Nerozii nihiliste

Un nihilism rafinat

In teoria unui nihilism rafinat se spune că suntem deja morţi şi doar ne

acordăm impresia că mai trăim.

Mitologia celui mai pur nihilism

În situaţia în care un tiran mondial, pentru a termina cu circul existenţei
omeneşti, ar plănui să distrugă lumea, de pildă folosindu-se de servieta sa de
comandă pentru toate bombele atomice din lume, şi aceasta pentru a face un
exerciţiu al puterii absolute, combinat cu un maxim de altruism care se
înfăţisează ca sfîrşitul tuturor suferinţelor, tuturor inegalităţilor, tuturor îndoielilor
printr-o ciupercă nimicitoare, ca cele două feţe ale unei monezi - unde capul este
puterea, iar pajura altruismul – acesta, aflat pe treapta cea mai de sus a puterii şi
cea mai pură va avea nevoie de acordul unuia sau a mai multor secundanţi care
vor să răstoarne scara puterii în favoarea lor şi care vor zădărnici, din această
cauză, orice holocaust mondial, pentru că încă mai au o treaptă pînă la putere şi
de aceea altruismul ca mijloc pentru putere va fi mai slab pronunţat decît raţia de
putere deţinută şi prin urmare nu vom avea de-a face cu două feţe ale unei
monezi.

Dintr-un alt punct de vedere, nihilismul – înţeles aici în sensul mistuirii oricărei
valori omeneşti, oricărei fiinţări omeneşti, fie ea primitivă sau civilizată – ţine de o
credinţă, chiar de o metafizică, explicată prin paradoxul paharului cu apă: poate
apa dintr-un pahar, ea singură, să se expulzeze din acel pahar? Nihilismul prin
voinţă proprie pare imposibil. Credinţa este că nihilismul este posibil pentru că nu
aveam de-a face cu apa, ci cu lava: oamenii au să înveţe odată să se reverse
afară. Acesta este crezul nihilismului colectiv, oarecum politic, aproape imposibil,
poate chiar mai neverosimil decît utopiile roz.(se susţine de altfel că întîi oamenii
vor obţine totul, iar apoi, mîncaţi de plictiseală, vor împlini nihilismul; după
atingerea stadiului suprem al comunismului, va urma împlinirea nihilismului cel
mai pur)

Simplificînd mult şi omiţînd multe, nihilismul individual este o luptă. Nihilismul

ca religie este chiar mai grea –deşi pare ceva mai liber, mai independent, cumva
orb în sensul în care şi natura este oarbă - pentru fiinţa umană decît creştinismul:
aşa cum individul cade mereu în păcat şi puţin sunt mîntuiţi, tot astfel orice om,
din clipele sale de negare, de însuflare de vid în fiinţă va cădea în interpretare, în
mîngăiere; se spune că cunoaşterea amărăşte şi distruge toate interpretările, dar
prin asta e un fel de consolare. Nihilismul pare imposibil, în fiecare celulă a
noastră pare ascuns un da. Rămîne totuşi acţiunea. Aşa cum creştinul practică
virtutea, nihilistul poate practica distrugerea ( de exemplu sinuciderea). De aceea
se susţine că o credinţă în nimic este cumva mai comodă pentru că stă pe
canapeau existenţei şi valorilor ei: le parazitează calomniind, adică această
credinţă e un fel de a trăi de pe urma valorilor, deci de a te afirma prin afirmaţiile
care le digeri.

Este nihilismul o ură a sterililor? Poate nu neapărat. Poate explicaţia aceasta

e doar o consolare pentru cei cărora nihilismul le apare ca ceva de neconceput.

Nu tot ce zboară explodează

Fraza „Dacă un om ar putea scrie o carte despre etică, una cu adevărat
despre etică, această carte, ca o explozie, le-ar nimici pe toate celelalte”
(Wittgenstein) e chiar amuzantă. O explozie este deci o simetrie, de-o parte
bomba şi de o parte exact tot ceea ce insignifiant sau rău fiind va fi distrus. Dar
de ce ar exploda? Etica e o bombă cu neutroni? În creştinism, de exemplu,
lucrurile trebuie revelate, în altele trebuie descoperite etc. La o adică de ce etica
trebuie să explodeze şi nu să curgă? Unii folosesc argumente de tipul poveştilor:
dacă ar fi aşa, s-ar întămpla aşa. Ele sunt bine de folosit în cazul copiilor: decît
să le spui nu fără nicio explicaţie, le torni o poveste care să pară explicaţia
plauzibilă. (exemplu : bau bau din întuneric)

Cum se vede libertatea

Libertatea în stare pură e ca peştele pe uscat, nu poate supravieţui, ca
libertatea să fie libertate, are nevoie de agrenaj, e ca aburul, singur nu e de mare
folos, într-o maşinărie perfecţionată…

Zîmbetul lui Bach

Idea unora : ei cred că literatura care tratează despre sex, chiar cea “proastă”
rămîne proaspătă şi lizibilă - dacă rezişti la monotonie şi dacă te ai plictişit de
metodele mai directe:tv, internet - mult după ce romanele de idei sau răsuflat.
Dacă vreţi să mai fiţi citiţi şi în alte epoci scrieţi romane cu sex! Exemplu: ce viu
este Satiricon chiar şi acum!

Meseria mea de fiecare zi e să mă suport. Un balet echilibrat în a mă

desconsidera rezonabil. Să nu cred prea mult că s-o păţesc şi să nu mă cred
prea puţin pentru a nu mă mohorî degeaba.

Replică la Schopenhauer şi omul care bate darabanda fiind prost şi fără

gînduri: poate că e mai ştiutor decît cel care nu o bate şi se gîndeşte la fleacuri; e
sceptic şi nu se mai încrede-n gînduri.

Cel care e împotriva falsificării: Frumuseţea ta, nu vreau să spun decît că e o

rană perfidă. Ei te machează. Ei spun că o fac pentru ca frumuseţea ta să capete
ton. Îţi urăsc frumuseţea cu clapă. Să ştii că lumii îi e mai frică de un pian mut.

Natura speranţei este monotonia, ea continuă să curgă cu debit mai mare sau
mai mic toată viaţa, natura deziluziei este surpriza (chiar pentru cei care emit legi
tip Murphy). Pentru fiecare dintre cele două, monotonia şi surpriza sunt un
instrument.
 Bach înainte de a se pune pe creat avea nevoie să se uite puţin peste creaţia
altcuiva (Buxetude etc): pentru a putea zîmbi, trebuie să priveşti zîmbetul
celuilalt.

Imitaţia sunt pietrele din care va ieşi focul nou.

