UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIŞ” ARAD

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

Specializarea Marketing

Departamentul învăţământ la distanţă

EXPERTIZA MERCEOLOGICĂ

CURS PENTRU ÎNVĂŢĂMÎNTUL LA DISTANŢĂ

DR. LADISLAU KLEIN

ARAD
2009
 CUPRINS

Cap. 1. Introducere în expertiză şi în expertiza calităţii mărfurilor 5

1.1. Aspecte generale ale expertizei 5
1.1.1. Definirea expertizei şi locul expertizei calităţii mărfurilor 5
1.1.2. Clasificarea expertizelor 6
1.1.3. Obiectul şi metodele expertizei merceologice 7
1.1.4. Calitatea de expert 9
1.2. Metodologia efectuării expertizei merceologice 12
1.2.1. Acceptarea expertizei 12
1.2.2. Pregătirea expertizei 13
1.2.3. Investigarea obiectului expertizei 15
1.2.4. Elaborarea raportului de expertiză 18
1.2.5. Analiza raportului de expertiză 19
1.2.6. Efectuarea suplimentului de expertiză 20
1.2.7. Efectuarea unei noi expertize 21
Cap. 2. Caliatea mărfurilor ca obiect al expertizei 21
2.1. Calitatea mărfurilor 21
2.2. Controlul calităţii 25
2.2.1. Nivel de calitate acceptabil şi nivel de calitate tolerat 27
2.2.2. Nivelul de control 28
2.2.3. Planul de control prin sondaj 29
2.3. Fiabilitatea 31
2.4. Managementul calităţii 33
2.5. Certificarea calităţii 37
2.5.1. Certificarea calităţii în Uniunea Europeană 40
2.5.2. Certificarea calităţii în România 42
2.6. Probleme specifice ale determinării calităţii loturilor de 43
mărfuri în expertiza merceologică
2.6.1. Metodologia generală de determinare a calităţii 44
produselor în expertiza merceologică
2.6.2. Particularităţi ale determinării şi analizei calităţii 48
produselor noi
2.7. Costurile calităţii 54
2.7.1. Generalităţi 54
2.7.2. Definiţii privind costurile calităţii 55
2.7.3. Evaluarea costurilor calităţii 56
 2.7.3.1. Macromodele 57
2.7.3.2. Principii ale calculului costurilor calităţii 58
2.7.4. Modalităţi de calcul al costurilor calităţii 60
2.7.5. Modalităţi de analiză a costurilor calităţii 62
2.7.6. Rolul analizei costurilor calităţii 63
2.8. Calitatea mărfurilor şi protecţia mediului 64
Cap.3. Standardele ca element de referinţă în expertiza calităţii 66
3.1. Definiţii şi generalităţi 66
3.2. Clasificarea standardelor 67
3.3. Standardizarea naţională 68
3.4. Standardizarea internaţională 70
3.5. Standardele ca documente de referinţă în expertiză 73
Cap.4. Aspecte ale dreptuluide proprietate industrială cu aplicaţii în
expertizarea calităţii produselor
73
4.1. Definirea proprietăţii industriale 74
4.2. Creaţii intelectuale industriale 75
4.2.1. Invenţia 75
4.2.2. Know – how 79
4.3. Semnele distinctive ale activităţii industriale 80
4.3.1. Mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu 80
4.3.2. Firma şi emblema comercială 85
4.3.3. Protecţia indicaţiilor geografice 89
4.3.4. Marcarea ecologică a produselor 89
Cap.5. Surse de litigii generatoare de expertize 92
5.1. Litigii în eperziza merceologică 92
5.2. Localizarea sursei litigiului 94
Cap. 6. Expertiza unor etape ale circuitului tehnico – economic al
mărfurilor
96
6.1. Obligaţiile şi răspunderile părţilor în circuitul tehnico – 96
economic al mărfurilor
6.2. Expertizarea recepţiei calitative 99
6.2.1. Recepţia loturilor de mărfuri 99
6.2.2. Organizarea recepţiei calitative a loturilor de mărfuri 101
6.2.3. Particularităţile expertizării recepţiei 102
6.2.4. Consecinţele livrării mărfurilor necorespunzătoare 103
calitativ
6.3. Expertiza merceologică în litigiile privind păstrarea 105
mărfurilor
6.3.1. Factorii care influenţează depozitarea produselor 105
6.3.2. Regimul optim de păstrare a mărfurilor 106
6.3.3. Factorii de mediu ai spaţiilor de depozitare 107

3
 6.3.4. Modificări calitative ale mărfurilor în timpul depozitării 115
6.3.5. Perisabilitatea mărfurilor 120
6.4. Expertiza merceologică a mărfurilor degradate în timpul 120
transportului
6.4.1. Factorii care influenţează stabilitatea mărfurilor în timpul 121
transportului
6.4.2. Expertizarea mărfurilor degradate în timpul transportului 127
Cap. 7. Metodologia expertizării mărfurilor falsificate, contaminate sau
degradate
127
7.1. Metodologia decelării falsificării produselor 127
7.2. Inlocuitorii de produse alimentare şi utilizarea lor legală 130
7.3. Expertizarea produselor alimentare din punctul de vedere 131
al conţinutului de contaminanţi
7.3.1. Principalele tipuri de contaminanţi ai alimentelor 132
7.3.2. Influenţa pesticidelor asupra calităţii mărfurilor alimentare 135
şi implicaţii în expertiza merceologică
7.4. Aditivii alimentari ca obiect al expertizei merceologice 140
7.5. Eliminarea din consum a produselor degradate 141
Bibliografie generală 142

4
 CAP.1. INTRODUCERE ÎN EXPERTIZĂ ŞI ÎN EXPERTIZA
CALTĂŢII MĂRFURILOR

1.1. Aspecte generale ale expertizei

1.1.1. Definirea expertizei şi locul expertizei calităţii mărfurilor

Relaţiile, uneori conflictuale, dintre partenerii din diverse domenii şi

problemele complexe pe care organele judiciare le au de soluţionat obligă
partenerii şi în special organele judiciare la consultarea specialiştilor şi la
mijloacele de probă oferite de aceştia pentru stabilirea adevărului. Cu alte
cuvinte se apelează la expert şi expertiză.
Termenul de "expertiză" derivă din latinescul "experior" (a încerca, a
proba) şi are semnificaţia de cercetare a unei probleme de către un
specialist într-un anumit domeniu. Scopul cercetării este de a elucida unele
chestiuni de fapt în faţa unor organe judiciare sau în faţa partenerilor unui
contract.
Expertiza foloseşte mijloacele ştiinţei şi tehnicii pentru a furniza
organelor judiciare, agenţilor economici sau partenerilor în litigiu probe
concludente pentru ca aceştia să poată lua hotarâri juste.
Expertiza se poate defini ca mijlocul de probă prin care, în baza unei
cercetări metodice folosind procedee ştiinţifice, expertul aduce la
cunoştinţa organului care l-a împuternicit concluzii motivate ştiinţific cu
privire la faptele pentru a căror elucidare sunt necesare cunoştinţe
specializate.*
Subliniind importanţa expertizei, trebuie totuşi mentionat faptul că
opinia expertului nu are o forţă probantă absolută, ci doar ajută organul
judiciar sau partenerii să îşi formeze o opinie proprie în vederea luării unei
hotărâri juste. Luarea deciziei este supusă liberei aprecieri a organului
judiciar care nu este obligat să îşi întemeieze decizia numai pe baza opiniei
expertului.
Expertul trebuie să îşi limiteze competenţa la domeniul specialităţii
sale, în domeniul judiciar instanţa fiind pe deplin competentă. Dreptul de a
judeca şi hotărî este atributul exclusiv al instanţei în baza principiului
fundamental al intimei convingeri a judecătorului.
*
V. Petrescu, C. Pâslaru, “Expertiză merceologică”, Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir”, Bucureşti 2000

5
 Rezultă, deci, două concluzii importante:
- Expertiza se dispune pentru a prezenta o opinie fundamentată ştiintific,
pentru a executa o operaţie materială pe care instanţa nu o poate efectua,
ori pentru descoperirea şi punerea în evidenţă a unor date şi fapte
importante pentru obiectul cauzei şi comensurarea unor probe.
- Nu se poate dispune o expertiză căreia să i se transfere sarcina de a
judeca fondul litigiului.
Progresul ştiinţei şi tehnicii şi extinderea relaţiilor umane potenţial
generatoare de litigii a dus la creşterea numărului de expertize şi la
extinderea experizei în aproape toate domeniile. Importanţa expertizei este
subliniată de faptul că există obligativitatea legală a efectării ei în anumite
situaţii. Totuşi, trebuie subliniat că expertiza este necesară numai în acele
cazuri în care există posibilitatea de a interpreta în mod diferit probleme a
căror soluţionare necesită cunoştinţe specializate.
Importanţa pe care schimburile comerciale le au, volumul şi
varietatea mare a mărfurilor care fac obiectul comerţului, precum şi
importanţa care se dă problemei calităţii mărfurilor care se află în circuitul
comercial au făcut ca expertizarea calităţii mărfurilor să devină un domeniu
important de expertiză.
În cadrul ei, expertiza merceologică este expertiza utilizată pentru
cercetarea şi clarificarea unor probleme controversate privind practica
comerţului cu mărfuri.

1.1.2. Clasificarea expertizelor

Expertize se întâlnesc în foarte multe domenii ale activităţilor umane,

astfel că este dificilă o clasificare unitară, deşi încercările de clasificare ale
diferitelor tipuri de expertiză sunt numeroase.
Astfel, există clasificări ale expertizelor funcţie de domeniile ştiinţifice
abordate şi cărora le aparţine specialistul care le execută: expertize
tehnice, medicale, medico-legale, criminalistice, contabile, financiare,
comerciale, merceologice, sanitare, sanitar-veterinare etc.
Uneori experizele pot avea obiective care exced domeniile strict
delimitate ale unor specializări ştiinţifice şi necesită o abordare
interdisciplinară, caz în care expertiza pote fi efectuată, în colaborare, de
mai mulţi experţi din domenii diferite.
În funcţie de conţinut, expertizele pot fi împărţite în două mari
categorii:

6
- Expertize cu caracter tehnic care au la bază date, fapte, constatări de
specialitate, fară să conţină elemente juridice;
- Expertize la care constatările de ordin tehnic sunt asociate cu norme
speciale, de exemplu norme tehnice sau contabile.
Expertiza calităţii mărfurilor, şi în cadrul ei expertiza merceologică,
deşi nu face apel totdeauna la analize de laborator, se apropie de expertiza
tehnică, dar conţine în mod obligatoriu şi elemente juridice. Elementele
juridice se referă la luarea de către expert a unei poziţii privind înscrierea
rezultatelor tehnice în prevederile unor norme tehnice cu caracter legislativ,
sau de reglementare.
În raport cu organul care dispune efectuarea ei, expertiza
merceologică pote fi, în principal, de două feluri - judiciară şi extrajudiciară.
Expertiza merceologică judiciară se desfăşoarşă din dispoziţia
instanţelor judecătoreşti şi se dispune pentru elucidarea unor probleme
tehnice legate de cauzele aflate pe rol. Concluziile expertizei merceologice
judiciare sunt considerate mijloace de probă. Expertiza este un mijloc de
probaţiune de un fel deosebit, iar expertul este un auxiliar al instanţei, dar
nu este martor.
Expertiza merceologică extrajudiciară se efectuează la cererea unei
organizaţii economice în legătură cu încheierea şi derularea unor contracte,
cu eficienţa depozitării, transportului, păstrării mărfurilor sau alte aspecte
ale activităţii lor. Adesea, deşi expertiza extrajudiciară nu are legătură
concretă cu un proces sau litigiu, concluziile ei devin mijloace probatoare.
Exemple de expertize extrajudiciare sunt expertiza pietrelor
preţioase, expertiza preliminară a unor instalaţii sau tipuri de maşini,
expertize pentru cunoasterea activităţii economice sau pentru analiza
situaţiei unei societăţi etc. Expertiza extrajudiciară se poate apropia de cea
judiciară şi expertul poate îndeplini rolul de arbitru dacă părţile cad de
acord să se supună concluziilor lui (expertize contractuale sau amiabile).
Există o tendinţă de sporire a numărului şi importanţei expertizelor
extrajudiciare, cu deosebire în domeniul asigurărilor şi al contractelor
economice.

1.1.3. Obiectul şi metodele expertizei merceologice

7
 Obiectul expertizei merceologice este stabilirea exactă a calităţii
reale a loturilor de produse, în relaţie cu condiţiile, cauzele, locul şi
împrejurările care au generat abateri de la calitatea prescrisă şi
contractată. Este necesară în toate cazurile în care pot să apară
interpretări diferite ale unor informaţii importante referitoare la produs; se
apelează la expertiza merceologică pentru cercetarea şi clarificarea unor
probleme controversate sau aflate în litigiu, legate de comerţul cu mărfuri,
fie alimentare, fie nealimentare. Aşadar, obiectul central şi cel mai
important al expertizei merceologice îl constituie problemele legate de
calitatea produselor.
Obiectivele concrete ale unei expertize merceologice pot fi unul sau
mai multe din următoarele aspecte:
- identificarea unui produs sau al unui lot de produse
- stabilirea calităţii unui produs şi a concordanţei acesteia cu normele
tehnice
- aprecierea măsurii în care calitatea unui produs a suferit modificări în
raport cu starea iniţială şi reconstituirea calităţii iniţiale a produsului.
- stabilirea cauzelor care au determinat abaterea calitativă a unui produs,
inclusiv problemele create de eventualele ambalaje necorespunzătoare.
Expertiza se poate dispune şi pentru stabilirea concordanţei sau a
lipsei de concordanţă între sortimenul livrat şi cel contractat, respectiv a
concordanţei dintre sortimentaţie şi cerinţele consumatorilor.
Expertiza merceologică se efectuează pe parcursul sau la încheierea
circulaţiei tehnice a loturilor de mărfuri de la producător la consumator, dar
poate să se extindă şi la faze anterioare cum sunt procesele fabricaţie, de
omologare sau de certificare de tip, de contractare. In acest sens, se pot
efectua, de exemplu, expertize preventive cu un grad ridicat de severitate
la cererea firmelor de asigurare. Speţele de acest fel obligă la o abordare
complexă a calităţii, pe baza cunoaşterii sensurilor şi ipostazelor calităţii, a
criteriilor la care se raportează, a factorilor care determină şi influenţează
calitatea şi a metodelor de cercetare a calităţii.
Expertiza merceologică presupune o verificare retroactivă a calităţii
mărfurilor, adică reconstituirea faptelor atât din etapele circulaţiei mărfurilor,
cât şi, dacă este necesar, din fabricaţia lor.
Metodele de investigare folosite în acest scop sunt metoda istorică,
metoda observaţiei şi experimentului şi metoda statistică.
Metoda istorică constă în reconstituirea pe cale deductivă a
parcursului unui produs în timp şi spaţiu, cu modificările calitative negative

8
care apar în acest timp. Reonstituirea parcursului produsului în timp şi în
spaţiu permite cunoaşterea naturii şi intensităţii transformărilor suferite de
produs pe acest parcurs, transformări care pot influenţa negativ calitatea
produsului.
Metoda observaţiei şi experimentului constituie sursa cunoaşterii
ştiinţifice a calitătţii mărfurilor. Observaţia se execută astfel încât să fie
repetabilă şi să poată fi reconstituită teoretic. Experimentul trebuie să fie
reproductibil.
Experimentul ştiinţific se deosebeşte de observaţie prin aceea că în
cazul experimentului procesul studiat este provocat, în condiţii date, care
trebuie să asigure reproductibilitatea.
În expertiza merceologică se utilizează metode de examinare
organoleptică (analiză senzorială), metode de analiză fizică, fizico-chimică
şi instrumentală, metode chimice de analiză, metode de analiză
microbiologică etc.
Metoda statisticii se foloseşte pentru prelucrarea numărului mare de
date obţinute prin observaţie şi experiment sau în alte faze ale expertizei.
Metoda permite detectarea şi eliminarea erorilor de măsurare şi a
subiectivismului inerent metodelor organoleptice precum şi evaluarea
calităţii loturilor de produse pe baza rezultatelor obţinute pe eşantioane.

1.1.4. Calitatea de expert

Cuvântul “expert” desemnează specialişti de înaltă calificare într-un

anumit domeniu, capabili să înţeleagă şi să rezolve probleme complexe din
domeniul lor de specialitate. Instanţa sau părţile implicte într-un litigiu, ori
interesate în prevenirea unui posibil litigiu, pot să recurgă la sprijinul
experţilor pentru a clarifica probleme din domeniul lor de specialitate.
Aşadar, expertiza (judiciară) este un mijloc de probă, de un fel
deosebit, iar expertul este un auxiliar al instanţei, dar nu este martor.
Deosebirea constă în aceea că martorul este o persoană care expune
împrejurări, legate de cazul respectiv, care au fost percepute de ea direct,
pe când expertul, din contră, nu cunoaşte în prealabil împrejurările şi
faptele în cauză, ci le reconstiuie prin mijloacele specifice specialităţii sale.
Expertul, ca specialist al domeniului respectiv, poate clarifica anumite
probleme în speţa în cauză şi expertiza şi concluziile sale au putere
probatorie, dar dreptul de a judeca este un atribut exclusiv al instanţei, în
baza principiului intimei convingeri a judecătorului.

9
 În România pot fi experţi, în principiu oricare persoane care posedă
cunoştinţe de specialitate în domeniul în care urmează să se efectueze
expertiza, cu excepţia celor pentru care legea dispune altfel.
Potrivit legislaţiei, pot funcţiona ca experţi persoane care au studii
superioare de specialitate în domeniul impus de expertiză, au un stagiu în
cercetare, învăţământ sau producţie şi au o reputaţie profesională şi morală
neştirbită.
Mai pot avea apriori calitatea de expert, pe lângă cei selectaţi după
criteriile de mai sus, cadrele didactice din învăţământul superior şi
persoanele cu titlurile ştiinţifice de doctor docent sau doctor în ştiinţe.
In cadrul unui proces sau litigiu, expertiza se poate efectua la cererea
uneia din părţi, la cererea ambelor părţi sau din oficiu, adică din iniţiativa
instanţei. Dacă expertiza este cerută de părţi, instanţa este aceea care
stabileşte dacă este necesară sau nu o expertizã ca mijloc de probaţiune.
Odată încuvinţată cererea de expertiză, persoana expertului se stabileste
cu acordul părţilor, sau din oficiu. Instanţa are dreptul de a se pronunţa
asupra persoanei expertului, în privinţa capacităţii şi imparţialităţii lui.
Numărul experţilor într-un litigiu trebuie să fie impar, unul în
procesele simple, trei sau cinci în cazurile mai complicate, concluziile
formulându-se în expresie majoritară. Dacă apar diferenţe de opinie între
experţi, opiniile separate se consemnează în cadrul raportului de expertiză,
rămânând la latitudinea instanţei validarea raportului ca atare, sau
ordonarea unei expertize suplimentare, ori a unei noi expertize.
Expertul este numit de către instanţă printr-un document în care se
precizează obiectivele experizei, onorariul expertului şi termenul la care
trebuie să predea raportul încheiat după efectuarea expertizei. Odată
numit, instanţa îi acordă expertului posibilităţile procedurale care să-i
asigure ducerea la bun sfârşit a sarcinii sale.
Legat de efectuarea expertizei, expertul are dreptul de a consulta
materialele existente la dosarul cauzei, de a primi lămuriri de la instanţă
sau din partea celor implicaţi.
După numire, expertul trebuie să se prezinte în faţa instanţei pentru a
prelua obiectivul expertizei, să primească lămuririle necesare; din acest
punct de vedere aupra expertului sunt extinse dispoziţiile legale privind
citarea martorilor.
Expertul poate fi recuzat numai pentru motive întemeiate, conform cu
prevederile legale. Recuzarea expertului pote fi solicitată de una din părţi

10
sau de ambele şi admisă de instanţă, iar înlocuirea expertului poate fi
dispusă de instanţă.
Motive de recuzare a expertului de către părţi pot apare în situaţii
care creează prezumţia lipsei de obiectivitate şi anume:
- existenţa legăturilor de rudenie între expert şi una din părţi;
- implicarea expertului sau rudelor sale într-o cauză asemănătoare;
- exprimarea de către expert, înainte de a fi numit, a unor păreri referitoare
la cauză;
- primirea de daruri sau promisiuni din partea uneia din părţile implicate.
Dacă expertul a fost propus de părţi, se pot invoca numai motive de
recuzare apărute după numirea acestuia, deoarece se consideră că părţile
au cunoscut situaţia persoanei respective şi nu au formulat obiecţii până la
numirea sa ca expert.
Dacă expertul a fost numit din oficiu, se pot invoca de către ambele
părţi sau de către una din ele motive de recuzare apărute înainte sau după
numirea expertlui.
Înlocuirea expertului poate fi dispusă de instanţă în următoarele
cazuri:
- neprezentarea expertului în faţa instanţei;
- refuzul nejustificat al expertului de a efectua expertiza, caz în care
expertul va suferi şi sancţiuni;
- existenţa unor motive de recuzare.
Efectuarea expertizei de către experţii numiţi este obligatorie. In cazul
expertizei judiciare sarcina de a efectua expertiza este interpretată
asemenea obligaţiei martorilor, deşi expertul este un auxiliar tehnic al
instanţei.
Cele mai importante îndatoriri ale experţilor sunt: executarea
personală a expertizei cu obiectivitate şi conştiinciozitate, respectarea
termenului de depunere a raportului, furnizarea la cererea instanţei de
informaţii suplimentare, efectuarea, dacă i se impune, a suplimentului de
expertiză sau refacerea expertizei, păstrarea secretului profesional privind
datele de care a luat cunoştinţă în cursul efectuării expertizei, aducerea la
cunoştinţa instanţei dacă descoperă şi alte date cu prilejul efectuării
cercetării.
Dacă expertul nu îşi îndeplineşte obligaţiile, el poate fi sancţionat
disciplinar, civil sau penal. Răspunderea lui poate fi angajată în cazul în
care nu se prezintă la chemarea iniţială a organului judiciar, refuză
nejustificat să efectueze expertiza, nu respectă termenul de depunere a

11
raportului de expertiză, nu se prezintă pentru a da lămuriri suplimentare la
solicitarea organului judiciar, sau efectuează o expertiză
necorespunzătoare.
Expertului îi sunt asigurate drepturile legate de exercitarea acestei
funcţii: dreptul de a consulta materialele existente la dosarul cauzei, dreptul
de a solicita şi primi lămuriri din partea instanţei şi a părţilor implicate,
degrevarea de unele sarcini curente pe perioada efectuării expertizei,
dreptul de a primi un onorariu funcţie de complexitatea expertizei şi de
calificarea expertului.
Experţii au competenţa ca pe baza aspectelor negative pe care le
sesizează să şi sugereze soluţii care pot fi recomandate pentru
îmbunătăţirea calităţii produselor respective.

1.2. Metodologia efectuării expertizei merceologice

Admiterea şi dispunerea expertizei este atributul organului judiciar

pentru expertiza judiciară şi al unui organ administrativ pentru expertiza
extrajudiciară. Pentru ca expertiza să fie admisibilă ca mijloc de probă,
aceasta trebuie să fie necesară, adică să existe necesitatea consultării unui
specialist pentru dovedirea unor împrejurări şi, pe de altă parte, expertiza
trebuie să fie concludentă, adică să poată elucida anumite împrejurări care
să uşureze soluţionarea corectă a cauzei.
Expertiza judiciară are un caracter facultativ, ceea ce înseamnă că
organul judiciar este acela care apreciază dacă în speţa respectivă
efectuarea expertizei este necesară şi concludentă, deci admisibilă.
Dispunerea efectuării expertizei şi stabilirea obiectivelor acesteia este
punctul de plecare în derularea expertizei.
Odată expertiza admisă şi dispusă, principalele etape care se
parcurg în cursul ei sunt acceptarea expertizei, pregătirea expertizei,
investigarea obiectului expertizei, întocmirea raportului de expertiză şi
analiza acestui raport şi, dacă este cazul, efectuarea suplimentului de
expertiză, sau a unei noi expertize.

1.2.1. Acceptarea expertizei

Acceptarea expertizei este etapa în care expertul primeşte de la

organul care l-a desemnat obiectivele expertizei. Cu această ocazie ia

12
cunoştinţă de actele existente la dosar, poate cere explicaţii suplimentare şi
să facă obiecţii cu privire la termenul care i-a fost fixat.

