Caietele Revolutiei. Nr. 4 (53) - 2014

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE
din Decembrie 1989
Caietele
Revolutiei
,
Nr. 4 (53) /2014

CAIETELE REVOLUŢIEI
COLEGIUL ŞTIINŢIFIC
Acad. dr. Dan BERINDEI

Acad. dr. Dinu C. GIURESCU
CUPRINS
Acad. dr. Răzvan THEODORESCU
Prof. univ. dr. Ion CALAFETEANU
Prof. univ. dr. Dumitru MAZILU Editorial
Claudiu Iordache,Timpul refuzului și al devoțiunii..........................p. 3
REDACTOR ŞEF Alexandru Oşca, Metodă şi bună credinţă
Ioana CIODARU-CEAUȘESCU în interpretarea faptelor istorice......................................................p. 5
REDACTORI Dosar - Cehoslovacia 1988-1989

Carmen RĂDULESCU Ioana Ciodaru-Ceauşescu, La Praga, Godot a venit!..........................p. 7
Dana OSIAC Foto-montaj – La Praga, Godot a venit!............................................p. 9
Elena DIACONU
Cronologie Pragheză 1988 – 1989..................................................p. 10
Alexandru GRIGORIU
Alexandru Grigoriu, Václav Havel. Drumul unui dramaturg
către preşedinţie............................................................................p. 13
Daniela Osiac, Revoluţia de Catifea oglindită
PUBLICIST-COMENTATOR
în The New York Times....................................................................p. 19
Corneliu VLAD
Constantin Corneanu, Renaşterea unui popor...............................p. 21
Documente.....................................................................................p. 26
Alina VLĂSCEANU - tehnoredactare
Nelu FIERARU - foto
Toamna editorială
Constantin Corneanu, Victorie însângerată. Decembrie 1989...........p. 32
© INSTITUTUL REVOLUŢIEI
Adrian Majuru, 1989. Succesorii politici
ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
Str. C. A. Rosetti nr. 33, sector 2, Bucureşti şi deriva mentalităţilor...................................................................p. 51
tel. 037.135.2518; fax: 031.105.9461; Titus Suciu, Vasile Bogdan, După 25 de ani
e-mail: contact@irrd.ro Timişoara, decembrie 1989............................................................p. 54
www.irrd.ro Alexandru Grigoriu, O Revoluţie încarcerată...............................p. 60
Elena Diaconu, Ideea de libertate la români.................................p. 67
ISSN 1841 - 6683 Alexandru Purcăruş, Prin ochii inamicului: Mihail Gorbaciov
ISSN-L 2284 - 7022 şi politica sa în percepţia Statelor Unite ale Americii.......................p. 71
Claudiu IORDACHE Interviu

director general Misterul operaţiunii „PETARDA”...................................................p. 77
Ion CALAFETEANU
director adjunct Atitudini
Constantin Corneanu, Jurnalul mistificării........................................p. 80
Reproducerea integrală sau parţială a
textului fără acordul IRRD este interzisă şi Cronici
se pedepseşte conform legii. Elena Diaconu, Fizionomia răului istoric......................................p. 85
Responsabilitatea asupra conţinutului Mihai Ghiţulescu, Primii pași în libertate,
materialelor publicate revine în exclusivitate primii pași spre libertate................................................................p. 88
autorilor. Materialele nepublicate nu se
restituie. Activităţi
Mihai Teodor Olteanu, pictorul Revoluţiei.......................................p. 91
Fotografiile provin din Arhiva IRRD şi
fototeca Agerpres Current Issue................................................................................p. 92
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
EDITORIAL
Timpul refuzului și al devoțiunii

Se dedică
academicianului profesor universitar Dan Berindei,
prietenul şi mentorul
Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989
„... Nu poate avea încredere în caracterul stihnic și în

spontaneitatea unei revoluții, sub presiunea cetățenilor educați și
umiliți. Conștiința lui era extrem de conspiraționistă, așa cum trebuie
să fie a oricârui elev (chiar dacă și ratat) al serviciilor secrete. Dacă
e revoluție în spatele ei se află o forță dominantă!
(Stanislav Belkovski, Putin: Biografia interzisă)
Societatea românească, așa cum e conformată astăzi, datorează totul Revoluției Române! Revoluția i-a
redat libertatea și demnitatea, a desființat autoritarismul statului comunist, i-a scos pe deținuții politici din închisori,
i-a restituit poemul lui Andrei Mureșanu: „Deșteaptă-te, române!” ca imn Național al României moderne, a deschis
frontierele, le-a dat înapoi românilor pământurile și casele și i-a îndemnat să-și ia destinul în propriile mâini!
Revoluția a angajat România spre statul de drept; au avut loc alegeri libere, a fost instituit Parlamentul, și a fost
adoptată a șaptea Constituție a României! Dar Revoluția Română a însemnat, totodată, și peste o mie și o sută de
jertfe umane, și sute de mutilați ori răniți, mii de arestați și schingiuiți de către cei care au apărat Regimul Ceaușescu
până în ultima lui clipă!
Au trecut 25 de ani de atunci. Și ce ușor am uitat! România s-a confruntat, apoi, cu tranziția chinuitoare de
la o gândire totalitară la a uneia a drepturilor și libertății. Odată cu celelalte popoare ale Estului, România a reușit să
ajungă în concertul națiunilor europene. Comunismul s-a prăbușit. Și, totodată, hegemonia totalitarismului sovietic!
Pe undeva, România trăia momentul de la 1 decembrie 1918. În sfârșit reîntregită în sufletul său național, România
începuse să aspire, din nou, la un nou început, la un nou viitor! Dar au trecut anii. Timpul românesc al redeșteptării
a fost încetinit. Trecutul a confiscat prezentul și drumul spre viitorul promis a devenit tot mai nesigur. Trăim astăzi
consecințele unei Revoluții care n-a putut fi dusă până la capăt! Generația Revoluției a coborât încet-încet sub
pământ. Iar memoria publică este îndemnată să o uite. La un sfert de secol de la Cele 7 Zile Glorioase ale Revoluției,
voci întunecate, dar tot mai numeroase și tot mai insistente, au impus în spațiul public ideea „loviturii de stat”! După
ele, nici măcar atât n-a putut să facă poporul român, nici măcar o revoluție a lui! „Evenimentele din decembrie” nu
sunt opera sa, sunt ale Securității, ale „înțelegerilor de la Malta” și ale serviciilor marilor puteri! Iar românii, care au
ieșit cu miile în stradă, au fost cu toți manipulați „Au murit ca proștii!” graseia cineva...
Așa se întâmplă mereu: cine nu-și cunoaște trecutul ajunge să-l repete! Românii Revoluției mor cu zile,
succesorii lor nu le cunosc trecutul, cum nu cunosc trecutul țării lor. Un bine ascuns complot împotriva ideii de
Revoluție câștigă teren în mulțimea manipulată. Și acum am ajuns la subiectul acestui text: misiunea istoricului!
A avut ocazia rară să trăiască și să supraviețuiască unui seism al Istoriei: Revoluția! A treia și poate ultima în
istoria României! A avut pregătirea profesională pentru a pune întrebări timpului istoric și de a primi răspunsuri! A
trăit el însuși în libertatea intelectuală oferită de Revoluția Română! A putut cerceta faptele Revoluției, chiar dacă
n-a participat la desfășurarea lor. Și totuși, în 25 de ani puțini istorici s-au încumetat să aștearnă pe hârtie Istoria
Revoluției! Și-au motivat reținerile prin absența documentelor, ca și cum părțile implicate în războiul fratricid ar
fi avut timp să fabrice documente!; prin „tăcerea” arhivelor, ca și cum pentru a afla de ce Sorin Leia, împușcat în
cap pe treptele Catedralei din Timișoara, trebuia să bată la poarta arhivelor din străinătate! Au apelat la zeci de
alibiuri pentru a pune la îndoială Revoluția însăși! Există peste cinci institute destinate cercetării istoriei recente,
dar niciunul dintre ele n-a avut de-a lungul timpului o singură cercetare serioasă privind momentul decembrie 1989.
Mulți cercetători, nesiguri pe forța lor morală, desconsiderând virtuți pe care ei nu le-au dovedit vreodată, scriu,
și publică cărți despre „lovitura de stat”, despre infiltrările rușilor, despre lovitura KGB și nu se rușinează de asta!
Directori ai revistelor de istorie ajunse în anul 2014, rememorează evenimente ce au avut loc cu zeci și sute de ani
în urmă, dar nici o referire la Revoluția Română. Şi nu se rușinează de asta! Marile televiziuni delirează pe tema
Caietele Revoluţiei Nr. 4 (53)/2014 | 3

EDITORIAL
loviturii de stat și stăpânii lor nu se rușinează nici ei de asta! Clasa politică însăși uită, voit și vinovat, de unde a
plecat. Fără Revoluție n-ar fi fost președinți de stat, premieri, senatori, deputați, ambasadori, miniștri, primari... Dar
recunoștința la români este o grea povară!
Acum, la 25 de ani, ne este permis un bilanț! Trist, apăsător, ingrat, nedrept! Societatea trece iar prin
momente dificile. Tot mai mulți români o duc din greu în mai greu. Asta și-a dorit Revoluția Română? E adevărat,
cei mai „harnici” dintre ei, cu totul întâmplător foști nomenclaturiști și foști securiști, s-au sculat de dimineață și au
„muncit” pe brânci până târziu, devenind miliardari, cu vile în Monaco, helicoptere, păduri, pământuri și conturi
nerușinate! „Leneșii” au rămas de căruță. Și acum cer statului un pic de ajutor. Evident, „profitorii” sunt doar ei! Au
avut timp să-și schimbe viața, dar s-au lăsat furați, mințiți, înșelați, manipulați, ținuți cu capul în pământ. Deștepții
sunt deștepți! Și proștii sunt proști! De aia n-a mers comunismul! Cu diferența că „deștepții” din comunism sunt și
„deștepții” din România de astăzi!
Să ne întoarcem, însă, la rolul istoricului! În alte state, în altfel de societăți, istoricul este un element de
forță în expertiza asupra timpurilor de urmat, fără de care viitorul continuă să rămână o șaradă nerezolvabilă! Acest
text îi este adresat. Dar, e știut, cine își ignoră vocația nu este demn de ea! Și asta într-o societate unde mai ușor e
să scrii despre răscoala simienilor de pe vremea Voievodului Matei Basarab decât despre masacrele din decembrie
1989! Altfel spus, fără slujitori devotați, adevărul istoric este totdeauna împiedicat să se afirme! Și mai cred că însăși
comunitatea istoricilor ar trebui să respecte prin cunoaștere științifică o Revoluție care a făcut-o astăzi să fie liberă!
E rândul ei, în acest an aniversar, să restituie noii generații cea mai înaltă datorie a sa de onoare: adevărul despre
Revoluția Română!
Până una-alta, colecționăm suma subterfugiilor la care aceasta recurge: ușurința cu care semnează studii
despre revoluțiile Estului, fără a aminti revoluția din țara lor; colaboraționismul discret ori fățiș, ori plăcerea vicioasă
de a descoperi peste tot comploturi, intervenții oculte, lovituri de stat, dezinteresul doct și plictisit pe care îl afișează...
Și așa ajungi să te întrebi cine cauționează în România post-decembristă greva de conștiință și demersul de a scrie pe
ocolite, dar „cu hărnicie” o legendă a loviturii de stat? Sau dorința perversă a celor care vor ca Revoluția de la 1989
să nu lase nici o urmă în istoria contemporană? Sau refuzul de a nu scrie istoria Revoluției pe motiv că istoricului
nu-i pasă de istorie decât dacă este plătit să o cunoască!
Altfel spus, e dovedit, „orbirea” istoricului român este una mai degrabă voită! El fie nu recunoaște existența
Revoluției, fie întoarce spatele meritului celor ce s-au implicat în schimbarea Regimului Ceaușescu. Nu e de mirare
că în cartea de istorie Revoluția românilor are atâtea pagini albe. Neputința de a cerceta o istorie la care n-a participat
(deși nimeni nu l-a împiedicat să iasă în stradă în zilele Revoluției!), îl face prizonierul unui refuz asumat. Și
umbrela acestui refuz, împărtășit de încă prea mulți, este „lovitura de stat”! O lovitură de stat îi cheamă îndeobște
pe cei puțini la schimbarea unui regim de putere, în timp ce o Revoluție îi convoacă pe cei mulți! Dar el, istoricul-
cetățean, a ales instinctiv lovitura de stat, ignorând că legăturile istoricului cu trecutul nu vor fi trecute cu vederea
de un viitor care își va căuta în prezent actele de legitimitate! Neîncrederea în propriul popor l-a făcut și îl face pe
istoricul contemporan să-i refuze rolul și meritele. Pare prejudecata lui. Pentru el, răspunsul este mereu în altă parte!
Evident, va fi aflat, cu voia lui Putin, după deschiderea arhivelor de la Moscova!* Dar până atunci mor martorii,
se risipesc dovezile și uitarea acoperă sărbătorile memoriei românești! Dramatică este existența unei comunități
științifice care a pierdut chiar cursa cu timpul său!
Nici o știință nu se hrănește din luxul unei ignoranțe premeditate! A nu cerceta istoria pe motiv că nu-ți
convin urmările ei, înseamnă a face dintr-o nobilă profesie o banală manufactură... Dar poți preda urmașilor istoria
pe care tu însuți nu vrei să o cunoști? Revoluția din Decembrie aniversează un sfert de secol! Cu un sfert de secol
în urmă, zeci de mii de români au ieșit în stradă pentru a alunga Dictatorul. De atunci, s-a lăsat tăcerea! Mai ales,
tăcerea istoricului român. Ca și cum Revoluția n-ar fi existat, mia de morți n-ar fi existat, miile de arestați n-ar fi fost
schingiuiți, zecile de cadavre n-ar fi fost incinerate și cenușa lor aruncată la gura de canal!
Doamne, ce ar fi gândit acum, în anul de grație 2014, cronicarul Nicolae Iorga?
Claudiu IORDACHE
P.S.
Și asta în timp ce rolul istoricului român („ministrul” adevărului istoric!) rămâne insignifiant. De altfel,
Uniunea Europeană a ales în funcția de președinte al Consiliului European un istoric polonez: Donald Tusk, fost
prim-ministru al guvernului Poloniei!
*
Ce arhive a lăsat în urmă Revoluția? Stenogramele Comitetului Central, – cea mai abruptă demonstrație a stupidității
celor ce l-au înconjurat în ultimele lui zile pe N. Ceaușescu –, niscaiva Rapoarte ale Securității și Miliției care dovedeau, cel
puțin, deruta lor, Jurnalele de Luptă ale Armatei, scrise mai degrabă după ianuarie 1990, încercând disculparea rolului pe care
MApN l-a avut în „evenimente”, și atât! Cât îi privește pe revoluționari, ei n-au avut arhive. Cele câteva Proclamații, afișe și
manifeste... În rest, curajul lor, lupta lor, credința lor, sacrificiul lor, suferințele lor, și moartea a peste o mie și o sută dintre ei,
jertfe necondiționate pentru ca familia Ceaușescu să fie răsturnată! Dar străinătatea? Rolul ei a fost cel mult o pasivitate activă.
Ea nu a intervenit ca în celelate Revoluții ale Estului. Doar a așteptat, cu simpatie, ca fructul putred al Dictaturii să cadă!
*
4 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (53)/2014
Metodă şi bună credinţă

în interpretarea faptelor
istorice
Oricine are dreptul
să fie mândru de
strămoşii săi, dacă
Despre nevoia de cunoaştere a trecutului e în stare
unui neam, popor, naţiune sau comunitate s-au să-şi îndeplinească
scris mii de pagini. N-am găsit (nu este exclus datoria de
să existe şi astfel de păreri!) nicăieri pe cineva
a-i imita.
care să afirme în mod serios că ar fi inutil efortul
(Nicolae Iorga)
de a cunoaşte faptele, virtuţile, aspiraţiile
generaţiilor anterioare.
Unii justifică această nevoie prin curiozitatea de a şti, alţii cred că
Nicolae Iorga
istoria este o carte de învăţătură. Din această perspectivă, a renunţa la efortul de
cunoaştere a trecutului ar fi un gest contraproductiv, chiar sinucigaş, pentru un popor sau o comunitate cu aspiraţii la
viitor. Experienţele umanităţii sunt stocate în memoria colectivă. A le neglija înseamnă a izgoni un sfătuitor înţelept
de care dispui fără nici o condiţie. A nu cunoaşte trecutul înseamnă nu doar riscul de a-i repeta greşelile, dar şi
imposibilitatea de a-i accesa valorile. Nu teama de trecut trebuie să determine nevoia cunoaşterii lui, ci bucuria de
a-i descoperi virtuţile şi de a rezona cu ele.
În aceste condiţii, cum explicăm, totuşi, dezinteresul pentru istorie? Este real sau doar aparent? Sau este
un dezinteres pentru ”acea istorie”. Explicaţiile sunt multe, dar ideea că acest fenomen se datorează anilor în care
s-a predat o istorie militantă (din care s-a născut un naţionalism agresiv) este un răspuns neconvingător: a trecut un
sfert de veac de la acele timpuri, aşa încât sentimentul de saturaţie cu teze propagandistice nu se justifică pentru
tânăra generaţie.
În opinia mea, globalizarea este fenomenul care impune cu maximă responsabilitate obligaţia studierii
istoriei şi, mai ales, regândirii obiectului şi rolului ei în dezvoltarea civilizaţiei. Fără îndoială, orice popor care
se respectă este şi trebuie să fie mândru de trecutul său. Mult timp era absolut justificat să preamărim faptele
predecesorilor pentru ca poporul român – reunit într-un stat unitar cu doar un secol în urmă – să reziste în competiţia
nedeclarată dintre tinerele popoare ale Europei. Învăţaţii acestor neamuri făceau acelaşi lucru pentru popoarele lor.
Iorga spunea că oricine are dreptul să fie mândru de strămoşii săi, dacă e în stare să-şi îndeplinească datoria de a-i
imita. Atunci (ca şi acum!), cunoaşterea istoriei neamului era o obigaţie sfântă.
Globalizarea (şi evoluţiile care însoţesc acest proces în devenire) obligă, însă, la mai mult: cunoaşterea
trecutului se extinde peste un areal mai mare, noile generaţii simt nevoia să cunoască întâmplări, fapte de civilizaţie
şi aspiraţii ale minţilor luminate aparţinând tuturor popoarelor Europei (trăiesc sau muncesc acolo), sentimentul
apartenenţei la o comunitate europeană a tuturor naţiunilor se extinde şi asupra trecutului. Pentru a-i face pe
români, pe francezi, pe germani sau pe polonezi mândri de devenirea lor europeană trebuie să se producă şi în
cunoaşterea istoriei o apropiere, un sincretism. Evident, niciodată (sau foarte târziu!) nu va exista acelaş manual
de istorie la Bucureşti, la Berlin, la Varşovia sau la Paris. Dar tot mai mult vom regăsi în manualele românilor,
la un loc, personalităţi şi evenimente cruciale pentru umanitate aparţinând spaţiului românesc, german, polonez
etc. Fiecare popor din Europa a avut perioada lui de glorie, în sensul în care el sau personalităţile sale au marcat
– cu spiritul, creaţia sau acţiunea lor – întregul spaţiu european. Regăsim în manualele elevilor români informaţii
despre iluminismul occidental, despre umanişti şi creaţia lor, despre personalităţi politice precum Ludovic al XIV-
lea, Wilhelm al II-lea, Napoleon, Bismark, Churchill etc. Tot astfel, în manualele elevilor germani, britanici sau
francezi se vor regăsi (până la urmă, dacă ştim cum să-i promovăm!) personalităţi istorice precum Ştefan cel Mare,

EDITORIAL
Constantin Brâncoveanu sau Dimitrie Cantemir – care prin cultură sau fapte – au marcat nu doar istoria neamului
lor, ci a întregului spaţiu european. La fel, în privinţa evenimentelor cruciale din trecutul (mai îndepărtat sau mai
recent!) popoarelor Europei: războaie, revoluţii, descoperiri ştiinţifice, creaţii în domeniul artei etc.
De exemplu, evenimentele din ultimul deceniu al secolului trecut, intrate în istoriografie ca revoluţii
anticomuniste. Ele au avut loc în câteva ţări europene, dar au marcat istoria întregului continent. Este exclus, cred,
să nu fie cuprinse în manualele din Marea Britanie, Italia, Spania sau Austria. Evident, istoricii din ţările respective
tratează subiectul apelând la propriile resurse de cercetare, în primul rând la bibliografia din fiecare stat în care acest
fenomen s-a petrecut. Este responsabilitatea istoriografiei româneşti cum tratează tema Revoluţiei din România,
pentru ca la nivel global percepţia despre ridicarea românilor împotriva dictaturii comuniste, în decembrie 1989,
să fie corectă şi apreciată cel puţin în măsură egală cu faptele petrecute în celelalte ţări ale blocului comunist
european. La timpul respectiv, fruntaşii revoluţiei şi-au făcut datoria, şi-au îndeplinit menirea. Generaţiile viitoare
din tot spaţiul european vor lega nume precum Ioan Paul al II-lea, Lech Valesa, Václav Havel, Gyula Horn, Petăr
Mladenov etc. de acest eveniment crucial. Istoricii din ţările respective au avut grijă să „cultive” aceste nume (şi
altele) şi să insiste pe caracterul revoluţionar al prefacerilor generate de manifestaţiile anticomuniste (în general,
paşnice) de la Budapesta, Berlin, Sofia, Praga, Varşovia etc. La fel, în România, au apărut lucrări fundamentale care
descriu în detaliu fragmente din realitatea anilor 1989-1990 şi rolul mulţimilor sau al fruntaşilor manifestanţilor
(care şi-au asumat riscuri enorme, mulţi plătind cu viaţa!) în înlăturarea regimului de dictatură. Există, însă, şi
autori care – dorind să fie pe „gustul publicului” – dau evenimentelor din decembrie 1989 interpretări superficiale,
pe care le rezumă la sintagma „lovitură de stat”. Peste decenii, astfel de abordări vor fi asemenea „istoriilor” anilor
’50 ai secolului trecut – simple broşuri. Acum însă, din păcate, beneficiind de resurse şi de un sistem de disimulare
interesat, lucrările de acest gen tind să creeze un curent în istoriografie şi le regăsim în bibliografii străine. Să nu ne
mirăm că elevii din ţări occidentale vor învaţă despre revoluţiile anticomuniste est-europene şi (eventual separat)
despre „lovitura de stat” din România!
Evident, nu mai sunt de nici un folos (nici nu mai sunt posibile!) sfaturi pentru ca un istoric să descrie un
eveniment altfel decât crede de cuviinţă. Totuşi, aduc în faţa cititorilor – spre meditaţie – câteva aserţiuni ale unui
dascăl (pentru alte afirmaţii adeseori criticat!) despre condiţia şi rolul istoricului: „Tocmai fiindcă reconstituirea
trecutului trece prin atâtea filtre deformante, de la structurile permanente sau fluide ale imaginarului la jocul
ideologiilor sau imperativele momentului politic, aplecarea spre ceea ce a fost pretinde rigoare conceptuală şi
metodologică. Lăsată în voia ei şi ademenită de cânturi de sirenă, ea riscă să o ia razna! Ea trebuie ţinută în loc,
atât cât poate fi ţinută, printr-o definire fără echivoc a regulilor meseriei. O metodă fermă nu va duce la adevăruri
incontestabile, dar va menţine, totuşi, investigaţia între limitele unor ipoteze şi scenarii plauzibile, ale unei dezbateri
rezonabile şi inteligibile”. (Lucian Boia, Controverse, paradoxuri, reinterpretări, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2014,
p.117)
Prof. univ. dr. Alexandru OŞCA

DOSAR - CEHOSLOVACIA 1989
La Praga, Godot a venit!

Godot is here!, au scandat cetăţenii Cehoslovaciei în
toamna anului 1989. Aşteptarea luase sfârşit, ceea ce nu părea
să mai vină, vreodată, venise. Aflat pe patul de spital, la Paris,
unde se va şi stinge din viaţă pe 22 decembrie 1989, Samuel
Beckett va schiţa un zâmbet la aflarea veştii că prietenul său
de corespondenţă, Václav Havel urma să candideze la postul
de preşedinte al Cehoslovaciei. Din păcate, marele dramaturg
nu va mai apuca să trăiască ziua de 28 decembrie 1989, ziua în
care Václav Havel devenea preşedintele unor cetăţeni care îşi
vedeau, astfel, împlinit visul: să se elibereze de comunism. Cei
doi mari prieteni nu s-au întâlnit niciodată, însă vor fi legaţi
printr-o strânsă prietenie bazată pe respectul reciproc şi pe
convingerea că un scriitor are datoria de a-şi face auzită vocea
şi de a se revolta împotriva imposibilităţii de comunicare şi
împotriva oricărei forme de opresiune, a tratamentelor
abuzive şi a umilinţelor. Întâlnirea celor două mari spirite
ale secolului XX va începe atunci când lui Samuel Beckett, şi
altor scriitori printre care Arthur Miller şi Elie Wiesel, li se
Václav Havel
propune de către International Association for the Defence of
Artist, susţinerea dramaturgului Václav Havel care la acea

vreme fusese închis, pentru patru ani şi jumătate, din motive
politice. Samuel Beckett, profund impresionat de această
nedreptate, şi mai mai mult decât atât, revoltat de faptul
că lui Václav Havel i se interzisese să scrie în închisoare,
acceptă fără nicio ezitare. Rezultatul va fi concretizat în
piesa Catastrofa, piesă într-un singur act, cu profunde accente
politice. Piesa se va juca în cadrul celebrului festival de Teatru
de la Avignon, pe 20 iulie 1989, chiar în seara intitulată: O
noapte pentru Václav Havel. În cartea Damned to Fame: The
Life of Samuel Beckett, James Knowlson, prietenul şi biograful
lui Beckett, relatează despre bucuria lui Samuel Beckett, care,
curând după punerea în scenă a piesei, primeşte o scrisoare
de mulţumire din partea lui Havel care, la rândul lui, aflase
de la soţia sa, într-una din cele patru vizite permise pe an,
despre noaptea de solidaritate ce avusese loc la Avignon.
Václav Havel îi va răspunde în acelaşi fel lui Samuel Beckett,
dedicându-i piesa Mistake. În anul 1983, la Stockholm, cele
două piese - Catastrophe şi Mistake - se vor juca împreună,
regizorul reuşind să le îmbine astfel că spectatorilor le-a fost
greu să deceleze unde s-a terminat Havel şi unde a început
Beckett. O prietenie aparte, un gest aparte care a marcat
sufletele noastre, ale tuturor celor care-l aşteptam pe Godot în
acel secol XX! La Praga, Godot a venit! Drumul a fost lung şi,
de cele mai multe ori, dificil, însă, într-un final, a venit!
Ioana CIODARU-CEAUŞESCU

Dragă Samuel Beckett,

În perioada întunecată a anilor ’50, pe când aveam aproximativ 16-18 ani şi trăiam într-o ţară
care nu avea nicio relaţie culturală, ca de altfel niciun fel de relaţie cu lumea occidentală, am avut
norocul să citesc „Aşteptându-l pe Godot”. Mai târziu, desigur, am citit toate piesele Dvs., dintre care
cel mai mult mi-a plăcut şi m-a influenţat piesa „Zile fericite”. Poate să pară bizar, dar de atunci caut
în zadar o piesă mai bună: din primul moment aţi fost pentru mine o instanţă supremă a spiritului.
Aţi avut o influenţă uriaşă asupra mea nu doar ca om, ci şi ca scriitor. Mi-a rămas în memorie
pentru totdeauna căutarea febrilă a valorilor spirituale în vidul care mă înconjura. Chiar şi acum,
câteva decenii mai târziu de la acea întâlnire, când am, probabil, o vârstă mai mare decât aveaţi
Dvs. pe timpul când aţi scris „Godot”, sunt la fel de conştient de miracolul întâlnirii cu Opera Dvs.
Vă scriu toate acestea pentru a Vă mărturisi tulburarea pe care am trăit-o, aflându-mă în închisoare,
când soţia mi-a povestit în prezenţa unui gardian – o întâlnire de o oră, din cele patru permise pe an
– că la Avignon a avut loc o serată de solidaritate cu mine şi unde s-a jucat pentru prima dată piesa
Dvs. „Catastrofa”.
Această veste mi-a dat pentru mult timp un sentiment de bucurie şi calm existenţial, care m-au
ajutat să supravieţuiesc în atmosfera mizerabilă a închisorii. Bucuria mea era fără margini, şi nu
doar pentru ceea ce însemnaţi pentru mine – aşa cum am încercat să formulez mai sus –, dar şi pentru
că sunteţi şi foarte exigent şi selectiv în gesturile pe care le faceţi. Pentru acest motiv apreciez o dată
în plus participarea Dvs. la acea serată de la Avignon. Vă mulţumesc din toată inima. Frumosul Dvs.
gest nu doar mi-a uşurat existenţa în celula închisorii, ci mi-a demonstrat încă o dată înţelegerea
profundă şi solidaritatea pe care o aveţi pentru suferinţele grele ale acestei lumi. Sunteţi dintre acele
spirite alese cărora nu le este indiferent cursul istoriei, din trecut şi din prezent.
Cu profund respect şi cele mai bune urări,
al Dvs. Václav Havel
Dragă Václav Havel,

Vă mulţumesc pentru extrem de
emoţionanta Dvs. scrisoare. Faptul că
am reuşit să vă ajut cât de puţin şi să-
mi exprim admiraţia pentru omul care
sunteţi şi pentru cauza pe care o serviţi
ţine de anumite momente ale vieţii
mele de scriitor pe care le preţuiesc
foarte mult.
Eu sunt cel care vă rămân
dator.
Am citit piesele Dvs. traduse în
franceză şi le-am preţuit mult. Vă trimit
cele mai sincere salutări şi urarea mea
de vremuri mai bune.
Samuel Beckett
(Corespondenţă Václav Havel

– Samuel Beckett, în Contrafort, Nr.
5-6/199-200, mai-iunie 2011, Traducere de
Vasile Gârneţ)
*
LA PRAGA, GODOT A VENIT!