Teorie modernă contra Sade

Ce bizar! Am văzut nu ştiu cînd un documentar pe discovery unde se vorbea
despre teza cum că creierul primitiv ne împiedică să ne ucidem semenii, raţiunea
ne ordonă să ne omorîm aproapele pentru ţară şi democraţie, de pildă. Au ajuns
la teorie investigînd faptul că 98% dintre soldaţi nu trăgeau în război! – se
ocupau cu logistica şi alergătura. Iară ăia doi la sută, eroii din război, ar fi
sceleraţii din viaţa de zi cu zi. Iată că natura nu e aşa simplă cum o vrea domnul
Sade. De aici poate fi scoasă şi o mică precizare asupra puterii: puterea nu e
crima, ci capacitatea de ucide prin delegaţie şi a simţi în acelaşi timp deliciul
reducţiei celuilalt.

Justificarea agrară a crimei

Iată ce spune Sade despre justificarea omuciderii: “Şi de ce să pedepseşti un
om pentru că a dat puţin mai repede înapoi elementelor o porţie de materie care
trebuie oricum să le revină şi pe care elementele o folosesc, din momentul în
care o reprimesc, la alţi compuşi? O muscă e aşadar mai valoroasă (…) ca un
capucin? Deci nu e niciun rău în a restitui elementelor mijloacele prin care să
răsplătească mii de insecte pe cheltuiala cîtorva uncii de sînge deviate din albiile
lor normale, dintr-o specie de animal puţin mai mare şi care e numită prin
convenţie om. (…)
Ucigaşii, într-un cuvînt, sunt, în natură, precum războiul, ciuma şi foamea; ei
sunt unul din mijloacele naturii, cum sunt calamităţile cu care ne copleşeste.
Astfel, atunci cînd îndrăznim să spunem că un asasin insultă natura, afirmăm o
absurditate la fel de mare ca şi cum am spune că ciuma, războiul sau foamea
irită natura sau comit crime; e absolut acelaşi lucru. Dar noi nu putem nici să
dăm pe roată, nici să ardem ciuma sau foamea, ori omului i le putem facem şi pe
una şi pe cealaltă: iată de ce se înşală. Veţi vedea aproape întotdeauna erorile
măsurate nu după gravitatea comportării, ci după slăbiciunea agresorului; şi iată
de unde vine că bogăţiile şi influenţa sunt mereu mai îndreptăţite ca lipsa.
În ceea ce priveşte cruzimea care duce la crimă, îndrăznim cu certitudine să
spunem că este unul din sentimentele cele mai fireşti omului; este una dintre cele
mai dulci înclinaţii, una dintre cele mai aprinse pe care le-a primit de la natură;
într-un cuvînt, este în el dorinţa de a-şi exersa puterile. El o poartă în toate
acţiunile sale, în toate ideile, în toate planurile; educaţia o ascunde uneori, dar nu
întărzie să reapară (…).
Oh! Culme înspăimîntătoare a nedreptăţii! Vor exista animale feroce care nu
trăiesc decît din ucidere, cum sunt lupul, leul, tigrul; aceste animale nu se
îndepărtează de nicio lege trăind astfel: şi vom îndrăzni să susţinem că, dacă se
întălnesc pe Pămînt alte animale care, pentru a-şi satisface o altă pasiune decît
hrana, s-ar livra la aceleaşi violenţe, aceste animale ar comite crime? Ce
absurditate!” Istoria Julietttei sau prosperitatea viciului
Deci nu crimă şi pedeapsă, ci natură şi crimă. Sade, ca în imnul francez,
împreună cu alţii, cum sunt de pildă cei care vor să facă din Stalin un sfînt, văd
uciderea ca ceva eminamente agrar: sîngele îngrasă pămîntul. Încă ceva despre
combaterea lui Sade. Să fim atenţi! Noi vom da drept argument “liber arbitrul”,
însă el vorbeşte despre necesitate, deci, pentru el, liber arbitrul este o iluzie, nu
există alegere, ci doar predispoziţii. Întotdeauna m-am gîndit cum se justifică
asasinii plătiţi - pînă la urmă ei comit crime reci - fără îndoială că au în cap ceva
asemănător cu ce spune Sade. Limbajul – limba e întotdeauna e o prejudecată -
îl păcăleşte pe Sade: el spune excès, tradus de mine prin violenţe, dar are mai
ales sensul de abuzuri, exagerări.

Despre principiul panzei cu gauri

In alte timpuri, atunci cînd era furtună era de preferat să ai drept velă o pînză
găurită: reuşeai cu ea să înaintezi şi în acelaşi timp să laşi să se scurgă o parte
din mînia meteorologică. Bănuiesc că aşa stau lucrurile şi cu structura
comportamentală a oamenilor. Sunt trăsături care îi fac să înainteze, aşa
numitele însusiri nobile şi găuri, defecte şi judecăţi greşite. cea mai importantă
gaură e probabil uitarea. Dacă nu am uita am fi de mult spulberaţi. Indolenţa,
lipsa de imaginaţie, drept alte găuri, ne protejează, ne ajută să ne limităm,
luîndu-ne drept valoare, uităm furtuna tragică a celorlalţi. Dar ce se întămplă în
timpuri bune? Puţini sunt care, pe timpuri paşnice şi cu avînt, să aibă pînze mai
acătării. Din această cauză se iveşte indoiala, suspiciunea care înnourează rapid
avîntul şi veselia.

Ferestre deschise şi ferestre închise. Persoanele cu un temperament văratic,

fierbinte, însorit ţin fereastra deschisă noilor idei şi oportunităţi, ceilalţi, înăbuşiţi o
ţin închisă, sunt prea încremeniţi, prea răciţi, prea înfriguraţi de laşitate, şi, pentru
a avea căldură, se încăpăţînează în încăperea lor.

Un botez ciudat relatat de Diderot într-o scrisoare către Sophie Volland: -

Acest Grégoire credea cu adevărat că un copil mort fără să i se picurat puţină
apă rece pe cap şi fără să se fi rostit anumite cuvinte urma să aibă o soartă
foarte nefericită pe lumea cealaltă; prin urmare, ori de cîte ori avea de-a face cu
o naştere grea, boteza copilul chiar în pîntecele mamei; da, în pîntecele mamei.
Şi uite cum proceda: mai întîi rostea formula :”Copile, te botez”; apoi îşi umplea
gura cu apă şi-o potrivea la locul cu pricina, scuipa apa cît putea mai departe;
ştergîndu-şi apoi buzele cu un şervet, zicea : „Nu e necesară decît a suta mia
parte dintr-un strop pentru a-l face înger”.-

-------

Sunt doar un nihilist artistic

Mă mulţumesc să-mi văd
Vizionar toate femeile
Scoţînd afară doar păpuşi
Din plastic, că e mai tragic
 Decît cîrpa. Cu bebeluşii
Înlocuiţi de plastic să fim
Siguri că vom avea un sfîrşit paşnic.