1.2.2. Pregătirea expertizei

Expertul trebuie, în această etapă, să aprofundeze obiectivele

expertizei şi să înţeleagă corect sensul problemelor pe care trebuie să le
rezolve. Pregătirea se realizează printr-o documentare rapidă şi
cuprinzătoare. Pentru a orienta investigaţiile într-o direcţie corectă, expertul
trebuie să studieze documentele litigiului, stabilind pe baza lor punctele de
reper necesare începerii investigaţiilor. Pregătirea corectă contribuie la
alegerea căii celei mai potrivite pentru derularea expertizei şi la evitarea
unor investigaţii colaterale, consumatoare de timp şi efort.
Principalele faze ale documentării din etapa de pregătire sunt redate
în continuare.

a) Cunoaşterea istoricului litigiului şi stabilirea cronologiei faptelor

În această etapă expertul se informează din documente cu privire la
modul, împrejurările, locul şi momentul în care au avut loc evenimentele
care au produs vicierea în cauză a calităţii produselor. Pe baza informaţiilor
cuprinse în documentele studiate, expertul stabileşte cronologia
evenimentelor şi precizează etapele din circulaţia tehnică sau din fabricaţia
produselor respective care sunt susceptibile a fi la originea vicierii calităţii,
urmând ca acestea să facă obiectul prioritar al investigaţiei obiectului
expertizei.
În scopul cunoaşterii istoricului litigiului, expertul studiază
documentele litigiului existente la dosar. Principalele documente pe care
expertul le foloseşte în această etapă sunt cererea de actionare în litigiu de
către reclamant şi documentele pe care se sprijină cererea, întâmpinarea
părţii reclamate şi documentele pe care se sprijină, procesele verbale ale
şedinţelor anterioare, documentele depuse ulterior la dosar.
Cunoaşterea istoricului litigiului şi a cronologiei faptelor îi permite
expertului nu numai să localizeze momentul şi locul în care s-au produs
vicierile în cauză ale produselor, ci şi să stabilească un plan de desfăşurare
în continuare a expertizei.
Pe baza informaţiilor pe care le obţine în cursul documentării,
expertul poate să depăşească sfera iniţială a obiectivelor care i-au fost

13
stabilite de instanţă, dar numai în cazul unei necesităţi stringente şi numai
cu acordul instanţei.

b) Studierea documentelor operative

Documente operative ale căror studiu este necesar în expertizarea
mărfurilor sunt:
- documentele contractuale ale relaţiei dintre furnizor şi beneficiar şi anume
contractul şi anexele la contract cum sunt graficele de livrări, precum şi
corespondenta legată de derularea contractelor;
- documentele de livrare-primire şi anume avize de expediere, facturi,
procese-verbale de recepţie, procese verbale de custodie, dacă e cazul;
- documente de transport cum sunt scrisoarea de trăsură, scrisoarea de
transport, conosamentul, foaia de parcurs, buletinul de mesagerie etc;
- documentele care atestă calitatea produsului sau lotului de produse -
certificatul de calitate şi cel de conformitate, buletine de analiză,
certificatele de stare sanitară, sanitar-veterinară şi fitosanitară etc.
Principalele informaţii care rezultă din studiul documentelor operative
sunt:
- existenţa sau absenţa tuturor documentelor care trebuie să însoţească
marfa şi existenţa tuturor menţiunilor obligatorii pe aceste documente;
- locul şi timpul diferitelor etape ale vieţii produsului ca momentul fabricării,
al expedierii, al sosirii la destinaţie, al manipulărilor pe parcurs, al efectuării
de analize etc;
- condiţiile şi itinerarul mişcării mărfii până la constatarea vicierii;
- starea calitativă şi cantitativă a mărfii pe parcursul fabricaţiei şi a
circulaţiei.

c) Studierea actelor şi documentelor care reglementează calitatea

mărfurilor care fac obiectul litigiului
Măsura în care mărfurile care fac obiectul litigiului satisfac cerinţele
de calitate convenite prin contract rezultă prin comparare atât cu
prevederile contractuale în privinta calităţii cât şi cu actele normative privind
calitatea mărfurilor. Între acestea se consultă în primul rând standardele,
dar şi caiete de sarcini tehnice pentru unele produse din comerţul
internaţional, certificate de conformitate de tip, respectiv de omologare. De
asemenea se studiază, după caz, normative de specialitate care
reglementează aspecte specifice de calitate: normative sanitare, sanitar-

14
veterinare, fitosanitare, de protecţie a mediului, de protecţie a securităţii
consumatorului etc;
In acest context se mai iau în consideraţie prescripţiile privind marca
de fabrică, marca de calitate şi mostrele etalon.

d) Documentarea bibliograficã
Documentarea bibliografică crează o imagine privind modul în care
problema în cauză este tratată în literatura de specialitate, oferă analogii şi
posibilităţi de comparare şi ajută la evitarea unor interpretări eronate.
Documentarea bibliografică se impune şi în expertizele care cuprind şi
investigaţii experimentale.
Drept material bibliografic se folosesc lucrări ştiinţifice universal
recunoscute ca tratate, enciclopedii, monografii, studii şi cercetări.

1.2.3.Investigarea obiectului expertizei

Investigarea obiectului expertizei este etapa în care se stabilesc

faptele şi împrejurările care au produs vicierea mărfii. Acţiunea se
desfăşoară după un plan de acţiune, într-o succesiune logică a acţiunilor.
Expertiza se extinde pe întreaga circulaţie tehnică a mărfii. Circulaţia
tehnică cuprinde perioada de mişcare a mărfii din momentul preluării de la
furnizor până la vânzarea către consumator. Timpul de derulare a
circulaţiei tehnice poate fi de câteva ore sau de câţiva ani. În acest timp au
loc operaţiuni tehnice ca transportul, depozitarea, păstrarea, sortarea,
preambalarea, porţionarea, debitarea mărfii, care toate pot afecta calitatea
ei.
Operaţiunile tehnice se desfăşoară într-o verigă sau în mai multe
verigi, expertizei revenindu-i sarcina să găsească şi să cerceteze veriga
probabilă de apariţie a vicierii mărfii. Investigaţia decurge în sens invers în
raport cu sensul cirulaţiei tehnice şi porneşte de la momentul depistării
vicierii produsului. Schema de investigare până la sursa vicierii, pentru o
circulaţie tehnică completă a mărfurilor, se prezintă în principiu astfel:
Comerţ cu amănuntul → Transport → Comerţ cu ridicata →
→ Transport → Depozitare → Transport → ... →Transport → Producţie.
Astfel se procedează şi în cazul produselor care se obţin printr-un
lanţ de fabricaţii în care produsul unei intreprinderi este materie primă
pentru următoarea, aşa cum este, de exemplu, şirul de produse grâu, făină,
paste făinoase. La apariţia unor vicieri ale produsului finit al ultimei

15
fabricaţii, expertiza va porni de la aceasta şi va continua, dacă nu s-a găsit
sursa vicierii, cu tehnologia ultimei fabricaţii, cu materia ei primă, cu
tehnologia penultimei fabricaţii etc., până la găsirea locului, momentului şi
cauzei deprecierii calitative.
Pe parcursul investigării circulaţiei tehnice a mărfii, poate fi necesară
colaborarea cu experţi de altă specialitate, de exemplu expertul contabil
sau expertul sanitar. Totuşi, planul pe care şi-l întocmeşte expertul trebuie
să cuprindă numai probleme pe care le rezolvă personal, iar aprecierile
sale trebuie să se bazeze exclusiv pe constatări personale. De asemenea,
informaţiile furnizate de persoanele care au participat la operaţii legate de
circulaţia tehnică a mărfii trebuie limitate ca importanţă de garanţia
obiectivităţii lor.
Şi în această etapă, expertiza impune verificări de documente cum
sunt evidenţe primare, evidenţe contabile, registre de fabricaţie, registre de
analize etc. Verificările documentelor care însoţesc marfa premerg, de
obicei, verificările tehnice şi cele de teren, ele permiţând stabilirea cu
aproximaţie a locului vicierii.
Investigaţiile pe teren furnizează date şi informaţii cu forţă probantă
deosebită, de accea sunt surse de documentare din cele mai importante.
In cadrul investigaţiilor pe teren se verifică acte originale, se observă
locul unde s-a produs vicierea produsului, se prelevează probe şi se
efectuează analiza acestora, se execută simulări şi reconstituiri, se culeg
declaraţii ale persoanelor implicate în producerea sau circulaţia mărfurilor
în cauză.
Investigarea pe teren a obiectivului expertizei cuprinde următoarele
etape:

a) Procedura investigaţiilor
Procedura investigaţiilor se referă la modul în care se stabileşte
contactul dintre expert şi părţi şi constă în convocarea scrisă a părţilor,
termenul de comunicare şi existenţa împuternicirilor atât pentru expert cât
şi pentru delegaţii părţilor. Convocările verbale nu au valabilitate.
Prin convocarea scrisă, expertul invită împuterniciţii părţilor pentru ca
aceştia să colaboreze cu expertul la investigaţiile pe teren. Invitaţia
precizează locul, data, ora şi durata investigaţiilor. Expertul poate solicita
părţilor să-i transmită documente sau copii ale acestora, necesare în cursul
investigaţiilor.

16
b) Investigaţia propriu zisă
Investigaţia se referă la diferite aspecte, funcţie de etapa vieţii mărfii
care se supune cercetării sau de locul unde se presupune că îşi are
originea vicierea calităţii.
În cazul unei intreprinderi producătoare se verifică:
- documentele privind cantitatea şi calitatea materiei prime;
- registrul de fabricaţie şi cel de analize;
- balanţa de materiale;
- documentele privind asigurarea calităţii şi în cadrul acesteia modul de
efectuare a controlului de calitate.
In cazul unei intreprinderi comerciale se verifică:
- actele de recepţie şi registrul de analize;
- registrul de stare calitativă a mărfurilor depozitate;
- documente operative.
În toate cazurile, convorbirile expertului cu persoane care au
participat la efectuarea unor operaţii sau au fost martori la acestea se
consemnează sub formă de minute semnate de partcipanţi sau sub formă
de declaraţii scrise. De asemenea, dacă este cazul, se recoltează probe
împreună cu reprezentanţii părţilor, probe care se supun analizei.

c) Consemnarea rezultatelor investigatiei pe teren

După încheierea investigaţiilor pe teren, consemnarea rezultatelor se
face într-un document semnat de toţi participanţii. În document se
consemnează locul, data şi durata investigaţiei, participanţii şi calitatea lor,
conţinutul investigaţiilor, opiniile împuterniciţilor părţilor faţă de cele
constatate, obligaţiile părţilor de a furniza la un termen a unor informaţii sau
a unor acte. In document nu se consemnează opinia, interpretarea sau
concluziile, nici chiar parţiale, ale expertului. În această fază a expertizei
ele ar fi premature.
La documentul încheiat se anexează toate materialele solicitate de
către expert precum şi un opis al acestora.

1.2.4. Elaborarea raportului de expertiză

Rezultatele investigaţiilor se concretizează în raportul de expertiză

care se înaintează în termenul stabilit organului care a dispus efectuarea
expertizei.

17
 Raportul de expertiză nu se rezumă la enumerarea concluziilor la
care s-a ajuns, ci în raport se redau pe scurt, dar complet, şi etapele
parcurse până la concluzii, metodele de cercetare utilizate, constatările şi
modul de interpretare a datelor obţinute.
Raportul de expertiză trebuie să fie lipsit de echivoc şi să nu conţină
trimiteri la lucrări în afara dosarului. Deşi expertul este liber în formarea
opiniei sale, raportul său nu poate reflecta păreri arbitrare şi trebuie să se
încadreze în prevederile actelor normative care reglementează domeniul în
cauză. Expertul este răspunzător pentru datele cuprinse în raport. De
aceea, de exemplu, analizele de laborator trebuie să fie efectuate pe un
număr cât mai mare de probe, de laboratoare autorizate în acest scop,
dotate cu aparate şi metode de precizie adecvată.
Expertiza trebuie astfel condusă şi raportul de expertiză trebuie
astfel conceput şi formulat, încât acesta să aibă o ţinută corespunzătoare,
să fie clar şi concis. Afirmaţiile expertului cuprinse în raport trebuie bine
argumentate şi exemplificate şi ele nu trebuie să conţină date
neconcordante sau în contradicţie.
Elaborarea raportului de expertiză se face cu respectarea unor reguli
de formă, de procedură şi de conţinut.

a) Reguli procedurale şi de formă

Raportul de expertiză se redactează în mai multe exemplare
dactilografiate (tehnoredactate), fiecare semnat şi parafat de expert pe
fiecare pagină şi la final, din care primul se depune la instanţă sau organul
care a dispus expertiza şi câte un exemplar la părţile în litigiu. In raportul de
expertiză nu se admit greşeli, corecturi sau ştersături.
Raportul de experiză trebuie depus în termenul fixat de instanţă, care
este de regulă cu cel puţin 5 zile înaite de data judecării litigiului respectiv.
Până în momentul predării lui, raportul de expertiză are caracter
secret.

b) Reguli de conţinut
Raportul de expertiză este un act redactat pe secţiuni. Respectarea
structurii pe secţiuni şi a conţinutului acestora asigură claritatea expunerii şi
accesibilitatea documentului pentru toţi cei interesaţi. Secţiunile raportului
şi conţinutul lor este dat în continuare.

18
- Preambulul cuprinde numele şi prenumele expertului, profesia şi
calificarea sa, adresa, instanţa sau organul care l-a numit şi numărul
dosarului.
- Scurt istoric al litigiului cuprinde numele sau denumirea părţilor -
reclamantul şi pârâtul - cu adresele exacte, succesiunea cronologică a
principalelor elemente, punctele de reper ale litigiului. În această secţiune
mai sunt cuprinse daunele şi perioada când s-au constatat aceste daune,
precum şi interpretarea părţilor în raport cu problemele litigiului. Se
precizează dacă s-au mai efectuat expertize privind cazul respectiv.
- Obiectul expertizei este secţiunea în care se redau ad literam obiectivele
stabilite de instanţă, formulări imprecise oferind ocazia ca părţile să
conteste raportul, pe considerentul că s-ar baza pe constatări
neconcludente, sau chiar pe o cercetare efectuată într-o direcţie greşită.
- Procedura investigaţiilor se referă la numele şi calitatea împuterniciţilor,
felul documentelor de împuternicire, legalitatea invitării părţilor, felul
investigaţiilor efectuate de faţă cu părţile şi modul în care au fost
consemnate sub semnătura expertului rezultatele acestor investigaţii
(minută, proces-verbal etc.).
- Constatările expertizei redau datele din dosarul litigiului şi rezultatele
investigaţiilor expertului. Datele neconcordante care provin din diferite
surse se consemnează ca atare, se analizează comparativ şi se stabileşte
astfel veridicitatea lor. Rezultatele se expun în ordinea apariţiei lor, se
descriu exact şi se interpretează. Se acordă atenţie stabilirii cu exactitate a
cauzelor care au generat vicierea mărfii, scopul de fapt al expertizei. De
asemenea trebuie interpretate eventualele anomalii care apar pe parcursul
expertizei şi trebuie să se dea soluţii pentru preîntâmpinarea repetării lor.
Prin cele de mai sus, această secţiune este una din cele mai importante din
raportul de expertiză.
- Concluziile raportului de expertiză cuprind răspunsurile concise la
obiectivele impuse de instanţă. Între concluzii se consemnează
răspunderile tehnice legate de vicierea în cauză, stabilite în cursul
investigaţiei, dar nu se atacă aspectul juridic al problemei. Concluziile
trebuie să fie obiective şi corecte, cerinţe care se realizează pe baza
cunoştinţelor profesionale, a probităţii morale şi profesionale şi a
independenţei în raport cu părţile a expertului şi pe baza respectării
drepturilor părţilor în legătură cu desfăşurarea expertizei.
- Anexele raportului de expertiză constau din documente care se pot
ataşa raportului pentru a susţine concluziile formulate. Anexele sunt

19
cuprinse obligatoriu într-un borderou şi pot fi documente şi acte
suplimentare depuse de părţi, buletine de analiză, breviare de calcul,
fotografii şi fotocopii, probe ale căror conţinut nu a putut fi integrat în raport,
planuri ale unor depozite, scheme de amplasare a mărfii etc. Borderoul de
anexe trebuie să existe şi în copiile raportului de expertiză remise părţilor în
litigiu.

1.2.5. Analiza raportului de expertizã

După ce raportul de expertiză este pus la dispoziţia părţilor în litigiu,

acesta este analizat de specialiştii părţilor din punct de vedere juridic,
merceologic, economic, contabil, astfel încât să existe elementele necesare
formulării eventualelor obiecţiuni în faţa instanţei.
Analiza merceologică, în special a secţiunilor privind constatările şi
concluziile, efectuată de economistul de comerţ, specialistul fiecărei părţi în
domeniul circulaţiei tehnice a mărfurilor, stabileşte măsura în care autorul
raportului de expertiză a procedat corect şi complet pentru elucidarea
obiectivelor trasate de instanţă. Dacă în urma studierii, de către instanţă
sau de către părţi, a raportului de expertiză, apar neclarităţi, se pot cere
clarificări suplimentare pe care expertul le poate furniza verbal sau în scris,
sub formă de „completare la raportul de expertiză". Dacă apar obiecţiuni al
uneia sau ale ambelor părţi în litigiu, instanţa îl obligă pe expert să
analizeze obiecţiunile şi să răspundă în scris, sub formă de „note scrise".

1.2.6. Efectuarea suplimentului de expertiză

Uneori, după depunerea raportului de expertiză, părţile sau instanţa

pot constata apariţia de noi probleme ale litigiului, care impun investigaţii
suplimentare din partea expertului. În astfel de situaţii instanţa poate
ordona obiective suplimentare pentru expertiză.

1.2.7. Efecuarea unei noi expertize

In cazul în care raportul de expertiză este controversat sau expertiza

a fost anulată ca urmare a încălcării unor dispoziţii legale de către expert,
se poate dispune efectuarea unei noi expertize. Noua expertiză are

20
aceleaşi obiective ca şi expertiza iniţială şi este efectuată, de regulă, de alt
expert (experţi).
Raportul de expertiză care se întocmeşte în urma noii investigaţii are
structura şi conţinutul descrise anterior, cu precizarea că suplimentar se ia
poziţie faţă de raportul iniţial de expertiză.

CAP. 2 CALITATEA MĂRFURILOR CA OBIECT AL

EXPERTIZEI

Expertiza calităţii mărfurilor are ca obiect probleme controversate

privind calitatea reală a produselor şi abaterile de la calitatea prescrisă şi
contractată a mărfurilor.

2.1. Calitatea mărfurilor

Termenul de “calitate” provine din latinescul “qualitas”, cu

semnificaţia de “fel de a fi”, “atribut”, “caracteristică”, “proprietate”. Fiind o
noţiune foarte larg utilizată, în multe domenii, există mai multe moduri de
definire a calităţii, funcţie de domeniul la care se referă cel ce face definirea
respectivă. Chiar şi în cazul mai restrâns al produselor şi serviciilor, există
mai multe orientări în privinţa definirii calităţii.
Aşa cum se va arăta în continuare, în expertiza calităţii standardele
reprezintă documente de referinţă de bază, motiv pentru care definirea
calităţii se face ţinând cont de prevederile standardelor din seria SR ISO
9000:2000
Calitatea se defineşte ca ansamblul de caracteristici ale unei entităţi
care îi conferă acesteia aptitudinea de a satisface nevoile exprimate sau
implicite.
Entitatea este, în acest context, o activitate, un proces, un produs,
organizaţie, sistem, persoană sau o combinaţie a lor.
Produsul este rezultatul unor activităţi sau procese, putând fi material
sau imaterial, ori o combinaţie a acestora. Produsele sunt clasificate în
patru categorii generale:
- hardware (componente, subansamble etc);
- software (programe, proceduri, informaţii, date etc.);
- materiale procesate (“processed materials”);
- sevicii (bancare, de asigurare, transport etc.).

21
 Definirea calităţii, aşa cum este făcută în seria de standarde SR ISO
9000, are consecinţe, din care unele cu efecte şi în expertiză :
- calitatea nu este exprimată printr-o singură caracteristică, ci printr-un
ansamblu al lor;
- calitatea există numai în relaţie cu nevoile clienţilor, nu este de sine
stătătoare;
- realizarea calităţii înseamnă satisfacerea nu numai a nevoilor exprimate,
dar şi a celor implicite.
Termenul de “calitate” nu este recomandat, potrivit standardului, să
fie folosit singur atât pentru a exprima gradul de excelenţă într-un sens
comparativ, cât şi pentru evaluări tehnice, în sens cantitativ. În ambele
cazuri este preferabilă folosirea câte unui calificativ, de exemplu:
- nivelul calităţii (“quality level”), în sens cantitativ;
- calitate relativă (“relative quality”), la clasificarea entităţilor funcţie de
gradul lor de excelenţă, în sens comparativ;
- măsura calităţii (“quality measure”), la evaluări tehnice precise.
Pentru a clasifica entităţile funcţie de gradul lor de excelenţă, se
defineşte clasa (“grade”): categoria sau rangul atribuit entităţilor care
îndeplinesc aceeaţi funcţie în utilizare, dar care diferă prin cerinţele
referitoare la calitate. Clasa reflectă, deci, diferenţa privind cerinţele privind
calitatea, cu accentul pe relaţia dintre funcţia de utilizare şi cost (de
exemplu clasificarea hotelurilor după numărul de stele).
Cerinţele pentru calitate sunt expresii ale nevoilor satisfăcute,
exprimate în termeni cantitativi sau calitativi, pentru a face posibilă
realizarea şi exprimarea entităţii respective. Cerinţele pentru calitate se
referă la cerinţele pieţei, cerinţele contractuale, cerinţele interne ale
organizaţiei, cerinţele societăţii. O importanţă deosebită se acordă
cerinţelor sociale cu privire la calitate. Acestea sunt obligaţii care se referă
în principal la protecţia vieţii, a sănătăţii persoanelor şi a mediului
înconjurător, precm şi la valorificarea resurselor naturale şi conservarea
energiei şi decurg din legi, regulamente, reguli etc.
Din punct de vedere al expertizei, este important că standardele SR
ISO 9000 fac distincţie între două moduri fundamentale de abatere de la
calitatea unui produs, neconformitatea şi defectul.
Neconformitatea este abaterea unei caracteristici de calitate în
raport cu cerinţele specificate.

22
 Defectul este nesatisfacerea unei cerinţe sau a unei aşteptări
rezonabile privind utilizarea prevăzută, inclusiv a celor referitoare la
securitate.
Deosebirea dintre cei doi termeni este importantă datorită faptului că
în cazul defectelor există o răspundere juridică faţă de produs (“product
liability”), adică obligaţia de despăgubire pentru pierderile cauzate de
produs.
Ipostazele (faţetele) calităţii care au rol hotărâtor în satisfacerea
cerinţelor clientului sunt calitatea de concepţie-proiectare şi calitatea de
conformitate, ambele având rol şi în expertizarea calităţii. Aceste ipostaze
ale calităţii sunt “dimensiunile obiective ale calităţii”. Pe lângă aceste
dimensiuni mai există şi “dimensiunile subiective ale calităţii”: “părerea
clientului “ şi “calitatea serviciului oferit de produs”.
Calitatea de concepţie-proiectare este măsura în care produsul
posedă proprietăţi care generează satisfacţie pentru posesor.
Calitatea de conformitate este măsura în care un produs este
conform cu proiectul şi specificaţiile.
Prin specificaţie, în această accepţiune, se înţelege documentul care
prescrie cerinţele cu care produsul trebuie să se conformeze.
Specificaţiile sunt documentele referitoare la cerinţele faţă de
anumite produse. Ele pot fi cuprinse într-un contract negociat între
producator şi client, documente care reflectă pretenţiile specifice ale acelui
cumpărător, sau pot fi norme tehnice comune pentru clasa de produse în
discuţie emise de un organism neutru, aşa cum sunt standardele.
Există categorii de produse pentru care, pe lângă standardele
obişnuite, este obligatoriu să se respecte prevederile unor prescripţii
speciale. Astfel sunt, de exemplu, medicamentele, calitatea cărora se
apeciază în raport cu prescripţiile Farmacopeei. Farmacopeea este
îndreptarul oficial care reglementează controlul medicamentelor din ţară şi
este obligatorie pentru toţi cei care prepară, depozitează şi controlează
medicamente.
Pentru a stabili calitatea unui produs, se urmăresc caracteristicile de
calitate.
Caracteristicile de calitate sunt acele proprietăţi care conferă
produsului aptitudinea de a satisface nevoile consumatorului. Aceste
proprietăţi ale produselor pot fi clasificate după mai multe criterii, relevante
şi în expertiză.
a. Funcţie de relaţia cu marfa:

23
- proprietăţi intrinseci proprii mărfii, legate de natura materiei constructive
a produsului, ca structura, masa specifică, compoziţia chimică etc.
- proprietăţi extrinseci atribuite mărfii, de exemplu simboluri, preţ etc.
b. Funcţie de natura lor:
- fizice – structura, dimensiunile, proprietăţi mecanice, electrice etc.;
- chimice – compoziţie, caracter acido-bazic etc.;
- biologice – toleranţă biologică, potenţial vital etc.;
- ecologice – degradabilitate biologică, potenţial poluant etc.;
- economice – caracterul preţului;
- ergonomice – confortabilitate, silenţiozitate etc.;
c. Funcţie de nivelul de relevanţă pentru calitatea mărfii:
- proprietăţi majore (critice);
- proprietăţi importante;
- proprietăţi minore.
Proprietăţile majore influenţează în mare măsură funcţia dominantă
a produsului. Lipsa ori diminuarea lor duce la scăderea utilităţii produsului.
Aşa sunt, de exemplu, prospeţimea şi proprietăţile gustative ale produselor
alimentare, aspectul estetic al articolelor de modă, veridicitatea
informaţiilor.
Proprietăţile importante sunt mai numeroase şi importanţa lor este
apropiată de ponderea frecvenţei lor.
Proprietăţile minore au o pondere a frecvenţei superioară ponderii
importanţei şi ele influenţează doar utilitatea variabilă a produsului.
d. Funcţie de modalitatea de apreciere şi măsurare:
- proprietăţi măsurabile
- proprietăţi atributive
Proprietăţile măsurabile se pot exprima cifric, au metode de
măsurare şi unităţi de măsură consacrate şi, din această cauză, sunt, de
regulă, proprietăţi intrinseci, motiv pentru care se selectează drept
caracteristici de calitate ale produsului respectiv. Exprimarea cifrică
prezintă avantajul determinării obiective a calităţii. Expresia cantitativă a
caracteristicilor de calitate măsurabili sunt indicatorii de calitate.
Indicatorii de calitate se determină prin mai multe categorii de
metode, printre care metodele experimentale şi metodele statistice.
Metodele experimentale se bazează pe folosirea mijloacelor tehnice
de măsurare. Asfel sunt, de exemplu, determinarea durităţii, a densităţii, a
rezistenţei la rupere, determinarea compoziţiei chimice etc.

24
 Metoda statistică foloseşte metodele calcului statistic pentru
determinarea unor indicatori ca randamentul sau timpul mediu de
funcţionare.
O metodă care poate avea aplicaţii la alegerea unor caracteristici şi
indicatori de calitate şi, în general, la determinarea calităţii este metoda
sociologică, ce se bazează pe informaţiile obţinute prin intermediul unor
chestionare de anchetă de la consumatorii de fapt sau posibili ai
produselor.
Proprietăţile atributive, nemăsurabile, se exprimă prin adjective sau
atribute şi se apreciază prin simţuri, fapt pentru care se mai numesc
proprietăţi organoleptice, senzoriale sau psihosenzoriale. Pentru
cuantificare, proprietăţilor atributive li se poate asocia valoare numerică
arbitrară.
e. În raport cu aptitudinea produselor de folosinţă îndelungată de a-şi
realiza funcţiile de-a lungul duratei lor de viaţă se definesc caracteristicile
de disponibilitate, care sunt fiabilitatea şi mentenabilitatea.

