Lexicologie I Bejan

Universitatea „Dunărea de Jos”
Facultatea de Litere
LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ

LEXICOLOGIE
Note de curs şi aplicaţii
Anul I
Conf.univ.dr. DOINA MARTA BEJAN
Galaţi
2011
Limba română contemporană. Lexicologie 3

CUPRINS
Obiective generale 4
1. Noţiuni generale 5
2. Factori de organizare lexicală 13
3. Relaţii semantice. Polisemia. Omonimia 17
4. Sinonimia 25
5. Antonimia 31
Bibliografie 35
4
Obiective generale
Obiective generale
- să înţeleagă si să-şi însuşească teoria şi practica limbii române;

- să-şi consolideze deprinderea de utilizare a instrumentelor de lucru
specifice domeniului lexicologiei: dicţionarele de orice tip;
- să capete informaţii generale despre diferitele ramuri ale lexicologiei.

Capitolul 1. Noțiuni generale
Capitolul 1. Noţiuni generale

Lexicologia este disciplina lingvistică care studiază cuvintele şi
modul lor de organizare în ansamblul lexical, ca subsistem în sistemul
integrator al limbii. Lexicologia are ca sferă de preocupări nivelul lexical,
primul în care limba se organizează biplan, prin constituirea planului
semantic, alături de cel formal (dezvoltat pe temeiul nivelului fonologic).
Lexicologia are mai multe ramuri, în funcţie de perspectiva teoretico-
metodică adoptată: etimologia, semantica, onomsiologia, formare cuvintelor,
lexicografia, frazeologia, onomastica, lexicostatistica (statistica lexicală).
Etimolgia – a cărei unitate de studiu este etimonul, adică unitatea
care poate explica, sub raport formal şi semantic, altă unitate – este
preocupată de originea şi evoluţia unităţilor lexicale.
Semantica este interesată de identificarea şi explicarea raportului
dintre forma şi sensul unităţilor lexicale.
Onomasiologia studiază organizarea vocabularului după ceea ce
exprimă cuvintele, evidenţiind caracterul ontic (de cunoaştere) al lexicului.
Are ca obiect de studiu denominaţia.
Formarea cuvintelor (noologia) – studiază mecanismul de formare a
cuvintelor noi în limba română şi evidenţiază caracterul sistematic al acestui
proces.
Lexicografia – se ocupă de explicarea şi definirea sensurilor
cuvintelor, de clasificarea şi înregistrarea lor în dicţionare şi enciclopedii.
Frazeologia studiază unităţile frazeologice ( frazeologismele =
combinaţii stabile de două sau mai multe cuvinte, cu un sens unitar).
Onomastica are ca obiect de studiu numele proprii.
Cursul de faţă va acorda atenţie descrierii lexicului românesc
contemporan ( deci o perspectivă sincronică), abordând câteva probleme
teortice generale ale lexicului şi ,în mod special, elementele de semantică
lexicală.
Concepte de bază în analiza lexico-semantică
-Lexic / vocabular. Lexicul reprezintă totalitatea cuvintelor unei limbi,

dar este considerat o unitate abstractă, pentru că este greu de delimitat şi de
analizat, din pricina dificultăţilor de ordin cantitativ, dar şi a mobilităţii şi
varietăţilor cuvintelor dintr-o limbă. „Cea mai concretă şi accesibilă
reprezentare a lexicului unei limbi ne este dată de dicţionarele monolingve
care pot însuma de la 50.000 la peste 150.000 de cuvinte. În aceste condiţii,
se procedează la delimitări cantitative şi calitative [...] se impune distincţia
dintre lexicul comun, cuprinzând cuvintele care asigură înţelegerea sau
intersubiectivitatea dintre vorbitori şi lexicul specializat, care însumează
diverse terminologii” (Bidu-Vrănceanu 2005:13).
O modalitate de a face accesibilă analiza lexicală opune lexicul
vocabularului sau vocabularelor. Vocabularul s-ar reprezenta prin diferite
submulţimi de cuvinte, delimitate din diferite puncte de vedere din ansamblul
lexical al unei limbi.
-Cuvântul este unitate de referinţă în definirea mai multor concepte
lexicale şi lingvistice.
Orice limbă, ca sistem, are un lexic alcătuit din totalitatea cuvintelor ei.
Aşadar, relaţia dintre lexic şi cuvânt este de natura celei dintre întreg şi parte.
6 Limba română contemporană. Lexicologie

Întrebarea ce este cuvântul a preocupat pe gânditori din cele mai vechi
timpuri, terenul definirii cuvântului devenind, mai ales în secolul al XX-lea,
locul de confruntare a părerilor lingviştilor, filozofilor, psihologilor, logicienilor
de diverse orientări. Din această cauză, cuvântul pare ceva bine cunoscut,
dar interpretarea lui nu este simplă.
Cuvântul poate fi definit în mai multe feluri:
1. în lingvistica tradiţională, cuvântul este un grup de litere aflat între
două spaţii tipografice (blancuri);
2. cuvântul este o clasă de forme gramaticale, definindu-se ca o
combinaţie de morfeme (unităţi minimale cu sens);
3. cuvântul este o unitate lingvistică autonomă, căreia i se pot fixa
limitele prin trei procedee: a) permutarea – o unitate presupusă a fi cuvânt îşi
poate schimba locul în enunţ, menţinerea înţelesului global fiind principala
condiţie a valabilităţii permutării: Ion învaţă bine. / Învaţă bine Ion.
b) substituţia – în locul fragmentului analizat se poate pune altul de
acelaşi tip, păstrându-se înţelesul foarte general şi global al enunţului:
înlocuind pe învaţă cu cântă, scrie (se păstrează sensul general ‚face’).
c) distribuţia – se asociază termenul analizat cu alţi termeni:
secvenţa anlizată se asociază numai cu nume de fiinţe.
În urma aplicării celor trei criterii se verifică autonomia cuvântului care
poate fi definit astfel: numim cuvânt orice fragment care are autonomie faţă
de enunţ, prezintă o distribuţie proprie, poate fi substituit cu o unitate similară
şi este permutabil.
4. Cuvântul este semn lingvistic, adică o entitate care reuneşte solidar
şi arbitrar imaginea obiectului numit ( semnificat – signifié ), cu imaginea
corpului fonetic al semnului (semnificant – signifiant). Semnul este un obiect
care stă în locul altui obiect la care se referă şi e reprezentat de reunirea
noţiunii cu imaginea acustică. Cuvântul ca semn lingvistic are proprietatea de
a trimite la obiectele din realitatea extralingvistică, numite referenţi; această
interpretare are în vedere doar cuvintele denominative, fixând o relaţie
constantă între referent şi numele său.
-Semnificaţie şi/sau sens. Deşi apar frecvent ca termeni
cvasisinonimi, pentru a desemna procesul care asociază un obiect, o noţiune
unui semn susceptibil să-l evoce, unii autori disting semnificaţia, ca valoare
stabilă, de sens, care depinde de situaţiile concrete de comunicare. Distincţia
între semnificaţie şi sens se bazează pe interpretarea celei dintâi ca imagine
generalizatoare, care exclude caracteristicile diferenţiatoare ale obiectelor,
iar particularizarea ei se realizează în şi prin contexte situaţionale sau
verbale. (Compară LUCEAFĂR - care actualizează semnificaţia ’planeta
Venus’, cu luceafărul de dimineaţă sau luceafărul de seară – utilizări
contextuale, care actulizează anumite sensuri).
Conţinutul semantic al cuvântului este totalitatea reprezentărilor
esenţiale, adică reflexul condiţionat de cuvânt în mintea vorbitorului, care nu
poate fi identic cu obiectul semnificat. Acest aspect face necesară lămurirea
denotaţiei .
Denotaţia ( denotarea, desemnarea, denumirea) este actul prin
care unui obiect (lucru, fiinţă, eveniment, fenomen, idee, acţiune) i se atribuie
un nume. Desmnând valoarea conceptuală, cognitivă a unui cuvânt,
denotaţia are caracter stabil, reuneşte elemente semantice non-subiective,
identificabile în general în afară de context. Prin această interpretare
denotaţia se apropie în cea mai mare măsură de semnificaţie şi presupune o
codificare socială, culturală, colectivă a vorbitorilor. Spre exemplu, ne referim
la cuvântul lună şi la denotatul lui. Spunem despre lună că este luna,