CRONOLOGIE PRAGHEZĂ
1988 - 1989
1988 1989
15 ianuarie. La Praga ies în stradă 15 ianuarie. Populaţia din Praga

câteva mii de persoane. Peste 90 sunt arestate. manifestează în memoria lui Jan Palach, care în
Între acestea se află şi dramaturgul Václav Havel, 1969 îşi dăduse foc în semn de protest faţă de
care va fi acuzat, la 21 februarie, de ,,incitare invazia sovietică. Autorităţile intervin brutal; a
la participare la o adunare interzisă”, de doua zi, Václav Havel este arestat din nou.
,,obstrucţionare a agenţilor forţei publice”, fiind 21 februarie. Václav Havel este
condamnat la 9 luni închisoare. condamnat la 9 luni de închisoare (în final va
fi eliberat după patru luni). Cu toate acestea,
regimul comunist de la Praga nu va putea opri
manifestarea opoziţiei, chiar dacă aceasta va
fi destul de firavă (la începutul primăverii,
comuniştii reformişti, în frunte cu Dubček, vor
constitui gruparea ,,Obroda”/,,Renaşterea”).
Iunie. Petiţia ,,Câteva Fraze” revendică
democratizarea ţării, eliberarea deţinuţilor
politici, desfiinţarea cenzurii, dialog cu opoziţia.
În continuare, Opoziţia se va radicaliza rapid,
constituindu-se noi organizaţii, precum Iniţiativa
Democratică, Forumul Democratic al Minorităţii
maghiare, Cercul intelighenţiei independente,
Clubul Ecologist Moravia, Clubul Verzilor.
2 iulie. Premierul Ladislau Adamec ţine
în Parlamentul cehoslovac un discurs cu o firavă
tentă reformistă.
15 septembrie. În Cehoslovacia, 22
Alexander Dubček dintre semnatarii petiţiei Câteva Fraze (lansată
în august) trimit o scrisoare premierului Ladislau
21 august. La Praga, cu prilejul împlinirii Adamec prin care solicită desfăşurarea de
a 20 de ani de la ocuparea Cehoslovaciei de către negocieri între guvern şi opoziţie.
trupele a cinci state din Tratatul de la Varşovia, 26 septembrie. La Ministerul Federal
câteva mii de persoane defilează în semn de al Afacerilor Externe al Cehoslovaciei, şefilor
protest, scandând ,,Dubček!”, ,,Libertate!”. misiunilor diplomatice acreditate la Praga li
28 octombrie. În Cehoslovacia, populaţia se prezintă expunerea Probleme actuale ale
protestează vehement împotriva regimului. restructurării economice în Cehoslovacia, în
Sperându-se în redresarea situaţiei, prim- cadrul căreia s-au făcut referiri şi la democratizarea
ministrul Lubomir Strougal este înlocuit cu societăţii cehoslovace, la elaborarea unei noi
Ladislav Adamec, iar ultraconservatorul Vasil Constituţii care să ţină seama de prevederile
Bilak este eliminat din rândurile Biroului Politic Declaraţiei universale a drepturilor omului. Cu
(noiembrie 1988). acelaşi prilej, s-a precizat că ,,şi în viitor se are

în vedere menţinerea şi chiar

creşterea rolului conducător al
Partidului Comunist în societatea
cehoslovacă”.
11-12 octombrie. La
Plenara CC al PCC, Miloš Jakěs
îi critică pe cei care urmăreau
,,destabilizarea socialismului,
slăbirea rolului conducător
al partidului şi discreditarea
acestuia”, precum şi evoluţiile din
Ungaria şi Polonia. Recunoaşte,
însă, necesitatea restructurării
pentru ,,dezvoltarea în continuare a societăţii
socialiste”, dar atrage atenţia că nu va accepta 20 noiembrie. La Praga ies din nou
cedarea poziţiilor şi nu va permite ca ,,partidul să în stradă circa 200.000 de oameni, care cer,
piardă influenţa asupra evoluţiei evenimentelor”. între altele, scoaterea din Constituţie a rolului
28 octombrie. Opoziţia cehoslovacă conducător al Partidului Comunist, dialog social,
(circa 80 de grupări de diferite orientări) reuşeşte pluralism politic.
să adune circa 10.000 de persoane în Piaţa 21 noiembrie. Forumul Civic realizează
Wenceslas din Praga, pentru a marca întemeierea primele contacte cu premierul Adamec în
statului cehoslovac. vederea desfăşurării unei ,,mese rotunde”, după
17 noiembrie. Începe ,,revoluţia de modelul polonez. La rându-i, cardinalul Frantisek
catifea”. Populaţia se îndreaptă spre piaţa Tomasek face publică o Declaraţie în care se
Wenceslas din Praga, scandând: ,,Libertate!”, arăta: ,,Nu putem avea încredere într-o conducere
,,Alegeri libere!”, ,,Afară cu Jakěs!”, ,,Să se de stat care refuză să spună oamenilor adevărul
termine cu monopolul PCC!”. Iniţial, forţele de şi să le acorde drepturile şi libertăţile care sunt
ordine nu reacţionează, însă, în cadrul scenariului proprii şi ţărilor în curs de dezvoltare”.
dinainte stabilit, în jurul orei 20.00, intervin cu 22 noiembrie. La Bratislava se înfiinţează
brutalitate, fac arestări şi rănesc peste 500 de organizaţia Publicul Împotriva Violenţei, similară
manifestanţi. Forumului Civic de la Praga.
18 noiembrie. Universităţile şi teatrele 24 noiembrie. La Praga, în faţa a peste
intră în grevă. Urmărind înlocuirea lui Miloš 300.000 de oameni, Václav Havel, declară:
Jakěs cu reformatorul Zdenek Mlynar, generalul ,,Vrem libertate!”, ,,Vrem alegeri libere,
Alois Lonec, şeful poliţiei secrete cehoslovace, şi vrem pluralism!”. Seara, conducerea PCC
Viktor Gruşko, şeful adjunct al KGB, au stabilit demisionează ,,în bloc”. Karel Urbanek ia locul
un plan care prevedea ca, în urma intervenţiei în lui Miloš Jakěs (la 1 decembrie va fi exclus şi din
forţă a poliţiei cehoslovace, să se anunţe că un PCC).
student (în realitate un ofiţer de Securitate) a fost 25 noiembrie. Circa 1.000.000 de
,,ucis”, pentru a amplifica revolta populaţiei. manifestanţi (la Praga, Bratislava, Plzen, Brno
Planul a reuşit parţial, deoarece adevăratul etc.) cer demisia lui Gustav Husák. Václav Havel
Martin Smidt a dezminţit imediat ,,moartea” sa, cere, la televiziune, abrogarea rolului conducător
iar Zdenek Mlynar a refuzat să ia locul lui Miloš al partidului comunist şi alegeri libere.
Jakěs. 26 noiembrie. Opozanţii fac cunoscut
19 noiembrie. Circa 100.000 de cetăţeni documentul ,,Ce vrem noi!”. O delegaţie a
ai capitalei cehoslovace ies din nou în stradă. Forumului Civic, condusă de Václav Havel,
Seara târziu, din iniţiativa lui Václav Havel, discută cu reprezentanţii autorităţilor, conduşi
se constituie Forumul Civic, care reuneşte 12 de premierul Ladislau Adamec, solicitând
organizaţii şi mişcări independente. eliberarea deţinuţilor politici, libertatea presei,

accesul opoziţiei la mass-media. Concomitent, Cehoslovac se constituie Forumul Democratic al

Plenara extraordinară a CC al PCC decide Comuniştilor, care se pronunţă pentru dialog cu
eliberarea din funcţiile deţinute a celor care Opoziţia.
fuseseră instalaţi după invazia sovietică din 3 decembrie. Se constituie un nou guvern
1968, pentru constituirea unui guvern de coaliţie în care conducerile a cinci ministere (din 20) nu
(la nivel federal şi în Cehia şi Slovacia), precum mai sunt conduse de comunişti. Opoziţia nu este
şi pentru convocarea Congresului extraordinar al de acord cu componenţa noului Executiv, Forumul
partidului, la 26 ianuarie 1990. Civic solicitând constituirea unui veritabil guvern
27 noiembrie. Greva generală de coaliţie.
,,paralizează” întreaga ţară. 4 decembrie. Manifestanţii scandează:
28 noiembrie. Premierul cehoslovac ,,Afară cu comuniştii!”, ,,Fără comunişti!”,
Ladislau Adamec se declară de acord cu aproape ,,Ruşine!”, ,,Mafia!”, Plecaţi!”, ,,Husák, de data
toate cererile opoziţiei: organizarea de alegeri asta să nu te mai bizui pe tancurile sovietice!”.
libere (acceptate la 30 noiembrie), libertatea de 7 decembrie. Premierul Ladislau Adamec
asociere (acceptată la 30 noiembrie), libertatea îşi prezintă demisia.
cuvântului şi a presei, denunţarea intervenţiei 10 decembrie. Se constituie guvernul
sovietice din 1968 (fapt împlinit la 1 decembrie, condus de Marian Čalfa (în urma demisiei lui
concomitent cu cererea de retragere a trupelor Adamec), în cadrul căruia comuniştii nu mai sunt
sovietice din ţară), renunţarea la rolul conducător majoritari. A doua zi va fi înlocuit din funcţia de
al partidului în stat şi societate (deziderat aprobat preşedinte al ţării şi Gustáv Husák.
de Adunarea Naţională la 29 noiembrie). În
acelaşi timp, în cadrul Partidului Comunist (Alesandru Duţu, Revoluţia din Decembrie 1989. Cro-
nologie, ed. a II-a, Ed. Sitech, Craiova, 2010, p. 52-77)
*
În cadrul unui interviu cu Maximilian
VÁCLAV HAVEL.
Schell, întrebat fiind: „ Credeţi că ideea comunistă
a fost iniţial una bună, una care a fost deformată de
modul în care a fost aplicată, sau credeţi că este o
DRUMUL UNUI idee care nu poate funcţiona de la început?”, Havel
răspundea: „ Cred că la început au existat intenţii
DRAMATURG pozitive în spatele ideii. Cred că la început ideea

conţinea o analiză interesantă a capitalismului
din secolul al XIX– lea. Dar sunt, de asemenea, de
CĂTRE părere că era o idee greșită dintru început. Văd
în ea nu doar eşecul unei utopii, a unei ideologii
PREŞEDINŢIE particulare, dar şi eşecul unui mod de gândire
modern. Acest mod de gândire îşi are originile
undeva în Iluminism, iar predecesorii în Renaştere.
Este un mod de gândire al unui om mândru, un om
care crede că a înţeles totul; un om care crede că
După studii la Colegiul Tehnic Ceh din
se află în poziţia care îi permite să planifice o lume
Praga, la mijlocul anilor ’60, Václav Havel, sub ideală. Este modul de gândire al unui om care crede
tutelajul lui Jan Grossman – cel care l-a angajat că modul său de gândire este mai inteligent decât
la Teatrul Balustrada şi care l-a promovat de la viaţa însăşi; mai inteligent decât legile naturii,
statutul de maşinist la acela de dramaturg1 – a ale universului, ale marelui mister, a codului
secret al existenţei şi care crede că creierul uman
publicat primele sale lucrări Grădina Partidului
este o organizare de materie în forma sa cea mai
sau Memorandumul, prin intermediul cărora avansată. Apoi, acest om imaginează un anumit
făcea comentarii negative la adresa efectelor plan pentru întreaga lume – un paradis pe pământ.
dezumanizării create de birocraţie, autorități Dar viaţa îi aruncă planurile în haos în mod
și ierarhia puterii. De fapt, întreaga sa operă se constant, iar acest fapt conduce în mod necesar la
apariţia unui sistem totalitar, deoarece tot ceea ce
axează pe conflictul dintre valorile umaniste și
lucrează împotriva planului său trebuie subjugat.
fenomenele secolului XX: avansul tehnologic, Şi, astfel, se face că plecăm de la ideea unui paradis
birocrația și materialismul pozitivist2. şi terminăm cu lagăre de concentrare. Organizarea
În prima sa piesă majoră, Grădina societăţii umane este de neimaginat fără prezenţa
Partidului, protagonistul, Hugo, o aparentă unei anumite structuri de putere. Niciodată nu am
gândit împotriva existenţei puterii, dar cred că
nulitate obsedată de șah, capătă experiență în
puterea trebuie să servească societatea, cu scopul
timpul carierei în cadrul unei instituții fără nume organizării mai bune a societăţii”*.
și reușește să ajungă în vârful ierarhiei, însă,
*
Society Volume 32 issue 6 1995 [doi 10.1007_bf02693373] Václav Havel; Maximilian Schell – Europe at the Fin de Siècle.
1
Journal of The Historical Society Volume 6 issue 3 2006 [doi 10.1111_j.1540– 5923.2006.00188.x] Chandler Rosenberger –
– The Dissident Mind– Václav Havel as Revolutionary Intellectual.
2
Jarka Burian, Modern Czech Theatre Reflector and Conscience of a Nation, University of Iowa Press, 2000, p. 102.

cu prețul pierderii pe parcurs a propriei identități. Instituția în care lucrează se ocupă de deschiderea și
lichidarea unor proiecte la fel fără nume precum instituția însăși. Activitatea în cadrul acesteia, desfășurată
în numele tradiției, autorității, a frazelor goale și a jargonului, respinge logica și face ca actul gândirii
să devină irelevant. Ocazional, în piesă, sunt prezentate indicii ale nebuniei birocratice și denaturări ale
gândirii marxiste, dar, mai presus de toate, iese în evidență modul în care limba devine un sistem în sine, un
simptom al unei lumi ce dezumanizează oamenii. Este subliniată natura ucigașă pe care o capătă gândurile
și sentimentele dezumanizate și sclerotice3.
În piesa Memorandum, în 12 scene simetrice, se urmărește căderea, ridicarea și neutralizarea figurii
centrale, un birocrat de nivel mediu. Și aici limba este un element dominant, însă, aici accentul cade pe
mecanismul luptei pentru putere în cadrul instituției asupra introducerii unei noi limbi „științifice”, destinată
unei eficiențe sporite a operațiilor. Deși creată pentru maximizarea clarității comunicării, limba devine
grotesc de inutilizabilă, iar figura centrală, un autoproclamat umanist în devenire, se dovedește impotent
și ridicol, având o fire ipocrită – un palavragiu. Deși aplicabile oricărei societăți tehnocratice, piesele sale
aveau și caracteristici ale societății cehoslovace4.
În timpul celui de al Patrulea Congres al Uniunii Scriitorilor Cehoslovaci din iunie 1967, participanții
au denunțat restricțiile exercitate asupra activităților culturale și au cerut încetarea cenzurii și politicilor ce
înăbușeau expresia creativă, Havel fiind – alături de Vakulik, M. Kundera, Ivan Klima și Pavel Kohout –
unul dintre cei care au contribuit la dezbateri și la redactarea rapoartelor. Lectura din Soljenițîn a determinat
părăsirea sălii de către oficialii partidului și a atras după sine sancțiuni asupra unora dintre scriitorii și
participanții la Congres.
Pentru a comemora invazia din august 1968, locuitorii din Praga, Brno, dar și din alte orașe ale
Cehoslovaciei vor desfășura, în august 1969, mitinguri în amintirea evenimentelor. Acţiunile armatei și
miliției de restabilire a ordinii s-au soldat cu cinci morți, 30 de răniți și cu arestarea a aproximativ 300
de persoane. Cu aceeași ocazie, un grup de intelectuali și scriitori, printre care Havel, Vaculik și Kohout,
au prezentat un „Manifest în 10 puncte” prin intermediul căruia condamnau represiunea și politica de
normalizare. Guvernul a răspuns, însă, prin introducerea unei legislații menite să păstreze ordinea și să
faciliteze acțiuni legale împotriva celor care criticau conducerea, sau a celor care participau în cadrul unor
întruniri publice, nesancționate până atunci5.
În speranța că la un moment dat procesul
normalizării va lua sfârșit, unii opozanți ai regimului
comunist cehoslovac s-au angajat în activități ce puteau
atrage sancțiuni din partea conducerii comuniste.
A înflorit, astfel, un adevărat cerc de circulație al
samizdatului, iar scriitori precum L. Vaculik, Pavel
Kohout sau V. Havel au format grupuri mici prin
intermediul cărora făceau schimb de lucrări clandestine.
Pentru a facilita schimbul de idei și pentru a contribui la
ajutorarea scriitorilor în a-și răspândi lucrările în afara
canalelor oficiale, au apărut edituri speciale. Astfel, Vaculik va înființa Edice Petlice, în 1972, reușind să
publice până la sfârșitul anilor ’80 peste 400 de lucrări interzise de regimul comunist cehoslovac. La rândul
său, V. Havel va publica între 1975 și 1981, în cadrul editurii sale Edice Expedice, 122 de volume ale unor
disidenți cehi. În timpul arestului său, activitatea editurii a fost continuată de soția acestuia, Olga, și de
fratele lui, Ivan M. Havel6.
O abordare mai directă a problemelor cu care se confrunta Cehoslovacia – normalizarea –, îl va
determina pe Havel să-i adreseze lui Gustav Husak o scrisoare deschisă, în aprilie 1975. În scrisoare, Havel
3
Ibidem, p. 103.
4
Ibidem, p. 104
5
William Mahoney, The History of the Czech Republic and Slovakia, 2011, p. 220.
6
Ibidem, p 222– 223.

aborda criza morală și apatia generală din Cehoslovacia, ca

rezultat al pierderii speranței și a climatului de frică creat de
ubicua poliție secretă și de consensul superficial cu privire
la normalizare existent în societate. Decât să creeze o formă
normală de normalitate, „normalizarea” crease o societate
în care: „ Disperarea conduce la apatie, apatia la conformism,
iar conformismul la o rutină de performanță – care mai
apoi este citată ca evidență a «implicării politice de masă»”.
Deși nu se cunoaște dacă Husák a citit sau nu scrisoarea, se
știe, totuși, că Havel a primit din partea biroului acestuia
un avertisment prin care era anunțat că tipărirea acestei
scrisori în afara granițelor îl va transforma într-un inamic al
cetățenilor Cehoslovaciei. Dacă în țară conținutul scrisorii a
fost cunoscut doar într-un cadru extrem de limitat, în afară,
însă, aceasta a devenit foarte cunoscut în urma traducerii7.
După semnarea acordurilor de la Helsinki din 1
august 1975, în cadrul Conferinței pentru Securitate și Cooperare din Europa, și ratificarea a două noi
Convenții pentru apărarea drepturilor omului în cadrul ONU în anul următor, Cehoslovacia a trebuit să
implementeze în cadrul sistemului juridic aceste drepturi. Cu toate acestea, poziția statului s-a dovedit a fi
una ipocrită. Prilejuit de nunta managerului și directorului artistic al trupei „Plastic People of The Universe”,
Ivan Jirous, la 21 februarie 1976, la Bojanovice, a avut loc al Doilea Festival al Culturii Secunde8. Răspunsul
autorităților la acest festival a venit la 17 martie. Toți membrii formației, precum și alți muzicieni alături
de prietenii acestora, au fost arestați, în total 27 de persoane. Totodată au fost confiscate echipamentele
formației, iar în urma perchezițiilor la domiciliu au fost reținute benzile, notițele și filmele pe care membrii
formației le dețineau. Procesul a început șase luni mai târziu și, deși au existat proteste la nivel internațional
împotriva condamnării celor arestați, doar o parte dintre aceștia au fost puși în libertate. La 26 septembrie
sentința condamna la închisoare de 8 luni pe Karasek și V. Brabenec, 12 luni pe P. Zajicek, de la formația
soră, „DG 307”, și la 18 luni pe Jirous pentru „perturbarea organizată a liniștii publice”9.
Solidaritatea în timpul procesului cu cei condamnați a determinat apariția unor grupuri de susținere
a celor arestați, care se vor mobiliza, iar la începutul anului următor, la 1 ianuarie 1977, vor înființa Carta
’77. Semnatarii acesteia, printre care se remarca Havel, se defineau drept: „o asociație neoficială și deschisă
de persoane (…) unite de dorința de a face tot posibilul, la nivel individual și colectiv, pentru respectarea
drepturilor omului și drepturilor civile în țara noastră și în întreaga lume”, evidențiind că asociația Carta
’77 „nu forma baza nici unei activități politice de opoziție”, precizare menită păstrării asociației în limitele
legalității cehoslovace10.
Lansată la începutul lui ianuarie 1977 din mai multe motive11, Carta ’77 stipula: „Ne bucurăm
pentru faptul că Republica Socialistă Cehoslovacă a aprobat Acordurile de la Helsinki. Cu toate acestea,
neaplicarea acestor acorduri este în același timp un rapel urgent cu privire la faptul că multe drepturi
fundamentale ale omului sunt încălcate în țara noastră”. Fără a fi o organizație de tipul „Grupului Helsinki”
7
Ibidem, p. 223.
8
Primul festival al Culturii Secunde, o contrapondere la cultura oficială, a fost organizat ca răspuns la intervenția brutală a
milițiilor cehoslovace împotriva participanților la concertul celor de la Plastic People of the Universe organizat la Budovice în
martie 1974. Acesta s-a desfășurat în 1 septembrie 1974 la Postupice, aproape de Benesov, și a fost organizat de același Ivan
Jirous, „Magor”.
9
Joseph Yanosik, The Plastic People of the Universe, la http://www.furious.com/perfect/pulnoc.html
10
Tony Judt, Epoca Postbelică , O istorie a Europei de după 1945, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 522.
11
Sarah B. Snyder amintește în acest sens următoarele motive: Primăvara de la Praga începuse în ianuarie 1968, Amnesty
International declarase anul 1977 Anul Deținuților Politici, iar mai târziu, în același an, urma să aibă loc Întâlnirea de la Belgrad,
în Sarah B. Snyder, Human Rights Activism and the End of the Cold Wa A Transnational History of The Helsinki Network,
Cambridge University Press, 2011, p. 70

de la Moscova, care influențase Carta ’77, asociația cehoslovacă era mai degrabă o mișcare care atrăgea
atenția asupra discrepanței dintre legislația existentă și viața reală a cetățenilor din Cehoslovacia12.
La numai câteva zile de la lansarea Cartei ’77, Havel s-a alăturat lui Vaculik și Pavel Landovski
într-o încercare de a distribui copii ale Cartei membrilor guvernului, parlamentului și jurnaliștilor oficiali,
precum și celorlalți 243 de semnatari ai Cartei. Încercarea a eșuat, cei trei fiind arestați, după ce mai înainte
au fost interogați și hărțuiți alături de alți semnatari ai Cartei. Havel a rămas în detenție de la mijlocul lunii
ianuarie până la sfârșitul lunii mai, înainte de a fi acuzat de activitate subversivă pe baza scrisorii trimise
lui Husák.
Purtător de cuvânt al Cartei ’77 – alături de filosoful Jan Patocka, decedat la 13 martie 1977 în urma
unei hemoragii cerebrale în timpul interogatoriilor din arest, și de istoricul Jiri Hajek, – Havel va fi, alături
de Ota Ornest, Jiri Ledarer și Jiri Hajek, judecat la 18 octombrie 1977 și condamnat la 14 luni de închisoare
cu suspendare, iar în ianuarie anul următor a fost din nou arestat pentru „tulburarea liniștii publice” și a fost
reținut până la mijlocul lui martie13.
În fața unei asemenea reacții din partea autorităților la adresa Cartei ’77, o parte dintre semnatarii
acesteia au înființat la 24 aprilie Comitetul Apărării celor Condamnați pe Nedrept, cu rolul de a-i asista
pe cei care erau hărțuiți de autorități, prin acordarea de ajutor moral și material, precum și prin atragerea
atenției publice cu privire la cazurile apărute.
După ce în octombrie 1978 Havel publica celebrul eseu „Puterea celor fără de putere” în care milita
pentru ieșirea din minciună – realitatea văzută prin intermediul propagandei comuniste – și invita la „trăirea
în adevăr”, în mai 1979, alături de alți 15 membrii ai Comitetul Apărării celor Condamnați pe Nedrept,
a fost arestat pentru subversiune criminală în cooperare cu agenți străini și, apoi, condamnat la pușcărie,
primind o sentință de patru ani și jumătate. A fost eliberat în martie 1983, din cauza sănătății precare apărute
din timpul muncii forțate depuse în perioada de încarcerare.
A fost din nou arestat și condamnat, la 21 februarie 1988, pentru „incitare și participare la o întrunire
interzisă” și „obstrucționarea agenților forțelor publice”, ca urmare a participării la mitingul din 15 ianuarie
același an. Pe 10 decembrie, cu ocazia celebrării Zilei Drepturilor Omului, dar și pe fundalul vizitei în
Cehoslovacia a președintelui François Mitterrand, prezența lui Havel și a altor reprezentanți ai Comitetului
Apărării celor Condamnați pe Nedrept pe podium a condus la escaladarea tensiunii, ca urmare a apariției
unor cereri de eliberare a deținuților politici, fapt ce a determinat intervenția în forță a poliției14. În ianuarie,
anul următor, va fi din nou încarcerat ca urmare a participării la comemorarea a 20 de ani de la moartea lui
Jan Palach. De data aceasta, prestigiul de care se bucura a făcut ca tratamentul la care a fost supus să nu mai
fie la fel de aspru, eliberarea sa survenind în mai același an15. Rememorând cele întâmplate, Havel povestește
cum la data de 16 ianuarie: „M-am hotărât să stau pe trotuar şi să privesc ceremonia de pe margine, ca să
pot să le descriu prietenilor şi presei străine ce se întâmplă, dacă intervine poliţia (…) Poliţia a intervenit,
într-adevăr, dar atât de stângaci, încât a trezit interesul trecătorilor şi a determinat o demonstraţie spontană
de proporţii. Priveam fascinat totul de la distanţă, cu toate că ştiam că mai devreme sau mai târziu s-ar putea
să mă aresteze. Apoi m-am îndepărtat de Piaţa Wenceslas ca să-mi pregătesc povestirea. M-au arestat în
drum spre casă”. Havel a fost condamnat la 9 luni de închisoare, iar presa oficială, în încercarea acesteia de
a-l denigra, nu a reuşit decât să-i facă publicitate16.
În iulie 1989 o delegație parlamentară poloneză, la care se adăugau și disidenții, Adam Michnik,
Jacek Kuron și Zbigniew Bujak, au avut întrevederi cu Havel și alți membri ai opoziției cehoslovace. În
urma acesteia, la 11 august, Senatul polonez a condamnat invazia din august 1968, cerând scuze cetățenilor
cehoslovaci pentru participarea armatei poloneze la intervenție.
Comemorarea invaziei din august a determinat autoritățile comuniste din Cehoslovacia să mobilizeze
un nu-măr impresionant de forțe pentru a menține situația sub control și a împiedica apariția demonstrațiilor.
12
Ibidem, p. 69.
13
William Mahoney, op.cit., p. 225.
14
Ibidem, p. 232.
15
Tony Judt, op. cit., p. 565.
16
Victor Sebestyen, 1989 Prăbuşirea Imperiului Sovietic, Editura Litera, Bucureşti, 2009, p. 231-232.

Au fost mobilizate în acest sens 13.000 de militari și 155 de

tancuri. Deși au fost intervenții în forță și de această dată,
intensitatea lor a fost limitată. Aceeași reținere au dovedit-o
forțele de ordine şi la 28 octombrie – data aniversării înființării
statului cehoslovac.
Între martie şi noiembrie 1989, în diferite locuri din
Cehoslovacia, precum Piața Wenceslas din Praga sau Piața
Hviezdoslav din Bratislava, au avut loc aproximativ 30 de
întâlniri ale grupurilor pentru apărarea drepturilor omului, fără
ca acestea să fi avut acordul autorităților. Împotriva a jumătate
din aceste întâlniri poliția a intervenit în mod brutal. La fel de
brutal se va interveni și cu ocazia altor manifestări.
Evenimentul care a declanșat Revoluția de Catifea
în Cehoslovacia a fost prilejuit de comemorarea a 50 de
ani de la uciderea de către naziști a studentului Jan Opletal.
Aprobată pentru data de 17 noiembrie, comemorarea s-a
transformat într-un protest la adresa regimului comunist, fapt
ce a condus la intervenția brutală a forțelor de ordine împotriva
manifestanților.
La data de 19 noiembrie, Havel s-a întors în Praga
din arestul la domiciliu din nordul Boemiei și, la Clubul de
Dramă, alături de reprezentanți ai Cartei ’77, Comitetului
pentru Apărarea celor Condamnați pe Nedrept, Inițiativei
Democratice, alături de intelectuali, artiști, scriitori, membri
ai Obroda (Reînvierii), Sindicatelor Studențești Independente,
și mulți alții, va forma Forumul Cetățenesc. După sesiunea
inaugurală, Forumul își va stabili baza de operații în sediul
Teatrului Lanterna Magică din Praga. În aceeași zi, 20.000
de oameni demonstrau în Praga, cerând demisia lui Jakěs din
fruntea Partidului Comunist Cehoslovac.
Două zile mai târziu, la 21 noiembrie, Havel se adresa de
la balconul clădirii Melatnrich, care găzduia oficiosul partidului
– Svobodné Slovo – la peste 200.000 de oameni adunați în
Piața Wenceslas, atenționând regimul că, în cazul în care nu
se va desfășura o anchetă pentru a investiga evenimentele din
17 noiembrie și dacă nu se vor îndeplinii cererile de eliberare
a deținuților politici și de respectare a instituțiilor libertăților
civile, precum libertatea presei, la 27 noiembrie se va declanșa
o grevă generală. Tot acum se va scanda și „Dubček la palat”,
fostul lider din 1968, fiind și el prezent la balcon17. La aceeași
dată, primul ministru Adamec, anunța că este pregătit să
deschidă negocieri cu Forumul Cetățenesc și că era dispus să
primească în guvern și non comuniști18.
O nouă prezență a lui Dubček și Havel în fața maselor
se va înregistra și la data de 24 noiembrie. Acum Dubček va
17
18
Jacques Levesque, The East European revolutions of 1989, în The
Cambridge History of The Cold War, vol. III Endings, Edited by Melvyn
P. Leffler, Odd Arne Westad, Cambridge University Press, 2010, p. 326.

ține primul său discurs, în Praga, de după evenimentele din august 1968. Cu această ocazie, Marta Kubisova,
va interpreta melodia lui Bob Dylan „ The Times They Are A – Change”. Iar schimbarea se petrecea chiar
în rândurile partidului. În aceeași zi, Miloš Jakěs era înlocuit din funcție cu conservatorul Karel Urbanek.
Această decizie va conduce în ziua următoare la demisia întregului prezidiu al partidului.
Aproximativ 750.000 de oameni s-au adunat la Letna, la data de 25 noiembrie, pentru a audia
discursurile lui Dubček și Havel prin care cei doi lideri cereau schimbări reale în ierarhia conducerii
cehoslovace. La sfârșitul zilei, Urbanek transmitea mesajul puterii. Aceasta era dispusă să negocieze cu
Forumul Cetățenesc.
La 26 noiembrie are loc o întâlnire între Havel și Adamec. Forumul Cetățenesc prefera discuțiile
cu Guvernul Federal celor cu Partidul comunist. Acum vor fi realizate, sub conducerea lui Petr Pithart, și
„ Principiile Programatice ale Frontului Cetățenesc”. Un scurt sumar al obiectivelor Forumului se deschidea
retoric cu întrebarea „ Ce vrem?” și răspundea: „Un stat de drept; alegeri libere; dreptate socială; un mediu
înconjurător curat; un popor educat; prosperitate; întoarcere la Europa!19
Greva generală declanșată la 27 noiembrie, la care a participat aproximativ 80% din populație, a
condus la fisuri majore în rândul partidului și guvernului, tinerii reformiști creând chiar Forumul Democratic
al Comuniștilor.
Promisiunile lui Adamec, din 28 noiembrie, nu au fost în măsură să-i convingă pe membrii Forumului
Cetățenesc, astfel încât acesta a fost nevoit în ziua următoare să convingă Adunarea Națională să elimine
din Constituție articolul ce stipula rolul conducător al Partidului Comunist în viaţa politică a ţării. La 30
noiembrie a avut loc prima negociere directă între reprezentanții Comitetul Central al Partidului, conduși
de Vasil Mohorita și Forumul Cetățenesc. Tot atunci, la Bratislava, asociația Publicul Împotriva Violenței
încerca să obțină aceleași concesii ca cele de la nivelul federal.
O nouă componență a guvernului a fost anunţată la 3 decembrie de Adamec, fără însă a obține și
simpatia Forumului Cetățenesc sau asociației Publicul Împotriva Violenței. Aceasta, ca urmare a numirii
a 15 comuniști în scaunele ministeriale, din cele 20 existente, dar și din cauza refuzului lui Husák de
a demisiona. Prin urmare, opoziția a anunțat continuarea demonstrațiilor, amenințând cu o nouă grevă
generală pentru data de 11 decembrie, în cazul în care cerinţele nu le vor fi satisfăcute. După două zile
de negocieri cu opoziția, Adamec a decis să demisioneze, mai degrabă decât să îndeplinească cererile
acesteia20. Noi negocieri s-au purtat, apoi, cu Marian Čalfa, cel care a preluat postul de prim-ministru, iar
odată cu demisia lui Husák, din 10 decembrie, se va constitui și un „ Guvern de Înțelegere Națională”, în
cadrul căruia comuniști vor ocupa doar 10 din cele 21 de portofolii ministeriale.
După anunțul lui Čalfa de desființare a StB-ului, din 19 decembrie, și a hotărârii Partidului Comunist
din Cehoslovacia de a susține un sistem politic pluripartit, la 28 decembrie 1989, Václav Havel era ales în
funcția de președinte al țării cu unanimitate de voturi: 323.
Din această funcţie avea să remarce, nu după mult timp, imensa influenţă pe care comunismul
a reuşit să o impregneze societăţii cehoslovace şi împotriva căreia luptase cu toate mijloacele puse la
dispoziţie de arta căreia îi slujea şi în numele căreia a avut atât de mult de suferit până în momentul când o
parte din dezideratele sale au început să capete contur, în cadrul unei ţări angrenate pe drumul democraţiei.
Dr. Alexandru GRIGORIU
19
Tony Judt, op. cit., p. 567.
20