2.2. Controlul calităţii.

Prin controlul calităţii se înţelege un sistem de activităţi coordonate

pentru preîntâmpinarea ca, datorită condiţiilor din procesul de producţie, un
produs să se abată de la performanţele aşteptate de către beneficiar.
Un mod de realizare a controlului calităţii îl constituie inspecţia.
Inspecţia este acţiunea prin care un produs se compară cu
specificaţiile acceptate pentru acel produs.
Procedeele de inspecţie sunt diverse, de la cele vizuale şi
dimensionale, până la măsurători cu echipamente standardizate sau
speciale de încercări.
Inspecţia poate fi urmată de expertiza calităţii, adică de detectarea
caracteristicilor produsului care nu sunt considerate satisfăcătoare de către
beneficiarii respectivi şi stabilirea cauzelor apariţiei lor.
Prin inspecţie se urmăreşte atât existenţa calităţii de concepţie -
proiectare, deci existenţa la produsul controlat a proprietăţilor care asigură
satisfacerea nevoilor cumpărătorului, cât şi încadrarea parametrilor cuprinşi
în specificaţie, cu respectarea unei toleranţe prescrise.
Toleranţa este intervalul de variaţie admis pentru o anumită mărime
sau dimensiune caracteristică a unui obiect în raport cu specificaţiile şi

25
exprimă gradul de precizie cu care se impune să se realizeze un anumit
produs.
În abordarea problemei toleranţelor există două tendinţe care
acţionează în sensuri opuse şi care trebuie să se menţină în echilibru:
a) Impunerea unor toleranţe exagerat de strânse, care reflectă pretenţiile
unor beneficiari care pot fi importanţi care au cerinţe calitative deosebite
(de exemplu beneficiarii produselor pentru apărare sau pentru cercetări
spaţiale) sau încercarea acreditării faptului că producţia se situează la un
nivel de calitate corespunzător.
b) Stabilirea de toleranţe suficient de largi, astfel încât la control (şi
recepţie) să se resimtă cât mai puţin instabilităţile din procesul de
fabricaţie. Aceste practici se potrivesc organizaţiilor care nu depind prea
mult de pretenţiile anumitor beneficiari.
Atât toleranţele exagerat de strânse, cât şi cele exagerat de largi,
implică cheltuieli suplimentare inutile, de aceea toleranţele trebuie stabilite
realist, pentru a satisface beneficiarul atât ca nivel de calitate cât şi ca preţ.
Modul de realizare a inspecţiei influenţează, de asemenea, eficienţa
şi deci costurile. Există două moduri posibile de inspecţie calitativă a
loturilor de produse şi anume:
a) Inspecţia produs cu produs, care ar trebui să ducă în lotul admis după
inspecţie la atingerea situaţiei "zero defecte". Un asemenea nivel al calităţii
şi al inspecţiei este însă realizabil numai în condiţii speciale.
Inspecţia produs cu produs a fiecărei piese, deşi implică cheltuieli
mari, nu poate atinge integral obiectivul de calitate urmărit, adică "zero
defecte". Astfel, chiar făcându-se inspecţia după acest procedeu, pentru o
anumită caracteristică critică a produsului, nu va exista nici o garanţie că
vicii ascunse nu vor produce defectarea produselor. Sunt, de asemenea,
inevitabile erorile de inspecţie datorită procedeelor, aparaturii sau factorului
uman (oboseala, neatenţia, cunoştinţe insuficiente etc.). Nu există deci o
corelaţie între nivelul ridicat al costurilor şi nivelul calitativ obţinut.
Din aceste motive, inspecţia produs cu produs se aplică numai în
cazuri deosebite, la produse cu pretenţii de calitate deosebite, în cazul
produselor complexe, la produse de valoare ridicată, produse care pun în
pericol sănătatea oamenilor, sau produse care se livrează în loturi mici.
Procedeul, evident, nu se poate aplica în cazurile în care se impun metode
de analiză distructivă.
b) Inspecţia prin metode selective (control prin sondaj), care constă din
extragerea din lot a unui eşantion reprezentativ în vederea inspecţiei. O

26
metodă selectivă de control bine proiectată permite confirmarea calităţii
loturilor produselor şi identificarea loturilor care nu se încadrează în
condiţiile de calitate.
Lotul este o cantitate determinată dintr-un produs de acelaşi fel, care
a fost fabricat în aceleaşi condiţii, cu aceleaşi utilaje, din aceleaşi materii
prime.
Eşantionul este o submulţime a lotului, extrasă după criterii bine
stabilite, pentru a servi la determinarea calităţii lotului. Pentru ca eşantionul
să oglindească fidel calitatea lotului, lotul trebuie să fie cât mai uniform, iar
eşantionul să fie prelevat la întâmplare, astfel ca fiecare unitate de produs
să aibă aceeaşi probabilitate să fie extrasă. Proba se defineşte la fel cu
eşantionul, dar expresia se foloseşte pentru selecţia din lot care se supune
încercărilor de laborator.
Controlul prin eşantionare permite reducerea volumului de muncă şi
a costurilor controlului şi luarea mai rapidă a deciziilor de acceptare sau
respingere. Deşi nu asigură o protecţie absolută împotriva erorilor, riscul
poate fi fixat între anumite limite în etapa proiectării controlului.
Furnizorul şi clientul trebuie să negocieze cu ocazia contractării limita
calităţii acceptabile (AQL), nivelul de control (Nc), mărimea lotului (N) şi
planul de control.

2.2.1.Nivel de calitate acceptabil şi nivel de calitate tolerat.

Controlul (inspecţia) stabileşte dacă proporţia de exemplare

necorespunzătoare (p) pe care o conţine un lot de produse este sub un
anumit nivel po care a fost stabilit luând în calcul şi aspectele de ordin
economic.
Dacă p ≤ po, lotul se consideră corespunzător prescripţiilor şi se
acceptă.
Dacă p > po lotul se consideră necorespunzător şi se respinge.
Controlul, însă, nu oferă o certitudine ci doar o prezumţie la un
anumit nivel de probabilitate, probabilitate că acceptarea sau refuzul lotului
se face conform criteriilor de mai sus. Această probabilitate defineşte riscul
furnizorului şi riscul beneficiarului.
Probabilitatea ca lotul să fie respins considerând că prima ipoteză nu
este valabilă, deşi în realitate p ≤ p0 este riscul furnizorului (α).
Probabilitatea ca lotul să fie acceptat pe considerentul că a doua ipoteză

27
nu este adevărată, deşi, în realitate p > p0, constituie riscul beneficiarului
(β).
Mărimea riscurilor se fixează funcţie de natura produsului şi
implicaţiile economice ale erorii de a accepta sau a respinge lotul. Astfel,
când deficienţele calitative nu duc la consecinşe grave în timpul utilizării şi
nu influenţează sensibil situaţia economică a beneficiarului, α se stabileşte
la valori mici. În situaţia contrară, se fixează β mic, ceea ce creşte
cheltuielile producătorului, dar micşorează, în schimb, pierderile economice
ale beneficiarului şi poate preveni consecinţe precum afectarea sănătăţii
consumatorului şi afectarea mediului.
Procentul maxim de obiecte defecte la care un lot încă se consideră
acceptabil din punct de vedere al calităţii medii este definit ca nivel (limită)
de calitate acceptabil (AQL), sau fracţiune defectă acceptabilă p1. Deci p1
este o valoare cuprinsă între 0 şi p0, 0 ≤ p1 < p0, pentru care respingerea
lotului ca necorespunzătoare determină pierderi economice maxime.
Probabilitatea de acceptare a lotului este foarte mare, având valoarea 1 -
α.
Nivelul de calitate tolerat (TQL) reprezintă valoarea p2, situată între
fracţiunile p0 < p ≤ 1, pentru care acceptarea lotului determină pierderi
economice maxime. Loturile care prezintă valoarea p2 se consideră
necorespunzătoare şi beneficiarul le acceptă cu o probabilitate foarte mică,
cel mult egală cu β.
Nivelul calităţii acceptabile se exprimă ca procentul maxim de obiecte
defecte la 100 de exemplare, pentru care lotul se consideră acceptat din
punct de vedere al calităţii medii. AQL se stabileşte funcţie de importanţa
caracteristicii. Astfel la control prin atribute AQL are valorile următoare:
-pentru caracteristici critice – între 0,1 şi 0,4 %;
-pentru caracteristici importante – între 0,4 şi 1 %;
-pentru caracteristici secundare – între 1 şi 4 %;
-pentru caracteristici minore – între 4 şi 10 %.

2.2.2. Nivelul de control

Nivelul de control Nc se foloseşte pentru caracterizarea exigenţei

verificărilor şi stabileşte relaţia dintre mărimea lotului N şi mărimea
eşantionului n. Există trei nivele şi anume: verificare normală, verificare
severă şi verificare redusă, ele permiţând diferenţierea mărimii riscului şi a
costului controlului şi respectiv a recepţiei atunci când controlul serveşte

28
pentru recepţie. NcI înseamnă un eşantion mic şi un risc mare de
acceptare a loturilor defecte, iar NcIII înseamnă eşantion mare şi risc mic.
Cel mai folosit este, de regulă, nivelul NcII.

2.2.3 Planul de control prin sondaj

Planul de control reprezintă sinteza parametrilor statistici necesari

eşantionării (AQL, n) şi a deciziei de acceptare sau de respingere funcţie
de numărul de acceptare (A) şi numărul de respingere (R). Numărul de
acceptare (A) este numărul maxim de rebuturi din eşantion care
condiţionează acceptarea lotului, iar numărul de respingere (R) este
numărul minim al defectelor la care lotul este respins.

a). Planul de control constă în stabilirea următoarelor:

- tipul controlului, prin atribute sau prin măsurare;
- tipul sondajului (eşantionării), simplu, dublu sau multiplu;
- condiţiile de recepţie stabilite de furnizor şi beneficiar, respectiv mărimile
AQL,TQL, α şi β care permit determinarea parametrilor planului.
Tipurile de sondaj (eşantionare) se definesc astfel:
- Eşantionarea simplă constă din extragerea unui singur eşantion n
după controlul căruia se ia decizia de acceptare sau respingere, după cum
numărul de exemplare defecte (K) din eşantion este mai mic sau egal K ≤
A ori este mai mare decât numărul de acceptare (A).
- Eşantionarea dublă constă din extragerea unui eşantion n după
care, pe baza informaţiilor obţinute, se hotăreşte acceptarea lotului sau
extragerea unui nou eşantion n; concluzia de acceptare sau respingere se
face pe baza informaţiilor furnizate de suma celor două eşantioane.
- Eşantionarea multiplă decurge ca şi eşantionarea dublă, dar în
mai multe trepte (cu maxim 7 eşantioane extrase).
b). Mărimea eşantionului n se determină prin metode statistice, funcţie de
planul de control adoptat. În acest calcul se lucrează cu funcţii statistice.
Mărimea eşantionului, determinată prin metode statistice, este
stipulată, de regulă, în standardul de calitate al produsului respectiv.
c). Nivelul de verificare a calităţii
Toate planurile de control au câte trei variante: normal, sever şi
redus.

29
 În condiţiile în care se foloseşte acelaşi nivel de calitate acceptabil
(AQL) şi acelaşi nivel de control (Nc), diferenţele între cele trei grade de
severitate sunt:
- planurile de verificare severă se deosebesc de cele normale prin numărul
de acceptare şi numărul de respingere mai mici, efectivele eşantioanelor
fiind aceleaşi;
- planurile de verificare redusă se deosebesc de cele normale şi de cele
severe prin numărul de acceptare şi cel de respingere mai mari, dar şi prin
efectivul eşantioanelor, care este mult mai mic.
Pentru început este indicat să se folosească un plan cu exigenţă
normală. Trecerea la alte grade de severitate se face în următoarele
condiţii:
- se trece de la verificarea normală la cea severă atunci când din 5 loturi
verificate succesiv două au fost respinse;
- se trece de la verificarea normală la cea redusă atunci când 10 loturi
consecutive sunt admise şi numărul total de defecte din eşantioanele celor
10 loturi este mai mic sau egal cu un anumit număr limită dat;
- se trece de la verificarea redusă la cea normală atunci când un lot este
respins.

2.3. Fiabilitatea.

Fiabilitatea (reliability) este probabilitatea ca un produs să îşi

îndeplinească fără defectări funcţiile sale specifice într-o anumită perioadă
de timp, într-un ansamblu de condiţii de funcţionare dinainte precizate.
Conceptul de fiabilitate este cunoscut de foarte mult timp, dar termenul
este ceva mai recent, înlocuindu-l pe cel vechi de “siguranţă în
funcţionare”. Fiabilitatea este o caracteristică a produselor de lungă
folosinţă.
Noţiunea de fiabilitate diferă, aşadar, ca semnificaţie, de noţiunea de
calitate prin aceea că prin calitate se face referire la un anumit moment, cel
mai adesea momentul zero al vieţii produsului, în timp ce fiabilitatea
reflectă o evoluţie a calităţii în timp.

30
 Conceptul de fiabilitate este inseparabil de capacitatea produsului de
a fi reparat (repus în funcţiune) după defectare, definită prin
mentenabilitate.
Mentenabilitatea este probabilitatea ca un sistem să fie repus în
stare de funcţionare într-o perioadă de timp dată. Ea cuantifică proprietatea
de mentenanţă, adică a activităţii de menţinere a caracteristicilor de calitate
ale unui sistem, structuri sau produs.
Teoria fiabilităţii se bazează pe utilizarea unor parametri
probabilistici, variabile aleatoare discrete (de exemplu numărul de
defecţiuni într-un interval de timp dat) şi variabile aleatoare continue (cum
sunt durata funcţionării până la defectarea unei componente şi durata de
functionare între două defectări succesive).
Cuantificarea fiabilităţii se poate realiza cu ajutorul funcţiei de
repartiţie a evenimentului “defectare” F(t). Probabilitatea ca între
momentele 0 şi t să nu apară nici o defectare, adică fiabilitatea produsului
respectiv, este complementul până la 1 al funcţiei F(t):

R(t) = 1 – F(t)

Dacă un produs este alcătuit din n piese în serie, în care defectarea

oricăreia dintre piese poate conduce la defectarea întregului echipament,
presupunând că defectarea oricăreia din componente este independentă
de defectarea celorlalte, probabilitatea ca echipamentul să supravieţuiască
fără defecte unui moment oarecare t este dată de relaţia:

R(t) = R1(t).R2(t)……Rn(t)

Defectările componentelor produselor, în raport cu modul în care

se produc, pot fi:
a) Defecte catastrofice, defecte care se produc atunci când componente
ale produsului devin brusc şi complet inactive sau manifestă spontan o
modificare de mari proporţii a caracteristicilor. Ele apar ca o avarie
spontană, fără simptome anterioare.
b) Defecte prin uzură, care se deosebesc de cele catastrofice prin ceea că
sunt anunţate de deteriorări la început uşoare, care se agravează pe
măsura învechirii produsului.

31
 Prin reprezentarea grafică a ratei defectării funcţie de durata de viaţă
T a produselor pentru un eşantion relativ mare se obţine o curbă de forma
celei din fig.2.2.

Fig. 2.2. Variaţia ratei defectării cu durata de viaţă

Până în momentul T1 are loc defectarea componentelor calitativ

inferioare; aceasta este perioada de stabilizare sau amorsare. Urmează
perioada T1 – T2 în care produsele se pot utiliza cel mai eficient; aceasta
este perioada utilă de viaţă când rata defectărilor este relativ constantă.
Pentru această perioadă, legea exponenţială oferă o bună aproximare a
condiţiilor de funcţionare. Când se ajunge la momentul T2 începe să se
resimtă efectele vechimii.
Funcţie de frecvenţă, defectele pot fi:
- defecte sporadice care reprezintă o schimbare nefavorabilă bruscă a
produsului sau a componentelor sale şi necesită acţiuni de remediere
pentru revenire la starea iniţială;
- defecte cronice sunt modificări nefavorabile de lungă durată pentru a
căror remediere trebuie operate schimbări în modul de realizare a
produsului, de exemplu prin modificarea unui sistem nerealist de toleranţe.
Problemele sporadice de calitate reclamă aplicarea principiilor
controlului, în timp ce problemele cronice aplicarea principiilor moderne de
"perfectionare radicală", ceea ce corespunde conceptului modern de
asigurare şi management al calităţii.

2.4. Managementul calităţii

32
 Calitatea nu poate fi asigurată numai prin verificare. Ori cât de strictă,
verificarea conduce numai la separarea produselor bune de cele care nu
îndeplinesc condiţiile de calitate. Controlul în sine al loturilor de produse nu
îmbunătăţeşte calitatea unui produs, cu atât mai mult cu cât deficienţele
care se depistează se pot datora problemelor din fabricaţie, dar şi lipsurilor
din proiectare, aprovizionare, desfacere, transport etc. În realizarea
produselor de calitate trebuie implicată deci întreaga organizaţie
producătoare. Au fost adoptate în acest scop metode de organizare care
asigură integrarea tuturor factorilor care influenţează calitatea produsului
sau serviciului oferit de o firmă. Controlul calităţii devine astfel o parte a
unui sistem mai amplu şi mai complex.
Dezvoltarea producţiei de mare serie şi a comerţului internaţional
care a caracterizat ultima sută de ani a fost însoţită de cinci etape ale
modalităţii de organizare a activităţilor care privesc calitatea mărfurilor
produse. Desigur, aceste etape nu sunt separate net, ci ele se
interpătrund, iar etapele anterioare se regăsesc într-o anumită formă în
etapele următoare, care le integrează. Cele cinci modalităţi de organizare
folosite de întreprinderile producătoare au fost următoarele:
- inspecţia calităţii;
- controlul calităţii prin metode statistice;
- sistemul de asigurare a calităţii;
- sistemul de management al calităţii;
- managementul calităţii totale (TQM).
Inspecţia calităţii, prezentată anterior, a apărut la începutul secolului
XX, legat de principiile lui Taylor de organizare a muncii. Diviziunea muncii
a dus la separarea celor care execută de cei care controlează.
Accentul era pus pe verificarea produsului finit, pe identificarea şi
separarea produselor necorespunzătoare şi nu pe controlul procesului de
fabricaţie care sursa principală a neconformităţilor. Inspecţia avea, deci, un
rol pasiv în eliminarea produselor neconforme. Gradul de implicare în
problemele de calitate a personalului era redus, fiind implicaţi numai şefii
de echipă şi inspectorii de calitate.
Controlul calităţii prin metode statistice au apărut şi s-au dezvoltat
în deceniile 3 – 5 ale secolului XX, ca urmare a lucrărilor lui Shewart,
Deming şi Juran. Se foloseau metode de control statistic, controlul prin
sondaj, ceea ce a dus la reducerea costurilor controlului. Conceptul cheie a
fost AQL, aşa cum a fost definit şi în capitolele anterioare. În urma

33
controlului se acţiona pentru reglarea procesului de obţinere a produsului,
potrivit unui ciclu în patru faze: planificare, execuţie, verificare, acţiune.
Şi în acest caz, gradul de implicare al personalului era redus, la
nivelul controlorilor tehnici, al inginerilor, al specialiştilor în calitate.
Sistemul de asigurare a calităţii a apărut în SUA în deceniul 6 al
secolului XX, promotorul său fiind J. M. Juran. În cadrul sistemului accentul
este pus pe prevenirea defectelor prin contribuţia tuturor compartimentelor
cu atribuţiuni în domeniul calităţii, a întregului lanţ de la proiectare până la
client.
Asigurarea calităţii este ansamblul de acţiuni planificate şi sistematice
necesare pentru a da încrederea că un produs sau serviciu va satisface
condiţiile de calitate specificate.
Aşadar, în timp ce calitatea se referă la un anumit produs şi la un
moment dat, asigurarea calităţii se referă la capacitatea producătorului în
sine de a produce mărfuri de un anumit nivel calitativ.
Se defineşte ca sistem al calităţii ansamblul de structuri
organizatorice, responsabilităţi, proceduri, procese şi resurse care au ca
scop asigurarea calităţii.
Acţiunile componente ale asigurării calităţii implică toate etapele de
realizare a produsului, cum sunt cele de planificare/proiectare, de realizare,
de control, de optimizare a realizării produsului în condiţiile de calitate
impuse, de vânzare, asistenţă tehnică, întreţinere, scoatere din uz etc. Prin
sistemul de asigurare a calităţii, planificarea şi realizarea calităţii devine
responsabilitate a tuturor salariaţilor organizaţiei.
Conceptul de asigurare a calităţii înseamnă două atribuţii importante
şi anume:
- determinarea din timp a neconformităţilor şi intreprinderea de acţiuni
corective printr-o funcţie de verificare realizată de personal de specialitate;
- prevenirea abaterilor şi defecţiunilor potenţiale, atribuţie a conducerii
organizaţiei care prin personalul desemnat selectează, aplică,
suparaveghează aplicarea sistemului de asigurare a calităţii şi analizează
eficienţa economică a sistemului adoptat.
Un sistem de asigurare a calităţii adecvat ales şi aplicat duce nu doar
la realizarea ocazională a produselor de calitate ci şi la repetabilitatea
realizării, prin corelarea problemelor de calitate din toate etapele ciclului de
obţinere şi de viaţă al produselor.
Realizarea sistemului de asigurare a calităţii se materializează, pe
plan organizatoric în întreprindere, prin:

34
- stabilirea documentelor necesare desfăşurării activităţilor care concură la
realizarea produselor la nivelul calitativ stabilit, documente care stabilesc
ce, cum, când, cu ce şi de către cine trebuie făcut, responsabilitatea tuturor
celor implicaţi, verificarea acţiunilor intreprinse şi aplicarea corecţiilor
necesare. Documentele principale ale sistemului calităţii sunt manualul de
calitate şi procedurile elementelor sistemului. În esenţă, manualul calităţii
stabileşte modul de coordonare a factorilor interni angajaţi în realizarea
calităţii, iar procedurile sunt directivele pentru personalul implicat în
realizarea acţiunilor pentru realizarea funcţiunilor de calitate.
- efectuarea de audituri periodice în vederea analizării modului de
respectare a sistemului calităţii adoptat, a eficienţei lui, a necesităţii unor
modificări.
Metodele aplicate pentru asigurarea calităţii, organizaţia aferentă şi
îmbunătăţirea lor continuă constituie managementul calităţii.
Sistemul de asigurare a calităţii a făcut obiectul standardelor
internaţionale din familia ISO 9000 care au fost preluate şi în
standardizarea română. În anii 2000 - 2001 au apărut standardele ISO
9000 în noua versiune care se referă la sistemul de management al
calităţii, preluate şi ele în standardizarea română.
Sistemul de management al calităţii face trecerea de la sistemul de
asigurare a calităţii la managementul calităţii totale(TQM). Potrivit
standardului ISO 9000:2000 sistemul de management al calităţii şi
metodele de excelenţă, adică TQM, au la bază principii comune.
Obiectivul managementului calităţii, ca parte a managementului
general al întreprinderii, este îmbunătăţirea performanţelor întreprinderii, cu
politica de calitate orientată spre îmbunătăţirea continuă.
Activităţile sunt abordate procesual, iar organizaţia este ţinută sub
control în domeniul calităţii. Gradul de implicare a organizaţiei este total,
aşa cum este şi cel al colaboratorilor din amonte şi aval care au
implementat şi ei sistemul calităţii.
Managementul calităţii totale (TQM) este un concept apărut în SUA
în deceniile 8 şi 9 ale secolului trecut, promotori fiind Feigenbaum, Crosby,
Deming, Juran. Calitatea totală este obiectivul, iar managementul este
mijlocul de atingere a acestui scop.
Elementele calităţii totale sunt:
-adaptarea produsului la nevoile clientului (evitarea noncalităţii, adică
a situaţiilor de caracteristici sub valorile din specificaţie);

35
 -performanţele (evitarea toleranţelor mari, a dispersiei valorilor
indicatorilor);
-competivitatea (raportul optim preţ/calitate);
-termenele respectate (a termenelor de livrare, dar şi în cazul
răspunsului la solicitările clienţilor, reducerea timpului de creare a
produselor noi).
Conceptele cheie ale TQM sunt “excelenţa”, “depăşirea aşteptărilor
clienţilor”, “zero defecte”.
Gradul de implicare al organizaţiei şi în primul rând al managerului de
vârf, precum şi al întreprinderilor colaboratoare este total.
Managementul calităţii totale integrează toate celelalte concepte
anterioare.

Expertiza merceologică, parcurgând traseul de viaţă al produsului

până în momentul depistării unor deteriorări sau modificări de calitate,
urmăreşte adesea şi parcursul produsului în intreprinderea producătoare,
începând cu rolul şi responsabilitatea concepţiei şi proiectării, continuând
cu aceea a aprovizionării, producţiei şi a celorlalţi factori, până la inspecţia
de calitate şi recepţie, adică elementele sistemului de calitate sau ale
managementului calităţii.

2.5. Certificarea calitatii

Existenţa pe piaţă a unui număr mare de produse noi, unele din ele
de mare complexitate, obţinute prin tehnologii noi, din materii prime noi,
uneori sintetice, a determinat solicitarea din partea clienţilor a unor garanţii
obiective pentru a avea încredere în calitatea produselor şi serviciilor pe
care le cumpără. Garanţia obiectivă şi încrederea se realizează prin
certificarea conformităţii produselor şi serviciilor, certificare ce astfel a
devenit un factor important al dezvoltării schimburilor comerciale şi al
protecţiei consumatorilor.
Certificarea calităţii implică două sisteme:
- certificarea produselor, serviciilor, personalului şi sistemului calităţii;
- acreditarea organismelor abilitate să emită certificate de
conformitate.
Certificarea conformităţii se defineşte drept atestarea de către un
organism neutru acreditat că un produs, un proces sau un serviciu este

36
conform cu specificaţiile de referinţă, care poate fi un standard, o normă
sau un document tehnic.
Acreditarea reprezintă recunoaşterea oficială a competenţei unui
organism de certificare. Pentru ca procesul de acreditare să se desfăşoare
într-un cadru unitar, au fost elaborate standardele europene EN seria
45000. Aceste standarde au fost adoptate şi în România, şi sunt
simbolizate SR EN 45001 şi în continuare.
Exită şi posibilitatea ca pentru anumite produse furnizorul să declare
conformitatea produsului pe proprie răspundere. Standardul EN 45014
stabileşte criteriile generale pentru declaraţia de conformitate a furnizorului
prin care acesta declară pe propria răspundere că un anumit produs este în
conformitate cu un document de referinţă, standard sau act normativ. În
sensul celor de mai sus, furnizor poate fi un producător, importator,
distribuitor, prestator de servicii etc, iar declaraţia de conformitate poate
avea forma unui document, a unei etichete sau o altă formă echivalentă,
aplicată pe un catalog, factură sau pe instrucţiunile de utilizare.
În cadrul procedurii de certificare, principalele caracteristici ale
produsului sunt determinate în laboratoare acreditate, iar rezultatele sunt
comparate cu specificaţiile, standardul ori norma tehnică. Organismul de
certificare, în baza rezultatelor acestor analize poate emite certificatul de
conformitate şi marca de conformitate.
Certificatul de conformitate este documentul emis pe baza regulilor
sistemului de cerificare, prin care se atestă că un produs ori serviciu este în
conformitate cu un standard sau un alt normativ.
Aceasta se deosebeşte de certificatul de calitate care consemnează
existenţa unui anumit nivel calitativ al produsului şi care este eliberat în
primul rând de către producător.
Marca de conformitate este un semn distinctiv protejat, emis pe baza
regulilor sistemului de certificare, care atestă că produsul sau serviciul
respectiv este realizat conform cu documentul de referinţă. În România
există marca de conformitate CS (conformitate naţională), care se
reproduce în eticheta produsului respectiv.
În cadrul sistemului de certificare a conformităţii se compară produsul
supus certificării cu documentul de referinţă relevant şi nu cu alte produse.
Certificatul emis nu semnifică faptul că produsul este mai bun decât alte
produse care eventual nu au certificatul, ci faptul că produsul îndeplineşte
condiţiile de calitate impuse, mărind încrederea clienţilor potenţiali în
produsul respectiv.

