernul României şi de Comisia
Europeană şi asigurarea fundamentării, coordonării şi realizării activităţilor specifice procesului
de pregătire a aderării României la UE pe domeniile din competenţa şi responsabilitatea sa. În
sub-ordinea MFP funcţionează "Direcţia Fondului Naţional de Preaderare" şi OPCP. În luna
martie 2004, Parlamentul României a promulgat legea nr. 23 pentru modificarea şi completarea
Legii 90 /2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi ministerelor, urmată
de o serie de HG privitoare la restructurarea anumitor structuri guvernamentale şi ministere. În
aceeaşi perioada prin HG nr. 272 /2004 MFP a fost desemnat ca autoritate de management
pentru Cadrul de sprijin comunitar şi autoritate de management pentru Fondul de Coeziune
precum şi coordonator al activităţilor de elaborare a Planului Naţional de Dezvoltare.

Ministerul Educaţiei şi Cercetării (MEC)

MEC este organizat conform HG nr. 741 /2003 şi aplică strategia şi Programul de guvernare în
domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, inovării şi
tineretului. În cadrul MEC funcţionează unităţi de coordonare a programelor specifice finanţate
de UE precum SOCRATES, ERASMUS, Phare VET ş.a.
Ministerului Economiei şi Comerţului (MECom)
MEC funcţionează conform HG 738 /2003 având atribuţii în domeniile privind creşterea
economică, industrie, energie, resurse minerale, producţia de apărare, comerţ, integrare
europeană şi relaţii externe. Deşi nu derulează programe şi proiecte din fonduri de pre-aderare,
MEC are indirect legătură cu politica regională fiind implicat în elaborarea strategiilor şi
programelor privind creşterea economică, industria, energia, resursele minerale, industria de
apărare, comerţul, promovarea exportului, precum şi a politicilor industriale, energetice,
comerciale şi economice, în recuperarea şi conservarea energiei, restructurarea şi, după caz,
privatizarea societăţilor comerciale şi a regiilor autonome care funcţionează sub autoritatea sa.
MEC iniţiază şi avizează de asemenea programe de refacere ecologică a zonelor afectate de
exploatări miniere şi petroliere, urmărind realizarea măsurilor de protecţie a mediului, în
condiţiile legii.
Ministerul Administraţiei şi Internelor (MAI)
MAI funcţionează conform OG 63 /2003 şi HG 725 /2003 şi exercită atribuţiile multiple în
domenii privind: apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, a proprietăţii
publice şi private, activitatea de cadastru, geodezie şi cartografie, activitatea privind zonele
defavorizate şi parcurile industriale, asigurarea ordinii publice, apărarea împotriva incendiilor şi
protecţia civilă a populaţiei şi bunurilor, precum şi administrarea şi protecţia Fondului Arhivistic
Naţional. Din perspectiva dezvoltării regionale, activitatea MAI este importantă în relaţie cu
procesul de reformă al administraţiei.
La nivel regional principalele structuri implicate în administrarea fondurilor de pre-
aderare sunt Consiliile şi Agenţiile de Dezvoltare Regională (CDR şi ADR). Rolul
lor a fost reconfirmat de legea 315 /2004. Astfel:
Consiliile de Dezvoltare Regională sunt organismele deliberative la nivel regional, formate
din reprezentanţi ai aleşilor locali care au drept principale responsabilităţi şi atribuţii analiza şi
aprobarea strategiei şi programelor de dezvoltare regională, sprijinirea elaborării în parteneriat a
Planului de dezvoltare regională şi aprobarea proiectelor de dezvoltare regională. CDR
coordonează activitatea agenţiilor de dezvoltare regională, aprobă modul de utilizare a Fondului
de dezvoltare regională şi urmăreşte modul utilizarea fondurilor alocate din Fondul naţional
pentru dezvoltare regională.
Agenţiile de Dezvoltare Regională, care funcţionează în cele 8 regiuni de dezvoltare sunt
organisme neguvernamentale, nonprofit, de utilitate publică, cu personalitate juridică, care
funcţionează în domeniul dezvoltării regionale. Printre cele mai importante atribuţii ale ADR se
numără: elaborarea strategiei, planului şi programelor de dezvoltare regională şi de gestionare
a fondurilor, pe care le supune aprobării CDR, asigurarea realizării programelor de dezvoltare
regională şi a planurilor de gestionare a fondurilor, în conformitate cu hotărârile adoptate de
CDR şi asigurarea managementului tehnic şi financiar al Fondului pentru dezvoltare regională, în
scopul realizării obiectivelor prevăzute în programele de dezvoltare regională. ADR mai asigură
şi răspunde, pe baza contractelor încheiate cu instituţiile naţionale, implementarea,
monitorizarea tehnică şi financiară şi controlul execuţiei proiectelor finanţate de UE, în cadrul
programelor de dezvoltare regională şi /sau, a proiectelor din cadrul programelor naţionale.
În afara instituţiilor mai sus-numite, trebuie amintit şi rolul de coordonare a politicii
naţionale de dezvoltare regională pe care îl are Consiliul Naţional de Dezvoltare
Regională precum şi existenţa unor structuri de monitorizare organizate regional,
precum: agenţiile regionale de protecţie a mediului, birourile regionale de statistică,
birourile regionale SAPARD sau comisiile regionale pentru monumentele istorice.

Structura instituţională şi sistemul de relaţii pentru Fondurile de Pre-aderare
Ministerul Integrarii Ministerul Finantelor

Europene Publice
Coordonator al fondurilor
de pre-aderare Coordonator al Fondului
National
SAPARD ISPA PHARE
Autoritate de management
pentru fondurile de pre- Autoritate de plăţi pentru
aderare fondurile de pre-aderare
Oficiul de Plăţi şi
Ministerul Integrarii Contractare Phare
Europene (OPCP)*
Autorităţi de implementare pentru fondurile de pre-aderare
Ministerul Integrării Ministerul Muncii, Ministerul Agriculturii,

Europene Solidarităţii Sociale şi Pădurilor şi Dezvoltării
Familiei Rurale
Ministerul Educaţiei şi MTCT şi MMGA

Cercetării
Agenţii de implementare pentru fondurile de pre-aderare
Agenţia Naţională ptr Agenţia Naţională a

Agenţiile de dezvoltare Ocuparea Forţei de Agenţia Drumurilor şi CFR
regională Muncă SAPARD S.A.
Unităţi de coordonare/ servicii tehnice delegate /birouri de implementare a

proiectelor la nivelul altor ministere, agenţii sau regii naţionale cărora li se
adresează programele şi proiectele deezvoltare
*Notă: OPCP este în acelaşi timp şi agenţie de implementare pentru proiecte ISPA

Câteva informaţii despre programul şi agenţia SAPARD:

Sistemul de implementare
Reglementarea CE nr. 1268/1999 privind sprijinul Comunităţii pentru măsurile de pre-aderare
privind agricultura şi dezvoltarea rurală în ţările candidate ale Europei Centrale şi de Est a
stipulat crearea unei Agenţii de Implementare a Programului SAPARD (AIPS) în
responsabilitatea Ministerului Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului, pentru punerea
în practică a programului de preaderare. Sistemul de implementare a fost conceput să se
articuleze în jurul celor trei niveluri de decizie ierarhică (geografică) din responsabilitatea
MAPAM (devenit între timp MAPDR), Direcţiile pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală –
DADR la nivel naţional şi regional şi Direcţiile pentru Agricultură şi Dezvoltare
Rurală – la nivel judeţean. Articularea se face astfel:
• la nivelul local (judeţ) cu serviciile descentralizate ale MTCT, MAPDR şi MFP;
• la nivelul regional cu Agenţiile de Dezvoltare Regională (ADR);
• la nivelul naţional cu MTCT, MAPDR, MFP
Principalele instituţii implicate în implementarea tehnică şi financiară a Programului SAPARD
(Instrumentul Special de Preaderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală) sunt în prezent:
• Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale (MAPDR)
• Agenţia SAPARD – înfiinţată în baza OUG 142 /21 septembrie 2000 (MO nr.471
/28.09.2000), ca instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea MAPAM
(MAPDR în prezent).
• cele 8 Birouri Regionale din structura de implementare a Agenţiei SAPARD.
• Ministerului Integrării Europene în cadrul căruia a fost constituită prin HG
nr.339/2001 (M.O.161/30.03.2001), Autoritatea de Management pentru
Programul SAPARD. Aceasta este organismul responsabil cu asigurarea coordonării
procesului de monitorizare şi evaluare a implementarii acestui program la nivel
naţional, regional şi local. În realizarea atribuţiilor sale, Autoritatea de Management
cooperează şi se consultă cu Agenţia SAPARD.
Implementarea financiară a Programului SAPARD se realizează în conformitate cu
prevederile Acordului Multianual de Finanţare SAPARD (semnat la 2 februarie 2001) şi cu
strategia şi măsurile stabilite în Programul Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare
Rurală (PNADR), aprobat prin Decizia Comisiei Europene din 12 decembrie 2000.
Sistemul de monitorizare include:
• Comitetul de Monitorizare pentru Programul SAPARD constituit prin Decizia
nr.271/2001 a Primului Ministru la iniţiativa Autorităţii de Management, care asigură
coordonarea implementării Programului SAPARD pe întreaga perioadă a
derulării acestuia, în vederea realizării obiectivelor specifice.
• Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală care coordonează faza de
încheiere a contractelor şi de certificare a lucrărilor;
• Serviciile descentralizate ale MTCT şi ale MMGA care asigură verificarea tehnică
şi financiară a proiectelor;
• Agenţia de Plăţi a MFP care asigură plăţile operaţiunilor;
• Direcţia de Integrare Europeană pentru Agricultură şi Relaţii Internaţionale
din MAPDR care ia decizii în conformitate cu punerea în practică a programului de
preaderare.
Ce se întâmplă în prezent am văzut, în linii generale, dar ce va fi după

aderare?……O structură instituţională complexă este în curs de pregătire.
Majoritatea noilor departamente şi direcţii vor începe să funcţioneze din
2005.

Fondurile Structurale şi Fondul de Coeziune

În perspectiva integrării în structurile UE, România a înaintat în decembrie 2001.
documentul de poziţie pentru capitolul 21 de negociere privind politica regională şi
coordonarea instrumentelor structurale, pe baza căruia a fost deschis respectivul
capitol. În documentul de poziţie prezentat Guvernul se angajează să întreprindă
acţiuni în domeniile legislativ, instituţional, al programării, parteneriatului şi
managementului financiar, care să asigure convergenţa necesară cu sistemul şi
reglementările instrumentelor structurale. Principalele acţiuni în plan instituţional se
referă la stabilirea responsabilităţilor de coordonare, management şi implementare
pentru fondurile structurale şi fondul de coeziune, respectiv pentru Documentul
Cadru de Sprijin Comunitar şi pentru cele trei Programe Operaţionale sectoriale şi cele
opt Programe Operaţionale Regionale preconizate.
În acest scop în perioada 2002 - 2004 au fost emise o serie de HG privitoare la
dezvoltarea regională şi asistenţa financiar comunitară. Dintre acestea cele mai
importante au fost:
• HG 1323 din noiembrie 2002, înlocuită de HG 1115 din august 2004, privind
elaborarea în parteneriat a Planului naţional de dezvoltare care
"reglementează cadrul instituţional şi partenerial prin care instituţiile şi
organismele publice şi private stabilesc obiectivele naţionale prioritare de
dezvoltare pe termen mediu pentru realizarea coeziunii economice şi sociale,
precum şi programarea financiară a măsurilor prin care se realizează aceste
obiective, în strânsă corelare cu orientările bugetare multianuale. Pentru
elaborarea în parteneriat a PND se constituie Comitetul inter-instituţional
pentru elaborarea PND, denumit CIP, iar pentru elaborarea în parteneriat a
PDR se constituie, la nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare, Comitetul regional
pentru elaborarea PDR, denumit CRP şi
• HG 1555 din februarie 2003, înlocuită de HG 497 din aprilie 2004, completată
de HG 1179 din iulie 2004, privind desemnarea instituţiilor şi organismelor
responsabile cu coordonarea, implementarea şi gestionarea asistenţei
financiare comunitare prin instrumentele structurale în scopul creării, până la
data aderării României la Uniunea Europeană, a unui cadru instituţional
operaţional
Pe baza HG 1555 şi HG 497 au fost create apoi în cursul anilor 2003 şi 2004 odată cu
reformele guvernamentale succesive din iunie – iulie 2003 şi martie 2004, direcţii şi
departamente cu competenţe şi atribuţii în gestionarea viitoarei asistenţe financiare a
UE. Ca urmare a acestor acţiuni în septembrie 2004 a fost încheiat şi capitolul 21 de
negociere, capitol privitor la dezvoltarea regională şi coordonarea instrumentelor
structurale.
În continuare sunt prezentate noile responsabilităţi atribuite ca urmare a recentelor
acte normative. Astfel:
Ministerul Finanţelor Publice este desemnat Autoritate de Management pentru
Cadrul de sprijin comunitar şi Autoritate de Management pentru Fondul de coeziune
precum şi pentru Programul operaţional asistenţă tehnică. MFP va îndeplini şi funcţia
de autoritate de plată pentru: Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social
european şi pentru Fondul de coeziune.
Ministerul Integrării Europene este desemnat ca Autoritate de Management pentru
Programul Operaţional Regional şi pentru Iniţiativa Comunitară INTERREG.

Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului este desemnat ca

autoritate de management pentru Programul operaţional sectorial pentru infrastructura
de transport şi pentru îndeplinirea funcţiei de organism intermediar pentru proiecte de
infrastructură din domeniul transporturilor, finanţate prin Fondul de coeziune.
Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale va fi autoritate de
management pentru Programul operaţional sectorial pentru agricultură, dezvoltare
rurală şi pescuit. MAPDR, prin Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură,
Industrie Alimentară şi Dezvoltare Rurală, va îndeplini şi funcţia de autoritate de plată
pentru Fondul european pentru orientare şi garantare în agricultură - secţiunea
"Orientare" şi Instrumentul financiar de orientare piscicolă
Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor se desemnează ca autoritate de
management pentru Programul operaţional sectorial pentru infrastructura de mediu,
având responsabilitatea managementului, implementării şi gestionării asistenţei
financiare alocate acestui program. MMGA va îndeplini şi funcţia de organism
intermediar pentru proiectele de infrastructură din domeniul mediului, finanţate prin
Fondul de coeziune.
Ministerul Economiei şi Comerţului se desemnează ca autoritate de management
pentru Programul operaţional/sectorial pentru creşterea competitivităţii economice, iar
prin direcţia de specialitate cu profil energetic va juca şi rolul de organism
intermediar în cadrul programului operaţional sectorial pentru creşterea
competitivităţii economice.
Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei se desemnează ca autoritate de
management pentru Programul operaţional sectorial pentru dezvoltarea resurselor
umane.
Ministerul Educaţiei şi Cercetării va fi organism intermediar în cadrul programului
operaţional sectorial pentru creşterea competitivităţii economice şi împreună cu
Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă va îndeplini şi rolul de
organism intermediar pentru Programul operaţional sectorial pentru dezvoltarea
resurselor umane.
Agenţiile de dezvoltare regională se desemnează pentru îndeplinirea funcţiei de
organism intermediar pentru programul operaţional regional.
Agenţia SAPARD şi Compania Naţională de Administrare a Fondului Piscicol
se desemnează pentru îndeplinirea funcţiei de organism intermediar pentru Programul
operaţional sectorial pentru agricultură, dezvoltare rurală şi pescuit.
Agenţiile regionale de protecţie a mediului se desemnează pentru îndeplinirea
funcţiei de organism intermediar pentru Programul operaţional sectorial pentru
infrastructura de mediu.
Agenţia Naţională pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii şi Cooperaţie şi
Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei vor îndeplini şi ele funcţia
de organism intermediar în cadrul programului operaţional sectorial pentru creşterea
competitivităţii economice.
În schema alăturată este ilustrat sistemul principal de relaţii care va fi pus în aplicare
pentru gestionarea Fondurile Structurale şi a Fondului de Coeziune după aderare.

Structura instituţională şi sistemul de relaţii pentru Fondurile Structurale şi

Fondul de Coeziune
MFP MFP MAPDR
Autorităţi de
Autorităţi de
coordonare
Agenţii naţionale de plată
plată
CADRUL DE SPRIJIN FEDR, FSE, FEOGA, IFOP
COMUNITAR (CSC) FC
Autorităţi de management
MIE MECom MTCT MMGA MMSSF MAPDR MFP
Programul POS pentru Fondul de

operaţional infrastructura Coeziune
regional de mediu
POS pentru POS pentru

creşterea Programe agricultură,
competitivităţii operaţionale dezvoltare
economice sectoriale (POS) rurală şi pescuit
POS pentru POS pentru

infrastructura dezvoltarea
Iniţiativa de transport resurselor PO de
comunitară umane asistenţă
INTERREG tehnică
Organisme intermediare
ADR ANIMMC MTCT ARPM MEC SAPARD MTCT

MEC ANOFM CNAFP MMGA
MECom
MCTI

Legenda schemei:
MFP Ministerul Finanţelor Publice ADR Agenţii de Dezvoltare Regională
MIE Ministerul Integrării Europene ANIMMC Agenţia Naţională pentru IMM şi
Cooperaţie
MAPDR Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi ARPM Agenţii regionale de protecţia mediului
Dezvoltării Rurale
MTCT Ministerul Transporturilor, ANOFM Agenţia Naţională pentru Ocuparea
Construcţiilor şi Turismului Forţei de Muncă
MECom Ministerul Economiei şi Comerţului CNAFP Compania Naţională de Administrare a
Fondului Piscicol
MEC Ministerul Educaţiei şi Cercetării FEDR Fondul european de dezvoltare
regională
MMGA Ministerul Mediului şi Gospodăririi FSE Fondul social european
Apelor
MMSSF Ministerul Muncii, Solidarităţii FEOGA Fondul European pentru orientare şi
Sociale şi Familiei garantare în agricultură
MCTI Ministerul Comunicaţiilor şi IFOP Instrumentul financiar de orientare
Tehnologiei Informaţiei piscicolă
FC Fondul de coeziune
şi unele definiţii în final (conf. HG 497 /2004 şi HG 1179 /2004:

Autoritatea de management este organismul public care asigură gestionarea
asistenţei financiare din instrumentele structurale.
Autoritatea de plată reprezintă organismul care elaborează şi înaintează cererile de
plată şi primeşte de la Comisia Europeană sumele aferente fondurilor structurale şi
Fondului de coeziune.
Cadrul de sprijin comunitar reprezintă documentul aprobat de Comisia Europeană,
negociat în prealabil cu România ca stat membru, în urma evaluării Planului naţional de
dezvoltare. Cadrul de sprijin comunitar conţine contribuţia din fondurile structurale şi
celelalte resurse financiare pentru realizarea priorităţilor şi măsurilor conţinute în Planul
naţional de dezvoltare. Prevederile acestui document se implementează prin
intermediul programelor operaţionale.
Organismele intermediare sunt instituţiile desemnate de autorităţile de
management, care, prin delegare de atribuţii de la acestea şi/sau de la autorităţile de
plată, implementează măsurile din programele operaţionale şi asigură realizarea
proiectelor finanţate din Fondul de coeziune. Delegarea de atribuţii către organismul
intermediar şi reglementarea mecanismelor de coordonare şi control ale acestuia de
către autoritatea care deleagă se fac pe bază contractuală. Autorităţile de management
şi/sau autorităţile de plată rămân responsabile pentru îndeplinirea corespunzătoare a
atribuţiilor delegate, precum şi a operaţiunilor finanţate prin instrumentele structurale.
Programele operaţionale sunt documente aprobate de Comisia Europeană pentru
implementarea acelor priorităţi sectoriale şi /sau regionale din Planul naţional de
dezvoltare, care sunt aprobate spre finanţare prin Cadrul de sprijin comunitar.
Dacă aţi ajuns în acest punct înseamnă că aţi acumulat suficiente

informaţii pentru a şti în linii generale, ce este planificarea spaţială, care
sunt obiectivele şi instrumentele acesteia şi în ce măsură dezvoltarea
regională poate juca un rol în dezvoltarea fizică a teritoriului!

BIBLIOGRAFIE
Lecturi recomandate pentru domeniile planificare spaţială, amenajarea teritoriului şi

urbanism
1. Benevolo, L. – Oraşul în istoria Europei, ed. Polirom, 2003;
2. Bonnet, J., - Marile metropole mondiale, Institutul european, 2000;
3. Claval, P., - Geopolitică şi geostrategie – gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al
XX-lea, ed. Corint, 2001;
4. Enache, C., Ianăşi, L., Pascariu, G. - Dezvoltarea resurselor umane în domeniile construcţii,
urbanism şi amenajarea teritoriului; Modulul 1 urbanism şi amenajarea teritoriului
(manual), UTCB – 2003;
5. Erdeli G., et. al., - Dicţionar de geografie umană, ed. Corint, Bucureşti, 1999;
6. Hall P., Oraşele de mâine – o istorie intelectuală a urbanismului în secolul XX, ed. All,
Bucureşti, 1999;
7. Ianoş, I., - Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, ed. Academiei, 1987;
8. Ianoş, I. –, Sisteme teritoriale, o abordare geografică, ed. Tehnică, Bucureşti, 2000;
9. Ianoş, I. , Humeau, J. B. – Teoria sistemelor de aşezări umane, ed. Tehnică, Bucureşti,
2001;
10. Nicolae, I., - Suburbanismul – ca fenomen geografic în România, ed. Merona, Buc. 2002;
11. Vlăsceanu Gh., Ianoş I., Oraşele României, casa ed. Odeon, Bucureşti, 1998;
12. Carta Amenajării teritoriului de la Torremolinos adoptată de CEMAT (Conferinţa Europeană
a Miniştrilor pentru Amenajarea Teritoriului) în 1983;
13. Guiding Principles for Sustainable Spatial Development of the European Continent, adopted
at the 12th Session of ECMRP (CEMAT), Hanover, 2000;
14. The EU compendium of spatial planning systems and policies, European Commission, 1997;
15. revista Arhitext Design – colecţia 1996 – 2004 (numere tematice);
16. revista Urbanisme – colecţia 1990 – 2004;
17. revista Territoires 2020 – DATAR – colecţie 2002 – 2004 (accesibilă pe Internet la
www.datar.gouv.fr);
18. revista Urbanismul, editată de Institutul Urbanistic al României, 1932 – 1940 (biblioteca
UAUIM);
Lecturi recomandate pentru domeniul planificare strategică

1. Bryson, J., M., 2002, Planificarea strategică pentru organizaţii publice şi non-profit, ed. Arc,
Bucureşti – Chişinău;
2. Davidson, F., Lindfield, M., Pennink, C., - Strategic Planning, IHS Rotterdam, 2000);
3. Racoviceanu, S., Ţarălungă, N., - Manual de planificare în domeniul planificării strategice,
IHS, în cadrul programului AMTRANS 1A01, 2003;
4. Racoviceanu, S., Ţarălungă, N., - Decizia în dezvoltarea urbană, IHS Romania, 2000;
5. Management în administraţia publică, ICMA - FPDL, România, 2000);
6. Lucări elaborate în cadrul cercetării "Model conceptual şi metodologic pentru stabilirea
sistemului de relaţii specifice planificării strategice regionale în România din perspectiva
dezvoltării durabile a zonelor funcţionale /metropolitane şi a aglomeraţiilor urbane", proiect
AMTRANS 1A01, 2001 – 2004, coordonator G. Pascariu (sinteze şi CD la INCD –
Urbanproiect; cuprinde şi numeroase titluri de studii şi lucrări referitoare la planifcare
strategică şi teritorială);

Lecturi recomandate pentru domeniul politica de dezvoltare regională

1. Constantin D.-L., - Introducere în teoria şi practica dezvoltării regionale, Ed. Economică,
Bucureşti, 2001;
2. Dăianu D., Vrânceanu R., - România şi Uniunea Europeană, Ed. Polirom, Iaşi, 2002;
3. Drăgan, G., - România şi managementul Instrumentelor Structurale, Colecţia de studii IER,
nr. 5, 2003;
4. Ghinea, D., - Politica de dezvoltare regională în UE şi în România (actualizare) seria
micromonografii – Politici Europene, Institutul European din România, Bucureşti, 2003;
5. Gower J., Redmond J., - Lărgirea Uniunii Europene – perspective, Ed. Club Europa,
Bucureşti, 2000;
6. Ianoş I., Pascariu G., Platon V., Sandu D., - Disparităţi regionale în România 1990 /1994,
Bucureşti1996 – 1997;
7. Ianoş I., Pascariu G., Platon V., Sandu D., - Disparităţi regionale în România - studii pilot
(Alba, Dolj, Teleorman, Vaslui), Bucureşti, 1997;
8. Pascariu G., Trăistaru I., - Politica de dezvoltare regională, seria micromonografii – Politici
Europene, volum separat, 167 pagini, editat de Institutul European din România, Bucureşti,
2001;
9. Pascariu, G., - Perspectivele dezvoltării regionale în România, în FORUM Euro Atlantic, Vol.
II, Nr. 1-2/ 1998, 3-14, revistă editată de Centrul Logistic Tactic;
10. Pascariu, G., - Politica de dezvoltare regională în UE şi statele membre, revista Sociologie
românească Nr. 3-4/2000, 69-95, Asociaţia română de sociologie, Bucureşti;
11. Pascariu, G., Stănculescu, M., Jula, D., Luţaş, M., Lhomel, E., - Impactul politicii de coeziune
a UE asupra dezvoltării economice şi sociale regionale în România, Studiu de impact nr. 9,
editat de Institutul European din România, Bucureşti, 2002;
12. Rumford C., - European Cohesion? Contradictions in EU Integration, MacMillan Press,
London, 2000;
13. European Commission, Second progress report on economic and social cohesion, Brussels,
30.1.2003 (cuprinde şi anexe: tabele, grafice, hărţi);
14. European Commission, - 2004 Regular Report On Romania’s Progress Towards Accession;
15. Guvernul României şi Comisia Europeană, - Carta Verde a dezvoltării regionale în România,
Bucureşti (Hansen et. all), 1997;
16. Guvernul României şi Comisia Europeană, - Carta Verde a dezvoltării rurale în România,
Bucureşti, 1998;
17. Ministerul Dezvoltării şi Prognozei, - Planul Naţional de Dezvoltare 2002-2005 (aprobat de
GR în decembrie 2001), Bucureşti, 2001;
18. Planul Naţional de Dezvoltare al României 2004-2006 (accesibil pe Internet la www.mie.ro);
19. Revista POLIS, revistă de ştiinţe politice, nr. 3 /1995;
20. Tratatul Uniunii Europene, Ed. Lucretius, Bucureşti, 1997;

ANEXE
Acte normative importante pentru domeniul amenajării teritoriului,
urbanism şi dezvoltare regională
Nr.
Denumire act legislativ Nr. act legislativ
crt.
1. Constituţia României - revizuită Septembrie 2003
2. Codul Civil – cartea II, titlul IV, despre servituţi 1910, republ. 1995
Legi pentru aprobarea unor secţiuni din cadrul PATN (Plan de Amenajare a Teritoriului Naţional)
Secţiunea I – Căi de comunicaţii L nr. 71/1996
Secţiunea II – Apa L nr. 171 /1997
3.
Secţiunea III – Zone protejate L nr. 5 /2000
Secţiunea IV – Reţeaua de localităţi L nr. 351 /2001
Secţiunea V – Zone de risc natural L nr.575 /2001
L nr. 18/1991 republ. în
4. Legea fondului funciar
MO 1/1998
Lege privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru L nr. 50 /1991
5.
realizarea locuinţelor republicată în 1997
Ordin pentru aprobarea formularelor, a procedurii de autorizare şi a
6. OMLPTL 91/1991
conţinutului documentaţiilor prevăzute de Legea nr. 50/1991 (anexele)
LEGE pentru ratificarea Acordului european instituind o asociere între
7. România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale L nr. 20 /1993
acestora
8. Legea exproprierii pentru cauză de utilitate publică L nr. 33/1994
9. Lege privind calitatea în construcţii L nr. 10 /1995
10. Legea protecţiei mediului L nr. 137/1995
11. Legea Cadastrului şi Publicităţii Imobiliare L nr. 7/1996
12. Legea apelor L nr. 107 /1996
13. Legea locuinţei L nr. 114/1996
14. HG pentru aprobarea Regulamentului general de urbanism HG 525/1996
15. Ordonanţă privind regimul juridic al drumurilor OG 43 /1997
HG privind aprobarea normelor privind caracterul şi mărimea normelor de
16. HG. nr. 101 /1997
protecţie sanitară
Ordin al ministrului sănătăţii privind aprobarea normelor de igienă şi a
17. OMS 536 /1997
recomandărilor privind mediul de viaţă al populaţiei
18. Legea circulaţiei juridice a terenurilor L nr. 54/1998
19. Lege privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia L nr. 213/1998
Lege privind finanţele publice locale (cu modificări ulterioare: vezi L 744
20. L nr. 189 /1998
/2001)
21. Lege privind regimul zonelor defavorizate L nr. 20 /1999
Lege privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier
22. L nr. 141 /1999
naţional
23. Legea creditului ipotecar pentru investiţii imobiliare L nr. 190 /1999
24. Aprobarea Programului prioritar de construcţie a autostrăzilor din România OG 16 /1999
Ordin al Ministerului Sănătăţii privind aprobarea normelor de avizare sanitară a
25. OMS 331 /1999
proiectelor şi de autorizare a obiectivelor cu impact asupra sănătăţii publice
26. Lege pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole L nr. 1 /2000