indiferent dacă are forma rotundă a cercului sau una dintre celelalte forme
mai reduse, până la cea de seceră. Indiferent de formele în care luna poate
apărea ca obiect al percepţiei vizuale, cuvântul lună actualizează în mod
constant în mintea noastră trăsături distinctive constante (luna se află
permanent în spaţiul planetar, în raporturi constante cu alte corpuri cereşti şi,
simultan, în mişcare), care constituie denotatul. Denotatul nu este identic cu
obiectul în forma pe care o supunem percepţiei vizuale directe ca obiect al
unei singure percepţii, ci este element al cunoaşterii omului despre lume,
definit prin trăsături distinctive constante, sesizabile prin înţelegerea lunii ca
obiect al gândirii. Dacă privesc cercul lunii şi spun „aceasta este luna”
înseamnă că am reacţionat la forma ei perceptibilă ca la un semn pe care îl
înţeleg şi exprim această înţelegere în cuvinte în care este codificată
gândirea mea despre lună.
Dacă admitem diferenţierea făcută mai sus între semnificaţie şi sens,
semnificaţia ar corespunde denotaţiei, în timp ce sensul ar corespunde
conotaţiei(conotaţiilor). Conotaţia exprimă valori secundare, eterogene ale
semnificatului unui cuvânt. Datorită funcţionării sociale a semnului lingvistic,
pot interveni modificări ale interpretării raportului dintre semn şi unele însuşiri
ale obiectului; de asemenea, unele sensuri secundare ale cuvântului pot fi
determinate de intenţiile de comunicare ale vorbitorului, exprimate
contextual. Exemplificăm: Cuvântul LEU are denotaţia ’mamifer din familia
felinelor (Panthera leo), cu talie anumiră, cu greutate corporală mare, cu
gheare retractile ş.a.‘; conotaţia semnului LEU presupune referirea la faptul
că animalul numit astfel este luat drept o fiinţă cu putere fizică excepţională,
cu înfăţişare măreaţă, regele amimalelor etc., trăsături condiţionate de
caracteristicile ale animalului, aşa cum rezultă din denotaţia precitată mai
sus. Conotaţia se suprapune denotaţiei ca o reprezentare suplimentară, care
constă într-o asociaţie de idei datorată când realităţii obiective, când
imaginaţiei (interpretării subiective). Când se operează cu conotaţii, obiectul
desemnat se poate şterge temporar din memorie. De la imaginea globală a
obiectului, se poate ajunge la imaginea atributelor lui, nedetaşate de el, şi
apoi aceste elemente se pot estompa reciproc, stabilindu-se alte asociaţii de
idei care reprezintă conotaţii. Într-un context ca X se luptă ca un LEU pentru
a-şi câştiga drepturile, din denotaţia cuvântului LEU se selectează numai
ideea de ’forţă, putere‘, iar conotaţia respectivă poate fi considerată socială,
pentru că poate fi înţeleasă şi folosită de majoritatea vorbitorilor.(Bidu-
Vrănceanu 2005:49).
Relaţia dintre denotaţie şi conotaţie se constituie într-un echilibru
semantic. In orice moment al existenţei lui, cuvântul are un conţinut
semantic alcătuit dintr-un număr finit de sensuri. Echilibrul semantic
facilitează înţelegerea modalităţilor de combinare a elementelor lexicale în
planul sincronic al limbii şi sugerează posibilităţile de evoluţie semantică.
Între echilibrul semantic şi schimbările de sens este o foarte strânsă
legătură. Cercetătorii au încercat să găsească procedeele generale ale
schimbărilor de sens. Variaţiile sensului unui cuvânt se pot clasa în trei tipuri
principale:
a) Îngustarea sensului, adică trecerea de la sensul general la unul particular;
de exemplu, lat. nutricium însemna în latină „hrană, în general“, dar
continuatorul lui românesc, NUTREŢ, înseamnă exclusiv „hrană pentru
animale domestice erbivore, constituită de obicei din plante care care sunt
recoltate şi folosite ca furaj“; STEAG = „unitate militară mai mică, având
drapel propriu“ ajunge prin restrângere de sens să fie astăzi sinonim cu
drapel şi să aibă doar sensul de „drapel“.
b) Lărgirea sensului, adică dezvoltarea de la un sens particular la unul
general; de exemplu, PASĂRE, în româneşte a dobândit un sens mai larg
decât avea latinescu passer, care îi stă la bază şi care însemna „vrabie“. Alt
exemplu: iniţial, cuvântul MITOCAN a însemnat exclusiv „locuitr al unui
metoc(variantă-mitoc)“, metoc însemnând „mănăstire mică subordonată unei
mănăstiri mari“; cu timpul, mitocan şi-a lărgit sensul ajungând să însemne şi
„locuitor de pe lângă oraş, de la periferia oraşului“, adică mahalagiu în sensul
propriu al cuvântului; de aici şi până la actualul sens al lui mitocan „om cu
comportament grosolan, vulgar“, schimbarea de sens a fost înlesnită şi de
existenţa în limbă a unor cuvinte cu un final asemănător şi cu sens peiorativ
– grosolan, bădăran, mârlan, ţopârlan.
c) Transferul de sens prin asemănare între nume sau prin contiguitate de
nume, reprezintă, în mare, metafora (asemănarea,similitudinea) şi metonimia
(contiguitatea). Procedeele prin care se realizează aceste schimbări,
considerate devieri sau abateri de la denotaţie, sunt cunoscute şi studiate
sub numele de tropi. Prin tropi se realizează sensurile conotative (expresive,
afctive) care se găsesc virtual în denotaţie. Denotatul are multe aspecte,
unele imprevizibile la prima abordare; este suficient ca, din diverse cauze,
unul dintre aspecte să apară şi să se impună la un moment dat, dominând pe
celelate, pentru ca termenul să capete posibilitatea de a reda şi aspectul
neglijat anterior ( aşa a ajuns ca prin analogie sau contiguitate să apară
sensuri conotative).
Metafora1 este schimbarea numelui unui obiect prin numele altuia, într
cele două obiecte existând o asenănare oricât de mică (o analogie). Un
exemplu: TOPORAS ca nume al plantei căreia i se mai spune şi violetă.
Termenii sunt: floare, forma florii, topor mic (forma toporului); identităţile: o
floare care are aceeaşi formă ca un topor mic. Analogia fiind comparaţie,
termenul care uneşte elementele metaforei este întotdeauna căutat, pentru că
numai el permite decodarea ei corectă.
Metafora se realizează printr-o amalgamare sau intersecţie semică
neobişnuită între doi termeni diferiţi semantic, intersecţie inteligibilă numai în
context. Distanţa semantică dintre termenii metaforei poate fi oricât de mare,
pentru că este o figură necondiţionată din acest punct de vedere. Analiza pune
în evidenţă deosebirile de sens care asigură expresivitatea metaforei, dar şi
faptul că prin context se stabileşte o punte de legătură manifestată printr-o
trăsătură de sens (sem) comună între termenul metaforizat şi cel metaforic. De
exemplu: dacă unui om care vorbeşte mult şi fără rost i se spune că latră,
avem a face cu neutralizarea opoziţiei dintre A VORBI şi A LĂTRA, care, altfel
sunt unităţi distincte. A vorbi poate fi analizat în trăsăturile de sens (seme): 1.
„a emite sunete“, 2. „a articula cuvinte“, 3 „a exprima gânduri, sentimente
umane“. De asemenea, a lătra e format din trăsăturile de sens: 1′ „a scoate
sunete“, 2′„a repeta sunete scurte sacadate“, 3′ „a reda stările caracteristice
speciei câine“. Între cei doi termeni se stabileşte o relaţie de intersecţie, cele
două mulţimi de trăsături de sens se întretaie , iar la intersecţia lor se află
trăsătura de sens comună 1 - 1′ ( a scoate, a emite sunete), care asigură
procesul de mataforizare. Cele două operaţii care asigură reorganizarea
trăsăturilor de sens (seme) comune sunt suprimarea şi/sau adăugarea
semelor. În exemplul dat se observă baza semantică comună a celor doi
termeni şi opoziţia dintre ei; termenul metaforic a lătra se suprapune parţial
1
Metafora a fost discutată pe lare în retorică şi în mai toate disciplinele filologic; ea este o noţiune
fundamentală a studiilor de stilistică, de poetică şi de estetică, iar mai recent şi de semiotică. Încă din
antichitate când filozofii şi oratorii au anlizat posibilităţile unei exprimări alese, îngrijite, figura
centrală a retoricii antice era tocmai metafora (translatio), şi a redevnit în actualitate ca problematică
centrală a neoretoricii sec. XX.
peste termenul propriu a vorbi, şi păstrează 2′, 3′, dar numai ca aspect
sugestiv: „a vorbi sacadat, ca şi cum ar reda stări proprii câinelui“. Mecanismul
metaforei se bazează pe faptul că trăsăturile sensului propriu al cuvintelor în
discuţie nu dispar total, ci se produce o reorganizare a dispoziţiei lor, trecând
pe primul plan trăsătura de sens comună.
Metaforele de tipul celei discutate mai sus apar ca unităţi consacrate în
sistemul limbii, care sunt, în general, menţionate în dicţionare după sensurile
proprii care le-au generat. Ele poartă numele de metafore implicite. Alte
metafore au însă o structură aparte, rezultată din folosirea simultană a ambilor
termeni: înger de copil, bujor de fată. Ele sunt numite metafore explicite: în
cazul lor, cei doi termeni, cel figurat, bujor, şi cel propriu, fată, sunt puşi faţă în
faţă, prezenţa celui din urmă asigurând o mai puternică forţă de sugestie
primului. Decodarea metaforei explicite se face chiar prin structura ei
sintagmatică şi de aceea distanţa dintre cei doi termeni poate fi foarte mare.
Organizarea sintagmatică a metaforelor explicite le face strâns dependente de
context şi de aceea ele sunt mai puţin numeroase în limba comună decât
metaforele implicite. Ele sunt mereu în schimbare şi, ca atare, dicţionarele le
înregistrează rar ca unităţi consacrate de sistem.
Fie ca aparţin limbii comune, fie limbajului poetic, metaforele au acelaşi
mecanism semantic de producere.
Metaforele din limba comună se pot repartiza în câteva categorii, în
funcţie de sferele semantice pe care le reprezintă: a) metafora animat pentru
inanimat, se poate exemplifica prin nume ale părţilor corpului omenesc date
unor obiecte: capul/fruntea satului/clasei, ochiul geamului sau al ciorapului,
gura râului sau cotul râului;
b) metafora animat pentru animat: se bazează pe transferul de sens de la
om la animale sau invers. Vezi exemplul verbului a lătra care dezvoltă sens
metaforic prin referire la om;
c) metafora inanimat pentru animat se poate exemplifica prin numele
unor obiecte atribuite unor părţi ale corpului omenesc: nodul gâtului, fluierul
piciorului;
d) metafora inanimat pentru inanimat se bazează de obicei pe
asemănare de formă şi poate fi ilustrată prin numele unor plante:
lăcrămioare, părăluţe, cerceluşi ş.a.
Metonimia. Se numeşte astfel o schimbare condiţionată a numelor
obiectelor, condiţia fiind ca numele înlocuitor să indice ceva aflat în
contingenţă cu obiectul exprimat prin termenul dinaintea înlocuirii. Astfel, când
cineva spune că are ureche muzicală, prin aceasta se înţelege că este apt
pentru a face/studia muzică, ureche fiind întrebuinţat metonimic pentru auz;
sau când se spune că cineva are un Grigorescu, adică un tablou pictat de
Grigorescu, adică numele pictorului este folosit în locul operei lui, constituie de
asemenea o metonimie. Între ureche şi auz, între Grigorescu şi tabloul pictat
de el există o corespondenţă calitativă. Metonimia este, prin urmare,
schimbarea unui cuvânt prin altul, cu condiţia ca cele două cuvinte să
denumească obiecte (lucruri, fiinţe etc.) între care există sau se poate imagina
o corespondenţă calitativă. Clasificarea metonimiilor este mai dezvoltată sau
mai restrânsă, potrivit cu semantica numelui înlocuitor. Câteva tipuri mai
frecvente de metonimii:
- metonimia persoană pentru lucru (numele autorului pentru opera lui, numele
inventatorului, producătorului pentru obiectul construit, numele eroului literar
pentru operă, numele stăpânului unei proprietăţi pentru proprietate ş.a.): Am
cumpărat un Eminescu (o ediţie nouă din opera lui Eminescu), SĂ-a cumpărat

un Ford (autoturism fabricat în uzinele lui Ford), Locuiesc lângă Trei Ierarhi
(biserica de sub patronajul celor trei ierarhi) etc.
- metonimia recipient pentru conţinut (conţinutul, subînţeles sau exprimat se
redă prin numele vasului sau al altui obiect care poate să conţină ceva): A
băut un păhărel mai mult. (= băutura spirtoasă dintr-un păhărel); punctul de
plecare îl constituie numele unui vas ori al unui recipient cu care se măsoară
conţinutul: o baniţă ( 15 kg. de porumb), o halbă (paharul de servit bere având
capacitatea de1/2 de litru), o cinzeacă (paharul de 50ml pentru servit ţuică), o
baterie (1 litru de vin şi un sifon). Cu cât este mai rar obiectul utilizat ca
recipient, cu atât este mai necesar să i se indice conţinutul: o mână de sare,
un braţ de lemne. O variantă ceva mai îndepărtată a acetei metonimii se referă
la organe şi părţi ale corpului omenesc, de obicei inima sau capul, mai rar
creierul, considerate a fi sediul unor sentimente sau activităţi Are cap (= minte,
inteligenţă) de matematician. Recipientul poate fi imaginat (echivalat) cu un
spaţiu, o clădire, o ţară etc. Sala aplaudă în picioare ;recipientul poate fi şi o
perioadă de timp: studenţii anului I.
-.metonimia cauza pentru consecinţă (efect): Omul acesta are mâini de
aur. Cuvintele subliniate ţin locul dibăciei, talentului – se interpretează mâna
prin prisma lucrului executat cu dibăcie. În acestă accepţie, şi alte organe ale
omului pot fi denumite nu pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce fac: a avea
nas fin = a avea mirosul fin; a avea gură mare, a face gură, a face găt. =
conţin termeni al căror efect pot fi ţipetele, gălăgia.. Relaţia cauză-consecinţă
se extinde şi la acţiuni ale simţurilor: a mirosi o afacere, vede multă latină ,
unde cuvintele subliniate au sensul de a pricepe, a şti.
- metonimia locul pentru produs: cazul cel mai semnificativ pentru
denumirea unui produs prin numele locului de fabricaţie, este acela al
şampaniei, vin din podgoriile provinciei franceze Champagne, pregătit după o
tehnică locală răspândită în toată lumea; pe acest model avem în limba
română canadiană (după numele unui tip de haine răspândite în Canada),
havană (ţigară de foi fabricate în capitala Cubei – Havana), damasc (tip de
ţesătură care a provenit din Damasc, capitala Siriei), dacia (autoturism fabricat
la Piteşti – uzinele Dacia) ş.a.
- metonimia simbol pentru ceea ce simbolizează: o serie de simboluri ca
sceptrul, tronul, laurii,
politică, gloria, creştinismul, mahomedanismul ş.a.
Metonimia este un trop mai puţin răspândit decât metafora; valorile
conotative ale metonimiei sun mai logice, mai reci decât sensurile metaforice,
de aceea încărcătura ei expresivă este mai mică. Metonimia este răspândită
mai cu seamă la substantive şi aproape nu de întâlmeşte la verbe şi adjective.
Sinecdoca este tot o schimbare de nume între două obiecte, dar numai
dacă unul dintre ele se cuprinde într-un fel oarecare în celălalt. Ea este bazată
pe o relaţie cantitativa.Tipuri de sinecdocă :
-sinecdoca parte pentru întreg (pars pro toto) : acoperiş sau adăpost pentru
locuinţă, casă ; pâine pentru hrană, existenţă materială.
-sinecdoca întregul pentru parte (totus pro parte) : îmbrăcat în mătase, în
catifea, în aur, cuvintele subliniate fiind utilizate pentru veşminte de mătase, de
catifea, împodobite cu fire de aur.
- sinecdoca singular pentru plural şi invers : obişnuită în limbajul popular
pentru numele popoarelor – în ţara turcului sau bătrâneţile, tinereţile cuiva
(pentru bătrâneţea, tinereţea).
- sinecdoca abstractul pentru concret : este un om cu relaţii, în care
relaţii înseamnă persoane importante. Se adresează justiţiei, cuvântul subliniat
apare în locul unui element concret în spaţiu şi timp.