37
 Atât în Uniunea Europeană, cât şi în România, cerificarea calităţii
este, din punct de vedere al obligativităţii, de două feluri:
- certificare obligatorie, pentru produsele care fac obiectul unor
reglementări obligatorii pe pran naţional (legi) sau european (directive),
adică produsele din aşa numitul “domeniu reglementat”. Astfel sunt, de
exemplu, produsele care pot afecta viaţa, sănătatea sau securitatea
oamenilor ori mediul înconjurător (“cerinţele esenţiale” prevăzute în
Directivele europene de armonizare).
- certificare voluntară, pentru celelalte produse sau servicii (“domeniu
nereglementat”). Chiar dacă aceste produse nu fac obiectul unor
reglementări pentru a fi puse pe piaţă, întreprinderile le supun procedurii de
certificare pentru a-şi menţine sau extinde piaţa, deoarece certificarea
conferă încrederea că produsele sau serviciile sunt de calitate.
Documentele de certificare a calităţii, întocmite de o terţă parte
neutră acreditată pot fi documente esenţiale în expertiza calităţii şi în
special în expertiza merceologică judiciară.
Posibilitatea certificării conformităţii este strâns legată de existenţa
unor laboratoare acreditate. Acestea sunt laboratoarele luate în
considerare şi de expertiză.
Certificarea de conformitate se poate referi nu numai la un anumit
produs ci şi la întregul sistem al calităţii din organizaţie, sistem care asigură
ca produsele sau serviciile organizaţiei să fie conforme cu aşteptările
cumpărătorilor.
În atestarea calităţii produselor, pe lângă certificate, dar nu în locul
acestora, se pot folosi şi alte documente, cum sunt buletinele de analiză în
care se precizează detaliat anumite caracteristici fizice, chimice, mecanice
etc. ale produsului şi care pot fi eliberate de laboratoarele proprii ale
furnizorului sau de către terţi.
Omologarea produselor, definită ca acceptarea oficială a unui tip de
produs şi aprobarea producerii lui (în serie), este echivalentă ca noţiune cu
certificarea, în sensul că ambele presupun intervenţia în relaţia furnizor-
client a unei părţi neutre care efectuează o evaluare obiectivă a calităţii.
Operaţiunea de omologare cuprinde activităţi pe baza cărora o
comisie special constituită declară în scris că produsul sau serviciul
respectiv întruneşte toate cerinţele prevăzute într-un standard sau în alte
specificaţii tehnice.
Din comisia de omologare fac parte reprezentanţi ai producătorilor,
consumatorilor, laboratoarelor acreditate pentru testare, unităţilor de

38
cercetare - proiectare etc. Documentul eliberat de comisia de omologare
este certificatul de omologare în care se confirmă nivelul calităţii ce devine
referinţă pentru calitatea produselor realizate în serie.
Pentru produse de mare importanţă pentru toate ţările membre, cum
sunt, de exemplu autovehiculele, Uniunea Europeană are directive de
omologare comunitară, “omologarea de tip”.
În general, omologarea în sensul ei clasic, pe baza unui document de
recunoaştere restrânsă, documentaţia pe baza căreia a fost realizat
produsul, tinde să fie înlocuită prin certificarea sau omologarea de tip, la
care documentaţia de referinţă este un document recunoscut pe scară
largă, aşa cum sunt standardele naţionale sau internaţionale.
Garanţia calităţii produselor şi serviciilor este responsabilitatea
juridică şi economică a producătorului, cărăuşului şi a unităţii comerciale
faţă de consumator pentru calitatea produselor sau serviciilor, într-o
perioadă de timp prestabilită.
În România, există trei modalităţi legale de garantare a calităţii şi
anume termenul de garanţie, termenul de valabilitate şi durata de utilizare
normată.
Termenul de garanţie este intervalul de timp în cadrul căruia
remedierea sau înlocuirea peodusului sau serviciului se realizează pe
seama şi cheltuiala producătorului sau prestatorului serviciului, dacă
deficienţa de calitate nu este cauzată de folosirea neadecvată de către
client.
Certificatul de garanţie confirmă calitatea produselor de folosinţă
îndelungată. Stabilirea termenului de garanţie se face prin acte normative
sau prin contract. Momentul începerii termenului de garanţie este vânzarea
produselor către client sau, în cazul instalaţiilor sau maşinilor complexe,
punerea în funcţiune.
Răspunderile garanţiale ale celor trei parteneri care participă la
circuitul tenhic al produsului sunt următoarele:
-producătorul răspunde direct pentru viciile ascunse pe toară
perioada termenului de garanţie, după care are o răspundere morală;
-cărăuşul răspunde pentru menţinerea calităţii produselor
transportate de la furnizor la beneficiar;
-unitatea comercială răspunde pentru viciile aparente.
Perioada de utilizare normată este intervalul de timp în care produsul
îşi menţine nemodificate toate caracteristicile funcţionale, în condiţiile de

39
utilizare, depozitare şi transport stabilite prin documente tehnico –
economice.
Perioada de funcţionare normată este specific fondurilor fixe şi are
funcţia de limitare în timp a răspunderii pentru viciile ascunse.
Termenul de valabilitate este intervalul de timp în care produsele îşi
păstrează nemodificate toate caracteristicile calitative iniţiale. Momentul
începerii termenului de valabilitate este data de fabricaţie.
Termenul de valabilitate este specific produselor alimentare, chimice,
cosmetice, medicamentelor etc. Comercializarea produselor cu termenul
de valabilitate expirat este interzisă şi se pedepseşte conform legii.

2.5.1. Certificarea conformităţii în Uniunea Europeană

Tratatul de la Roma (1958) de constituire şi amendamentele din 1987

la Actul unic european stabilesc liniile directoare ale Uniunii în vederea
realizării pieţii interioare cu circulaţia liberă a mărfurilor şi serviciilor. În
acest sens, Tratatul impune apropierea dispoziţiilor legislative ale
membrilor Uniunii privind funcţionarea pieţei comune. Din această
dispoziţie decurg directivele de armonizare tehnică ale Uniunii.
Documentul fundamental privind abordarea globală în materie de
evaluare a conformităţii este Rezoluţia Consiliului Comunităţilor Europene
din 1989. Această “abordare globală” are drept scop menţinerea încrederii
reciproce între statele membre şi crearea încrederii în activitatea
producătorului şi în organismele de certificare şi acreditare. Câteva din
principiile fundamentale ale rezoluţiei sunt:
- asigurarea unei abordări coerente în legislaţia comunitară a fazelor
procesului de evaluare a conformităţii, a criteriilor de desemnare şi
certificare a organismelor care intervin în proceduri şi utilizarea mărcii C.E.;
- utilizarea generalizată a standardelor europene privind asigurarea calităţii
(EN 29000), crearea de sisteme de acreditare, aplicarea de tehnici de
intercomparare;
- promovarea de acorduri de recunoaştere reciprocă în materie de
certificare şi încercări în interiorul Uniunii şi cu terţe ţări.
Potrivit ideii de dereglementare din legislaţia comunitară, în domeniul
certificării de conformitate este dominantă tendinţa ca performanţele şi
caracteristicile de calitate să nu fie impuse din afară, ci ele să rămână
exclusiv în competenţa producătorului care, însă, este obligat să declare
onest aceste performanţe şi caracteristici. Trebuie, totuşi, respectate

40
cerinţele esenţiale prevăzute în directivele sau standardele europene
obligatorii. Între aceste cerinţe esenţiale, obligatorii, se găsesc cele privind
protecţia sănătăţii şi a mediului.
Pe lângă directivele comunitare, şi o serie de alte documente
internaţionale stau la baza certificării de conformitate. Aşa sunt, de
exemplu, normele emise de CODEX Alimentarius Comission, organ comun
al WHO - FAO.
Procedurile de certificare a conformităţii ale Uniunii Europene sunt
modulate pe diferite faze ale evaluării între care controlul intern, fabricaţie,
examinare de tip, conformitate cu tipul, asigurare calitate completă.
Organele care intervin în certificarea sistemelor de calitate sunt
private, acreditate de organisme naţionale şi reunite în reţeaua EQNET,
creată în 1990.
În Uniunea Europeană, pentru produsele din “domeniul reglementat”,
care întrunesc “cerinţele esenţiale” prevăzute în directivele UE se aplică
marca “CE”. Pentru produsele din “domeniul nereglementat” se aplică
“marca de certificare”. În acest sens a fost înfinţată Organizaţia
Europeană de Încercări şi Certificare (EOTC). Existenţa acestei organizaţii,
formată din grupuri naţionale şi internaţionale implicate în certificări în
domeniu nereglementat, asigură recunoaşterea reciprocă a rezultatelor
încercărilor şi crează un nivel ridicat al încrederii în ele, elimină încercările
şi certificările repetate, oferă servicii descentralizate de evaluare a
conformităţii.
Infrastructura europeană de acreditare şi certificare mai cuprinde
Organizaţia Europeană pentru Promovarea Cooperării între Laboratoarele
de Încercări EUROLAB şi Cooperarea Europeană pentru Acreditare CEA.
Aceste organisme cooperează cu organismele internaţionale similare:
Cooperarea Internaţională în Acreditarea Laboratoarelor ILAC şi Forumul
Acreditării Internaţionale IAF.
Pentru armonizarea evaluării conformităţii în domeniul nereglementat
se implementează acorduri de recunoaştere reciprocă şi mărci de
conformitate comune. Sistemele de certificare şi mărcile de conformitate
comune atestă conformitatea cu standardele europene armonizate. În
acest fel a apărut Sistemul de Mărci Europene prin care unui produs i se
atribuie o singură marcă europeană recunoscută de toate statele membre.
Astfel este, de exemplu, marca voluntară KEYMARK acordată de
organisme independente care îndeplinesc cerinţele Sistemuli Mărcii
Europene CEN/CENELEC.

41
 2.5.2. Certificarea calităţii în România

Constituirea şi funcţionarea Sistemului naţional de certificare a

calităţii în România sunt reglementate legal.
Sistemul naţional de certificare a calităţii cuprinde ansamblul
organismelor de certificare a produselor şi serviciilor, a organismelor de
acreditare a laboratoarelor de încercări, a persoanelor şi ansamblul
laboratoarelor de încercări acreditate.
Sistemul este coordonat de Asociaţia Română de Standardizare
ASRO, iar acreditarea este coordonată de Asocoaţia Reţelei Naţionale de
Acreditare RENAR. Ambele sunt persoane juridice de drept privat, de
interes public. Laboratoarele acreditate sunt grupate în reţeaua RELAR.
Organismele de certificare pot fi acreditate numai dacă îndeplinesc
condiţiile impuse prin standardele româneşti, în concordanţă cu
standardele internaţionale.
Certificarea conformităţii produselor, serviciilor şi sistemelor calităţii
se face, în România, după aceleaşi reguli ca şi în Uniunea Europeană. Se
practică şi în România certificarea obligatorie şi cerificarea voluntară.
Pentru certificarea conformităţii cu standardele române de referinţă
se foloseşte marca SR, iar pentru certificarea conformităţii cu standardele
de securitate de utilizează marca SR-S. Marca SR-S se referă la protecţia
vieţii şi sănătăţii consumatorilor şi la protecţia mediului înconjurător.
Marcajul se aplică pe produse, ambalaje, etichete sau pe documentele
produselor.
Marca SR sau SR-S certifică faptul că produsul respectiv satisface
cerinţele standardului acelui produs şi că produsul este controlat de către
producător şi de către ASRO, în calitate de organism independent, prin
audituri la sediul producătorului şi prin prelevare de probe de pe piaţă.

2.6. Probleme specifice ale determinării calităţii loturilor de

mărfuri în expertiza merceologică.

Calitatea reală a unui lot de produse este conformă cu calitatea

prescrisă când dispersia valorilor caracteristicilor de calitate pentru toate
componentele lotului se află în limitele admise şi deci calitatea medie a
lotului este acceptabilă.

42
 Pe parcursul circuitului produsului până la consumator, numeroşi
factori acţionează asupra integrităţii şi nivelului calitativ al produsului. Sub
acţiunea acestor factori şi corelat cu natura produsului apar modificări în
timp ale proprietăţilor produsului.
Se poate afirma că un produs are calitate normală când pe tot
parcursul prelucrării şi comercializării se respectă condiţiile tehnice impuse
şi se păstrează proprietăţile prescrise. Din acest punct de vedere calitatea
unui lot de marfă poate fi privită sub două aspecte:
- calitatea statică, adică nivelul real al calităţii, determinat într-un moment
dat al circulaţiei produsului;
- calitatea dinamică, adică evoluţia nivelului real al calităţii în timp, ca
rezultat al interacţiunii dintre produs şi mediu.
Urmărirea calităţii dinamice presupune determinarea în momentul
iniţial şi în timp a proprietăţilor dinamice ale produsului.
Definirea şi urmărirea calităţii dinamice se aplică la stabilirea
termenului de garanţie, stabilirea şi controlarea perisabilităţilor, organizarea
transportului, a depozitării şi transportului măfurilor etc.

2.6.1. Metodologia generală de determinare a calităţii produselor

în expertiza merceologică

Determinarea calităţii constă din măsurători, analize şi încercări care

se execută după o metodologie stabilită pentru evaluarea nivelului
caracteristicilor de calitate ale produsului la un moment dat.
În cadrul expertizei merceologice determinarea calităţii are trei
obiective şi anume:
- stabilirea concordanţei dintre calitatea reală şi cea prescrisă a produsului;
- stabilirea măsurii în care calitatea produsului corespunde cerinţelor
beneficiarului;
- compararea calităţii produsului cu starea anterioară.
Determinarea calităţii presupune parcurgerea unor etape descrise în
continuare. Metodologia efectivă de determinare a calităţii se alege funcţie
de felul speţelor expertizelor (degradare calitativă, denaturare, substituire),
natura produsului (dacă este un produs curent sau unul nou), destinaţia
produsului, dacă e necesară determinarea calităţii unui produs singular sau
a unui lot, dacă determinarea trebuie să se facă la furnizor sau la
beneficiar.

43
 a) Stabilirea criteriilor calităţii
Criteriile în funcţie de care se face aprecierea calităţii exprimă
cerinţele de bază ale calităţii produselor. Criteriile de determinare a calităţii
sunt funcţie de specificul produselor expertizate şi la stabilirea lor trebuie
să se ţină cont de următoarele criterii:
- să aibă o valoare ştiinţifică recunoscută şi să fie comparabile cu
standardele;
- să aibă caracter specific, diferenţiat pe grupe de produse şi pe produse.
Pot servi drept criterii de calitate caracteristicile dimensionale,
estetice, comfortul în exploatare etc.
b) Selecţionarea caracteristicilor de calitate
Din numărul mare de caracteristici ale unui produs, numai unele sunt
esenţiale din punct de vedere al definirii calităţii - caracteristicile de calitate.
Atunci când determină calitatea, expertul este acela care trebuie să
selecţioneze care din proprietăţile produsului sunt caracteristici de calitate.
La alegerea lor trebuie să se asigure că aceste proprietăţi sunt
reprezentative şi că există metode eficiente şi uşor de utilizat pentru
determinarea lor, preferabil standardizate. În general, pentru determinarea
calităţii în cadrul expertizei se apelează în primul rând la caracteristicile
standardizate care se completează cu alte caracteristici cu valoare
ştiinţifică ridicată dar nestandardizate.
Pentru ca determinarea calităţii să fie cât mai exactă, ponderea
caracteristicilor care se determinã prin evaluări subiective trebuie să fie
redusă în raport cu cele măsurabile.
Ţinând cont de cele de mai sus, din lista tuturor caracteristicilor
produsului se selectează cele care exprimă cel mai pregnant calitatea
produselor şi crează o imagine generală asupra calităţii. Apoi se
completează şi se corelează cu caracteristici mai analitice care pot releva
deficienţele care rămân ascunse la studiul caracteristicilor generale.
c) Selectionarea indicatorilor de calitate
Indicatorii de calitate sunt expresia cantitativă a caracteristicilor de
calitate.
În cazul caracteristicilor standardizate, criteriile pentru indicatorii de
calitate vor fi cei prescrişi în standarde. Dar, adesea, caracterizarea calităţii
numai prin acesti indici, cu un caracter pronunţat tehnic, nu este suficientă.
De aceea se apelează la mai mulţi indicatori în asociere, ponderat cu
coeficienţi care exprimă importanţa acordată fiecăreia din caracteristici în
definirea calităţii. Se pot lua în considerare, aşa cum s-a mai arătat, şi

44
caracteristici nestandardizate pentru care expertul singur îşi fixează
nivelurile de comparaţie.
d d) Determinarea calităţii reale a lotului de produse
e Calitatea reală a unui lot de produse se determină cu metode
organoleptice şi cu metode de laborator. Obiectivitatea şi exactitatea se
asigură prin pregătirea probelor şi efectuarea determinărilor în condiţiile
prescrise.
În raport cu dispersia caracteristicilor de calitate în masa unui lot de
produse, lotul poate fi omogen sau eterogen. Alegerea celei mai potrivite
metode de extragere a probelor este, din această cauză, determinantă
pentru determinarea corectă a calităţii produselor lotizate.
Pregătirea probelor pentru analiză sau pentru încercările de laborator
se face prin metode care depind de natura produselor şi de tipul de
determinare. Procedee de pregătire a probelor sunt omogenizarea,
condiţionarea etc.
Metodele şi tehnicile de determinare a indicatorilor de calitate se
clasifică după timpul necesar (rapide, lente), efect (distructive,
nedistructive), consum de materiale, caracterul lor (standardizate,
nestandardizate).
Este indicat ca în expertizele merceologice să se folosească
metodele standardizate. Se preferă, de asemenea, metodele simple,
nedistructive, rapide şi de mare exactitate.
În cazul expertizelor judiciare, metodele standardizate sunt singurele
oficiale şi care asigură comparabilitatea rezultatelor.
e) Prelucrarea, exprimarea si interpretarea rezultatelor
Exactitatea rezultatelor măsurătorilor se asigură prin efectuarea unui
şir de determinări repetate pentru fiecare caracteristică de calitate.
Rezultatele şirului de determinări se prelucrează statistic, conform cu
prevederile standardelor. La exprimarea rezultatului şirului de măsurători
pot inerveni o serie de parametri statistici ca:
- media aritmetică simplă, care reprezintă valoarea centrală în jurul căreia
se grupează valorile caracteristicii determinate;
- amplitudinea, care reprezintă diferenţa dintre valoarea maximă şi minimă
a şirului de determinări;
- media aritmetică ponderată;
- eroarea absolută şi relativă;
- abaterea medie pătratică.
f) Controlul şi reducerea erorilor de măsurare

45
 Erorile de măsurare, definite ca diferenţele dintre valorile rezultate din
măsurare şi valorile de referinţă de mare precizie, însoţesc inevitabil orice
măsurare.
Erorile pot fi:
- erori întâmplătoare, cauzate de imperfecţiunea organelor de simţ sau de
variaţiile condiţiilor în care se efectuează determinările;
- erori sistematice, cauzate de imperfecţiunea aparatelor sau metodelor
folosite.
În expertiza merceologică, erorile pot influenţa deciziile referitoare la
calitatea produselor, de aceea ele trebuie reduse la minimul posibil. Există
două căi de reducere a erorilor:
- efectuarea de determinări multiple şi folosirea mijloacelor statistice pentru
controlul erorii de măsurare;
- determinarea cauzelor variaţiei şi eliminarea sau diminuarea lor.
Creşterea numărului de determinări are anumite limite impuse de
costuri şi de faptul că o creştere substanţială a numărului de determinări,
peste o anumită limită, duce la o reducere infimă a erorii.
Informaţii asupra cauzei variaţiei se pot obţine prin descompunerea
valorilor în elemente ale dispersiei. Metoda constă în descompunerea erorii
unui sistem de măsurători în erori componente care se sistematizează
după cauzele care le produc. Această metodă se aplică atunci când
expertul trebuie să aleagă din mai multe şiruri de măsurători pe cel mai
apropiat de valoarea reală, în special când determinările sunt efectuate de
mai multe persoane, mai multe laboratoare, la date diferite.
g) Analiza factorilor care pot produce modificări ale indicatorilor
de calitate ai produselor
Rezultatele determinărilor de laborator se interpretează pentru a se
trage concluziile în raport cu speţa şi obiectivele expertizei.
Dacă obiectivul este doar stabilirea calităţii reale a produselor, este
necesară analiza comparativã a indicatorilor de calitate determinaţi şi
prescrişi. Dacă expertiza are şi sarcina de a stabili cauzele degradării
calitative, devine necesară şi analiza principalilor factori din tehnologie sau
din circulaţia mărfii care au implicaţii asupra calităţii. Expertiza astfel
efectuată permite şi stabilirea responsabilităţilor pentru degradarea
produselor. De asemenea se evidenţiază şi eventualele implicaţii pe care
modificările indicatorilor de calitate le au asupra comportării în exploatare a
produselor.

46
 În cadrul unei expertize determinarea efectivă a calităţii produselor se
poate efectua prin metode specifice, derivate din metodologia generală
prezentată anterior. Metodele specifice se stabilesc în funcţie de speţele
experizelor, natura şi destinaţia produsului, dacă este un produs singular
sau un lot de produse etc. De asemenea, metodologia specifică depinde şi
de locul pe care determinarea de efectuat a calităţii îl ocupă:
- determinarea calităţii produselor de fabricaţie curentă;
- determinarea calităţii produselor noi;
- determinarea calităţii comerciale a produselor.
Determinarea calităţii produselor de fabricaţie curentă urmează,
în linii mari, metodologia generală de determinare a calităţii.
Determinarea de către expert a calităţii produselor de fabricaţie
curentă poate avea drept scop cunoaşterea calităţii produselor la un
moment dat, sau urmărirea calităţii produselor într-un interval de timp. În
toate cazurile, expertul trebuie să stabilească schema generală de
determinare a calităţii (stabileşte caracteristicile şi indicatorii de calitate,
modul de eşantionare, numărul de determinări de executat pentru un
parametru, metodele de determinare, succesiunea în timp a determinãrilor)
să stabilească limitele de toleranţă şi câmpul de împrăştiere a indicatorilor
de calitate, să prelucreze datele obţinute şi să le interpreteze.
În cadrul schemei generale de determinare a calităţii trebuie să se
opteze preferabil pentru caracteristicile prescrise în standarde şi pentru
care există metode standardizate de determinare.
Succesiunea în timp a efectuării determinărilor trebuie stabilită astfel
încât eşantionul la dispoziţie să fie folosit cât mai judicios. Astfel, la început
trebuie prevăzute determinările nedistructive, apoi cele cu consum mic de
material şi numai final, dacă sunt necesare, determinările distructive.
Atunci când, în cadrul expertizei, se stabilesc limite de toleranţă şi
câmpurile de împrăştiere a valorilor caracteristice, se ţine seama de
următoarele:
- nu există nici un produs ai cărui indicatori de calitate să se situeze
în totalitate la nivel optim;
- abaterile unor indicatori de calitate în raport cu nivelul optim pot fi
compensate parţial sau total de abaterile cu efect favorabil asupra nivelului
calitativ ale altor indicatori.
Prelucrarea, exprimarea şi interpretarea rezultatelor sunt uşurate prin
"metoda diferenţei", adică înregistrarea unor valori de bază, urmată în
continuare doar de stabilirea diferenţelor în raport cu acestea.

47
 2.6.2. Particularităţi ale determinării şi analizei calităţii
produselor noi
Determinarea şi analiza calităţii unui produs nou trebuie să ţină cont
de numeroşi factori din multe domenii. Din această cauză decizia privind
introducerea în fabricaţie a produselor noi obligă la o analiză comparativă
de optimizare a variantelor existente, soluţia fiind cel mai adesea un
compromis între posibilităţile şi interesele producătorului, ale comercianţilor
şi cele ale utilizatorilor produselor respective. Acest compromis, care
influenţează direct calitatea produselor noi, poate fi, adesea, obiectul
expertizei merceologice extrajudiciare.
a) Determinarea calităţii produselor noi
În vederea determinării calităţii produselor noi este necesar întâi să
se stabilească în ce constă noutatea lor. Funcţie de elementele de noutate
cu care produsele se prezintă în competiţia pieţii se stabilesc şi modalităţile
de determinare a calităţii, cu respectarea a două cerinţe:
- determinarea trebuie să aibă caracter unitar, adică să se folosească
tehnici şi metode de determinare admise pentru produse din aceeaşi grupă
de mărfuri;
- determinarea trebuie să aibă caracter obiectiv, adică să se ia în
considerare elemente prescrise în standardele produselor similare şi
rezultatele testelor de corespondenţă ale acestora cu cerinţele
consumatorilor.
Determinarea calităţii produselor noi înseamnă de fapt:
- stabilirea caracteristicilor de calitate care se vor cerceta la produsul nou;
- stabilirea metodelor de determinare;
- stabilirea nivelului minim de calitate pe care noul produs trebuie să-l aibă.
La stabilirea calităţii este necesar să se aleagă caracteristici care să
reprezinte exact calitatea produsului, să fie operative şi să necesite condiţii
de determinare uşor realizabile.
Adesea determinarea calităţii produsului nou constă în compararea
caracteristicilor atât nominale cât şi reale cu caracteristici similare ale unor
produse de referinţă.
b) Analiza calităţii produselor noi
Atunci când se hotăreşte introducerea unui produs nou în fabricaţie,
el trebuie supus unei analize, pentru a se stabili competivitatea lui tehnică,
economică şi socială. Expertize merceologice extrajudiciare se pot efectua
pentru a verifica oportunitatea fabricării unor produse noi.