O lume perfectă

În orice bună utopie

Lumea gîndeşte întăi oamenii
Dar cum trebuie făcuţi?
Cel mai bine ar fi să-i înlocuim
Cu cămăşi, mov sau roşii,
Oricum nu ar avea
Motivaţii ideologice.
Cămăşile să fie călcate cînd nu sunt ude
Iar cînd sunt ude să fie la Soare
Să se dea-n vînt.
Ce utopie frumoasă
Şi nici nu-i complicată.
Cămăşile să fie albe,
Să nu se mai ascundă vreu om sub ele.
Dacă n-ar exista oameni, ci doar cămăşi
Totul ar fi mult mai bine.

Izolarea, cărţile, dogmele să fie un fel de morfină pentru mine care mă ţine
semi-paralizat?

Dacă lucrurile din exterior ne farmecă mai mult ca ceea ce ne este propriu,
asta e dintr-un principiu al mîncării. Înainte de a-ţi mînca un braţ încerci totuşi să
mănînci ceva extern.

Nu consolează decît ce poate adormi. Nu vă gîndiţi la tranchilizante neapărat,

muzica clasică, lucrurile plictisitoare etc.
 Totul e un truism, însă printr-un efect de lumini şi umbre pare ceva
nemaiauzit. Nu merge însă şi la mîncare, nu cred să meargă cel puţin. Să
prezinţi o mîncare putredă într-o lumină bună?

La o vîrstă te joci cu bărcuţe, la alta cu idei. Tot aia.

Încep să nu mai cred în literatură. Oare să mă tem de asta, în eventualitatea

unui nou anotimp al singurătăţii, unor noi picăţele de disperare? Poate că atunci
voi crede, de nevoie. Acum mereu în literatură, parcă nici nu mai e nevoie de
credinţă. Ca în religie, credinţa e mai rară ca nevoia de a o invoca. De aceia
catolicii mai ales, au muzică, auriu, tămîie, cupole, picturi. Stimulente, excitante
ale credinţei, dacă nu se poate, măcar sunt paleative.

Singurătatea topeste.

Nora Iuga spune că 90% dintre occidentali sunt atei (nu cred), de parcă ar fi
vreun merit special, cînd nu-i de fapt decît o comoditate. Ateismul e religia
timpurilor moderne. Nu e nimic elitist în ea, ba din contră. Holderlin spunea bine:
nu crede în divinitate decît cineva care are ceva divin în el!

Animalul domestic

Limbajul sublim/superior pare că e totdeauna cu un picior în urmă faţă de cel

de zi cu zi, se observă mai ales în domeniul religios de cult şi nu doar acum, ci şi
în antichitate cînd multe incantaţii erau într-o limbaj atît de învechit că nu-l mai
înţelegea nimeni; acesta e ca o pasăre cu picioare scurte şi aripi lungi, scurte
pentru că într-o conversaţie de zi cu zi ar părea ridicol şi greoi şi lungi pentru că e
făcut să impresione, să zboare. De aceea traducătorii vor prefera să spună temei
sau obîrşie pentru cauză sau origine.

Piesele de teatru în adaptare radiofonică mi s-au părut întotdeauna cam

ridicole. Era cumva o prejudecată. Am auzit acum ceva timp Aşteptîndu-l pe
Godot, foarte reuşită transpunere. Ţin minte că s-a dat la televizor crîmpeie din
înregistrările celor care au sunat la 911 atunci cînd a fost atacul de pe 11
septembrie. O femeie plîngea şi o întreba pe cea de la dispecerat: „ Am să mor,
nu-i aşa?”. Înainte de telefon, cineva spunea că vocea omul nu mai poate fi din
nou evocată asemenea ecoului, dar iată acum! Vocea acea a îngheţat în timp şi
se poate repeta mereu. Acuma cu telefoanele mobile cred că toţi facem, fără să
ştim, teatru radiofonic.

Un anume nihilism al gîndirii care coincide şi cu justificările celor care se fac

din confort slugile unor regimuri sau cauze dubiose spune: „ Ştii prea bine că nu
gîndesc niciodată. Sunt mult prea inteligent pentru asta”

Încăpăţînarea e un animal domestic. Politicienii, negustorii de cale lungă sunt

alunecoşi pentru că circulă. Ei te vor asculta şi vor ţine toate porţile deschise. De
altfel încăpăţînarea e un lux prin care pieri dacă trebuie să alergi şi să intri în
iureşul locaţiilor şi faptelor mereu schimbătoare. De ce bătrînii sunt atît de
încăpăţînaţi? Sunt prea fixaţi în cămăruţa lor. Nu mai circulă. De ce oamenii de la
ţară se spune că „ştiu una şi bună”? Zvîrliţi încăpăţînaţii în lume!

Ghici cu cine dai mâna

Cînd dai mîna cu cineva pentru prima oară gîndeşte-te la faptul că probabil cu
aceiaşi mînă îţi va ţine un cuţit la beregată.

Cine nu e snob? Bucuria vanităţii la snob e însoţit de cea a muncii făcute, de

exempul unul care se vrea mare specialist în filme de cîte ori nu suflă uşurat că
s-a terminat filmul şi că îl poate clasa drept încă un film cult urmărit.

A fost propagată din interes, mai ales de elite că cei care au turnat erau cei
ofticaţi şi mediocri, fata urîtă o „toarnă” pe cea frumoasă, prostul pe deştept. Şi
totuşi de ce un Heidegger, „cel mai mare gînditor al secolului XX” a ciripit la
Gestapo?

De altfel
 Acest secol va fi mediocru sau nu va fi deloc!

Nihilismul pragmatic

Atunci cînd va fi necesar, într-o atmosferă irespirabilă de atîtea feţe

omeneşti, să fim sigur că în laboratoarele celor cu putere, în guvernele care
protejează democraţia, se vor cloci viruşi care să şteargă din statistică cele
cîteva miliarde de omenaşi în plus.

Atîta propagandă şi manipulare! Democraţia e mare, democraţia e tura-vura,

democraţia e culmea. Şi totuşi şi în regimul ăsta şi în celelalte, tot bogaţii ţin
frîiele: aşa cum rigiditatea structurilor gramaticale permit exprimarea unui sens
prin limbă, tot aşa şi puterea e o categorie care face omenirea inteligibilă.