Ceea ce trebuie să reţinem este că îngustarea, lărgirea sau transferul
de sens sunt fenomene permanente în vocabular, atât în sincronie, cât şi în
diacronie, numeroase sensuri figurate nemaifiind simţite ca atare şi
încadrându-se în uzul comun. Fenomenul poartă numele de lexicalizarea
tropilor. Lexicalizarea tropilor este un proces cu cel puţin două etape : una
efectuată înainte de faza actuală, a doua în curs de realizare (vezi explicaţiile
supra la MITOCAN) ; lexicalzarea nu atinge toate cuvintele afectate de un trop,
ci mai ales cuvintele al căror echilibru semantic este răsturnat de ieşirea din uz
a sensului propriu.
Temă
1) Identificaţi tipul de trop care stă la baza schimbării sensului cuvintelor

subliniate din următoarele contexte:
• Pentru etimologii se folosea de Tiktin.
• Cerul să te binecuvânteze.
• Anul I va participa la sesiunea ştiinţifică.
• Unii oameni miros câştigurile.
• Copiii sunt bucuria părinţilor.
• Lenjeria de damasc este sănătoasă.
• Vede multă latină.
• Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala.
• Mai multe capete luminate l-au sfătuit.
• Îi plăcea să fie în frunte.
• Limba clopotului suna a jale.
• După-amiază a tras un pui de somn.
• Nu-mi plac fetele care se miorlăie.
• Se frământă de grija copiilor.
• Multe ramuri de producţie au fost afectate de criza economică.
• Avea multe guri de hrănit.
2) Pornind da la definiţia de dicţionar a cuvintelor masă, farmacie, blând, fier,

explicaţi opoziţia denotaţie / conotaţie.

Capitolul 2. Factori de organizare lexicală

Înţelegerea lexicului în ansamblu ca o mulţime alcătuită din diferite
submulţimi delimitate în funcţie de diverse criterii: frecvenţă, stilistico-
funcţional, etimologic, psihologic şi semantic, asigură atingerea obiectivelor
analizei lexicale şi evidenţiază caracterul sistematic al lexicului.
1.Factorul frecvenţă indică poziţia statistică a cuvintelor în ansamblul
vocabularului şi măsura în care această poziţie corespunde cu deprinderile
vorbitorilor, în memoria cărora este gravată frecvenţa lexicală obiectivă. Prin
simpla observaţie se vede că unele cuvinte, de exemplu prepoziţiile,
conjuncţiile, verbele auxiliare se folosesc mult mai des decât termenii de
specialitate din diverse domenii ştiinţifice. Aplicarea de către specialişti a
statisticii matematice în studiul vocabularului evidenţiază faptul că frecvenţa
cuvintelor este invers proporţională cu lungimea lor, cuvintele cele mai
scurte, ca număr de sunete şi de silabe, fiind mult mai frecvent utilizate decât
cele lungi.
Prin aplicarea statisticii matemetice în studiul vocabularului se pot
descoperi cuvinte curente în decursul mai multor etape de evoluţie a limbii,
se poate cerceta forţa lor de derivare, prezenţa lor în limba literară şi în
graiuri etc. Cu o asemenea metodă, Al. Graur, în Încercare asupra fondului
principal lexical al limbii române ,(1954/1957), a alcătuit o listă de 1419
cuvinte româneşti care s-au menţinut şi au fost productive în limba română în
toate timpurile. Lista întocmită după aceste principii reprezintă fondul
principal lexical (nucleul lexical imanent) al limbii noastre. Cele cinci criterii
de apartenenţă la acest fond principal, simultan obligatorii sunt: a) importanţa
noţiunii denumite de cuvinte; b) caracterul polisemantic al cuvântului (un
număr mare de sensuri contribuind la o importanţă sporită); c) marea putere
de derivare şi de compunere, aceste cuvinte fiind baze pentru formarea de
noi cuvinte; d) prezenţa acestor cuvinte în expresii şi locuţiuni; e) originea
cuvintelor reflectă vechimea şi stabilitatea mare a cuvintelor din fondul
principal: elementele latine au o frecvenţă de 60%, cele vechi slave 20%,
cele maghiare cca 2%, turceşti sub 1%, greceşti peste 1%. Rigiditatea
aplicării celor cinci criterii duce la o listă cu puţine cuvinte (cca. 1500) . O
lucrare mai nouă, coordonată de Marius Sala, Vocabularul reprezentativ al
limbilor romanice, (1988), apreciază reprezentativitatea cuvintelor după trei
criterii: frecvenţa, puterea de derivare şi bogăţia semantică, lista alcătuită
cuprinzând 2581 de cuvinte.
2. Factorul stilistico-funcţional conduce la clasificarea cuvintelor în
funcţie de aria socio-culturală, profesiune, situaţie de comunicare, în mai
multe submulţimi: a) un vocabular de uz general, cunoscut şi utilizat de
întreaga comunitate lingvistică, indiferent de nivelul de cultură, domeniul de
activitate sau zona geografică din care provin vorbitorii; b) un lexic
specializat, adică diversele terminologii specifice unor profesiuni:
terminologia medicală, terminologia lingvistică, terminologia ştiinţelor exacte
ş.a. Există şi o altă delimitare a submulţimilor: a) vocabular cu termeni
obligatorii pentru orice variantă a limbii – vocabularul fundamental; b)
vocabularul caracteristic nivelului mediu de cultură – limba literară curentă
(standard), un sistem mai mult virtual; c) vocabular specific ştiinţei şi tehnicii
– limbajele specializate sau terminologiile. Factorul stilistico-funcţional este
reprezentat la nivelul dicţionarelor monolingve prin ceea ce se numeşte
marcă diastratică sau de uzaj.

3. Factorul etimologic se referă la organizarea vocabularului din
perspectiva genezei cuvintelor, derivatelor şi compuşilor, fără referire
obligatorie la originea istorică a cuvintelor. Din această perspectivă,
vocabularul limbii române se poate împărţi în cuvinte primare, care nu pot fi
analizate în unităţi lexicale mai mici, şi cuvinte formate de la acestea prin
diverse mijloace constitutive. Marea majoritate a unităţilor lexicale ale limbii
române se află într-o ierarhie formativă, fie pe linia cuvântului bază, în aşa
numita familie lexicală, fie pe linia procedeului formal (derivare, compunere,
conversiune).
Vorbitorii unei limbi au capacitatea de a stabili legăturile presupuse de
asemenea grupări prin ceea ce s-a numit sentimentul etimologic.
Sentimentul etimologic, ca factor de organizare lexicală, duce la o serie de
analogii determinate de recunoaşterea aspectelor strict formale ale cuvintelor
( de exemplu, gruparea cuvintelor formate cu acelaşi sufix –ar: morar, rotar,
pescar, bucătar etc. sau gruparea cuvintelor care au aceeaşi bază: bucate,
bucătar, bucătărie, bucătăreasă, a îmbuca, îmbucătură etc.). Adesea planul
de asocieri formale se întrepătrunde cu cel al asocierilor de conţinut: dacă
din pian derivă pianist, din harpă, harpist, din gură poate fi derivat gurist
’persoană care interpretează prin voce muzica’ etc. Tot sentimentului
etimologic i se datorează etimologia populară, modificare greşită a
cuvintelor mai puţin cunoscute de unii vorbitori care le introduc în familia
lexicală cea mai plauyibilă pentru ei ( de ex., carosabil ia forma căruţabil şi
este introdus în familia de cuvinte a lui car).
4. Factorul psihologic interesează sub aspectul organizării
vocabularului fiecărui vorbitor, constituit dintr-o parte activă şi una pasivă.
Vocabularul activ este format din cuvintele întrebuinţate de vorbitor în toate
împrejurările în care construieşte şi exprimă mesaje. Vocabularul pasiv este
format din cuvinte cunoscute sau recunoscute de vorbitor, dar
neîntrebuinţate. Prin compararea şi suprapunerea subdiviziunilor
vocabularului individual al unei limbi, rezultă, în funcţie de frecvenţa în
vorbire la un moment dat, distincţia între vocabularul activ şi vocabularul
pasiv la nivel social, la nivelul întregii comunităţi lingvistice. Demarcarea între
vocabularul activ şi cel pasiv nu este tranşantă, depinzând de nivelul de
frecvenţă considerat definitoriu. (vezi Coteanu 1985: 152-156).
5. Factorul semantic stabileşte la nivelul lexicului submulţimi care, pe
baza comparării şi diferenţierii sensului, pot fi considerate paradigme lexico-
semantice şi/sau câmpuri lexico-semantice. Termenul paradigmă
desemnează o grupare (o submulţime) de cuvinte care au un sem (sau mai
multe) comun. Prin metoda lingvistică a analizei semice (componenţiale)
se urmăreşte degajarea asemănărilor şi diferenţelor dintre sensurile
cuvintelor dintr-o paradigmă. În acest tip de analiză, semul sau
componenta de sens este problema de bază, iar delimitarea semelor este o
procedură dificilă şi complexă. Semele nu trebuie confundate cu cuvintele
dintr-o limbă, prin care sunt în mod inevitabil desemnate, ci, ca elemente ale
metalimbajului, ele trebuie specificate prin semne demarcative (ghilimele,
croşete, bare oblice), de ex.’cu braţe’ este semul distinctiv pentru lexemul
FOTOLIU. În căutarea unităţilor elementare semantice, componente ale
semnificaţiei cuvântului, semele, s-a ajuns la stabilirea unor subsisteme de
seme operante în câmpuri semantice particulare, cum ar fi denominaţia
animalelor domestice, a locuinţei, a culorilor, a gradelor de rudenie în limba
română.
Un ansamblu de seme defineşte un semem, adică semnificatul unui
cuvânt şi are drept corespondent formal lexemul. Formula semică a

sememului are o structură determinată şi este rezultatul analizei
semanticianului; sememul trebuie raportat la definiţia lexicografică, de care
se apropie în mai mare sau mai mică măsură. De exemplu, dacă ne referim
la câmpul semantic al gradelor de rudenie (câmpurile lexico-semantice
sunt sunt subansambluri din ansamblul lexical al unei limbi, care grupează
numai denumiri înrudite din punct de vedere al sensului sau care au un
denominator semantic comun), ansamblul de seme +(Rudă), + (Natural=de
sânge),+ (Direct), + (Ascendent),+ (Gradul II), +(Sex bărbătesc) este definiţia
semică a cuvântului BUNIC; dacă în acest ansamblu substituim semul
(Gradul II) cu semul (Gradul I), obţinem sememul cuvântului TATĂ. Aceasta
înseamnă că putem analiza câmpul semantic al gradelor de rudenie prin
microsistemul de seme distinctive +(Natural), + (Ascendent), + (Gradul I), +
(Sex Bărbătesc), în care absenţa unui sem presupune opusul lui determinat,
adică +(Contractual), +(Indirect), + (Descendent), + (Gradul II), + (Sex
femeiesc).
Arhisememul defineşte semnificatul comun al unei paradigme lexico-
semantice sau a unui ansamblu mai larg cum este câmpul semantic,
reprezentând semele comune tuturor membrilor ansamblului lexical; de
exemplu, arhisememul paradigmei „scaunelor” este (Obiect), + (Pe care
şezi).Prin asamblarea semelor + (Mobilă), + (Pe care şezi), + (Cu picioare), +
(Cu spătar), + (Pentru o persoană), + (Confecţionat din material rigid),
obţinem sememele corespunzătoare cuvintelor TABURET, BANCĂ, SCAUN,
FOTOLIU, CANAPEA etc.
Un mijloc auxiliar de descriere şi de definire riguroasă a laturii
semantice a cuvântului este metoda analizei contextuale (combinatorii).
Cercetarea din această perspectivă este justificată de faptul că termenul
paradigmă îl implică pe cel de sintagmă. Sintagma desemnează combinarea
într-un enunţ a cel puţin două elemente de limbă care trebuie să se
succeadă; sintagma este întotdeauna liniară şi numai unul din termenii unei
paradigme pot figura într-o sintagmă. Practicarea analizei contextuale în
semantica lexicală urmăreşte o anumită unitate lexicală sau semantică în
raport cu posibilităţile ei de combinare cu anumite clase de cuvinte,
stabilindu-se compatibilităţile şi incompatibilităţile ei contextuale. Clasele de
cuvinte faţă de care se stabilesc posibilităţile combinatorii sunt:
animat/inanimat, animat-persoană/animat-non-persoană, vegetal/non-
vegetal ş.a. Interesează mai puţin libertăţile şi preferinţele contextuale,
atenţia fixându-se pe incompatibilităţile sau restricţiile contextuale, prin care
se poate rafina analiza semantică. De exemplu, cuvintele echivalente
semantic şi semic, BLOND şi GALBEN, se diferenţiază prin restricţiile
contextuale ale primului termen, care admite numai contextul ’păr, piele a
omului’; prin extindere, ’despre oameni’ sau în contextul especializat bere
BLONDĂ. Contextul are rol fundamental în determinarea diverselor sensuri,
operaţie denumită dezambiguizare semantică şi contextuală. Operaţiunea
diferenţierii semantice prin context este condiţionată şi de partea de vorbire
căreia îi aparţine cuvântul analizat: contextul este strict necesar în cazul
adjectivelor şi verbelor, dar mai puţin important la substantive. De exemplu,
ÎNALT se grupează în aceeaşi clasă cu SCUND, MIC PITIC ş.a. pe baza
trăsăturii ‘extensiune verticală’, cum rezultă în contexte ca om ÎNALT, munte
ÎNALT; contextele de tipul sunet ÎNALT, voce ÎNALTĂ dictează încadrarea
adjectivului în discuţie în aceeaşi clasă semantică cu ASCUŢIT,GRAV.
Deşi utilă şi necesară în anumite situaţii, analiza contextuală nu
rezolvă decăt parţial problema determinării sensului, motiv pentru care i s-a
atribuit rolul de auxiliar în analiza semantică.