48
 Expertizele trebuie să stabilească dacă produsele noi corespund
cerinţelor beneficiarilor şi în ce măsură răspund exigenţelor cu care sunt
confruntate pe întregul lor circuit tehnic, inclusiv transportul, manipularea,
depozitarea şi comercializarea lor.
Analiza produselor noi urmăreşte să stabilească şi măsura în care,
din faza de cercetare – proiectare, au fost adoptate soluţii care să
corespundă exigenţelor şi impune efectuarea modificărilor şi completărilor
necesare. Analiza calităţii unui produs nou presupune analiza valorii sale
de întrebuinţare. Realizarea unui produs este justificată dacă satisface o
anumită nevoie, adică are o valoare de intrebuinţare. Valoarea de
întrebuinţare este suma unor componente, numite funcţii (valori de
întrebuintare elementare). Analiza valorii de întrebuinţare se face în mod
riguros prin analiza funcţiilor produsului.
Analiza realizează o serie de obiective care se pot grupa astfel:
- analiza calităţii produsului propriu zis, cu stabilirea şi analiza funcţiilor
de bază ale noului produs, respectiv ale complexului pe care acesta îl
formează împreună cu ambalajul său. În cadrul analizei calităţii propriu zise
se examinează sistemele la care participă produsul şi pe baza aceasta
funcţiile pe care trebuie să le îndeplinească.
Sistemele la care noul produs participă cel mai adesea sunt:
- sistemul produs - om, a cărui analiză permite stabilirea funcţiilor
impuse de cerinţele oamenilor cu care produsele vin în contact (utilizator şi
consumator, lucrători din comerţ, manipulanţi etc) şi adaptarea produsului
la nevoile şi posibilităţile oamenilor;
- sistemul produs – echipament, a cărui analiză duce la stabilirea
funcţiilor produsului care să permită prelucrarea în continuare dacă e cazul,
transportul, depozitarea etc;
- sistemul produs - mediu a cărui analiză permite stabilirea condiţiilor
optime pentru fiecare etapă a circuitului produsului (temperatură, umiditate,
grad de poluare, grad de iluminare) astfel ca acesta să-şi menţină
integritatea cantitativă şi calitativă.
Numărul mare şi varietatea mare de funcţii ale unui produs se
grupează în funcţii obiective, subiective şi auxiliare.
Funcţii obiective sunt acelea care contribuie în mod direct la
asigurarea valorii de întrebuinţare a produsului şi pot fi măsurate obiectiv şi
exprimate în unităţi de măsură bine definite. Astfel, în cazul unui produs
alimentar, funcţia obiectivă este aportul de trofine care satisface nevoia

49
fiziologică de hrană. În cazul articolelor de încălţăminte funcţiile obiective
sunt definite prin cele de protecţie şi cea ortopedică.
Analiza funcţiilor obiective trebuie să ţină seama de modul de
utilizare specific pe care îl pot avea produsele. Astfel, dacă produsele sunt
destinate masei consumatorilor, ele trebuie să satisfacă cerinţele la nivel
mediu al populaţiei, dar dacă produsele sunt destinate anumitor segmente
de consumatori, cum sunt produsele alimentare dietetice, produsele de
protecţie, produsele pentru copii, produsele pentru sportivi, sau cele pentru
handicapaţi trebuie să se aibă în vedere cerinţele specifice ale acestor
consumatori.
Funcţii subiective sunt funcţii care participă direct la asigurarea valorii
de întrebuinţare, dar nu pot fi măsurate în mod obiectiv. În cazul produselor
alimentare, de exemplu, funcţiile subiective sunt reprezentate de
proprietăţile psihosenzoriale (olfactive, gustative, vizuale etc). La
importanţa funcţiilor subiective contribuie şi rolul pe care acestea le au în
percepţia consumatorului, în raport şi cu tradiţia, educaţia, vârsta etc. La
produsele nealimentare funcţia subiectivă tipică este funcţia estetică.
La analiza funcţiilor subiective se tratează distinct sistemul produs -
ambalaj, ambalajul având uneori un rol determinant în achiziţionarea
produsului de către consumator.
Funcţiile subiective se analizează corelat cu funcţiile obiective, astfel
încât pe ansamblu să se asigure valoarea de întrebuinţare preconizată.
La unele categorii de produse, cum sunt cele de modă, vinurile,
brânzeturile însuşirile psihosenzoriale, incluse în funcţiunile subiective, au
o influenţă atât de importantă, determinantă în formarea calităţii, încât ar
putea fi considerate funcţii obiective, deşi evaluarea lor obiectivă este
dificilă sau chiar imposibilă.
Funcţiile auxiliare se referă la cerinţele pe care produsul trebuie să le
satisfacă pe parcursul circuitului tehnico- economic. Ele contribuie în
principal la realizarea a două obiective şi anume păstrarea calităţii
produselor şi realizarea cât mai uşoară a operaţiilor la care produsul este
supus în circuitul său de la producător la consumator. Şi în acest caz
sistemul produs-ambalaj poate constitui un exemplu. Analiza lui arată că
funcţia de protecţie a produsului pe care o îndeplineşte ambalajul, fără să
concure la valoarea de întrebuinţare a acestuia, este totuşi de mare
utilitate, deoarece asigură conservarea calităţii iniţiale a produsului.
- Analiza condiţiilor de transport, manipulare, depozitare şi păstrare
ale produselor noi

50
 Modul în care se face transportul mărfurilor de la producător la
beneficiar are o mare influenţă asupra calităţii produselor, dar şi asupra
cheltuielilor şi prin aceasta asupra eficienţei economice a produselor. De
aceea, la cercetarea produselor noi, aceste activităţi legate de produse
trebuie tratate într-o concepţie unitară, ca o problemã de optimizare:
asigurarea mişcării mărfurilor care trebuie să ajungă la beneficiar în
momentul şi în cantitatea necesară, cu păstrarea calităţii, cu minim de
cheltuieli şi impact minim asupra mediului.
Analizele cerinţelor faţă de produs în raport cu procesele de
depozitare şi transport pot duce la necesitatea revizuirii concepţiei despre
noul produs şi a adapării lui la condiţiile şi exigenţele acestor procese.
Condiţiile de transport şi depozitare intervin în analiza raporturilor
produs-mediu şi produs-ambalaj. Analiza ia în considerare următoarele
aspecte principale:
- Dimensiunea produselor şi ambalajelor trebuie să asigure folosirea
cât mai completă a capacităţii mijloacelor de transport şi a depozitelor. Un
mijloc eficient în acest sens este modularea, sistem care s-a impus în
special cu extinderea paletizării şi containerizării.
Modularea constă în alegerea dimensiunilor produsului şi ambalajului
de prezentare astfel ca să fie cuprinse de un număr întreg de ori în
dimensiunile ambalajului de transport sau ale mijlocului de transport.
- Asigurarea condiţiilor de păstrare a produselor, pentru păstrarea
calităţii pe toată durata circulaţiei lor tehnice. Se iau în discuţie în special
condiţiile de mediu cum sunt parametrii din spaţiile de depozitare de care
trebuie să se ţină cont ca cerinţă a produselor noi care se analizează.
- Raţionalizarea operaţiilor de manipulare, mijloc important atât de
reducere a cheltuielilor, cât şi de evitare a vătămării produselor. Se
realizează printr-o organizare adecvată, prin mecanizare şi informatizare,
prin amenajare adecvată a depozitelor, a rampelor, a mijloacelor de
transport. Din punct de vedere al modului de realizare a produsului, acesta
înseamnă cerinţe constructive care să asigure protecţia pe întregul circuit
al produsului, cerinţe dimensionale, prin încadrarea în prevederile
prescripţiilor internaţionale şi în condiţiile impuse de mijloacele de transport
şi de manipulare, cerinţe privind ancorarea şi fixarea în mijloacele de
transport, cerinţe privind returnarea ambalajelor.
- Analiza respectării legalităţii
La analiza calităţii produselor noi, trebuie să se ia în considerare
obligaţiile rezultate din legislaţia internă sau internaţională în vigoare. În

51
acest sens, trebuie analizate prevederile legislaţiei pentru produsul sau
grupa de produse care se cercetează şi care se pot referi la:
- condiţiile tehnice în care se realizează produsul (tipul de materii
prime, caracteristicile tehnologice de fabricaţie etc.);
- condiţiile igenico-sanitare impuse tuturor celor care intervin în
obţinerea produsului şi concură la obţinerea unui produs salubru: materii
prime, utilaje, forţa de muncă, mediu ambiant;
- condiţiile de comercializare care se referă la restricţiile sau
protecţiile vamale, protectia mărcilor de fabrică şi a altor proprietăţi
industriale şi intelectuale.
Analiza respectării legalităţii constă în compararea condiţiilor şi
soluţiilor propuse cu cele prevăzute de legislaţie. În cazul produselor pentru
export, analiza se bazazeă pe exigenţele legislaţiei zonelor cu care
produsul va veni în contact pe circuitul său până la consumator.
În cadrul analizei respectării legalităţii trebuie acordată atenţia
cuvenită prescripţiilor standardelor în vigoare.
- Analiza eficienţei produsului nou.
Deteminarea eficienţei economice a unui produs nou presupune
evidenţierea îmbunătăţirilor pe care le aduce produsul şi calculul efectelor
economice care se produc la apariţia noului produs la producător, la
organizaţiile comerciale şi la consumator.
Eficienţa economică se exprimă cu ajutorul unor indicatori tehnici,
economici şi sociali cum sunt profitul, durata de recuperare a cheltuielilor
de cercetare-proiectare, creşterea productivităţii muncii, reducerea
consumurilor specifice, imbunătăţirea caracteristicilor de calitate, creşterea
volumului desfacerilor, creşterea eficienţei economice la beneficiari.
Pe lângă indicatorii de eficienţă se mai au în vedere şi următoarele
aspecte:
- la producător
- măsura în care noul produs se integrează în dotările existente şi
tehnicile de fabricaţie;
- măsura în care noul produs valorifică resursele existente şi reduce
poluarea mediului;
- măsura în care noul produs aduce o îmbunătăţire a nivelului calitativ
în raport cu produsele aflate în fabricaţia curentă.
- la societatea de comercializare se analizează dacă noul produs duce la
simplificarea aprovizionării, uşurarea etalării şi vânzării, returnabilitatea

52
ambalajelor, reducerea cheltuielilor de circulaţie, reducerea imobilizărilor de
fonduri.
- la consumatori se analizează calitatea efectului obţinut prin folosirea
noului produs, costul produsului, timpul şi mijloacele necesare folosirii sau
pentru pregătirea folosirii noului produs, posibilitatea valorificării
ambalajului şi de evitare a poluării mediului înconjurător, gradul de
conservabilitate şi condiţiile tehnice necesare, nivelul de informare pe care
îl asigură eticheta sau ambalajul, cantitatea de produs aflată într-o unitate
de ambalaj.

2.7. Costurile calităţii

Eforturile unor organizaţii de a-şi spori eficienţa financiară poate duce

la o abandonare parţială a problemelor legate de calitatea produselor şi
serviciilor. Efectul este o creştere a costurilor suportate de client din cauza
defectelor sau deficienţelor apărute la produs după cumpărarea acestuia,
ceea ce contribuie la diminuarea cotei de piaţă şi a cifrei de afaceri a
organizaţiei furnizoare. De aceea este evident că se pot îmbunătăţi
performanţele organizaţiei acţionând asupra cauzelor care determină
diminuarea respectivă, adică îmbunătăţind calitatea produselor sau
serviciilor furnizate. Pentru a asigura eficienţa acestui demers trebuie
cunoscute costurile lui.

2.7.1. Generalităţi

Furnizarea de produse sau servicii, sau efectuarea de activităţi care să

satisfacă necesităţi exprimate şi implicite, cu alte cuvinte furnizarea
produselor, serviciilor, activităţilor de calitate, la costurile cele mai mici
posibile trebuie să fie principala preocupare a oricărei organizaţii.
Absenţa calităţii costă scump. Există estimări potrivit cărora, în cadrul
unei întreprinderi, costurile referitoare la calitate, inclusiv pierderile datorate
calităţii, variază între 5 şi 25% din totalul cifrei de afaceri, funcţie de
întreprindere şi de sistemele de evaluare implementate. Efectuarea
estimării costurilor aferente calităţii este un mijloc puternic stimulator, dat
fiind că posibilităţile de a creşte profitul printr-un program de reducere a
costurilor asigurării calităţii sunt mari.
Calitatea are un efect de pârghie asupra performanţelor financiare ale
organizaţiei.În general, dacă se consideră:
a = profitul/cifra de afaceri,
b = costurile asigurării calităţii/cifra de afaceri,

53
atunci efectul reducerii costurilor efectuate pentru asigurarea calităţii cu o
proporţie R este echivalent cu creşterea cifrei de afaceri cu
1 + R (b /a)
Acesta este numit adesea efectul de pârghie al calităţii sau pârghia
calităţii asupra performanţei organizaţiei.
Conceptul de pârghie a calităţii are, totuşi, doar un rol ilustrativ şi
motivaţional şi nu permite punerea în evidenţă cantitativă a creşterii
eficienţei organizaţiei din următoarele motive:
- în practică, nu se cunosc precis costurile totale de asigurare a calităţii şi,
prin urmare, reducerile procentuale sunt ipotetice;
- efortul financiar ocazionat de reducerea acestor costuri trebuie şi ele
avute în vedere (adică trebuie luată în considerare o reducere netă );
- educerea netă în costurile de asigurare a calităţii se produce eşalonat, pe
o perioadă de timp în cursul căreia indicatorii operaţionali se modifică.
Sunt necesare, din această cauză, alte metode de calcul a costurilor
calităţii şi a eficienţei reducerii lor, metode care se vor prezenta în
continuare.
Este important ca, la introducerea manegementului calităţii, care are
rolul de a ajuta organizaţia să îmbunătăţească calitatea şi să acrediteze
existenţa capacităţii organizaţiei de a menţine calitatea mărfurilor produse,
să se cuantifice pierderile datorate calităţii în scopul reducerii lor, astfel că
problema costurilor calităţii merită să fie abordată şi în manualul calităţii.

2.7.2. Definiţii privind costurile calităţii

Definiţiile unor noţiuni frecvent utilizate în procesul de evaluare a

costurilor calităţii sunt date în continuare.
Noncalitatea (sau “calitatea nesatisfăcătoare”, “neconformitatea”) este
diferenţa globală dintre calitatea dorită şi calitatea obţinută efectiv.
Această diferenţă poate fi evaluată mai mult sau mai puţin complet în
termeni economici.
Costurile calităţii sunt suma costurilor suportate pentru a asigura o
calitate satisfăcătoare şi pentru a da încredere în calitate, şi a pierderilor
suferite atunci când nu se obţine o calitate satisfăcătoare. Anumite
pierderi de acest fel sunt greu de cuantificat, dar pot fi de mare
importanţă, aşa cum este, de exemplu, pierderea clientelei.
Costurile referitoare la calitate pot fi defalcate astfel:
Costuri interne referitoare la noncalitate: cheltuieli suportate în
cazul în care faptul că produsul nu satisface cerinţele de calitate se
constată înainte ca acesta să părăsească întreprinderea;
Costuri externe referitoare la noncalitate: cheltuieli suportate în
cazul în care faptul că produsul nu satisface cerinţele de calitate se
constată după ce a părăsit întreprinderea;

54
 Costuri de detectare şi control: cheltuieli suportate pentru
verificarea conformităţii produsului cu cerinţele de calitate, adică pentru
finanţarea investigării noncalităţii;
Costuri de prevenire: cheltuieli efectuate pentru a reduce
riscurile privind noncalitatea. Aceste costuri includ şi costurile pentru
implementarea şi menţinerea unui sistem al calităţii şi pentru activităţile de
asigurare a calităţii.
Potrivit unor estimări, în general, costurile de detectare şi prevenire
constituie 10 –20 %, iar costurile interne şi externe privind noncalitatea 80
– 90 % din totalul costurilor calităţii.
Pierderile datorate calităţii sunt pierderi cauzate de nevalorificarea
potenţialului resurselor în procese şi activităţi. Astfel sunt, de exemplu,
pierderile datorate calităţii sunt insatisfacţia clientului, pierderea posibilităţii
de a adăuga o valoare mai mare pentru client, organizaţie sau societate,
precum şi irosirea resurselor şi materialelor.

2.7.3. Evaluarea costurilor calităţii

Evaluarea costurilor calităţii permite să se dea o dimensiune
financiară problemei calităţii.
Principalele obiective urmărite atunci când se analizează costurile
calităţii sunt:
- Reperarea oportunităţilor, cu alte cuvinte demonstrarea faptului că
resursele organizaţiei respective pot fi folosite mai eficient şi că
noncalitatea este o “resursă” care stă la dispoziţie. Acţiunea trebuie să
înceapă prin observaţia situaţiei existente şi punerea în evidenţă a
neconformităţilor;
- Ajutorul la alegerea priorităţilor, identificarea unora din situaţiile cele mai
grave din punct de vedere al costurilor calităţii şi definirea obiectivelor
acţiunilor viitoare; se stabilesc acţiuni care vizează mize importante;
- Sensibilizarea personalului, obişnuirea personalului să cunoască ordinele
de mărime care corespund noncalităţii din întreprindere, abordarea temei
calităţii atât cu conducerea, cât şi cu colaboratorii folosind limbajul
economic şi al cifrelor;
- Urmărirea acţiunilor de îmbunătăţire, măsurarea progreselor realizate,
încurajarea acestor progrese, menţinerea câştigurilor obţinute,
urmărind dacă reducerea costurilor este durabilă. Costurile calităţii
sunt un mijloc de gestiune pentru întreprindere;
Există mai multe moduri de a face aceste calcule economice dat fiind
că evaluarea poate fi punctuală în timp sau permanentă, poate fi făcută
pentru o anumită problemă sau pentru întreaga întreprindere. Estimările
sumare sunt adesea preferabile lucrărilor permanente, greoaie.

55
 2.7.3.1. Macromodele
Pentru orientare, este importantă o analiză a modelelor relaţiei dintre
calitate şi bani, chiar dacă modelele sunt imperfecte din cauza ipotezelor
pe care se bazează. Modelele au o valoare limitată ca instrumente utilizate
direct în adoptarea deciziilor datorită caracterului complex al problemelor
pe care le abordează, datorită lipsei unei relaţii cauzale directe între
elemente, precum şi datorită efectelor subiectivităţii.
Două abordări cunoscute, fiecare conţinând o definiţie diferită a
calităţii, sunt modelul standard al „ costului calităţii”, pus la punct de Juran,
şi modelul „pierderii pentru societate” al lui Taguchi

a. Modelul costului calităţii

Modelul schematic al lui Juran ilustrează modul în care se schimbă
costurile asigurării calităţii dintr-o organizaţie, odată cu modificarea nivelului
calităţii. Acest model arată că, pe măsură ce nivelul calităţii creşte prin
utilizarea pe scară mai largă a metodelor preventive şi de evaluare,
costurile defectelor scad. După un anumit punct, însă, utilizarea în
continuare a acestor metode nu mai reuşeşte să producă decât reduceri
modeste în costurile defectelor. Astfel, costurile totale ale asigurării calităţii
scad iniţial odată cu creşterea cheltuielilor pentru prevenire până la nivelul
unui cost optim, după care încep să crească, pe măsura ce creşte şi nivelul
de calitate
Cu toată simplitatea şi utilizarea sa largă, modelul descris este
imperfect. El se bazează pe unele ipoteze nefundamentate (presupunerea
că costurile de prevenire şi cele de evaluare sunt cumulative, dar în
realitate cheltuieli mai mari în prevenţie ar permite o activitate de evaluare
mai redusă). De asemenea, ignoră factorul timp (costurile de prevenire se
manifestă mai puternic la început, în timp ce reducerea costurilor defectelor
este permanentă).
Aşadar, acest macromodel este aplicabil concret limitat, lipsit, în cea
mai mare parte, de relevanţă pentru procesul decizional al organizaţiei şi
pentru identificarea beneficiilor aduse de creşterea calităţii. Modelul ajută,
totuşi, la înţelegerea corelaţiei costuri – calitate.

b. Modelul “pierdere pentru societate”

Modelul semi-cantitativ al lui Genichi Taguchi cu privire la relaţia

dintre calitate şi bani se bazează pe două principii, şi anume:
- Calitatea slabă este o pierdere transferată societăţii din momentul în care
produsul este livrat, adică transferat clientului. O calitate bună a produsului
înseamnă pierderea minimă transferată - şi invers. Pierderile respective

56
(„costuri de proprietate”, adică determinate de proprietatea asupra
produsului) sunt cauzate de întreţinere, de dificultăţile de utilizare, de
defecte etc., inclusiv de daunele indirecte, reparaţii, nerespectarea
graficelor de activitate. Unele din aceste costuri ar putea fi numite, în ceea
ce îl priveşte pe producător, costuri externe ale defectelor, dar multe din ele
nu trebuie acoperite neapărat de client.
Acest concept are o natură mai globală şi consideră calitatea slabă
ca fiind o problemă macroeconomică, socială care depăşeşte cadrul
organizaţiei.
- Funcţia de pierdere are la bază constatarea că orice abatere a
parametrilor calitativi ai produsului de la valoarea-obiectiv specificată
contribuie la pierderea transferată către societate conform celor de mai
sus. Valoarea financiară aproximativă a acestei pierderi este direct
proporţională cu pătratul abaterii de la valoarea-obiectiv (şi se numeşte
„funcţia de pierdere”). Caracterul aproximativ al relaţiei, necunoscutele
prezente în ecuaţie şi dificultatea determinării lor pentru fiecare
caracteristică numerică pledează împotriva utilizării concrete, efective a
funcţiei de pierdere.
Aceste două puncte de vedere propuse de Taguchi trebuie văzute ca
nişte recomandări pentru formularea strategiilor de piaţă şi pentru
îmbunătăţirea proceselor şi mai puţin ca instrumente financiare în problema
calităţii.

2.7.3.2. Principii ale calculului costurilor calităţii

Costurile de realizare a calităţii reprezintă cheltuielile angajate de o

întreprindere în scopul obţinerii şi asigurării nivelului cerut de calitate şi
cuprind costurile de prevenire şi costurile de evaluare, dar costurile calităţii
cuprind şi costurile noncalităţii - costul defectelor şi al consecinţelor
acestora.
În cadrul analizei costurilor calităţii, se face refere, cu deosebire, la
următoarele trei categorii:
• Costurile neconformităţilor
Acestea sunt cheltuieli datorate defectelor, cu alte cuvinte cheltuieli
făcute pentru că nu se realizează o muncă conformă cu ceea ce a fost
prevăzut. Se disting costurile interne ale neconformităţilor (rebuturi, retuşuri
şi alte cheltuieli inutile) şi costuri externe ale neconformităţilor care se
descoperă datorită reacţiei clienţilor întreprinderii (despăgubirea clienţilor,
penalităţi de întârziere, contracte pierdute).
O propunere de document, pusă la punct de AFNOR este redată în
tabelul 2.1. Ea cuprinde rubrici pentru clasificarea costurilor
neconformităţilor şi se pretează pentru activităţi industriale, fiecare
întreprindere fiind liberă să o îmbunătăţească şi să îşi creeze modul propriu

57
 de clasificare. Pentru activităţile de servicii, cheltuielile cu personalul
reprezintă o parte importantă a cheltuielilor totale, este deci interesantă
detalierea aceastei categorii de cost.
Costurile de detectare (evaluare)
Costurile de detectare reprezintă cheltuielile efectuate de
întreprindere pentru aprecierea nivelului de calitate atins de produsele
realizate, pentru identificarea neconformităţilor şi cuprind costurile
controalelor, a testelor şi încercărilor efectuate.
• Costurile de prevenire
Aceste costuri corespund activităţilor al căror scop este de a
împiedica apariţia defectelor: conducerea generală a calităţii şi adoptarea
sistemului calităţii conform standardelor internaţionale din seris ISO 9000,
programele de instruire în domeniul calităţii, evaluarea capacităţilor unui
furnizor, întreţinerea preventivă, proiectarea produselor în conformitate cu
cerinţele pieţii, efectuarea de audituri interne, studii de marketing etc.
Dintre toate aceste costuri, cele mai importante pentru întreprindere
sunt considerate costurile neconformităţilor.

Tabelul 2.1. Costurile neconformităţilor

58
 EVALUAREA COSTURILOR NECONFORMITĂŢILOR
Costuri interne
1. Rebuturi
2. Declasare a unor produse
3. Retuşuri, recondiţionări, reparaţii
4. Pierderi datorate aprovizionării inutile
5. Absenteism, accidente de muncă, rotaţia personalului
6. Poluare
7. Procedee superficiale
Costuri externe
8. Rambursare daunelor cauzate altora
9. Active datorate noncalităţii
10. Lucrări nefacturate
11. Costuri de garanţie
13. Cheltuieli de retur pentru produsele refuzate
14. Pierderi datorite produselor finite retrase de la vânzare
15. Penalităţi de întârziere
16. Cheltuieli de expertiză datorite noncalităţii
17. Primă de asigurare pentru acoperirea responsabilităţii pentru
produse
18. Francize plătite
19. Taxe bancare datorate pentru depăşiri de termene
20. Remize sau bonificaţii excepţionale, acordate datorită noncalităţii
21. Pierderea clientelei
22. Alte costuri (de precizat)
( Sursa: D. Noye,”Ghid practic pentru controlul calităţii”, Ed. Tehnică. Bucureşti, 2001.)