REVOLUŢIA DE CATIFEA
OGLINDITĂ ÎN
The New York Times
În articolul din seria trece de congresul partidului
intitulată „Rumoare în Est”, de anul viitor. El şi colegii
din data de 14 noiembrie lui din Biroul Politic pur și
1989, corespondentul special simplu nu au flexibilitatea și
pentru The New York Times, inteligența de a face reformele
R. W. Apple Jr,1 scria că și a accepta modificările care
la Praga este menţinut un vor fi necesare în cazul în care
control strâns şi foarte puţine comunismul va dăinui pe mai
lucruri par a se schimba. departe”.
Dacă în urmă cu o lună, pe 23 Privitor la starea de
octombrie, la Leipzig (R.D. spirit din ţară, publicistul
Germană), avusese loc un mai relatează că mai mulţi
protest la care participaseră opozanţi ai puterii plănuiau
300.000 de persoane şi să se adune oficial pentru a-l
care fusese urmat de o serie comemora pe Jan Opletal,
întreagă de proteste ce au ucis de nazişti în 1939, în
condus la schimbarea politicii timp ce protesta împotriva
şi „deschiderea” Zidului ocupaţiei germane, dar
Berlinului, la Praga lucrurile neoficial, pentru a contesta
păreau a sta diferit. Pe 28 octombrie, un protest conducerea ţării. Cu o zi înaintea organizării
ce numărase doar 10.000 de participanţi a rămas acestei comemorări, mai mulţi disidenţi au fost
practic fără urmări majore. Doar o puternică arestaţi şi condamnaţi, Miloš Jakěs declarând
demonstraţie de forţă a Guvernului care a dispus, că nu va tolera nici o adunare care să pună sub
din ordinul direct al liderului comunist de la Praga, semnul întrebării apartenenţa Cehoslovaciei la
Miloš Jakěs, ca poliţişti înarmaţi să risipească doctrina comunistă. Unul din liderii mişcării de
manifestanţii ce se strânseseră în Piaţa Wenceslas disidenţă, Vasil Mohorita, declara, însă, că „mulţi
– loc istoric al capitalei cehoslovace din punct de tineri încep să-şi piardă speranţa în posibilitatea
vedere al protestelor. Ziaristul american remarcă unei reînoiri a comunismului”.
că Miloš Jakěs continuă să deţină controlul ferm Într-un articol din aceeaşi serie, apărut
asupra situaţiei, chiar dacă schimbări radicale pe 15 noiembrie 1989 în The New York Times,
avuseseră loc, deja, în Bulgaria şi în Germania de Andrew Rosenthal2 relata că George Bush vede
Est. Conform unei casete audio, care „s-a scurs în mai multe schimbări în Cehoslovacia. Într-o
presă”, un diplomat european declara – referitor conversaţie avută în Biroul Oval cu preşedintele
la această situaţie: „probabil că va supravieţui Tunisiei, Zine al-Abidine Ben Ali, George Bush ar
acestui an (n.r. Miloš Jakěs). Dar nu va putea fi declarat – referitor la Cehoslovacia –, că „după
2
1
http://www.nytimes.com/1989/11/14/world/clamor-east- http://www.nytimes.com/1989/11/15/world/clamor-in-
little-change-czechoslovakia-maintaining-tight-control- the-east-the-us-response-bush-sees-more-change-across-
prague.html czechoslovakia.html

cum observ schimbările ce au loc, se pare că se Jan Kasal, un student la filosofie la

îndreaptă spre o Europă unită și liberă. Cetăţenii Universitatea Carolină din Praga, le-a spus
Cehoslovaciei au aceleași aspirații de libertate ca muncitorilor că, deși Guvernul a răspuns la unele
toţi ceilalţi. Mă aştept să vedem şi aici aceleaşi solicitări ale studenților și grupului de opoziție
schimbări ca în Polonia, Ungaria și Republica Forumul Civic, drumul schimbării era încă
Democrată Germană”. lung. „Unii lideri din guvern au fost înlocuiţi.
Pe 28 noiembrie 1989, articolul aparţinând Mulţi încă nu. O parte din deţinuţii politici au
lui Esther B. Fein titra „Muncitorii cehi descătuşaţi fost eliberaţi. Mulţi încă nu. Această grevă este
îşi proclamă independenţa”3. Jurnalista îşi începe menită să spună conducerii că aceste măsuri nu
articolul, prezentând discursul lui Zdenek, sunt suficiente”.
Janicek, un muncitor în salopetă murdară de la
fabrica de bere, care – căţărat pe o platformă –
avea să spună: „Deţinem adevărurile evidente că
toți oamenii sunt creați egali, că ei sunt înzestrați
de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile,
că printre acestea se numără viața, libertatea și
căutarea fericirii”. Dând citire Declaraţiei de
Independenţă a Statelor Unite ale Americii,
Janicek avea să adauge: „Americanii au înţeles
aceste drepturi acum mai bine de 200 de ani. Noi,
abia acum începem să înţelegem că avem aceleaşi
drepturi”.
Pentru cei 1500 de muncitori adunaţi să-l
Serge Schmemann
asculte, acesta era momentul zero al eliberării de
sub sufocanta conducere comunistă ce dăinuise
în Cehoslovacia timp de 40 de ani. Ca peste tot Pe 19 noiembrie 1989, Serge Schmemann4
scria în The New York Times că nu i se pare deloc
în ţară, muncitorii au intrat la prânz în grevă şi au
deplasat faptul că, atunci când guvernul comunist
cerut încetarea monopolului comunist al puterii.
a cedat monopolul puterii, acest lucru s-a produs
Un alt muncitor, Jan Malima, declara
în favoarea unui prim-ministru interimar şi a unei
următoarele: „Şi muncitorii au suferit, de
opoziţii ce nu avea nici măcar un sediu oficial.
asemenea, sub jugul comunismului. Numai că
Cum avea Cehoslovacia să se descurce în
până acum nu ne-am ridicat pentru a ne folosi noua epocă post comunistă părea în acel moment
puterea să schimbăm conducerea ţării. Dar, destul de greu de intuit. Totuşi, jurnalistul
studenţii ne-au atras atenţia şi ne-au forţat să Serge Schmemann aprecia că, în comparație cu
vedem realitatea şi să strigăm: „Suntem şi noi cu Polonia, Ungaria și Germania de Est, cel puțin
voi!”. Cehoslovacia pare mult mai bine poziţionată.
Jurnalistul american precizează că O bază industrială bine dezvoltată, chiar şi
societatea cehoslovacă a fost stratificată în sub perioada neprielnică a celor 40 de ani de
funcție de clasa socială pe durata celor 40 de ani comunism, le oferă cehoslovacilor un bun punct
de comunism, așa că intelectualii și muncitorii de pornire pe drumul reconstrucţiei.
rareori interacţionau unii cu alţii. Dar în timpul Un moment neplanificat, dar ocrotit de
celor 10 zile de proteste, care au zguduit această schimbarea apărută din improvizaţie şi destin
țară, barierele sociale au dat drumul unei încercări – scrie jurnalistul –, ar putea face minuni.
unificate de a străpunge umbrela comunistă.
Dr. Daniela OSIAC
3
http://www.nytimes.com/1989/11/28/world/clamor-
in-the-east-unshackled-czech-workers-declare-their- 4
http://www.nytimes.com/1989/11/29/world/clamor-in-
independence.html the-east-czechoslovakia-s-moment-in-time.html
*
Demonstraţia religioasă din Slovacia,
RENAŞTEREA din 25 martie 1988, a fost o idee îndrăzneaţă,

în condiţiile în care nu mai existase aşa ceva de
UNUI POPOR douăzeci de ani, şi, totodată, a rupt tradiţia anilor

de frică şi rugăciuni secrete ale slovacilor. Ideea i-a
aparţinut vicepreşedintelui Congresului Mondial
al Slovacilor, Marián Št’astný, fost extremă
dreaptă în cadrul Ligii Naţionale de Hochei
Lumânări versus tunuri Quebec Nordiques, stabilit în acele momente în
Elveţia. Organizatorii doreau desfăşurarea unei
La 20 de ani după evenimentele din august demonstraţii coordonate în faţa ambasadelor
1968 din Cehoslovacia, demonstraţia preconizată Republicii Socialiste Cehoslovacia din Europa
a se desfăşura în martie 1988 urma să trezească de Vest, SUA şi Canada. Manifestanţii urmau
din amorţire o societate resemnată. Oamenii se să picheteze oficiile diplomatice pentru a cere
retrăseseră în viaţa privată, iar mişcările de opoziţie dreptul la organizarea de ceremonii religioase ale
erau formate din persoane care aveau mai puţin catolicilor cehoslovaci şi respectarea drepturilor
de pierdut, care oricum aparţineau categoriei de omului de către regimul de la Praga.
„cetăţeni cu drepturi limitate”. Grupările care îi
înglobau pe opozanţii regimului comunist, la începutul perioadei de „normalizare”, au fost puţine şi cu
influenţă socială redusă. Regimul poliţienesc extrem de strict şi de dur instituit cu ajutorul poliţiei secrete
StB (Statni bezpećnost) îşi făcea simţite, astfel, efectele. Cardinalul Tomašek va susţine ideea unui marş
demonstrativ, iar catolicii slovaci au înţeles că societatea era pregătită pentru o radicalizare. „Eu cred că
nu ar fi corect dacă ei (disidenţii – n. n.) ar protesta şi noi am sta aici liniştiţi. Cred că am putea să
facem ceva asemănător. De exemplu, să ne adunăm timp de jumătate de oră cu lumânări aprinse
şi să păstrăm un moment de reculegere”, concluziona František Mikloško, unul dintre liderii opoziţiei
slovace. Sub o atentă supraveghere a StB şi a poliţiei cehoslovace, se va continua acţiunea de pregătire a
demonstraţiei din 25 martie 1988. Radio Vatican şi Radio Vocea Americii vor sprijini mediatic pregătirile
pentru marşul care trebuia să-i scoată din amorţeală şi resemnare pe cehoslovaci. Organizatorii pregătiseră
totul: bannere, lumânări şi o jumătate de oră de linişte, fără niciun vorbitor.
În cursul zilei de 25 martie 1988, autorităţile poliţieneşti ale Cehoslovaciei au trecut la contraatac:
liderii catolici ai demonstranţilor au fost reţinuţi de poliţie, străzile din Bratislava au fost blocate şi
autobuzele care veneau din oraşele îndepărtate au fost întoarse din drum. La ora 18.00, poliţia a închis
accesul în Piaţa Hviezdoslav, iar tunurile cu apă ale pompierilor şi maşinile de curăţat erau pregătite pentru
intervenţie, în pofida ploii torenţiale care începuse să cadă. „Cu toate acestea, câteva mii de oameni se
adunaseră deja, şi alte câteva mii aşteptau dincolo de cordoanele poliţiei. La ora stabilită, au început
să aprindă lumânările (din păcate, greu de văzut sub marea de umbrele) şi au cântat un imn. Când
a început atacul violent al dubelor de poliţie, al tunurilor cu apă şi al ofiţerilor înarmaţi cu bastoane,
mulţimea s-a luptat doar pentru a sta în picioare în piaţă timp de treizeci de minute. Acest ţel
simplu a conferit demonstraţiei o claritate remarcabilă”, consemnează istoricul Padraic Kenney. Cele
întâmplate în Piaţa Hviezdoslav aveau să devină simbolul nu al credinţei catolice ferme, ci al „curajului
civic”. În Praga, „provocarea din Bratislava”, după cum a denumit-o analistul ceh Václav Benda, a creat
o vie emoţie şi, foarte curând, un răspuns.
Învingerea apatiei celor douăzeci de ani
În după-amiaza zilei de 21 august 1988, Karel Srp, membru al Secţiunii Jazz, va declara de pe
trotuarul din Piaţa Wenceslas din Praga: „Istorici, nu uitaţi! Nu scrieţi absurdităţi despre momentul
aşteptat, despre cum fierbea nemulţumirea sau despre modul în care naţiunea şi-a ridicat capul.

Numai două persoane au făcut un pas în faţă: Tomáš Dvořák şi Hana Marvanová”. În tot cursul anului
1988, Carta ’77 a făcut multe declaraţii prin care era condamnată invazia sovietică din Cehoslovacia acelui
august 1968 şi, totodată, se solicita retragerea Armatei Roşii din spaţiul cehoslovac. În condiţiile în care
în tot cursul anului 1988 apăruseră noi mişcări sociale şi noi publicaţii clandestine, se părea că totul este
pregătit pentru o acţiune de mare amploare în ziua aniversării a 20 de ani de la invazia sovietică. Totuşi,
cele mai importante personalităţi ale Cartei ’77 au fost de părere că nu este momentul pentru o astfel de
acţiune. Însuşi, Václav Havel va pleca în afara oraşului la sfârşitul săptămânii, în condiţiile în care s-a
decis că membrii Cartei ’77 nu se vor implica într-o manifestaţie de contestare a puterii lui Gustáv Husák.
Spre surpriza liderilor Cartei ’77, Petr Placák, membru al organizaţiei Copii Cehiei, avea cu totul
şi cu totul alte planuri. Cu ajutorul unui şapirograf primitiv instalat în apartamentul Luciei Váchová,
organizaţia Copiii Cehiei vor tipări 10.000 de fluturaşi care anunţau o „manifestaţie paşnică” în faţa
monumentului din Piaţa Wenceslas, la ora 18.00. „Învingeţi cei douăzeci de ani de apatie impuşi asupra
noastră de regimul Husák şi VENIŢI!”, se menţiona în manifest. Totodată, Jan Chudomel, membru al
NMS (Asociaţia Independentă pentru Pace) a făcut apel la o demonstraţie în care cetăţenii trebuiau să
poarte o panglică tricoloră sau să se îmbrace în roşu, alb şi albastru ca o aluzie la pângărirea statului
cehoslovac şi a steagului său. În cursul acelei dimineţi de duminică, 21 august 1988, sute de persoane,
cele mai multe tinere, s-au adunat în faţa monumentului din Piaţa Wenceslas. La picioarele monumentului
se vor depune numeroase flori, însă era foarte clar că nimeni nu avea un plan concret şi, totuşi, oamenii
simţeau nevoia de a vorbi deschis. Luboš Vydra, Hana Marvanová şi Tomáš Dvořák vor deveni catalizatorii
unei dezbateri extrem de intense privind modalitatea de redactare a unui document în nouă puncte prin
care se solicita plecarea definitivă a trupelor sovietice, alegeri libere cu mai mulţi candidaţi şi respectarea
drepturilor omului. Un număr de 1.500 de oameni vor semna pe acest manifest născut ad-hoc.
Participanţii la această manifestaţie vor mărşălui, pe măsură ce se apropia seara, spre Piaţa Oraşului
Vechi. Cei care se întorceau acasă, din sfârşitul de săptămână petrecut în afara oraşului, se vor alătura
manifestanţilor, astfel încât numărul lor va ajunge la peste 10.000. Se scandau sloganuri care nu mai
fuseseră auzite pe străzile din Praga. Principalul jurnal cultural al presei clandestine (Cronica revolverului)
va publica o fotografie a manifestaţiei sub denumirea de „Demonstraţiile...un nou fenomen al rezistenţei
cehe?”. Poliţia cehoslovacă nu a intervenit în forţă, ci doar a verificat cărţile de identitate. Václav Benda
va înţelege că „forţe neprevăzute se ridicau fără a avea niciun cadru fix” în lupta împotriva regimului
totalitar comunist. Tomáš Dvořák a înţeles că schimbarea începuse să se petreacă. „În cea mai mare
parte (această schimbare de atitudine – n. n.), venea din dorinţa oamenilor de a vorbi deschis unul cu
celălalt, fără a simţi împărţirea pe generaţii. De a se asculta unii pe ceilalţi...De a purta un dialog cu
o persoană pe care nu o cunosc şi care nu mă cunoaşte, dar faţă de care mă simt aproape prin prisma

problemelor pe care le împărtăşim şi pe care dorim să le rezolvăm. Hotărârea noastră va rămâne

în noi şi pe viitor. Nu ne vom mulţumi cu situaţia actuală a lucrurilor. După douăzeci de ani, avem
iarăşi speranţă”, mărturisea Tomáš Dvořák.
Pe 24 septembrie 1988, câteva sute de persoanese se vor strânge din nou în Piaţa Wenceslas. Poliţia
cehoslovacă a fost, din nou, reticentă şi nesigură în ceea ce priveşte modul în care trebuia să reacţioneze
faţă de nou găsitul curaj civic al praghezilor. Manifestanţii au încercat să-i determine pe poliţişti să-i
aresteze ca urmare a unor gesturi, aparent puerile, însă pline de semnificaţii: se întindeau pe pământ lângă
dubele poliţiei, sau întindeau buletinele pentru a fi reţinuţi. Arestaţii au fost eliberaţi foarte repede. NMS
reuşea, astfel, să coaguleze o opoziţie formată din câteva sute de persoane, fără flori, fără coroane, fără
declaraţii formale sau discursuri.

„Nu vă credem!”
Pe măsură ce dificultăţile economice ale Cehoslovaciei se accentuau, în contextul derulării

perestroikăi şi glasnostiului în spaţiul Uniunii Sovietice, liderii Partidului Comunist Cehoslovac au înţeles
că trebuia să facă, totuşi, un pas înapoi. În octombrie 1988, premierul Lubomir Štrougal (un Gorbaciov
al Cehoslovaciei), partizanul unor reforme ample, a demisionat şi în locul lui a fost numit Ladislav
Adamec. Totodată, pe 21 septembrie 1988, Parlamentul din Praga a votat textul unei legi prin care ziua
de 28 octombrie se proclama ca Zi Naţională a Cehoslovaciei. Liderii comunişti nu renunţaseră, totuşi,
în totalitate, la controlul puterii în statul cehoslovac. Pe 24 iunie 1987 se născuse proiectul unei acţiuni
denumită codificat KLIN, care avea drept principal obiectiv „să împiedice unirea opoziţiei, să găsească
mijloacele de a influenţa deciziile acesteia şi în cele din urmă să preia controlul asupra ei”. Iniţiatorii
operaţiunii doreau să izoleze „grupurile radicale de opoziţie” şi să-i promoveze pe foştii reformatori
comunişti ca reprezentanţi principali ai opoziţiei. Unii dintre vechii activişti de partid aflaţi în funcţie
urmau să fie sacrificaţi, cu acordul indirect al Kremlinului, însă operaţiunea se va stopa la sfârşitul lunii
noiembrie şi începutul lui decembrie 1989. Şi, totuşi, poliţia cehoslovacă i-a împrăştiat cu brutalitate pe
cei 20.000 de cetăţeni ai Cehoslovaciei care au comemorat cei 70 de ani de la declararea independenţei.
În pofida faptului că liderii de partid şi de stat, Ladislav Adamec, Miloslav Stĕpan şi Miloš Jakeš, au
mutat sărbătorirea Zilei Independenţei pe 27 octombrie 1988 în faţa Muzeului Naţional, o mulţime imensă
de praghezi au ieşit în stradă. Opinia publică fusese solicitată, cu două săptămâni înainte de manifestaţie,
de către Mişcarea pentru Libertate Civică să se implice în politică. În ziua manifestaţiei, poliţia a păzit
statuia Sf. Václav şi a folosit tunuri cu apă pentru a îndrepta mulţimea spre metrou. Au fost arestate 200 de
persoane în timp ce mulţimea scanda: „Fasciştilor!”, „Vrem libertate!”, „Asta vă e perestroika!” şi „Nu
vă credem!”. Pe 10 decembrie 1988, cu ocazia vizitei preşedintelui François Mitterrand la Praga şi a Zilei
Internaţionale a Drepturilor Omului, autorităţile au permis o demonstraţie într-o piaţă mică dintr-un cartier
rezidenţial. Din păcate, după cum observase diplomatul canadian Rob McRae, doar 5.000 de oameni au
venit să asculte discursurile lui Václav Havel, ale Janei Petrová de la NMS etc. Din păcate, nu foarte mulţi
erau dispuşi să rişte să-şi piardă slujbele pentru a participa la un miting dedicat zilei drepturilor omului.
„Cehi, veniţi cu noi!”
Pe 15 ianuarie 1989, cu ocazia manifestaţiilor

prilejuite de comemorarea a 20 de ani de la moartea
lui Jan Palach, s-a relevat faptul că autorităţile de
la Praga nu erau dispuse la concesii politice majore
în favoarea opoziţiei. Poliţia din Praga s-a aflat în
totalitate în Piaţa Wenceslas şi a blocat străzile pentru
a-i împiedica pe oameni să ajungă în piaţă. Orice
persoană care purta flori şi se afla în vecinătatea
Pieţei Wenceslas a ajuns în duba poliţiei. Václav
Havel a fost arestat de către autorităţi, împreună cu

alţi lideri ai opoziţiei pragheze. Cei eliberaţi a doua zi au mers în Piaţa Wenceslas şi au adus flori. În cursul
acelei săptămâni populaţia s-a întors în Piaţa Wenceslas într-o serie de demonstraţii spontane, fără lideri,
astfel încât s-a născut un sentiment extraordinar de victorie, de demnitate, datorat participării la un forum
politic deschis. Studentul la limbi clasice Jan Dus va reţine faptul că, totuşi, mulţi oameni au fost bătuţi de
poliţie în acea săptămână de ianuarie 1989.
În iunie 1989, un grup de opozanţi (Václav Havel, Alexandr Vondra, Jiři Křižan) a publicat o
petiţie intitulată Câteva păreri în care erau prezentate mai multe teze referitoare la probleme politice,
sociale şi economice. În decurs de două – trei luni, petiţia va fi semnată ce 40.000 de persoane. Autorităţile
comuniste înregistrau, totodată, o creştere a numărului de grupuri opozante: dacă înainte de 1987 se aflau
în evidenţă numai cinci astfel de grupuri, în 1987 li se vor mai alătura încă patru, în 1988 încă 14, iar în
august 1989 exista un total de 39 de astfel de grupuri opozante. În contextul derulării manifestaţiilor din 21
august şi 28 octombrie 1989, zeci de mii de cehi şi slovaci au ieşit în stradă, astfel încât autorităţile au avut
ocazia de a-şi exersa forţa. Multe persoane au fost arestate, însă creşterea semnificativă a numărului de
participanţi era un semnal pozitiv, deşi Carta ’77 şi Václav Havel îndemnaseră populaţia să nu răspundă
provocărilor autorităţilor, avertizând-o în legătură cu tactica comuniştilor care voiau să ajungă la „o
confruntare finală”. La începutul lui noiembrie 1989, Jan Ruml scria în publicaţia ilegală Lidové noviny
despre îngrijorările sale că „Cehoslovacia va deveni în cele din urmă liberă, dar fără participarea
propriilor cetăţeni”.
Temerile aveau să înceteze pe 17 noiembrie 1989 în clipa în care 25.000 de oameni se vor afla în
stradă, cerând alegeri libere şi înlăturarea monopolului Partidului Comunist Cehoslovac asupra scenei
politice. Momentul ales pentru ieşirea în stradă era generat de comemorarea înmormântării unui student
la medicină, Jan Opletal, ucis de către nazişti pe 28 octombrie 1939 şi înmormântat pe 15 noiembrie.
Ceremonia religioasă a generat o uriaşă manifestaţie de solidaritate a cetăţenilor oraşului împotriva
naziştilor, în cadrul căreia studenţii au intonat cântece patriotice şi s-au ciocnit cu poliţia. Germanii au
arestat peste 1.000 de studenţi, trimiţând-i în lagăre de concentrare şi închizând universităţile. 17 noiembrie
devenise, astfel, în timpul regimului comunist, Ziua Studenţilor şi Jan Opletal un simbol al acestei zile.
La ora 16.00 a început manifestaţia cu participarea a 10.000 de studenţi care vor asculta discursurile
unor veterani ai evenimentelor din 1939. Martin Klíma a declarat în final: „Trebuie să luptăm pentru
libertate şi împotriva nelegiuirilor”. Mulţimea a mărşăluit, apoi, spre dealul Vyšehrad pentru ceremoniile

oficiale, scandând lozinci anti-comuniste şi anti-guvernamentale. „Vrem un nou guvern!”, scandau

cetăţenii nemulţumiţi de politica executivului. La ora 18.30, mulţimea se va îndrepta către centrul oraşului
scandând: „Piaţa Wenceslas!” şi „Cehi, veniţi cu noi!”.
Mulțimea se va îndrepta spre centrul orașului pe un alt drum decât cel indicat în program, ocolitor,
însă cu o puternică încărcătură simbolică. Au mers de-a lungul râului spre Teatrul Național, unde Václav
Havel îl salutase pe Mihail S. Gorbaciov, apoi pe Bulevardul Național. În jurul orei 20.00 au apărut primii
membri ai poliției militare. Studenții s-au așezat pe jos în stradă și au început să scandeze: „Am venit cu
mâinile goale!”. Vor improviza un altar, cu lumânări și flori, care va deveni firul despărțitor între poliție
și demonstranți. Manifestanții vor scanda vreme de 40 de minute („Trăiască Havel!”, „Nu-l vrem pe
Štěpán!”, „Lichidați Armata și Miliția Populară!”, „Vrem alegeri libere!”, „Jos monopolul KSČ!”),
după care poliția a atacat, iar la sfârșitul confruntării erau aproximativ 500 de răniți, dintre care 24 au fost
spitalizați.
Reacția foarte dură a forțelor de ordine a surprins și a născut numeroase controverse. „Cazul
Martin Šmid”, studentul a cărui moarte fusese anunțată de Radio Europa Liberă, a reprezentat un
element detonator al unui protest social masiv, după 17 noiembrie 1989, radicalizat când s-a aflat că
„Martin Šmid” era în fapt Milan Zifčák (nume de cod Růžička), un colaborator al StB-ului cehoslovac.
Istoricii au presupus că responsabilii operațiunii KLIN doreau, totuși, să accelereze procesul de înlăturare
de la putere a vechilor lideri și demararea unor negocieri cu un grup de opozanți selecționați în vederea
unei eventuale cooptări la guvernare. Consecințele manifestației din 17 noiembrie 1989 a întrecut orice
așteptare a guvernanților. Pe 19 noiembrie 1989, la inițiativa lui Václav Havel, în clădirea teatrului Clubul
Dramatic din Praga se vor întâlni reprezentanții mai multor organizații cetățenești de opoziție care vor
constitui Forumul Cetățenesc (Občanské Fórum – OF) „ca purtător de cuvânt al acelei părți a societății
cehoslovace care este din ce în ce mai critică față de strategia politică a conducerii cehoslovace
actuale și care în ultimele zile a fost profund zguduită de masacrarea brutală a unor studenți care
manifestau pașnic”.
În primul său document, OF-ul cerea: 1) demisia membrilor CC al KSČ (Partidul Comunist
Cehoslovac) care fuseseră implicați în pregătirea intervenției trupelor statelor membre ale Pactului de la
Varșovia, în 21 august 1968; 2) demisia prim-secretarului Comitetului Orășenesc al KSČ Praga, Štěpán
Miroslav, și a ministrului federal al Afacerilor Interne, Kincl, ca fiind responsabili pentru înăbușirea unor
manifestații pașnice; 3) constituirea unei Comisii care să elucideze împrejurările în care a fost înăbușită
manifestația din 17 noiembrie 1989, urmată de pedepsirea vinovaților și 4) eliberarea tuturor deținuților
pe motive de conștiință. Totodată, la Bratislava se va înființa Societatea Împotriva Violenței (VPN) care
va cere, pe 20 noiembrie 1989, ca poporul cehoslovac să-și ia problemele în propriile mâini. Autoritățile
comuniste vor fi confruntate zilnic cu un val de demonstrații masive, care urmau a culmina cu declanșarea
grevei generale pe 27 noiembrie. Pe 20 noiembrie 1989, la Praga, a fost depășit „numărul magic” de
100.000 de manifestanți care scandau: „Jos KSČ!”, „Vrem guvern de coaliție!”, „Alegeri libere!” și
„Destul cu democratizarea, să-nceapă democrația!”.
Televiziunea cehoslovacă va difuza, în cursul zilei de 23 noiembrie 1989, imagini de pe Václavské
náměstí, astfel încât cehii și slovacii au înțeles că sute de mii de oameni demonstrau împotriva regimului
comunist și că totul nu era o aventură a unor studenți și a unei mâini de anticomuniști. Pe 26 noiembrie
1989 au început tratativele între opoziția anticomunistă condusă de Václav Havel și premierul Ladislav
Adamec. Era începutul sfârșitului pentru regimul comunist de la Praga. „Istoria alerga atât de repede,
încât cu greu reușeam să ne ținem după ea!”, va mărturisi, mai târziu, Václav Havel.
Constantin CORNEANU

DOSAR-CEHOSLOVACIA 1989 - DOCUMENTE
RAPORTUL AMBASADEI ROMÂNIEI LA PRAGA

CĂTRE MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE
26 noiembrie 1989, ora 11.30
Tovarăşului ministru Ion Stoian,

Tovarăşului adjunct al ministrului, Constantin Oancea,
Direcţia I Relaţii,
Schimbările de cadre, la fel ca şi hotărârea Plenarei CC al PCC din 24 noiembrie a.c., nu au fost de natură
să diminueze profunda criză politică şi socială din Cehoslovacia. Dimpotrivă, au generat o şi mai puternică
radicalizare a societăţii şi intensificarea procesului de diferenţiere în cadrul PCC, demonstrând că am organele
de conducere ale partidului au fost rupte de realităţi şi nu au ţinut seama de numeroasele informaţii, sesizări şi
propuneri făcute de organizaţiile inferioare de partid. Succesiunea extrem de rapidă a evenimentelor este similară
cu cea din RDG, demonstrând că singura cale de depăşire a actualei crize o constituie instaurarea pluralismului
politic, ca modalitate de depăşire a polarizării sociale şi restabilirii echilibrului în societate.
1. Din partea grupărilor participante la marile demonstraţii din întreaga ţară, criticile faţă de plenară au
fost aspre, întrucât nici hotărârea, nici schimbările de cadre nu au corespuns cerinţelor formulate de studenţi, de
Forumul Civic şi de participanţii la demonstraţie.
A fost însă surprinzătoare poziţia organizaţiilor de partid din marea majoritate a ţării, care consideră că,
prin componenţa lor, noile organe de conducere ale partidului nu pot scoate societatea cehoslovacă din actuala
criză.
Astfel, la şedinţa activului de partid din Praga, la care au participat circa 3 000 de membri, s-a adoptat
o rezoluţie menită să readucă partidul în fruntea actualelor procese din ţară. Între altele, activul, la care a fost
prezent şi noul secretar general al CC, a adoptat următoarele:
Eliberarea imediată din funcţie a lui Miroslav Stepan şi Miroslav Zavadil, membri ai Prezidiului CC al
PCC (M. Stepan împreuna cu membrii Prezidiului şi ai Secretariatului Comitetului Orăşenesc din Praga au cerut
deja eliberarea din funcţii).
Convocarea unei noi plenare a Comitetului Central, pentru completarea organelor de conducere ale
partidului cu reprezentanţi ai muncitorilor, ţăranilor cooperatori, intelectualităţii şi tineretului.
Ţinerea cât mai urgentă a unui Congres extraordinar al partidului, cu alegerea directă a delegaţilor de
către organizaţiile de bază. Mulţi vorbitori au subliniat că actualul Comitet Central nu are capacitatea necesară
pentru a contribui la depăşirea crizei. S-a arătat, de asemenea, că partidul nu îşi poate menţine rolul conducător
în societate prin măsuri administrative şi prin prevederea acestuia în Constituţie, ci prin munca şi prestigiul pe
care îl au comuniştii înşişi.
Rezoluţii privind demisia altor membri ai organelor de partid recent alese au fost formulate şi de alte
organizaţii de partid. Astfel, Comitetul de partid de la Uzinele Poldi Kladno şi-a exprimat sprijinul pentru noul
secretar general al partidului, cerând demisia imediată a lui Josef Lenart, Josef Haman, Miroslav Stepan şi
Miroslav Zavadil din Prezidiul CC al PCC, convocarea urgentă a unei plenare, pentru completarea organelor de
conducere ale partidului cu muncitori.
2. Pentru depăşirea actualei crize grave, guvernul federal a prezentat, la 25 noiembrie, propuneri
proprii, demonstrând prin caracterul acestora că la Plenara CC al PCC au fost disensiuni profunde. Între altele
s-a propus:
Frontul Naţional să propună urgent preşedintelui Republicii completarea guvernului cu reprezentanţi ai
celorlalte partide politice şi cu persoane care sunt membre de partid.

Să se numească reprezentanţi pentru a purta discuţii imediate cu studenţii aflaţi în grevă.