Temă
1) Pornind de la definiţia de dicţionar a cuvintelor:

- pachebot, cargobot, mineralier, feribot;
- a studia, a cerceta, a investiga;
faceţi analiza semică a unităţilor şi explicaţi de ce ele se constituie într-o
paradigmă lexico-semantică.
2) Observaţi în ce măsură analiza contextuală a termenilor de mai sus
contribuie la stabilirea diferenţelor specifice.

Capitolul 3. Relaţii semantice în limba română. Polisemia. Omonimia
Capitolul 3. Relaţii semantice în limba română

POLISEMIA.OMONIMIA
O anliză semantică sumară pune în evidenţă în lexicul unei limbi două

categorii de cuvinte: cuvinte monosemantice şi cuvinte polisemantice.
Monosemanteme sunt cuvintele care apar în orice context cu aceeaşi
semnificaţie.; cu un singur sens se folosesc în limba română un număr mare
de termeni ştiinţifici şi tehnici şi o serie de neologisme.
Polisemanteme sunt cuvintele cu mai multe sensuri. Când un cuvânt
este deosebit de încărcat cu sensuri, pentru fenomenul polisemiei se
foloseşte termenul pletoră semantică. Circa 80% din lexicul activ al limbii
este alcătuit din cuvinte polisemantice, iar pletora semantică caracterizează
cuvintele cu o frecvenţă mare în vorbire (a fi, a face, a avea). O statistică
asupra polisemiei cuvintelor aparţinând fondului principal arată că
majoritatea acestora au, în medie, 3-4 sensuri (Bucă, Evseev). Din cele 1419
cuvinte considerate de Al. Graur componente ale fondului principal lexical,
213 sunt monosemantice (15%), iar 1206 sunt polisemantice (85%): faţă de
numărul total de 1419 cuvinte, numărul total de sensuri este de 5407, ceea
ce înseamnă un coeficient de polisemie de 3,81. Polisemantismul este
considerat drept una din condiţiile apartenenţei unui cuvânt la fondul principal
lexical. S-a constatat că polisemantismul este direct proporţional cu
vechimea cuvântului şi cu frecvenţa lui în limbă: lexemele vechi sunt frecvent
utilizate, fapt ce înlesneşte apariţia polisemantismului.
Categorie semasiologică care desemnează capacitatea unor cuvinte
de a avea mai multe sensuri, polisemia este un fenomen pe care lingviştii îl
consideră o urmare a disproporţiei dintre numărul relativ redus al cuvintelor
faţă de dezvoltarea cunoaşterii umane care caută expresie în vorbire. În
procesul cunoaşterii, oamenii asimilează noul apelând la cunoştinţele deja
dobândite, caută să patrundă în lumea abstractului pornind de la concret. De
aceea, pentru a denumi lucruri şi noţiuni noi, ei recurg la cuvinte vechi.
Transferul de denumire, care stă la baza oricărei polisemii, este reflectarea
asemănărilor şi legăturilor pe care oamenii le stabilesc între diferite lucruri şi
obiecte. Polisemia este reflectarea în limbă a diverselor analogii şi
contingenţe dintre obiectele lumii înconjurătoare, observate de o comunitate
lingvistică. De exemplu, cuvântul birou a avut la început, în limba de origine,
franceza,sensul de „stofă groasă” care acoperea o masă în timpul scrisului;
cu timpul, birou a ajuns să denumească „mobila” acoperită cu această stofă,
apoi încăperea cu asemena mobilă, apoi „persoanele care lucrează într-un
birou”, apoi „grupul de persoane care conduce o asociaţie, o societate”; în
afară de sensul iniţial, care s-a pierdut, toate celelalte au rămas virtuale în
limbă. (Hristea 1984:).
Cauzele polisemiei, prezentate mai sus, arată că polisemia lexicală
este un fenomen firesc, prezent în sistemul lexical al tuturor limbilor naturale,
prin care cuvântul devine un instrument suplu şi nuanţat de comunicare,
capabil să reflecte mişcarea minţii de la concret la abstract. Polisemia există
la nivelul sistemului limbii şi al normei, dar ea încetează să funcţioneze în
vorbire, deoarece în fiecare act concret al comunicării cuvintele actualizează
un singur sens, exceptând cazurile ambiguităţii voite (calambururile).
In lucrările de specialitate, polisemia este interpretată ca relaţie între
sensurile unui cuvânt, admiţându-se, în general, că unul dintre sensuri este
Limba română contemporană. Lexicologia 17

mai stabil, reprezentând deumirea sau denotaţia; toate celelalte sensuri,
numite şi conotaţii, fiind secundare în raport cu primul, din care se dezvoltă
direct sau indirect (prin intermediul altui sens secundar). Dezvoltarea
sensurilor secundare se face prin deplasări semantice favorizate de
modificarea unor componente de sens, de cele mai multe ori condiţionate
contextual; de exemplu, în contextul Am pârlit porcul,cuvântul PÂRLIT este
folosit cu sensul fundamental ‘a arde uşor la suprafaţă părul porcului’; în
contextul Dumneata nu trebuia să te fi însurat dacă te ştiai pârlit, să iei pe
Acriviţa, fata lui Hagi Cănuţă, care n-a fost învăţată la casa părintească să-şi
manânce din unghie, cuvântul PÂRLIT este folosit cu un sens secundar,
înrudit cu sensul fundamental, ‘sărac, necăjit’. In acest din urmă exemplu,
cuvântul PÂRLIT se actualizează într-un context care nu este marcat cu +
(Animal), +(Porcin), ci cu +(Uman), ceea ce determină deplasarea sensului
’pârlit‘ din domeniul unei denotaţii fizice, în domeniul unei conotaţii sociale.
Relaţia dintre denotaţie şi conotaţie pune problema polisemiei ca
microsistem, ceea ce înseamnă atât identificarea semelor comune, cât şi a
celor diferenţiatoare (sau a semelor variabile) pentru a stabili releţiile dintre
sensurile unui cuvânt. Se ajunge astfel la interpretarea polisemiei ca
paradigmă lexico-semantică; operaţia se bazează pe tehnica analizei semice
şi pe analiza contextuală.
Caracterul organizat (sistematic) al polisemiei. Polisememele
prezintă o serie de asemănări în ce priveşte modul de organizare a sferei lor
semantice. Sfera unui cuvânt polisemantic nu este suma de sensuri reunuite
în mod arbitrar, ci o structură alcătuită din sememe aflate în raporturi de
interdependemţă şi subordonare, cu un mod de organizare dictat de sistemul
general al limbii. Sensurile unui cuvânt polisemantic, deşi conţin sensuri
intensionale şi extensionale diferite, conţin o serie de trăsături semantice
comune, ce reprezintă aşa numita constantă semantică. Aceasta
înlesneşte transferul denumirii ce se efectuează prin metaforă, metonimie
sau sinecdocă. Legătura dintre sensurile cuvântului polisemantic poate fi
evidenţiată prin analiza semică (componenţială), deoarece legăturile dintre
sensuri se realizează prin intermediul unor seme ce alcătuiesc conţinutul
sememelor. De exemplu, (Şerban, Evseev) sensul de bază (S1) al cuvântului
AC include următoarele seme (s) componente:s1= ’instrument‘ s2=‘serveşte
la cusut’ s3=’subţire şi ascuţit la un capăt‘ s4=‘are o gaură prin care se trece
aţa’ .Toate sensurile derivate ale cuvântului AC se bazează pe asemănarea
dintre ac şi obiectele respective, adică prezintă în sfera lor semică semul
s3=’subţire şi ascuţit‘; sensurile derivate sunt: S2= „ac de păr”; S3= „organ de
apărare la animale, ţeapă”; S4=,;frunză la conifere”. Grafic , configuraţia
polisememului AC poate fi redată astfel:
Un astfel de model de organizare a sensurilor derivate din cel de bază
a fost numită polisemie radială. In cadrul polisemiei radiale se disting două
situaţii:
a) polisemie radială cu un singur focar de expansiune, adică sensurile
derivate pleacă de la acelaşi sem (s) al sensului (S) de bază, (vezi
AC);
b) polisemie radială cu mai multe focare de expansiune, adică
sensurile derivate pleacă dela seme diferite ale sensului de bază.
Astfel sensul de bază (S1) al cuvântului SOARE se poate descompune
în următoarele seme (s): s1=‘astru’ s2= ’centru al sistemului solar‘ s3=
‘incandsescent şi luminos’ s4= ‘întreţine viaţa pe pământ‘. De la acest sens
derivă alte sensuri, fiecare dintre ele de la seme diferite ale lui S 1: S2=„ orice
astru care are lumină proprie” derivă din s1=‘astru’; S3=„lumina şi căldura

care vin de la soare” derivă din s3=‘incandsescent şi luminos’; S4=(fig.)
„bunăstare, fericire” derivă din s3. Legăturile dintre sensuri au următoarea
reprezentare:
Pentru menţinerea integrităţii polisememului, sensurile pot să derive
unul din altul, în mod succesiv; în acest caz vorbim de polisemie în lanţ. De
exemplu, diversele sensuri ale cuvântului TEATRU:
S1=„clădire pentru spectacole”
S2=„spectacol, reprezentaţie dramatică”
S3=„artă teatrală”
S4=„literatura dramatică”.
Polisemia radială reprezintă cel mai răspândit tip de polisemie, pentru
că sensul de bază este sensul central al unei structuri semantice. Adesea
întâlnim combinaţii între cele două tipuri de polisemie (vezi TEATRU).
Interdependnţa sensurilor reprezintă cea mai simplă dovadă a
caracterului organizat al conţinutului.
Dar analiza semică a polisemiei, care urmăreşte identificarea semelor
comune, care asigură coeziunea sensurilor, cât şi a semelor variabile, care
diferenţiază sensurile, evidenţiază faptul că, distribuţional, se pot înregistra
mai multe situaţii:
a) cuvinte polisemantice între ale căror sensuri nu se stabilesc
diferenţe semantice, ci numai diferenţe contextuale (tipul inferior de
polisemie): STERP se defineşte printr-o parafrază în linii mari comună pentru
toate sensurile „care nu produce (nu dă) roade”, cu referire la pământ, locuri,
teren sau la fiinţe (femeie, animal); se mai poate referi la cuvinte care
desemnează „perioade” (an, perioadă);
b) cuvinte polisemantice între ale căror sensuri există diferenţe atât
semantice, cât şi contextuale: BIBLIOTECĂ S1=‘mobilă’+’în care se ţin cărţi‘
S2=‘încăpere’+’în care se ţin cărţi’
S3=’instituţie’+’care difuzează cărţi’
S4=’o colecţie anume de cărţi’
între toate aceste sensuri fiind evidentă atât legătura, constata semică, ’cărţi‘,
cât şi diferenţele.
Analiza contextuală a polisemiei este esenţială pentru
dezambiguizarea (diferenţierea) sensurilor. Contextul este interpretat strict
lingvistic, ca posibilitate de combinare cu anumite clase de cuvinte sau chiar
cu cuvinte anume.
În general, sensurile denotative sunt mai libere de context. Astfel
cuvântul ACRU, emis chiar fără un context, trimite la denotaţia ‘apreciere
gustativă’, iar sensul de ’apreciere psihică negativă‘ are nevoie de un context
anume: femeie/ privire/ atitudine ACRĂ.
Diferenţierea semantică prin context este foarte importantă pentru
adjective (Vezi ACRU) şi pentru verbe, în cazul celor din urmă are importanţă
atât subiectul, cât şi obiectul verbului. De exemplu A DOBORÎ are sensuri
diferite în funcţie de subiect şi de obiect : O persoană/ vântul DOBOARĂ
copacii (subiectul este o persoană sau un fenomen atmosferic, iar obiectul
este concert); Supărarea/Boala l-a DOBORÂT pe Ion (subiectul este o stare
psihică, fizică, iar obiectul o persoană).
Există sensuri care sunt strict dterminate contextual, apărând numai în
sintagme sau construcţii fixe: CASA de copii, CASA de comenzi, CASA de
sănătate. Pe de altă parte, unele cuvinte manifestă preferinţe până la
anumite restricţii contextuale, numite solidarităţi lexicale sau semantice
( Coşeriu 1977:143-162): A CIRIPI (despre păsări) „a scote sunete specifice”,
iar (despre oameni) „a vorbi fără rost, a spuse lucruri care nu trebuie spuse”.