2.7.4. Modalităţi de calcul al costurilor calităţii

Baza de referinţă la calculul costului noncalităţii este situaţia de

funcţionare normală, cheltuielile noncalităţii fiind, de fapt, cheltuielile evitate
de intreprindere dacă „totul se petrece bine de prima dată”. Este aşadar
necesar ca, în cadrul calculului, să se definească ce se înţelege prin
funcţionarea normală

Costurile calităţii nu sunt furnizate de sistemul contabil obişnuit al

întreprinderii; este necesar, din această cauză, să se pună la punct un
sistem de calcul specific. Un asemenea sistem se bazează, totuşi, în mod
necesar, pe contabilitatea întreprinderii, care furnizează suma anumitor
cheltuieli. Astfel, contabilitatea analitică poate oferi informaţii privind
valoarea mâinii de lucru, cheltuielile repartizate pe servicii, costul orelor-
maşină. Dar, cifrele astfel obţinute trebuie să fie analizate şi completate

59
prin estimări, bazate pe anumite convenţii - se convine ca un anumit cost
să fie contabilizat la un anumit capitol.Toţi cei care participă la contabilizare
şi estimări trebuie să respecte aceleaşi convenţii şi să se refere la aceleaşi
definiţii.
Evaluările au mai multă greutate dacă sunt acceptate de toţi; este
indicat să se facă evaluări la valori minime, mai bine subestimate decât
supraestimate, iar modul de calcul trebuie să fie incontestabil. Anumite
consecinţe ale unor defecte a căror estimare ar fi delicată, de exemplu,
oportunităţile pierdute sau pierderea unui client nesatisfăcut se
menţionează simplu, fără ca să fie exprimate cifric.
Aceste convenţii se concretizează prin redactarea unui ghid de
calcul în care se stabilesc definiţii (de exemplu, costul rotaţiei personalului
este suma costurilor procedurii de plecare, de recrutare, de instruire a
noilor veniţi) şi se dau indicaţii asupra surselor de informaţie. Există şi
unele standarde care pot servi drept punct de plecare la redactarea acestui
ghid intern.
Totuşi, importanţa care se acordă calculului costurilor generate de
noncalitate trebuie să nu deturneze atenţia de la evaluarea satisfacţiei sau
insatisfacţiei clienţilor. Această insatisfacţie este adesea dificil de tradus în
costuri ale noncalităţii, dar ea trebuie să rămână în centrul preocupărilor
privind abordarea calităţii.
Pentru fiecare întreprindere este recomandabil să se conceapă o grilă
de calcul care să corespundeă activităţii ei.
Modul de prezentare a rezultatelor depinde de scopul urmărit.
Pe lângă exprimarea analitică a costurilor calităţii, există posibilitatea
prezentării unor indicatori reprezentativi.
Unul din modurile de prezentare poate lua în calcul numărul de
personal al întreprinderii, în acest caz costul calităţii se exprimă pe salariat.
Pentru a face comparaţii în timp, ori între unităţi, sau pentru a arăta
care sunt posibilităţile de reducere a costurilor, este comod ca aceste
costuri să se exprime în procente din cifra de afaceri, ceea ce este elocvent
pentru toată lumea. Costurile calităţii pot fi exprimate şi în procente din
valoarea adăugată pentru întreprindere; acest mod de calcul este şi mai
semnificativ.
Regruparea costurilor pe tipuri de defecte, pe tip de produs sau tip de
activitate este utilă pentru orientarea acţiunii ulterioare de reducere a
costurilor calităţii. Existenţa unui sumar cu toate costurile calităţii ale
întreprinderii permite utilizarea calculelor parţiale pe care le cuprinde pentru
anumite defecte. De asemenea, face posibilă regruparea costurilor pe
centre de responsabilitate; o repartiţie corectă este, totuşi, dificilă,

60
deoarece pentru numeroase neconformităţi cauzele sunt multiple şi
responsabilităţile sunt comune mai multor compartimente ale organizaţiei.
Unele întreprinderi urmăresc evoluţia relativă a diferitelor categorii de
cost: costuri de prevenire, costuri de detectare, costurile neconformităţilor
interne, costurile neconformităţilor externe.
În general, o politică activă de construcţie a calităţii conduce la o
diminuare globală a costurilor. Partea reprezentând costurile de prevenire,
foarte mică la început, creşte progresiv. Partea reprezentând costurile de
detectare creşte uşor la începutul programului, deoarece se realizează un
efort de măsurare; apoi, această parte se diminuează, deoarece prevenirea
înlocuieşte progresiv numeroasele controale. Prin acest procedeu
întreprinderea poate face comparaţii în timp şi pe sectoare.
O modalitate simplă de prezentare, şi adesea suficientă, este aceea
de a nu totaliza costurile datorate noncalităţii, ci de a pune în evidenţă
costurile datorate unui tip particular de defecte.

2.7.5. Modalităţi de analiză a costurilor calităţii

Există mai multe modalităţi de abordare a problematicii costurilor

calităţii într-o întreprindere. Se redau în continuare trei dintre posibilităţile
care se pot lua în considerare la introducerea în întreprindere a unei
cercetări referitoare la costurile calităţii.
Evaluarea generală constă în stabilirea, dacă este necesar de către
un consultant extern, a unui diagnostic rapid al costurilor calităţii pentru
ansamblul întreprinderii.
Deşi estimările care rezultă sunt aproximative, ele permit
demonstrarea faptului că există posibilităţi de reducere a costurilor şi
mobilizarea factorilor de decizie în aceasta direcţie; importanţa costurilor
noncalităţii justifică un efort de mobilizare.
Diagnosticul efectuat la nivelul întreprinderii reia categoriile de costuri
prezentate mai înainte (costurile neconformităţilor, de evaluare, de
prevenire). Dincolo de constatare, studiul pune în evidenţă locurile unde
trebuie acţionat cu prioritate şi evaluează economiile potenţiale realizabile.
Chiar şi o estimare aproximativă permite orientarea deciziilor. Acest studiu
poate convinge factorii de decizie să se orienteze spre lansarea unui
anumit program privind calitatea.
Un dispozitiv permanent înseamnă că, în întreprindere, după un prim
diagnostic, se realizează un proces permanent de evaluare a costurilor
calităţii, în intenţia de a se asigura informaţii periodice privind diminuarea
costurilor şi măsurarea regulată a progreselor realizate, cu metodele
riguroase ale urmăririi costurilor.

61
 Crearea unui asemenea dispozitiv cere o muncă considerabilă şi se
pune problema dacă se justifică acest efort. Contabilitatea generală şi
analitică a întreprinderii furnizează cifre utile, dar care nu sunt suficiente;
trebuie creat un nou sistem cu colaborarea şi sprijinul serviciilor contabile,
iar convenţiile adoptate pentru calcul trebuie să fie admise de toţi.
Estimări punctuale pentru anumite defecte, acest al treilea mod de
studiu, constă în reperarea diferitelor neconformităţi şi evalualuarea
costurilor pentru defectele care par cele mai grave. Aceasta este, de obicei,
modalitatea preferată de analiză a costurilor calităţii. Se iau în considerare
doar costurile neconformităţilor, celelalte costuri ale calităţii (detectare,
prevenire) fiind ignorate. Aceste costuri nu se însumează pentru ansamblul
întreprinderii ci se studiază „defect cu defect”, pentru a măsura efectele pe
care le provoacă. Intenţia este deci aceeaşi ca în prima abordare:
sensibilizarea, crearea unei dispoziţii de a acţiona.
Există, desigur, riscul ca acestor estimări parţiale să le scape unele
costuri ascunse importante, care vor fi identificabile numai în urma unei
evaluări generale şi sistematice. Pe termen lung, trebuie abordate
totalitatea neconformităţilor, dar, la inceput, se selecţionează doar acelea
care par mai grave.

2.7.6. Rolul analizei costurilor calităţii

Analiza economică şi calculul costurilor de calitate permite

identificarea neconformităţilor celor mai costisitoare, care provoacă o
creştere a costurilor sau o deteriorare a cifrei de afaceri. Astfel, calculul şi
analiza costurilor calităţii este un instrument important la dispoziţia
organizaţiei în cadrul managementului calităţii.
În felul acesta, în măsura în care sistemul de asigurare a calităţii şi în
general managementul calităţii devine obiect al expertizei, modul de
abordare al costului calităţii se supune şi el expertizării.
Pe de altă parte, o analiză a costurilor calităţii la întreprinderea
susceptibilă a fi locul unde s-a produs deprecierea unui produs expertizat
poate aduce informaţii preţioase utilizabile la elucidatea tehnică a cazului.
Sunt de interes toate tipurile de cheltuieli cuprinse în costurile calităţii,
costuri de detectare şi de prevenire a apariţiei defectelor şi merită o atenţie
deosebită costurile neconformităţilor interne şi externe.
Expertiza, în special dacă abordează sistemul calităţii din organizaţie,
trebuie să verifice dacă reducerea costurilor noncalităţii nu duce la trecerea
pe un plan secundar asigurarea satisfacţiei clienţilor. Trebuie luat în
considerare faptul că efectele noncalităţii asupra nivelului de satisfacţie pot
fi foarte importante, chiar dacă nu se pot traduce în costuri.

62
 2,8. Calitatea mărfurilor şI protecţia mediului

Marfa, ca rezultat al activităţii umane, are efect asupra mediului cel

puţin în două ipostaze, ca produs al unei tehnologii care este mai mult sau
mai puţin poluantă şi ca obiect al consumului/utilizării, proces în cursul
căruia iau naştetre agenţi mai mult sau mai puţin poluanţi. De asemenea,
circuitul tehnic al produsului de la producător la consumator creează un
contact marfă – factori de mediu, o relaţie în ambele sensuri, marfa fiind
afectată de factorii de mediu şi mediul, la rândul lui, fiind afectat de marfă.
Este, în aceste condiţii, evident că, între multiplele aspecte ale calităţii,
definită ca totalitatea proprietăţilor mărfii care fac ca marfa să satisfacă
cerinţele exprimate sau implicite ale cumpărătorului, proprietatea de a
afecta mediul într-o măsură mai mare sau mai mică ocupă un loc
important.
Există tendinţa la cumpărători de a conştientiza perfect, necesitatea
caracterului nepoluant al mărfurilor.
O sursă majoră de poluare legată de mărfuri o constituie deşeurile,
care prezintă o continuă creştere cantitativă şi în diversitate. Problemele
create de aceste deşeuri devin şi mai grave datorită faptului că o parte din
ele nu sunt biodegradabile, deci nu se reintegrează în mediu în mod
natural şi datorită caracterului toxic al unora din ele. Cantitatea mare de
deşeuri, chiar biodegradabile şi netoxice, constituie o mare problemă de
protecţie a mediului, prin faptul că se depăşeşte adesea capacitatea
naturală de autoepurare, adică de autoprotejare a mediului împotriva
materialelor evacuate în urma unul consum mereu în creştere de produse.
O soluţie aplicată pe scară largă o constituie procedeele costisitoare de
depozitare, tratare sau de distrugere a deşeurilor.
Pe de altă parte, produsele în cantitate tot mai mare, solicitate de
piaţă, şi în ultimă instanţă, de consumatori, inglobează tot mai multe din
resursele limitate de care omenirea dispune.
Rezultă că factorii de mediu nu mai pot avea în mod nelimitat rolul
dublu de furnizori de resurse şi de receptori de reziduuri.
Protecţia mediului impune relizarea unor cicluri de producţie închise de
felul: materie primă – producţie – produs – materie primă. Realizarea unor
astfel de procese ciclice este condiţionată de valorificarea reziduurilor şi a
deşeurilor care rezultă pe parcursul fabricării şi consumului produselor. Şi
în acest fel, protecţia mediului a devenit o problemă strâns legată de
calitatea produselor şi serviciilor, sau, exprimat în alt mod, unul din

63
aspectele esenţiale ale calităţii a devenit, azi, modul în care produsele
afectează mediul pe parcursul fabricaţiei, pe tot circuitul lor tehnic şi al
consumului, respectiv după consum.
Realizarea unor cicluri de producţie închise materie primă – producţie
– produs – materie primă constituie unul din elementele fundamentale ale
dezvoltării durabile.
Impactul pe care produsele care devin mărfuri îl au asupra mediului, în
oricare din etapele vieţii lor, sau după utilizarea lor, constituie din motivele
de mai sus, un element important al calităţii lor. Necesitatea protecţiei
mediului este o necesitate implicită, sau, uneori, o cerinţă exprimată
explicit, faţă de produsele achiziţionate de consumatori.
Prin faptul că a apărut necesitatea ca, deja la proiectarea produselor,
să se prevadă atât lipsa unui impact negativ asupra mediului în timpul
fabricării, al circuitului tehnic şi al utilizării, cât şi posibilitatea reintegrării lor
în natură, după utilizare, fără efecte negative, ori a reintegrării lor în
circuitul economic, ca materie primă, aceste caracteristici pot fi incluse în
ipostaza calităţii - calitate de proiectare.
Îmbunătăţirea calităţii produselor din punct de vedere ecologic
presupune satisfacerea unor cerinţe cum sunt: utilizarea de materii prime
refolosibile, utilizarea energiei în cantităţi mai mici şi din surse inepuizabile,
utilizarea de componente reparabile, produsul să aibe mai puţine efecte
secundare, să necesite ambalaj mai redus, să nu prezinte pericole pentru
animale, să fie silenţioase, să necesite mai puţină apă, să polueze mai
puţin, să fie biodegradabile, să fie reciclabile, să consume puţine materii şi
materiale.
În multe din ţările dezvoltate, produsele care afectează mediul peste
limita admisă sunt supuse unor taxe suplimentare, fiind astfel făcute mai
puţin competitive şi mai puţin atractive în raport cu produsele care
afectează mediul în mai mică măsură.
Chiar şi în absenţa unor astfel de măsuri fiscale, se constată că
cerinţele ecologice reprezintă unul din factorii de care cumpărătorii ţin cont
tot mai mult la decizia de achiziţionare, alături de celelalte aspecte de
calitate, de preţ, de experienţa anterioară a cumpărătorului.

CAP. 3. STANDARDELE CA ELEMENT DE REFERINŢĂ

ÎN EXPERTIZA CALITĂŢII

64
 3.1. Definiţii şi generalităţi

Standardizarea se defineşte ca acţiunea de stabilire a unor regului în

scopul realizării ordinii într-un domeniu dat, în avantajul şi consensul tuturor
celor interesaţi. Standardizarea reprezintă activitatea de elaborare a unor
documente de referinţă care cuprind soluţii ale unor probleme tehnice şi
comerciale cu carcter repetitiv, pentru obţinerea unei economii de asamblu,
respectând cerinţele funcţionale şi cele de securitate.
Standardul este un document stabilit prin consens şi aprobat de un
organism recunoscut, care furnizează, pentru utilizări comune şi repetate,
reguli, linii directoare, sau caracteristici pentru activităţi sau rezultatele lor,
garantând un nivel optim de ordine intr-un context dat.
In prezent sunt supuse standardizării domenii care acoperă practic
toate sferele de activitate umană. Standardele abordează diferite aspecte
caracteristice domeniului respectiv cum sunt terminologia, clasificări,
simboluri şi codificări, unităţi de măsură, tipizarea unor elemente ale
produselor, calitatea şi modul de verificare a calităţii, prescripţii de marcare,
ambalare, depozitare, transport etc.
Standardele de calitate emise pentru diferite produse ori grupe de
produse – standardele de produse - cuprind în general următoarele
informaţii (funcţie şi de natura produsului respectiv): generalităţi (titlul,
instituţia care a elaborat standardul, simbolul şi numărul, clasificarea
alfanumerică, o prezentare a domeniului la care se referă, definirea
noţiunilor care intervin în text), condiţii tehnice pentru produsele respective,
reguli de verificare a calităţii pe loturi, metode de analiză, ambalare şi
marcare, depozitare şi transport, garanţii.
Standardele sunt documente cu caracter tehnico- juridic, prin care se
prescriu norme unitare referitoare la nivelul caracteristicilor unui produs
precum şi mijloacele prin care să se exprime, să se verifice şi să se
menţină aceste caracteristici. În acest fel, standardele se constituie în cele
mai importante specificaţii în raport cu care se stabileşte nivelul calitativ al
produsului la care se referă şi, ca atare, elemente de referinţă în expertiza
calitatăţii mărfurilor.
Un standard nu conţine neapărat toate prevederile necesare pentru
contractare. Utilizatorii standardelor trebuie să se asigure că sunt în
posesia ultimei ediţii şi a tuturor modificărilor standardului respectiv.
Informaţiile referitoare la standardele române - termenul de începere a
aplicării, modificări etc - sunt publicate în Catalogul standardelor române şi

65
în publicaţia de specialitate a Asociţiei de Standardizare din România,
ASRO.
Standardele nu sunt obligatorii de drept, ele au un caracter facultativ
constituindu-se tot mai mult ca principii, linii directoare, ghiduri. Alcătuind,
însă, baza pentru certificarea de produs şi descriind regulile de bună
practică adoptate prin consens şi unanim acceptate, inclusiv în instanţă,
standardele sunt obligatorii de fapt: a nu respecta un standard echivalează
în ochii consumatorilor, care asociază standardul cu calitatea, a nu fi de
încredere. În expertiză, referirea la standarde este, de asemenea,
obligatorie de fapt.
Aplicarea standardelor devine obligatorie prin efectul unei legi cu
caracter general, sau printr-o referinţă exclusivă dintr-o reglementare.
Reglementarea este un document emis de o autoritate şi care conţine
reguli cu caracter obligatoriu.

3.2. Clasificarea standardelor

În funcţie de nivelul de standardizare, standardele sunt:

-standarde de firmă, adoptate de persoane juridice cum sunt societăţile
comerciale sau regiile autonome;
-standarde profesionale, adoptate de organizaţii profesionale legale, pentru
anumite domenii de activitate;
-standarde naţionale, adoptate de către un organism naţional de
standardizare;
-standarde regionale, adoptate de către o organizaţie regională de
standardizare (de exemplu standardele europene);
-standarde internaţionale, adoptate de către o organizaţie internaţională de
standardizare (de exemplu standardele ISO).
În funcţie de conţinut, standardele pot fi:
-standarde de bază, care au o aplicare generală, sau conţin prevederi
generale pentru un anumit domeniu;
-standarde de terminologie, care enumeră şi definesc termenii utilizaţi într-
un anumit domeniu;
-standarde de încercări, care descriu metode de încercare a produselor,
eventual de eşantionare, de prelucrare statistică a rezultatelor;
-standarde de produse, care cuprind caracteristicile pe care produsul sau
grupa de produse trebuie să le aibe, pentru a asigura satisfacerea
cerinţelor;

66
-standarde de procese, care cuprind cerinţele pe care trebuie să le
îndeplinească procesele, pentru a asigura aptitudinea de a fi utilizate;
-standarde pentru servicii, care cuprind cerinţele referitoare la servicii,
pentru a asigura aptitudinea de a fi utilizate;
Pentru expertizarea calităţii produselor şi a serviciilor, este importantă
cunoaşterea, respectiv consultarea standardelor care au legătură cu litigiul
în cauză, cele mai multe prevederi utilizabile în acest sens fiind furnizate de
standardele de produse şi respectiv de servicii, precum şi cele de încercări.

3.3. Standardizarea naţională

Standardele naţionale sunt elaborate de organisme care în

majoritatea ţărilor sunt de drept privat.
Primul organism naţional de standardizare a fost cel din Marea
Britanie, Institutul Britanic de Standardizare (1901). Acesta elaborează
“standarde fundamentale”, care se referă la sistemul unităţilor de măsură,
şi “standarde industriale”, publicate sub denumirea de British Standards
(BS) care au un conţinut corespunzător aproximativ standardelor de
produs. Standardele care stabilesc reguli privind utilizarea materialelor şi
aparatelor, astfel încât să se asigure protecţia vieţii şi sănătăţii persoanelor,
sunt publicate sub denumirea de “code of practice”.
Organismul naţional german de standardizare este Deutsches Institut
für Normung (DIN), creat în 1917, iar standardele emise poartă sigla DIN.
În Franţa, elaborarea standardelor naţionale este realizată de o
instituţie privată, Asociaţia Franceză de Normalizare (L’Association
Française de Normalisation – AFNOR), creată în 1926. Standardele
naţionale franceze poartă denumirea de “Normes françaises” (NF). Politica
în domeniul standardizării este elaborată de un organism guvernamental,
Comisia de Normalizare (La Comission de Normalisation), care are şi rolul
de a supraveghea aplicarea standardelor.
In Statele Unite organismul naţional de standardizare este Asociaţia
Americană de Standardizare (American Standards Association), de fapt o
federaţie care reuneşte asociaţii industriale, instituţii tehnice şi organizaţii
ale consumatorilor, care elaborează standardele naţionale “American
Standards” (AS). Activitatea ASA se desfăşoară sub controlul Consiliului de
Standardizare (Standard Council). Alte organisme americane de
standardizare sunt, de exemplu, ANSI (American National Standards
Institute), o organizaţie privată care coordonează elaborarea de standarde

67
cu aplicabilitate voluntară în diverse domenii, printre care ingineria,
electronica şi construcţiile şi ASTM (American Society for Testing and
Materials), o organizaţie ştiinţifică şi tehnică pentru standardizarea unor
materiale şi metode de testare.
Standardizarea naţională în România a început în 1948 şi azi se
desfăşoară în baza prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 39/1998.
Organismul naţional de standardizare este asociaţia de Standardizare,
ASRO, o asociaţie de drept privat. Printre principalele atribuţii ale ASRO se
pot cita elaborarea standardelor naţionale române, reprezentarea
intereselor României în organismele internaţionale de standardizare şi
asigurarea cooperării internaţionale în domeniu, certificarea de
conformitate a produselor cu standardele naţionale, editarea “Catalogului
standardelor române” şi a publicaţiilor de specialitate – revista
“Standardizarea “ şi “Buletinul standardizării”.
În România standardele au fost obligatorii până în 1992. În prezent,
aplicarea standardelor naţionale are caracter voluntar (standardele nu sunt
obligatorii de drept), dar poate deveni obligatorie printr-o reglementare
tehnică adoptată de către o autoritate, în cazul în care protecţia vieţii,
sănătăţii şi securităţii persoanelor şi a mediului înconjurător ori apărarea
intereselor consumatorilor o impun.
Potrivit prevederilor care reglementează standardizarea, se pot emite
şi coduri de bună practică, documente care recomandă reguli sau
proceduri privind proiectarea, fabricarea, instalarea, întreţinerea sau
utilizarea echipamentelor sau produselor.
Elaborarea standardelor naţionale se realizează prin comitete tehnice
de standardizare în care sunt reprezentate toate părţile interesate –
producători, comercianţi, cercetarea şi proiectarea, învăţământul,
organizaţiile profesionale, reprezentanţii intereselor consumatorilor.
Activitatea comitetelor tehnice şi regulile privind structura şi redactarea
standardelor sunt reglamentate printr-o serie de standarde (seria de
standarde SR1000).
Recunoscând importanţa standardizării şi a colaborării internaţionale,
România îşi aliniază standardele la cele internaţionale. Astfel, în prezent
sunt valabile în România standardele româneşti cu sigla SR (sau STAS
pentru cele adoptate înainte de 1992, încă nerevizuite), precum şi
standardele româneşti identice cu standardele internaţionale purtând sigla
SR-ISO, SR-CEI, funcţie de standardele internaţionale care au foat
adoptate, sau identice cu standarde europene, cu sigla SR-EN.

68
 Standardele, în urma aplicării principiului de "referire la standarde" ca
bază a certificării de conformitate a produselor şi serviciilor, au devenit şi în
România un element fundamental în promovarea comerţului, inclusiv a
comerţului internaţional şi, de asemenea, element de referinţă în expertiză.

3.4. Standardizarea internaţională

Standardele nearmonizate existente în diferite ţări pentru domenii

identice sau similare constiuie o barieră tehnică în calea comerţului
internaţional.
O modalitate de depăşire a dificultăţilor produse de standardele
nearmonizate existente în diferite ţări o constituie aranjamentele bilaterale,
bazate pe încrederea în capabilitatea organismelor omoloage şi în
standardele partenerilor străini. Sistemul complex al aranjamentelor
bilaterale se dovedeşte complicat şi greoi, astfel că a apărut necesitatea
standardizării internaţionale.
Primele standarde internaţionale au fost elaborate în domeniul
electrotehnic, de către Comisia Electrotehnică Internaţională (CEI),
înfiinţată în 1906.
Pentru realizarea cooperării internaţionale în domeniu, în 1926 a fost
fondată Fedraţia Internaţională a Asociaţiilor Naţionale de Standardizare
(ISA), iar în 1947 succesoarea ei, Organizaţia Internaţională pentru
Standardizare (ISO), cel mai larg sistem neguvernamental pentru
colaborare voluntară industrială şi tehnică la nivel internaţional.
ISO este o federaţie mondială de organisme naţionale de
standardizare, organisme care în această accepţiune sunt comitete
membre ale ISO. Scopul ISO este facilitarea coordonării şi unificării
standardelor naţionale, elaborarea de standarde internaţionale,
promovarea schimbului de informaţii şi a cooperării în domeniu. În cadrul
ISO, elaborarea standardelor internaţionale este în general încredinţată
comitetelor tehnice. Fiecare comitet membru (organizaţie naţională)
interesat într-o anumită tematică are dreptul să facă parte din comitetul
tehnic creat pentru tematica respectivă. Organizaţiile internaţionale,
guvernamentale şi neguvernamentale, care întreţin legături cu ISO,
participă, de asemenea, la lucrările comitetelor tehnice.
În cadrul ISO funcţionează şi o comisie pentru evaluarea conformităţii
(CASCO), care studiază mijloacele de evaluare a conformităţii cu
standardele sau cu alte documentaţii de referinţă a produselor şi sistemelor

69
calităţii, elaborează ghiduri privind încercările, inspecţiile, certificatea
produselor şi a sistemelor calităţii, promovează recunoaşterea şi
acceptarea mutuală a sistemelor de evaluare a conformităţii.
De asemenea, a fost înfiinţat un comitet pentru politica
consumatorului (COPOLCO), cu rolul principal de a promova, din
perspectiva standardizării, informărea, formărea şi protecţia
consumatorilor, de a ajuta consumatorii să beneficieze de standardizare şi
să participe la activitatea de standardizare.
Un standard internaţional pote fi utilizat ca atare, sau pote fi aplicat
după preluarea lui ca standard naţional. Preluarea standardelor
internaţionale în standardizarea naţională este voluntară.
Standardele internaţionale sunt supuse periodic revizuirii şi orice
referire la prevederile lor trebuie făcută, şi în acest caz, după verificarea
faptului că standardul respectiv constituie ultima revizie.
Standardizarea la nivel european se realizează prin Comitetul
European de Standardizare (CEN), înfiinţat în 1961, din care fac parte ţările
membre ale UE şi ale AELS şi, ca membri afiliaţi, şi alte ţări, printre care şi
România. Ţările afiliate pot prelua standardele europene ca standarde
naţionale.
Importanţa preluării standardelor europene ca standarde naţionale
este cu atât mai mare, cu cât standardele sunt documente a căror
respectare condiţionează practic exporturile către piaţa unică europeană,
piaţa cea mai bogată din lume.
În Uniunea Europeană punerea de acord între părţi este realizată prin
directivele de armonizare tehnică. Directivele fixează cerinţele esenţiale,
obligatorii, privind protecţia vieţii, a sănătăţii şi a mediului aplicabile familiei
de produse la care se referă standardul respectiv.
CEN elaborează standarde europene propriu zise (EN), precum şi
documente de armonizare (HD) şi prestandarde europene (ENV). Membrii
CEN au obligaţia să preia standardele europene în standardizarea
naţională şi să retragă eventualele standarde care le contravin; în cazul
documentelor de armonizare se permite elaborarea standardelor naţionale
pentru aceleaşi probleme.
Alte organizaţii internaţionale de standardizare sunt Comisia
Electrotehnică Internaţională (CEI), care cuprinde şi un comitet mai nou
pentru tehnologia informaţiei, Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor
(UIT), Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS, WHO), Organizaţia pentru

70
Alimentaţie şi Agricultură (FAO), Agenţia Internaţională pentru Energie
Atomică.
FAO, împreună cu OMS, a înfiinţat în 1962 Comisia Codexul
Alimentar cu scopul de coordonare a activităţii de elaborare a unor norme
alimentare, punerea de acord a normelor şi publicarea lor într-un “Codex
Alimentarius”. Normele Codexului Alimentar au ca principal scop apărarea
sănătăţii consumatorului şi armonizarea cerinţelor faţă de produsele
alimentare. Normele sunt recomandate guvernelor pentru a fi incluse în
legislaţia naţională.
În vederea eliminării barierelor în calea comerţului internaţional, se
acordă o importanţă deosebită armonizării standardelor naţionale şi
regionale cu standarde internaţionale. În perspectivă, procesul de
armonizare a standardelor va favoriza realizarea unui sistem global al
standardizării.
Un pas în acest sens îl constituie Acordul asupra obstacolelor
tehnice în calea comerţului elaborat de Organizaţia Mondială a Comerţului
(OMC), care prevede creşterea rolului standardizării în comerţul mondial.
Acordul conţine un Cod practic care prevede principii şi proceduri unitare
de elaborare a standardelor.
Un demers important spre un sistem global de standardizare s-a
făcut prin înfiinţarea Reţelei de informaţii ISONET care asigură
interconectarea centrelor naţionale de informare în domeniul standardizării.