Suspendarea imediată a comandanţilor organelor de ordine care au intervenit împotriva demonstraţiei
studenţilor din 17 noiembrie.
Prezentarea grabnică, pentru discuţii publice, a proiectelor de legi privind dreptul de asociere, dreptul de
adunare, dreptul de petiţie, legea privind tineretul, legea privind învăţământul superior.
3. La cererea Comitetului cehoslovac pentru drepturile omului şi colaborare umanitară, precum şi
a guvernului federal, preşedintele RSCS a graţiat deţinuţii politici şi a dispus încetarea urmăririi penale a celor
acuzaţi de instigare împotriva orânduirii sociale.
4. Pe fondul actualei crize politice şi de neîncredere în conducerea de partid, la 25 noiembrie a avut
loc la Praga cea mai mare demonstraţie de până acum, cu participarea a 500 000-600 000 persoane. Televiziunea
şi radioul au transmis în direct desfăşurarea demonstraţiei şi cuvântul vorbitorilor: Alexander Dubček. Vaćlav
Havel, reprezentanţi ai colectivelor de muncitori care se pronunţă pentru greva din 27 noiembrie.
Între altele, s-a cerut:
- scoaterea rolului conducător al PCC din Constituţie, guvern de coaliţie şi organizarea de alegeri libere;
- anularea aprecierii privind necesitatea intervenţiei din 1968 şi a ,,Documentului privind evoluţia crizei
din partid şi societate”, adoptat în 1968:
- reabilitarea tuturor persoanelor afectate de intervenţia din 1968;
- retragerea trupelor sovietice.
O manifestaţie de amploare a avut loc şi la Bratislava, cu participarea a circa 70 000 de persoane.
Demonstraţii de mai mică amploare au avut loc şi în alte oraşe.
5. Procesul de radicalizare a societăţii, extinderea şi aprofundarea crizei atestă necesitatea efectuării
de noi schimbări de cadre în partid şi guvern, precum şi a organizării Congresului extraordinar. Acesta ar fi
singurul în măsură să restabilească încrederea în PCC.
GEORGE HOMOŞTEAN
AMAE, Praga/1989, vol. 3, f. 307-310.
***
INFORMAREA AMBASADEI ROMÂNIEI LA PRAGA

Tovarăşului Ion Stoian, ministrul Afacerilor Externe,

Tovarăşului Constantin Oancea, adjunct al ministrului,
În Cehoslovacia continuă succesiunea rapidă a evenimentelor, în cadrul cărora conducerea de partid şi de

stat încearcă să găsească soluţii de compromis pentru depăşirea gravei crize politice şi sociale în care societatea
cehoslovacă se află de peste o săptămână. Iniţiativa aparţine însă în continuare Forumului Civic, studenţilor şi
artiştilor aflaţi în grevă de la 18 noiembnie. Până în prezent, poziţia organelor de conducere ale partidului atestă
lipsa de unitate. Iar acest lucru se reflectă şi în organele inferioare şi în organizaţiile de bază.
1. În încercarea de a reduce amploarea şi consecinţele grevei generale din 27 noiembrie a.c., o
delegaţie a Prezidiului CC al Frontului Naţional şi al guvernului federal, condusă de preşedintele guvernului,
Ladislav Adamec, s-a întâlnit azi cu delegaţia Forumului Civic, condusă de dramaturgul Vaćlav Havel.
În cadrul discuţiei, L. Adamec a arătat că guvernul este dispus să poarte un dialog deschis şi constructiv cu
reprezentanţii Forumului Civic şi ai studenţimii, pentru a găsi soluţii de ieşire din grava situaţie actuală. A promis

DOSAR - CEHOSLOVACIA 1989 - DOCUMENTE
că, până la finele săptămânii viitoare, guvernul va prezenta proiectele de lege privind dreptul la asociere,
dreptul de a organiza adunări libere şi dreptul de petiţie.
Refenindu-se la faptul că greva generală din 27 noiembrie este o realitate care nu mai poate fi schimbată, L.
Adamec a solicitat că aceasta să aibă un caracter de manifestaţie şi nu de confruntare.
V. Havel a solicitat eliberarea tuturor deţinuţilor politici; constituirea unei comisii parlamentare, care să
includă studenţi şi reprezentanţi ai Forumului Civic, pentru anchetarea evenimentelor din 17 noiembrie, libertatea
presei şi accesul membrilor Forumului Civic şi ai altor grupări la mijloacele de stat de informare în masă.
1. Tot în cursul acestei zile, reprezentanţi ai CC al PCC s-au întâlnit, de asemenea, cu reprezentanţi ai
Clubului ,,Renaşterea” (Obroda), cane a fost constituit în februarie a.c. de reprezentanţi politici aflaţi în organele
de conducere ale ţării în anul 1968. Principala problemă abordată a constituit-o neaprecierea intervenţiei militare
din 1968, neabilitarea persoanelor care au trebuit să părăsească partidul în 1968 şi necesitatea iniţierii dialogului
cu diversele grupări intitulate ,,iniţiative civice”.
2. Printr-o situaţie gravă trec şi alte partide şi organizaţii: prezidiul şi secretariatul Partidului Popular
Cehoslovac şi-au dat demisia. La Uniunea ziariştilor a fost aleasă o nouă conducere, preşedintele CC al Consiliului
Central al sindicatelor şi-a dat demisia.
4. Televiziunea cehoslovacă a transmis în direct noua manifestaţie populară organizată de Forumul
Civic pe platoul Letna din Praga, la care au vorbit preşedintele guvernului federal, L. Adamec, Vaćlav Havel,
Alexander Dubček, reprezentanţi ai muncitorilor (Poldi Kladne, minele de cărbune Most), unii deţinuţi politici
eliberaţi în baza amnistiei din 25 noiembrie, un reprezentant al micii coaliţii din Ungaria. Au participat peste 500
000 persoane.
Cuvântul lui L. Adamec a fost primit la început favorabil, dar a fost huiduit când a solicitat ca greva din 27
noiembrie să dureze numai câteva minute în loc de două ore.
A. Dubček a subliniat, între altele, că Cehoslovacia a trăit 20 de ani umilită, din cauza politicii duse de G.
Husak şi M. Jakes, care au dus o politică nepopulară, a acuzat organele de conducere ale ţării pentru faptul ca nu
au creat condiţii pentru reaprecierea anului 1968, menţionând: ,,Polonia şi Ungaria au făcut acest lucru şi au cerut
scuze poporului cehoslovac. Cât timp mai are de aşteptat poporul cehoslovac, cât timp vor mai aştepta RDG,
Bulgaria şi, în primul rând, URSS. Reaprecierea trebuie făcută şi de CC al PCC, iar acesta ar fi unul din primii
paşi pentru a putea avea credibilitate în societate”. A cerut ca din CC al PCC, din cele 3 guverne şi din Adunarea
Federală să se retragă toţi cei care au fost şi sunt o frână în calea procesului de renaştere.
Vorbitorul din partea Comitetului coordonator al grevei studenţilor a cerut să se exercite presiuni pentru
a se retrage din viaţa politică şi publică toţi care s-au compromis şi să se scoată din programele de studiu
documentul „Învăţăminte din evoluţia crizei din partid şi societate”. Cea mai semnificativă pentru gravitatea
actualei situaţii şi pentru amploarea crizei politice a fost declaraţia reprezentantului unităţii motorizate a miliţiei
din Praga, care a afirmat că iresponsabilitatea reprezentanţilor conducerii politice a statului i-a pus în situaţia să
se ridice împotriva propriului popor. Întrucât cei doi delegaţi ai uniăţii de miliţie au spus că îi aşteaptă pedeapsa
disciplinară pentru declaraţii, reprezentantul Comitetului de grevă al Uzinelor CKD a subliniat că muncitorii le
vor asigura inviolabilitatea.
5. Manifestaţii de mare amploare au avut loc în toate marile oraşe cehoslovace, unde se creează,
totodată, forumuri civice.
În după-amiaza acestei zile, a început o nouă Plenară extraordinară a CC al PCC. Până în prezent, nu
se cunosc nici un fel de date, însă Plenara are ca obiectiv noi schimbări de cadre, analiza actualei situaţii şi
convocarea unui congres extraordinar al partidului.
GEORGE HOMOŞTEAN
AMAE, Praga/1989, vol. 3, f. 311-314.
***


Tovarăşului Constantin Olteanu, secretar al CC al PCR,

Tovarăşului ministru Ion Stoian,
Tovarăşului adjunct al ministrului, Constantin Oancea,
Referitor la Plenara extraordinară a CC al PCC, din 26 noiembrie a.c., şi la unele aspecte ale situaţiei interne
din Cehoslovacia, vă transmitem următoarele elemente, rezultate din comunicarea făcută şefilor misiunilor
diplomatice din ţările socialiste de Michal Stefanak, şeful Secţiei de politică naţională a CC al PCC:
A doua Plenară extraordinară a CC al PCC a fost foarte necesară, deoarece atmosfera şi situaţia complexă
au demonstrat că la Plenara din 24 noiembrie s-a procedat în mod inconsecvent în ceea ce priveşte schimbările
de cadre. Această inconsecvenţă a făcut ca partidul să piardă ore foarte preţioase, numai pentru faptul că la
Plenara anterioară nu s-a ţinut seama de propunerile şi recomandările primite din partea organizariilor de bază
şi nici de atmosfera reală din societate.
1. Tovarăşii Josef Lenart, Miroslav Stepan, Miroslav Zavadil, Josef Haman şi Vladimir Hermann au cerut
singuri să fie eliberaţi din funcţiile de membri, respectiv membri supleanţi, ai Prezidiului CC al PCC.
În funcţia de membri ai Prezidiului au fost aleşi, prin vot secret, un număr mai mare de membri decât
al celor eliberaţi, îmbunătăţindu-se şi structura socială, aşa cum s-a cerut de către organizaţiile de bază ale
partidului.
În Prezidiul CC au fost aleşi: Bretislav Benda, om de ştiinţă; Hana Kozesnikova, muncitoare; Antonin
Mlady, muncitor; Vasil Mohorita, preşedintele al Uniunii Socialiste a Tineretului; Valerie Petrincova, muncitoare;
Ondrej Saling, care la Plenara anterioară a fost ales ca membru supleant al Prezidiului; Miroslav Valek, poet,
fost ministru, al Culturii în RS Slovacă.
Vasil Mohorita a fost ales şi în funcţia de secretar al CC al PCC şi răspunde de munca ideologică,
învăţământ şi cultură. Ondrej Saling a fost ales ca secretar cu probleme internaţionale.
2. Plenara a hotărât convocarea unui congres extraordinar al partidului pentru data de 26 ianuarie 1990.
Delegaţii la congres vor fi aleşi la conferinţele regionale ale partidului, cum prevede statutul, şi nu direct
de către organizaţiile de bază.
Ordinea de zi a congresului va avea trei puncte:
A. Aprecierea situaţiei actuale şi sarcinile PCC până la Congresul XVIII-lea, care ar urma să aibă
loc la data stabilită anterior, 10-14 mai 1990.
B. Adoptarea programului de acţiune al partidului, pentru accelerarea restructurării, dezvoltarea
democraţiei şi a socialismului.
C. Alegerea Comitetului Central al PCC şi a Comisiei Centrale de Control şi Revizie.
3. În cadrul plenarei, Karel Urbanek, secretar general al CC al PCC, a informat că, în baza hotărârii
Plenarei anterioare a CC şi a hotărârii guvernului federal, a început dialogul PCC cu celelalte partide politice, cu
,,Clubul pentru restructurarea socialistă – Renaşterea” şi cu reprezentanţii Forumului Civic.
La întâlnirea cu clubul ,,Renaşterea”, delegaţia CC al PCC a fost condusă de Miroslav Zajic, membru al
Prezidiului, secretar al CC al PCC. Din partea clubului ,,Renaşterea”, delegaţia a fost condusă de Cestmir Cisar,
fost secretar cu probleme ideologice al CC al PCC în anul 1968.
Întrucât a fost prima intâlnire de acest gen, discuţiile au avut mai mult un caracter de sondaj i s-a convenit
continuarea dialogului pe următoarele grupe de probleme:
- sistemul politic, noua Constituţie, discuţii la nivelul întregii societăţi, organizarea de alegeri libere;
- legea presei, legea privind dreptul de asociere şi legea privind dreptul de a organiza adunări;
- reaprecierea anului 1968.

DOSAR - CEHOSLOVACIA 1989 - DOCUMENTE
Sunt posibile şi discuţii pe probleme economice, deoarece clubul are program economic şi se situează
pe platforma socialismului.
Discuţia cu reprezentanţii Forumului Civic a început iniţial, pe linia guvernului, la 21 noiembrie. Aceasta
a fost o iniliativă personală a precedintelui guvernului federal, L. Adamec. Intăinirea din 26 noiernbrie a
avut bc pe linia Prezidiului CC at Frontului Nafional, jar delegafia acestuia a Jost condusă tot de preedintete
guvernului. Discufiite vor continua ía 28 noiernbrie ci, In mutte privinfe, vorfI influenfate fi de greva generală
din 27 noiembrie.
La Plenara CC al PCC au fost discuţii foarte aprinse cu privire la dialogul cu Forumul Civic. În cele din
urmă, s-a convenit ca dialogul să fie continuat în funcţie de realităţi şi de domeniile abordate.
În privinţa cererilor formulate de studenţi, s-a convenit ca acestea să fie satisfăcute în concordanţă cu
legislaţia în vigoare.
4. La 28 noiembrie, la Praga va avea loc o şedinţă la care vor participa secretarii organizaţiilor
de bază ale partidului din întreaga ţară. Şedinţa va adopta tezele programatice ale partidului, iar desfăşurarea
acesteia va fi transmisă în direct la televiziune.
4. Situaţia actuală din societate este mult complicată de televiziune. Forumul Civic a câştigat teren în
cadrul emisiunilor, iar lucrătorii televiziunii le difuzează declaraţiile fără a mai ţine seama de părerea directorului
general. Va trebui ca preşedintele guvernului să intervină, deoarece organizaţia de partid de la Televiziune este
practic dizolvată. La Radio, situaţia este mai bună.
5. Referitor la propunerea lui K. Urbanek în raportul la Plenară, ca să fie înlocuiţi din funcţie ministrul
federal de Interne şi ministrul de Interne şi al Mediului înconjurător din RS Cehă, în cadrul Plenarei au apărut
discuţii aprinse. După ce s-a explicat de către cei doi miniştri că nu au dat ordin pentru intervenţia neadecvată
împotriva studenţilor la 17 noiembrie, au luat cuvântul Milos Jakes şi Miroslav Stepan care au prezentat unele
precizări. Ca urmare, în hotărârea plenarei nu s-a mai inclus demiterea celor doi miniştri.
4. S-a aprobat că, într-un timp cât mai scurt, să se creeze guverne de coaliţie atât la nivelul federal,
cât şi în cele două republici.
6. S-a hotărât ca, pe viitor, membrii Prezidiului CC al PCC să nu mai aibă funcţii în guvern sau în
Adunarea Federal. În ceea ce priveşte funcţia de preşedinte, demisia lui Gustav Husak a fost cerută la şedinta
secretarilor organizaţiilor de bază din Praga şi la dialogul dintre Prezidiul CC al Frontului Naţional şi Forumul Civic.
Plenara CC al PCC a subliniat că funcţia de preşedinte al republicii trebuie discutată în Adunarea Federală.
Totodată, a împuternicit Prezidiul CC al PCC să propună şi să facă orice schimbări de cadre, exceptând preşedintele
republicii, preşedintele Adunării Federale şi preşedintele guvernului.
În ceea ce priveşte evoluţia situaţiei din ţară, a apreciat că aceasta va depinde mult de amploarea grevei
generale de azi. A subliniat că, din datete de care dispune CC al PCC, rezultă că la Praga şi Bratislava la grevă
va fi o participare de aproape 100%.
PCC are în prezent o situaţie extrem de grea şi prima sarcină care se impune este separarea studenţilor de
Forurnul Civic. Pentru aceasta, s-a hotărât ca lucrători ai Secţiei de politică internaţională şi al MAE să meargă
în rândul studentilor, iar membrii CC al PCC şi activiştii CC să meargă în întreprinderi.
GEORGE HOMOŞTEAN
AMAE, Praga/1989, vol. 3, f. 317-321.
***

Tovarăşului Ion Stoian, ministrul Afacerilor Externe,

Tovarăşului Constantin Oancea, adjunct al ministrului,
Criza politico-socială continua să fie deosebit de gravă, iar PC din Cehoslovacia parcurge o perioadă de
dezorientare accentuată, acţionează de pe poziţii defensive, fiind depăşit de evoluţia evenimentelor şi lipsit de

unitate. La fel ca întreaga perioadă iniţiată de greva studenţilor, situaţia cea mai critică este la Praga şi
Bratislava, unde procesul de radicalizare dobândeşte un caracter de masa. Au loc diverse adunări, unde sunt
ridiculizaţi atât foştii membri ai conducerii de partid, cât şi partidul în ansamblu. Concomitent, Forumul Civic,
care acţionează în RS Cehă, cât şi organizaţia similară ,,Opinia publică împotriva violenţei”, care îşi desfăşoară
activitatea în RS Slovacă, câştigă teren şi o influenţă tot mai mare pe întregul teritoriu al celor două republici,
îndeosebi în marile oraşe. Ambele organizaţii sunt deschise pentru adeziunea oricărui cetăţean, inclusiv a
membrilor PCC, şi acum se bucură de acces la mijloace de informare în masă, acordându-li-se şi spaţii pentru
desfăşurarea activităţilor. Situaţia de ansamblu atestă că majoritatea lucrătorilor din mijloacele de informare, cu
excepţia presei PCC, sunt de partea fortelor care acţionează împotriva Partidului Comunist.
Pe fondul actualei crize, s-au radicalizat şi prezintă noi revendicări celelalte partide politice, care
înregistrează în ultimul timp o creştere continuă a numărului de membri şi simpatizanţi. Dovada acestei radicalizări
au constituit-o şi dezbaterile din Adunarea Federală, la 29 noiembrie, unde deputaţii necomunişti au formulat
critici aspre la adresa deputaţilor comunişti şi a modului în care a funcţionat Parlamentul până în prezent.
Printr-o criză profundă trec şi alte organizaţii de masă şi obşteşti: sindicatele, Uniunea Femeilor, Uniunea
Tineretului Socialist, uniunile de creaţie, Uniunea Ziariştilor. Uniunea Scriitorilor şi Uniunea Ziariştilor au
cerut deja ca toţi membrii care au fost excluşi sau nu au putut să publice după anul 1968 să se reîntoarcă în
sânul organizaţiilor respective. Reabilitarea practică a unor scriitori, cineaşti, artişti a fost deja facută, deoarece
ministerele Culturii din RS Cehă şi RS Slovacă au permis că televiziunea să transmită filme şi emisiuni ale unor
creatori interzişi după anul 1968, iar bibliotecile şi librăriile au pus în circulaţie cărţile interzise. Totodată, în
presă sunt publicate relatări cu privire la discuţiile cu unii reprezentanţi ai emigraţiei cehoslovace din anii care au
urmat intervenţiei din 1968: Ota Sik, Zdenek Mlynar, Jiri Pelikan, Milan Kundera, Pavel Kohout.
Una din problemele care creează o mare confuzie şi dezorientare în rândurile PCC o constituie anul 1968.
Înţelegând că această problemă va fi în continuare o sursă de tensiune şi instabilitate, preşedintele guvernului
federal Ladislav Adamec, a abordat la 29 noiembrie evenimentele din anul 1968 menţionând următoarele:
Personal considera că problema anului 1968 nu mai poate fi evitată şi trebuie reapreciată temeinicia intrării
în Cehoslovacia a trupelor celor cinci ţări socialiste.
Va propune guvernului federal cehoslovac să adopte o poziţie de principiu cu privire la modul în care a
fost rezolvată criza din 1968.
Împreună cu guvernele celor cinci ţări participante să se încheie cât mai curând problema din punct de
vedere politic.
Începerea grabnică de negocieri bilaterale cu guvernul sovietic, în legături cu Acordul interguvernamental
privind staţionarea temporară a trupelor sovietice pe teritoriul RSC.
Examinarea tuturor elementelor din anul 1968 nu poate fi obiectul unei hotărâri, ci al analizei colective
temeinice făcute de un grup de istorici din ţările interesate.
Actuala situaţie din Cehoslovacia atestă că PCC pierde continuu teren şi va intra într-o criză şi mai profundă.
Cel mai concludent lucru îl constituie recenta constituire de la Praga a ,,Forumului Democratic al Comuniştilor”,
care se pronunţă pentru colaborarea cu Forumul Civic şi, îndeosebi, cu Clubul pentru restructurarea socialistă
– Renaşterea, constituit din personalităţi ale vieţii politico-sociale din 1968 şi din membri ai PCC, care au fost
excluşi ulterior în cadrul verificărilor.
GEORGE HOMOŞTEAN
AMAE, Praga/1989, vol. 3, f. 328-330.
***
Telegramele înfăţişate spre lectură fac parte din volumul redactat

de către Dumitru Preda şi Mihai Retegan, 1989. Principiul
dominoului (Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,
2000), p. 337 – 338, 341 – 342, 343 – 346, 369 – 370.

„Scrisoarea celor șase” și Silviu
TOAMNA EDITORIALĂ Brucan au fost provocările cele mai mari
cu care Nicolae Ceaușescu și regimul său
politic s-au confruntat în interiorul PCR.
VICTORIE
Nu minimalizez gestul lui Constantin
Pârvulescu* de la Congresul al XII-lea al PCR
(23 noiembrie 1979), însă „Scrisoarea celor
ÎNSÂNGERATĂ. șase” (11 martie 1989) a generat o emoție
aparte în întreaga societate românească, în
DECEMBRIE 1989 activul de partid și de stat.
– Fragment –
Constantin CORNEANU
„Vechea gardă” se radicalizează
Silviu Brucan intrase într-o atitudine de ostilitate absolută față de regimul

Ceaușescu, după 15 noiembrie 1987, însă sub presiunea oficialităților americane
restricțiile de domiciliu, poștale și telefonice asupra acestuia au fost ridicate în
februarie 1988. În aprilie 1988, conform propriilor mărturisiri, Silviu Brucan a
discutat cu Gheorghe Apostol, în Parcul Herestrău, despre ceea ce avea să devină
„Scrisoarea celor șase”. Gheorghe Apostol va declara ziaristului Ion Jianu,
în februarie 1990, că în anul 1984, văzând că la niciun Congres nu s-au mai
discutat problemele cuprinse în scrisoarea de 33 de pagini întocmită şi trimisă
lui Nicolae Ceauşescu, după Congresul al X-lea al PCR, s-a hotărât să facă un
rezumat al ei. „Am trimis o scrisoare de 17 - 18 pagini lui Ceauşescu – va declara Gheorghe Apostol –,
în care menţionam că rog să fie analizată la Congresul al XIII-lea. Mai precizam ca, în cazul în care
conţinutul scrisorii se discută în Comitetul Politic Executiv, să fiu chemat să particip şi eu la discuţie.
N-am primit niciun răspuns şi de aceea, după ce am primit aprobarea de a reveni în ţară [în 1988],
mi-am luat libertatea de a acţiona”1. Corneliu Mănescu va declara că inițiativa unei acțiuni de opoziție
deschisă îi aparținuse lui Gheorghe Apostol2 care discutase, deja, cu Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu
și Constantin Pârvulescu în clipa în care l-a contactat pe el.
* La Congresul al XII-lea al PCR (19 – 23 noiembrie 1979), Constantin Pârvulescu, membru al Comisiei Centrale de Revizie
a PCR în acel moment, va lua poziţie publică, în cursul zilei de 23 noiembrie 1979, împotriva realegerii lui Nicolae Ceauşescu
în funcţia de secretar general al PCR, în conformitate cu prevederile articolului 3, litera b) din Statutul PCR, şi „a calificat ca
fără precedent modalitatea de alegere a şefului partidului de către Congres, şi nu de către Comitetul Central, aşa cum o cerea
tradiţia partidului”. O Comisie formată din Emil Bobu, Petre Lupu şi Constantin Dăscălescu l-a anchetat, timp de un an de zile,
pe vechiul militant comunist şi a expus concluziile în şedinţa CPEx al CC al PCR din 16 decembrie 1980, cerând excluderea
lui din partid. Nicolae Ceauşescu a cerut doar un vot de blam cu avertisment, însă membrii CPEx s-au opus în mod categoric.
1
Ion Jianu, Gheorghe Apostol şi Scrisoarea celor şase, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008, p. 60.
2
În perioada în care era ambasador în Brazilia, Gheorghe Apostol a oferit mai multe documente şi informaţii jurnalistului
Aristide Buhoiu, editorul ziarului în limba română Universul, care apărea în SUA, cu referire la modul în care Nicolae Ceauşescu
a ajuns la putere în martie 1965. Declaraţiile lui Gheorghe Apostol au apărut ca fiind un fel de amintiri ale unui prieten foarte
apropiat de Chivu Stoica. Pe 30 aprilie 1988, Gheorghe Apostol s-a întors în România, după multe insistenţe pe lângă ministrul
Afacerilor Externe, secretarul cu probleme internaţionale (Ion Stoian) şi Ion Coman. Înainte de plecarea spre ţară, Gheorghe
Apostol a acordat prin telefon, din casa românului Ştefan Kizima din Sao Paolo, un interviu lui Aristide Buhoiu. Interviul a fost
difuzat pe 12 şi 13 martie 1989 de către Radio Vocea Americii şi publicat, mai apoi, parţial, în Universul din 15 martie 1989.
„Trebuie să mai precizez că, la data respectivă, întrebându-l în timpul aceleiaşi convorbiri pe domnul Apostol pe cine
ar vedea domnia sa că ar fi potrivit să preia puterea, după eventuala îndepărtare a lui N. Ceauşescu, mi-a răspuns fără
ezitare: Ion Iliescu. Din motive de securitate personală, protejându-l pe domnul Iliescu, Vocea Americii, prin redactorul
Horia Puşcaşu, a înlăturat din banda de emisie acel nume, ştiind că dictatorul ar putea dezlănţui noi represalii contra
sa”, va mărturisi Aristide Buhoiu într-un interviu acordat, după 22 decembrie 1989, lui George Stanca pentru revista Zig-Zig
(Ibidem, p. 117 - 118).

La sfârşitul lunii octombrie 1988, Gheorghe Apostol îl

va contacta pe Mircea Răceanu la sediul MAE pentru a-i cere să-i
comunice lui Grigore Răceanu că-l aşteaptă în Parcul Herestrău,
în fiecare marţi şi joi între orele zece şi douăsprezece, pentru nişte
discuţii. În volumul său de amintiri (Infern ’89. Povestea unui
condamnat la moarte), Mircea Răceanu subliniază faptul că tatăl
său adoptiv, Grigore Răceanu, a fost implicat încă de la început în
pregătirea „Scrisorii celor șase” şi nu după 31 ianuarie 1989, aşa cum
a încercat Silviu Brucan să acrediteze ideea, după 22 decembrie 1989,
având în vedere faptul că Nicolae Ceauşescu nu l-a primit în audienţă
pe tatăl diplomatului arestat. „Până la urmă, declaraţiile lui Silviu
Brucan au fost dezavuate în mod public, în perioada ianuarie
– aprilie 1990, în presă şi la televiziune de către Alexandru
Silviu Brucan Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Constantin Pârvulescu şi Grigore
Răceanu; toţi au recunoscut fără echivoc că iniţiativa a aparţinut
lui Gheorghe Apostol”3, consemnează Mircea Răceanu.
În paralel cu aceste discuții dintre vechii activiști de partid, Silviu Brucan a acordat interviuri
săptămânalului The Economist (pe 12 februarie 1988) și agenției Associated Press (pe 23 martie 1988)
și a publicat un articol în ziarul The Independent (19 mai 1988). Pe 31 mai 1988, DSS-ul raporta că șeful
delegației Marii Britanii la lucrările CSCE de la Viena a solicitat unui membru al delegației române să
intervină pe lângă autoritățile de la București pentru ca Silviu Brucan să poată călători liber în Occident4.
Demersul diplomatului britanic era urmarea unor dispoziții exprese primite de la Londra. În contextul
unui puternic sprijin mediatic și diplomatic de factură occidentală, Silviu Brucan a primit pașaportul,
pe 17 iunie 1988, și viza de ieșire din țară pentru următoarele șase luni5. Conducerea DSS i-a propus
lui Nicolae Ceaușescu două variante de acțiune în „Cazul Silviu Brucan”: 1) excluderea lui Brucan din
PCR după întoarcerea în țară, din Occident, în cazul unor noi declarații ostile conducerii de partid și de
stat a României socialiste și 2) excluderea din PCR înainte de acordarea vizei și a unui simplu pașaport
turistic. Pe 22 iunie 1988, Silviu Brucan a părăsit România cu destinația Statele Unite în timp ce șeful
UM 0625 (Direcția a III-a Contraspionaj), generalul-maior Aurelian Mortoiu, transmitea șefului UM 0195
(Contrainformații externe) și UM 0225 (unitatea pentru emigrație din CIE/UM 0544) ordinul șefului DSS
de a se continua, prin „posibilități specifice”, obținerea unor „aspecte de interes operativ” în legătură
cu acest opozant al regimului Ceaușescu. În confesiunile făcute după 1990, Alexandru Bârlădeanu va
3
Mircea Răceanu, Infern ’89. Povestea unui condamnat la moarte, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, p. 49 – 50.
4
Într-un raport informativ din 8 ianuarie 1988, maiorul Oancea Traian (UM 0110) consemna mărturisirile sursei „Epureanu”
cu referire la personalitatea lui Silviu Brucan: „Apare foarte clar că Silviu Brucan a întrevăzut scăderea «cursului» său
îndată după decesul lui Gheorghiu-Dej, fapt care l-a determinat să preîntâmpine el însuși posibila cădere, spre a-i
atenua efectele. El nu s-a înșelat și simțul său diplomatic s-a vădit și cu acest prilej: retrăgându-se la timp, el a venit în
întâmpinarea unor măsuri pe care le presimțise. În același timp, se poate aprecia că, nefiind solicitat de îndată pentru
funcția sa de consilier de politică externă, Silviu Brucan a considerat ca posibilă o reorientare a acesteia, ceea ce ar fi
fost în dezacord cu activitatea sa anterioară. Puternicele sale relații din lumea occidentală, marile satisfacții ce i s-au
oferit de-a lungul anilor l-au «ancorat» într-o zonă suspusă. În ultimele decenii, la fluctuații care au mers de la prietenie
sinceră (Nixon) până în pragul unei violente despărțiri, Silviu Brucan s-a sustras cu dibăcie unor astfel de avataruri.
(…) Se mai poate presupune și altceva: nemulțumit de menținerea sa departe de zona principală a politicii externe,
el a încercat «specularea» unui moment (Brașov, 15 noiembrie 1987 - n. n.) ce i s-a părut favorabil și care s-ar fi putut
răsfrânge și în viața internă de partid, printr-o revitalizare a pozițiilor sale de vechi membru al partidului” (Apud
Dosarul Brucan. Documente ale Direcţiei a III-a Contraspionaj a Departamentului Securităţii Statului. 1987 – 1989,
ediţia a II-a, editor: Radu Ioanid, Editura Polirom, Iaşi, 2013, p. 278 - 279).
5
În declarațiile făcute în fața Comisiei parlamentare care a studiat evenimentele din decembrie 1989, fostul șef al CIE (UM
0544), generalul-locotenent (r) Aristotel Stamatoiu va mărturisi că el și Aurel Duma, ministru secretar de stat în MAE și
coordonatorul legăturii cu DSS, au decis plecarea lui Silviu Brucan „pentru că mergea în SUA, unde era crezut, și oricum
ar fi vorbit despre România, trebuia să spună și ceva bun” (Ibidem, p. 84).