Analiza contextual-stilistică a polisemiei pune în evidenţă în ce
măsură contextul mai larg, înţeles ca situaţie de comunicare sau ca registru
stilistic, poate funcţiona ca o restricţie de uzaj (marcă diastratică), de cele
mai multe ori indicată în dicţionare între paranteze, înaintea definiţiei
lexicografice, cum ar fi (popular), (familiar), (peiorativ) ş.a. Pe de altă parte,
analiza contextual stilistică este modalitatea principală de a explica
mecanismul evoluşiei (dinamicii) sensurilor în limba română.
Tipuri de sensuri în sfera cuvântului polisemantic. Totalitatea
sensurilor unui cuvânt alcătuieşte sfera semantică a acestuia. În cadrul
sferei semantice a cuvântului nu toate sensurile au aceeaşi importanţă nu
sunt în egală măsură prezente în mintea vorbitorior şi nu desemnează în
acelaşi mod realitatea; de aceea se vorbeşte de mai multe tipuri de sens.
Tipologia sensurilor este variată, deoarece sensul este o entitate complexă,
caracterizată printr-o multitudine de aspecte care au în vedere: calitatea
informaţiei, legătura dintre sens şi obiectul denumit, gradul de dependenţă a
sensului faţă de context etc. În funcţie de criteriul care stă la baza distincţiilor
şi de raportul între între tipurile de sens rezultate, se disting următoarele
opoziţii:
1) Sens principal (de bază) / sens secundar – opoziţia are în vedere
importanţa, rolul pe care sensul în discuţie îl ocupă în sfera semantică a
cuvântului în limba actuală. Sensul principal apare spontan în mintea
vorbitorilor la rostirea unui cuvânt, este primul în ordinea importanţei, se
stabileşte deci funcţional; este mai stabil şi relativ independent de context.
De exemplu (Forăscu), ORB înseamnă, în primul rând şi pentru orice
vorbitor, „lipsit complet de simţul văzului”; celelalte ale acestui cuvânt, „lipsit
de discernământ, de clarviziune” (judecată oarbă) şi „lipsit de lumină,
întunecat” (fereastră oarbă, cameră oarbă), sunt sensuri secundare; ele
sunt pe un plan secundar în conştiinţa vorbitorilor şi, de obicei, pentru a le
înţelege este nevoie de un context.
2) Sens primar (etimologic) / sens derivat – distincţia se face potrivit
unui criteriu cronologic. Prin sens primar se înţelege semnificaţia iniţială a
cuvintelor de la care au derivat apoi sensurile ulterioare. De exemplu
(Forăscu), GURĂ are ca sens primar „organ situat în partea anterioară a
corpului, care serveşte la mâncat, vorbit”; de aici au derivat apoi sensurile
„deschidere anterioară (în general)” (gura sobei, gură de canal, gura văii,
gura minei), „glas, voce” ( numai gura lui se aude), „persoană care trebuie
hrănită” (o gură în plus la masă) – sensuri derivate.
În foarte multe cazuri, sensul primar al cuvintelor coincide cu cel
principal, iar sensurile derivate, cu cele secundare, ca în cazul cuvântului
GURĂ, discutat mai sus. Alteori, în evoluţia limbii, raportul se poate inversa.
De exemplu, cuvântul CRAINIC are ca sens principal în limba actuală
„persoană ce anunţă ştirile la o staţie de radio, la televiziune”; sensul său
iniţial, primar, „persoană ce anunţă mulţimii poruncile suveranului” a trecut pe
un plan secundar în conştiinţa vorbitorilor, ca urmare a modificării realităţilor
socio-politice. Un alt exemplu, cuvântul FISTICHIU înseamnă astăzi „ciudat,
extravagant”; sensul primar, „de culoarea fisticului” a devenit sens secundar
în limba actuală.
3)Sens propriu / sens figurat – distincţia are la la bază observarea
legăturii directe sau indirecte dintre sens şi realitatea desemnată. Sensul
propriu denumeşte în mod direct obiectul din realitate, la sensul figurat
legătura se face prin intermediul altui sens. De exemplu (Forascu), cuvântul
FIARĂ are ca sens propriu „animal sălbatic mare”; sensul său figurat „om
extrem de rău, crud, violent”este obţinut prin transferul denumirii de la animal

la om, căruia îi sunt atribuite anumite însuşiri, raportându-le la însuşirile
obiectelor indicate de alte sensuri ale cuvântului.
Orice sens figurat este derivat de la sensul propriu şi are la bază, de
regulă, o figură de limbaj, un transfer de denumire de la un obiect la altul. De
exemplu, cuvântul CĂCIULĂ, în contextul Am plătit cici mii de lei de căciulă,
are sensul de „persoană, individ”- transfer de sens prin contiguitate.
Sensurile figurate iau naştere din sensul propriu pe baza unor legături reale
sau imaginare stabilite de vorbitor între două obiecte. Asociaţiile nu se
realizează niciodată întâmplător, ci au ca punct de plecare faptul că sensul
propriu conţine mai multe aspecte, dintre care se impune la un moment dat
un anume aspect; acest aspect înlesneşte transferul unei denumiri vechi
asupra unui obiect, a unei realităţi noi în baza asemănării sau contiguităţii
( corespondenţe cantitative sau calitative) dintre ele. Aceste transferuri sunt
cunoscute sub numele general de tropi.
În multe cazuri, vechimea sensului figurat şi frecventa lui folosire
(uneori cuvântul respectiv este termen unic pentru denumirea unui cuvânt)
face ca acesta să-şi piardă caracterul expresiv, intrând în limba comună şi
fiind înregistrate în dicţionare; în acest fel, în conştiinţa vorbitorilor el apare
ca un sinplu sens secundar, iar figura lui figurată nu mai este simţită: de
exemplu, COT în sintagma cotul râului. Ca urmare, un cuvânt ajunge să
desemnezemai multe obiecte din realitate, creând impresia că are mai multe
sensuri proprii; de fapt un singur sens este denominativ pur, celelalte sunt
sensuri al căror caracter figurat este mascat de uzură. După aria lor de
răspândire, se disting două categorii de sensuri figurate:
a) unele aparţinând limbii comune, adică cunoscute de toţi vorbitorii şi
înregistrate în dicţionarele explicative ale limbii; ele denumesc o realitate,
fără a avea o funcţie expresivă: scară (pentru urcat) – scară de valori, sau,
uneori, capătă funcţie expresivă: apusul soarelui – apusul vieţii.
b) unele aparţin limbajului artistic şi sunt creaţii individuale ale
scriitorilor; ele provin din asociaţii mai puţin obişnuite, dar a căror încărcătură
expresivă este sporită faţă de cele din limbajul comun care sunt adeseori
uzate.
4) Sens liber de context / sens determinat contextual – se afirmă, de
obicei, că sensurile de bază sunt independente de context, iar cele
secundare sunt determinate de acesta.. Afirmaţia, deşi valabilă în general,
trebuie privită cu rezervă; de exemplu, (Forăscu) înţelegem ce înseamnă
pahar, carte, dinte şi fără context, dar pentru un cuvânt ca FACULTATE,
primul sens înregistrat în dicţionare „capacitate, posibilitate morală sau
intelectuală a cuiva” are nevoie de un context pentru a se actualiza:
facultatea de a vorbi, facultatea de a crea opere de artă. Gradul de
dependenţă faţă de context poate fi mai mare sau mai mic – există sensuri
strict contextuale, valori semantice care se realizează numai în anumite
combinaţii, în afara cărora nu pot fi înţelese, de exemplu, gânduri negre,
situaţie albastră, noapte albă ş.a.
5) Sens uzual / sens ocazional – este o distincţie bazată pe criteriile
de răspândire, stabilitate şi frecvenţă a sensurilor. Sunt uzuale aproape toate
sensurile principale: sunt ocazionale sensurile care apar, obişnuit, în limbajul
figurat specific unui scriitor; de exemplu, în versul eminescian Argint e pe
ape şi aur în aer, cuvintele capătă sensurile ocazionale: AUR „lumină galben-
strălucitore”, iar ARGINT „lumină alb-strălucitoare”.
6) Sens general / sens special – este o distincţie bazată pe criteriul
utilizării sensurilor în mai multe stiluri funcţionale. Este sens general sensul
care poate apărea în orice stil funcţional,în timp ce sensul special se

utilizează doar pentru un domeniu, de exemplu cuvântul RĂDĂCINĂ în
lingvistică are diferit de sensul general al aceluiaşi cuvânt.
Din cele prezentate mai sus rezultă că unul şi acelaşi sens al unui
cuvânt polisemantic poate fi caracterizat diferit , în funcţie de unghiul din care
este privit; distincţiile propuse sunt mai mult teoretice şi le-am prezentat
pentru a înţelege terminologia variată pe care o întâlnimn prezentarea
sensurilor. Importantă este înţelegerea mecanismului care stă la baza
obţinerii de noi sensuri.
Dezintegrarea polisemiei, adică evoluţia divergentă a sensurilor unui
cuvânt polisemantic, poate duce la ruperea verigii de legătură dintre acestea,
astfel încât ajung să funcţioneze ca OMONIME. De exemplu, sensurile
cuvântului latinesc calculus: 1.„pietricică“ şi 2.„socoteală“ au evoluat
divergent, fiind considerate astăzi cuvinte omonime.
Principala deosebire între polisememe şi omonime constă în faptul că
omonimele nu au trăsături semantice (seme) comune, fiind, de aceea,
considerate cuvinte distincte, nu sensuri ale aceluiaşi cuvânt. Descrierea
componenţială a omonimelor arată că ele nu prezintă seme substanţiale
(importante) comune: a semăna1 = ’verb‘ ’denumeşte acţiunea‘ ’de a arunca
sămânţa‘ ’în solul‘ ’special pregătit‘ ’în vederea obţinerii unei viitoare recolte‘;
a semăna2 = ’verb‘ ’denumeşte starea‘ ’de asemănare‘ ’între persoane sau
obiecte‘ ’pe baza unor anumite trăsături‘. Omonimele amintite au şi etimoane
diferite: primul provine din lat. seminare, al doilea din lat. similare. Aceasta
este cea de-a doua caracteristică care deosebeşte omonimia de polisemie.
Sursele omonimiei pot fi:
a) evoluţii fonetice şi restructurări morfologice convergente ale unor cuvinte
diferite: lat. incendere şi lat. incingere > rom a încinge1, a încinge2;
b) coincidenţa formală dintre cuvinte împrumutate din limbi diferite: lac1 < lat.
lacus; lac2 < germ. Lack;
c) drivarea de la aceeasi rădăcină cu sufixe omonime: ciocănaş1 „ciocan
mic“; ciocănaş2 „muncitor care sparge sarea cu ciocanul în ocnă“;
d) ruperea legăturii între sensurile unui cuvânt polisemantic: lună1 „astru,
satelit al pământului“; lună2 „interval de timp egal cu a 12-a parte dintr-un an“.
Omonimele pot fi: 1) totale sau propriu-zise, când au toate formele
identice şi aparţin aceleiaşi părţi de vorbire (bancă2 „scaun lung“ – bancă2
„instituţie bancară“);
2) parţiale sau pseudoomonime, când au numai anumite forme identice,
diferenţiindu-se prin altele (corn/corni – corn/coarne – corn/cornuri).
Omonimele totale care funcţionează în acelaşi dialect şi acelaşi limbaj
(stil) sunt considerate omonime intolerabile (exemplu: bucătărie1 „încăpere
destinată pregătirii mâncării“ – bucătărie2 „ocupaţia celor care pregătesc
mâncarea“). Celelalte omonime totale, care constituie majoritatea, şi
omonimele parţiale sunt omonime tolerabile, întrucât pot fi deosebite unele
de altele cu uşurinţă.. Diferenţierea între omonime se face în baza sferelor
de utilizare: profesională (bor1 „metaloid aflat în sărurile acidului boric“ – bor2
„unul dintre borurile pălăriei“), dialectală ( rudă1 „rudenie“ – rudă2 „prăjină“),
cultural-istorică (dietă1 „regim alimentar“ – dietă2 „adunare legislativă ăn
trecut“). În această categorie intră, de asemenea, omofonele (cuvinte care
se pronunţă identic, dar se scriu diferit: întruna şi într-una) şi omografele
(cuvinte care se scriu la fel, dar se pronunţă diferit: c′opii – cop′ii).
Căile de evitare a omonimiei sunt: a) înlocuirea în timp a unuia dintre
omonime (păcurar1 „cioban“ a fost înlocuit în zonele petroliere unde există
omonimul păcurar2 „vânzător de păcură“ de sinonimul cioban); b) adăugarea
unui determinant (capră de tăiat lemne, pentru a o deosebi de animalul cu

nume omonim); c) diferenţieri morfologice (cot1 – coturi, cot2 – coate, cot3 –
coţi).
Precizăm că, deşi principial deosebirea dintre omonimie şi polisemie
este clară, ea nu este uşor de operat în toate cazurile. De exemplu: cap1
cuprinde sensurile„extremitate superioară a corpului, în care se află creierul“,
„căpătâi“, „căpetenie, „un vârf al unui obiect“ şi se raportează omonimic la
cap2 „parte de uscat care înaintează în mare“ şi la cap3 „viaţă“.
Omonimia poate reprezenta un criteriu de caracterizare a unei limbi.
Specialiştii apreciază că limba română nu are predispozişie spre omonimie,
deoarece are preferinţă pentru cuvintele polisilabice, carew nu favorizează
omonimia ( aceasta afectează mai ales termenii monosioabici), şi acţiunea
distructivă a legilor fonetice este mai ponderată în raport cu alte limbi
(ducând mai puţin frecvent la evoluţii formale convergente până la identitate).
Teme
1) Consultând DEX-ul, diferenţiaţi în şi prin context sensurile cuvintelor

polisemantice stins, preţ, mână, blând, adânc. Precizaţi legătura semantică
care motivează existenţa polisemantemului.
2) Căutaţi în DEX cuvinte polisemantice care să ilustreze, urmărind
traseul derivativ, diferitele configuraţii structurale ale complexului semantic
(polisemie radială, polisemie în lanţ).
3) Pornind de la definiţia de dicţionar a cuvintelor polisemantice
şcoală, original, faceţi o descriere a sensurilor, cu precizarea criteriilor avute
în vedere.
4) Consultând DEX –ul, căutaţi cuvinte omonime care să ilustreze
omonimia totală şi încercaţi să explicaţi provenienţa lor .