Nr.
Denumire act legislativ Nr. act legislativ
crt.
şi celor forestiere solicitate potrivit prevederilor legii fondului funciar 18 /1991 (legea Lupu)
şi ale legii 169 /1997
27. Lege privind regimul parcurilor industriale L nr. 134 /2000
Regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi
28. OG 236 /2000
faunei sălbatice
Protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone
29. OG 43 /2000
de interes naţional
Stabilirea unor măsuri de protecţie a monumentelor istorice care fac parte din
30. OG 47 /2000
Lista patrimoniului mondial
31. Legea Administraţiei Publice Locale L nr. 215 /2001
32. Lege privind gospodăria comunală L nr. 326/2001
33. Legea Amenajării teritoriului şi urbanismului L nr. 350/2001
34. Legea protecţiei monumentelor istorice L nr. 422 /2001
Legea pentru modificarea şi completarea Legii 50 /1991 privind autorizarea
35. executării lucrărilor de construcţii şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, L nr. 453 /2001
în MO 431 /2001
Ordin pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991
OMLPTL nr. 1943 /12.
36. privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu
2001
modificările şi completările ulterioare
Lege pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 58/1998 privind organizarea
L nr. 755 din 27.12.
37. şi desfăşurarea activităţii de turism în România (publicată în MO 007
2001
/01.09.2002)
Lege pentru ratificarea Convenţiei europene a peisajului, adoptată la Florenţa
38. L nr. 451 /2002
la 20 octombrie 2000
39. Lege privind finanţele publice L nr. 500 /2002
40. Lege pentru aprobarea OG 36 /2002 privind impozitele şi taxele locale L nr. 522 /2002
Ordonanţă privind constituirea si funcţionarea parcurilor ştiinţifice şi
41. OG 14 /2002
tehnologice
Ordin privind stabilirea aglomerărilor şi clasificarea aglomerărilor şi zonelor
42. OMAPM 745 /2002
pentru evaluarea calităţii aerului în România
Lege pentru modificarea şi completarea Legii 50 /1991 privind autorizarea L. nr. 401 /octombrie
43.
executării lucrărilor de construcţii 2003
44. HG privind aprobarea Planului naţional de gestionare a deşeurilor HG nr. 123 /2003
Lege pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 71/2002 privind organizarea
45. şi funcţionarea serviciilor publice de administrare a domeniului public şi privat L nr. 3 /2003
de interes local
Ordin privind măsuri pentru respectarea disciplinei în domeniul urbanismului şi
OMLPTL nr. 6 şi OMAPL
46. amenajării teritoriului în scopul asigurării fluidizării traficului şi a siguranţei
nr. 139 /2003
circulaţiei pe drumurile publice de interes naţional şi judeţean
47. Legea dezvoltării regionale în România L nr. 315/2004
48. Lege privind descentralizarea L. 339 /2004
HG privind stabilirea cadrului instituţional pentru coordonarea, implementarea
49. HG 497 /2004
şi gestionarea instrumentelor structurale
50. HG privind elaborarea în parteneriat a Planului Naţional de Dezvoltare HG 1115 /2004

Lege nr. 350 din 6 iulie 2001 privind amenajarea teritoriului şi

urbanismul
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 373 din 10 iulie 2001
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Art. 1. - Teritoriul României constituie spaţiul necesar procesului de dezvoltare durabilă şi este parte a
avuţiei naţionale de care beneficiază toţi cetăţenii ţării.
Art. 2. - (1) Gestionarea spaţială a teritoriului ţării constituie o activitate obligatorie, continuă şi de
perspectivă, desfăşurată în interesul colectivităţilor care îl folosesc, în concordanţă cu valorile şi aspiraţiile
societăţii şi cu cerinţele integrării în spaţiul european.
(2) Gestionarea spaţială a teritoriului asigură indivizilor şi colectivităţilor dreptul de folosire echitabilă şi
responsabilitatea pentru o utilizare eficientă a teritoriului.
(3) Gestionarea se realizează prin intermediul amenajării teritoriului şi al urbanismului, care constituie
ansambluri de activităţi complexe de interes general ce contribuie la dezvoltarea spaţială echilibrată, la
protecţia patrimoniului natural şi construit, precum şi la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în localităţile
urbane şi rurale.
Art. 3. - Activitatea de amenajare a teritoriului trebuie să fie: globală, urmărind coordonarea diferitelor
politici sectoriale într-un ansamblu integrat; funcţională, trebuind să ţină seama de cadrul natural şi
construit bazat pe valori de cultură şi interese comune; prospectivă, trebuind să analizeze tendinţele de
dezvoltare pe termen lung a fenomenelor şi intervenţiilor economice, ecologice, sociale şi culturale şi să
ţină seama de acestea în aplicare; democratică, asigurând participarea populaţiei şi a reprezentanţilor ei
politici la adoptarea deciziilor.
Art. 4. - Urbanismul trebuie să reprezinte o activitate:
a) operaţională, prin detalierea şi delimitarea în teren a prevederilor planurilor de amenajare a
teritoriului;
b) integratoare, prin sintetizarea politicilor sectoriale privind gestionarea teritoriului localităţilor;
c) normativă, prin precizarea modalităţilor de utilizare a terenurilor, definirea destinaţiilor şi
gabaritelor de clădiri, inclusiv infrastructura, amenajări şi plantaţii.
Art. 5. - Activitatea de amenajarea a teritoriului şi de urbanism trebuie să se desfăşoare cu respectarea
autonomiei locale, pe baza principiului parteneriatului, transparenţei, descentralizării serviciilor publice,
participării populaţiei în procesul de luare a deciziilor, precum şi al dezvoltării durabile, conform cărora
deciziile generaţiei prezente trebuie să asigure dezvoltarea, fără a compromite dreptul generaţiilor viitoare
la existenţă şi dezvoltare proprie.
Art. 6. - Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale răspund, potrivit prezentei legi, de activitatea
de amenajare a teritoriului şi de urbanism.
CAPITOLUL II
Domeniul de activitate
SECŢIUNEA 1 - Amenajarea teritoriului
Art. 7. - Scopul de bază al amenajării teritoriului îl constituie armonizarea la nivelul întregului teritoriu a
politicilor economice, sociale, ecologice şi culturale, stabilite la nivel naţional şi local pentru asigurarea
echilibrului în dezvoltarea diferitelor zone ale ţării, urmărindu-se creşterea coeziunii şi eficienţei relaţiilor
economice şi sociale dintre acestea.
Art. 8. - Activitatea de amenajare a teritoriului se exercită pe întregul teritoriu al României, pe baza
principiului ierarhizării, coeziunii şi integrării spaţiale, la nivel naţional, regional şi judeţean.
Art. 9. - Obiectivele principale ale amenajării teritoriului sunt următoarele:
a) dezvoltarea economică şi socială echilibrată a regiunilor şi zonelor, cu respectarea specificului
acestora;
b) îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane;
c) gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului;
d) utilizarea raţională a teritoriului.

SECŢIUNEA a 2-a - Urbanismul

Art. 10. - Urbanismul are ca principal scop stimularea evoluţiei complexe a localităţilor, prin realizarea
strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu şi lung.
Art. 11. - Activitatea de urbanism cuprinde toate localităţile ţării, organizate în reţea, pe baza ierarhizării
şi distribuţiei echilibrate a acestora în teritoriu. Aplicarea obiectivelor are în vedere întregul teritoriu
administrativ al oraşelor şi comunelor sau zone din acestea.
Art. 12. - Urbanismul urmăreşte stabilirea direcţiilor dezvoltării spaţiale a localităţilor urbane şi rurale, în
acord cu potenţialul acestora şi cu aspiraţiile locuitorilor.
Art. 13. - Principalele obiective ale activităţii de urbanism sunt următoarele:
a) îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfuncţionalităţilor, asigurarea accesului la
infrastructuri, servicii publice şi locuinţe convenabile pentru toţi locuitorii;
b) crearea condiţiilor pentru satisfacerea cerinţelor speciale ale copiilor, vârstnicilor şi ale
persoanelor cu handicap;
c) utilizarea eficientă a terenurilor, în acord cu funcţiunile urbanistice adecvate; extinderea
controlată a zonelor construite;
d) protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural construit şi natural;
e) asigurarea calităţii cadrului construit, amenajat şi plantat din toate localităţile urbane şi rurale;
f) protejarea localităţilor împotriva dezastrelor naturale.
SECŢIUNEA a 3-a - Activităţi de amenajare a teritoriului şi de urbanism
Art. 14. - Activităţile principale de amenajare a teritoriului şi de urbanism constau în transpunerea la
nivelul întregului teritoriu naţional a strategiilor, politicilor şi programelor de dezvoltare durabilă în profil
spaţial, precum şi urmărirea aplicării acestora în conformitate cu documentaţiile de specialitate legal
aprobate.
Art. 15. - Activităţile conexe de amenajare a teritoriului şi de urbanism au ca obiect:
a) cercetarea în domeniul amenajării teritoriului şi al urbanismului şi elaborarea studiilor de
fundamentare a strategiilor, politicilor şi documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de
urbanism;
b) constituirea, întreţinerea, extinderea şi dezvoltarea bazei de date şi documente;
c) elaborarea strategiilor şi politicilor în domeniu;
d) avizarea şi aprobarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism;
e) elaborarea de acte cu caracter normativ sau de normative în domeniu;
f) monitorizarea şi controlul privind transpunerea în fapt a strategiilor, politicilor, programelor şi
operaţiunilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism.
Art. 16. - În vederea asigurării personalului de specialitate necesar pentru buna desfăşurare a activităţilor
de amenajare a teritoriului şi de urbanism Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei
cooperează cu alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, cu instituţiile de învăţământ
superior şi cu organizaţiile profesionale în domeniu, pentru organizarea şi desfăşurarea unor programe de
formare profesională, specializare şi perfecţionare continuă.
CAPITOLUL III
Atribuţii ale administraţiei publice
SECŢIUNEA 1 - Atribuţiile administraţiei publice centrale
Art. 17. - Activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism la nivel naţional este coordonată de
Guvern, care stabileşte, în raport cu conţinutul Programului de guvernare, programe prioritare, linii
directoare şi politici sectoriale.
Art. 18. - Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei este organul specializat al Guvernului în
domeniul amenajării teritoriului şi al urbanismului, având în această calitate următoarele atribuţii:
a) elaborarea Planului de amenajare a teritoriului naţional;
b) elaborarea Planului de amenajare a teritoriului regional, care fundamentează planurile de
dezvoltare regională;
c) elaborarea Regulamentului general de urbanism;
d) avizarea proiectelor de acte normative referitoare la activitatea de amenajare a teritoriului şi de
urbanism;

e) colaborarea cu ministerele, precum şi cu celelalte organe ale administraţiei publice centrale,

pentru fundamentarea, din punct de vedere al amenajării teritoriului şi al urbanismului, a
programelor strategice sectoriale;
f) colaborarea cu consiliile pentru dezvoltare regională, consiliile judeţene şi consiliile locale, precum
şi urmărirea modului în care se aplică programele guvernamentale şi liniile directoare în domeniul
amenajării teritoriului şi al urbanismului la nivel regional, judeţean şi local;
g) avizarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism, potrivit competenţelor
stabilite prin prezenta lege.
Art. 19. - (1) În îndeplinirea atribuţiilor sale Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei
utilizează informaţii de sinteză la nivel naţional din toate domeniile de activitate economică şi socială.
(2) Ministerele şi celelalte organe ale administraţiei publice centrale sunt obligate să furnizeze Ministerului
Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, la cerere, informaţiile necesare pentru desfăşurarea
activităţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism.
Art. 20. - Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei poate solicita autorităţilor administraţiei
publice locale să elaboreze sau să modifice o documentaţie de urbanism sau de amenajare a teritoriului, în
vederea aprofundării, detalierii sau aplicării unor prevederi cuprinse în programele strategice sectoriale ale
Guvernului, precum şi pentru respectarea intereselor generale ale statului.
SECŢIUNEA a 2-a - Atribuţiile administraţiei publice judeţene
Art. 21. - Consiliul judeţean coordonează activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism la nivel
judeţean, conform legii.
Art. 22. - (1) Consiliul judeţean stabileşte orientările generale privind amenajarea teritoriului şi
organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor, pe baza planurilor de amenajare a teritoriului şi de
urbanism. În acest scop coordonează activitatea consiliilor locale şi le acordă asistenţă tehnică de
specialitate.
(2) Consiliul judeţean asigură preluarea prevederilor cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului
naţional, regional şi zonal în cadrul documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism pentru
teritoriile administrative ale localităţilor din judeţ, asigură elaborarea Planului de amenajare a teritoriului
judeţean, a planurilor zonale de amenajare a teritoriului care sunt de interes judeţean şi le aprobă conform
prevederilor legii.
(3) În activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism consiliile judeţene sunt sprijinite de Ministerul
Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, precum şi de alte ministere şi organe ale administraţiei
publice centrale.
Art. 23. - Consiliul judeţean poate solicita consiliilor locale să elaboreze sau să actualizeze o documentaţie
de amenajare a teritoriului sau de urbanism, în vederea asigurării aplicării unor prevederi cuprinse în
programele de dezvoltare a judeţului; solicitarea se transmite consiliului local, însoţită de expunerea
motivelor care au stat la baza hotărârii consiliului judeţean şi de termenul fixat pentru elaborarea sau
modificarea documentaţiei.
Art. 24. - (1) În îndeplinirea atribuţiilor sale în domeniul amenajării teritoriului şi al urbanismului consiliul
judeţean utilizează informaţii de sinteză la nivelul judeţului din toate domeniile de activitate economico-
socială.
(2) Ministerele şi celelalte organe ale administraţiei publice centrale sunt obligate să furnizeze cu titlu
gratuit autorităţilor publice judeţene şi locale informaţii din domeniile lor de activitate pentru teritoriul
judeţului respectiv, iar consiliile locale sunt obligate să furnizeze informaţii referitoare la dezvoltarea
economico-socială şi urbanistică a localităţilor.
SECŢIUNEA a 3-a - Atribuţiile administraţiei publice locale
Art. 25. - (1) Consiliul local coordonează şi răspunde de întreaga activitate de urbanism desfăşurată pe
teritoriul unităţii administrativ-teritoriale şi asigură respectarea prevederilor cuprinse în documentaţiile de
amenajare a teritoriului şi de urbanism aprobate, pentru realizarea programului de dezvoltare urbanistică a
localităţilor componente ale comunei sau oraşului.
(2) Consiliul local cooperează cu consiliul judeţean şi este sprijinit de acesta în activitatea de amenajare a
teritoriului şi de urbanism.
Art. 26. - Consiliul local cooperează în procesul de întocmire a programului de dezvoltare urbanistică a
localităţilor şi cu instituţii, agenţi economici, organisme şi organizaţii neguvernamentale de interes
naţional, judeţean sau local.
Art. 27. - (1) În îndeplinirea atribuţiilor sale în domeniul amenajării teritoriului şi al urbanismului consiliul
local utilizează informaţii din toate domeniile de activitate economico-socială.