Schiţă pentru un posibil tabel al dezamăgirilor de afişat în şcoală

1 Nu vei întâlni pe nimeni interesant cu care să îţi petreci viaţa aș a cum

visezi ca un nerod ce eș ti.
1.a Dacă vei întâlni, nu va dura
1.b Dacă vei întâlni, nu va dori să stea cu tine şi îşi va bătea joc de tine sau te va
urî.
2. Nu vei avea o slujbă interesantă şi nu vei cîştiga mulţi bani! Vei avea tracasări
plictiseli, nesiguranţă, slugărnicie faţă de sef, ipocrizie necesară şi dureroasă etc
3. Nu vei ajunge să fii nimeni. Ţine-ţi nasul în strachina ta!
4. Vei avea o viaţă ca toţi ceilalţi. Nu eș ti mai bun ca părinţii tăi!
5. Tot timpul va fi unul mai bun ca tine şi îţi va scoate ochii.
6. Oamenii nu te vor iubi şi îţi vor spune: “Nu îmi pasă că existi”
7. Viaţa e întâi plictiseală, iar apoi frică. Pentru două minute de extaz, douăzeci
de ani de plictiseală. etc Tot ce ai simț i interesant într-o viaţă se va rezuma la
maxim15 ore, restul vor fi discuţii despre ce ai simţit atunci.
8. De ai succes, are să îţi fie indiferent.
9. De oamenii te plac, au să te sugă cu tot cu oase.
10. Dacă ai trăit o zi, ai trăit o sută de ani. Totul se repetă. Dacă ai văzut o
pădure, le-ai văzut pe toate.
11. Te credeai nobil şi ai să te prinzi că esti un ticălos.
12. Credeai că tu nu vrei să ţi-o tragi ca restul boilor, îţi vei da seama că te înşeli!
13. Dacă ai noroc vei muri subit, dacă nu vei ajunge un moş care face pe el, care
strînge gunoaie, care tremură etc care va şti că ceilalţi aşteaptă să crăpi.
14. Nimeni nu te va ajuta, vei fi bătut, umilit şi trădat. Mai ales de cei la care
ţineai cel mai mult
15. Poţi să iubeşti pe unul cît te-or ţine rărunchii, tot are să te urască pentru că
nu-i place de nasul tău.
16. Nu ai iluzii decît ca să cazi mai tare, mai tîrziu.
17. Ai să te saturi de tot ce îţi place.
18. Vei fi furat, vei fi omorât, te vei îmbolnăvi.
19. Suntem prea mulţi ca să avem toţi vieţi importante.
20. Nici măcar nu vei avea simţăminte înalte de poet; tot meschinul pe limba lui
piere!
21. Tot ce crezi, gîndeşti şi simţi sunt numai nişte inchipuiri. Mai bine încetează
cu prostiile astea!

22. Vei muri şi nu după mult timp va fi ca şi cum nici nu ai existat vreodată.

Argumentul monstru

Atunci cînd cineva a făcut ceva groaznic, foarte grav după orice morală, se
afirmă de obicei că: “nu e om, ci monstru”. Poate că această justificare este
folosită atît pentru a ne alina dureroasa stupefacţie, dar şi pentru a justifica mai
bine pedeapsa. De exemplu ideea castrării chimice a pedofililor a fost justificată
de premierul polonez spunînd că acesti indivizi nu sunt oameni, ci monstri; adică
nu mai pot fi oameni. Poate curînd pedepsele juridice vor putea să se pronunţe la
deplasarea cuiva din categoria om în categoria monstru. Însă în mod surprinzător
această - să-i spunem - metaforă devine într-un fel o adevărată justificare şi
cauză: naziştii nu erau oameni erau monstrii. Şi totuşi luaţi ca atare erau oameni.
Fotografiile de la Auschwitz îi arată cum se relaxează după atrocităţile de fiecare
zi, zîmbind şi petrecînd. Ceea ce este dureros rămîne “omenescul” lor. Este un
adevărat risc să spui despre toţi aceşti indivizi că sunt monştrii şi nu sunt oameni.
Mulţi vor gîndi că: “eu nu sunt monstru, deci eu nu voi putea face aşa ceva”. De
ce din contră să nu se spună: “erau şi ei oameni, oare e posibil ca într-un context
asemănător să fiu şi eu la fel de mărsav?” Pe scurt însusirea de monstru e
inclusă în cea de om şi nu este o categorie separată. Ce ciudat cum un
substantiv oarecare poate adormi conştiinţe şi explica lucruri, cînd de fapt nu
justifică nimic.

Iluzia optică a îndrăgostiţilor fără speranţă

Atunci cînd iubeşti, iar celălalt nu îţi răspunde sentimentelor, în ciuda oricăror
strădanii şi în situaţia în care începi să te simţi singur, abandonat şi inutil după ce
ai devenit şi un obsedat de persoana respectivă, cealaltă persoană va continua
să apară ca un fel de mică zeitate, chiar dacă încerci să o dispreţuieşti. Iar toată
„sărăcia” existenţei, toată „mediocritatea” va părea că emană de la tine:
strălucirea se află la celălalt, iar mizeria la tine. Pare că tu esti acela care nu se
ridică la înălţime. Şi astfel uiţi că de fapt tu esti cel care iubeşti, tu esti cel care
simţi ceva nobil, care se răstoarnă în melancolie încît ajungi să nu te mai
recunoşti. Însă celălalt, dacă ar fi un om de o adevărată aplecare către
individualitate, către creaţie, către ceva nobil, te-ar accepta lîngă el chiar dacă
esti un iubit obositor. Din dragoste iese întotdeauna ceva. Faptul că fuge, că îşi
apără făptura egoistă şi îţi arată că te dispreţuieşte ar trebui să îl înjosească pe
el şi nu pe tine. Cum spune şi Eminescu în Pe lîngă plopii fără soţ:

Tu trebuia sa te cuprinzi
De acel farmec sfânt,
Si noaptea candela s-aprinzi
Iubirii pe pamânt.
 Citat de Woody Allen

As fi dorit să fi fost eu cel care ar fi scornit vorba asta: Viaţa e o maladie

mortală transmisibilă sexual.

Ceasul mi-a amintit că am să mor

Înainte să adorm mi se părea că aud zgomot de lopeţi introduse în pămînt.

Mă gîndeam de unde poate să provină aceste sunete. Nu prea avea noimă să se
audă de afară. Mi-am dat seama că era cauzat de ceasul vechi al lui taică-miu
fabricat în URSS! Mă surprinde uneori cu ce sunete poate scoate în noapte.
Acum că nu prea indică ora, cred că s-a reprofilat în pasăre cîntătoare de
noapte. M-a amuzat confuzia mea asupra zgomotului făcut de limbile ceasului.
Deodată mi-a venit în minte ideea haiosă că ceasul face o metaforă sonoră: într-
adevăr zgomotul clipelor trecute, măsurate de ceas, sunt ca nişte mici săpături
făcute la mormîntul care mă aşteaptă.

Totul începe şi se termină cu un cuvînt

Dacă la început a fost cuvîntul cu siguranţă la sfîrşit tot el rămîne. Din toate
sentimentele mari rămîne la sfîrşit doar cuvîntul din ele. Iubirea rămîne doar un
cuvînt, solidaritatea la fel, iubirea de patrie la fel, credinţa etc.