Capitolul 4. Sinonimia
Capitolul 4. SINONIMIA
Sinonimia este relaţia de sens care se stabileşte între cuvinte care au
aproximativ acelaşi sens sau sensuri identice. Din această definiţie se
înţelege că, din punct de vedere al echivalenţelor semantice, vocabularul se
poate organza în două submulţimi: 1) cuvinte fără sinonime, 2) cuvinte care
au sinonime (în sinonimie intră nu numai cuvinte, ci şi expresii sau locuţiuni,
de exemplu: a da ortul popii = a muri).
În cadrul ultimei submulţimi (2) distingem două categorii de
echivalenţe semantice, ce permit următoarea structurare a submulţimii
cuvintelor sinonime: a) cuvinte identice ca sens, b) cuvinte apropiate ca sens.
a) Identitatea semantică totală este foarte rară, cuvintele aflate în
sinonimie perfectă
fiind puţine la număr: natriu = sodiu, generozitate = mărinimie, a
memora = a memoriza etc. Cuvintele identice ca sens se găsesc numai în
anumite zone ale vocabularului, de obicei în limbajul ştiinţific, dar şi aici ele
nu constituie decât o întâmplare explicabilă prin prin provenienţa termenilor
sinonimi din limbi diferite. Într-un anumit moment de dezvoltare a limbii,
sinonimele absolute pot rezulta fie prin derivare, de ex.: plâns = plânset,
însurat = însurătoare, fie prin împrumuturi, de ex.: părere = opinie, folositor =
util ş.a. Limba nu tolerează asemenea cuvinte şi, de aceea, ele fie dispar, fie
sunt supuse, în timp, unui proces de diferenţiere semantică şi stilistică; de
exemplu, în secolul al XIX-lea au apărut în limba română două şiruri de
substsntive postverbale, terminate în –ţie/-ţiune: petiţie/petiţiune,
staţie/staţiune, formaţie/formaţiune etc. Din aceste perechi unele s-au
diferenţiat semantic (staţie – staţiune, formaţie – formaţiune ş.a.), altele, la
care sensul a rămas acelaşi, au trecut în fondul pasiv al limbii, în exemplul
nostru, cuvintele terminate în –ţiune (petiţiune, declaraţiune ş. a.).
b) Sinonimele apropiate ca sens ( numite şi sinonome relative sau
parţiale, imperfecte) ridică problema interpretării termenului aproximativ, din
definiţie, adică a precizării limitelor între care se poate vorbi de sinonimie, a
întiderii zonei de fenomene careia i se poate aplica termenul aproximativ.
Metodele tradiţionale de analiză a sinonimiei nu au reuşit să stabilească căt
de mare poate fi aproximaţia şi să evite interpetările subiective. Cercetările
mai noi în domeniul semanticii au precizat că pentru a se putea vorbi de
sinonimie trebuie îndeplinite anumite condiţii de sinonimie:
1. Cuvintele considerate sinonime trebuie să fie identice sub aspectul
obiectului denumit (al referentului), adică să trimită la aceeaşi realitate.
Această condiţie este esenţială şi obligatorie, chiar dacă identitatea implică
neglijarea unor aspecte particulare ale obiectului, fie că sunt lipsite de
importanţă în situaţia dată, fie că nu au cunoştinţă de ele.
2. Sinonimele să fie substituibile în context, făra ca înţelesul global al
mesajului să se modifice.
3. Sinonimia presupune o situaţie concretă de comunicare; de aceea
în determinarea ei trbuie să se ţină seama de :a) repartiţia dialectală a
termenilor ;
b) repartiţia stilistico-funcţională a lor.
„Aproximarea“ din definiţia generală formulată iniţial, reprezintă, de
fapt, neglijarea uneia sau a mai multora din condiţiile formulate mai sus. Ca
urmare, fenomenul sinonimiei parţiale poate fi redefinit astfel: două sau mai
multe unităţi de limbă se pot afla în sinonimie dacă desemnează în mod

global acelaşi obiect în situaţii în car distribuţia dialectală şi cea cea stilistico-
funcţională sunt neglijate (conştient sau nu).
Vom examina, mai amănunţit, condiţuiile de sinonimie prezentate mai
sus. Precizăm că în baza unui sens anume, precis identificat, cuvintele (cele
polisemantice) se grupează în clase, numite în mod curent serii sinonimice;
dacă i se cere unui vorbitor să indice sinonimele unui anumit cuvânt, acesta
o face fără dificultate, pentru că în mintea lui, clasa de sinonime este relativ
bine constituită; dispunând, teoretic, de o asemenea serie, când comunică,
vorbitorul alege în funcţie de diferenţele pe care le sesizează între sinonime.
Prima condiţie, obligatorie, în recunoaşterea sinonimelor este
identitatea referenţială. Într-o clasă de sinonime alcătuită de vorbitor sau
oferită de dicţionare, cuvintele sunt grupate pe baza unor componente
comune de sens. Pentru stabilirea sinonimiei interesează toate
componentele de sens indiferent de tipul lor, deoarece atât asemănările, cât
şi deosebirile trebuie urmărite. Diferenţele pot fi puse în evidenţă comparând
între ei termenii dintr-o serie conform principiului că un cuvânt îşi stabileşte
valoarea în relaţie cu celelealte unităţi din aceeaşi clasă; în felul acesta se
poate răspunde la întrebarea câte componente de sens trebuie să aibă în
comun sinonimele: în principiu, toate, iar dacă apar diferenţe, trebuie
precizate de ce tip sunt ele. Dificultatea de a aprecia numărul de
componente de sens comune provine din faptul că el este variabil în funcţie
de precizia cu care se urmăreşte identificarea referentului. De exemplu, în
clasa pom, copac, arbore, pentru orice vorbitor este clar termenii au nişte
trăsături de sens comune, dar prezintă şi unele diferenţe. Dacă interesează
că cele trei cuvinte denumesc o plantă cu tulpina lemnoasă, înaltă, cu o
coroană de crengi şi frunze, ele se pot substitui unul cu altul şi pot fi
considerate sinonime – Stă la umbra unui copac / arbore / pom – în acest
caz se reţin însuşirile comune, iar diferenţele sunt neglijate ca neinteresante.
Situaţia se schimbă când obiectul la care trimite sensul este particularizat,
când ştim că facem referire la un brad sau la un măr; în acest caz, oricăruia îi
putem spune arbore, dar bradului îi vom spune copac, în timp ce mărului îi
vom spune pom – diferenţierea apare atunci când se au în vedere şi semele
(trăsăturile de sens) +/-‘cu fructe comestibile’ şi +/- ‘cultivat de om’. Este
evident că relaţia de sinonimie se schimbă în funcţie de perspective, de
nivelul la care se face aprecierea.
Verificarea identităţii de sens a termenilor dintr-o clasă (serie) este
condiţia primordială a recunoaşterii sinonimelor, dar ea nu este suficientă
pentru a decide asupra identităţii funcţionale a acestora.; de aceea
comportamentul contextual şi cel stilistic sunt considerate drept condiţii ale
sinonimiei.
Contextul poate fi înţeles atât ca ca enunţ ( mai mult sau mai puţin
dezvoltat), cât şi ca variantă stilistico-funcţională a limbii; de exemplu, a muri
= a deceda, au definiţii care pot fi reduse la aceleaşi componente de sens: ‘a
înceta’ + ‘din viaţă’, deci există o identitate semantică; totuşi ele se substituie
numai în contexte în care apar substantive nume de persoană (omul, femeia,
bărbatul, prietenul a murit / a decedat); alături de substantive care denumesc
animale este acceptat numai a muri.
Restricţiile de folosire sunt atât de mari uneori, încât sinonimia,
respectiv substituţia, nu este valabilă dcât pentru un singur context: de ex.,
acru şi bătut se pot substitui reciprocnumai în contextul lapte.
Registrul stilistic identic sau diferit al sinonimelor este de o extremă
importanţă pentru posibilităţile de care dispune vorbitorul în alegerea unui
termen într-o situaţie dată. Mărcile stilistice introduc restricţii, deoarece

limitează substituţia sinonimelor, chiar dacă acestea sunt semantic identice,
şi chiar dacă, în principiu, pot apărea în aceleaşi contexte; de exemplu, a
fura şi a şterpeli nu se pot înlocui oricând, întrucât al doilea termen este
specific limbajului familiar, deci limitat ca întrebuinţare; în limbajul oficial el nu
poate să apară şi nici într-un text formulat în limbaj literar, îngrijit.
Demonstraţia se poate face şi cu termeni de origine dialectală diferită,
care deşi au acelaşi referent, de exemplu curechi şi varză, desemnează
aceeaşi plantă, dar nu se pot substitui, întrucât primul este dialectal, iar al
doilea este termen din limbajul literar curent.
Sinonimia şi hiponimia.
Hiponimia este o relaţie semantică stabilită pe baza unui principiu
ierarhic şi care asociază un termen mai restrâns, specific (hiponim), unuia
mai general (hiperonim); este o relaţie de incluziune unilaterală a sensurilor
unităţilor lexicale considerate şi demonstrează caracterul ordonat, structurat
al vocabularului.De exemplu, în enunţul Mi-a adus flori, FLOARE poate fi
substituit prin CRIN, TRANDAFIR, LALEA,dar nu şi invers. Relaţia de
sinonimie se poate confunda cu relaţia de hiponimie, dar cele două nu se
acoperă decât parţial: PURPURIU este, în acelaşi timp, un hiponim şi un
sinonim al lui ROŞU. Dar din punct de vedere logic hiponimia se distinge de
sinonimie: implicaţie bilaterală pentru sinonimie, implicaţie unilaterală pentru
hiponimie.
Sursele sinonimiei.
1. Principala sursă a sinonimiei este împrumutul din limbi difrite a unor
cuvinte care desemnează acelaşi referent; de exemplu, pântece (lat.) = foale
(lat.) = stomac (sl.) = abdomen (romanic). În acest sens, sinonimia poate
apărea între cuvinte moştenite din latină (îngust – strâmt), între cuvinte de
origine latină, pe de o parte, şi cuvinte de alte origini, pe de altă parte: punte
(lat.) = pod (sl.), timp (lat.) = vreme (sl.); cetate (lat.) = oraş (magh.); oaspete
(lat.) = musafir (tc.); încet (lat.) = agale (ngr.); negoţ (lat.) = comerţ (romanic).
2. Derivarea, formarea de cuvinte şi expresii este o altă sursă a
sinonimiei. De exemplu, derivatul a nădăjdui de la nădejde, de origine slavă,
devine sinonim cu a spera, de origine latină.
3. Dubletele etimologice – cuvinte provenite din acelaşi etimon, prin
filiere şi a date diferite: de exemplu, târziu = tardiv < lat. tardivus.
4. Polisemia - este sursă indirectă a sinonimiei, pentru că prin
dezvoltarea unui câmp de expansiune sinonimică , fiecare sens al unui
polisemantem poate avea sinonime mai apropiate sau mai depărtate, după
gradul de precizie cu care este identificat referentul, iar polisemia se desface
în sinonimie ; de exemplu :
ASPRU :
1.
cu suprafţă zgrunţurosă care dă la pipăit o senzaţie neplăcuă ;(despre fire de păr) ;
sin. :TARE, ŢEPOS ;
2.
(despre apă) care conţine din abundenţă săruri de calcar ; sin. CALCAROASĂ ;
3.
(despre vin) care are gust înţepător ; sin. ACRU;
4.
greu de suportat; sin. INTENS, PUTERNIC, ÎNVERŞUNAT;
5.
care provoacă suferinţe, greu de îndurat (vânt aspru, iarnă aspră, robie aspră) ;
6.
(despre om şi manifestările lui) lipsit de indulgenţă ; sin. SEVER,
NEÎNDUPLECAT, NEÎNDURĂTOR, NECRUŢĂTOR.
Sinonimele obţinute prin desfacerea pe sensuri a cuvântului
polisemantic nu sunt echivalente între ele. Deci un cuvânt polisemantic se
poate desface în atâtea sinonime câte sensuri (sau trimiteri la referent) are
conţinutul lui. Încă un exemplu, cap are pentru sensul ‘parte superioară a
corpului la om şi animale’ sinonimele : căpăţână, scăfârlie, devlă ş.a. ; pentru