(2) Serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, agenţii economici,
organismele şi organizaţiile neguvernamentale care îşi desfăşoară activitatea la nivel local au obligaţia să
furnizeze cu titlu gratuit informaţiile necesare în vederea desfăşurării activităţii de amenajare a teritoriului
şi de urbanism la nivel local.
SECŢIUNEA a 4-a - Certificatul de urbanism
Art. 28. - Aplicarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism aprobate se asigură prin
eliberarea certificatului de urbanism.
Art. 29. - (1) Certificatul de urbanism este actul de informare cu caracter obligatoriu prin care autoritatea
administraţiei publice judeţene sau locale face cunoscute regimul juridic, economic şi tehnic al imobilelor şi
condiţiile necesare în vederea realizării unor investiţii, tranzacţii imobiliare ori a altor operaţiuni imobiliare,
potrivit legii.
(2) Eliberarea certificatului de urbanism este obligatorie pentru adjudecarea prin licitaţie a lucrărilor de
proiectare şi de execuţie a lucrărilor publice şi pentru legalizarea actelor de înstrăinare, partajare sau
comasare a bunurilor imobile. În cazul vânzării sau cumpărării de imobile certificatul de urbanism cuprinde
informaţii privind consecinţele urbanistice ale operaţiunii juridice, solicitarea certificatului de urbanism fiind
în acest caz facultativă.
(3) Certificatul de urbanism se eliberează la cererea oricărui solicitant, persoană fizică sau juridică, care
poate fi interesat în cunoaşterea datelor şi a reglementărilor cărora îi este supus respectivul bun imobil.
(4) Certificatul de urbanism nu conferă dreptul de executare a lucrărilor de construire, amenajare sau
plantare.
(5) În certificatul de urbanism se va menţiona în mod obligatoriu scopul eliberării acestuia.
(6) Certificatul de urbanism pentru destinaţii speciale se eliberează în temeiul şi cu respectarea
documentaţiilor aferente obiectivelor cu caracter militar, elaborate şi aprobate de Ministerul Apărării
Naţionale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de
Telecomunicaţii Speciale şi Serviciul de Protecţie şi Pază, după caz, pe baza avizului Ministerului Lucrărilor
Publice, Transporturilor şi Locuinţei.
Art. 30. - Pentru aceeaşi parcelă se pot elibera mai multe certificate de urbanism, dar conţinutul acestora,
bazat pe documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, şi celelalte reglementări în domeniu
trebuie să fie aceleaşi pentru toţi solicitanţii. În acest scop nu este necesară solicitarea actului de
proprietate asupra imobilului, în vederea emiterii certificatului de urbanism.
Art. 31. - Certificatul de urbanism cuprinde următoarele elemente privind:
a) regimul juridic al imobilului - dreptul de proprietate asupra imobilului şi servituţile de utilitate
publică care grevează asupra acestuia; situarea terenului în intravilan sau în afara acestuia;
prevederi ale documentaţiilor de urbanism care instituie un regim special asupra imobilului - zone
protejate, zone în care acţionează dreptul de preemţiune asupra imobilului, interdicţii definitive
sau temporare de construcţie sau dacă acesta este înscris în Lista cuprinzând monumentele
istorice din România, precum şi altele prevăzute de lege;
b) regimul economic al imobilului - folosinţa actuală, destinaţii admise sau neadmise, stabilite în
baza prevederilor urbanistice aplicabile în zonă, reglementări fiscale specifice localităţii sau zonei;
c) regimul tehnic al imobilului - procentul de ocupare a terenului, coeficientul de utilizare a
terenului, dimensiunile minime şi maxime ale parcelelor, echiparea cu utilităţi, edificabil admis pe
parcelă, circulaţii şi accese pietonale şi auto, parcaje necesare, alinierea terenului şi a
construcţiilor faţă de străzile adiacente terenului, înălţimea minimă şi maximă admisă.
Art. 32. - În cazul în care prin documentaţia înaintată se solicită o derogare de la prevederile
documentaţiilor de urbanism aprobate pentru zona respectivă, prin certificatul de urbanism se poate
solicita elaborarea unei alte documentaţii de urbanism prin care să se justifice şi să se demonstreze
posibilitatea intervenţiei urbanistice solicitate. După aprobarea noii documentaţii de urbanism - Plan
urbanistic zonal sau Plan urbanistic de detaliu - se poate întocmi documentaţia tehnică în vederea obţinerii
autorizaţiei de construire.
Art. 33. - (1) Certificatul de urbanism se emite de aceleaşi autorităţi ale administraţiei publice locale care,
potrivit competenţelor stabilite de legislaţia în vigoare, emit autorizaţiile de construire.
(2) Certificatul de urbanism se eliberează solicitantului în cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii
acestuia.
(3) Durata de valabilitate a certificatului de urbanism se stabileşte de către emitent conform legii, în
raport cu importanţa zonei şi a investiţiei.

Art. 34. - Emiterea de certificate de urbanism incomplete, cu date eronate sau cu nerespectarea
prevederilor cuprinse în documentaţiile de urbanism aprobate atrage răspunderea disciplinară,
administrativă, contravenţională, civilă sau penală, după caz, potrivit legii.
SECŢIUNEA a 5-a - Structura instituţională
Art. 35. - Activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism la nivel naţional este coordonată de
Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, care exercită şi controlul statului privind aplicarea
prevederilor cuprinse în documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism.
Art. 36. - (1) În cadrul aparatului propriu al consiliului judeţean, municipal sau orăşenesc şi în cel al
Consiliului General al Municipiului Bucureşti se organizează şi funcţionează, potrivit legii, structuri
specializate în domeniul amenajării teritoriului şi al urbanismului, conduse de arhitectul-şef al judeţului, al
municipiului sau al oraşului, respectiv de arhitectul-şef al municipiului Bucureşti.
(2) Funcţia de arhitect-şef va fi ocupată, în condiţiile legii, de un funcţionar public având de regulă
formaţia de arhitect sau urbanist licenţiat al învăţământului superior de lungă durată.
(3) În comune atribuţiile arhitectului-şef vor fi îndeplinite de către un funcţionar public din aparatul
propriu al consiliului local respectiv, cu atribuţii în domeniu şi pregătit în acest sens.
Art. 37. - (1) În scopul îmbunătăţirii calităţii deciziei referitoare la dezvoltarea durabilă locală şi
judeţeană, pe lângă fiecare consiliu judeţean, primărie municipală şi orăşenească, respectiv Primăria
Municipiului Bucureşti, se poate înfiinţa Comisia tehnică de amenajare a teritoriului şi de urbanism,
organism consultativ cu atribuţii de avizare, expertiză tehnică şi consultanţă.
(2) Comisia tehnică de amenajare a teritoriului şi de urbanism este formată din specialişti din domeniul
amenajării teritoriului şi al urbanismului şi din reprezentanţi ai instituţiilor tehnice, economice, sociale şi de
protecţie a mediului cu care administraţia publică locală colaborează pentru desfăşurarea activităţilor de
amenajare a teritoriului şi de urbanism.
(3) Componenţa nominală şi modul de funcţionare ale Comisiei tehnice de amenajare a teritoriului şi de
urbanism sunt aprobate de consiliul judeţean, consiliul local municipal, orăşenesc, respectiv de Consiliul
General al Municipiului Bucureşti, după caz, la propunerea preşedintelui consiliului judeţean, primarului,
respectiv a primarului general al municipiului Bucureşti, pe baza recomandărilor asociaţiilor profesionale
din domeniul amenajării teritoriului, urbanismului, construcţiilor, ale instituţiilor de învăţământ superior şi
ale arhitectului-şef.
(4) Comisia tehnică de amenajare a teritoriului şi de urbanism avizează din punct de vedere tehnic
documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, precum şi studiile de fundamentare sau
cercetările prealabile.
(5) Avizele date de Comisia tehnică de amenajare a teritoriului şi de urbanism se supun deliberării şi
aprobării consiliului judeţean, consiliului local, respectiv Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după
caz.
(6) La şedinţele de avizare ale Comisiei tehnice de amenajare a teritoriului şi de urbanism nu pot participa
la luarea deciziei membrii care au calitatea de autor al documentaţiilor - proiectelor, supuse avizării.
Art. 38. - (1) Documentaţiile de urbanism şi amenajare a teritoriului se semnează de profesionişti
calificaţi în domeniu prin licenţă sau studii postuniversitare de specialitate acreditate conform legii, precum
şi de alţi profesionişti cu drept de semnătură.
(2) Dreptul de semnătură pentru documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism se stabileşte
pe bază de regulament elaborat de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, în colaborare
cu Asociaţia Profesională a Urbaniştilor din România, precum şi cu alte organizaţii profesionale în domeniul
amenajării teritoriului şi al urbanismului.
(3) Regulamentul privind dobândirea dreptului de semnătură, precum şi Regulamentul referitor la
organizarea şi funcţionarea Registrului urbaniştilor se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
(4) Specialiştii calificaţi în domeniul amenajării teritoriului şi al urbanismului, care dobândesc dreptul de
semnătură, se înscriu în Registrul urbaniştilor.
CAPITOLUL IV
Documentaţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism
SECŢIUNEA 1 - Definiţii şi scop
Art. 39. - (1) În sensul prezentei legi, prin documentaţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism se
înţelege planurile de amenajare a teritoriului, planurile de urbanism, Regulamentul general de urbanism şi
regulamentele locale de urbanism, avizate şi aprobate conform prezentei legi.
(2) Documentaţiile de amenajare a teritoriului cuprind propuneri cu caracter director, iar documentaţiile
de urbanism cuprind reglementări operaţionale.

(3) Propunerile cu caracter director stabilesc strategiile şi direcţiile principale de evoluţie a unui teritoriu la
diverse niveluri de complexitate. Ele sunt detaliate prin reglementări specifice în limitele teritoriilor
administrative ale oraşelor şi comunelor.
(4) Prevederile cu caracter director cuprinse în documentaţiile de amenajare a teritoriului aprobate sunt
obligatorii pentru toate autorităţile administraţiei publice, iar cele cu caracter de reglementare, pentru
toate persoanele fizice şi juridice.
SECŢIUNEA a 2-a - Documentaţii de amenajare a teritoriului
Art. 40. - Documentaţiile de amenajare a teritoriului sunt următoarele:
a) Planul de amenajare a teritoriului naţional;
b) Planul de amenajare a teritoriului zonal;
c) Planul de amenajare a teritoriului judeţean.
Art. 41. - (1) Planul de amenajare a teritoriului naţional are caracter director şi reprezintă sinteza
programelor strategice sectoriale pe termen mediu şi lung pentru întregul teritoriu al ţării.
(2) Planul de amenajare a teritoriului naţional este compus din secţiuni specializate.
(3) Prevederile Planului de amenajare a teritoriului naţional şi ale secţiunilor sale devin obligatorii pentru
celelalte planuri de amenajare a teritoriului care le detaliază.
(4) Secţiunile Planului de amenajare a teritoriului naţional sunt: Căi de comunicaţie, Ape, Zone protejate,
Reţeaua de localităţi, Zone de risc natural, Turismul, Dezvoltarea rurală. Prin lege se pot aproba şi alte
secţiuni.
Art. 42. - (1) Planul de amenajare a teritoriului judeţean are caracter director şi reprezintă expresia
spaţială a programului de dezvoltare socio-economică a judeţului. Planul de amenajare a teritoriului
judeţean se corelează cu Planul de amenajare a teritoriului naţional, cu Planul de amenajare a teritoriului
zonal, cu programele guvernamentale sectoriale, precum şi cu alte programe de dezvoltare.
(2) Prevederile Planului de amenajare a teritoriului judeţean devin obligatorii pentru celelalte planuri de
amenajare a teritoriului şi de urbanism care le detaliază.
(3) Fiecare judeţ trebuie să deţină Planul de amenajare a teritoriului judeţean şi să îl reactualizeze
periodic, la 5-10 ani, în funcţie de politicile şi de programele de dezvoltare ale judeţului.
Art. 43. - Planul de amenajare a teritoriului zonal are rol director şi se realizează în vederea soluţionării
unor probleme specifice ale unor teritorii. Aceste teritorii pot fi:
a) intercomunale sau interorăşeneşti, compuse din unităţi administrativ-teritoriale de bază, comune
şi oraşe;
b) interjudeţene, înglobând părţi din judeţe sau judeţe întregi;
c) regionale, compuse din mai multe judeţe.
SECŢIUNEA a 3-a - Documentaţii de urbanism
Art. 44. - (1) Documentaţiile de urbanism se referă la localităţile urbane şi rurale şi reglementează
utilizarea terenurilor şi condiţiile de ocupare a acestora cu construcţii.
(2) Documentaţiile de urbanism transpun la nivelul localităţilor urbane şi rurale propunerile cuprinse în
planurile de amenajare a teritoriului naţional, zonal şi judeţean.
(3) Documentaţiile de urbanism au caracter de reglementare specifică şi stabilesc reguli ce se aplică direct
asupra localităţilor şi părţilor din acestea până la nivelul parcelelor cadastrale, constituind elemente de
fundamentare obligatorii pentru eliberarea certificatelor de urbanism.
Art. 45. - Documentaţiile de urbanism sunt următoarele:
a) Planul urbanistic general şi regulamentul local aferent acestuia;
b) Planul urbanistic zonal şi regulamentul local aferent acestuia;
c) Planul urbanistic de detaliu.
Art. 46. - (1) Planul urbanistic general are caracter director şi de reglementare operaţională. Fiecare
localitate trebuie să întocmească Planul urbanistic general, să îl actualizeze la 5-10 ani şi să îl aprobe,
acesta constituind baza legală pentru realizarea programelor şi acţiunilor de dezvoltare.
(2) Planul urbanistic general cuprinde reglementări pe termen scurt, la nivelul întregii unităţi administrativ-
teritoriale de bază, cu privire la:
a) stabilirea şi delimitarea teritoriului intravilan în relaţie cu teritoriul administrativ al localităţii;
b) stabilirea modului de utilizare a terenurilor din intravilan;