3.5. Standardele ca documente de referinţă în expertiză

Standardele sunt documente de referinţă incontestabile utilizate în

certificarea conformităţii produselor. Referirea la standarde transferă
sistemului de standardizare puteri care înainte, în sitemele socio-
economice centralizate, aparţineau statului.
Faptul că sistemele de certificare se bazează pe standarde face ca,
implicit, standardele să fie documente de referinţă de primă importanţă în
litigiile care privesc calitatea produselor, deci şi în expertiză.
Utilizarea standardelor ca referinţă în expertiză asigură caracterul
obiectiv, imparţial al criteriilor de calitate şi acceptabilitatea lor generală.
Prevederi legale, cum este şi legislaţia naţională a României,
stipulează că standardele nu sunt obligatorii şi pot deveni obligatorii doar
prin acţiunea unor reglementări, de regulă pentru cerinţe esenţiale -
protecţia sănătăţii, a securităţii consumatorului şi a mediului înconjurător.

71
Totuşi, în expertizele privind calitatea produselor, referirea la prevederile
standardelor este unanim acceptată şi este obligatorie de fapt chiar şi în
afara aprecierii cerinţelor esenţiale.
Trebuie totusi remarcat că standardele nu sunt singurele documente
de referinţă în expertiză, ele fiind adesea completate şi cu alte specificaţii şi
documentaţii.

CAP. 4. ASPECTE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE

INDUSTRIALĂ CU APLICAŢII ÎN EXPERTIZA CALITĂŢII
PRODUSELOR.

Aşa cum s-a arătat, la cercetarea calităţii loturilor de mărfuri, atât în

cadrul unor expertize a calităţii, de exemplu la analiza calităţii produselor
noi, şi nu numai a acestora, una din etape o constituie analiza respectarea
legalităţii. Între aspectele legale de cercetat, un loc important îl ocupă cele
legate de dreptul de proprietate industrială.

4.1 Definirea proprietăţii industriale

Intr-o formulare foarte concisă, se poate defini că dreptul

proprietăţii industriale reuneşte normele juridice care reglementează
creaţiile intelectuale industriale cum sunt invenţiile, know-how-ul, desenele
şi modelele industriale, modelele de utilitate, topografiile circuitelor
integrate şi semnele distinctive ale activităţii industriale ca mărcile de
fabrică, de comerţ şi de serviciu, firma şi emblema comercială, indicaţiile
geografice (denumirile de origine, indicaţiile de provenienţă). Protecţia
proprietăţii industriale are ca obiect şi reprimarea concurenţei neloiale.
Din definiţie se constată că proprietatea industrială se referă la
protejarea unor drepturi cu privire la producerea şi comercializarea
produselor industriale, în acest cadru fiind cuprinse şi produsele industriilor
agricole şi a industriei extractive. Prin industrii agricole se întelege
producerea de vinuri, grăunţe, foi de tutun, fructe, vite etc., iar prin industria
extractivă producţia de ape minerale, de minereuri etc.
La baza colaborării internaţionale în domeniul protecţiei proprietăţii
industriale stă Convenţia de la Paris din 1883, revizuită de mai multe ori
(ultima dată la Stockholm în 1967), la care România a aderat în 1967.
In aceeaşi măsură în care se pune problema apărării drepturilor celor
care deţin o proprietate industrială în sensul celor de mai sus, se pune şi

72
problema protejării drepturilor creatorilor de opere literare şi artistice.
Pentru protecţia drepturilor aceastora s-a încheiat Convenţia de la Berna
din 1886, activitatea definindu-se ca protecţia proprietăţii intelectuale.
Ambele convenţii - de la Paris şi de la Berna - au dus şi la crearea
structurilor organizatorice corespunzătoare. In 1967, s-a creat, pentru
asigurarea unei colaborări internaţionale corespunzătoare, Organizaţia
Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI). Această organizaţie urmăreşte
realizarea unei mai bune colaborări între state în toate domeniile de creaţie
intelectuală, inclusiv în domeniile de ordin tehnico-ştiintific. Astfel,
conceptul de proprietate intelectuală dobândeşte o sferă mai largă,
incluzându-l şi pe cel de proprietate industrială. România a ratificat
Convenţia pentru instituirea OMPI în 1968.
Convenţia pentru instituirea OMPI defineşte conceptul de proprietate
intelectuală prin enunţarea componentelor sale. Asadar, prin proprietate
intelectuală se înţeleg drepturile referitoare la:
- operele literare, artistice şi ştiinţifice;
- interpretările şi execuţiile artistice, fonogramele, emisiunile radiodifuzate;
- invenţiile în toate domeniile activităţii umane;
- descoperirile ştiinţifice;
- desenele şi modelele industriale;
- mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu precum şi numele comerciale
şi denumirile comerciale;
- protecţia împotriva concurenţei neloiale şi toate celelalte drepturi aferente
activităţii intelectuale în domeniile industrial, ştiinţific, literar şi artistic.
Deşi protecţia proprietăţii industriale este cea care are implicaţii mai
multe în comerţ şi, în legătură cu acesta, în expertizarea calităţii, chiar şi
sfera propriu zisă a proprietăţii intelectuale este strâns legată de comerţ şi
anume de comercializarea unor produse legate de dreptul de autor -
înregistrările audio-vizuale, programele de calculator, cărţile, reproducerile
de artă etc.

4.2. Creaţii intelectuale industriale

4.2.1. Invenţia

In sensul cel mai larg al cuvântului, a inventa înseamnă a imagina, a

realiza ceva ce nu exista până atunci, a crea, a născoci.

73
 Prima lege pentru apărarea dreptului de inventator a fost legea
engleză din 1623 care se referea la "patent" ca instrument juridic ce
conferă dreptul de proprietate asupra unei invenţii.
In România, prima reglementare legală în domeniu datează din 1879.
În prezent este în vigoare legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie.
Legea stabileşte că o invenţie este brevetabilă, adică protejabilă, dacă este
nouă, rezultă dintr-o activitate inventivă şi este susceptibilă de aplicare
industrială.
Invenţia brevetabilă poate avea ca obiect un produs, un procedeu
sau o metodă.
În cazul în care mai multe persoane au creat aceeaşi invenţie
independent una de alta, dreptul la brevet aparţine aceleia care a depus
cea dintâi o cerere de brevet de invenţie. Acesta este principiul priorităţii.

a. Funcţiile brevetului de invenţie şi implicaţiile acestora în

expertiza calităţii.

Brevetul de invenţie îndeplineşte mai multe funcţii şi anume:

-garantează dreptul asupra invenţiei;
-furnizează informaţii privind progresul ştiinţei şi tehnicii;
-stimulează comerţul internaţional şi cooperarea tehnico-economică şi
ştiinţifică, prin transferul de invenţii între deţinători;
-îndeplineşte funcţia de comercializare a produselor realizate pe baza
invenţiilor către partenerii străini.
Dintre acestea, în primul rând funcţia de comercializare a produselor
realizate pe baza invenţiilor poate impune expertizarea produselor
respective. Astfel, la realizarea şi comercializarea unui produs trebuie să se
verifice dacă soluţiile tehnice înglobate în produs conţin elemente
brevetabile şi brevetate.
Soluţia tehnică făcută publică fără protecţia oferită de brevet poate fi
folosită liber de oricine. Dacă produsul conţine soluţii tehnice brevetabile,
dar nebrevetate, comercializarea va face publică aceste soluţii ceea ce
înseamnă pierderea priorităţii, imposibilitatea înregistrării ulterioare şi a
dobândirii tuturor drepturilor care ar decurge din brevetul respectiv.
Datorită faptului că protecţia şi drepturile dobândite prin brevetare
sunt limitate în timp şi ca arie geografică, atunci când se intenţionează să
se exporte produse care conţin elemente brevetabile, înainte de a efectua

74
exportul trebuie asigurată protecţia soluţiilor prin brevetare în ţara de
destinaţie.
Dacă produsul conţine soluţii tehnice brevetate, trebuie verificată
situaţia juridică şi patrimonială a brevetelor respective, astfel ca utilizarea
soluţiilor să nu lezeze dreptul de proprietate al titularilor brevetelor. În cazul
în care produsul este destinat pieţii internaţionale, această expertizare,
numită studiu de puritate a produsului, trebuie efectuată pe baza
convenţiilor internaţionale şi a legislaţiei ţării de destinaţie. În cazul în care
studiul de puritate este neglijat, se poate ajunge la serioase litigii, a căror
soluţionare impune expertize privind natura soluţiilor înglobate în produs,
paternitatea şi proprietatea acestora.
Pentru soluţionarea litigiilor privind încălcarea principiului priorităţii şi
stabilirea cu exactitate dacă o soluţie tehnică sau un produs posedă
caracteristici susceptibile de a încălca drepturile protejate de un brevet se
apelează, de asemenea, la expertiză.

b. Acordarea brevetelor

Procedura de acordare a brevetelor de invenţie diferă de la o ţară la

alta, dar se disting două sisteme principale:
- Sistemul atributiv impune o cercetare prealabilă a elementelor de noutate
a invenţiei. Sistemul se aplică în Anglia, SUA, Franţa, Germania, Austria,
Suedia, Finlanda, Israel, Argentina, Brazilia, ţările est-europene etc. Şi în
România se aplică acest sistem. Organismul românesc care se ocupă cu
studiul solicitărilor de brevete de invenţie este Oficiul de Stat pentru Invenţii
şi Mărci (OSIM).
- Sistemul declarativ nu impune cercetarea elementelor de noutate a
invenţiei, solicitantul fiind însă obligat să acorde garanţii suplimentare la
încheierea de contracte. Sistemul se aplică în Belgia, Spania, Grecia,
Turcia, unele ţări din America Latină, Asia şi Africa.
Conţinutul brevetelor se referă la următoarele patru aspecte:
- obiectul protecţiei (soluţia tehnică protejată);
- dimensiunea geografică a protecţiei; aceasta este de obicei aria naţională
sau aria regională corespunzătoare autorităţii care a emis brevetul;
- dimensiunile în timp ale protecţiei. În România brevetul asigură o protecţie
de 20 de ani, cu condiţia plăţii taxelor de menţinere în vigoare;
- obligaţiile impuse şi drepturile acordate de lege.

75
 c. Cesionarea licenţelor

Cesionarea licenţelor de producţie constă în achiziţionarea de către

una din părţile contractante a dreptului de a produce şi desface un produs
prin folosirea invenţiilor, tehnologiilor, procedeelor tehnice de la cealată
parte, care a avut prioritate şi deţine dreptul de proprietate industrială.
Adesea brevetul cesionat este însoţit de asistenţă tehnică de
specialitate din partea furnizorului şi de furnizarea unor maşini şi instalaţii
care condiţionează utilizarea brevetului. Contractele conţin, cel mai
adesea, şi prevederi privind informarea reciprocă referitor la perfecţionarea
produsului sau procesului brevetat. Astfel, în majoritatea cazurilor,
tranzacţiile cu licenţe se transformă din simple acţiuni de vânzare-
cumpărare în cooperare.
In practică se întâlnesc mai multe tipuri de licenţă:
- Licenţa exclusivă, când cesionantul acordă cesionarului dreptul de
utilizare a brevetului, el renunţând atât la dreptul de a utiliza brevetul cât şi
la dreptul de a-l transmite altor persoane. Licenţa exclusivă poate fi
deplină, atunci când cesionarul primeşte drepturile pe toată perioada de
valabilitate a brevetului, precum şi dreptul de a-l acorda unor terţi şi poate fi
limitată când cesionarul este supus unor restricţii în ce priveste durata,
sfera de aplicare etc.
- Licenta neexclusivă presupune prezervarea dreptului de utilizare a
brevetului de către cesionant şi dreptul de a-l acorda şi altor cesionari.
Există mai multe modalităţi de plată a cesionărilor de licenţe în
practica internaţională:
- Plata unei sume forfetare sau globale, conform unor calcule de estimare a
producţiei;
- Plata unei redevenţe (royalty), mai avantajoasă pentru achizitor, deoarece
plata se face treptat şi vânzătorul este cointeresat în perfecţionarea
producţiei care se realizează pe baza brevetului;
- Plata în produse fabricate pe baza licenţei respective. Acest sistem are
avantaje pentru ambele părţi. Vânzătorul licenţei poate urmări aplicarea
brevetului şi obţine contravaloarea cu promtitudine, sub formă de produse
de bună calitate. Cesionarul (cumpărătorul licenţei) are avantajul că nu îşi
imobilizează fonduri.
Cesionarea licenţelor este o cale eficientă de transfer internaţional de
tehnologie către ţările mai puţin dezvoltate. Acest proces nu se realizează
fără contradicţii şi confruntări între cesionari şi cesionanţi. Ele se manifestă

76
chiar şi sub forma unor abuzuri ale cesionanţilor. Astfel sunt achiziţionările
legate, adică obligarea prin contractul de cesiune la a cumpăra, odată cu
licenţa, şi a elementelor tehnico-materiale ale aplicării ei. Deşi se justifică
adesea prin interesul de a asigura calitatea ridicată a producţiei realizate
prin licenţă, totuşi de multe ori intervine interesul de a plasa avantajos
echipamentele respective.
Soluţionarea litigiilor privind abuzurile de acest fel sau a altor
contradicţii legate de derularea contractelor de cesiune depăşeşte, desigur,
cadrul strict al unor experize de calitate, dar participarea expertului în
probleme de calitate a mărfurilor poate fi esenţială.

4.2.2. Know - how

În traducere însemnând „a şti să faci" sau mai exact „a şti cum să

faci", know-how -ul este o noţiune mult mai largă decât aceea de invenţie.
Conform unei definiţii date de Camera de Comerţ de la Paris, know-how-ul
este ansamblul de noţiuni şi experienţă, de operaţiuni şi procedee
necesare pentru fabricarea unui produs.
O definiţie completă dată de CEE/ONU stabileşte că prin know-how
se întelege: "ansamblul formulelor, definiţiilor tehnice, documentelor,
desenelor şi modelelor, reţetelor, procedeelor, experienţei de producţie şi a
altor elemente analoage care servesc la fabricaţia unui produs". În
tranzacţiile internaţionale trebuie luată în considerare această definiţie
oficială.
Frecvent know-how-ul este partea cea mai valoroasă dintr-un
contract şi în acelaşi timp, partea cea mai susceptibilă la modificări -
perfecţionări sau, din contră, la simplificări nedorite. Cu toate acestea,
posesorii de know-how sunt insuficient protejati din punct de vedere juridic.

Know-how-ul nu este protejat prin înregistrare sau brevetare de

aceea i se păstrează secretul pe timpul tranzacţiilor, iar faţă de terţi şi după
semnarea contractului.
Contractul comercial de transfer de know-how poate fi asociat cu o
licenţă de invenţii sau înglobat într-un contract de transfer de tehnologie,
dar poate fi şi contract pur de know-how.
In expertiză, know-how-ul interesează în măsura în care este obiectul
unui contract.

77
 Spre deosebire de invenţie, noţiunea de know-how nu implică
neapărat condiţia de noutate absolută, obiectivă, ci doar o noutate relativă,
subiectivă, în sensul că deţinătorul know-how-ului are cunoştinţe care-i
permit să facă ceva, mai bine decât o persoană interesată.

4.3. Semne distinctive ale activităţii industriale

4.3.1. Mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu
a. Definiţii şi funcţii

Marca este un semn distinctiv menit să diferenţieze produsele şi

serviciile unei intreprinderi de cele identice sau similare ale altor
intreprinderi, cu garantarea unei calităţi superioare şi constante, semn
susceptibil de a forma obiectul unui drept exclusiv, în condiţiile legii, care
aparţine categoriei drepturilor de proprietate industrială.
Această definiţie subliniază trăsături fundamentale ale mărcii:
caracterul ei distinctiv, reflectă aspectul ei economic, se referă la
garantarea calităţii şi crearea încrederii clientului privind garantarea calităţii
şi subliniază faptul că marca poate forma obiectul unui drept exclusiv.
Mărcile, ca semne distinctive ale produselor sau serviciilor, sunt
cunoscute din antichitate, când au fost folosite semne (“sigillum”, care
cuprindeau numele producătorului şi localitatea de provenienţă a
produsului) pentru identificarea vinurilor, brânzeturilor, produselor ceramice
sau a altor produse. În evul mediu folosirea mărcilor s-a extins ca urmare a
dezvoltării meşteşugurilor. S-au separat două categorii de mărci, marca
corporativă, pentru atestarea respectării regulilor de fabricaţie ale
corporaţiei şi marca individuală, pentru individualizarea, în cadrul
corporaţiei, a produselor unui meşteşugar. Primele legi emise direct pentru
reglementarea protecţiei mărcilor au apărut în a doua jumătate a secolului
XIX.
Mărcile pot fi constituite din cuvinte, litere, cifre, reprezentări grafice
plane sau în relief, combinaţii ale acestor elemente, una sau mai multe
culori, forma produsului sau a ambalajului acestuia, prezentarea sonoră
sau alte asemenea elemente.
Numele pot constitui o marcă dacă au un aspect caracteristic, sunt
rezultatul combinării unor elemente figurative ca viniete sau embleme, ori
au grafică, aşezare a literelor sau culoare specifică. Legislaţia din diferite

78
ţări cuprind reguli şi restricţii cu privire la modul de folosire a numelor ca
mărci.
Astfel, potrivit reglementărilor din ţara noastră, firma - numele
comercial – (v. cap. 4.5), poate intra, în întregime sau parţial, în compoziţia
unei mărci, cu condiţia de a nu încălca drepturi anterioare şi să nu creeze
confuzii. Această prevedere nu există în legislaţia tuturor ţărilor.
Denumirile – marcă sunt cuvinte luate din limbajul curent sau
inventate, arbitrare sau de fantezie, de exemplu Kodak, Ford, Coca-Cola,
Jaguar.
Literele şi cifrele pot constitui o marcă singure sau în combinaţie.
Adesea literele sunt iniţialele unui nume sau denumiri ale unei intreprinderi,
de exemplu FIAT (Fabrica Italiana Automobili Torino), BMW (Bayerische
Motoren Werke), ELF (Essence et Lubrefiants de France).
Cifrele utilizate ca marcă, sau ca parte a mărcii, semnifică, de regulă,
fie anul apariţiei modelului respectiv, fie varianta modelului, sau o anumită
caracteristică etc, de exemplu Dacia 1310, dar nu au neapărat o astfel de
smnificaţie, cum este, de exemplu, marca 8x4.
Reprezentările grafice, plane sau în relief, care pot fi înregistrate ca
mărci pot fi embleme, vignete, portrete, blazoane, desene etc Emblema.
este un semn figurativ simplu cu valoare simbolică aşa cum este de
exemplu marca firmei Puma. Vigneta este un ansamblu de figuri, de
exemplu marca firmei Adidas. O reprezentare în spaţiu este marca firmei
Mercedes.
De regulă, nu se admite de către legislaţiile naţionale folosirea drept
mărci a formelor geometrice simple, cum sunt triunghiul, pătratul, cercul,
neînsoţite de elemente figurative.
Culoarea sau combinaţiile de culori constituie elemente protejate ale
mărcilor unor firme ca Pepsi (roşu-alb-albastru într-un anumit aranjament),
Milka (violet), Kodak (galben).
Forma produsului sau a ambalajului, folosită ca marcă se poate
exemplifica prin forma sticlelor de Coca-Cola.
Marca sonoră, deşi tehnica modernă ar permite larga ei utilizare, este
mai puţin răspândită. Un exemplu îl constituie marca firmei Metro Goldwin
Mayer.
Legislaţiile diferitelor ţări exclud anumite semne de la înregistrarea
ca marcă. Astfel, potrivit legislaţiei române, nu pot fi înregistrate, de
exemplu, mărcile care nu au caracter distinctiv(nu se deosebesc suficient
de alte mărci privind produse identice sau similare înregistrate în ţară sau

79
ocrotite pe bază de convenţii internaţionale), sunt constituite din indicaţii
devenite uzuale, sau sunt constituite din forma produsului impusă de
natura lui, ori din indicaţii privind destinaţia, cantitatea produsului, mărcile
care pot induce în eroare privind calitatea, natura sau originea geografică a
produsului, sunt contrare ordinii publice şi bunelor moravuri, constituie
copierea, imitarea sau traducerea unei mărci notoriu cunoscute, pentru
produse sau servicii identice.
Funcţiile mărcilor sunt azi, atât funcţiile clasice, de identificare a
produselor şi de garanţie a unui nivel calitativ constant al acestora, cât şi
cele moderne ca funcţia de reclamă.
Se remarcă faptul că, odată cu diferenţierea produselor unei
întreprinderi, are loc şi o diferenţiere a mărcilor aceleiaşi intreprinderi.
Astfel, elocventă este situaţia mărcilor de automobile, dar situaţii similare
se întâlnesc, de exemplu, în industria farmaceutică sau în industria
alimentară. Producători ca Volkswagen, Opel, Fiat sau Renault au pe piaţă
tot mai multe modele, Rhone-Poulenc sau Pfizer tot mai multe produse
farmaceutice, Danone, Coca-Cola ori Nestle tot mai multe sortimente de
produse alimentare, toate cu denumirea înregistrată ca marcă.

b. Clasificarea mărcilor

- După destinaţie, mărcile se împart în mărci de fabrică şi mărci de

comerţ.
Mărcile de fabrică se înregistrează la cererea intreprinderilor
producătoare şi se aplică de acestea pe produsele lor. Aşa sunt, de
exemplu, Coca-Cola, Pepsi-Cola, Ford, Fiat, Škoda, Whirlpool etc.
Mărcile de comerţ se înregistrează la cerera intreprinderilor de
comerţ şi se aplică de acestea pe produsele pe care le comercializează, de
exemplu, Quelle, Metro, Billa, Privileg, Profi etc. Dacă producătorul
comercializează propriile sale produse, poate folosi în acelaşi timp marca
de fabrică şi marca comercială.
- După obiectul lor, mărcile pot fi mărci de produse şi mărci de
servicii.
Mărcile de produse pot avea, la rândul lor, mai multe tipuri de relaţii
cu produsul, astfel:
- mărci individuale de produs atunci când producătorul are câte o marcă
înregistrată pentru fiecare produs. De exemplu gama de mărci înregistrată

80
pentru produsele unui producător de cosmetice sau de agenţi de spălare
(Ariel, Lenor ale producătorului Procter & Gamble);
- o singură marcă pentru toate produsele unui producător, de exemplu
BMW;
- mărci distincte pentru diferite linii de produse ale producătorului, de
exemplu Kenmore pentru produse electrocasnice, Homart pentru instalaţii
sanitare ambele produse de firma Sears.
- mărci structurate pe mai multe niveluri prin combinarea, de exemplu, a
mărcii de fabrică cu mărcile individuale de produs pentru automobile – VW-
Golf, VW-Polo, VW-Bora etc, sau Renault Clio, Renault Megané etc.
Mărcile de servicii se pot aplica pe produse pentru servicii prestate
în legătură cu acestea (de exemplu vopsitorii, spălătorii etc), sau pot indica
servicii nelegate de anumite produse (de exemplu servicii bancare, de
asigurări, de emisiuni radio sau TV, turistice etc).
- După titularul lor, mărcile pot fi individuale şi colective.
Mărcile individuale aparţin unei persoane fizice sau juridice
determinate.
Mărcile colective aparţin unor asociaţii de producători, comercianţi
sau prestatori de servicii.
Alte criterii de clasificare a mărcilor sunt compoziţia lor (simple sau
compuse) şi natura lor (verbale, figurative, sonore).
Se foloseşte expresia de marcă notorie pentru marca larg
cunoscută, de un renume deosebit în rândul consumatorilor (aşa cum sunt
astăzi Kodak, McDonald’s, Coca-Cola, Nestlé, Sony, Disney, IBM etc).
Datorită caracterului lor specific, trebuie să se facă distincţie între
marca de conformitate cu standardele şi marca de calitate, pe de o parte şi
mărcile de fabrică şi de comerţ, sau de serviciu, în sensul celor de mai
înainte, pe pe de altă parte. Marca de fabrică, de comerţ sau de serviciu se
înregistrează la organismul competent, la cererea titularului şi contribuie la
menţinerea calităţii produselor respective prin efortul titularului de a
satisface cerinţele cumpărătorilor care, datorită mărcii cunosc şi deosebesc
produsul său de altele similare. Marca de calitate este acordată de
organizaţii de certificare a calităţii şi are rolul de a atesta existenta unui
anumit nivel de calitate; ea poate să apară pe produsele identice sau
similare ale mai multor titulari. Marca de fabrică şi comerţ acţionează
asupra cumpărătorului printr-o prezumţie a calităţii, marca de calitate ca o
atestare a calităţii.