sensul ‘conducător’ sunt sinonimele căpetenie, şef, comandant,ş.a. ; pentru
sensul ‘partea dinainte a unui obiect’sunt sinonime frunte, început etc.
Analiza sinonimiei
Analiza componenţială relevă că relaţiile de sinonimie reprezintă o

modalitate de organizare a lexicului. Se porneşte de la principiul că
sinonimele se organizează în clase de termeni (cvasi)echivalenţi numite
curent serii sinonimice. Analiza componenţială îşi propune să verifice
identitatea de sens a presupuselor sinonime. Verificarea identităţii semantice
a termenilor ce alcătuiesc clasa se face relevând componentele de sens,
urmărind în ce măsură semele sunt comune tuturor termenilor din serie,
diferenţele fiind puse în evidenţă din aproape în aproape, verificându-se
echivalenţa sau non-echivalenţa unităţilor presupuse sinonime.
Analiza componenţială a sinonimelor pune în evidenţă termeni care
nu se diferenţiază semantic, termeni care se diferenţiază prin seme
substanţiale(care descriu propriu-zis conţinutul semantic al termenilor) şi/sau
seme graduale. De exemplu, USCAT ; SEC ; ZBICIT ; DESHIDRATAT ;
SECETOS sunt glosaţi în dicţionar prin definiţii asemănătoare din care
reţinem ‘lipsit de umezeală, apă (în grade diferite)’, se grupează pe baza
semelor comune ‘adjectival’,‘nonumiditate’. Dar aceste trăsături de sens nu
sunt suficiente pentru a acoperi conţinutul termenilor. Ei mai au în plus alte
trăsături care îi caracterizează şi, totodată, îi diferenţiază. Astfel USCAT şi
SEC conţin trăsătura ‘grad nedefinit’, ZBICIT şi ZVÂNTAT se caracterizează
prin ‘grad mic’, iar DESHIDRATAT şi SECETOS prin ‘grad maxim’. În afară
de aceste trăsături graduale, termenii se mai diferenţiază prin seme de
substanţă : ZBICIT ; ZVÂNTAT ; DESHIDRATAT conţin semul ‘acţiune
realizată’, dat fiind că provin din participiile trecute ale unor verbe care
denumesc acţiunea, iar SECETOS se caracterizează prin ‘cauzat de lipsa
precipitaţiilor’.
Analiza componenţială are o importanţă practică, pentru că relevă
diferenţele de sens între cuvinte care la prima vedere, pot fi considerate
sinonime duce la conştientizarea acestor diferenţe, la deprinderea de a
învăţa şi utiliza corect cuvintele limbii şi, în ultimă instanşă la obişnuinţa de a
opera corect o selecţientre cuvintele pe care limba le pune la dispoziţie.
Analiza contextuală trebuie să releve identităţile şi diferenţele în
utilizarea sinonimelor ; utilitatea ei rezultădin aceea că posibilităţile de
substituţie a unui sinonim cu altul reprezintă, în ultimă instanţă, proba
identităţii de sens dintre aceştia. În acelaşi timp, stabilirea identităţilor sau a
diferenţelor de sens într-un context dat este o posibilitate de validare şi de
rafinare a analizei semice. În interiorul unei clase de sinonime a căror
identitatede sens a fost verificată pe baza analizei semice, termenii se
diferenţiază alcătuind subclase , în funcţie de preferinţele de combinare
contexuală. Aceasta înseamnă că, deşi echivalente la nivelul sistemului,
sinonimele nu pot fi oricând substituite în orice context, limitele utilizărilor
contextuale fiind impuse de uz. De exemplu, FERTIL , RODITOR , MĂNOS ,
BOGAT sunt identici sub aspect semantic, deoarece se caracterizează prin
aceleaşi trăsături ‘adjectival’, ‘fertilitate’, ‘grad nedefinit’. Sub aspectul
posibilităţilor de combinare contextuală, se observă diferenţe : toţi se
combină ca sol, teren, pământ, zonă, dar în vecinătatea substantivului
recoltă nu sunt admiţi decât MĂNOS şi BOGAT.
Analiza stilistică pune problema selecţiei pe care vorbitorul o
operează în momentul formulării unui mesaj (nivelul actualizării).

Mărcile stilistice diferite limitează substituţia unui sinonim cu altul,
chiar dacă acestea sunt semantic identice şi chiar dacă, în principiu, pot
apărea în aceleaşi contexte. De exemplu, membrii seriei A MURI, A PIERI, A
SE PRĂPĂDI, A DECEDA, A RĂPOSA, A SE STINGE, A DISPĂREA, A SE
DUCE se diferenţiază stilistic, chiar dacă semantic toţi se caracterizează prin
aceleaşi trăsături şi se combină cu substantive din clasa denumind
persoane. În funcţie de apartenenţa la o variantă funcţională sau alta,
membrii seriei se diferenţiază astfel : a) cei caracterizaţi prin marca ‘literar’ -
A MURI, A PIERI, A DECEDA, A SE STINGE, A DISPĂREA, A SE DUCE, A
RĂPOSA ; b) termeni marcaţi prin ‘nonliterar’ – A SE PRĂPĂDI. Discutarea
sumară a acestui exemplu arată că mărcile stilistice creează restricţii în
interiorul unei serii sinonimice.
Aspectele pe care le relevă studiul stilistic al sinonimelor nu ţin numai
de expresivitatea termenilor ci şi de tipul de text în care aceştia sunt utilizaţi.
Teme
1) Sprijinindu-vă pe definiţiile de dicţionar, faceţi analiza semică a

cuvintelor: răcnet, chiot, strigăt, ţipăt, urlet, comparaţi sensurile,
introduceţi-le în contexte potrivite şi precizaţi tipul de relaţie semantică care
se stabileşte.
2) Se dă clasa de sinonime : a se strica, a se deteriora, a se
defecta, a se avaria. Stabiliţi tipul de sinonimie, pornind de la următoarele
cerinţe:: - identificarea componentelor de sens comune;
- găsirea contextelor comune, în care substituţia este posibilă;
- găsirea contextelor specifice, care subliniază diferenţele de sens.
3) Stabiliţi, prin găsirea unor contexte potrivite, ce tipuri de diferenţe se
încalcă pentru a face posibilă sinonimia între a derapa – a aluneca, a
scrânti – a luxa, inimă – cord, a fura – a şterpeli – a subtiliza, copil – fiu
– bâiat, casă – clădire – imobil.
4) Grupaţi pe coloane, după înţeles, următoarele cuvinte: a înşela,
nenorocire, victorie, biruinţă, a tăinui, năpastă, a ispiti, izbândă, belea,
necaz, reusită, a ascunde, a camufla, mizerie, a ademeni, succes, a
masca, a pitula, realizare, a amăgi.
Se cere: - identificarea trăsăturilor de sens care permit gruparea
cuvintelor;
- pe baza definiţiei lexicografice să se pună în evidenţă diferenţele de
sens.

Capitolul 5. Antonimia
Capitolul 5. ANTONIMIA
Antonimia este un tip de relaţie semantică reprezentat de opoziţia de
sens dintre două cuvinte cu referenţi nu numai diferiţi, ci şi contrari sau
contradictorii. Definiţia curentă, „cuvinte cu sensuri opuse“, are un caracter
prea vag, permiţând să fie incluse între antonime şi perechi de cuvinte aflate
în alte tipuri de relaţii (heteronimie, complementaritate) : bărbat / femeie,
berbec / oaie, dejun /cină, musafir / gazdă etc.
Cercetarea antonimiei se poate face în funcţie de criterii variate,
extralingvistice (logice, ontologice) şi lingvistice. In cercetarea antonimiei ca
fenomen semantic, criteriile extralingvistice, oricare ar fi ele, interesează
numai sub aspectul implicaţiilor lor lingvistice.
Încercând să stabilească o corespondenţă directă între diversele tipuri
de antonime şi noţiunile contrare sau contradictorii din logică, unii lingvişti au
identificat relaţia dintre sensurile cuvintelor cu relaţiile dintre noţiuni. În logică
noţiunile contrare şi contradictorii se află în raport de disjuncţie, în sensul că
însuşirile care intră în sfera unei noţiuni neagă însuşirile care constituie sfera
noţiunii opuse..
Noţiunile contrare reprezintă termenii extremi ai unei serii logice între
care poate exista şi un al treilea membru, de exemplu : mare / mijlociu / mic.
Noţiunile contradictorii au calitatea de a se nega reciproc în mod
global, fără a admite intermiedieri, de exemplu : corect / incorect, cinstit /
necinstit etc.
Se poate vorbi despre o antonimie implicată în lucruri, adică relaţia de
opoziţie dintre cuvinte reflectă opoziţia din realitatea obiectivă, de exemplu :
zi / noapte, a trăi / a muri, îngheţ /dezgheţ. Deşi între noapte / zi există şi
amurg, între a trăi / a muri există a trage să moară, totuşi în relaţia de
antonimie vorbitorii nu au niciodată în vedere acest al treilea intermediar,
ceea ce dovedeşte că raportul dintre termenii opuşi este binar, că opoziţiile
mai nuanţate dintre cuvinte sunt comprimate în perechi antonimice. Pe de
altă parte, destule tipuri de antonime nu se pot explica referenţial, ceea ce
face din acest mod de analiză doar un auxiliar ce nu trebuie absolutizat.
În limbă sunt puse ade4sea în opoziţie antonimică cuvinte ce
denumesc obiecte care, în plan ontologic, nu sunt contrare. De exemplu,
opunem în mod curent pe viaţă lui moarte, cu toate că moartea, ca moment
ultim al unei existenţe, ar trebui opusă momentului iniţial, reprezentat de
naştere. Aceasta înseamnă că în sensul antonimelor se reflectă nu atât
însuşirile absolute ale obiectelor, ci mai mult aprecierea subiectivă pe care
vorbitorii o fac asupra acestor însuşiri şi care apare în prim plan în relaţia
antonimică, ca rezultat al interpretării în plan apreciativ. Opoziţia este una din
principalele operaţii din activitatea intelectuală a omului : omul compară două
obiecte, două fenomene şi ajunge la unele concluzii despre opoziţia lor ;
această opoziţie mentală se relizează în vorbire prin opunerea cuvintelor
care desemnează astfel de realităţi, antonime fiind însă numai acele cuvinte
ale caror sensuri le opun toţi vorbitorii unei limbi.
Ca fenomen lingvistic, antonimia acoperă atât cuvintele care
denumesc noţiuni c ontrare în baza unei obiectivări extralingvistice, cât şi pe
cele puse de vorbitori în relaţie antonimică.
Condiţiile realizării antonimiei