c) zonificarea funcţională în corelaţie cu organizarea reţelei de circulaţie;

d) delimitarea zonelor afectate de servituţi publice;
e) modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii tehnico-edilitare;
f) stabilirea zonelor protejate şi de protecţie a monumentelor istorice;
g) formele de proprietate şi circulaţia juridică a terenurilor;
h) precizarea condiţiilor de amplasare şi conformare a volumelor construite, amenajate şi plantate.
(3) Planul urbanistic general cuprinde prevederi pe termen mediu şi lung cu privire la:
a) evoluţia în perspectivă a localităţii;
b) direcţiile de dezvoltare funcţională în teritoriu;
c) traseele coridoarelor de circulaţie şi de echipare prevăzute în planurile de amenajare a teritoriului
naţional, zonal şi judeţean.
Art. 47. - (1) Planul urbanistic zonal are caracter de reglementare specifică detaliată şi asigură corelarea
dezvoltării urbanistice complexe cu prevederile Planului urbanistic general a unei zone delimitate din
teritoriul localităţii.
(2) Planul urbanistic zonal cuprinde reglementări asupra zonei referitoare la:
a) organizarea reţelei stradale;
b) organizarea arhitectural-urbanistică în funcţie de caracteristicile structurii urbane;
c) modul de utilizare a terenurilor;
d) dezvoltarea infrastructurii edilitare;
e) statutul juridic şi circulaţia terenurilor;
f) protejarea monumentelor istorice şi servituţi în zonele de protecţie ale acestora.
(3) Elaborarea Planului urbanistic zonal este obligatorie în cazul:
a) zonelor centrale ale localităţilor;
b) zonelor protejate şi de protecţie a monumentelor, a complexelor de odihnă şi agrement, a
parcurilor industriale, a parcelărilor;
c) altor zone stabilite de autorităţile publice locale din localităţi, potrivit legii.
(4) Stabilirea zonelor pentru care se întocmesc planuri urbanistice zonale obligatorii se face de regulă în
Planul urbanistic general.
Art. 48. - (1) Planul urbanistic de detaliu are exclusiv caracter de reglementare specifică, prin care se
asigură condiţiile de amplasare, dimensionare, conformare şi servire edilitară a unuia sau mai multor
obiective pe una sau mai multe parcele adiacente, pe unul sau mai multe amplasamente, în corelare cu
vecinătăţile imediate.
(2) Planul urbanistic de detaliu cuprinde reglementări cu privire la:
a) asigurarea accesibilităţii şi racordarea la reţelele edilitare;
b) permisivităţi şi constrângeri urbanistice privind volumele construite şi amenajările;
c) relaţiile funcţionale şi estetice cu vecinătatea;
d) compatibilitatea funcţiunilor şi conformarea construcţiilor, amenajărilor şi plantaţiilor;
e) regimul juridic şi circulaţia terenurilor şi construcţiilor.
(3) Planul urbanistic de detaliu se elaborează numai pentru reglementarea amănunţită a prevederilor
stabilite prin Planul urbanistic general, Planul urbanistic zonal sau pentru stabilirea condiţiilor de construire.
Art. 49. - (1) Regulamentul general de urbanism reprezintă sistemul de norme tehnice, juridice şi
economice care stă la baza elaborării planurilor de urbanism, precum şi a regulamentelor locale de
urbanism.
(2) Regulamentul local de urbanism pentru întreaga unitate administrativ-teritorială, aferent Planului
urbanistic general, sau pentru o parte a acesteia, aferent Planului urbanistic zonal, cuprinde şi detaliază
prevederile Planului urbanistic general şi ale Planului urbanistic zonal referitoare la modul concret de
utilizare a terenurilor, precum şi de amplasare, dimensionare şi realizare a volumelor construite,
amenajărilor şi plantaţiilor.
(3) După aprobare Planul urbanistic general, Planul urbanistic zonal şi Planul urbanistic de detaliu
împreună cu regulamentele locale de urbanism aferente sunt opozabile în justiţie.

SECŢIUNEA a 4-a - Iniţierea şi finanţarea activităţilor

Art. 50. - Iniţiativa elaborării documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism aparţine
colectivităţilor locale, prin autorităţile deliberative şi executive, Guvernului, precum şi persoanelor fizice sau
juridice interesate în amenajarea teritoriului şi în dezvoltarea localităţilor.
Art. 51. - (1) Activităţile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, prevăzute în prezenta lege, se
finanţează din bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi din bugetul de stat, prin
Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, precum şi de persoane juridice şi fizice interesate
în dezvoltarea unei localităţi sau a unei zone din cadrul acesteia.
(2) Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să prevadă în bugetele anuale fonduri pentru
elaborarea sau actualizarea, după caz, a planurilor de amenajare a teritoriului, a planurilor de urbanism şi
a studiilor de fundamentare necesare în vederea elaborării acestora.
Art. 52. - Pentru desfăşurarea unor activităţi comune de amenajare a teritoriului şi de urbanism, pentru
realizarea unor obiective de interes general, consiliile judeţene se pot asocia sau, după caz, pot colabora,
în condiţiile legii, cu persoane juridice sau fizice din ţară sau din străinătate în scopul atragerii de fonduri
suplimentare.
Art. 53. - Autorităţile administraţiei publice locale participă la finanţarea planurilor de amenajare a
teritoriului, a planurilor urbanistice generale care intră în competenţele de aprobare, precum şi la
urmărirea realizării acestora, potrivit legii.
Art. 54. - (1) Planurile urbanistice zonale şi planurile urbanistice de detaliu privind realizarea unor
obiective de interes public, precum şi pentru zone protejate se finanţează din bugetul de stat ori din
bugetele locale.
(2) Alte planuri urbanistice zonale sau de detaliu, în afară de cele precizate la alin. (1), se finanţează de
persoanele juridice sau fizice interesate, cu sprijinul, după caz, al autorităţilor administraţiei publice locale.
Art. 55. - Finanţarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism cu caracter deosebit,
pentru zone şi localităţi care necesită cercetări şi studii complexe, se face şi din fonduri destinate
cercetării, dezvoltării regionale şi altele, în condiţiile stabilite de ministere şi de alţi factori implicaţi.
SECŢIUNEA a 5-a - Avizarea şi aprobarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de
urbanism
Art. 56. - (1) Avizarea şi aprobarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism se fac de
către autorităţile şi organismele centrale şi teritoriale interesate, potrivit prevederilor anexei nr. 1 la
prezenta lege.
(2) Precizarea conţinutului documentaţiilor care se supun avizării, precum şi a emitenţilor de avize pentru
fiecare categorie de documentaţii se va stabili prin ordin al ministrului lucrărilor publice, transporturilor şi
locuinţei.
(3) Avizarea documentaţiilor de interes general - toate categoriile din domeniul amenajării teritoriului,
precum şi din domeniul urbanismului (cu excepţia Planului urbanistic de detaliu) - se face fără perceperea
unor taxe.
SECŢIUNEA a 6-a - Participarea populaţiei la activităţile de amenajare a teritoriului şi de
urbanism
Art. 57. - (1) Participarea populaţiei la activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism se realizează
prin:
a) informarea populaţiei;
b) consultarea populaţiei;
c) alte forme de participare prevăzute de lege.
(2) Cetăţenii pot participa la activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism, individual sau prin
asociere, în condiţiile legii.
Art. 58. - Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale asigură organizarea şi desfăşurarea
procesului de participare a populaţiei în cadrul activităţilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism.
Art. 59. - Informarea populaţiei este activitatea prin care se fac publice:
a) obiectivele dezvoltării economico-sociale privind amenajarea teritoriului şi dezvoltarea urbanistică
a localităţilor;
b) intenţiile autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale privind elaborarea unor documentaţii
de amenajare a teritoriului şi de urbanism, precum şi scopul pentru care acestea sunt elaborate;

c) conţinutul documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism care urmează să fie supuse

aprobării, conform legii.
Art. 60. - Consultarea populaţiei este procesul prin care aceasta îşi exprimă opţiunile şi opiniile privind
prevederile programelor de amenajare a teritoriului şi de dezvoltare urbanistică a localităţilor, precum şi
cele cuprinse în documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, în cadrul procesului de
elaborare şi aprobare a acestora, şi se realizează prin publicarea procedurii de desfăşurare a consultării şi
desfăşurarea anchetei publice.
Art. 61. - Informarea şi consultarea populaţiei se desfăşoară diferenţiat, în funcţie de amploarea şi de
importanţa documentaţiei de amenajare a teritoriului sau de urbanism, potrivit procedurilor stabilite de
Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei.
SECŢIUNEA a 7-a - Urmărirea aplicării documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de
urbanism aprobate
Art. 62. - (1) Urmărirea aplicării documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism aprobate se
face prin compartimentele de specialitate din aparatul propriu al consiliilor judeţene, municipale, orăşeneşti
şi comunale, după caz, precum şi de Inspectoratul de Stat în Construcţii.
(2) Compartimentele de specialitate vor urmări corelarea realizării programelor de dezvoltare cu
prevederile documentaţiilor aprobate.
CAPITOLUL V
Sancţiuni
Art. 63. - Încălcarea prevederilor prezentei legi atrage răspunderea civilă, contravenţională, disciplinară,
administrativă sau penală, după caz, potrivit legii.
Art. 64. - Faptele de încălcare a prezentei legi se constată de organele de control al activităţii de
amenajare a teritoriului şi de urbanism ale consiliilor judeţene şi locale, precum şi de Inspectoratul de Stat
în Construcţii.
CAPITOLUL VI
Dispoziţii finale
Art. 65. - (1) În absenţa Planului de amenajare a teritoriului judeţean şi a Planului urbanistic general
aprobate, pe teritoriile aferente nu se pot realiza investiţii în construcţii, lucrări tehnico-edilitare, precum şi
orice alte investiţii urbane.
(2) Documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism modificate fără respectarea prevederilor
legale privitoare la avizarea şi aprobarea acestora sunt nule.
Art. 66. - Unităţile administrativ-teritoriale de bază, care la data intrării în vigoare a prezentei legi dispun
de planuri urbanistice generale preliminare, au obligaţia ca în termen de 12 luni să le finalizeze şi să le
aprobe ca documentaţii de urbanism definitive.
Art. 67. - Dispoziţiile referitoare la categoriile de documentaţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism,
competenţele de avizare şi de aprobare a acestora, cuprinse în Legea nr. 50/1991 privind autorizarea
executării lucrărilor de construcţii şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, republicată, cu modificările
ulterioare, precum şi orice alte prevederi contrare prezentei legi se abrogă.
Art. 68. - Anexa nr. 1 cuprinzând categoriile de documentaţii în domeniul amenajării teritoriului şi
urbanismului, competenţele de avizare şi de aprobare a acestora, precum şi anexa nr. 2 cuprinzând
termenii de specialitate utilizaţi în cuprinsul legii fac parte integrantă din prezenta lege.
Această lege a fost adoptată de Senat în şedinţa din 7 iunie 2001, cu respectarea prevederilor art. 74 alin.
(2) din Constituţia României.
p. PREŞEDINTELE SENATULUI,
PUSKAS VALENTIN-ZOLTAN
Această lege a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 18 iunie 2001, cu respectarea
prevederilor art. 74 alin. (2) din Constituţia României.
PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR
VALER DORNEANU
Bucureşti, 6 iulie 2001.

ANEXA NR. 1
CATEGORII DE DOCUMENTAŢII DE AMENAJARE A TERITORIULUI ŞI DE URBANISM.
COMPETENŢE DE AVIZARE ŞI DE APROBARE A ACESTORA
Nr. Categorii de documentaţii Avizează Aprobă
crt
0 1 2 3
A. Amenajarea teritoriului
Plan de amenajare a teritoriului
1. Naţional Guvernul Parlamentul
2. Zonal Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Consiliile judeţene
Regional sau interjudeţean Locuinţei Consiliile locale
Inter-orăşenesc sau intercomunal Organisme centrale şi teritoriale interesate
Frontalier, Metropolitan, Periurban
al principalelor municipii şi oraşe
3 Judeţean Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Consiliul judeţean
Locuinţei Consiliul General al
Organismele centrale şi teritoriale interesate Municipiului Bucureşti
B. Urbanism
Plan urbanistic general şi regulament local aferent acestuia
4 Municipiul Bucureşti Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Consiliul General al
Locuinţei Municipiului Bucureşti
Organisme centrale şi teritoriale interesate
5. Municipiu Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Consiliul local al
Locuinţei municipiului
Consiliul judeţean
6. Oraş Consiliul judeţean Consiliul local al oraşului
7. Comuna Consiliul judeţean Consiliul local al comunei
8. Municipii, oraşe şi comune ce Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Consiliul local al
includ staţiuni balneare/turistice Locuinţei municipiului/ oraşului
declarate Consiliul judeţean /comunei, după caz
Plan urbanistic zonal şi regulament local aferent acestuia
9. Zona centrală a municipiului Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Consiliul General al
Bucureşti precum şi alte zone Locuinţei Municipiului Bucureşti
funcţionale de interes Organisme centrale şi teritoriale interesate
10. Zona centrală a municipiului şi alte Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Consiliile locale municipale
zone funcţionale de interes Locuinţei
Consiliul judeţean
11. Zona centrală a oraşului, satului, Consiliul judeţean Consiliile locale orăşeneşti
precum şi alte zone funcţionale de Organisme centrale şi teritoriale interesate sau comunale
interes
12. Zone protejate ori asupra cărora s- Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Consiliile locale sau
a instituit un tip de restricţie Locuinţei Consiliul General al
Consiliul judeţean Municipiului Bucureşti
Plan urbanistic de detaliu
13. Investiţii din competenţa de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Consiliile locale sau
aprobare a Guvernului, a altor Locuinţei Consiliul General al
organe ale administraţiei publice Consiliul judeţean Municipiului Bucureşti
centrale şi cele care se amplasează Organisme centrale şi teritoriale interesate
în zone protejate ori de interes
deosebit
14. Alte investiţii Organisme teritoriale interesate Consiliile locale sau
Consiliul General al
Municipiului Bucureşti
C. Regulament de urbanism
15. Regulament general de urbanism Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Guvernul
Locuinţei
Notă: Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei a devenit Ministerul Transporturilor,
Construcţiilor şi Turismului.