Sărăcia necesară pentru a lucra

Atunci cînd simţi ceva cu adevărat nobil şi singular nu îţi mai arde de viaţa
cotidiană, aici se află adevărata contemplare şi poate din acestă cauză anticii
lăudam otium şi se opuneau muncii. Peste toate sentimentele înalte planează
melancolia. Doar lipsa de trăiri, doar sărăcia interioară te face să urmăreşti
fleacurile. Ce eu aş citi acum o carte anostă de psihologie dacă aş avea ceva
mai bun de simţit?

Viaţa în sălbăticie
 Probabil că sinceritatea în toate ar fi o aventură la fel de palpitantă ca o viaț ă
dusă în sălbăticie.

Fericirea - leac şi boală

Ideea viitorului mult mai interesant, a fericirii care ne aşteaptă acţionează ca

un fel de atenuare a dezamăgirii prezentului, a radierii unui eşec etc, a reparării
unui neajuns, a unei iertări pe care o aşteptăm etc., aici apare ideea de fericire:
vom fi mai inteligenţi in viitor, leacul pentru prezent, însă în acelaşi timp boala
care ne erodează prezentul, care ni-l otrăveşte, viitorul e mai strălucitor decît
prezentul şi de aici apare gelozia prezentului pentru viitor.

Probabil că de fapt ce simţim că se află în viitor este schimbarea noastră,

transfigurarea prin iubire, prin succes, printr-o sansă “la care nu ne aşteptam”, de
fapt singura schimbare fundamentală pe care ne-o dorim este trecerea din
individualitate în obiect: moartea, vindecarea rănii individualităţii, exprimată prin
interpretări: nirvana cum spun unii, lumea de apoi pentru alţii etc.

Noi cunostinte

Bolile sunt un prilej de a cunoaşte noi personalităţi. Aflăm de organe cu nume

ciudate de care nu ne am interesat mai înainte. Boala înseamnă să te aflii în
societatea unor caractere supărătoare care, după o oarecare sîcîială, te vor
omorî.

Biografia unui glonţ

La B1a fost o emisiune în care se vorbea despre execuț ia cuplului

Ceauș escu. Un anume individ avea vreo două gloanț e spălate în sângele lui
Ceauș escu. Tipul cu un zîmbet extatic pe buze, cu niș te priviri excitate, mărite
de ochelari, povestea cum le-a adunat el şi alte, multe, mărunț iș uri privind
gloanț ele şi rolul lor în execuţie. Omuleţul fermecat de amintirea evenimentelor
menț ionă şi de scurgerea unei părț i din creierul Elenei Ceauşescu şi cum a
fost strîns într-o cutiuţă, căci nici cîinele lup nu a vrut să-l mănînce. Jurnalistul
observă că rămăşiţele contorşionate ale unui glonţ au forma unei cizme,
devenind astfel rezumatul soartei măreț ului lider. După atîta timp crima, căci
pînă urmă chiar şi asasinatele dictate de stat rămîn crime după legile creştine, se
menţine ca o fascinaţie, ca o realizare a poporului romîn însetat de libertate:
credinţa mistică în poporul - fie el şi fără realizări- care îşi ucide tiranul.

Comunismul nu a căzut pentru că nu era libertate, ci pentru că sistemul

economic nu a funcţionat. Unde erau oamenii care să iasă în stradă la instalarea
comunismului să-l gătuiască pe Groza şi pe Dej? Atunci nu era momentul…,
fireşte, de-abia în contextul din „89 lumea s-a ridicat pentru că era vremea. Omul
tot sub vremi rămîne, chiar şi cînd pare într-o clipă privilegiată, “nobilă”, cînd se
trezeste că vrea libertate.

Confortul asasinului

Adorno vede în maşină, în mijloacele prin care aceasta este operată, unde
este necesară forţa, împingerea, elementele unui mecanism de tortură, unelte şi
simbol al violenţei moderne. Dar şi sapa şi lopata, scule mai vechi, pot fi obiecte
în slujba brutalităţii! Fără să specifice, probabil, el făcea referinţă la confortul, la
distanţa, călăului faţă de victimă, atinsă de dispozitivele moderne. Sapa e o
agresiunea mult prea directă ce aduce implicarea frontală călăului. Realizarea şi
inventivitatea violenţei moderne este confortul asasinului.

Curiozitate

Am fost surprins astăzi să primesc un şir de întrebări pe mess asupra a ceea

ce mai fac de la cineva din străinătate care nu mi-a mai răspuns la mail-uri de
vreo doi ani. La întrebările mele, cealaltă mă roagă să răspund la ale ei. M-a
amuzat această insistenţă din partea unei persoane oarecum arogante şi, în
general, cu o dispoziţie dispreţuitoare la adresa mea şi pe deasupra iritată atunci
cînd îi pui întrebări personale. Curiozitatea e unul din vechile noastre instincte
războinice: să-ţi cunoşti duşmanul, fie el virtual şi la depărtare. De aceea
curiozitatea– a nu se confunda cu setea de cunoaştere, sentimentul „misterului”
de care vorbea Einstein – se naşte în legătură cu prezenţa oamenilor şi a
cercului lor de fapte: de la Plaut mereu respusa homo homini lupus. Curiozitatea
se naşte în percepţia unui perimetru în care am intrat şi pe care îl observăm:
misiunea de recunoaştere, stă prin aceasta legat de vanitate prin care vrem să-i
impresionăm pe cei în jurul cărora ne aflăm de acum înainte. Necunoscut,
celălalt rămîne un pericol, dar şi o atracţie, în sensul în care o pradă poate fi o
ispită. Prin cunoaşterea celuilalt, îl înjosim cumva, îi furăm statutul de
necunoscut, ideea de om perfect pe care, eventual, o poate reprezenta. Cine nu
simte fiorul de putere atunci cînd află despre cineva, ceva ce nu ar trebui să ştie.
Pensionarii sunt proverbiali prin faptul că îşi procură astfel excitantul existenţial.
Prin asta se înţelege şi riscul curiozităţii, să nu o uităm pe bătrînica de la balcon
care, aplecîndu-se pentru a-şi auzi vecini, a căzut şi a murit. Drept concluzie să
pomenesc acea replică isteaţă: „dacă informaţia înseamnă putere, atunci să fii
necunoscut, e să fii atotputernic”

Seminț ele se lasă mâncate pentru a mânca timpul

Bine de ș tiut pe tren - Mâncarea nu umple doar burta, ci ș i timpul.