1) Analiza componenţială a antonimelor pune în evidenţă faptul că
pentru a fi puse în relaţie de antonimie, cuvintele trebuie să aibă una sau mai
multe componente de sens (seme) comune, care să asigure legătura dintre
ele. De exemplu, în perechea rece / cald, legătura este asigurată de
componenta de sens comună ‘temperatură’, apreciindu-se că aceasta este
‘mai mare’ sau ‘mai mică’ în raport cu un etalon.
2) Cea de-a doua condiţie fundamentală este ca antonimele să aibă în
conţinutul lor componente de sens (seme) care se opun logic, numite seme
incompatibile contrarii ; în exemplul dat, ‘mare’/ ‘mică’.
Structuri antonimice.Caracteristici.
Dacă trăsăturile de sens comune asigură legătura dintre antonime,
semele incompatibiel contrarii stau la baza opoziţiei dintre termenii perechii
antonimice. Din cele prezentate rezultă că o caracteristică importantă a
antonimiei este simetria. Aceasta înseamnă că sensurile antonimelor sunt
alcătuite din aceleaşi seme, unica diferenţă constând în semele contrarii, fapt
ce se poate înfăţişa schematic, în paralel, la exemplul discutat mai sus :
CALD / RECE
‘adjectival’ ‘adjectival’
‘mai mare (în raport cu un etalon)’ ‘mai mic (în raport cu un
etalon)’
‘în grad neprecizat’ ‘în grad neprecizat’
Membrii unei perechi antonimice trebuie să aparţină aceleiaşi variante

stilistico-funcţionale a limbii, deci să se caracterizeze prin mărci stilistice
identice. De exemplu, a trăi este opus lui a muri (ambele cuvinte aparţinând
limbajului uzual) şi nu lui a deceda (marcat ‘ştiinţific şi administrativ’) sau lui a
sucomba (marcat ‘livresc’).
O problemă care se pune este aceea a numărului de termeni antrenaţi
într-o relaţie antonimică. Cea mai simplă situaţie este cea reprezentată de
cupluri ca abstract / concret, par / impar, adică cele al în care fiecare membru
al perechii neagă sensul antonimului său. Lucrurile se complică dacă unul
sau fiecare dintre cele două antonime are, la rândul său, sinonime, ca în
cazul lui leneş / harnic. Fiecare dintre cele două cuvinte îşi are sinonimele
sale, dar oricare dintre sinonimele lui leneş se opune lui harnic şi oricare
dintre sinonimele acestuia se opune lui leneş, după schema :
Leneş = comod = indolent = puturos = pierde-vară =trândav
Harnic = vrednic = muncitor = silitor = activ = întreprinzător.
Este evident că fiecare dintre membrii unei serii de termeni se opune
fiecărui membru al celeilalte serii : întreaga serie a lui LENEŞ se opune
întregii serii a lui HARNIC, fundamental antonimia fiind o relaţie binară.
Totuşi antonimia nu priveşte numai termenii implicaţi într-o pereche, ci
întreaga lor paradigmă semantică, toate sinonimele lor. Aceasta înseamnă
că sunt puse în opoziţie irecociliabilă elementele esenţiale ale fiecărei
paradigme, semele fundamentale ale acesteia şi nu particularităţile
contextuale, nu nuanţele cuvintelor considerate antonime. Antonimia este,
prin urmare, contrazicerea unei paradigme, un procedeu prin care vorbitorul
pune în acest raport întregul grup de sinonime al unei perechi antonimice.
Binarismul face însă ca selecţia să nu se facă oricum, ci ţinându-se cont de o
anumită marcare, un etalon (lexicalizat sau nu). În mod obişnuit, opunem pe
harnic lui leneş şi nu lui puturos, pentru că simţim că ultimul termen strică
echilibrul relaţiei, fiind marcat gradual mai puternic în raport cu antonimul
său. Prin urmare, termenii unei relaţii antonimice să fie dispuşi egal şi
simetric pe axa reprezentată de dimensiunea semantică comună.

Potrivit celor spuse mai sus, rezultă că antonimia are următoarele
caracteristici :
1) este binară ( priveşte două cuvinte sau două serii de cuvinte) ;
2) este simetrică (simetria presupune dispunerea egală şi simetrică
pe axa reprezentată de axa semantică comună).
Tipuri de antonime
Clasificarea antonimelor se poate face din diverse puncte de vedere :
- în funcţie de structura lor morfologică, antonimele pot fi : a) cu
radicali diferiţi (heterolexe) (bolnav / sănătos, bun / rău) ; b) cu acelaşi
radical (homolexe) (vinovat / nevinovat, fericire / nefericire). Acestea din
urmă marchează opoziţia prin prefixe antonimice sau privative, existente la
unul din termenii perechii.
- în funcţie de criteriul lexico-gramatical, antonimele sunt : adjective
(mare / mic, frumos / urât), substantive (iubire / ură, lumină / întuneric),
verbe ( a închide / a deschide).Acest criteriu atrage atenţia asupra faptului
că termenii asociaţi într-o pereche trebuie să facă parte din aceeaşi clasă
morfologică.
- în funcţie de criteriul semantic, se disting : antonime graduale –
cele care reprezintă diferite grade de manifestare ale uneia şi aceleiaşi
însuşiri (cald / rece, ieftin / scump, aproape / departe) ; antonime stabilite pe
opoziţii negraduale (mort / viu, moral / imoral) ; antonime stabilite pe
opoziţii direcţionale („vectoriale“) – care vizează acţiuni, însuşiri etc.
orientate în direcţii diametral opuse şi care au referenţi diferiţi (a intra / a ieşi,
a importa / a exporta, a veni / a pleca) ; antonime stabilite pe opoziţii de tip
conversiv – în care este vizat unul şi acelaşi referent din punctele de vedere
ale unor participanţi la o acţiune, situaţi pe poziţii diametral opuse (a
cumpăra / a vinde, a da / a lua, a câştiga / a pierde).
Analiza antonimiei
Analiza componenţială a antonimelor are ca scop punerea în evidenţă
a tipurilor de identităţi şi diferenţe între membrii clasei.. Pentru a obţine o
clasă de antonime pornim fie de la unul din sensurile unui cuvânt
polisemantic, fie de la o serie de sinonime, căutând termenii opuşi ca înţeles,
respectând cele două condiţii enunţate : principiul semelor comune şi cel al
semului incompatibil contrar. Rezultatul poate fi : 1) găsirea unui singur
antonim sau 2) găsirea mai multor antonime (cvasi)sinonime între ele.
Analiza contextuală a antonimiei nu aduce date noi, această categorie
semasiologică fiind constituită strict paradigmatic. Opoziţia antonimică nu se
creează de fiecare dată în actul vorbirii, ci ea este reprodusă de vorbitori ca
fiind ceva existent şi fixat în limbă, ea vând caracter general pentru vorbitori.
Contextul, criteriu de dezambiguizare semantică, stă, implicit, la baza
organizării clasei de antonime. De exemplu, ÎNALT se poate repartiza în mai
multe paradigme antonimice, în funcţie de sensul pe care îl realizeazăşi care
este determinat contextual :
ÎNALT / SCUND ;MIC ( în contexte ca persoană, casă, gard) ;
ÎNALT / JOS ; GRAV (în contexte ca sunet, voce, ton) ;
ÎNALT / SCĂZUT ( în contexte ca temperatură, nivelul apei, nivel
ştiinţific).
Deşi relaţia antonimică este preexistentă actului vorbirii, ceea ce îi
asigură o anumită independenţă în raport cu contextul, totuşi independenţa
contextuală este îngrădită de preferinţele concrete de combinare ale unui
termen sau chiar de anturajul lexical specific unui termen, care nu permite

înlocuirea acestuia prin antonimul său ; de exemplu, IUBIRE (sfântă,
maternă, gingaşă, duioasă, frăţească), faţă de URĂ ( înverşunată, sălbatică,
neîmpăcată).
Analiza stilistică evidenţiază că opoziţia antonimică este condiţionată
de varianta stilistico-funcţională căreia îi aparţin termenii ; sunt puşi în
opoziţie imediată în context termeni caracterizaţi de obicei prin aceeaşi
marcă stilistică. De exemplu, dacă cerem unui vorbitor să ne indice un
antonim pentru MIŞTO, acesta va spune NASOL, şi nu URÂT, preferând
cuplarea termenilor marcaţi stilistic ‘argotic’. Încălcarea deliberată a acestei
constrângeri corespunde intenţiei vorbitorului de a obţine anumite efecte
stilistice.
Teme
1. Indicaţi pentru următoarele cuvinte antonime cu rădăcini diferite.
Formaţi propoziţiii cu acestea : zgârcit, precedent, costisitor, favorabil,
curajos.
2. Transformaţi următoarele propoziţii în aşa fel încât să exprime
contrariul, utilizând antonime :
a. Era un om drept, cu privirea tăioasă.
Drumul drept în viaţă este cel mai dificil.
b. Ideea pe care o susţinea era limpede.
Vorbirea lui era limpede.
Apa limpede susura uşor.
c. Apa lacului e dulce.
Bunicul avea întotdeauna vorba dulce.
Beau un pahar cu lapte dulce.
d. Sunt mai înalt decât el.
Lucrarea prezentată are un înalt nivel ştiinţific.
Ce aspect legat de antonimie pune în evidenţă exerciţiul de mai
sus?
3. În următoarele propoziţii sunt pue în opoziţie cuvinte care nu sunt în
mod obişnuit antonime. Cu ajutorul dicţionarului, încercaţi să explicaţi
ce deplasări de sens au avut loc, în aşa fel încât opoziţia dintre ele să
fie posibilă:
a. Cine a făcut pe bogatul a făcut şi pe argatul.
b. La chip frumos, la inimă găunos.
c. Nu poţi fi pentru unul mumă şi pentru altul ciumă.
d. Unde nu-i cap vai de picioare.
e. Să nu fii ieftin la făină şi scump la tărâţe.

Bibliografie
Bibliografie
1. Bidu-Vrănceanu, Angela, Câmpuri lexicale din română. Probleme

teoretice şi aplicaţii practice, Editura Universităţii
Bucureşti, Bucureşti, 2008
2. Bidu-Vrănceanu, Angela; Forăscu, Narcisa, Limba română
contemporană. Lexicul, Editura Humanitas
Educaţional, Bucureşti, 2005.
3. Bidu-Vrănceanu, Angela, Lectura dicţionarelor, Editura Metropol,
Bucureşti, 1993
4. Bidu-Vrănceanu, Angela; Forăscu, Narcisa, Cuvinte şi sensuri, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
5. Bidu-Vrănceanu, Angela; Forăscu, Narcisa, Modele de structurare
semantică, Editura Facla, Timişoara, 1984.
6. Bucă, Marin; Efseev, Ivan, Probleme de semasiologie, Editura Facla,
Timişoara, 1976
7. Coteanu, Ion; Forăscu, Narcisa; Bidu-Vrănceanu, Angela, Limba
română contemporană. Vocabularul, Editura
Didactică şi Pedagocică, Bucureşti, 1985.

Lexicologie I Bejan

Caricato da

Informazioni sul documento

Copyright

Formati disponibili

Condividi questo documento

Condividi o incorpora il documento

Opzioni di condivisione

Hai trovato utile questo documento?

Questo contenuto è inappropriato?

Copyright:

Formati disponibili

Lexicologie I Bejan

Caricato da

Copyright:

Formati disponibili

Universitatea „Dunărea de Jos”

LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ

Conf.univ.dr. DOINA MARTA BEJAN

Limba română contemporană. Lexicologie 3

- să înţeleagă si să-şi însuşească teoria şi practica limbii române;

Limba română contemporană. Lexicologie 5

Capitolul 1. Noţiuni generale

Concepte de bază în analiza lexico-semantică

-Lexic / vocabular. Lexicul reprezintă totalitatea cuvintelor unei limbi,

6 Limba română contemporană. Lexicologie

Limba română contemporană. Lexicologie 7

10 Limba română contemporană. Lexicologie

Limba română contemporană. Lexicologie 11

1) Identificaţi tipul de trop care stă la baza schimbării sensului cuvintelor

2) Pornind da la definiţia de dicţionar a cuvintelor masă, farmacie, blând, fier,

12 Limba română contemporană. Lexicologie

Capitolul 2. Factori de organizare lexicală

Limba română contemporană. Lexicologie 13

Limba română contemporană. Lexicologie 14

Limba română contemporană. Lexicologie 15

1) Pornind de la definiţia de dicţionar a cuvintelor:

Limba română contemporană. Lexicologie 16

Capitolul 3. Relaţii semantice în limba română

O anliză semantică sumară pune în evidenţă în lexicul unei limbi două

Limba română contemporană. Lexicologia 17

Limba română contemporană. Lexicologia 18

Limba română contemporană. Lexicologia 19

Limba română contemporană. Lexicologia 20

Limba română contemporană. Lexicologia 21

Limba română contemporană. Lexicologia 22

1) Consultând DEX-ul, diferenţiaţi în şi prin context sensurile cuvintelor

Limba română contemporană. Lexicologia 23

Limba română contemporană. Lexicologia 25

Limba română contemporană. Lexicologia 26

Limba română contemporană. Lexicologia 27

Analiza componenţială relevă că relaţiile de sinonimie reprezintă o

Limba română contemporană. Lexicologia 28

1) Sprijinindu-vă pe definiţiile de dicţionar, faceţi analiza semică a

Limba română contemporană. Lexicologia 29

Condiţiile realizării antonimiei

Membrii unei perechi antonimice trebuie să aparţină aceleiaşi variante

Limba română contemporană. Lexicologia 32

Limba română contemporană. Lexicologia 33

Limba română contemporană. Lexicologia 34

1. Bidu-Vrănceanu, Angela, Câmpuri lexicale din română. Probleme

Limba română contemporană. Lexicologie 35

Potrebbero piacerti anche