ANEXA NR. 2
DEFINIREA TERMENILOR UTILIZAŢI ÎN LEGE (în ordine alfabetică)
Aprobare - opţiunea forului deliberativ al autorităţilor competente de încuviinţare a propunerilor cuprinse
în documentaţiile prezentate şi susţinute de avizele tehnice favorabile, emise în prealabil. Prin actul de
aprobare (lege, hotărâre a Guvernului, hotărâre a consiliilor judeţene sau locale, după caz) se conferă
documentaţiilor putere de aplicare, constituindu-se astfel ca temei juridic în vederea realizării programelor
de amenajare teritorială şi dezvoltare urbanistică, precum şi a autorizării lucrărilor de execuţie a
obiectivelor de investiţii.
Avizare - procedura de analiză şi exprimare a punctului de vedere al unei comisii tehnice din structura
ministerelor, administraţiei publice locale ori a altor organisme centrale sau teritoriale interesate, având ca
obiect analiza soluţiilor funcţionale, a indicatorilor tehnico-economici şi sociali ori a altor elemente
prezentate prin documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism. Avizarea se concretizează printr-
un act (aviz favorabil sau nefavorabil) cu caracter tehnic şi obligatoriu.
Caracter director - însuşirea unei documentaţii aprobate de a stabili cadrul general de amenajare a
teritoriului şi de dezvoltare urbanistică a localităţilor, prin coordonarea acţiunilor specifice. Caracterul
director este specific documentaţiilor de amenajare a teritoriului.
Caracter de reglementare - însuşirea unei documentaţii aprobate de a impune anumiţi parametri
soluţiilor promovate. Caracterul de reglementare este specific documentaţiilor de urbanism.
Circulaţia terenurilor - schimbarea titularilor dreptului de proprietate sau de exploatare asupra
terenurilor prin acte de vânzare-cumpărare, donaţie, concesiune, arendare etc.
Competenţa de avizare/aprobare - abilitarea legală a unei instituţii publice şi capacitatea tehnică de a
emite avize/aprobări.
Dezvoltare durabilă - satisfacerea necesităţilor prezentului, fără a se compromite dreptul generaţiilor
viitoare la existenţă şi dezvoltare.
Dezvoltare regională - ansamblul politicilor autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale,
elaborate în scopul armonizării strategiilor, politicilor şi programelor de dezvoltare sectorială pe arii
geografice, constituite în "regiuni de dezvoltare", şi care beneficiază de sprijinul Guvernului, al Uniunii
Europene şi al altor instituţii şi autorităţi naţionale şi internaţionale interesate.
Documentaţie de amenajare a teritoriului şi de urbanism - ansamblu de piese scrise şi desenate,
referitoare la un teritoriu determinat, prin care se analizează situaţia existentă şi se stabilesc obiectivele,
acţiunile şi măsurile de amenajare a teritoriului şi de dezvoltare urbanistică a localităţilor pe o perioadă
determinată.
Parcelare - acţiunea urbană prin care o suprafaţă de teren este divizată în loturi mai mici, destinate
construirii sau altor tipuri de utilizare. De regulă este legată de realizarea unor locuinţe individuale, de
mică înălţime.
Politici de dezvoltare - mijloacele politico-administrative, organizatorice şi financiare, utilizate în scopul
realizării unei strategii.
Programe de dezvoltare - ansamblu de obiective concrete propuse pentru realizarea politicilor de
dezvoltare.
Protecţia mediului - ansamblu de acţiuni şi măsuri privind protejarea fondului natural şi construit în
localităţi şi în teritoriul înconjurător.
Regimul juridic al terenurilor - totalitatea prevederilor legale prin care se definesc drepturile şi
obligaţiile legate de deţinerea sau exploatarea terenurilor.
Regiune frontalieră - regiune care include arii situate la frontieră, delimitată în scopul aplicării unei
strategii comune de dezvoltare de o parte şi de alta a frontierelor şi al realizării unor programe, proiecte şi
acţiuni de cooperare.
Reţea de localităţi - totalitatea localităţilor de pe un teritoriu (naţional, judeţean, zonă funcţională) ale
căror existenţă şi dezvoltare sunt caracterizate printr-un ansamblu de relaţii desfăşurate pe multiple
planuri (economice, demografice, de servicii, politico-administrative etc.). Reţeaua de localităţi este
constituită din localităţi urbane şi rurale.

Servitute de utilitate publică - sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea unui imobil
având un alt proprietar. Măsura de protecţie a bunurilor imobile publice nu poate fi opusă cererilor de
autorizare decât dacă este continuă în documentaţiile de urbanism aprobate (având drept consecinţă o
limitare administrativă a dreptului de proprietate).
Sistem urban - sistem de localităţi învecinate între care se stabilesc relaţii de cooperare economică,
socială şi culturală, de amenajare a teritoriului şi protecţie a mediului, echipare tehnico-edilitară, fiecare
păstrându-şi autonomia administrativă.
Strategie de dezvoltare - direcţionarea globală sau pe domenii de activitate, pe termen scurt, mediu şi
lung, a acţiunilor menite să determine dezvoltarea urbană.
Structură urbană - totalitatea relaţiilor în plan funcţional şi fizic, pe baza cărora se constituie organizarea
unei localităţi sau a unei zone din aceasta şi din care rezultă configuraţia lor spaţială.
Teritoriu administrativ - suprafaţa delimitată de lege, pe trepte de organizare administrativă a
teritoriului: naţional, judeţean şi al unităţilor administrativ-teritoriale (municipiu, oraş, comună).
Teritoriu intravilan - totalitatea suprafeţelor construite şi amenajate ale localităţilor ce compun unitatea
administrativ-teritorială de bază, delimitate prin planul urbanistic general aprobat şi în cadrul cărora se
poate autoriza execuţia de construcţii şi amenajări. De regulă intravilanul se compune din mai multe
trupuri (sate sau localităţi suburbane componente).
Teritoriu extravilan - suprafaţa cuprinsă între limita administrativ-teritorială a unităţii de bază
(municipiu, oraş, comună) şi limita teritoriului intravilan.
Teritoriu metropolitan - suprafaţa situată în jurul marilor aglomerări urbane, delimitată prin studii de
specialitate, în cadrul căreia se creează relaţii reciproce de influenţă în domeniul căilor de comunicaţie,
economic, social, cultural şi al infrastructurii edilitare. De regulă limita teritoriului metropolitan depăşeşte
limita administrativă a localităţii şi poate depăşi limita judeţului din care face parte.
Teritoriu periurban - suprafaţa din jurul municipiilor şi oraşelor, delimitată prin studii de specialitate, în
cadrul căreia se creează relaţii de interdependenţă în domeniul economic, al infrastructurii, deplasărilor
pentru muncă, asigurărilor cu spaţii verzi şi de agrement, asigurărilor cu produse agroalimentare etc.
Zonă defavorizată - arii geografice strict delimitate teritorial, care îndeplinesc cel puţin una dintre
următoarele condiţii:
• au structuri productive mono-industriale care în activitatea zonei mobilizează mai mult de 50%
din populaţia salariată;
• sunt zone miniere în care personalul a fost disponibilizat prin concedieri colective în urma
aplicării programelor de restructurare;
• în urma lichidării, restructurării sau privatizării unor agenţi economici apar concedieri colective
care afectează mai mult de 25% din numărul angajaţilor care au domiciliul stabil în zona
respectivă;
• rata şomajului depăşeşte cu 25% rata şomajului la nivel naţional;
• sunt lipsite de mijloace de comunicaţie şi infrastructura este slab dezvoltată.
Zonă funcţională - parte din teritoriul unei localităţi în care, prin documentaţiile de amenajare a
teritoriului şi de urbanism, se determină funcţiunea dominantă existentă şi viitoare. Zona funcţională poate
rezulta din mai multe părţi cu aceeaşi funcţiune dominantă (zona de locuit, zona activităţilor industriale,
zona spaţiilor verzi etc.). Zonificarea funcţională este acţiunea împărţirii teritoriului în zone funcţionale.
Zonă de protecţie - suprafeţe în jurul sau în preajma unor surse de nocivitate, care impun protecţia
zonelor învecinate (staţii de epurare, platforme pentru depozitarea controlată a deşeurilor, puţuri seci,
cimitire, noxe industriale, circulaţie intensă etc.).
Zonă protejată - suprafaţa delimitată în jurul unor bunuri de patrimoniu, construit sau natural, a unor
resurse ale subsolului, în jurul sau în lungul unor oglinzi de apă etc. şi în care, prin documentaţiile de
amenajare a teritoriului şi de urbanism, se impun măsuri restrictive de protecţie a acestora prin distanţă,
funcţionalitate, înălţime şi volumetrie.

Lege nr. 315 din 28 iunie 2004 privind dezvoltarea regională în

România
Publicată în MONITORUL OFICIAL NR. 577 din 29/06/2004
Capitolul I
Dispoziţii generale
Articolul 1.
Prin prezenta lege se stabilesc cadrul instituţional, obiectivele, competentele şi instrumentele specifice
politicii de dezvoltare regională în România.
Articolul 2.
(1) Politica de dezvoltare regională reprezintă ansamblul politicilor elaborate de Guvern, prin organele
administraţiei publice centrale, de autorităţile administraţiei publice locale şi organismele regionale
specializate, cu consultarea partenerilor socioeconomici implicaţi, în scopul asigurării creşterii economice şi
dezvoltării sociale echilibrate şi durabile ale unor arii geografice constituite în regiuni de dezvoltare, al
îmbunătăţirii competitivităţii internaţionale a României şi al reducerii decalajelor economice şi sociale
existente între România şi statele membre ale Uniunii Europene.
(2) Aplicarea politicilor de dezvoltare regională se realizează în concordanţă cu obiectivele şi priorităţile
generale de dezvoltare a României, precum şi cu obiectivele Uniunii Europene în domeniul coeziunii
economice şi sociale.
(3) Principiile care stau la baza realizării politicii de dezvoltare regională sunt:
- subsidiaritatea;
- descentralizarea;
- parteneriatul.
Articolul 3.
Obiectivele de bază ale politicii de dezvoltare regională în România sunt următoarele:
a) diminuarea dezechilibrelor regionale existente prin stimularea dezvoltării echilibrate,
recuperarea accelerată a întârzierilor în domeniul economic şi social a zonelor mai puţin
dezvoltate, ca urmare a unor condiţii istorice, geografice, economice, sociale, politice,
precum şi preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre;
b) corelarea politicilor sectoriale guvernamentale la nivelul regiunilor prin stimularea
iniţiativelor şi prin valorificarea resurselor locale şi regionale, în scopul dezvoltării
economico- sociale durabile şi al dezvoltării culturale a acestora;
c) stimularea cooperării interregionale, interne şi internaţionale, transfrontaliere, inclusiv
în cadrul euroregiunilor, precum şi participarea regiunilor de dezvoltare la structurile şi
organizaţiile europene care promovează dezvoltarea economico- socială şi instituţională a
acestora, în scopul realizării unor proiecte de interes comun, în conformitate cu acordurile
internaţionale la care România este parte.
Articolul 4.
Obiectivele prevăzute la art. 3 se realizează prin programe care se finanţează din Fondul naţional pentru
dezvoltare regională şi din Fondul pentru dezvoltare regională, care se constituie potrivit prevederilor
prezentei legi.
Capitolul II
Regiunile de dezvoltare
Articolul 5.
(1) În aplicarea prezentei legi, în concordanţă cu obiectivele de coeziune economică şi socială ale
României, precum şi ale Uniunii Europene în domeniul politicilor de dezvoltare regională, pe teritoriul
României sunt constituite opt regiuni de dezvoltare.
(2) Regiunile de dezvoltare nu sunt unităţi administrativ- teritoriale şi nu au personalitate juridică.
(3) Denumirile şi componenţa regiunilor de dezvoltare sunt prevăzute în anexa care face parte integrantă
din prezenta lege.

Articolul 6.
(1) Regiunile de dezvoltare sunt zone care cuprind teritoriile judeţelor în cauză, respectiv ale municipiului
Bucureşti, constituite în baza unor convenţii încheiate între reprezentanţii consiliilor judeţene şi, după caz,
ai Consiliului General al Municipiului Bucureşti, şi funcţionează în baza prevederilor prezentei legi.
(2) Regiunile de dezvoltare constituie cadrul de elaborare, implementare şi evaluare a politicilor de
dezvoltare regională, precum şi de culegere a datelor statistice specifice, în conformitate cu reglementările
europene emise de EUROSTAT pentru nivelul al doilea de clasificare teritorială NUTS 2, existent în Uniunea
Europeană.
(3) Regiunile, judeţele şi/sau localităţile din judeţe care fac parte din regiuni diferite se pot asocia în scopul
realizării unor obiective de interes comun, interregionale şi/sau interjudeţene.
Capitolul III
Structuri teritoriale pentru dezvoltarea regională
Articolul 7.
(1) Consiliul pentru dezvoltare regională este organismul regional deliberativ, fără personalitate juridică,
care este constituit şi funcţionează pe principii parteneriale la nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare, în
scopul coordonării activităţilor de elaborare şi monitorizare ce decurg din politicile de dezvoltare regională.
(2) În concordanţă cu obiectivele politicii regionale, consiliul pentru dezvoltare regională are următoarele
atribuţii principale:
a) analizează şi aprobă strategia şi programele de dezvoltare regională;
b) sprijină elaborarea în parteneriat a Planului naţional de dezvoltare;
c) aprobă proiectele de dezvoltare regională, selecţionate la nivel regional, în concordanţă cu criteriile,
priorităţile şi metodologia elaborate de instituţia naţională cu atribuţii în domeniul dezvoltării regionale,
împreună cu organismele regionale specializate;
d) transmite Consiliului naţional pentru dezvoltare regională, spre aprobarea finanţării, portofoliul
propus de proiecte pentru care se aplică o procedură de selecţie la nivel naţional;
e) aprobă criteriile, priorităţile, alocarea şi destinaţiile resurselor Fondului pentru dezvoltare regională;
f) prezintă Consiliului naţional pentru dezvoltare regională propuneri privind alocarea de resurse la
Fondul pentru dezvoltare regională;
g) urmăreşte utilizarea fondurilor alocate din Fondul naţional pentru dezvoltare regională;
h) propune Consiliului naţional pentru dezvoltare regională cuantumul contribuţiilor anuale, în limita
sumelor aprobate prin bugetele judeţelor, respectiv al municipiului Bucureşti, după caz, alocate pentru
Fondul pentru dezvoltare regională, pentru finanţarea obiectivelor politicilor regionale, precum şi
destinaţia şi eşalonările de plată ale acestora;
i) atrage alte contribuţii financiare, locale şi regionale, în vederea realizării obiectivelor regionale;
sursele atrase se constituie ca venituri la Fondul pentru dezvoltare regională;
j) aprobă rapoartele de activitate semestriale întocmite de agenţiile pentru dezvoltare regională;
k) coordonează şi sprijină dezvoltarea parteneriatelor regionale;
l) elaborează şi aprobă regulamentul propriu de funcţionare, în conformitate cu regulamentul- cadru de
organizare şi funcţionare a consiliilor pentru dezvoltare regională;
m) avizează contractele, convenţiile, acordurile, protocoalele, precum şi alte documente similare,
încheiate; de către agenţia pentru dezvoltare regională cu terţii în domeniul specific de activitate,
inclusiv cu instituţiile similare din cadrul Uniunii Europene, şi informează corespunzător Consiliul
naţional pentru dezvoltare regională;
n) aprobă statutul de organizare şi funcţionare a agenţiei pentru dezvoltare regională, precum şi
organigrama acesteia;
o) coordonează activităţile de mediatizare la nivel regional a politicilor şi obiectivelor de dezvoltare
regională, a programelor regionale finanţate de Uniunea Europeană, precum şi pe cele privind
utilizarea, la nivelul regiunii, a fondurilor, asigurând transparenţa şi informarea corectă, rapidă şi în
timp util a cetăţenilor, în special a întreprinzătorilor.
(3) Sumele reprezentând contribuţiile financiare ale consiliilor judeţene şi, respectiv, ale Consiliului General
al Municipiului Bucureşti, după caz, stabilite în condiţiile prezentei legi, se prevăd în bugetele anuale proprii
ale acestora, în cadrul unei poziţii distincte, denumită Dezvoltare şi promovare regională.