TOAMNA EDITORIALĂ - FRAGMENTE
mărturisi: „Am hotărât cu Apostol – era în vara lui 1988 – să nu dăm încă drumul la scrisoare,
pentru că aveam prea puține semnături...Riscam să compromitem acțiunea, iar până la Congresul
din 1989 mai era un an. Eu i-am comunicat lui Brucan, prin soția lui – tocmai se pregăteau să
plece în străinătate -, să nu întreprindă încă nimic. Fără să ne spună, Brucan s-a dus la Ambasada
americană, a povestit de scrisoare și, în acest fel, ne-a trădat pe toți. Întrucât Securitatea avea o
«cârtiță» tocmai acolo unde a dat el informările despre pregătirile noastre, Securitatea nu știa când
se va da drumul scrisorii. Și atunci, oamenii [DSS] s-au pregătit să-i anihileze efectul anticipat”6.
Între Occident şi URSS
În volumul său de memorii (Generația irosită. Memorii7), Silviu Brucan a lăsat să se înțeleagă că
diplomații occidentali Michael Parmly și Thomas Simmons, precum și Mircea Răceanu, ar fi avut cunoștință
în acel moment despre intenția de a difuza o scrisoare de protest în Occident (SUA), însă „pentru a avea
eficacitate politică, trebuia să devină publică în timp ce mă aflam acasă, la București”8. După o vară
și un început de toamnă petrecut în Statele Unite, Silviu Brucan va vizita, la începutul lui noiembrie 1988,
trei universități din Marea Britanie (Oxford, Londra și Sussex), precum și Academia Militară Regală de
la Sandhurst, și se va întâlni cu Martin Nicholson, consilier al prim-ministrului însărcinat cu probleme
privind Europa de Est, și cu ministrul de stat William Wallegrave din cadrul Foreign Office. Pe 2 noiembrie
1988 va participa la Institutul Wilton Park din Londra la un simpozion internațional (cu tema Reformele
din URSS și tendințele proceselor de democratizare din Europa de Est), iar pe 10 noiembrie la Centrul
Cultural Marea Britanie – Europa de Est la o dezbatere pe tema Dilema statului socialist, reforme sau
moarte. Va acorda o serie de interviuri pentru The Independent, Radio Vocea Americii, BBC, Radio Europa
Liberă, difuzate pe 28 noiembrie 1988, și a anunțat că va pleca la Moscova, începând cu 14 noiembrie
1988, ca invitat al Academiei de Științe a URSS. În timpul vizitei de la Londra s-a întâlnit cu istoricul
Dennis Deletant9, lector de limba română și istoria României la Universitatea din Londra, colaborator al
BBC, precum și cu Christian Mititelu, șeful redacției române de la BBC.
Silviu Brucan va efectua o vizită la Institutul pentru Economia Sistemului Mondial Socialist şi se
va întreține cu R. N. Evstigneev, şeful Sectorului pentru probleme de conducere a economiei naţionale
din Institut, cu N. N. Saveliov, adjunct al şefului Sectorului pentru relaţii ştiinţifice, precum şi cu Igor
Evghenevici Guriev, director-adjunct care se ocupă cu probleme sociale. Într-o notă-informativă a UM
0195 (Contrainformaţii externe), din 3 decembrie 1988, înaintată UM 0625 (Direcţia a III-a Contraspionaj)
se menţionau următoarele: „Silviu Brucan a participat, de asemenea, la o întâlnire cu Guriev şi
încă 10 persoane. Întâlnirea a durat cca 2 ore, timp în care Silviu Brucan ar fi «prezentat o lecţie
urmată de discuţii». Interlocutorii sovietici10 s-au eschivat să dea detalii în legătură cu conţinutul
6
Ibidem, p. 85.
7
Silviu Brucan, Generația irosită. Memorii, Editurile Universal&Calistrat Hogaș, București, 1992, 271 p.
8
Dosarul Brucan…, p. 88.
9
Istoricul Dennis Deletant scrie în volumul România sub regimul comunist (Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2006,
p. 219) că nu a văzut textul „Scrisorii celor șase” decât pe 10 martie 1989 la BBC în clipa în care a fost invitat să comenteze
semnificaţia „Scrisorii celor șase”. Nu a primit o copie a scrisorii de la Silviu Brucan, după cum va declara acesta în ancheta
Securităţii din 29 martie 1989, precum şi în interviul publicat în săptămânalul Expres Magazin din 13 – 19 martie 1991 (p. 9).
Jurnalistul american William Pfaff confirmă faptul că nu a fost implicat în transmiterea „Scrisorii celor șase” în Occident, ci a
fost transmisă prin poştă la Viena şi Londra, la BBC şi Agenţiei Associated Press, de către Silviu Brucan. Îngrijorat de faptul
că ar putea să nu ajungă la destinaţie, Silviu Brucan a remis o copie scrisă de mână, în engleză, Ambasadei SUA la Bucureşti.
O sursă a DSS-ului din cadrul Ambasadei a oferit o copie ofiţerilor Securităţii române. William Pfaff menţionează faptul că
Silviu Brucan i-a arătat un proiect de reformare a PCR, în timpul unei vizite la Bucureşti, în iarna 1988 – 1989 (a se vedea:
International Herald Tribune din 6 iunie 1991, p. 10).
10
În cursul interogatoriului de la Securitate, din data 17 martie 1989, Silviu Brucan a declarat că pe parcursul vizitei în URSS
(14 – 24 noiembrie 1988) l-a vizitat acasă pe Anatoli F. Dobrînin, secretar cu probleme internaționale al CC al PCUS, cu care a
abordat „problematica construcției socialiste” din România (Apud Dosarul Brucan…, p. 511).

convorbirilor”11. Buletinul Radio nr. 693 al CIE înaintat

conducerii DSS în cursul zilei de 29 noiembrie 1988 menționa
faptul că Eduard Speen, corespondentul la Viena al ziarului The
Independent, a publicat, în cursul zilei de luni, 28 noiembrie 1988,
un interviu cu profesorul Silviu Brucan după întoarcerea acestuia
de la Moscova. „Silviu Brucan a fost oaspetele Academiei de
Științe de la Moscova. El a mărturisit că, spre surprinderea lui,
i s-a cerut să vorbească despre «Pluralismul socialist». Și, tot
spre surprinderea lui, vorbitorii au fost de acord când a criticat
decizia lui Mihail Gorbaciov de a prelua președenția URSS,
«o acțiune retrogradă de tipul marxismului românesc» - cum a
definit-o Silviu Brucan. Deși, în opinia sa, Mihail Gorbaciov nu
Mihail Gorbaciov
deține un puternic fundament teoretic, el are marele merit de a
analiza realitatea socială și de a trage concluzii pragmatice”12.
Liderii de partid și de stat ai României socialiste urmau a
fi informați de către conducerea DSS-ului de faptul că Silviu Brucan afirmase într-un interviu acordat lui
Jolyon Naegele, corespondentul Radio Vocea Americii la Viena, printre altele, că „integrarea economică
europeană în anul 1992 va crea pentru forțele dogmatice din Europa răsăriteană probleme mult mai
dificile decât cele prezentate de reformele preconizate de conducătorul sovietic Mihail Gorbaciov”13.
Totodată, Silviu Brucan declarase: „Cred că integrarea Comunității Economice Europene va accelera
procesul de transformare al societăților socialiste în societăți de informare computerizate bazate
pe sisteme de comunicații globale. Pe lângă faptul că această perspectivă va genera probleme de
natură economică, ea va constitui și o provocare de ordin politico-ideologic pentru socialismul
est-european de tip ortodox și dogmatic. Cred că, începând din anul 1992, conducătorii cu vederi
dogmatice din Europa răsăriteană care încearcă cu disperare și încăpățânare să se cramponeze de
vechiul sistem politico-economic, vor fi confruntați cu dificultăți mult mai serioase în comparație
cu cele cu care sunt confruntați astăzi”14. Politologul marxist român insista asupra ideii că „Estul și
Vestul Europei nu vor mai fi separate de o prăpastie, ci de un adevărat abis, astfel încât astăzi
Europa de Est trebuie să aleagă între reformă sau moarte”15, iar „statele est-europene trebuie să
opteze pentru unul din cele două tipuri fundamentate de pluralism politic, de un sistem cu mai
multe partide sau un pluralism intern în cadrul
unui sistem bazat pe un singur partid politic”16.
Opinia publică internațională era informată de faptul
că „pluralismul politic devine o condiție necesară
într-o societate socialistă diferențiată social, dacă
este ca – ceea ce el numește (adnotează ofițerii CIE –
n. n.) - fenomenul exploziilor sociale să fie evitat și
dacă este ca progresul economic să fie asigurat”17.
11
Ibidem, p. 272.
12
Ibidem, p. 769.
13
Ibidem, p. 774.
14
Ibidem.
15
Ibidem, p. 775.
16
Ibidem.
17
Ibidem.

O întâlnire inventată?
Rămâne sub semnul întrebării dacă Silviu Brucan s-a întâlnit cu Mihail S. Gorbaciov sau a mistificat18,
din dorința de a fi mai important pentru posteritate sau de a-și legitima acțiunea și atitudinea din decembrie
1989. În volumul Generația irosită. Memorii19, Silviu Brucan a declarat, precum și graficianului Eugen
Mihăescu20, că a avut o discuție cu secretarul general al PCUS, care a dorit ca întâlnirea să rămână secretă.
Mihail S. Gorbaciov a fost de acord cu o răsturnare a lui Nicolae Ceaușescu de la putere, însă PCR trebuia
să rămână în picioare. „Nu vă așteptați la niciun fel de ajutor din partea noastră, deși noi dorim să
vedem sfârșitul regimului ceaușist”21, va declara Mihail S. Gorbaciov. Referindu-se la această probabilă
întâlnire, istoricul Vasile Buga consemnează: „Dorinţa exprimată de Mihail Gorbaciov în discuţia cu
Silviu Brucan (dacă aceasta a avut loc) în legătură cu schimbarea lui Ceauşescu nu poate fi socotită
însă o implicare a părţii sovietice în această acţiune, ceea ce demonstrează consecvenţa poziţiei
conducerii sovietice, cel puţin în cazul României, de a nu se amesteca direct în influenţarea situaţiei
din această ţară”22.
Într-un interviu acordat postului B1TV, pe 14 aprilie 201023, Mihail S. Gorbaciov a negat categoric
faptul că l-a întâlnit pe Silviu Brucan la Moscova, în noiembrie 1988. O astfel de întâlnire este pusă sub
semnul întrebării și de către politologul rus Valeri L. Musatov, iar Vadim A. Medvedev, secretar al CC al
PCUS şi şef al Comisiei Ideologice a CC al PCUS, confirmă faptul că liderul de la Kremlin era informat
despre starea de spirit din România socialistă. Totodată, ambasadorul URSS la București informase despre
faptul că generalul-colonel (r) Nicolae Militaru transmitea anumite semnale privind existența unei mișcări
împotriva lui Nicolae Ceaușescu și care solicita sprijinul politico-diplomatic și militar al Uniunii Sovietice.
„Aceste informații erau raportate de mine lui Gorbaciov. Hotărârea era să nu le dăm curs”24, va
mărturisi Vadim A. Medvedev. Chestionat asupra relaţiei dintre Silviu Brucan şi Kremlin25, în noiembrie
1988, politologul Michael Shafir a declarat: „Eram la curent cu deplasările lui Brucan la Washington,
Londra şi Moscova. Colegul meu, Vladimir Socor, îl întâlnise pe Brucan (pe care îl cunoştea din
copilărie) la Viena, la întoarcerea acestuia în România. Şi eu l-am întâlnit ulterior pe Brucan. Îmi
amintesc că Brucan ne-a spus, mai târziu, lui Socor şi mie, că o întâlnire cu Gorbaciov la Moscova îi
18
Vladimir Tismăneanu afirmă, din informaţiile pe care le deţine din spaţiul ex-sovietic, că Silviu Brucan „n-a putut decât
să-i remită un memorandum liderului sovietic, şi că nu a fost vorba de o întrevedere reală între cei doi” (Apud Catherine
Durandin, CIA în război, Editura Incitatus, Bucureşti, 2003, p. 234).
19
A se vedea: Silviu Brucan, op. cit., p. 185.
20
A se vedea: Eugen Mihăescu, Între linii, Editura RAO, București, 2011, p. 78.
21
Silviu Brucan, op. cit., p. 188.
22
Vasile Buga, Pe muchie de cuțit. Relaţiile româno-sovietice (1965 – 1989), Editura Institutului Naţional pentru Studiul
Totalitarismului, Bucureşti, 2013, p. 272.
23
În cursul vizitei pe care a efectuat-o la Bucureşti, în aprilie 2010, cu ocazia lansării cotidianului Puterea (pe 15 aprilie
2010), fostul secretar general al PCUS, Mihail S. Gorbaciov a declarat: „Ce fel de socialism am construit şi ce să facem cu
el? Aceasta era întrebarea. Era un sistem represiv, creat de Stalin care nu ierta nicio greşeală. Peste un an voi avea 80
de ani şi am trăit o mare parte din secolul 20. Am hotărât că aşa nu se mai putea, că trebuie să facem trecerea de la
totalitarism la democraţie. Această transparenţă a ridicat toată ţara. Cine a fost atunci la noi ştie cum au stat lucrurile.
A fost un vânt de libertate care a măturat totul în cale, ziarele se editau în milioane de exemplare. Acelaşi lucru l-am
văzut şi în Romania în acele zile” (Apud C. Ionescu, I. Baias, Mihail Gorbaciov şi Ion Iliescu au vorbit despre „Tezele
false” şi „miturile” privind implicarea URSS în Revoluţia Română din 1989, joi, 15 aprilie 2010, pe http://www.hotnews.ro/
stiri-esential-7133593-video-mihail-gorbaciov-ion-iliescu-vorbit-despre-tezele-false-miturile-privind-implicarea-urss-
revolutia-romana-din-1989.htm, accesat pe 05.07.2014, ora 19.15).
24
Vasile Buga, op. cit., p. 272.
25
În ancheta de la Direcţia a VI-a Cercetări Penale a DSS-ului, din 27 martie 1989, Silviu Brucan va mărturisi faptul că
Stanislav Petuhov, corespondent al ziarului Pravda la Bucureşti, pe care îl va cunoaşte prin intermediul lu Ambrozie Munteanu,
fost corespondent al ziarului Scânteia la Moscova, primise sarcina de la Ambasada URSS din Bucureşti să-l contacteze direct
„pentru a afla amănunte în legătură cu chemarea lui la Colegiul de partid (după poziţiile publice luate în perioada 1987 –
1988 şi vizita din URSS - n. n.) şi măsurile luate împotriva sa” (Apud Dosarul Brucan…, p. 532). Era o formă de a sugera
autorităţilor de la Bucureşti că URSS era interesată de respectarea drepturilor omului, a dreptului la opinie.

fusese refuzată şi că îl întâlnise pe Iakovlev, (Aleksandr Iakovlev, consilier apropiat al lui Gorbaciov,
considerat ca fiind inspiratorul politicilor de reformă în URSS). Mai târziu, Brucan şi-a modificat
povestea, dar înclin să cred că prima versiune este cea bună. El nu a schimbat niciodată fondul
povestirii (dar a modificat data) în privinţa promisiunilor făcute de Moscova: ei doreau «succesul»,
dar spuseseră foarte clar: nu vor interveni!”26.
Silviu Brucan va reveni în România pe 29 noiembrie 1988, prin punctul de frontieră de la Curtici,
de unde a fost preluat în mod „discret” de către doi ofițeri de securitate care i-au devenit colegi de
compartiment CFR până la București27. În contextul în care documentele Securității din volumul dedicat
„Cazului Silviu Brucan” relevă faptul că acesta a informat mass-media internațională despre vizita pe care
urma să o efectueze la Moscova, se nasc câteva întrebări referitoare la cele afirmate de către publicistul
Alex Mihai Stoenescu privind preluarea lui Silviu Brucan, în mod discret, din Viena, de către o echipă de
agenţi din Divizia T a KGB28. Este o confuzie a autorului, a surselor DSS sau una dintre multele alte
legende care vin de pe „frontul din umbră” românesc pentru a alimenta mitul unui profesionalism
desăvârşit? În condițiile unui binecunoscut profesionalism al KGB, rămâne sub semnul întrebării
motivul pentru care pe pașaportul lui Silviu Brucan nu figurează viza de intrare și ieșire din URSS?
Lucrul acesta îi va fi reproșat în mod oficial, în cursul zilei de 4 ianuarie 1989, ambasadorului URSS
la București, E. M. Tiajelnikov, de către Constantin Oancea29, adjunct al ministrului Afacerilor Externe
al României socialiste. „Ca prieteni ne întrebăm, pe drept cuvânt, care au fost rațiunile care au
determinat partea sovietică să acorde acestei persoane un astfel de tratament preferențial. Dacă
sunt asemenea rațiuni, partea română roagă să i se comunice, pentru a le cunoaște”30, îi va comunica
Constantin Oancea ambasadorului sovietic la București.
Sub lupa DSS-ului
DSS-ul va monitoriza extrem de strict accesul la locuința lui Silviu Brucan, precum și contactele
sale cu cetățenii români31 și diplomații occidentali32, și, totodată, pregătirile pentru redactarea a ceea ce
26
Catherine Durandin, Guy Hoedts, Moartea Ceaușeștilor. Adevărul despre o lovitură de stat comunistă, Editura Humanitas,
București, 2011, p. 76.
27
28
Direcţia T (Informaţii S&T), după cum apare în organigrama Direcţiei I Principale a KGB, se ocupa de obţinerea de informaţii
tehnico-ştiinţifice. În organigrama KGB se afla și Direcţia OT (Asistenţă tehnică operativă) care acorda spijin ofiţerilor din
rezidenţele KGB.
29
Istoricul şi diplomatul Vasile Buga scrie, în volumul dedicat relaţiilor româno-sovietice din perioada 1965 – 1989, că
fostul adjunct al ministrului Afacerilor Externe a confirmat, într-o discuţie neoficială, că Nicolae Ceauşescu l-a sunat
personal şi i-a cerut în mod expres să-l cheme pe ambasadorul URSS la MAE pentru a-l informa despre nemulţumirile
Bucureştiului în „Cazul Silviu Brucan” (A se vedea: Vasile Buga, op. cit., p. 272).
30
31
Este vorba despre legătura cu poetul Dan Deșliu care era implicat, împreună cu Alexandru Paleologu și Mircea Dinescu, în
redactarea unei scrisori de protest împotriva conducerii superioare de partid și de stat. În ancheta Securităţii din 28 martie 1989,
Silviu Brucan va recunoaşte faptul că a purtat discuţii cu mai mulţi cetăţeni români care i-au furnizat informaţii din diferite
domenii ale vieţii social-economice şi politice din România socialistă, respectiv: profesorii universitari Costin Murgescu,
Alexandru Constantinescu şi Victor Duculescu, ambasadorul Constantin Ene, scriitorul Ion Pilat, fostul jurnalist Ambrozie
Munteanu, inginerul Radu Comşa, Constantin Pintilie, jurnalistul Tudor Olaru, Emil Galan, Ovidiu Trăznea, Eduard Mezincescu
şi ambasadorul Corneliu Bogdan.
32
Silviu Brucan va confirma în anchetele Securităţii faptul că întreţinea contacte permanente cu ambasadorul SUA la Bucureşti,
Roger Kirk, cu Michael Parmly, consilier politic al ambasadei americane, cu ambasadorul britanic Hugh Arbuthnott, ataşatul de
presă britanic Alper Mehmet şi ambasadorul olandez Coen F. Stork. „A dat două declaraţii în care recunoaşte că pe timpul
frecventelor vizite efectuate la reşedinţa diplomatului Michael Parmly, începând din 1987 şi până în prezent, frecvenţă
pe care singur o califică ca fiind ieşită din comun, i-a pus la dispoziţie diverse informaţii, multe aflate din cercul său de
relaţii. De asemenea, a subliniat că, în această activitate, a fost tot timpul conştient de faptul că diplomaţii americani
vedeau în el nu numai o sursă de informaţii primare, ci şi un om capabil să analizeze problemele în care erau interesaţi,
să formuleze concluzii, să le completeze sau să le confirme datele pe care ei le deţineau”, consemnau ofiţerii Securităţii în
urma anchetei efectuate asupra lui Silviu Brucan în cursul zilei de 19 martie 1989 (Apud Dosarul Brucan…, p. 516).

avea să devină „Scrisoarea celor șase”. Pe 25

decembrie 1988, între orele 09.50 și 10.45,
Silviu Brucan se va reîntâlni cu Gheorghe
Apostol la domiciliul acestuia pentru a discuta
și a pune la punct modul în care vor redacta
viitoarea „scrisoare” din 11 martie 1989. Cei
doi se vor reîntâlni pe 12, 19 și 26 februarie
1989, în Parcul Herestrău, și vor discuta despre
modalităţile în care ar trebui făcut gestul de
frondă față de regimul Ceaușescu. În ancheta
DSS-ului, Silviu Brucan va recunoaşte faptul
că oficialii ambasadei americane la Bucureşti
erau la curent cu ceea ce se pregătea şi chiar
manifestau interes pentru persoana lui Ion
Gheorghe Maurer, dorind să ştie dacă acesta
participă sau nu la această formulă de frondă
faţă de Ceauşescu. Liderii DSS-ului erau informaţi, la mijlocul lui februarie 1989, că se intensificaseră
contactele dintre Silviu Brucan şi diplomaţii occidentali aflaţi la post în Bucureşti. Alexandru Bârlădeanu
va declara, în anii ’90, că se luase în calcul atragerea şi altor personalităţi ale vieţii publice şi de partid la
această „Scrisoare” de protest. „Apostol, prin alte persoane, a propus altora mai importanţi (decât
Brucan) să semneze, dar au refuzat...Unii (pentru că) sunt prea bătrâni. Alţii, că sunt prea sever
urmăriţi. Nu vreau să mă extind asupra acestei probleme, nu vreau nici să dau numele celor care
ne-au refuzat”33, va mărturisi Alexandru Bârlădeanu. Fostul înalt demnitar comunist făcea referire la Ion
Iliescu despre care va afirma că a fost invitat să semneze „Scrisoarea celor șase”. Informaţia o deţinea
de la Gheorghe Apostol, însă fără să aibă garanţia că este corectă. Gheorghe Apostol34 a declarat că Ion
Iliescu a fost căutat pentru a semna „Scrisoarea”, însă a refuzat pe motiv că este urmărit. Ambasadorul
Franţei la Bucureşti, Jean-Marie Le Breton, a amplificat misterul în jurul acestei chestiuni în clipa în care
a consemnat despre refuzul lui Ion Iliescu de a se întâlni cu acesta, după 11 martie 1989.
Referindu-se la acest episod, Virgil Măgureanu a declarat în dialogul cu publicistul Alex Mihai
Stoenescu despre o întâlnire cu Ion Iliescu, după lansarea în eter a „Scrisorii celor șase”, în care s-a
discutat despre posibilitatea redactării unui text menit a deveni o altă formă de frondă față de regimul
Ceaușescu. Textul redactat de către Ion Iliescu a ajuns la politologul Ovidiu Trăsnea, prin intermediul lui
Virgil Măgureanu, iar acesta nu a fost prea mulțumit de text. „Trăsnea atunci, după ce a citit, a zis: «Nu
sunt mulţumit de text» şi atunci s-a hotărât să scrie el unul. «Lasă că-l fac eu». Scenariul era aşa: eu
îl fac, tu îl baţi la maşină şi eu (Trăsnea – n. n.) îl dau ataşatului cultural de la ambasada americană,
pe care îl cunoştea personal. Acesta a fost circuitul real. (...) Așa a fost povestea cu acel text, care
nici nu s-a difuzat, nici nu a trecut granița, cum se zice”35, declară Virgil Măgureanu în dialogul din 6
33
Ibidem, p. 94.
34
În dialogurile sale cu Virgil Măgureanu din volumul intitulat De la regimul comunist la regimul Iliescu (Editura RAO,
București, 2008, 316 p.), Alex Mihai Stoenescu insistă asupra ideii că la originea „Scrisorii celor șase” se află Kremlinul
prin intermediul KGB&GRU care l-au readus în jocul operativ pe Gheorghe Apostol. După revenirea din Brazilia, Gheorghe
Apostol a fost contactat de către cetățeanul sovietic Krasnov, „cu care a avut o întâlnire după toate regulile spionajului la
Grădina Zoologică din Băneasa” (Apud Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, De la regimul comunist..., p. 46). Într-o
notă a Securității din decembrie 1988, referitoare la supravegherea informativă a lui Silviu Brucan și a apropiaților săi în
perioada 17 – 25 decembrie 1988, se menționează faptul că UM 0110 (anti-KGB) era extrem de interesată de comportamentul
lui Gheorghe Apostol. „Teoria” lui Alex Mihai Stoenescu privind implicarea personală a lui Nicolae Ceaușescu în plecarea lui
Silviu Brucan în SUA în vara anului 1988, în pofida avizului negativ al Securității și al generalului-colonel Iulian Vlad, este
contrazisă de documentele Securității publicate la paginile 367 – 370 din volumul Dosarul Brucan. Documente ale Direcției
a III-a...DSS-ul a propus două modalități prin care Nicolae Ceaușescu și regimul său politic ar trebui să-l trateze pe Silviu
Brucan şi a sa disidenţă politică.
35
Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 105.

septembrie 200536 cu Alex Mihai Stoenescu. Textul redactat iniţial de către Ion Iliescu nu a ajuns niciodată
la Radio Europa Liberă. Politologul Vladimir Tismăneanu l-a întrebat pe Ion Iliescu despre acest moment
al „Scrisorii celor șase”, precum și despre presupusul său refuz de-a o semna, și a consemnat pe blogul
său: „Cât priveşte Scrisoarea celor Şase, l-am întrebat pe preşedintele din epocă al României dacă Al.
Bârlădeanu sau altcineva a încercat să îl ataşeze grupului lor. Răspunsul lui Ion Iliescu: «Nu m-au
contactat. Era la mijloc şi regimul de cvasi-totală izolare şi foarte controlat. Nu ştiu, nu îmi dau
seama care a fost motivaţia lor. Ei erau oameni de o anumită vârstă; eu eram «puştan» faţă de ei;
au vrut, probabil, să dea această tentă, această notă: şase veterani de partid care se adresează ţării.
Dar, din păcate, niciunul dintre ei nu mai avea legături directe, concrete, cu oamenii din partid sau
cu alte structuri»”37.
Referindu-se la acest moment extrem de delicat din primăvara anului 1989, fostul președinte
Ion Iliescu va declara într-un interviu acordat publicației on-line Art&Culture, pe 4 noiembrie 2013,
următoarele: „După acțiunea de protest a muncitorilor brașoveni, din noiembrie 1987, atmosfera
în țară s-a degradat și mai mult, iar starea de nemulțumire a populației se apropia de punctul de
explozie. Scrisoarea celor șase a avut un ecou evident, deși i se adresa lui Ceaușescu în termeni
nu tocmai severi, cu oarecare condescendență, chiar. Am simțit nevoia unui text mai radical, mai
aproape de starea de spirit a oamenilor, care nu mai suportau modul în care era condusă țara și care
nu mai suportau greutățile vieții de zi cu zi. Pentru transmiterea textului meu spre Europa Liberă
am apelat la Virgil Măgureanu, pe atunci cadru didactic la «Ștefan Gheorghiu», care mi-a vorbit
despre posibilitatea realizării acestui lucru prin intermediul profesorului Ovidiu Trăsnea. El descrie
în cartea sa de dialoguri cu A. M. Stoenescu acest episod, explicând de ce textul nu a mai ajuns la
destinație. Nu comentez explicațiile sale. Însă eu nu-i înmânasem textul meu pentru a-l supune
avizării profesorului Trăsnea, ci doar pentru a-l transmite în afară. Dacă ar fi dorit, profesorul nu
avea decât să-și asume conceperea oricărui alt text, care i se părea mai potrivit, nu în locul textului
meu! (...) Se poate face și o distincție între tonul și poziția exprimate în scrisoarea celor șase și în
textul redactat de mine, care era o veritabilă incitare la revoltă a populației. Și atunci, și acum, nu
credeam și nu cred că revolta este neapărat cea mai bună cale de a te face auzit. Dar atunci era
evident că doar revolta populației îi mai putea face pe cei de la conducerea României să asculte
vocea poporului și a rațiunii”38.
Virgil Măgureanu consideră că „Scrisoarea celor șase” era, în fapt, „adresată partidului și, într-
un fel, românimii”39, astfel încât „dacă ținem seama că acesta (PCR – n. n.) era, la modul clar, o
organizație de masă, se adresa prin urmare părții celei mai integrate politic din România”40. Fostul
director al SRI, politologul Virgil Măgureanu, consideră că, totuși, „Scrisoarea celor șase” reprezintă, din
punct de vedere doctrinar și ideologic, „un document retrograd”41. În scrisoarea - manifest pregătită de
către Ion Iliescu se făcea o critică a regimului Ceaușescu și se milita pentru o rezistență a întregului popor
român, a membrilor PCR, față de clanul Ceaușescu și acoliții lor, o ridicare la acțiune.
36
Rămâne sub semnul întrebării faptul că o astfel de informație a apărut abia în 2008 în circuitul istoriografic și nu în 1990.
În volumul Fragmente de viață și de istorie trăită (Editura Litera, București, 2011, 544 p.), fostul președinte al României
post-decembriste, Ion Iliescu, consemna (p. 51): „Din păcate, ea (scrisoarea-manifest din martie 1989 – n. n.) nu a ajuns la
destinație, prof. Trăsnea, căruia Virgil Măgureanu îi înmânase manuscrisul meu, nu a reușit să-l transmită (sau nu a
dorit – nu am înțeles bine, din explicațiile lui V. Măgureanu, care se angajase să mijlocească această operațiune)”.
37
Vladimir Tismăneanu, Pagini regăsite: Ion Iliescu şi Scrisoarea celor Şase, pe http://tismaneanu.wordpress.com/2009/03/11/
pagini-regasite-ion-iliescu-si-scrisoarea-celor-sase/ (accesat pe 13.07.2014, ora 01.15).
38
Apud http://cultural.bzi.ro/scrisoarea-lui-ion-iliescu-impotriva-lui-nicolae-ceausescu-6290 (accesat pe 14.07.2014, ora
20.45).
39
40
Ibidem, p. 48.
41
Ibidem, p. 49.