A aduna

De ce unii bătrîni au mania de a aduna lucruri? Sunt moşulici care merg prin
anticariate, cumpără cărţi, fac colecţii; alţii au apartamentul ticsit de gunoaie prin
care navighează ca nişte hîrciogi. Cineva povestea odată de un vecin de al său
în vîrstă care mereu venea cu o geantă ticsită înapoi. Nimeni nu ştia ce aduce.
Cînd a murit şi i-au deschis apartamentul era plin de pietre. Toată această
colectare îi face să se simtă mai în siguranţă, le ocupă timpul, le ţine companie?
 Nietzsche despre pedagogie

Un fragment din postumele lui Nietzsche, tradus insa din franceza:

Fac parte dintre acei educatori involuntari care nu au nevoie de principii

pedagogice şi nici nu le au. Drept mărturie elocventă stă singurul fapt că în şapte
ani de predare la clasa terminală de la liceul din Bâle nu am avut ocazia să aplic
nici măcar o pedeapsă şi, ceea ce mi-au dovedit-o mai pe urmă, cei mai leneşi,
la mine deveneau silitori. Din această pratică, mi-a rămas în memorie o mică
viclenie: în cazul în care un elev nu era deloc pregătit în redarea a ceea ce
explicasem la ora precedentă, luam toată vina asupra mea, - spuneam, de
exemplu, că toată lumea are dreptul atunci cînd mă exprim prea succint sau într-
o manieră incomprehensibilă să îmi ceară să explic mai bine sau să repet. Un
profesor, spuneam eu, are datoria de a se pune la dispoziţia tuturor felurilor de
inteligenţă… Mi s-a spus că acest truc funcţiona mai bine ca orice admonestare.
Nici cu elevii şi nici cu studenţii nu am avut nici cea mai mică dificultate, deşi la
început, cei douăzeci şi patru de ani ai mei nu au făcut decît să mă apropie de ei.
La fel, examinator la susţinerea de teze, nu am simţit niciodată nevoia de a
adopta noi metode sau tehnici speciale : ceea ce făceam din instinct nu era decît
ceea ce este cel mai uman în asemenea circumstanţe, - eu însumi, nu mă
simţeam bine decît atunci cînd conduceam candidatul spre calea cea bună.
Fiecare are, în aceste împrejurări, tot atît de mult – sau de puţin – spirit cît
posedă examinatorul…. cînd ascultam, întotdeauna aveam impresia că în
realitate domnii examinatori erau cei testaţi.

« Au fond, je fais partie de ces éducateurs involontaires qui n‟ont pas besoin
de principes pédagogiques, et n‟en ont pas. En témoigne éloquemment le seul
fait qu‟en sept ans d‟enseignement dans la classe terminale de l‟École normale
de Bâle, je n‟ai pas eu l‟occasion d‟infliger une seule punition, et que, ce qu‟on
m‟a attesté par la suite, les plus paresseux devenaient travailleurs avec moi. De
cette pratique, j‟ai gardé en mémoire une petite ruse : ail cas où un élève était
très insuffisant dans la répétition de ce que j‟avais expliqué au cours de l‟heure
précédente, j‟en prenais toute la faute sur moi, - je disais par exemple que tout le
monde avait le droit, quand je m‟exprimais trop succinctement ou de manière
trop incompréhensible, de me demander d‟expliquer mieux ou de répéter. Un
professeur, disais-je, a le devoir de se mettre à la portée de toute intelligence…
On m‟a dit que ce petit truc agissait davantage que n‟importe quel blâme. Pas
plus avec les élèves qu‟avec les étudiants, je n‟ai jamais eu la moindre difficulté,
bien qu‟au début, mes vingt-quatre ans ne fissent pas que me rapprocher d‟eux.
De même, examinateur lors de soutenances de thèses, je n‟ai jamais éprouve le
besoin d‟acquérir de nouvelles méthodes ou des techniques spéciales : ce que je
faisais d‟instinct n‟était pas seulement ce qu‟il y a de plus humain en de telles
circonstances, - moi-même, je ne me trouvais parfaitement bien que lorsque
j‟avais mis le candidat sur la bonne voie. Chacun a, dans ces circonstances,
autant -ou aussi peu - d‟esprit qu‟en a l‟auguste examinateur… Quand j‟écoutais,
j‟avais toujours l‟impression qu‟au fond c‟étaient messieurs les examinateurs qui
étaient mis à l’épreuve.-

Antibaby pills

Să spui pastile antibebe sau pastile anticoncepț ionale. Iată deja în cuvînt
argumentul cronologic! Avortul, glumind, e poate o călătorie în timp: Ucizi de la
“concepţie” un anumit viitor.

Ciocolată

În tren cu trei copiii mici ș i zgomotoș i. Râd într-una jucându-se, fac asociaț ii
nostime folosindu-se de cuvântul ciocolată: ciocolată cu gunoi; ciocolată cu paie;
ciocolată cu peș te etc. Cam la fel fac ș i adulț ii: orice le dă viaț a ei adună cu
ceea ce speră - sau li s-a spus - că e “ciocolată”!

“Dumnezeu nu e mort, ci vrea să moară”

Philipp Mainländer e un filosof german puţin cunoscut astăzi. Îl pomeneşte

Cioran în Exerciţii de admiraţie în legătură cu Borges care – asemeni lui Cioran –
încerca să îl scoată din uitare. Mainländer postulează că crearea timpului, a
spaţiului şi a materiei a fost făcută de o fiinţă eternă care a dorit să moară.
Demiurgul nu a reuşit să moară ca un Unic etern şi singura modalitate logică
posibilă a fost să se transforme pe el însusi în forma universului care
progresează constant cu toate ce îl alcătuiesc înspre uitarea absolută şi moarte.
„Lumea noastră, spune Mainländer în Philosophie der Erlösung, este mijlocul şi
singurul mijloc de a atinge nonexistenţa.” În viziunea lui, nemurirea, existenţa
eternă este groaznică şi insuportabilă chiar şi pentru Dumnezeu. Dar cum
Dumnezeu este prin fire nemuritor singura cale de a ajunge la nonexistenţă
pentru un zeu nemuritor ce stă dincolo de timp, spaţiu şi materie este să se
transpună în univers, adică să scape din imposibilitatea logică în logica
plauzibilă. „Astfel, continuă Mainländer, totul în univers se îndreaptă înspre
nonexistenţă.” Unii văd în teoria lui un fel de viziune teologică a teoriei stiinţifice a
Bing- Bang-ului.

Mainlander concluzionează că întreaga omenire trebuie să realizeze în cele

din urmă că nonexistenţa este mai bună ca viaţa. Cînd o persoană devine
complet constientă de aceasta îşi va sfîrşi existenţa punîndu-şi capăt vieţii
desăvîrşind astfel drumul mîntuirii. (Sursa http://www.eons.com)

Nietzsche face haz de Mainländer în Stiinţa veselă, ( fragmentul face parte

din aforismul 357 Zum alten Probleme: “was ist deutsch?”): Oder dürfte man
solche Dilettanten und alte Jungfern, wie den süßlichen Virginitäts-Apostel
Mainländer unter die rechten Deutschen zählen? (Oare ar trebui ca asemenea
diletanţi şi fete bătrîne ca dulceagul apostol al virginităţii Mainlander să fie socotiţi
printre adevăraţii germani?) – Mainländer era bineînţeles adeptul castităţii.