(4) Consiliile judeţene, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, adoptă hotărâri în
aplicarea hotărârilor consiliilor pentru dezvoltare regională, în termen de maximum 60 de zile de la
primirea comunicării privind cuantumul contribuţiilor anuale, stabilite conform prevederilor art. 7 alin. (2)
lit. h).
(5) Contribuţiile anuale, astfel stabilite, sunt vărsate trimestrial în Fondul pentru dezvoltare regională,
administrat de agenţiile pentru dezvoltare regională.
(6) Consiliul pentru dezvoltare regională este alcătuit din preşedinţii consiliilor judeţene şi din câte un
reprezentant al fiecărei categorii de consilii locale municipale, orăşeneşti şi comunale din fiecare judeţ al
regiunii; în cazul regiunii de dezvoltare Bucureşti - Ilfov, consiliul pentru dezvoltare regională este alcătuit
din preşedintele Consiliului Judeţean Ilfov, primarul general al municipiului Bucureşti, din câte un
reprezentant al fiecărui consiliu local de sector şi din reprezentanţi ai consiliilor locale din judeţul Ilfov, la
paritate cu reprezentanţii sectoarelor municipiului Bucureşti.
(7) Consiliul pentru dezvoltare regională alege un preşedinte şi un vicepreşedinte, care nu pot fi
reprezentanţi ai aceluiaşi judeţ; aceste funcţii sunt îndeplinite, prin rotaţie, pentru câte un mandat de un
an, de către preşedinţii consiliilor judeţene.
(8) În funcţie de problematica supusă dezbaterii, la lucrările consiliului pentru dezvoltare regională pot
participa, fără drept de vot, prefecţii judeţelor, reprezentanţi ai consiliilor locale, municipale, orăşeneşti şi
comunale, ai instituţiilor şi organizaţiilor cu atribuţii în domeniul dezvoltării regionale, reprezentanţi ai
societăţii civile şi parteneri socioeconomici relevanţi.
Articolul 8.
(1) În fiecare regiune de dezvoltare funcţionează câte o agenţie pentru dezvoltare regională,
organism neguvernamental, nonprofit, de utilitate publică, cu personalitate juridică, care funcţionează în
domeniul dezvoltării regionale. Acestea se organizează şi funcţionează în condiţiile prezentei legi şi ale
statutului de organizare şi funcţionare, aprobat de consiliul pentru dezvoltare regională.
(2) Schimbarea sediului agenţiei pentru dezvoltare regională în cadrul aceleiaşi localităţi în care
funcţionează se aprobă de consiliul pentru dezvoltare regională, la propunerea directorului agenţiei pentru
dezvoltare regională; schimbarea sediului agenţiei pentru dezvoltare regională în altă localitate, precum şi
schimbarea denumirii regiunilor şi/sau a denumirii agenţiei se pot face numai cu aprobarea Consiliului
naţional pentru dezvoltare regională.
(3) În fiecare judeţ component al regiunii de dezvoltare, cu excepţia judeţului de reşedinţă a agenţiei,
funcţionează un birou al agenţiei pentru dezvoltare regională.
(4) Consiliile judeţene asigură spaţii adecvate pentru sediile şi spaţiile agenţiilor pentru dezvoltare
regională şi ale birourilor acestora, în judeţele în care acestea îşi au reşedinţa sau funcţionează.
(5) Coordonarea activităţilor agenţiilor pentru dezvoltare regională în domeniul implementării politicilor de
dezvoltare regională, precum şi ale obiectivelor acestora se face de către instituţia naţională cu atribuţii şi
responsabilităţi în acest domeniu.
(6) Directorul agenţiei pentru dezvoltare regională este numit prin concurs şi este eliberat din funcţie de
către consiliul pentru dezvoltare regională.
(7) În elaborarea structurii organizatorice a agenţiei pentru dezvoltare regională, directorul acesteia aplică
principiile definirii clare a funcţiilor şi competenţelor, precum şi al separării de atribuţii.
(8) În cadrul fiecărei agenţii pentru dezvoltare regională se constituie o unitate de audit intern,
subordonată directorului agenţiei şi care are ca scop:
a) asigurarea obiectivă şi consilierea, destinate să îmbunătăţească sistemele şi activităţile agenţiei;
b) sprijinirea îndeplinirii obiectivelor agenţiei printr- o abordare sistematică şi metodică, prin care se
evaluează şi se îmbunătăţeşte eficacitatea sistemului de conducere bazat pe gestiunea riscului, a
controlului şi a proceselor de administrare.
(9) Capacitatea instituţională şi administrativă a agenţiilor pentru dezvoltare regională de a îndeplini aceste
activităţi, precum şi atribuţiile delegate de instituţia/instituţiile naţionale sunt verificate prin unităţile de
audit intern din cadrul fiecărei autorităţi naţionale de management şi gestionare a programului respectiv.
(10) În scopul implementării programelor de dezvoltare regională, instituţia naţională cu atribuţii în
domeniul dezvoltării regionale şi, după caz, instituţiile naţionale care implementează, la nivel regional, prin
agenţiile pentru dezvoltare regională, programe naţionale, precum şi oricare alte instituţii naţionale care
deleagă prin contract atribuţii acestora prevăd, cu prioritate, sume în bugetele lor, într- o poziţie distinctă
denumită Asistenţă tehnică pentru implementarea programelor de dezvoltare regională.
(11) Cuantumul sumelor cu care sunt finanţate activităţile contractate cu agenţiile pentru dezvoltare
regională se stabileşte de comun acord între părţi, în limita sumelor de la bugetul de stat cu această
destinaţie sau, după caz, a programelor negociate cu Uniunea Europeană.

(12) Transferul acestor sume în contul agenţiilor pentru dezvoltare regională se realizează conform
clauzelor contractuale convenite între părţi.
(13) Sumele astfel transferate sunt utilizate de agenţiile pentru dezvoltare regională exclusiv pentru
realizarea activităţilor prevăzute prin contract.
Articolul 9.
Agenţia pentru dezvoltare regională are următoarele atribuţii principale:
a) elaborează şi propune consiliului pentru dezvoltare regională, spre aprobare, strategia, planul şi
programele de dezvoltare regională, precum şi planurile de gestionare a fondurilor;
b) asigură realizarea programelor de dezvoltare regională şi a planurilor de gestionare a fondurilor, în
conformitate cu hotărârile adoptate de consiliul pentru dezvoltare regională, cu respectarea legislaţiei
în vigoare, şi răspunde faţă de acesta pentru realizarea lor;
c) solicită instituţiei naţionale cu atribuţii în domeniul dezvoltării regionale sume din Fondul naţional
pentru dezvoltare regională, pentru finanţarea proiectelor de dezvoltare aprobate;
d) acţionează, împreună cu consiliul pentru dezvoltare regională, pentru atragerea de resurse, în
scopul îndeplinirii atribuţiilor sale;
e) asigură managementul tehnic şi financiar al Fondului pentru dezvoltare regională, în scopul realizării
obiectivelor prevăzute în programele de dezvoltare regională;
f) răspunde faţă de consiliul pentru dezvoltare regională, fată de instituţia/instituţiile naţionale cu care
are încheiate contracte, precum şi faţă de organele abilitate prin lege pentru corecta gestionare a
fondurilor încredinţate;
g) transmite, spre aprobare, consiliului pentru dezvoltare regională proiectele selectate în cadrul
programelor de dezvoltare regională în baza priorităţilor, criteriilor şi a metodologiei elaborate de
instituţia naţională responsabilă pentru dezvoltarea regională, împreună cu organismele regionale
specializate; în cazul licitaţiilor organizate la nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare, proiectele aprobate
de consiliul pentru dezvoltare regională vor fi trimise spre avizare Consiliului naţional pentru dezvoltare
regională; în cazul licitaţiilor de proiecte organizate la nivel naţional, proiectele selectate vor fi avizate
de consiliul pentru dezvoltare regională şi aprobate de Consiliul naţional pentru dezvoltare regională;
h) asigură şi răspunde, pe baza contractelor încheiate cu instituţiile naţionale, de implementarea,
monitorizarea tehnică şi financiară şi controlul execuţiei proiectelor finanţate de Uniunea Europeană în
cadrul programelor de dezvoltare regională şi/sau, după caz, a proiectelor din cadrul programelor
naţionale, care se implementează la nivel regional prin agenţia pentru dezvoltare regională; pentru
atribuţiile delegate agenţiilor pentru dezvoltare regională de către instituţiile aparţinând administraţiei
publice centrale sau locale, monitorizarea şi controlul unor astfel de activităţi se fac de către instituţia
care a delegat aceste atribuţii;
i) întocmeşte rapoarte semestriale, precum şi raportul anual de implementare referitor la activităţile
derulate conform contractelor cu instituţia naţională cu atribuţii în domeniul dezvoltării regionale;
j)evidenţiază stadiul, dificultăţile de implementare, precum şi impactul programelor/proiectelor de
dezvoltare regională şi propune măsuri de îmbunătăţire; rapoartele se aprobă în prealabil de către
consiliul pentru dezvoltare regională şi sunt transmise instituţiei naţionale cu atribuţii în domeniul
dezvoltării regionale;
k) realizează şi asigură, în baza contractelor, mediatizarea/publicitatea la nivel regional a programelor
şi proiectelor de dezvoltare regională;
l) organizează şi dezvoltă, cu sprijinul şi sub coordonarea consiliului pentru dezvoltare regională,
parteneriatele regionale şi promovează la nivel regional cunoaşterea politicilor şi practicilor Uniunii
Europene, precum şi a principiilor care stau la baza politicilor de dezvoltare regională;
m) identifică şi promovează, în parteneriat, proiecte de interes regional şi local, precum şi proiecte de
cooperare intraregională; promovează, cu sprijinul consiliului pentru dezvoltare regională, regiunea şi
atragerea de investiţii străine; dezvoltă colaborări cu organisme şi instituţii similare din Uniunea
Europeană şi participă la implementarea proiectelor internaţionale de interes, regional şi local;
n) elaborează propunerile anuale ale bugetelor proprii de venituri şi cheltuieli destinate desfăşurării
activităţilor prevăzute prin prezenta lege şi le supune aprobării consiliului pentru dezvoltare regională;
o) asigură, printr- o structură de audit intern proprie, subordonată directorului agenţiei, desfăşurarea
unei activităţi independente şi obiective, care dă asigurare şi consiliere conducerii agenţiei, pentru buna
administrare a veniturilor şi cheltuielilor, perfecţionând activităţile agenţiei, ajutând- o să- şi
îndeplinească obiectivele printr- o abordare sistematică şi metodică, care evaluează şi îmbunătăţeşte
eficienţa şi eficacitatea sistemului de conducere bazat pe analiza riscului, a controlului şi a proceselor
de administrare;