Ion Iliescu, un nume pe buzele tuturor
Personalitatea și opoziția lui Ion Iliescu față de regimul Ceaușescu au generat multe luări
de poziție, opinii, contestări și întrebări, după 22 decembrie 1989, în condițiile în care s-a pus în discuție,
de către memorialistica Securității și a detractorilor Revoluției Române din Decembrie 1989, legitimitatea
acestuia de a conduce Consiliul Frontului Salvării Naționale. „În centrii de decizie majori din Europa, în
primul rând la Moscova, fusese omologată și conturată succesiunea și venirea lui Ion Iliescu la putere.
Cu doi – trei ani înainte de venirea lui Gorbaciov în România se conturase deja necesitatea găsirii unui
succesor, prin toată rețeaua de comunicări, prin toate interferențele între notele serviciilor circula
același nume42. Lucrurile acestea le știa și Ceaușescu. Clar! Probabil că de aceea marginalizarea lui
Ion Iliescu și ținerea lui sub cea mai strictă observație au fost un fapt cât se poate de vizibil. Eu am
fost unul dintre «beneficiarii» acestor măsuri, pentru că în cele din urmă am fost îndepărtat de el”43,
declara Virgil Măgureanu în dialogul cu Alex Mihai Stoenescu din 23 iulie 2005. Cele exprimate de către
Virgil Măgureanu, la 16 ani de la Revoluția Română din Decembrie 1989, amplifică teoria complotului
42
Referindu-se la dialogul dintre publicistul Alex Mihai Stoenescu și Virgil Măgureanu din volumul De la regimul comunist la
regimul Iliescu, fostul președinte al României, Ion Iliescu, va declara într-un interviu acordat, pe 17 februarie 2009, cotidianului
Jurnalul Național: „Mergând pe firul aceleiaşi construcţii mentale deformatoare, autorii continuă «scenariul» lor de-a
dreptul obsesiv. Dacă serviciile străine «au planificat răsturnarea lui Ceauşescu» – este «limpede» că acestea au trebuit
să planifice şi un «înlocuitor». Şi pentru Stoenescu – lucrul este evident – acesta nu putea fi decât Iliescu, «principala
persoană pe care miza URSS». Teza este susţinută fără rezervă şi de Măgureanu, care «ştia» încă din anii ’70 despre
rolul ce îi era «rezervat» lui Iliescu…lucru intuit şi de Ceauşescu, care a luat în 1971 măsura de «marginalizare şi de
ţinere sub control strict a lui Iliescu». Ce se poate spune despre asemenea consideraţiuni ale celor doi autori? Pe de o
parte, ei nu fac decât să reamintească fapte reale – înlăturarea mea în 1971 din funcţii politice centrale, «plimbarea» pe
la Timişoara, Iaşi, Consiliul Naţional al Apelor, la Editura Tehnică, controlul tot mai strict exercitat de Securitate, ceea
ce a avut ca urmare doar creşterea capitalului meu de popularitate. Însă toate aceste fapte (consemnate la vremea lor şi
la Europa Liberă şi în presa străină) sunt enunţate într-un anumit context şi «speculate» mai ales de A. M. Stoenescu cu
argumente că: «Iliescu era omul sovieticilor». El nu face decât să se asocieze şi să reia seria atacurilor denigratoare şi a
calomniilor de acest fel, debitate la adresa mea după 1989. Se cunoaşte, spre exemplu, campania susţinută în acest sens,
timp de câţiva ani, de Sorin Roşca Stănescu în ziarul Ziua – «Iliescu – KGB», folosindu-se şi de falsuri, care ar fi trebuit
să «demonstreze» asemenea legături (Măgureanu are pertinenţa să menţioneze caracterul murdar al acestei acţiuni a lui
Sorin Roşca Stănescu). De altfel, l-am şi dat în judecată pe S. R. Stănescu pentru această mârşăvie (singurul proces pe
care l-am intentat unor calomniatori!). Unii continuă şi astăzi să menţină, în forme diferite, acest stigmat lipsit de orice
suport faptic. (...) 3. Mergând pe aceeaşi linie, Stoenescu vădeşte o veritabilă obsesie, încercând «să demonstreze» relaţiile
mele cu sovieticii. El încearcă «să descopere» convorbiri telefonice pe care le-aş fi avut în ziua de 22 decembrie şi zilele
următoare – fie cu Ambasada URSS, fie chiar cu Gorbaciov. Astfel, el afirmă că eu aş fi dat un telefon la Ambasada URSS
de acasă, în ziua de 22 decembrie, după ce am plecat din Casa Scânteii, înainte de a merge la Televiziune. Este vorba
despre o născocire gratuită, fără nici un fel de suport. Plecând de la Casa Scânteii, am fost însoţit de mai mulţi colaboratori
de la Editura Tehnică şi din Consiliul Culturii. Am trecut pe acasă doar pentru a-mi parca maşina în curte. Am refuzat
invitaţia soţiei de a intra în casă pentru a mânca ceva şi am plecat spre Televiziune, însoţit de cei care veniseră cu mine de
la Casa Scânteii. (...) V. Măgureanu greşeşte, căutând să-i fie pe plac lui A. M. Stoenescu, acceptând elucubraţiile acestuia.
Am în vedere replica sa la întrebarea insidioasă a lui Stoenescu: «De ce dorea Iliescu să ia legătura cu ambasada»
(«dorinţă» inventată de Stoenescu, fără legătură cu adevărul), V. Măgureanu cade în capcana interlocutorului, spunând
că, probabil, «susţinerea de acolo» (?)…îi putea oferi «un început de legitimitate». (Măgureanu nu ar fi avut nici un
motiv să creadă o asemenea născocire!). Stoenescu încearcă să dea şi o explicaţie speculaţiilor sale: probabil că Iliescu
avea rezervat «un anume rol» – în planurile sovieticilor (participarea la o transformare de tip «perestroikă») – şi că aş
fi fost obligat deci «să raportez» că lucrurile au luat o altă turnură! Este o scenarită de prost gust; asta nu este istorie,
domnule Stoenescu, ci altceva! (...) 4. Pentru a pune capăt tuturor acestor insinuări şi campanii calomniatoare afirm cu
tărie că nu am fost niciodată marioneta nimănui, nici din interior, nici din afară. Toţi cei care m-au cunoscut ştiu că am
avut întotdeauna o atitudine demnă, verticală, fără concesii. Am fost, în felul meu, un nonconformist, nu am acceptat
nici un fel de «ploconeli» faţă de nimeni. De aceea, am devenit incomod în momentul declanşării cultului personalităţii
lui Ceauşescu – şi am fost înlăturat. Nu am ezitat să-mi exprim opiniile, ceea ce m-a şi costat. Am luat apărarea unor
oameni în faţa abuzurilor unor indivizi obtuzi, chiar şi din Securitate, intrând deseori în stări conflictuale. Resping toate
speculaţiile şi afirmaţiile calomniatoare din partea unor denigratori, care şi-au făcut o profesiune din această practică
nedemnă. Declar, cu toată vehemenţa, că nici nu s-a încercat măcar recrutarea mea în vreun fel din partea vreunui serviciu
de spionaj şi nu aş fi acceptat asemenea relaţii – nici cu servicii din Est, nici din Vest. Resping cu hotărâre orice încercare
de a-mi atribui fapte inventate” (Apud Ion Iliescu, Revoluția din decembrie și detractorii ei/ep. I, în Jurnalul Național,
17 februarie 2009, pe http://m.jurnalul.ro/special-jurnalul/ion-iliescu-revolutia-din-decembrie-si-detractorii-ei-i-144537.html,
accesat pe 18.07.2014, ora 16.30).
43

sovieto-occidental împotriva României

socialiste și a rolului de lider al lui Ion Iliescu
în această conspirație, deși fostul director al
SRI recunoaște faptul că „în realitate, orice
punere la cale, într-o formă cât de cât
organizată pentru a determina dispariția
mai timpurie a regimului lui Ceaușescu,
toate au fost zădărnicite sau, în orice caz,
duse la punctul în care orice posibilitate de
acest gen era exclusă”44. Virgil Măgureanu
va mărturisi că Ion Iliescu fusese informat
de către el, încă din mai 1981, despre faptul
că „este perceput ca viitorul președinte
al României” și va menționa, totodată, că pe parcursul ultimului deceniu al regimului Ceaușescu
45
conversase și corespondase cu Ion Iliescu pe tema „rolului pe care urma să-l joace la momentul căderii
lui Ceaușescu”46.
Într-o enumerare a atitudinilor opoziționiste47 ale lui Ion Iliescu față de Nicolae Ceaușescu și al său
regim politic, pot fi enumerate: 1) cuvântarea de la Congresul Educației Politice și al Culturii Socialiste,
din 2 - 4 iunie 1976, în care Ion Iliescu a făcut referiri la „nocivitatea manifestărilor de «triumfalism,
apologetică, festivism și idilism abstract», la manifestările de birocratism, tendințele de parazistism, de
obținere de venituri pe căi ilicite, de căpătuială pe seama societății”48, insistând asupra faptului că
„nu este convingător și nu se bucură de prestigiu cel ce proclamă principii în care nu crede și pe care
nu le practică, înfumuratul care predică altora modestia, slugarnicul care vorbește despre demnitatea și
curajul opiniei, omul lipsit de principii care dă lecții de etică și echitate, arogantul care vorbește despre
promovarea metodelor democratice”49; 2) suita de articole și studii publicate în perioada 1980 – 1984
cu referire la problema resurselor de apă și ale gospodăririi lor raționale, la echilibrul factorilor de
mediu, și care intrau în conflict cu viziunea oficială, idilică, a realităților românești; 3) controversele
directe cu Nicolae Ceaușescu privind realizarea unor proiecte hidrotehnice (ex. realizarea Canalului
Dunăre – București) şi instalaţiei de alimentare cu apă a Centralei Nucleare de la Cernavodă50; 4)
studiul publicat în 1985 la Editura Politică și intitulat Dezvoltarea contemporană și rolul factorilor
de putere, în care se menționa faptul că „factorul politic, de putere [...], acționează pe plan național
și internațional atât ca element propulsor al progresului social, al proceselor înnoitoare, cât și ca factor
de inerție, de frânare și întârziere a înnoirilor sociale”51, astfel încât „au rămas de tristă amintire și
44
Ibidem.
45
Ibidem, p. 39.
46
Ibidem, p. 34.
47
Jurnalistul Ion Cristoiu pune în discuţie în articolul Dosar: Ion Iliescu. 15 iulie 1971: La cererea sa expresă, Ion Iliescu e trimis
de Ceauşescu la şcoala vieţii (în Historia, Anul XI, nr. 109, ianuarie 2011, p. 12 – 25) atitudinea de opoziţie a lui Ion Iliescu
faţă de „tezele din iulie 1971”, insistând asupra faptul că Ion Iliescu trebuia „să-şi asume responsabilitatea pentru anii când
dirijase” (Ibidem, p. 24) politica de deschidere a regimului comunist din România. Dintr-o astfel de perspectivă, Ion Cristoiu
este de părere că Ion Iliescu trebuia „fie să-şi apere lucrurile făcute, criticând Tezele lui Ceauşescu, fie să se delimiteze de
trecutul propriu, procedând la autocritică” (Ibidem). Referindu-se la personalitatea lui Ion Iliescu şi relaţia sa cu Nicolae
Ceauşescu, Nicolae Stroescu-Stănişoară, şeful Departamentului Românesc de la Radio Europa Liberă, menţiona faptul că postul
de radio „a contribuit la pregătirea viitoarei sale activităţi politice, prin aceea că, pe timpul lui Ceauşescu, a recunoscut că
I. Iliescu are o anumită atitudine divergentă” (Apud Anton Cioc, Revoluţia Română între interesele politice şi cele militare,
Editura Aius, Craiova, 2013, p. 25), însă va insista asupra faptului că nu s-a întrebuinţat „termenul disidenţă” (Ibidem).
48
Ion Iliescu, Fragmente de viață și de istorie..., p. 24.
49
Ibidem.
50
A se vedea: Ion Iliescu, 1971 - anul schimbărilor ideologice în România/ep. II, în Arhivele Totalitarismului, Anul XVII, nr.
3 – 4 (64 - 65)/2009, p. 240 – 242.
51
Idem, op. cit., p. 24.

provoacă și astăzi repulsie acele regimuri politice care au încercat să sărăcească și să uniformizeze viața
și gândirea oamenilor, să frâneze afirmarea valorilor autentice, să pună sub obroc ideile avansate, știința,
investigația și cercetarea fenomenelor sociale, să înăbușe cu forța acțiunile îndreptate spre progres și
înnoire socială, aspirațiile spre libertate și viață de sine stătătoare ale popoarelor”52 și 5) publicarea
articolului cu titlul Creație și informație, în România Literară din 3 septembrie 1987 în care susținea
necesitatea „restructurării relațiilor social-politice la scară națională și internațională, în pas cu
progresul tehnologic contemporan”53, precum și necesitatea dezvoltării „formelor efective de control
social asupra factorilor de putere și decizie politică – forțe, de regulă, conservatoare, care au apărut în
viața societății ca instrumente de apărare a ordinii statornicite, a statu-quoului, care se manifestă ca
factor de inerție și ca sursă principală a fenomenelor de alienare socială”54.
În august 1989, politologul Vladimir Tismăneanu înainta către National Council for Soviet and
East European Research55 un Final Report cu titlul: Personal Power and Elite Change in Romania
(66 pagini), însoţit de un Research Report, cu titlul: The Tragicomedy of Romanian Communism (79
pagini). Rapoartele îl menţionau pe Vladimir Tismăneanu ca autor şi principal investigator, comanditarul
raportului fiind Foreign Policy Research Institute56 din Philadelphia, unde a lucrat Vladimir Tismăneanu
între 1983 şi 1990. „La mijlocul anilor ’80, într-o perioadă când toată lumea credea că Europa de Est
stagnează, Vladimir Tismăneanu a observat mişcări ascunse, şi a susţinut că trebuie să fim atenţi
la ceea ce el numea emergenta societate civilă. Într-o faimoasă conferinţă din 1987, organizată de
dl. Tismăneanu, FPRI a avut inspiraţia de a ataca subiectul, «Vor supravieţui statele comuniste?».
Drept urmare, dl. Tismăneanu a fost consultat aproape zilnic de Departamentul de Stat la începutul
lui 1990, dându-i astfel posibilitatea de a avea un rol direct în definirea politicii de diferenţiere
(care condiţiona asistenţa SUA de paşii concreţi către democratizare), politică ulterior adoptată în
privinţa întregii Europe de Est”57, declara Daniel Pipes, director al FPRI între 1986 şi 1993, cu referire
la rolul jucat de politologul Vladimir Tismăneanu, care a înţeles să influenţeze procesul democratizării
ţărilor din Europa de Est şi al României, în special.
În Final Report-ul din august 1989, referitor la instabilitatea regimului Ceauşescu şi la modul în
care ar putea fi grăbită şi influenţată o eventuală schimbare de regim, Vladimir Tismăneanu consemna:
„La începutul anilor 1970, convins că şi-a consolidat puterea, Ceauşescu a început să dezvolte un
stil de conducere personalist, ignorând şi deseori contrazicând organele de conducere colectivă.
Subordonaţii au devenit din ce în ce mai îngrijoraţi de emergenţa unei dictaturi neo-staliniste,
52
Ibidem.
53
Ibidem.
54
Ibidem.
55
National Council for Soviet and East European Research (NCSEER) a fost înfiinţat în 1977 cu sprijinul Departamentului
Apărării şi al Departamentului de Stat al SUA, fiind susţinut, mai apoi, şi de către Arms Control and Disarmanent Agency.
NCSEER avea menirea de a informa şi influenţa deciziile politice ale administraţiei SUA în ceea ce priveşte Europa de Est şi
URSS.
56
Foreign Policy Research Institute (FPRI) a fost înfiinţat în 1955 de Robert Strausz-Hupé şi are drept misiune realizarea de
studii al căror obiectiv este dezvoltarea de politici care avansează interesele naţionale ale SUA. În 1961, într-un memorandum
trimis preşedintelui John F. Kennedy şi secretarului de stat Robert McNamara, senatorul american William J. Fulbright atenţiona
asupra faptului că FPRI era parte a unui „mic grup de think-tankuri private care, cu ajutorul marilor corporaţii, încercau
să capete o influenţă necuvenită asupra armatei americane” (Apud Mircea Platon, Cum s-a făcut de-a ajuns Ion Iliescu
preşedintele României cu recomandarea lui Vladimir Tismăneanu – istorii de deşteptat copiii/ep. II, 24 iulie 2012, pe http://
www.criticatac.ro/17956/cum-făcut-de-ajuns-ion-iliescu-preşedintele-romaniei-cu-recomandarea-lui-vladimir-tismăneanu-
istorii-de-deşteptat-copiii-ii/ (accesat pe 15.07.2014, ora 01.45). FPRI era finanţat de Richardson Foundation, o fundaţie
„caritabilă” a concernului chimic Vick. Aripa militară a FPRI ţinea seminarii de îndoctrinare în bazele militare americane,
în timp ce aripa civilă îndoctrina liderii societăţii civile americane care urmau să transforme statele componente ale SUA în
„colegii civile de război” („civilian war colleges”), iar populaţia să fie pregătită de rezistenţă împotriva invaziei sovietice. În
mandatul preşedintelui Ronald Reagan, FPRI s-a alăturat lui National Endowment for Democracy, lui American Enterprise
Institute şi altor instituţii care vor influenţa modelarea politicii externe americane în sensul „revoluţiei democratice globale”
neoconservatoare.
57
Ibidem.

astfel încât Ceauşescu a accelerat rotaţia cadrelor, retrogradând membri influenţi ai «grupului
aparatcikilor», precum Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Pană, Ion Iliescu şi Ion Stănescu. Unii
s-au sinucis în circumstanţe stranii”58. Totodată, Vladimir Tismăneanu considera că şansele lui Nicu
Ceauşescu de a rezista unui atac al „aparatcikilor nemulţumiţi” sunt extrem de mici: „Un scenariu mult
mai plauzibil e că va apărea un candidat din rândul securiştilor şi nomenclaturiştilor de vârf educaţi
la Moscova (Ion Coman, Ion Dincă şi Constantin Olteanu)59. E, de asemenea posibil, ca şi conducerea
post-Ceauşescu să fie asigurată de membrii ai cândva puternicului «grup al aparatcikilor» (care îi
include pe foştii secretari CC Ion Iliescu şi Paul Niculescu-Mizil şi pe fostul premier Ilie Verdeţ)”60.
În contextul evenimentelor din spaţiul URSS, Vladimir Tismăneanu va scrie: „În această
conjunctură, Moscova nu are nici un interes să apere un stalinist nereformat. Sovieticii nu vor sta
pasivi să privească deteriorarea situaţiei din România şi cel mai probabil e că vor alerta elementele
pro-sovietice din aparatul de partid, armata şi securitatea din România pentru a le pregăti să preia
puterea. Nici Occidentul nu va fi interesat să facă vreun gest de susţinere a unei dictaturi din ce în
ce mai compromise”61. La pagina 53 din raportul Tragicomedy of Romanian Communism 1989, Vladimir
Tismăneanu va scrie: „Oamenii care au atins un anumit nivel de popularitate în rândul membrilor de
partid (Virgil Trofin, Ilie Verdeţ, Ion Iliescu, Paul Niculescu-Mizil)62 au fost treptat marginalizaţi”63.
Referindu-se la viitorul președinte Ion Iliescu, Vladimir Tismăneanu scria la pagina 50 din Final
Report 1989: „Unul dintre candidaţii cu cele mai mari şanse de a-i succede lui Ceauşescu e Ion Iliescu,
cândva protejatul preşedintelui şi, probabil, preferatul aparatului de partid. Educat la Moscova la
începutul anilor ’50, unde ni se spune că l-ar fi întâlnit pe Gorbaciov, Iliescu aparţine unei generaţii mai
tinere de comunişti, reformatori. În 1971, Iliescu – pe atunci un tânăr secretar de partid însărcinat cu
probleme ideologice – şi-a pierdut locul în Secretariat din cauză că s-a opus mini-revoluţiei culturale.
Aşa-zisele lui păcate, «intelectualism» şi «liberalism» pot fi cu mult succes invocate într-o confruntare
cu Ceauşescu şi susţinătorii lui. În timpul vizitei lui Gorbaciov în România, în mai 1987, lui Iliescu
i s-a cerut să părăsească Bucureştiul pentru o săptămână pentru a nu se întâlni cu potenţialul său
protector sovietic. Mai târziu, într-un articol foarte neobişnuit, publicat în principala revistă literară
din România în septembrie 1987, Iliescu a susţinut «dezvoltarea formelor eficiente de control asupra
puterii şi factorilor de decizie». Scris într-un stil gorbaciovist, eseul lui Iliescu se referă la aceste
structuri de putere ca la ceva intrinsec conservator, interesat în menţinerea status quo-ului şi deci ca
la o sursă majoră de alienare socială”64.
În pofida celor afirmate după 22 decembrie 1989 de către Ion Iliescu privind imposibilitatea întâlnirii
cu Mihail S. Gorbaciov în perioada studenției sale în URSS, și implicit a unei prietenii, legenda unei astfel
de relații a fost întărită în cercurile diplomatice și de intelligence occidentale și de această caracterizare din
paginile Final Report-ul lui Vladimir Tismăneanu din august 1989. Încercările istoricului francez Catherine
Durandin de a înţelege modul în care CIA a acţionat în spaţiul românesc, în ultimii ani ai Războiului Rece,
s-au dovedit a fi infructuoase. Robert Baer, fost agent CIA aflat în post la Paris în perioada 1988 – 1991,
chestionat, în iunie 2002, despre operaţiunile CIA în România socialistă, a refuzat să vorbească.
58
Ibidem.
59
Dintre cei nominalizați, niciunul nu avea studii militare absolvite în URSS.
60
Apud http://www.criticatac.ro/17956/cum-fcut-de-ajuns-ion-iliescu-preedintele-romaniei-cu-recomandarea-lui-vladimir-
tismneanu-istorii-de-deteptat-copiii-ii/ (accesat pe 15.07.2014, ora 01.45).
61
Ibidem.
62
La pagina 9 din Final Report 1989, Vladimir Tismăneanu va consemna: „Punând în practică fără ezitare linia partidului,
aceşti activişti au stabilit legături personale strânse cu Ceauşescu, care i-a ajutat să urce în ierarhia de partid. Numiţi în poziţii
cheie, ei au devenit un grup de presiune major după 1965. Unii dintre ei – precum Ştefan Andrei şi Cornel Pacoste – sunt încă
membri ai nomenclaturii de vârf, în vreme ce alţii – precum Virgil Trofin, Cornel Burtică şi Ion Iliescu – au fost eliminaţi în anii
din urmă” (Ibidem).
63
Ibidem.
64
Ibidem.

În documentele din perioada

Războiului Rece aflate spre păstrare la
National Security Archives şi la Gelman
Library de la Universitatea „George
Washington”, nu se află niciun document
despre România. Catherine Durandin
confirmă faptul că problema succesiunii lui
Nicolae Ceauşescu a fost lansată pe undele
Radio Europa Liberă, încă din 1986, „când
unii observatori se tem de instaurarea unui
comunism de familie la Bucureşti, sub
oblăduirea soţiei lui Ceauşescu, Elena,
şi a fiului său, Nicu”65. Istoricul francez
confirmă faptul că Vladimir Tismăneanu
şi Misha Glenny (de la BBC) au jucat un rol important în transmiterea ştirilor şi analizelor, la BBC,
Radio Vocea Americii şi Radio Europa Liberă66, privind naşterea unei disidenţe în România socialistă.
Având în vedere şi interesul diplomaţilor occidentali, aflaţi la post în Bucureşti în ultima parte a
regimului Ceauşescu, pentru opiniile lui Ion Iliescu67, precum şi, foarte probabil, recomandările
făcute acestuia de către Silviu Brucan în cercurile politico-diplomatice occidentale, putem înţelege
de ce apariţia lui Ion Iliescu, în fruntea forţelor revoluţionare, pe 22 decembrie 1989, a fost receptată
ca un succes al opoziţiei anti-Ceauşescu.
Referindu-se la o acțiune opoziționistă organizată împotriva regimului Ceaușescu, al cărei „lider”
ar fi fost Ion Iliescu, colonelul (r) Filip Teodorescu va consemna: „În România nu a existat o acțiune
opoziționistă organizată, cu atât mai puțin o acțiune complotistă. Susținerile generalului Nicolae
Militaru și ale căpitanului de rangul I Radu Nicolae sunt exagerate. Că se întâlneau din când în
când prin parcuri este adevărat. Dar să nu confundăm „politica de Cișmigiu” cu complotul. Nu
cumperi armament sofisticat cu câteva mii de lei obținuți de la un modest croitor. Pe Vasile Patilineț
l-am cunoscut, pot spune, destul de bine. Eram în relații apropiate. L-am întâlnit și la Ankara și
în București. Nici pomeneală de intenții complotiste. Iar de murit, a murit de infarct în timp ce
conducea propria mașină, un Mercedes. Când s-a izbit de un trailer, era deja mort. După cum sunt
convins că și cititorul a observat, în afara povestirilor, toți componenții așa-zisului complot sunt
morți, iar moartea lor este folosită în susținerea unor false merite”68. Având în vedere cele enumerate
mai sus de către fostul înalt ofiţer de securitate, putem să analizăm, astfel, şi activitatea unor persoane care
au declarat, după 22 decembrie 1989, că au fost implicate în diferite comploturi anti-Ceauşescu69.
65
Catherine Durandin, op. cit., p. 231.
66
Pe 30 mai 1988, istoricul şi politologul Michael Shafir a inaugurat o nouă rubrică la Radio Europa Liberă intitulată „Ceauşism
contra gorbaciovism”.
67
Într-un raport din 2 februarie 1988, locotenentul-major Alecu Ilie consemna faptul că, în preajma sosirii în România socialistă
a subsecretarului de stat John Whitehead, diplomații americani de la Bucureşti erau informați, printr-o circulară internă, că
opinia lui Ion Iliescu este luată în considerare de către Departamentul de Stat (A se vedea: Dosarul Brucan…, p. 287).
68
Filip Teodorescu, Un risc asumat, Editura Viitorul Românesc, Bucure;ti, 1992, p. 273.
69
În volumul intitulat Originile şi tipologia revoluţiilor est-europene (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2010, 440 p.),
prof. univ. dr. Adrian Pop reia (a se vedea p. 311) teoriile publicistului Alex Mihai Stoenescu privind implicarea serviciilor
secrete de informaţii ale SUA şi URSS în coagularea unor grupuri de studenţi şi tineri „interesaţi în derularea unor acţiuni
împotriva regimului ceauşist”. Istoricul şi politologul Adrian Pop mai susţine, în acelaşi volum, că „noua structură de putere
(CFSN – n. n.), creată pe ruinele regimului ceauşist, a preluat denumirea grupării «fabricate» în laboratoarele GRU, în
urma înţelegerilor la nivel înalt sovieto-franceze, şi care, în momentul declanşării revoluţiei, era deja promovată, sub forma
răspândirii de manifeste şi a semnării unor apeluri difuzate de posturile de radio occidentale” (Ibidem, p. 351).

Hăituirea opozanţilor regimului Ceauşescu
În contextul desfăşurării de către DSS a unei vaste operaţiuni de supraveghere şi influenţare70

a tuturor celor care ar fi putut face parte dintr-o grupare opoziţionistă din interiorul PCR, Ion Iliescu a
înţeles, la începutul anului 1989, că nu existau „forţe capabile să izoleze cuplul Ceauşescu pentru a
înlesni o «revoluţie de catifea»”71. Confruntat cu un val de acuzaţii privind „teoria complotului”, de
sorginte moscovită, care ar fi stat la baza declanşării Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Ion Iliescu,
al cărui nume a fost scandat pe străzile Timişoarei pe 20 decembrie 1989, declară că ar fi fost mândru dacă
ar fi putut „provoca evenimentele de la Timişoara sau pe cele de la Bucureşti, dar, se subînţelege,
nu este cazul”72. Referindu-se la această imposibilitate de coagulare a unei opoziţii politice împotriva
regimului Ceauşescu, jurnalistul Nestor Rateş, directorul Departamentului pentru România de la Radio
Europa Liberă, va consemna faptul că „mizeria cumplită a vieţii de zi cu zi, care consuma, practic,
întreaga energie, imaginaţie şi inventivitate în lupta pentru supravieţuirea fizică a făcut mari servicii
scopurilor regimului, lăsând oamenilor prea puţin timp şi vlagă pentru activismul social şi politic şi
chiar mai puţin încă pentru preocupări spirituale”73.
Într-o astfel de situaţie, „Scrisoarea celor șase” devenea unul dintre cele mai spectaculoase şi
provocatoare gesturi de sfidare a regimului Ceauşescu. O primă formă a „Scrisorii celor șase” a fost
văzută de către Mircea Răceanu pe 30 ianuarie 1989, în casa tatălui său, împreună cu observaţiile făcute
de către Grigore Răceanu asupra textului. „În concepţia autorilor acelui mesaj de protest, potrivit celor
explicate de tata, toate acţiunile grupului nu vizau abandonarea sistemului comunist, ceea ce era uşor
de înţeles având în vedere că aveam de-a face cu vechi cadre de partid ataşaţi ideologiei comuniste, ci
doar cu reformarea acestuia, concomitent cu înlăturarea de la putere a clanului ceauşist, în spiritul
reformelor iniţiate de Gorbaciov în URSS”74, mărturiseşte Mircea Răceanu. În ancheta de la Securitate,
fostul diplomat Mircea Răceanu nu a suflat un cuvânt despre pregătirile care se făceau pentru redactarea
„Scrisorii celor șase”75. În contextul arestării lui Mircea Răceanu, Gheorghe Apostol s-a întâlnit cu Grigore
Răceanu şi au decis, de teama Securităţii, să distrugă toate materialele legate de „Scrisoarea celor șase”,
urmând ca finalizarea şi difuzarea ei să se facă în mai 1989. „Aflându-se sub presiunea evenimentelor,
70
În conformitate cu prevederile art. 2, alin. b şi art. 27 din Instrucţiunile Nr. D – 00190/1987 privind organizarea şi
desfăşurarea activităţii informative-operative a organelor de Securitate, respectiv realizarea conceptului de muncă
preventivă: a) influenţarea pozitivă; b) atenţionarea; c) avertizarea; d) punerea în dezbaterea publică; e) destrămarea
anturajelor; f) neacordarea ori retragerea avizului de securitate; g) aplicarea de amenzi contravenţionale, întreruperea şederii
în ţară sau declararea ca persoană indezirabilă a străinilor şi h) începerea urmăririi penale sau alte măsuri legale.
71
Ion Iliescu, Revoluţie şi Reformă, Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate, Bucureşti, 1993, p. 27.
72
Ibidem.
73
Nestor Rateş, România: Revoluţia încâlcită, Editura Litera, Bucureşti, 1994, p. 30.
74
Mircea Răceanu, op. cit., p. 52.
75
Pe 5 februarie 1990, cotidianul Adevărul a publicat cu titlul Respect pentru adevăr o scrisoare deschisă adresată redacţiei,
la 29 ianuarie 1990, de către Grigore Răceanu prin care afirmaţiile lui Silviu Brucan privind originea ideii şi a modului de
redactare al „Scrisorii celor șase” erau considerate ca fiind „lipsite de principialitate şi bun simţ” (Ibidem, p. 198). Silviu
Brucan a încercat din poziţia sa de vicepreşedinte al CFSN să oprească publicarea scrisorii, însă nu a reuşit. Într-un interviu
din 4 ianuarie 1990, acordat posturilor de radio şi televiziune, Silviu Brucan îl acuzase pe Gheorghe Apostol de faptul că i-ar
fi „trădat” Securităţii pe ceilalţi semnatari ai „Scrisorii celor șase”. Silviu Brucan va continua denigrarea lui Grigore Răceanu
şi pe 19 mai 1998 va declara într-un interviu acordat TVR că prezenţa lui Grigore Răceanu printre semnatarii „Scrisorii celor
șase” se datora nemulţumirii că nu a fost primit în audienţă de către Nicolae Ceauşescu după arestarea fiului, Mircea Răceanu.
Pe 9 octombrie 1990, cotidianul The New York Times a publicat un articol al jurnalistului David Binder intitulat Un diplomat
român forţat să plece în exil în SUA, în care era prezentată „contribuţia” lui Silviu Brucan la plecarea definitivă din ţară a lui
Mircea Răceanu. Silviu Brucan a oferit un „drept la replică” în care afirma că datorită trădării lui Mircea Răceanu a fost arestat
şi anchetat de ofiţerii DSS-ului, însă conducerea The New York Times a refuzat să-l publice pentru faptul că „Silviu Brucan nu
a putut să explice – nici atunci şi nici ulterior – de ce a fost arestat abia după difuzarea la posturile străine de radio a
«Scrisorii celor șase», ca şi ceilalţi semnatari” (Ibidem, p. 199) în condiţiile în care Mircea Răceanu era arestat încă din 31
ianuarie 1989.