Mi ar plăcea să citesc cum îşi dezvoltă ideea, dar văd că nimeni nu s-a gîndit
să îi scaneze opera pe net. Dincolo de controversă ideea lui poate fi o bună idee
de basm sau de poezie.
 Înarmarea profesorului la clasă

Care să fie întîiul principiu al conduitei unui profesor care intră la clasă? E
interesantă această nevoie de „determinare”, rară în romînă, prin prepoziţia „la”
în locul lui „în” deoarece clasă înseamnă aici colectivul de elevi. Si vis pacem
para bellum - dacă vrei pace, pregăteste-te de război - iată ce îşi spune orice
profesor ce îşi organizează activitatea şi felul lui de a se comporta în clasă. O
profesoară de didactică ne avertiza că turbulenţele elevilor sunt rezultatul
activităţii insuficiente a profesorului care nu ştie să îşi „ocupe toţi elevii”, fireşte cu
activităţi.

Porunca soptită

Ce a fost cel mai greu de acceptat şi de manifestat în lumea creştină decît

porunca să nu ucizi, şi sfatul lui Iisus să întorci şi celălalt obraz ? Căci într-
adevăr, non-rezistenţa la rău propovăduită de Tolstoi a speriat apărătorii
creştinismului care credeau că îl ascultă pe anticristul auzind asemenea vorbe.
(Non-rezistenţa la rău este permisă doar lui Dumnezeu pentru a-i încerca pe
oameni) Preoţi care sfinţesc soldaţi şi arme, deci uciderea. Iisus povestea de
păstorul care se duce după o singură oaie rătăcită. Inchiziţia şi ceilalţi dulăi ai
crestinişmului au alterat puţin tactica: oaia trebuie purificată prin foc, căci oamenii
şi oile au spirit gregar, iar ideile rătăcitoare şi eretice pot arunca toate oile în
prăpastie. Putem sa menț ionăm ca biserica nu are obraz pe care sa îl poată
întoarce Spaniolii, profund religiosi, ucid în America; chiar credeau că nu au de-a
face cu oameni? Să nu ucizi e o poruncă laconică! de altfel toate legile au
amendamente. La trinitate s-a adăugat întotdeauna neoficial o zeitate mai mică,
dar care ţopăie mai itue, anume aceea a utilităţii, căci pragmatismul are pleoape
pentru toate poruncile.

Bilet de sinucidere

Oare sinucigaș ii care îș i aleg (să imite) un anumit mod de a muri, ar alege
de asemenea să-ș i plagieze biletul de sinucidere?
 A traduce

când traduci, traducător mediocru fiind ș i lipsit de silinț ă, observi, citindu-ț i

tălmăcirea, că sună groaznic, nu doar pentru că te simț i superficial ne captînd
întregul ansamblu al originalului, ci sesizând laolaltă că expresiile tale sunt lipsite
de naturaleţe. De ce? Fireș te mai întâi din cauza unei lipse de chibzuială ș i de
gîndire, iar asta pentru că translaţia în limba ţintă s-a făcut fără consideraţie
legată de cliș eele sale, de legăturile şi “cîrligele” existente între anumite cuvinte:
ceea ce constitue “armonia mirosului” unui stil potrivit. Limba se plagiază pe sine
(prin gurile care mănâncă ceea ce deja alte guri au mâncat), iar ceea ce este nou
este mereu stângace ș i sună oribil. Fireș te că probabil obiș nuintele limbii îşi au
temeiurile lor nu doar în uzanț a mereu reiterată, ci şi-n motivaț ii fonice, de
registru, metafore şterse de timp etc. De aceea se spune că a tradus de pildă “o
germană cu cuvinte franț uzeș ti” Dar chiar la începutul scrierii artistice probabil,
noul limbaj scris suna bizar pentru cei obiș nuiț i doar cu funcț iile, orale,
pragmatice ale limbajului. Poate rima poezia îşi găseș te o funcț ie ș i în acest
aspect, de-a atenua “ciudăț enia”, nu doar ca instrument mnemotehnic.

Păstrează dogma sănătoasă

La o înmormîntare, unde am lăsat un sicriu singur, deschid subiectul

împuscării de către Adrian Iovan a unui hoţ, iar eu mă întreb cu e să trăieşti cu
moartea unui om. O tipă care se pregăteşte să devină procuror spune:”ah, a fost
legitimă apărare” Mai tîrziu o colegă de-a mea spune amar “poate acum e cu
îngerii”, eu adaug că poate şi-a început o nouă viaţă, ori, după teoria veşnicei
reîntoarceri, totul se va repeta de o înfinitate de ori la fel. Procuroare viitoare,
creştină convinsă se pare, spune “oh, nu, noi avem credinţa noastră” Într-adevăr
toată doctrina creştină e minunată, doar “să nu ucizi!” şi “întoarce şi celălalt
obraz” sunt uitate uneori.
 Prostie, toleranţă şi iubire

Iubirea fericită ajungem să o tolerăm. Aşa cum şi adversităţii omul i se

adaptează, o inglobează în sine şi… se obişnuieşte cu ea, tot astfel şi iubirea,
precum şi sănătatea, ajunge să nu mai fie simţită şi „acceptată ca atare.” Dacă,
în cazul suferinţei, e de dorit ca omul să se obişnuiască, nimeni nu vrea să aibă o
„obişnuinţă a fericirii.” Omul flămînd trece de la voluptatea mîncării, la indiferenţă,
apoi critică a mîncării şi, în final, la blazare. Doar postul readuce deliciul.
Perversiunea e picanteria din mîncare. E oare trist că „dezvoltăm toleranţă” la
iubire ca şi la efort şi suferinţă? Probabil răspunsul e că nu, dacă nu dorim să fim
proşti, sau, transpus la nivel zoologic, lipsiţi de distanţa raţională între faptă şi
reflectarea la faptă care ne face umani. În lipsa „niscoriciului” etern uman, am fi
nişte soareci care apasă pe-o pedală, uitînd de mîncare şi sex, pentru a-şi primi
mereu porţia electrică de plăcere din laborator. Viermele din detaliu ne-a salvat
ca specie, chiar dacă, la nivel individual, a dus la adulter şi separare. Un exerciţiu
ar fi, în mijlocul blazării, a prostei dispoziţii, să ne gîndim la tot ce avem ca la
ceva pe care avem să-l pierdem curînd, născînd astfel, „noi triluri” ale posesiei,
noi satisfacţii, din teamă şi gelozie – ori cel puţin aşa spun filosofii.