p) încheie şi supune spre avizare consiliului pentru dezvoltare regională contracte, convenţii, acorduri şi
protocoale, precum şi alte documente similare încheiate cu terţii în domeniul specific de activitate,
inclusiv cu instituţii similare din cadrul Uniunii Europene;
q) îndeplineşte obligaţiile contractuale şi răspunde pentru realizarea acestora, în conformitate cu
criteriile şi indicatorii de performanţă stabiliţi prin contractele încheiate în acest scop;
r) asigură, prin personal specializat, secretariatul consiliului pentru dezvoltare regională;
s) participă în structurile parteneriale stabilite la nivel naţional, în comitetele şi subcomitetele naţionale,
precum şi în grupurile de lucru organizate de instituţiile naţionale responsabile pentru managementul şi
gestionarea programelor finanţate de Uniunea Europeană;
t) elaborează propriul statut de organizare şi funcţionare şi îl supune spre aprobare consiliului pentru
u) îndeplineşte atribuţiile privind elaborarea în parteneriat a Planului naţional de dezvoltare;
v) asigură, împreună cu organismele regionale specializate, colectarea şi centralizarea datelor la nivel
regional, cu privire la utilizarea fondurilor nerambursabile alocate regiunii, în scopul implementării
programelor de dezvoltare regională.
Articolul 10.
(1) Programele de dezvoltare regională şi cheltuielile de funcţionare a agenţiilor pentru dezvoltare
regională se finanţează din Fondul pentru dezvoltare regională, care se constituie din:
a) alocări de la Fondul naţional pentru dezvoltare regională;
b) contribuţii din bugetele proprii ale judeţelor sau al municipiului Bucureşti, după caz, în limita sumelor
aprobate cu această destinaţie prin bugetele respective;
c) surse financiare atrase din sectorul privat, de la bănci, investitori străini, Uniunea Europeană şi de la
alte organizaţii internaţionale.
(2) Pentru managementul şi implementarea programelor de dezvoltare regională, precum şi pentru
îndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor delegate de instituţia naţională cu atribuţii în acest domeniu,
finanţarea se realizează în baza unor contracte negociate şi încheiate pentru managementul tehnic şi
financiar al programelor de dezvoltare regională.
(3) Pentru implementarea programelor naţionale prin agenţiile pentru dezvoltare regională şi/sau pentru
îndeplinirea unor atribuţii delegate acestora de instituţiile naţionale, finanţarea se realizează în baza unor
contracte negociate şi încheiate cu instituţiile respective pentru implementarea programelor naţionale.
(4) Operaţiunile financiare privind executarea programelor şi/sau proiectelor finanţate din fonduri publice
se derulează de către agenţiile pentru dezvoltare regională, prin unităţile teritoriale ale Trezoreriei Statului.
(5) Fondul pentru dezvoltare regională nu poate avea altă destinaţie decât cea prevăzută de prezenta
lege.
(6) Disponibilităţile înregistrate la finele exerciţiului financiar la Fondul pentru dezvoltare regională se
reportează în anul următor, cu aceeaşi destinaţie.
Capitolul IV
Structuri naţionale pentru dezvoltare regională
Articolul 11.
(1) Consiliul naţional pentru dezvoltare regională este structura naţională de tip partenerial, cu rol
decizional privind elaborarea şi implementarea obiectivelor politicii de dezvoltare regională.
(2) Preşedintele Consiliului naţional pentru dezvoltare regională este conducătorul instituţiei naţionale cu
atribuţii în domeniul dezvoltării regionale şi poate delega această funcţie.
(3) Consiliul naţional pentru dezvoltare regională are în componenţa sa preşedinţii şi vicepreşedinţii
consiliilor pentru dezvoltare regională şi, la paritate cu numărul acestora, reprezentanţi ai Guvernului,
desemnaţi prin hotărâre a Guvernului, inclusiv preşedintele.
(4) Înlocuirea unui membru al Consiliului naţional pentru dezvoltare regională se comunică, în timp util,
instituţiei care asigură preşedinţia Consiliului naţional pentru dezvoltare regională.
Articolul 12.
Consiliul naţional pentru dezvoltare regională are următoarele atribuţii:
a) avizează politicile şi strategia naţională pentru dezvoltare regională, precum şi Planul naţional de
dezvoltare, care conţine priorităţile şi măsurile multianuale de finanţare a obiectivelor naţionale ale
coeziunii economice şi sociale;
b) aprobă criteriile şi priorităţile privind utilizarea Fondului naţional pentru dezvoltare regională;

c) prezintă Guvernului, spre aprobare, programele prioritare finanţate din Fondul naţional pentru
d) analizează utilizarea fondurilor alocate agenţiilor pentru dezvoltare regională din Fondul naţional
pentru dezvoltare regională, pe baza rapoartelor de monitorizare elaborate şi transmise de către
consiliile pentru dezvoltare regională;
e) propune modul de utilizare a fondurilor de preaderare pentru dezvoltarea regională alocate
României de către Uniunea Europeană în perioada de preaderare;
f) urmăreşte realizarea obiectivelor dezvoltării regionale, inclusiv în cadrul activităţilor de cooperare
externă a regiunilor de dezvoltare, de tip transfrontalier, interregional, la nivelul euroregiunilor;
g) avizează proiectele propuse de agenţiile pentru dezvoltare regională şi aprobate de consiliul pentru
dezvoltare regională pentru finanţarea acestora din programele de dezvoltare regională, în cazul
licitaţiilor de proiecte organizate la nivel regional;
h) aprobă proiectele propuse de agenţiile pentru dezvoltare regională şi aprobate de consiliul pentru
dezvoltare regională, pentru finanţarea acestora din programele de dezvoltare regională, în cazul
licitaţiilor de proiecte organizate la nivel naţional;
i) analizează şi aprobă rapoartele de activitate prezentate de către Comitetul Naţional de Coordonare a
Programelor PHARE - componenta de coeziune economică şi socială, constituit în baza prevederilor
Memorandumului de finanţare PHARE, precum şi propunerile înaintate de acest comitet.
Articolul 13.
(1) Ministerul Integrării Europene, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, aflat în
subordinea Guvernului, este instituţia care exercită, la nivel naţional, atribuţiile şi responsabilitatea
elaborării, promovării, coordonării, gestionării, implementării şi monitorizării politicilor şi strategiilor de
dezvoltare regională din România, precum şi a programelor de coeziune economică şi socială.
(2) Ministerul Integrării Europene asigură secretariatul Consiliului naţional pentru dezvoltare regională.
Articolul 14.
(1) Programele multianuale de dezvoltare regională se finanţează din Fondul naţional pentru dezvoltare
regională, constituit din sumele care se alocă, anual, prin bugetul de stat, ca poziţie distinctă pentru
politica de dezvoltare regională.
(2) Fondul naţional pentru dezvoltare regională, administrat de Ministerul Integrării Europene, este
gestionat prin conturi distincte, deschise la Trezoreria Statului.
(3) Fondul naţional pentru dezvoltare regională se constituie din:
a) sumele de la bugetul de stat, care sunt prevăzute într- o poziţie distinctă şi care se alocă, prin
hotărâre a Guvernului, pentru programele de dezvoltare regională finanţate numai de la bugetul de
stat;
b) asistenţă financiară nerambursabilă din partea unor guverne, organizaţii internaţionale, bănci.
(4) Disponibilităţile înregistrate la finele exerciţiului financiar la Fondul naţional pentru dezvoltare regională
se reportează în anul următor cu aceeaşi destinaţie.
(5) Pentru finanţarea cheltuielilor de asistenţă tehnică necesare în vederea selecţiei şi monitorizării
programelor şi proiectelor de dezvoltare regională finanţate exclusiv de la bugetul de stat, instituţia
naţională cu atribuţii în domeniul managementului tehnic şi financiar al acestor programe alocă un anumit
procent din bugetele programelor şi proiectelor respective.
Articolul 15.
(1) Institutul Naţional de Statistică colectează din regiunile de dezvoltare datele statistice specifice,
necesare fundamentării şi monitorizării politicilor de dezvoltare regională.
(2) Agenţiile pentru dezvoltare regională colaborează cu direcţiile regionale de statistică, care le transmit
lunar, cu titlu gratuit, datele statistice specifice necesare fundamentării şi monitorizării politicilor de
dezvoltare regională.
Articolul 16.
Utilizarea pentru alte destinaţii decât cea pentru care au fost acordate a fondurilor alocate din Fondul
naţional pentru dezvoltare regională, pentru proiectele de dezvoltare regională şi, după caz; a celor din
Fondul pentru dezvoltare regională, inclusiv a sumelor de la bugetele instituţiilor naţionale şi locale, care
finanţează activităţile agenţiilor conform prevederilor din prezenta lege, se constată şi se sancţionează de
către organele de control abilitate, potrivit legii.

Articolul 17.
(1) În termen de 30 de zile de la publicarea prezentei legi, Guvernul aprobă, prin hotărâre, regulamentul-
cadru de organizare şi funcţionare a consiliilor pentru dezvoltare regională.
(2) În termen de 60 de zile de la publicarea regulamentului- cadru prevăzut la alin. (1), consiliile pentru
dezvoltare regională îşi elaborează şi aprobă propriul regulament de organizare şi funcţionare.
Articolul 18.
Regulamentele de organizare şi funcţionare ale consiliilor pentru dezvoltare regională se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
Articolul 19.
Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului naţional pentru dezvoltare regională se aprobă prin
hotărâre a Guvernului.
Articolul 20.
În termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, agenţiile pentru dezvoltare regională îşi
modifică corespunzător statutele proprii de organizare şi funcţionare şi le transmit spre aprobare consiliilor
pentru dezvoltare regională.
Articolul 21.
(1) Directorul agenţiei pentru dezvoltare regională dispune măsurile necesare pentru respectarea
reglementărilor legale în vigoare, referitoare la independenţa auditorilor interni, care îşi desfăşoară
activitatea în structurile agenţiei; acesta nu poate delega această funcţie altor salariaţi; auditorii interni din
cadrul agenţiilor îşi exercită activităţile în conformitate cu legislaţia naţională, armonizată cu standardele
internaţionale în domeniul auditului intern.
(2) Structura de audit intern, precum şi auditorii nu pot fi implicaţi în nici una dintre activităţile
manageriale, de control sau de execuţie, din cadrul agenţiei pentru dezvoltare regională.
Articolul 22.
(1) Personalul de decizie din cadrul agenţiilor pentru dezvoltare regională nu poate fi implicat şi nu poate
desfăşura activităţi care constituie conflict de interese cu atribuţiile de serviciu şi nu poate fi asociat şi
deţine acţiuni sau părţi sociale într- o societate comercială care beneficiază, sub orice formă, de sprijin
financiar sau de alte servicii furnizate de agenţii; în toate situaţiile, personalul agenţiei este obligat să
respecte, indiferent de funcţia pe care o ocupă, actele normative în vigoare privind conflictul de interese.
(2) Personalul agenţiei, inclusiv personalul din birourile judeţene, indiferent de funcţia pe care o ocupă, nu
poate exercita activităţi în cadrul agenţiei şi nu poate fi numit sau reconfirmat în funcţii de decizie în cadrul
acesteia, dacă a suferit condamnări penale definitive.
Articolul 23.
Prezenta lege intră în vigoare la 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Articolul 24.
Pe data intrării în vigoare a prezentei legi, se abrogă Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională în
România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 16 iulie 1998, cu modificările şi
completările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare.
Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76
alin. (2) din Constituţia României, republicată.
PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR
VALER DORNEANU
PREŞEDINTELE SENATULUI
NICOLAE VĂCĂROIU

Cartograme

Gabriel Pascariu Curs Planificare Si Dezv Spatiala

Caricato da

Informazioni sul documento

Copyright

Formati disponibili

Condividi questo documento

Condividi o incorpora il documento

Opzioni di condivisione

Hai trovato utile questo documento?

Questo contenuto è inappropriato?

Copyright:

Formati disponibili

Gabriel Pascariu Curs Planificare Si Dezv Spatiala

Caricato da

Copyright:

Formati disponibili

MODUL NR.

9 PLANIFICARE ŞI DEZVOLTARE SPAŢIALĂ

ANUL UNIVERSITAR 2004/2005

Autor: Lect. Drd. Gabriel Pascariu

DESPRE CE VA FI VORBA ÎN ACEST MANUAL?

Obiectivul acestui manual este acela de a oferi studenţilor la masterul în

Redobândirea încrederii şi recunoaşterea necesităţii unui proces planificat de dezvoltare

În acest manual se vorbeşte despre disciplina amenajării teritoriului şi urbanismului şi

AMENAJAREA TERITORIULUI ÎN ROMÂNIA ÎN PREZENT .................. 68

CE ESTE AMENAJAREA TERITORIULUI ŞI URBANISMUL?

Amenajarea teritoriului şi urbanismul sunt ramuri ale aceluiaşi trunchi!

CADRU NATURAL CONSTRUCŢII

factori economici factori culturali

Amenajarea teritoriului şi urbanismul se ocupă de problemele dezvoltării spaţiale,

O definiţie des invocate este cea stabilită de miniştrii ce coordonează dezvoltarea

Dacă vrem să găsim un echivalent al "planificării spaţiale" va fi ceva mai greu

Pentru a înţelege mai uşor comentariul de mai sus:

Urbanism Amenajarea teritoriului

Văzute din perspectiva acţiunilor, amenajarea teritoriului şi urbanismul cuprind:

DESIGN URBAN PLANIFICARE

Volumetrie Reglementări Orientări /strategii

Schema de mai sus explică în mod sugestiv anvergura problematicii de amenajarea

Câteva definiţii de bază

Rata urbanizării în lume7

Concluziile principale legate de fenomenul contemporan al urbanizării sunt:

DESPRE ORAŞE ŞI SATE – FORME DE CLASIFICARE

După poziţia geografică

• oraşe apărute pe locul satelor (Dej, Ploieşti, Craiova, Predeal, Rădăuţi);

Luând în considerare clasificările menţionate, precum şi cele care au folosit criteriul

Dar, ce sunt de fapt oraşele?…

Termeni semnificativi pentru planificarea şi dezvoltarea spaţială definiţi de

Localitate - formă de aşezare stabilă a populaţiei în teritoriu, alcătuind un nucleu de

Unităţi administrativ teritoriale – unităţile administrativ-teritoriale de bază sunt

Clasificarea localităţilor rurale

DEFINIŢII ALE ORAŞULUI ŞI ALE ALTOR FORME URBANE

Oraşul - aşezare omenească importantă, care constituie un centru administrativ,

Oraş = aglomeraţie relativ importantă ai cărei locuitori au activităţi profesionale

Aglomeraţia urbană = se constituie ca o acumulare continuă de oameni şi mijloace de

DESPRE GENEZA ŞI DEZVOLTAREA ORAŞELOR

Dezvoltarea oraşelor reprezintă un aspect spectaculos şi o consecinţă directă al

Ipoteza formulată atunci a fost preluată de Jacobs ca argument istoric în sprijinul

SISTEME DE AŞEZĂRI - PROBLEME SPECIFICE

Pe un grafic cu scară logaritmică, distribuţia ideală a oraşelor dintr-un teritoriu va avea

TLC a fost introdusă de geograful W. Christaller în 1933 şi îmbogăţită apoi de A. Lösch

Centre de nivelul 1 Centre de nivelul 2

Centre şi arii de pieţe (după Bailly şi Beguin)

Principiul administrativ, excluzând posibilitatea unei concurenţe între oraşe şi controlul

Specializarea funcţională, polarizarea şi integrarea

Polarizarea nu este un fenomen unic în formele şi modalităţile sale. În

Dar, să vedem…ce este această amenajare a teritoriului?

Un domeniu…mai multe definiţii

Să reluăm unele aspecte…; aşadar…

În fazele de cercetare şi elaborare de studii şi planuri de AT sunt utilizate informaţii

În prezent nu există în România o formă de învăţământ superior prin care să

O problemă dificilă a acestei perioade "de tranziţie" o reprezintă şi pregătirea

În a 2-a jumătate a secolului al XIX-lea, Ion Ionescu de la Brad este iniţiatorul

Amplele intervenţii la nivel teritorial, în scopul realizării programelor de

1970 Conferinţa de la Bonn

Întâlnirile succesive ale miniştrilor responsabili de amenajarea teritoriului se succed:

Înainte de a vorbi despre concepte şi modele europene să citim cu atenţie

CELE 10 PRINCIPII DIRECTOARE

PENTRU DEZVOLTAREA TERITORIALĂ DURABILĂ

1. promovarea coeziunii teritoriale prin intermediul unei dezvoltări socio-

2. promovarea impulsurilor de dezvoltare generate de funcţiunile urbane şi de