Gheorghe Apostol, după ce a strâns părerile celorlalţi, le-a comunicat lui Silviu Brucan, care a dat
forma finală a scrisorii şi a acţionat pentru difuzarea ei”76, va mărturisi Grigore Răceanu. În ancheta
Securităţii din 22 martie 1989, Silviu Brucan va recunoaşte că textul final al „Scrisorii celor șase” a fost
analizat şi convenit cu Gheorghe Apostol77, pe 26 februarie 1989, într-o întâlnire din Parcul Herestrău,
urmând ca el să se ocupe de finalizarea textului şi difuzarea lui în străinătate78 şi la CC al PCR.
„Scrisoarea celor șase”79 a fost difuzată în premieră de către către BBC World Service și, mai apoi,
de către Radio Vocea Americii și Radio Europa Liberă în cursul zilei de 11 martie 1989. Pe 10 martie
1989, jurnalistul Misha Glenny de la BBC a sunat la București și a avut două convorbiri telefonice cu
Silviu Brucan, prima la ora 20.47 și, mai apoi, la ora 20.52, întrerupte de către specialiștii DSS-ului.
Silviu Brucan a confirmat faptul că el este unul dintre autorii „Scrisorii celor șase” și a solicitat ștergerea
Norvegiei din textul inițial, deoarece diplomații acesteia reveniseră la posturile din București. „Pentru noi
a fost un mic triumf. Ne-am bucurat că am fost primii care am difuzat-o. Scrisoarea a sosit printr-
un curier, la poartă, după ora 4 p. m. Am pregătit imediat un rezumat al ei. Rămânea problema
confirmării autorilor și telefonul lui Misha Glenny a avut acest scop precis”80, mărturisea Christian
Mititelu, directorul Secției române a BBC.
Referindu-se la importanța și semnificația „Scrisorii celor șase” în contextul evoluțiilor din spațiul
Europei Răsăritene, Vladimir Tismăneanu va scrie la pagina 40 din Final Report 1989: „Documentul
reprezintă atât o condamnare severă a politicilor dezastruoase ale lui Ceauşescu, cât şi o platformă
politică alternativă. Stimulaţi fără îndoială de politica de glasnosti a lui Gorbaciov, semnatarii îl
acuzau pe Ceauşescu de a fi discreditat imaginea socialismului. Evitând remarcile inutil de ofensatoare
referitoare la cultul personalităţii şi la monopolizarea puterii politice de clanul prezidenţial, ei cereau
stabilirea unui stat socialist de drept bazat pe stricta observare a prevederilor constituţionale. Cei şase
considerau campania de sistematizare [a satelor – n. n.] drept o insultă la adresa tuturor cetăţenilor
români şi deplângeau alarmanta izolare a ţării lor atât în Est cât şi în Vest. Semnificativ, scrisoarea
nu pomenea nimic despre chestiunile legate de luptele din interiorul partidului şi se concentra pe
76
77
Referindu-se la marginalizarea lui Gheorghe Apostol, după 22 decembrie 1989, istoricul Ioan Scurtu consemnează:
„Considerându-se, şi fiind în mod real, un opozant al lui Nicolae Ceauşescu, el s-a considerat îndreptăţit să se implice
în trasarea liniilor de evoluţie a statului român după fuga dictatorului. A venit în după-amiaza zilei de 22 decembrie
1989 la Comitetul Central pentru a se alătura echipei care prelua conducerea ţării, dar nu a fost primit în sala în care
aveau loc discuţiile privind constituirea FSN. Apoi a încercat să-şi exprime la TV adeziunea la revoluţie, dar nici aici nu
a fost acceptat. Având în vedere faptul că era figura cea mai proeminentă din cadrul PCR care «semnase» Scrisoarea
celor şase, asemenea acte de respingere păreau a fi de neînţeles. O analiză mai atentă a situaţiei din 22 decembrie şi din
zilele următoare conduce la concluzia că cel care a dat «cuvânt de ordine» ca Gheorghe Apostol să fie blocat de peste
tot s-a numit Silviu Brucan, care s-a erijat în iniţiatorul şi autorul Scrisorii celor şase. În plus, a urmărit ca fostul prim-
secretar al CC al PMR să nu aibă posibilitatea de a vorbi despre anii în care Brucan a fost «mâna dreaptă» a lui Iosif
Chişinevschi şi promova cu mult sârg principiul stalinist potrivit căruia pe măsura înaintării spre socialism, «lupta de
clasă se ascute», iar duşmanii trebuiau lichidaţi; pe această bază, mulţi adversari ai regimului au fost arestaţi, găsindu-
şi sfârşitul în închisori. Din ideolog bolşevic, Brucan a devenit promotorul democraţiei de tip occidental, iar trecutul
său era ocultat. La rândul său, Gheorghe Apostol a rămas să-şi expună punctele de vedere într-o carte apărută în
regie proprie” (Apud Ioan Scurtu, Cazul Gheorghe Apostol: De la prim-secretar al CC al PMR, la derbedeu politic, 22
decembrie 2011, pe http://www.ioanscurtu.ro/cazul-gheorghe-apostol-de-la-prim-secretar-al-c-c-al-p-m-r-la-derbedeu-politic/,
accesat pe 21.07.2014, ora 20.40).
78
Un exemplar al „Scrisorii celor șase” a fost trimis lui Urmă Viorel, corespondent la Viena al Agenţiei Associated Press, iar un
alt exemplar a fost trimis pe adresa de acasă a unui reporter BBC, pe 27 februarie 1989. Pe 6 martie 1989, diplomatul american
Michael Parmly a primit un alt exemplar, iar în dimineaţa zilei de 11 martie 1989, ambasadorul Olandei a intrat şi el în posesia
unui exemplar oferit de către Silviu Brucan, care a recompus textul „Scrisorii celor șase”.
79
Liderii DSS-ului au negat, după 22 decembrie 1989, importanţa gestului celor şase veterani ai PCR. Generalul-colonel (r)
Iulian Vlad, ultimul şef al DSS, va afirma pe 19 octombrie 1993, în faţa Comisiei parlamentare pentru Cercetarea Evenimentelor
din Decembrie 1989, că Securitatea „a cunoscut” textul „Scrisorii” cu „mult timp înainte” de lansarea oficială a ei, precum
şi faptul că veteranul Grigore Răceanu „nici nu a ştiut despre ce este vorba, apoi s-a dumirit şi a regretat”, iar Constantin
Pârvulescu se afla într-o „stare de semisenilitate”.
80

a cere respectarea drepturilor fundamentale

ale omului. Nu putem să uităm, totuşi, că
trimiţând o asemenea scrisoare peste hotare cei
şase veterani au încălcat crucialul tabu leninist
conform căruia problemele partidului trebuie
discutate doar în interiorul partidului, dar
oricum în România nu există o viaţă de partid.
Se pare că autorii au ales din disperare această
soluţie periculoasă. Grupul a ajuns la concluzia
că mofturile şi capriciile lui Ceauşescu pun în
pericol supravieţuirea culturală şi biologică a
naţiunii române”81.
Într-o declarație din 31 martie 1990,
fostul șef al DSS-ului, generalul-colonel (r) Iulian
Vlad, scrie că, deși existau informații certe privind pregătirea „Scrisorii celor șase” și transmiterea ei în
străinătate, Securitatea nu a luat nicio măsură care să împiedice acțiunea. În respectiva declarație, fostul
șef al DSS-ului susține că a tergiversat aplicarea ordinului de reținere a celor șase vechi activiști de partid,
invocând mai multe motive mai ales legate de starea de sănătate a persoanelor respective, spunând că
sufereau de afecțiuni care îi fac responsabili sau care pot avea urmări imprevizibile. Și, totuși, semnatarii
„Scrisorii celor șase” vor fi trecuți printr-o anchetă extrem de dură a Securității a cărei miză era, dincolo
de confirmarea datelor care atestau legături de natură informativă ale celor șase cu servicii de informații
străine, determinarea semnatarilor „Scrisorii” de a se dezice de ea. Într-o conversație cu soția sa, din seara
de 2 aprilie 1989, Silviu Brucan va mărturisi, cu referire la duritatea anchetei DSS-ului, că „este pe cale
să înceapă să înțeleagă «de ce și cum unii oameni sfârșesc prin a renunța la toate»”82. Pe 11 martie
1989, Silviu Brucan a fost arestat de către ofițerii DSS-ului și dus la sediul Direcției a VI-a Cercetări
Penale (UM 0638) din Calea Rahovei. „Erau atât de furioși, încât nici nu puteau vorbi limpede și
strigau tot timpul «trădător», «agent american», «spion imperialist». «Un vierme ca tine merită să
fie împușcat», a țipat unul dintre ei. O asemenea violență verbală m-a făcut să cred, o clipă, că mă
vor ucide”83, mărturisea Silviu Brucan după 22 decembrie 1989.
Înfricoșat, umilit, terorizat, hăituit și fără speranță pentru ziua de mâine, ca urmare a anchetei
ofițerilor DSS, Silviu Brucan va deveni un dușman de moarte al conducerii DSS și al instituției în
ansamblu. Din această perspectivă, putem înțelege faptul că, pe 31 decembrie 1989, Silviu Brucan
va propune desfințarea Securității ca instituție și arestarea, într-un mod umilitor, a șefilor DSS în
a căror mână fusese câteva luni de zile. Pe 13 martie 1989, Nicolae Ceaușescu a convocat o ședință
specială a CPEx al CC al PCR84 în care a fost prezentată situaţia lui Mircea Răceanu, care fusese arestat
pentru activități de spionaj în favoarea SUA, și a făcut, totodată, referire la „câţiva vechi clienţi”85, la
niște „derbedei politici, declasaţi şi moral şi politic, faţă de care partidul a luat o serie de măsuri”86.
Membrii CPEx al CC al PCR au luat act de „trădarea” vechilor activiști de partid și au fost de acord cu
cele exprimate de către secretarul general al PCR.
81
Apud http://www.criticatac.ro/17956/cum-fcut-de-ajuns-ion-iliescu-preedintele-romaniei-cu-recomandarea-lui-vladimir-
tismneanu-istorii-de-deteptat-copiii-ii/ (accesat pe 15.07.2014, ora 01.45).
82
83
Ibidem, p. 105 – 106.
84
La ședinţă au participat: Emil Bobu, Elena Ceauşescu, Lina Ciobanu, Ion Coman, Constantin Nicolae, Dăscălescu Constantin,
Dincă Ion, Dobrescu Miu, Fazekaş Ludovic, Niculescu Paul, Olteanu Constantin, Oprea Gheorghe, Pană Gheorghe, Popescu
Dumitru, Rădulescu Gheorghe, Andrei Ştefan, Bălan Radu, David Gheorghe, Giosan Nicolae, Gâdea Suzana, Ibănescu Neculai,
Milea Vasile, Mureşan Ana, Pacoste Cornel, Postelnicu Tudor, Radu Constantin, Radu Ion, Stoian Ion, Toma Ioan, Totu Ioan,
Ursu Ion. Au fost invitați la această ședință: Barbu Petrescu, Vasile Bărbulescu, Silviu Curticeanu, Ion Sârbu şi Eugen Florescu.
85
Ioan Scurtu, Cazul Gheorghe Apostol...
86
Ibidem.

Silviu Brucan a fost anchetat între 11 martie și 7 mai 1989, suportând 51 de interogatorii ale ofițerilor
Direcției a VI-a Cercetări Penale. „Când nu mai puteam, mă trânteam pe jos pe covor ca să adorm și
atunci aduceau un pat de campanie și-mi acordau 2 - 3 ore de somn, după care o luau de la început.
După trei zile au schimbat macazul: mă aduceau acasă la 2 – 3 noaptea și veneau pe la 6 dimineața
să mă ia cu Dacia. Duminica, e drept, mă lăsau până la 9 – 10 dimineața”87, scria Silviu Brucan
într-un articol din cotidianul Adevărul, din 25 iunie 1991, intitulat „Cine și de ce nu vrea «să-l supere
pe generalul Vlad»”. În timpul acestor interogatorii, DSS-ul a obținut și o serie de informații valoroase
privind politica SUA și a țărilor membre ale CEE față de România socialistă. „Din discuțiile purtate (de
către Silviu Brucan – n. n.) cu ambasadorul Roger Kirk și consilierul politic Michael Parmly a reținut
că actuala campanie inițiată împotriva R. S. România de guvernele statelor membre ale NATO a
fost concepută în cadrul unei ședințe a ambasadorilor acestora la București, care ar fi avut loc la
misiunea diplomatică americană”88, raportau ofițerii-anchetatori, pe 2 aprilie 1989, către șeful DSS,
generalul-colonel Iulian Vlad. Diplomații americani îl informaseră pe Silviu Brucan de faptul că Franța89
urma să dețină rolul de „prim atacant”, alături de celelalte țări membre ale CEE, deoarece „Washingtonul
nu mai are capacitatea de a exercita influență asupra Bucureștiului, datorită renunțării la clauză,
în timp ce Franța și celelalte țări vest-europene (prin) relațiile economice ce le au cu țara noastră
(România – n. n.) dispun de posibilități mult mai mari în acest sens”90.
87
88
Ibidem, p. 544 – 545.
89
Franţa lui François Mitterrand avea de plătit nişte poliţe regimului de la Bucureşti şi, implicit, lui Nicolae Ceauşescu personal.
În contextul desfăşurării „Afacerii Tănase – Haiducu” (20 mai – 31 august 1982), preşedintele François Mitterrand a fost
informat de şefii DST despre faptul că Charles Hernu, ministru al Apărării între 1981 şi 1985, ar fi agent KGB. Informaţia
provenea de la maiorul Matei Pavel Haiducu din CIE, care lucra şi pentru DST-ul francez. În dosarul lui Charles Hernu din arhiva
CIE se menţiona faptul că acesta fusese recrutat în 1962, când ocupa funcţii în ministerul francez al Afacerilor Economice, şi
furnizase informaţii de interes operaţional în domeniul politico-economic. Legătura cu Charles Hernu (alias Dinu) s-a întrerupt
în aprilie 1963 la cererea KGB. La începutul anului 1982, maiorul Matei Pavel Haiducu, „ilegal” al CIE în Franţa, va primi din
partea generalului-locotenent Nicolae Pleşiţă, şeful CIE, o misiune deosebit de „onorantă”: asasinarea lui Virgil Tănase şi a lui
Paul Goma. Virgil Tănase tocmai publicase, în revista pariziană Actuel, un articol extrem de acid despre regimul Ceauşescu
şi cultul personalităţii, intitulat „Majestatea Sa Ceauşescu întâiul, Rege Comunist”. DST‑ul va fi informat imediat de către
Matei Pavel Haiducu despre dublul asasinat pe care ar trebui să‑l comită la Paris şi urmează ceea ce istoria politică, dar şi a
spionajului, va consemna ca fiind „Afacerea Tănase – Haiducu” (A se vedea: Liviu Tofan, A patra ipoteză. Anchetă despre o
uluitoare afacere de spionaj, Editura Polirom, Iaşi, 2012, 295 p.). Ofiţerul CIE Matei Pavel Haiducu le‑a dezvăluit francezilor,
pe lângă misiunea de a‑i lichida pe Paul Goma şi Virgil Tănase, şi informaţia că Charles Hernu fusese recrutat de CIE şi predat
KGB. Într‑o declaraţie făcută în toamna lui 1996, Matei Pavel Haiducu va susţine că el a fost cel care a primit misiunea de a se
apropia, din nou, de Charles Hernu şi de a‑l reactiva, însă v-a informa DST‑ul despre acest lucru atunci când a trecut de partea
Franţei. În octombrie 1996, un articol apărut în săptămânalul L’Express va declanşa în Franţa un veritabil scandal naţional prin
afirmaţia că Charles Hernu, fost Ministru al Apărării (1981 – 1985) a fost agent KGB. L’Express va dezvălui faptul că, încă din
noiembrie 1992, un dosar de 88 de pagini a ajuns pe biroul preşedintelui Mitterrand, cu probe, în sensul că bunul său prieten
Charles Hernu, numit de el Ministru al Apărării în 1981, fusese agent KGB cu numele de cod „André”, cu certitudine până în
anul 1963, dar probabil că şi după aceea. François Mitterrand va declara dosarul „Hernu” ca fiind secret de stat (secret défense),
astfel încât urma să fie îngropat pe vecie. Cele 88 de pagini proveneau de la şeful Serviciului de Informaţii Externe, fostul
Centru de Informaţii Externe (CIE) al Securităţii, generalul Mihai Caraman. În contextul intensificării atitudinii publice ostile
a preşedintelui François Mitterrand ca urmare a „Afacerii Tănase – Haiducu”, CIE redactează, pe 6 septembrie 1982, un script
pentru „reluarea contactului cu André” care urma să fie realizat de către agentul care îl recrutase în 1962. DST-ul va observa o
întâlnire între „oamenii lui Hernu” şi rezidentul CIE de la Ambasada României din Paris. Preşedintele François Mitterrand îşi
va modifica discursul, însă nu va uita. „Poporul francez şi poporul român au legături solide. Sunt dator să le menţin”, va
declara preşedintele François Mitterrand pe 26 noiembrie 1982. În iulie 1982, François Mitterrand vizitase Budapesta care îl
sprijinise cu circa două – trei milioane de dolari în campania electorală din 1981, în timp ce Nicolae Ceauşescu îi oferise numai
62.000 de dolari. Dintr-o astfel de perspectivă putem înţelege declaraţiile din 21 decembrie 1989 ale lui François Mitterrand:
„Cum poate fi suportată dictatura exercitată în această ţară? (...) Un regim de putere personală, familială, care nu are
nici un motiv onest de a exista...” (Ibidem, p. 138). Preşedintele François Mitterrand nu va mai avea nicio convorbire cu
Nicolae Ceauşescu, ca urmare a celor petrecute în 1982, până la dispariţia fizică preşedintelui român. În 1984, preşedintelui
francez i se va înmâna un mesaj, din partea preşedintelui român, în care se făcea referire la relaţiile bilaterale şi la problemele
securităţii europene. Mesajul i-a fost înmânat de către Manea Mănescu, vicepreşedintele Consiliului de Stat al RSR.
90
Dosarul Brucan…, p. 544 – 545.

În interogatoriul din 5 aprilie 1989, Silviu Brucan va declara, cu referire la strategia SUA faţă
de România, că diplomaţii americani „apreciază că, în momentul de faţă în România nu există forţe
politice care să determine o schimbare şi tocmai de aceea doresc o stabilizare a relaţiilor româno-
americane”91, însă aceasta nu înseamnă că SUA „nu vor continua, ca şi până acum, să contacteze şi
să încurajeze pe disidenţi şi opozanţi şi chiar să condiţioneze anumite vizite sau înţelegeri de modul
în care sunt rezolvate aşa-zisele probleme ale drepturilor omului”92 în România. Ofiţerii-anchetatori
ai DSS vor raporta: „Menţionează (Silviu Brucan – n. n.) că, în prezent, nu se poate vorbi despre o
concepţie clară a Departamentului de Stat cu privire la obiectivele politice şi economice urmărite
în România, din moment ce actuala administraţie americană procedează la o revizuire generală a
laturilor politicii externe. După opinia lui Brucan Silviu, faptul că Departamentul de Stat studiază
propunerea lui Henry Kissinger, denumită Ialta II, privind reîmpărţirea sferelor de influenţă în
Europa de Est, ilustrează confuzie şi lipsă de decizie a administraţiei”93.
În condiţiile în care Silviu Brucan era anchetat de către DSS, Corneliu Mănescu a fost chemat la CC
al PCR unde va fi primit de Ion Radu şi Nicolae Constantin, din partea Colegiului Central de Partid, care i-au
cerut să-şi retragă semnătura de pe „Scrisoarea celor șase”. Fostul ministru de externe va fi anchetat permanent
de către ofiţerii DSS-ului, până la 22 decembrie 1989, miza fiind dezicerea de ceilalţi semnatari ai „Scrisorii
celor șase” şi, implicit, de document în sine. Gheorghe Apostol va fi chemat la Colegiului Central de Partid,
în perioada martie – aprilie 1989, unde se va încerca convingerea lui pentru a se dezice de semnătura de pe
„Scrisoarea celor șase”. În dialogul cu jurnalistul Ion Jianu, Gheorghe Apostol vă mărturisi: „Au încercat
prin toate căile să mă determine să-mi exprim regretul pentru această acţiune. O calificau ca pe o
acţiune trădătoare, ca un complot împotriva conducerii ţării şi a statului. Mi-am menţinut poziţia...
Voiam să-i spun direct lui Ceauşescu...De fapt, pentru asta venisem în ţară. Repet, puteam să rămân
în Brazilia, ca ambasador, în continuare. Şi aceste lucruri le explicam cu claritate celor de la Colegiul
de Partid, asumându-mi toată răspunderea pentru acţiunea pe care am întreprins-o. (...) N-am semnat
nimic, n-am dat niciun fel de declaraţie scrisă”94. Fostul înalt demnitar al PCR va fi exclus din PCR
într-o şedinţă a Biroului de partid de la sectorul 1 Bucureşti, fiind acuzat de trădare a intereselor României
socialiste, ale PCR etc. Excluderea a fost confirmată de către Comitetul de partid al Municipiului Bucureşti
unde s-a desfăşurat aceeaşi regie. A urmat preluarea de către Securitate pentru anchetă care se va desfăşura în
perioada iulie – septembrie 1989. „O practică diabolică: te ţineau în anchetă până la somnolenţă. Aveam
impresia câteodată că urma să cad de pe scaun. (...) Le-am repetat întruna: «Eu, Gheorghe Apostol,
român, mi-am făcut datoria de român,
de patriot. Am organizat acest grup
pentru a demasca politica şi practicile lui
Ceauşescu, care au dus ţara într-o situaţie
dezastruoasă». Cercetările s-au încheiat,
urma să fiu dat în judecată. O judecată
specială pentru trădare şi condamnarea
la moarte”95, mărturisea Gheorghe Apostol
cu referire la ancheta DSS-ului din vara
– toamna anului 1989. Va rămâne în arest
la domiciliu pe strada Barbu Ştefănescu
Delavrancea până pe 22 decembrie 1989.
91
Ibidem, p. 553.
92
Ibidem.
93
Ibidem.
94
Ion Jianu, op. cit., p. 64.
95
Ibidem, p. 66 – 67.

Pe măsură ce ancheta DSS-ului continua, având drept miză dezbinarea şi asmuţirea unuia împotriva
altuia a semnatarilor „Scrisorii celor șase”, folosindu-se de vechile lor animozităţi şi resentimente, precum
şi de declaraţii scrise96 sau înregistrate97, Nicolae Ceauşescu a ordonat mutarea semnatarilor „Scrisorii” la
periferia Bucureştiului pe motiv că nu pot locui în cartierul prezidenţial sau în proximitatea lui. Constantin
Pârvulescu fusese mutat, încă din 1979, într-un „bloc muncitoresc”, astfel încât Grigore Răceanu va fi
mutat în comuna Cojocna (judeţul Cluj) unde avea o casă, iar Alexandru Bârlădeanu a fost mutat într-un
apartament dintr-un „cartier popular”, unde va fi supravegheat continuu de echipele de filaj ale DSS-
ului. Corneliu Mănescu a fost evacuat de către cadre ale UM 0620 (USLA) care au intrat cu forţa în
locuinţă şi l-au luat pe sus pe fostul demnitar al statului român. Silviu Brucan va fi mutat în cartierul
Dămăroaia pe strada Izbiceni. Oferta făcută de către Silviu Brucan autorităților de la București privind
„promovarea intereselor R. S. România în raporturile cu țările occidentale”98, cu ajutorul relațiilor
sale din Occident, în schimbul încetării măsurilor coercitive îndreptate împotriva lui și a familiei99, a fost
respinsă. Anchetatorii DSS-ului i-au cerut să se dezică de conținutul „Scrisorii celor șase”, însă Silviu
Brucan va declara, în ancheta din 6 aprilie 1989, că, totuși, „dezicerea ar fi ineficace pe plan politic
și deosebit de dezonorantă pentru el”100. Diplomații occidentali aflați la post în București au încercat
și, uneori, au reușit să ia legătura cu unii dintre semnatarii „Scrisorii celor șase”, precum și cu ceilalți
disidenți români, în condițiile în care DSS-ul va face tot posibilul pentru a-i izola pe toţi cei care se
revoltau împotriva regimului Ceauşescu.
96
Stenograma şedinţei CPEx al CC al PCR din 18 august 1989 relevă faptul că fostul înalt demnitar al PMR/PCR, Gheorghe
Apostol, a solicitat, pe 31 mai 1989, clemenţă din partea CC al PCR și a Consiliului de Stat al RSR, ca urmare a difuzării
„Scrisorii celor şase”. În protocolul ședinței CPEx s-a consemnat următoarea hotărâre: „Comitetul Politic Executiv a fost
informat asupra conţinutului scrisorii prin care Gheorghe Apostol, vinovat de încălcarea legilor ţării şi nesocotirea
obligaţiilor de cetăţean român, roagă conducerea partidului şi Consiliului de Stat să-i acorde clemenţă. În legătură cu
aceasta, Comitetul Politic Executiv a hotărât să se prezinte propuneri privind măsurile ce trebuie luate în continuare,
inclusiv în privinţa informării membrilor partidului asupra gravelor abateri comise de Gheorghe Apostol” (Apud Petre
Opriș, Acțiunile lui Gheorghe Apostol și Dumitru Mazilu împotriva lui Nicolae Ceaușescu. 1989, în Analele Universităţii
Creştine „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, Seria Istorie – Serie nouă, Anul 1, Nr. 3, 2010, p. 165). Totuși, documentul din 31
mai 1989 nu este semnat de Gheorghe Apostol, deşi numele său se află menţionat la sfârşitul scrisorii. Noi cercetări în arhive
vor putea lămuri adevărul din jurul acestui document, deși istoricul Petre Opriș emite ipoteza că ar putea fi „de fapt, textul citit
de Gheorghe Apostol, înregistrat de Securitate şi auzit de Silviu Brucan pe durata anchetării sale de către locotenent-colonelul
Rădulescu” (Ibidem).
97
În faţa ziaristului Ion Jianu, în cursul interviului acordat în ziua de 7 februarie 1990, la Bucureşti, Gheorghe Apostol a
dezminţit categoric afirmaţiile lui Silviu Brucan care îl acuza de faptul că a trădat în timpul anchetei DSS-ului. „În sfârşit,
duminică după-amiază am fost escortat în «Camera Philips», plină de aparate şi instalaţii electronice. Lt. col. Rădulescu mi-a
spus: «Acum ascultă cu atenţie!» şi a pus în priză un magnetofon. Era o voce care citea tare un text. Şi am recunoscut imediat
vocea lui Gheorghe Apostol. Am avut, într-adevăr, un şoc. El mă acuza ca trădător de patrie, vândut imperialiştilor americani
şi declara că am scris «Scrisoarea celor 6» la ordinul CIA şi de aceea ar trebui să fiu judecat şi condamnat pentru trădare şi,
în mod specific, menţiona articolele din Codul Penal care trebuiau aplicate în cazul meu – o indicaţie clară că citea un text
pregătit de Securitate”, va scrie Silviu Brucan în volumul său de amintiri intitulat Generaţia irosită (p. 204).
98
99
Fiica lui, Anca Brucan, fusese concediată din TVR, iar ginerele său Nicolae Mircea, arhitect la Institutul de Proiectări
„Carpați”, a fost transferat la Sectorul de proiectări din Municipiul Călărași. Se intenționa mutarea întregii familii Brucan în
orașul Zimnicea.
100

1989. SUCCESORII POLITICI ŞI

DERIVA MENTALITĂŢILOR
– Fragment –
Dr. Adrian MAJURU
Intelectualul valah este predispus la sindromul obedienţei necondiţionate

faţă de puternicul clipei. Dacă peste zi liderul este răsturnat, intelectualul valah
depune jurământul solemn de obedienţă deplină faţă de noul lider, stigmatizându-l
pe cel plecat şi uitând hoţeşte de osanalele dedicate precedentului. Ofiţerul
austriac Johann Koradin a avut dreptate când a spus pe la 1856 că „populaţia
nu-i pregătită pentru revoluţie. Se ocărăşte ici şi colo, însă nimeni nu-şi pune
capul în foc, martiri politici nu cresc pe acest pământ”. Oferim cititorilor
povestea mecanismului acestui tip de ieftină şi periculoasă trădare. Partea tristă
a lucrurilor vine şi din tabăra puternicilor clipei. Aceştia nu sunt deloc scârbiţi
de lingăii de servici, de traseismul obedienţei lor. De aceea şi umilinţele impuse
de sus au adesea trăsături groteşti, împinse dincolo de fantezia ridicolului. Mulţi
dintre intelectualii români, care l-au cântat şi adulat pe regele Carol al II-lea între 1930 şi 1940, l-au înjurat
din clipa abdicării, din 5 septembrie 1940, pentru a-l adula pe noul sosit la tribuna istoriei, mareşalul
Antonescu, pentru ca apoi, începând cu 23 august 1944, să treacă în gaşca noului regim, care se contura
cu rapiditate. Au trecut de la extrema dreaptă la extrema stângă fără nici o jenă sau fară teamă de ridicolul
posterităţii. Acest traseism al obedienţei reprezintă semnificaţia deplină a lipsei de coloană vertebrală în
cultura şi politica românească. Deşi, într-o societate normală, elita intelectuala transferă modelul cultural
pozitiv către elita politică, în România intelectualii au preluat comportamentul obedient şi grobian al
omului politic. Dar să coborâm în istorie şi să-i vedem pe intelectualii români la treabă, cu osanalele şi
reverenţele lor, servicii făcute pentru sinecuri frumoase, titluri onorifice, poziţii privilegiate în societate,
pentru o vilă cu maşină la scară.
1930-1940
În anii ’30 se afirma că „nici într-o Domnie şi nici într-un veac nu s-au desăvârşit mai adânci
şi mai fertile schimbări, ca în aceşti cei dintâi zece ani din ciclul Regele Carol II” (Camil Petrescu,
Sensuri şi semnificaţii şi Sensul Restauraţiei). Regele „nostru” era scriitor şi artist, creator „de frumuseţi
nepieritoare care au încetat să mai fie un simplu atribut oratoric (Ion Peretz, Carol II Regele Românilor).
„Secolul Carol II”, ce se afla în „aurora întâiului deceniu”, nu a fost deloc liniştit, potenţialul „creator”
de securitate al „înaltei” autorităţi regale a fost subliniat până la exagerare (Cezar Petrescu, Zece ani de
domnie, „România”, an III, nr.728, 8 iunie 1940, p. 3). Într-o Europă care agoniza într-un simulacru de
stabilitate, explodând adeseori în violenţă şi dictat, regele „ctitor al luminii şi fărurar de ţară nouă” rămânea
în mijlocul furtunii „far luminos şi stâncă neclintită” (Perpessicius, Veacul Carol II, ”Vremea Nouă”, 8
iunie 1940, an III, nr.72, p.1). Pe bună dreptate se afirma „unde ar fi fost astăzi această Românie hărţuită
de ambiţii criminale şi bîntuită de vijelii contrare, dacă nu s-ar fi întors Suveranul?” (Camil Petrescu,

Serii şi semnificaţii şi Sensul Restauraţiei). Propaganda

anilor 1938–1940 vedea crearea „omului nou”, ca
un rezultat concret al „noii ere Carol II” şi care să
poarte „pecetea personalităţii puternice, mereu active
şi permanent prezente a Suveranului (Constantin
Giurăscu, După zece ani, După zece ani de Domni,
Ministerul Propagandei Naţionale, „România”, 8 iunie
1940, ediţie specială, an. III, nr. 728, p.7). În opinia lui
Cezar Petrescu, Carol II întruchipa o dublă autoritate:
aceea de Domn şi aceea de Führer. Astfel, personajul
regal era singularizat în peisajul regimurilor autoritare
ale Europei, cu o particularitate care îl ridica deasupra
atributelor altor lideri radicali, precum Adolf Hitler şi
Benito Mussolini. Tudor Arghezi încerca să prefaţeze în
Carol al II-lea 1940 eternizarea personalităţii regale, însă vremurile nu
au mai avut răbdare pentru împlinirea „veacului Carol
II” (Tudor Arghezi, Carol II Rege, p. 483). Regele Carol II devine un „Basarab al vremurilor noastre”
(Nifon Craioveanu, Mitropolitul Olteniei, Un Basarab al vremurilor noastre, „România”, 8 iunie 1940, p. 7),
era asemuit cu Pericle, August, Leon al X-lea si Ludovic al XIV-lea (Perpessicius, Veacul Carol II, “Vremea
Nouă”, 8 iunie 1940, an III, nr. 72, p. 1), iar pentru cultura românească se erija într-un nou Brâncoveanu.
Comparaţiile coboară în mitologic şi epic, persoana regală preluând valenţele lui Alb-Împărat, ale „Slăvitului
Fiu”, nimeni altul decât „Marele Împărat al Cerului” (Nicodim, Patriarhul României, Urare Majestăţii Sale
Regale la împlinirea a zece ani de domni», „România”, p. 9). Discursul propagandistic inocula mulţimii
atributele noului regim politic. În România anilor 1938-1940, aceste aspecte sunt numeroase: „Noul Regim”,
„România Renaşterii”, „Era Nouă”, „România Veşnică”, „Epoca de Aur” etc. „(…) Încă de acum zece ani,
odată cu înălţarea în Scaunul Ţării, Regele prefaţa regimul de autoritate şi patidul unic. Acesta nu sub semnul
precedentelor străine, ci reluînd firul întrerupt al unei vechi tradiţii voievodale. (…) Suveranul prefaţa un
regim similar celui din Germania şi Italia. Similar dar nu adoptat. Similar dar nu rezultat dintr-o convertire de
ultimă oră sub presiunea evenimentelor” (Cezar Petrescu, „România”, 18 august 1840, nr. 798, an. III, p. 1)
1940-1944
Abdicarea regelui Carol II, la 5 septembrie 1940, prefaţată de tulbura vară a anului 1940, a semnificat
şi schimbarea construcţiei-mit a conducătorului. Noul lider – Ion Antonescu – începe să-şi construiască
legitimarea prin distrugerea imaginii precedentului lider. Cu două zile înainte de abdicarea regelui Carol
II, ziarele de mare tiraj construiesc imaginea noului lider, care urma să preia atribuţiile politice supreme.
Astfel, „Noul Regim” gândit de Carol II se transformă peste noapte în „Noul Regim” al generalului Ion
Antonescu: „(…) O atmosferă nouă se impune. Ea se naşte din gravitatea istorică a clipelor de azi şi din
răspunderea noastră solidară faţă de viitor”. Calitatea de “salvator” al naţiunii este transferată generalului
Ion Antonescu chiar de fostul oficios carlist, ziarul „România”: “(…) Cuvântul pe care îl cerea Ţara,
întârziase. Omul lipsea… Şi iată, că în ceasul al 12-lea, omul s-a aflat şi cuvântul mult aşteptat a răscolit
cugetele! (…) E omul care sfinţeşte locul” (Cezar Petrescu, Un neam, un om, o chemare, „România”,
07.09.1940, an III, nr. 819, p. 1). Ion Antonescu devine astfel „Conducătorul ce ne trebuia este pentru noi
toţi, generalul Antonescu. Bărbatul puternic care a înfruntat eroic vijelia, gata să-şi încordeze puterile,
atunci când va sosi momentul, va şti să înalţe curajul ţării, să pregătească opera de dreptate şi de mântuire.
(…) Cu noua guvernare avem dorinţa că se va şterge repede, un trecut de umbră şi durere, făcând loc unei
epoci de dreptate, de înălţare şi lumină”( Cezar Petrescu, Presa şi numirea d-lui general Ion Antonescu la
conducerea statului român, „România”, 7 09 1940, an III, nr. 819, p. 3).