Iisus Prometeu

Nu a fost Iisus, în loc să fie noul Adam, noul Prometeu? Un alt zeu pedepsit
pentru că a adus efemeridelor umane un nou foc al speranţei? Oare de aceea
apare că a coborît în iad? Şi cîţi vermişori nu s-au hrănit din hybrisul lui!

De Craciun

Vă urăm un kitsch fericit!

“Vreau să fiu cool”

Zapp… zapp şi dau de filmul Extraterestrii din pod (Aliens in the attic), în
momentul acela un adolescent îi explica lui taică-su că şi-a micşorat în mod
deliberat notele pentru că nu vrea să fie un „geek”, doreşte „să fie cool.” Am
schimbat imediat, înspăimîntat de atîta fascism făţiş. „Popular,” această nevoie
de a se conforma, de a se îndobitoci („dumb down”), de a extirpare oricare
diferenţe de frica de a fi un „weirdo”, un „geek” nu e decît o sămînţă a
fascismului. Gîndirea, raţiunea, reflectarea cît de cît te aruncă în afară: „nu eşti
de gască.” Hi, hi, hi-ul şi iraţionalitatea, cultul lui „alpha male” şi a cohortelor de
admiratori şi admiratoare din filmele cu liceeni americani, probabil reflectînd
întrucîtva şi realitatea corespondentă, ce apelează la „cel mai mic numitor
comun” nu arată şi nu pregăteşte decît disciplina forţei tiraniei, unde orice
discordanţă în comportament ajunge o crimă. Pluralismul abandonat în căutarea
lui „being popular” aduce aminte de Hitlerjugend şi restul cohortelor de tineri
fascisti care sunt forţaţi să trăiască laolaltă, să aibă activităţi comune, cum se
întîmpla şi în şcolile vechi catolice, pentru a crea o conştiinţă şi o gîndire strîns
legată, unde cea mai mică diferenţă aduce prejudicii şi suferinţe individului
forţîndu-l să se lepăde de orice i-ar fi propriu lui pentru a se crampona de ceea
ce caracterizează colectivul în care trăieşte.

Pieptul dezgolit nu-i si pentru ea

M-am întrebat de ce poţi să vezi la orice oră din zi la televizorul pieptul unui
bărbat şi nu sînii unei femei. Iată un tabu, am putea spune discriminator. Să fie
pentru că bărbaţii se pot apăra mai uşor de agresiuni? Să fie că bărbatului îi este
dat în frumuseţea lui să-şi arate atributele forţei? Simplul motiv că sfîrcurile
bărbaţilor sunt sterile le conferă dreptul de a fi văzute oricînd? În timp ce un izvor
oricare ar fi el e bine străjuit? Ori poate e un sentiment ruşinos şi depăşit, dar
sîcîitor, la nivelul subconstientului, că femeia este un lucru foarte serios, pînă la
urmă, o proprietate care trebuie venerată cum grano salis şi pasibilă să
stîrnească pasiuni oribile care să sfarme casa, familia, pacea clanului ori chiar
existenţa statului. Femeia surghiunită în camera ei aparte duce la o analogie cu
trupul uman, unde ce este ruşinos şi prea sensibil este ascuns şi totuşi în miezul
locaşului. Cînd au fost expuse, femeile, în reprezentarea artistic religioasă,
mama lumii, madonele senzuale nu erau prea divine şi în cele din urmă încă
prea departe pentru a reprezinta un pericol, deşi în acelaşi timp iscînd de multe
ori patimi furtunoase ca oricînd? Misterul şi limita fac libertatea şi constiinţa se
spune, de aici învăluirea. Femeia e întruchiparea încălcării poruncii libertăţii pe
care am avea de la zeul de sus? (de aia o fi atît de urîtă acolo unde este
acoperită pînă şi pe pleoape) De aceea Pavel propune balanţa: Femeia nu este
stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân
pe trupul său, ci femeia. Femeia a fost şi-n păgînismul pe care-l moştenim şi-n
religia noastră o proprietate păzită sub oblăduirea bărbatului. Iar această
ascundere, cît de puţină se mai face la televiziune, e, în mod ciudat, un respect
adus femei şi instinctului de proprietate. Televiziunea încă mai propovăduieşte
centura de castitate.

De asemenea în lumea occidentală se vorbeşte de căsătorii gay, dar nu de

căsătorii poligame care sunt încă aspru pedepsite. Să fie ceva ce ţine de fibra
capitalismului unde preţul unei mărfi trebuie menţinut prin orice mijloace? Dacă
să spunem mariajele homo ar fi ceva ce ţine de drepturile individului, poligamia
ar diminua oare logic dreptul femeii ca individ? Din nou teama fărămiţării
proprietăţii!

ritmul frazei

Se spune că limbile nu suportă sinonimia perfectă, ar elimina unul dintre

cuvinte. Fiecare cuvînt deşi exprimă o acţiune specifică, chiar aceiaşi - de pildă
într-un verb - se leagă de tot felul de cîrlige ce conţine o minimă unitate de sens:
unele arată băgarea, altele scoaterea, altele reciprocitatea, altele doar unicitatea
etc. Nea, omăt, zăpada cu registrele şi cantitatea lor exprimată, aproape ca la
eschimosi: nea- putin, omat – mult, zapada – nedeterminat sunt cazul cel mai
banal. Dar e sigur şi că, mai ales în cuvintele scurte cum ar fi adverbe existenţa
mai multor cuvinte cu un sens identic este dictată numai de ritmul frazei:
îndeobşte : De obicei; în general; în mod obiș nuit.

Unde a fost Dumnezeu cînd

 Unde a fost Dumnezeu în momentele cele mai groaznice? Răspunsurile sunt
diverse de la simple rugăciuni cu o forţă poetică amară la cele mai serioase
argumente ale teologiei. Şi totuşi… Să încercăm să simţim planul Domnului în
vărsarea timpului? Se zice: „O profeţie asigură că pentru zeii un secol nu e mai
mult decît o bătaie a ploapelor!” Se mai spune de asemenea că în recent
lucrurile sunt tragice, dar pe termen lung sunt comice. Tragediile să fie felul lui
Dumnezeu de a rîde la urmă?

Scrisul pe hartie

Scrisul pe hîrtie e în ziua de astăzi rezervat mai mult şcolerilor. Lucrul este
firesc întrucît într-o lume în continuă miscare, şcoala asigură prin felul ei
demodat de a fi constanţa necesară educaţiei prin tradiţie. Scrisul cu stiloul, cu
pixul, albastru pe alb, ajunge din ce în ce mai stingher, mai singuratic. Deja
scriind cu negru îţi arogi un aer oficial, public. Scrisul pe hîrtie să rămînă roata,
elementul standard de unde au plecat toate, iar vehicolele de viteză, care-ţi
poartă rîndurile tastate oriunde în lume, să prindă dispreţ pentru roata simplă?