După 23 august 1944...
Cezar Petrescu, după ce a condus oficiosul carlist „România”, după 23 august 1944 devine unul
dintre sprijinitorii marcanţi ai regimului comunist: „(...) Căile lungi şi înalte cer popasuri din când în când.
...Cel de-al III-lea Congres al PMR se aseamănă cu asemenea popasuri de reculegere întru galvanizarea
energiilor constructive şi creatoare. ...Calea socialismului care ne-a smuls din smârcurile stătute unde
patria şi poporul zăceau să putrezească până mai deunăzi!...Mergem cu toţii, cot la cot şi umăr la umăr,
înainte. Drumurile sânt deschise tuturora pentru orice avânt azi. Piscul e sus, în lumină. Chiar şi noi,
vechea gardă, năzuim încă a urca. Ce să mai spună tânăra gardă, crescută sub ochii partidului?” ( Cezar
Petrescu, Pe calea socialismului, „Gazeta Literară”, anul VI, nr. 25, 16 iunie 1960, p. 1 și 4). „(...) Poporul,
aceste mulţimi muncitoreşti fără număr şi fără odihnă, ne stau pildă înaintea ochilor. Făurind ţara cea nouă,
sub îndrumarea PMR, au săvârşit în mai puţin de 16 ani, adevărate miracole...Un fapt este cert: scriitorii,
artiştii, savanţii, profesorii şi tehnicienii mai în vârstă, de-o mai veche provenienţă şi formaţie intelectuală,
şi-au dat dintru început adeziunea la regimul popular al noii Republici Populare Române....Un copil creşte
şi va fi aşa cum l-ai crescut în noile discipline. Dar
cărturarul cu părul alb...care a luptat ieri şi a venit
spontan la lupta de astăzi a tuturor...de ce-ar fi oare
abandonat să-şi macine în nimic elanul şi voinţa de
a se da? Aceasta a înţeles-o PMR încă din primele
cearsuri, păstrând continuitatea valorilor creatoare,
între ieri si azi, între azi si mîine” (Cezar Petrescu,
Trecut şi viitor, „Gazeta Literară”, anul VII, nr. 27,
30 iunie 1960, p. 1).
Perpessicius, de la Veacul Carol al II-lea,
saluta „Congresul Uniunii Scriitorilor din RPR”
căruia îi dorea „dezbaterilor lui, indiferent pe ce
temă, naturală sau ideologică, să se păstreze la cel
mai înalt nivel” ( Perpesscius, „Gazeta Literară”, anul III, nr. 24, 14 iunie 1956, p. 5). „Aşa cum pe Homer
îl revendicau şapte cetăţi elenice, pe Lenin l-au adoptat şi-l socotesc al lor toate noroadele lumii...fie-ne
îngăduit să aducem, pe altarul faimei universale a lui Vladimir Ilici Lenin, drept prinos, această modestă
contribuţie a noastră” (Perpesscius, Lenin şi literatura, „Gazeta Literară”, anul VII, 21 aprilie 1960, p.1
şi 2). Tudor Arghezi, pentru care regele Carol al II-lea era “un domn”, devine un exeget al noului regim:
„În 40 de ani de la întemeierea lui, partidul şi-a dovedit semnificaţia întreagă, în total contrast cu ce
fuseseră partidele politice de până la el. Partidul (la singular) cu înţelesul lui deosebit de sintetic, nu e un
simplu cuvânt de trei silabe. Partidul este o entitate, partid substanţă, partid prestigiu, partid criteriu, partid
suveranitate: suveranitate care emanăa de la popor” ( T.Arghezi, Partidul, „Scânteia”, 8 mai, 1961).
Alexandru Philippide: „În vorbirea şi în scrisul lui Lenin, ideile prindeau viaţă. ...În lumina
concepţiei leniniste despre cultură, în suportul noului umanism socialist căruia el i-a dat îndrumarea şi
imboldul hotărâtor, lucrează şi crează astăzi a treia parte din populaţia globului” (Alexandru Philippide,
„Gazeta Literară”, anul VII, 21 aprilie 1960, p. 2). George Călinescu: „Un plan grandios mi se păreau
încă acum două luni tezele raportului tovarăşului Nichita Serghievici Hruşciov ce urmează a se examina
la Congresul al XXI-lea al PCUS. (...) Prin urmare căpătăm pentru întîia dată, ca intelectuali, un titlu
onorabil: “lucrători” şi suntem chemaţi ca oameni ai artelor să folosim în lupta pentru socialism „gesturi
înalte” (George Călinescu, Un plan grandios, „Gazeta Literară”, anul VI, nr. 5, 29 ianuarie 1959, p. 1).
Ion Marin Sadoveanu: „(...) Axându-ne pe problemele esenţiale ale politicii lagărului socialist, lagăr al
păcii, al progresului şi al binelui omenirii, coordonatele politicii noastre externe, aşa cum reies din raportul
tovarăşului Gheorghe Gheorghiu Dej, fixează prezenţa hotărâtă a RPR în lupta care până la sfârşit va
fi biruitoare, pregătind un viitor luminos omenirii întregi” (Ion Marin Sadoveanu, Pe linia coexistenţei
paşnice, „Gazeta Literară”, anul VII, nr. 38, 15 septembrie 1960, p. 1).
*
DUPĂ 25 DE ANI
TIMIȘOARA, DECEMBRIE 1989
– Fragment –
După primele momente ale manifestărilor
stradale din 15, din după-amiaza și seara zilei de 16
decembrie, Puterea a perceput situația din Timișoara
într-un mod, realitatea fiind alta. Se poate identifica
o inconsecvență de-a dreptul derutantă în replicile
ei față de situația din oraș. Dictatorul a lansat ideea
intervenției serviciilor secrete străine, forțele de
represiune au arestat, însă, peste opt sute de…
timișoreni!
Dacă vinovați de ieșirea în stradă a locuitorilor
urbei ar fi fost agenții CIA, KGB, MOSSAD, de ce
Titus Suciu Vasile Bogdan
nu a fost identificat printre arestați nici un străin? Mai
mult de-atît, din moment ce se stabilea că întemnițatul
era cetățean român, locuitor al urbei, de ce nu i s-a dat drumul nici unei persoane reținute?!
Comportamentul forțelor de represiune pune în evidență ideea, obsesia organelor politice locale
împărtășită de altfel, prompt, de liderii militari. Dictatorul avea nevoie de un vinovat și, cum nu l-au găsit,
au încercat să-l… confecționeze! Vinovatul trebuia să fie un grup, poate chiar un partid. Ilegal, firește.
Format, însă, conform modului lor de a judeca, din îndeajuns de mulți membri, deoarece o mobilizare atât
de amplă nu și-o puteau explica în alt mod.
Ce i-a împiedicat pe oamenii Puterii să ajungă la adevăr? Necunoașterea psihologiei mulțimii pe de
o parte, suficența comunistă pe de alta. Că n-a existat un grup, un partid, care să fi organizat mișcările,
revoluția din Timișoara, poate fi dedus din faptul că, cel puțin până în prezent și cu totul exclus în
viitor, nu a pretins nimeni acest statut!
Atunci?... Atunci se cade să luăm lucrurile așa cum au fost, nu cum a încercat să le prezinte Puterea!
Sintagma adecvată, impusă de realitatea acelor momente, este lideri de moment. Timișorenii au ieșit pe

străzi datorită precarei stări materiale, din solidaritate pentru un

concitadin persecutat, deoarece cunoșteau situația din celelalte țări
socialiste și și-au spus e momentul… Sigur, e adevărat că pentru
a întreprinde ceva mulțimii îi e necesar un lider, dar tot atât de
adevărat este că mulțimea are capacitatea de a-și găsi liderul în ea
însăși.
Primii lideri, din păcate neidentificați, au fost timișorenii
care au lansat primele lozinci revendicative. Statutul lor a fost
efemer, de doar câteva momente. Acelea în care au lansat sloganul,
în care acesta s-a scandat de cei din jur. Au fost, însă, și lideri de mai
largă respirație, Ion Monoran, Zăgănescu Daniel și Sorin Oprea.
ION MONORAN
Ion Monoran, fiul Mariei Suciu și al lui Alexandru Monoran,

s-a născut la data de 18 ianuarie 1953 în comuna Ciacova, județul Ion Monoran
Timiș.
Mai târziu va fi cunoscut ca un poet frondeur, vulcanic, tumultos, inconformismul său fiind, însă,
structural, libertatea civică – vocație. În 1971 – ultima clasă de liceu – este exmatriculat, totodată exclus din
UTC, deoarece e prins la graniță în încercarea de a ajunge în Vest. Nu voise să facă rău nimănui, dorise – și
crezuse că avea acest drept – să vadă lumea, să călătorească, să scrie poezie ca un om liber. Nu e condamnat,
se angajează ca muncitor în Timișoara. În schimbul acestor idealuri, regimul comunist îi oferă un stagiu
militar în… construcții!
Înzestrarea nativă îl apropie, după care în scurt timp se impune ca personalitate puternică, în
cenaclurile Pavel Dan al Casei de Cultură al studenților din Timișoara, și Lumina, de la întreprinderea
Electrobanat; debutează cu poezie în revista Forum studențesc în anul 1976; își încheie studiile liceale –
liceul de filologie-istorie din Timișoara – la seral în 1978; are lecturi de succes în prezența unor redactori
ai revistei Amfiteatru – Dinu Flămând, Mihai Tatulici, M.N. Rusu… –, care, de altfel, îi acordă după aceea
o pagină întreagă de poezie în revistă; comentatorii fenomenului literar de atunci îl plasează printre cei
mai importanți poeți ai generației ’80 Magdalena Ghica, Domnița Petri, Patrel Berceanu; scrie elogios
despre poeziile sale cunoscutul critic Marcel Pop Corniș; în 1984 Florenţa Albu îl anunţă că va apărea
cu câteva poezii într-un caiet al debutanţilor la Editura Albatros, totodată îi solicită colaborarea la revista
Viaţa românească; în 1990 este membru fondator al ziarului Timișoara și al Societății Timișoara; în 1993,
după atâtea amânări, deschide, își consultă dosarul și, din creațiile scrise în perioada 1975-1989, selectează
cu scrupulozitate caracteristică un număr de poezii, finalizează un volum, îi dă titlul Locus Periucundus,
stabilește cu editorul să se întîlnească pentru ultimele detalii în vederea publicării cărții.
Întâlnirea nu a mai avut loc, Ion Monoran se stingea cu doar câteva ore înainte de a se vedea cu
editorul!
Înainte de Decembrie 1989
Fire rebelă nu recalcitrantă, impetuoasă nu violentă, altruistă nu egoistă, Ion Monoran a intrat în
conflict cu ideologia comunistă încă din perioada liceală. Prin anul 1971, când Ceaușescu a declanșat în
țară revoluția culturală, modalitate – de sorginte chineză – prin care dictatorul, în viziunea viitorului poet,
extindea la nivel național ceea ce fusese cîndva… experimentul Pitești din anii 1949-1952.
Prea vulcanic pentru ca prin cuvinte să-și îngenuncheze ideile, aspirațiile, viziunile, în penultima
clasă de liceu e exmatriculat din toate şcolile din ţară, încorporat într-o unitate militară disciplinară unde
norma zilnică era fie 5 metri cubi de pămînt săpat, fie descărcarea a 40 tone de materiale din vagoane, fie
prestarea altor munci grele, epuizante, împreună cu un grup de pușcăriași, în oricare din cele trei situați în

fiecare seară, la raport, fiind recompensați cu sintagma…

sunteți pleava societății comuniste!
Dincolo de umilirile suportate în perioada
stagiului militar, grija statului comunist pentru tineretul,
viitorul țării, s-a concretizat în împiedecarea publicării
unui prim volum de poezie. Ion Monoran câștigă
concursuri de debut la mai multe edituri dar, datorită…
trecutului său neconform cu preceptele comuniste,
manuscrisele rămân în sertarele redactorilor, nu devin
cărți.
16 Decembrie
În seara zilei de 16 decembrie 1989, Ion

Monoran, însoțit de un grup de prieteni printre care și
Daniel Zăgănescu, ajunge în Piaţa Maria între orele
18.30 și 19.00. Până atunci stătuseră în jurul unei mese,
la restaurantul Cina, cu câte o sticlă de bere în față. Știau
toți, de ici, de colo, ce se petrecuse vineri seara în zona
Piața Maria și, având în vedere tulburătoarele răsturnări
de situații din RDG și RSC, prezentate de televiziunea
iugoslavă, post ce putea fi receptat în Timișoara,
își exprimau opiniile, și le confruntau, încercau să
anticipeze cum vor reacționa românii, ce se va întâmpla
în România ținând cont de contextul european creat.
Nu prea cădeau de acord. Unii erau convinși că regimul
comunist avea să fie înlăturat ca în celelalte țări socialiste
europene, alții, făcînd referire la lipsa unor opozanți de
talia lui Václav Havel, Lech Walesa… la care adăugau și
draconicul aparat securistic autohton, aveau îndoieli pe
care nu ezitau să le prezinte, să le susțină prin fel și fel
de argumente.
Ion Monoran făcea parte din prima tabără.
Simțea, era sigur, se dădea peste cap să-și convingă
prietenii că și românii vor ieși pe străzi, că își vor cere
drepturile, că nu vor da înapoi, că îl vor înlătura pe
dictator, că vor obține ceea ce-și doreau de ani și ani.
Discuția lor nu s-a încheiat la restaurantul Cina,
a fost încheiată de Istorie, peste cîteva zile.
Dacă s-ar fi găsit în vreun local mai îndepărtat
de centru, nu e exclus să fi băut încă un rînd, poate mai
multe de beri, după care să plece acasă. Însă fiind la
aproximativ cinci sute de metri de Piața Maria, subiectul
pus în discuție referindu-se chiar la ce se întâmplase
acolo în seara precedentă, au părăsit restaurantul și s-au
îndreptat spre locul cel mai fierbinte al orașului.
Când au ajuns în zonă, au fost destul de
dezamăgiți. Au dat de aproximativ 250 de persoane. Prea
puțini pentru ce se așteptaseră să găsească, îndeajuns de

mulți ca să aibă de la ce porni! Iar a porni însemna stare și masă critică. Adică entuziasm și număr de
persoane. Găsiseră niște oameni liniștiți, tăcuți, persoane ce păreau destul de decise să nu părăsească locul
cu una, două, din păcate destul de puține. Aveau această impresie fiecare din grupul lor, Ion Monoran a fost
primul care a încercat să schimbe situația. A încercat pentru că de la ceea ce se petrecea acolo s-ar fi putut
ajunge la… ceva, după cum nu era deloc ca… ocazia să se rateze. Așa că, fără să se consulte cu prietenii săi,
a intrat printre oameni spunîndu-le… trebuie să facem ceva, oameni buni, trebuie să facem, ca să nu avem
soarta celor din Brașov. Și pentru că gestul e mai convingător decât cuvântul, a început să lanseze lozinci…
Libertate!... Români veniți cu noi!... i-a îndemnat, au cântat Hora Unirii.
Inițiativele au dat rod, lumea a început să prindă curaj, oamenii se manifestau cu tot mai multă
dezinvoltură. Altfel spus, de-acum stăteau bine cu starea, ceea ce trebuia asigurată era masa critică. Ideea
a fost tot a lui Monoran, care le-a zis celor din jur… primul lucru pe care trebuie să-l facem e să oprim
tramvaiele, pentru a fi cît mai mulţi, iar apoi să mergem la Comitetul Judeţean de Partid!
Cuvintele au fost auzite și de timișorenii de bună credință, dar și de niște inși în misiune, care i-au
cerut să se legitimeze, unul dintre ei adresându-i printre dinți cuvintele… lasă, că ai să vezi tu unde o să
mergi, pletosule.
După ce l-au legitimat, Ion Monoran a spus… poate o să merg unde ziceți, dar până atunci voi opri
tramvaiele! Și a făcut câţiva paşi şi a oprit primul tramvai ce venea dinspre Gara de Nord.
Vatmanul, un tânăr între 25-30 de ani, îmbrăcat în costum de blugi, s-a speriat, nu înțelegea ce se
întâmpla, mulțimea îl speriase, n-avea ce căuta acolo, voia să plece, l-a rugat să-l lase să plece; Monoran
l-a liniștit, i-a spus să urce în vagon, după care a decuplat pantograful invitând călătorii să coboare. N-a fost
nici o problemă, nu s-a revoltat nimeni, oamenii au coborît și, din curiozitate, ori poate că nu doar de aceea,
s-au resfirat printre oameni, s-au alăturat celor de acolo. A procedat la momentul potrivit și cu tramvaiul
din partea opusă, ceea ce a însemnat că în spatele acestora s-au oprit apoi toate tramvaiele, consecința cu
adevărat importantă fiind faptul că, într-un interval destul de scurt de timp, spațiul acela gemea de lume.
Inițiativele stimulează spiritul inventiv, ideile dau naștere altor idei. Ion Monoran a oprit tramvaiele,
prietenul său, Zăgănesc Daniel, a fructificat situația. S-a urcat pe un tramvai, pentru a fi văzut de cât mai
mulți timișoreni, după care li s-a adresat cu niște cuvinte teribile: mă numesc Daniel Zăgănescu, nu mi-e
frică de Securitate, vă rog scandaţi cu mine… Jos Ceauşescu!

Uluiri, nedumeriri, priviri în dreapta, stânga… Zăgănescu și-a repetat îndemnul și, de data asta
destul de repede o voce… alta… altele, în cele din urmă toată lumea Jos Ceaușescu! Jos Ceaușescu! Jos
Ceaușescu!... Jos Ceaușescu! și Vrem căldură! și Vrem pîine! și... Ajunși aici, stabilind că de un timp totul
era în regulă și cu... starea și cu masa critică, Ion Monoran și-a spus că era momentul să se treacă la partea
a doua a propunerii făcute înainte de a fi legitimat de securiști.
Cum stabilise de atunci unde trebuiau să ajungă, Ion Monoran s-a gândit la traseu. A evitat trecerea
prin centru de teamă că tinerii mai entuziaști ar fi putut, într-un exces de zel nu ușor de stăpânit, să spargă
vitrine, să vandalizeze librăriile pline doldora de… operele dictatorului, alegând să meargă pe bulevardul
Vasile Pârvan și pentru a atrage în grupul lor studenți din cămine.
Când s-au apropiat de podul din preajma Regionalei CFR, un grup a fost gata-gata să se îndrepte
spre centru, nu să-i urmeze pe ei. Poetul a intervenit, i-a lămurit, tinerii s-au reîncadrat în coloană.
La sensul giratoriu de lângă Ştrandul Termal a oprit coloana circa 15 minute, pentru a-i aştepta pe
studenţi, pe cei rămaşi în urmă.
Aici s-ar fi putut consuma un incident cu posibile consecințe neplăcute. Niște inși, îmbrăcați în
civil dar după părerea lui securiști în misiune, i-au sugerat să îndemne mulțimea să oprească mașinile,
să blocheze artera. N-a agreat ideea, a luat-o din nou înaintea mulţimii şi s-au îndreptat spre Comitetul
Judeţean de Partid.
Când au ajuns în zonă, o maşină de pompieri a încercat să-i disperseze cu jetul de apă. Manevra a
eșuat, de tun s-au ocupat niște tineri și expeditivi și pricepuți care, în doar câteva momente, au transformat
arma lor în unealtă inofensivă. Pe de altă parte, aproape în același timp, clădirea și-a pierdut statutul de
sediu politic. Sprijinindu-se pe umerii câtorva tineri, poetul a smuls steagul de deasupra ușii, căruia i-a
îndepărtat cunoscuta stemă comunistă cu secera și ciocanul.
Lucrurile nu s-au desfășurat cum speraseră. Veniseră să stea de vorbă cu Radu Bălan, dar în locul
acestuia au avut de a face cu o trupă de scutieri, care au folosit fiole cu gaze lacrimogene.
Erau mulți, nu s-au speriat cu una cu două, dar din cauza gazelor, a violențelor scutierilor, lumea
a început să se împrăştie…
17 Decembrie
În perioada aceea poetul locuia în Piața Unirii. După cele întîmplate în Piața Maria și pe drumul
înspre clădirea Comitetului de Partid, în fața acesteia, somnul n-a fost somn, odihna n-a fost odihnă,
liniștea n-a fost liniște. A fost… zvârcolire, întrebări fără răspuns, spaime la orice zgomot ce putea fi
considerat bătaie în ușă. Situația era clară, pentru ceea ce făcuse în seara, în noapte ce trecuse, nu se putea
să nu se găsească pe lista vreunui, poate chiar mai multor securiști, și dacă timișorenii n-aveau să continue
să iasă pe străzi, soarta lui…

Din fericire, deși, parcă, nu la nivelul așteptat în primele ore ale zilei, localnicii i-au înlăturat
grijile; au părăsit locuințele, au ieșit pe străzi, au venit în centru. În jurul orelor 15.30 prin Piaţa Libertăţii
circula un TAB în viteză, încercând să elibereze un tanc blocat în faţa clădirii Vechii Primării. Împreună cu
cîțiva timișoreni, pe care nu-i cunoștea dar cu care s-a înțeles perfect din doar două-trei cuvinte, au plasat
în mijlocul străzii un container de gunoi și un chioșc de ziare, unde se vindeau și lozuri în plic. Manevra
lor a fost eficientă, acceptând că nu mai era nimic de făcut, conducătorul TAB-ului n-a mai continuat
manevrele de până atunci. Numai că în momentele următoare situația a devenit dramatică. La ora 16,45 –
ochii i-au căzut întâmplător pe ceas iar ora și ce s-a întîmplat i-au rămas în minte bine, foarte bine fixate
– din clădirea Casei Armatei a ieșit un ofițer în fruntea cîtorva soldați și, la comanda lui, au tras în plan
orizontal, nu ca pînă atunci, în aer.
Ofițerul, la al cărui nume avea să ajungă mai tîrziu, se numește Joițoiu Vasile, rezultatul intrevenției
sale – opt-nouă persoane ucise. Pentru crimele astea e adevărat, a fost judecat, dar dosarul a fost clasat,
ucigașul e liber! Folosindu-ne de niște pături sustrase din chioșcul de ziare cu care blocaseră TAB-ul,
alături de cîțiva timișoreni inimoși, au ridicat răniţii şi i-au dus la Spitalul Clinicile Noi, deoarece la
Spitalul Militar au fost refuzaţi, martori la aceste scene dramatice fiind Claudiu Iordache, soţia şi fiica sa,
Monoran Alexandru, Miodrag Konstantinovici…
20 Decembrie
În zilele de 18 şi 19 decembrie, din motive lesne de înțeles, Ion Monoran n-a ieșit în oraș. Însă în 20
decembrie poetul se implică în tulburătoarele evenimente ale acelei zile din nou. Alături de Lorin Fortuna,
Claudiu Iordache… Ion Monoran pleacă, în jurul orei 20, de la Operă spre Comitelul Județean, știindu-se
că acolo se găsea primul ministru Constantin Dăscălescu.
Temându-se că avea să fie recunoscut, nu a urcat alături de ceilalți membri ai grupului, dar în fața
clădirii a avut multe inițiative salutare; alături de niște tineri au blocat TAB-ul condus de căpitanul Taşcău
de la UM Buziaş, împiedicându-l să părăsească zona; a strâns mai multe sticle pe care le-a umplut cu
benzină, transformându-le în cocktailuri Molotov; a organizat mai multe pichete de pază în jurul clădirii
pentru a împiedica fuga primului ministru…În jurul orelor 24, cînd grupul condus de Lorin Fortuna a
părăsit clădirea Comitetului Județean, în drum spre Operă se oprește la locuința sa. Claudiu Iordache s-a
simțit rău și poetul i-a oferit un pat, pentru a se odihni cât de cât. După ce acesta își revine se îndreaptă
amândoi spre Operă, unde a participat la toate acţiunile inițiate de FDR până după căderea dictatorului.
În lista cu participanţi, întocmită în timpul evenimentelor, apoi a Revoluției din Decembrie 1989, Ion
Monoran se găsește la poziţia 56.

La București, forțele de ordine ce
O REVOLUŢIE
urmau să asigure buna desfășurare a mitin-
gului din ziua de 21 decembrie au fost mobi-
lizate în dimineața zilei când era programat
ÎNCARCERATĂ evenimentul.
– Fragment – q Barajul 4, Aleea Crețulescu, de la librărie la

clădirea Consiliului de Stat;
q Barajul 5, Calea Știrbei Vodă, la intersecția
Alexandru GRIGORIU cu Calea Victoriei, în dreptul Hotelului Athénée
Palace;
q Barajul 6, strada Constantin Exarcu și strada
Forţele de or-
Gabriel Peri;
dine erau formate din
q Barajul 7, strada Franklin, la inter-secția cu
147 de cadre de Miliție,
strada Nicolae Golescu;
atât în ținută milita-
q Barajul 8, strada C.A. Rosetti, la intersecția
ră cât și civilă, 300
cu strada Boteanu;
de ofițeri de la Școala
q Barajul 9, strada Boteanu, la intersecția cu
de Perfecționare a ca-
strada Onești;
drelor de Miliție din
q Barajul 10, strada Onești, la intersecția cu
București, în ținută
Bd. Nicolae Bălcescu.
civilă. Conform ordi-
Rezerva era dispusă la intrarea Hotelului
nului primit din cadrul
Union.
Ministerului de Interne, al generalului Gianu Bu-
La aceste unități ale Miliției se adăugau
curescu – locțiitor al șefului DSS – comandan-
și cele aparținând Securității. Din partea acesteia
tul acțiunii și al col. Marin Bărbulescu – șeful
au fost mobilizate opt plutoane, alcătuite din câte
Miliției Capitale –, aceste efective au fost organi-
24 de militari în termen, îmbarcați în autobuze și
zate în zece baraje și o rezervă:
dispuși astfel:
q Barajul 1, la intrarea Ministerului de Interne;
q Rezerva nr. 1 din U.M. 0530, la garda Con-
q Barajul 2, în strada Academiei, la intersecția
siliului de Stat;
cu 13 Decembrie;
q Rezerva nr. 2 din U.M. 0305, în strada Franklin;
q Barajul 3, în Calea Victoriei, la intersecția cu
q Rezerva nr. 3 din U.M. 0563, în strada Bo-
strada 13 Decembrie;
teanu;

q Rezerva nr. 4 din U.M. 0563, în sala Plenarelor;

q Rezerva nr. 5 din U.M. 0305, lângă ARCOM;
q Rezerva nr. 6 din U.M. 0563, lângă magazi-
nul Adam;
q Rezerva nr. 7 din U.M. 0396, în părculețul
din fața restaurantului Cina;
q Rezerva nr. 8 din U.M. 0396, la Biblioteca
Central Universitară.
Pe lângă aceste unități ale Miliției și
Securității au mai fost constituite patru rezerve de
intervenție cu valoarea unei companii de Secu-
ritate (Securitate-Miliție) și care au fost dispuse
astfel: două unități în cazarma de la Băneasa, una
în cazarma Roșu și una în cazarma Măgurele.
Pentru o bună desfășurare a mitingului, în
Piața Palatului și pe căile de acces adiacente au
fost desfășurate forțe de represiune. Totodată, s-a
luat măsura blocării anumitor străzi cu autovehicu-
le grele, pentru a preîntâmpina pătrunderea în zona
mitingului a unor posibile grupuri turbulente.
După numai 6 minute de la începerea
discursului, Nicolae Ceaușescu s-a văzut nevo-
it să-și întrerupă pentru prima dată alocuțiunea,
fără ca – de data aceasta – acest fapt să fi fost
unul dorit. Deși a reușit să-și reia discursul, at-
mosfera din Piața Palatului l-a determinat, în ● Rezerva nr. 6, blocarea străzii 13 Decembrie;
final, să se retragă din balconul clădirii Comite- ● Rezerva nr. 7, blocarea Pieței Cosmonauților;
tului Central. Situația de panică creată în timpul ● Rezerva nr. 8 pe Bd. Magheru, de la strada
mitingului, ca urmare a unui eveniment ce nu a Onești, până la restaurantul Grădinița.
primit din partea specialiștilor un răspuns fără În intervalul 15.00-15.30 forțele aflate
echivoc, a determinat părăsirea Pieței Palatului în dispozitivul de apărare se va mări, ca răspuns
de către manifestanți. Ulterior, și ca rezultat al la creșterea numărului protestatarilor, și a avut
apariției unor grupuri de tineri ce scandau lozinci următoarea componență și dispoziție în teren:
anticeaușiste, o parte dintre aceștia se vor regrupa – O companie din U.M. 0563 a întărit cordonul
pentru a protesta împotriva regimului comunist. de ordine de pe Calea Victoriei, între Hotel Con-
După evacuarea pieței, comandantul tinental și Electrolux;
acțiunii a ordonat prin intermediul statului ma-
● Două plutoane din U.M. 0575 au fost dispuse
jor al acțiunii, condus de col. Ciobanu, ca toate
pe Bulevardul Magheru, în dreptul Restaurantu-
forțele participante la acțiune, – inclusiv rezerve-
lui Grădinița;
le – să participe la blocarea accesului către Piața
● Un pluton din U.M. 0575. A fost trimis pe
Palatului, pentru a se preîntâmpina o eventuală
Știrbei Vodă și Calea Victoriei, în dreptul Hotelu-
pătrundere către Comitetul Central. Dispozitivul
lui Athénée Palace;
creat pentru acest obiectiv a fost redislocat în ur-
mătoarea configurație: ● Un pluton din U.M. 0575, pentru întărirea cor-
● Rezerva nr. 1, la garda Consiliului de Stat; donului de pe strada Onești;
● Rezerva nr. 2, și 4, la blocarea străzii Onești; ● Două plutoane din U.M. 0396, pe Bd. Maghe-
● Rezerva nr. 3, blocarea străzii Boteanu; ru, între strada Onești și Grădiniță, la intersecții.
● Rezerva nr. 5, blocare pe Calea Victoriei între – Șapte plutoane a câte 30 de militari din U.M.
Hotel Continental și magazinul Electro

Lingua

Caietele Revolutiei. Nr. 4 (53) - 2014

Caricato da

Informazioni sul documento

Titolo originale

Copyright

Formati disponibili

Condividi questo documento

Condividi o incorpora il documento

Opzioni di condivisione

Hai trovato utile questo documento?

Questo contenuto è inappropriato?

Copyright:

Formati disponibili

Caietele Revolutiei. Nr. 4 (53) - 2014

Caricato da

Copyright:

Formati disponibili

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE

din Decembrie 1989

Nr. 4 (53) /2014

Acad. dr. Dan BERINDEI

REDACTORI Dosar - Cehoslovacia 1988-1989

Claudiu IORDACHE Interviu

Timpul refuzului și al devoțiunii

„... Nu poate avea încredere în caracterul stihnic și în

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (53)/2014 | 3

Metodă şi bună credinţă

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (53)/2014 | 5

Prof. univ. dr. Alexandru OŞCA

6 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (53)/2014

DOSAR - CEHOSLOVACIA 1989

La Praga, Godot a venit!

Artist, susţinerea dramaturgului Václav Havel care la acea

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (53)/2014 | 7

Dragă Samuel Beckett,

Dragă Václav Havel,

(Corespondenţă Václav Havel

LA PRAGA, GODOT A VENIT!

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (53)/2014 | 9

15 ianuarie. La Praga ies în stradă 15 ianuarie. Populaţia din Praga

10 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (53)/2014

în vedere menţinerea şi chiar

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (53)/2014 | 11

accesul opoziţiei la mass-media. Concomitent, Cehoslovac se constituie Forumul Democratic al

În cadrul unui interviu cu Maximilian

DRAMATURG pozitive în spatele ideii. Cred că la început ideea

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (53)/2014 | 13

14 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (53)/2014

aborda criza morală și apatia generală din Cehoslovacia, ca

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (53)/2014 | 15

16 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (53)/2014

Au fost mobilizate în acest sens 13.000 de militari și 155 de

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (53)/2014 | 17

Dr. Alexandru GRIGORIU

18 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (53)/2014

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (53)/2014 | 19

cum observ schimbările ce au loc, se pare că se Jan Kasal, un student la filosofie la

Demonstraţia religioasă din Slovacia,

RENAŞTEREA din 25 martie 1988, a fost o idee îndrăzneaţă,

UNUI POPOR douăzeci de ani, şi, totodată, a rupt tradiţia anilor

Învingerea apatiei celor douăzeci de ani

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (53)/2014 | 21

22 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (53)/2014

problemelor pe care le împărtăşim şi pe care dorim să le rezolvăm. Hotărârea noastră va rămâne

Pe măsură ce dificultăţile economice ale Cehoslovaciei se accentuau, în contextul derulării

„Cehi, veniţi cu noi!”

Pe 15 ianuarie 1989, cu ocazia manifestaţiilor

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (53)/2014 | 23

24 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (53)/2014

oficiale, scandând lozinci anti-comuniste şi anti-guvernamentale. „Vrem un nou guvern!”, scandau

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (53)/2014 | 25

DOSAR-CEHOSLOVACIA 1989 - DOCUMENTE

RAPORTUL AMBASADEI ROMÂNIEI LA PRAGA

26 noiembrie 1989, ora 11.30

Tovarăşului ministru Ion Stoian,

26 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (53)/2014

Să se numească reprezentanţi pentru a purta discuţii imediate cu studenţii aflaţi în grevă.

INFORMAREA AMBASADEI ROMÂNIEI LA PRAGA

26 noiembrie 1989, ora 22.30