81
 b. Protecţia mărcilor

• Protecţia internaţională a mărcilor

La baza protecţiei internaţionale a mărcilor stă Convenţia de la Paris
(1884). În cadrul Convenţiei au fost încheiate aranjamente privind aspecte
speciale ale protecţiei proprietăţii industriale. Dintre acestea, Aranjamentul
de la Madrid (1891) se referă direct la protecţia internaţională a mărcilor.
Aranjamenrul de la Madrid a înlocuit înregistrările naţionale cu o
singură înregistrare internaţională, care conform Convenţiei de la Paris, au
fost o condiţie prealabilă a protecţiei mărcilor în ţările membre,.
Potrivit Aranjamentului de la Madrid, înregistrare internaţională a unei
mărci la OMPI se face cu condiţia înregistrării prealabile în ţara membră a
Aranjamentului în care solicitantul are domiciliul sau întreprinderea.
Durata protecţiei internaţionale este de 20 de ani, dar în primii 5 ani
protecţia este dependentă de menţinerea ei în ţara de origine.
O marcă ce face obiectul înregistrării internaţionale este supusă în
fiecare ţară desemnată aceluiaşi regim ca şi o marcă depusă direct la
organismul naţional cu atribuţii în domeniul protecţiei mărcilor.
România este, alături de alte 42 de ţări, parte la Aranjamentul de la
Madrid. Aranjamentul a fost perfecţionat printr-un Protocol (Madrid, 1989),
la care România este, de asemenea, parte.
În Uniunea Europeană, armonizarea legislaţiilor referitoare la
mărcile naţionale se limitează la aspecte juridice de fond cu impact asupra
funcţionării pieţei interne: definirea semnelor care pot fi protejate ca mărci,
drepturile acordate de mărci, motivele de respingere sau de anulare a
mărcilor, mărcile colective şi de certificare.
În uniunea Europeană coexistă regimurile naţionale ale mărcilor şi cel
comunitar, agenţii economici fiind cei care aleg mărcile naţionale sau
mărcile comunitare.
Printr-un Regulament al Uniunii, a fost interzis importul produselor cu
mărci contrafăcute şi în paralel au fost adoptate norme specifice privind
măsurile de la frontierele comunitare
• Protecţia mărcilor în România
Legea care stă, în prezent, la baza protecţiei mărcilor în România,
este Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.
Potrivit legii mărcile au caracter facultativ.
Organismul naţional de specialitate, cu atribuţii în domeniul protecţiei
mărcilor, este Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM). OSIM

82
înregistrează, examinează şi publică cererile de înregistrare a mărcilor,
eliberează certificate de înregistrare a mărcilor, înregistrează mărcile în
Registrul Naţional al Mărcilor şi le publică în Monitorul Oficial de Proprietate
Industrială, îndeplineşte atribuţiile care revin autorităţii naţionale conform cu
Aranjamentul şi cu Protocolul de la Madrid, precum şi toate celelalte
atribuţii în domeniu.
Ca şi în cazul invenţiilor, şi în cazul mărcilor se aplică principiul
priorităţii. Dreptul de prioritate asupra mărcii decurge de la data înregistrării
la OSIM a cererii însoţite de documentaţia necesară.
Mărcile înregistrate se pot folosi numai pentru produsele, serviciile,
lucrările pentru care au fost înregistrate.
Înregistrarea mărcii conferă titularului dreptul de folosire exclusivă pe
un termen determinat (10 ani în România) care se poate prelungi prin
reînoirea solicitării de protecţie. Drepturile cu privire la marcă pot fi
transmise, operaţie care trebuie să fie înregistrată la autoritatea care a
înregistrat marca la origine, în Registrul Naţional al Mărcilor.
Contrafacerea, imitarea sau folosirea fără drept a unei mărci se
pedepseşte şi poate duce la plata de daune.
Societăţile străine beneficiază pe teritoriul României de prevederile
legii ca şi societătile româneşti pe baza convenţiilor internaţionale la care
România este parte (Aranjamentul de la Madrid) şi în lipsa acestora pe
bază de reciprocitate.
O întreprindere poate cere înregistrarea uneia sau a mai multor
mărci. Aceeaşi marcă poate fi înregistrată pentru unul sau mai multe
produse, dar şi pentru acelaşi produs intreprinderea poate înregistra mai
multe mărci.

4.3.2. Firma şi emblema comercială

a. Definiţii şi funcţii

Termenul “firmă”, de origine germană (“Firma” sau “Handelsfirma”),

echivalent cu termenul “nume comercial”, de origine franceză (“nom
comercial”), este folosit în mai multe accepţiuni.
Firma sau numele comercial al comerciantului persoană fizică se
compune din numele comerciantului, iar firma sau numele comercial al
societăţii comerciale constă dintr-o denumire proprie.

83
 Dar termenul “firmă” se foloseşte şi în înţelesul de entitate
comercială, întreprindere, societate, în general organizaţie comercială,
industrială, de prestări servicii.
Aşadar, termenul “firmă” înseamnă denumirea societăţii, societatea
însăşi, dar şi suportul material al afişării denumirii societăţii.
Regimul juridic al firmei şi emblemei comerciale este stabilit prin
prevederile Legii Registrului Comerţului, Legii privind societăţile
comerciale, iar protecţia firmei şi a emblemei comerciale este asigurată prin
prevederi ale Codului penal şi ale Legii de combatere a concurenţei
neloiale.
Cadrul legal intern este întregit de dispoziţiile convenţiei de la Paris
pentru protecţia proprietăţii industriale. Potrivit prevederilor Convenţiei,
numele comercial este protejat în toate ţările participante la Convenţie, fără
obligaţia de depunere sau de înregistrare, indiferent dacă face parte dintr-o
marcă de fabrică sau de comerţ.
Firma este, potrivit legii, denumirea sub care un comerciant îşi
exercită comerţul şi sub care semnează. Înmatricularea firmei în Registrul
comerţului înainte de începerea activităţii este obligatorie prin prevederea
legii. Firma, constând din denumire, este la latitudinea comerciantului, cu
unele restricţii, şi sub condiţia de a nu se încălca drepturile altor persoane.
Firma trebuie urmată de indicarea formei juridice a societăţii (SRL, SA etc),
care permite o diferenţiere a societăţilor. Alte elemente care pot diferenţia
societăţi cu aceeaşi denumire sunt sediul şi obiectul de activitate.
Emblema este, semnul sau denumirea care deosebeşte o
întreprindere de alta de acelaşi gen (“shop-sign” în terminologia engleză).
Emblemele sunt figurative (forme geometrice, plante, animale etc),
verbale (denumiri, cuvinte, litere, cifre etc.), sau complexe (combinaţii ale
primelor două). Firma este obligatorie, dar emblema este facultativă.
Funcţiile firmei sunt de identificare a comerciantutlui şi de
individualizare a lui în raport cu alţi comercianţi, funcţia de semnare a
angajamentelor (semnătura socială), funcţia de raliere a clientelei (funcţia
concurenţială), funcţia de credit.
Funcţiile emblemei sunt de întregire a funcţiilor firmei, de potenţare
a lor.

b. Cerinţele comerciale faţă de firmă şi emblemă

84
 Pentru persoanele individuale şi asociaţiile de persoane, firma este
constituită obligatoriu din numele civil al comerciantului/asociaţilor, căruia i
se poate alătura eventual o denumire; mai practică, în acest caz, este
adoptarea unei embleme.
Pentru societăţi comerciale (SA, SRL etc.) firma constă dintr-o
denumire. Aceasta trebuie să fie uşor de pronunţat şi de memorat, simplă,
concisă, expresivă. Poate să indice sau să sugereze obiectul de activitate
(de exemplu “Balanţa”), poate fi o denumire de fantezie (“Adesgo”), nume
de persoane (”Carmen”), nume mitologice (“Apollo”), denumiri geografice
(“Arădeanca”), sigle, litere, cifre (“1001SRL”, “IMEP”) etc. Aceleaşi cerinţe
sunt valabile şi pentru emblemă.
Este recomandabil să existe o relaţie între firmă, emblemă şi obiectul
de activitate, relaţie care măreşte forţa de atracţie a clientelei.
Comerciantul pote avea o singură firmă constând din acelaşi nume al
comerciantului şi respectiv din aceeaşi denumire a societăţii comerciale.
Aceasta este unicitatea firmei.
Condiţiile de validitate a firmei şi emblemei, condiţii pe care
acestea trebuie să le îndeplinească pentru a fi înregistrate la Registrul
Comerţului sunt următoarele:
- Disponibilitatea, adică să nu aparţină altui comerciant prin
înregistrarea anterioară în Registrul Comerţului. Aceasta este o aplicare a
principiului priorităţii. Dreptul de folosinţă exclusivă asupra firmei şi
emblemei se dobândeşte prin înscriere în registrul comerţului.
Firma şi emblema trebuie să fie noi în raport cu cele existente, dar,
spre deosebire de invenţii, noutatea nu trebuie să fie absolută. Noutatea
trebuie să existe doar în raport cu firmele concurente care au acelaşi obiect
de activitate (aplicare a regulii specialităţii) şi acţionează în aceeaşi arie
geografică (regula teritorialităţii). Fac excepţie de la aceste reguli firmele
notorii sau de mare renume, în sensul că denumirile care le compun nu pot
fi folosite de alţi comercianţi decât titularii lor, chiar dacă nu există riscul
confiziei. Astfel de exemple sunt Fiat, Mercedes, Ford, IBM, Dior, Channel,
Hilton, Bayer etc. Desigur, pentru o protecţie mai sigură, firmele de renume
sunt protejate şi prin înregistrare ca mărci.
Pentru embleme Legea Registrului Comerţului prevede în mod
expres că ele trebuie să se deosebească de emblemele înscrise în acelaşi
Registru al Comerţului, pentru acelaşi fel de comerţ, precum şi de
emblemele altor comercianţi de pe piaţa unde comerciantul îşi desfăşoară

85
activitatea. Pentru firme nu există o asemenea dispoziţie, ci se stipulează
că orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existente.
- Distinctivitatea, adică ori ce firmă sau emblemă nouă trebuie să se
deosebească de cele existente. De asemenea, nu trebuie să fie generică,
de genul “Pâine” sau “Magazin alimentar”.
- Liceitatea (să fie licită), adică nici o firmă nu poate cuprinde o
denumire întrebuinţată de comercianţii din sectorul public. De asemenea
nu poate încălca o dispoziţie imperativă a legii, ordinea publică, bunele
moravuri şi, în general, limitele concurenţei loiale.
Condiţiile de formă sunt în principal următoarele:
- firmele şi emblemele trbuie scrise în primul rând în limba română;
- emblemele trebuie însoţite vizibil de firma comerciantului, deoarece
emblema este un element complementar al firmei şi folosită singură poate
deveni un element înşelător pentru public.

d. Încadrarea firmei şi emblemei în categoria drepturilor de

proprietate industrială

Firma şi emblema comercială fac parte din categoria drepturilor de

proprietate industrială şi constituie împreună cu mărcile de fabrică, de
comerţ şi de servicii principalele semne distinctive comerciale.
Pentru a deosebi rolul diferitelor categorii de drepturi de proprietate
industrială, se pot face precizările care urmează. Mărcile deosebesc
produsele sau serviciile unui comerciant de cele similare ale altor
comercianţi, firmele deosebesc un comerciant de altul, emblemele
deosebesc o întreprindere de alta de acelaşi gen, indicaţiile geografice
identifică un produs originar dintr-o ţară, regiune sau localitate dacă o
calitate, o reputaţie sau alte caracteristici determinante pot fi atribuite
acestei regiuni geografice.
Marca, firma şi emblema au o funcţie comună – funcţia identitară.
Din această cauză, dispoziţiile legale aplicate mărcilor, care beneficiază de
cea mai elaborată reglementare a semnelor distinctive comerciale, pot fi
extrapolate şi pentru firmă şi emblemă.

4.3.3. Protecţia indicaţiilor geografice

86
 Indicaţia geografică este denumirea care serveşte pentru
identificarea unui produs originar dintr-o ţară, regiune sau localitate, în
cazul în care o calitate, o reputaţie sau alte caracteristici determinate pot fi
atribuite în mod esenţial acestei origini geografice.
Protecţia indicaţiilor geografice se realizează prin înregistrarea la
organismul naţional de resort (în România, OSIM), sau conform cu
prevederile convenţiilor internaţionale.
Înregistrarea unei indicaţii geografice poate fi solicitată de asociaţiile
de producători care desfăşoară o activitate de producţie în zona geografică
respectivă, pentru produsele obţinute în condiţiile definiţiei de mai sus.
Potrivit legislaţiei româneşti, sunt excluse de la înregistrare ca
indicaţii geografice denumirile generice ale produselor, indicaţiile
susceptibile de a induce în eroare cumpărătorul/consumatorul în ceea ce
priveşte produsul respectiv, indicaţiile care contravin bunelor moravuri sau
ordinii publice.
Dreptul de utilizare a indicaţiei geografice se acordă solicitantului pe
o perioadă de 10 ani, cu posibilitate de reînnoire nelimitată, dacă sunt
menţinute condiţiile care au permis obţinerea acestui drept. Drepturile
asupra indicaţiilor geografice sunt netransmisibile.
Ca şi în cazul mărcilor, utilizarea indicaţiilor geografice în mod
neloial, cu scopul de inducere în eroare a consumatorilor, se consideră
concurenţă neloială şi se pedepseşte potrivit legii.
Producătorii autorizaţi să utilizeze o indicaţie geografică pentru vinuri
sau pentru băuturi spirtoase pot interzice folosirea acestei indicaţii de către
alţi producători pentru produse care nu sunt originare din locul indicat, chiar
dacă originea reală este indicată pe produs, sau dacă indicaţia geografică
este utilizată în traducere ori est însoţită de expresii ca “de tipul” sau altele
similare.

4.3.4. Marcarea ecologică a produselor

Aşa cum s-a arătat la cap. 2, marfa, ca rezultat al unei activităţi

umane, are influenţă asupra mediului, atât ca produs al unei tehnologii care
este mai mult sau mai puţin poluantă şi este un consumator mai mare sau
mai puţin mare de resurse cât şi ca obiect al consumului/utilizării, proces în
cursul căruia iau naştere agenţi mai mult sau mai puţin poluanţi. De
asemenea, circuitul produsului de la producător la consumator creează un

87
contact marfă - factori de mediu, marfa fiind afectată de factorii de mediu,
chiar cu riscul de degradare calitativă, şi mediul, la rândul lui, fiind afectat
de marfă, prin ambalaje, deşeuri, mijloace de transport etc.
În aceste condiţii, între multiplele aspecte ale calităţii, proprietatea de
a afecta mediul în mai mare sau mai mică măsură ocupă un loc important.
Este exprimată tot mai mult cerinţa consumatorilor ca marfa să nu polueze,
să nu fi rezultat în urma unei tehnologii poluante şi să nu se transforme în
agenţi poluanţi, cu alt cuvinte să nu aibă un impact negativ asupra
mediului.
Evaluarea obiectivă a impactului produselor asupra mediului şi
informarea consumatorilor cu privire la acest impact este realizată în multe
ţări sau la nivel regional şi internaţional prin sistemele de marcare
ecologică a produselor.

a. Standardele internaţionale referitoare la marcarea ecologică a

produselor

În cadrul Grupului Strategic Consultativ privind Mediul Înconjurător

constituit în 1991 de către ISO, funcţionează un subcomitet care are în
responsabilitate elaborarea standardelor referitoare la marcarea ecologică,
precum şi un grup de lucru pentru aspectele de mediu în standardele de
produse.
Seria de standarde ISO 14000, rezultat al activităţii organismelor ISO
mai sus citate, cuprinde standarde referitoare la sistemele de management
de mediu şi standarde referitoare la aspectele de mediu ale produselor şi
serviciilor. Dintre acestea, standardele referitoare la aspectele de mediu ale
produselor şi serviciilor se referă, în primul rând, la marcarea ecologică şi
la analiza ciclului de viaţă al produselor.
Marcarea ecologică are drept scop demonstrarea de către furnizor a
caracteristicilor ecologice ale produselor. Metoda aplicată în vederea
evaluării caracteristicilor ecologice este analiza ciclului de viaţă a
produselor, cu analiza efectelor posibile asupra mediului în fiecare din
etapele acestui ciclu.
Analiza ciclului de viaţă a produselor are drept scop punerea în
evidenţă a impactului produselor asupra mediului în fiecare din etapele
acestui ciclu: concepţia, proiectarea, aprovizionarea, producţia, distribuţia,
utilizarea, postutilizarea. În etapa postutilizării trebuie asigurată reutilizarea
sau reintegrarea în natură a produselor sau a deşeurilor în care acestea se

88
transformă. Analiza ae află la baza planurilor strategice ale organizaţiei
pentru proiectarea produselor şi proceselor, a fabricaţiilor alternative,
pentru satisfacerea cerinţelor ecologice. De asemenea, se află la baza
marcării ecologice, precum şi pentru stabilirea indicatorilor de evaluare a
impactului de mediu.
Marcarea ecologică permite informarea consumatorului cu privire la
caracteristicile de această natură a produsului. Potrivit standardelor din
seria ISO 14000 marcarea ecologică poate fi de trei tipuri, şi anume:
- marcarea de tip I, de către un organism guvernamental sau
neguvernamental care stabileşte şi criteriile de evaluare;
- marcarea de tip II, pe baza declaraţiei pe propria răspundere a
producătorului, importatorului, distribuitorului.
- marcarea de tip III, care include informaţii cuantificabile despre
produs, bazate pe indicatori predeterminaţi.
Deoarece marcarea ecologică ar putea deveni o barieră netarifară în
comerţul internaţional, a fost necesară stabilirea unor principii care stau la
baza aplicării mărcilor ecologice, printre care asigurarea transparenţei şi a
informării consumatorului, asigurarea accesului egal al tuturor părţilor
interesate, utilizarea metodelor ştiinţifice pentru evaluarea impactului de
mediu al produselor.

c. Sisteme naţionale de marcare ecologică a produselor

Primul sistem de marcare ecologică a produselor a fost introdus în
1978 în Germania, sub denumirea de “Blaues Engel”. Acesta este patronat
de Agenţia Federală a Mediului, dar alături de aceasta, în examinarea şi
evaluarea produselor şi în acordarea mărcii este implicat şi Institutul pentru
Securitatea Produsului şi Marcare, precum şi Organizaţia Consumatorilor
pentru Testarea Calităţii. Marca este acordată după studiul impactului
posibil al produsului asupra mediului, inclusiv pe parcursul procesului de
obţinere a lui, şi se aplică de către producător pe eticheta produsului.
Sistemul german de marcare ecologică a produselor a fost preluat şi
de alte ţări, printre care Marea Britanie, Franţa, Olanda, Belgia.
Ulterior, în 1990, în Germania s-a introdus şi un sistem de marcare
ecologică a ambalajelor, “Der Grüne Punkt”, care, împreună cu marca
“Blaues Engel” formează “Duales System”. Acest sistem are drept scop
finanţarea şi gestionarea colectării şi reciclării ambalajelor, cu aportul
consumatorului în colectarea conform cu procedura stabilită. Ambalajele
astfel marcate sunt reciclabile sau incinerabile.

89
 Sisteme de marcare ecologică au fost stabilite şi în numeroase alte
ţări, de exemplu în Canada (1988, “Environmental Choise”), în ţările
europene nordice (1989, Norvegia, Suedia, Finlanda, Islanda, într-un
sistem coordonat de Consiliul Nordic), Japonia (1989, “Eco-Mark”,
coordonat de un oficiu din cadrul Agenţiei Mediului).
Preocupările din Uniunea Europeană privind realizarea unui sistem
unitar de marcare ecologică a produselor s-au concretizat printr-o
reglementare din 1992, care introduce un sistem comunitar de marcare
ecologică. Acest sistem urmăreşte promovarea produselor care au un
impact mai redus asupra mediului şi, de asemenea, informarea corectă a
consumatorilor din ţările UE cu privire la caractericticile ecolgice ale
produselor care se comercializează pe piaţa comună a Uniunii. Sistemul
este aplicabil tuturor produselor, inclusiv celor importate din terţe ţări.
Sistemul comunitar de marcare ecologică este un sistem voluntar,
descentralizat, dreptul de aplicare a mărcii fiind acordat de un comitet
naţional. La acordarea mărcii ecologice se au în vedere toate aspectele
ambientale ale produsului, cum sunt: impactul ambiental al deşeurilor
rezultate, consumul de energie şi de resurse naturale, poluarea şi
degradarea solului, contaminarea apei şi aerului, nivelul zgomotului,
inclusiv aceleaşi aspecte legate de ambalaj. În stabilirea criteriilor ecologice
pentru fiecare categorie de produs, sunt implicate comitetele naţionale de
atribuire a mărcii de produs ecologic, forumul consultativ al părţilor
interesate (comerţ, industrie, consumatori etc) şi Comitetul de
reglementare, format din reprezentanţii ţărilor membre UE.

CAP. 5. SURSE DE LITIGII GENERATOARE DE

EXPERTIZE.

5.1. Litigii în expertiza merceologică.

Cele mai multe litigii în soluţionarea cărora se apelează la expertiza

merceologică au ca obiect calitatea produselor şi anume substituirea,

90
denaturarea, înlocuirea şi deprecierea calitativă, dar şi pierderile în circuitul
tehnic al produselor.
Litigiile privind calitatea produselor pot avea ca principale surse
următoarele:

a). Substituirea de produs constă în livrarea unor produse cu

aceeaşi destinaţie şi preţ cu produsele contractate, dar care au indici de
calitate diferiţi de cei specificaţi în standarde sau alte documente la care s-
a făcut referire în contract. Se asimilează cu substituirea de produs şi
livrarea de loturi eterogene care conţin produse din sarje diferite şi cu
caracteristici de calitate diferite, încadrarea greşită a unui produs de la un
model la altul, livrarea de loturi cu alţi indici de calitate decât cei înscrişi în
buletinele de analiză şi în certificatele de calitate.

b). Denaturarea produselor constă în fabricarea şi comercializarea

unor produse ale căror caracteristici nu corespund valorilor prescrise şi nu
sunt în concordanţă cu preţul. În categoria denaturării produselor se
încadrează următoarele:
a) Modificarea reţetei de fabricaţie care constă de regulă în diminuarea
proporţiei unor componenţi valoroşi şi costisitori în favoarea unora mai
ieftini, cu scăderea nivelului calităţii. Modificarea reţetei de fabricaţie a unui
produs omologat fără o bază legală se sancţionează conform legii.
b) Abaterea de la tehnologia de fabricaţie constă în modificarea modului în
care se execută unele faze tehnologice sau chiar în renunţarea la unele
faze, ceea ce are implicaţii negative asupra calităţii produselor.
c) Falsificarea produselor este modificarea valorii de întrebuinţare a unui
produs în scop fraudulos. Sunt frecvente falsificările prin fabricarea
produselor din alte materii prime, de regulă de calitate inferioară, faţă de
cele prescrise, prin înlocuirea unor componenţi valoroşi cu substanţe
inactive sau chiar dăunătoare, prin extragerea unor componente naturale
ale unui produs. Problema falsurilor şi a decelării lor se va discuta într-un
capitol separat.

c). Înlocuirea unor produse este, în acest context, prezentarea

unor produse sintetice drept produse naturale în vederea obţinerii unor
profituri necuvenite ca urmare a diferenţei de preţ.

91
 d). Deprecierea calitativă a produselor poate fi totală, când
produsul trebuie scos din uz, sau parţială, când produsul se poate utiliza,
dar mai puţin eficient decât în starea initială. Deprecierea se poate produce
în oricare din etapele circuitului tehnic al produsului, începând cu fabricaţia
şi până la cumpărător, dar transportul şi depozitarea sunt etapele care
produc cele mai frecvente deprecieri calitative ale produselor.

Litigiile privind pierderile în circuitul tehnic pot să fie urmare a

unor scăderi ale masei produselor datorită modificărilor unor parametri ca
umiditatea şi temperatura, a altor perisabilităţi, sau pot să fie cauzate de
creşterea procentului de produs necorespunzător peste limitele admise.

5.2. Localizarea sursei litigiului

Localizarea sursei litigiului se face ţinând cont de etapele pe care le

parcurge marfa în circuitul tehnic.

a). Livrarea produselor poate fi sursă de litigiu ca urmare a livrării

unor produse necorespunzătoare din punct de vedere calitativ, a livrării
altor sortimente decât cele contractate, a livrării unor loturi eterogene
provenite din sarje diferite şi a livrării produselor fără documente legale.
Un caz special îl constituie livrările în comerţul internaţional prin
faptul că aceste livrări se supun, pe lângă condiţiile contractuale şi
condiţiilor legislative internaţionale şi din ţara de destinaţie, precum şi
cutumelor cu putere de lege de pe tot traseul tehnico- economic al
produsului. De asemenea, transportul pe mari distanţe, în condiţii grele,
care pun probleme în privinţa asumării şi transferului de responsabilitate,
constituie o problemă specială în caz de litigiu.

b). Transportul poate produce vicieri ale produselor prin utilizarea

unor mijloace de transport sau a unor ambalaje de transport
necorespunzătoare, prin manipularea neadecvată a produselor şi prin
eterogenitatea calitativă a loturilor de marfă.
Legat de transporturi, o sursă de litigii o poate constitui deplasarea
pe rute ocolitoare, cu mărirea traseului de parcurs.

c). Recepţia produselor este etapa în care pot apare cele mai multe
litigii. Aceste litigii se referă fie la chiar modul în care s-a făcut verificarea în

92
scopul recepţiei, fie, cel mai adesea, la degradări care au apărut în etape
premergătoare recepţiei, puse în evidenţă la recepţie. Astfel de surse de
litigii sunt:
- neconcordanţa dintre sortimentul contractat şi atestat documentar şi
sortimentul real supus recepţiei;
- neconcordanţa dintre calitatea contractată şi calitatea reală a lotului de
marfă;
- neconcordanţa dintre procedeele de verificare a calităţii utilizate de
furnizor şi cumpărător;
- eterogenitatea calitativă a loturilor de marfă.

d). Depozitarea poate să genereze degradări calitative ale mărfurilor

dacă nu sunt respectate regulile privind manipularea, amplasarea ori
condiţiile de păstrare impuse diverselor categorii de mărfuri. Modul de
urmărire a respectării acestor reguli diferă în funcţie de locul depozitului în
circuitul tehnic al mărfii.
a) Depozitele comerţului cu ridicata trebuie să asigure condiţii care să
permită menţinerea proprietăţilor produsului cât mai aproape de cele
iniţiale. Este necesar ca periodic să se controleze proprietăţile labile ale
loturilor de produse pentru ca să se poată interveni dacă e necesar pentru
prevenirea deteriorărilor. Dacă beneficiarul organizează incorect păstrarea
mărfurilor, ori nu poate dovedi că a respectat condiţiile prescrise pentru
păstrare, sau nu respectă obligaţiile care-i revin legat de condiţiile de
garanţie, el răspunde pentru eventualele degradări ale mărfii.
b) Depozitele comerţului cu amănuntul servesc pentru a păstra pentru
perioade relativ scurte, în condiţii de obicei greu de dirijat, fluctuante, cu
posibilităţi minime de verificare a calităţii mărfurilor la primirea în depozit. În
schimb, în comerţul cu amănuntul are loc o examinare a fiecărei unităţi de
produs de către vânzător şi de către cumpărător, examinare care scoate la
iveală aproape toate viciile aparente.
Cele mai frecvente expertize merceologice care privesc circuitul
tehnico-economic al mărfurilor se referă la recepţia, păstrarea, depozitarea
şi transportul produselor. Efectuarea expertizelor în aceste domenii
urmează metodologia generală care se va prezenta în continuare, dar
prezintă şi unele particularităţi specifice activităţilor respective, legislaţiei,
normativelor şi tehnicilor domeniului, particularităţi care se vor prezenta
într-un capitol separat.

93
 CAP.6. EXPERTIZA UNOR ETAPE ALE CIRCUITULUI TEHNICO-
ECONOMIC AL MĂRFURILOR

6.1. Obligaţiile şi răspunderile părţilor în circuitul tehnico-

economic al mărfurilor

Părţile care participă la circuitul tehnico-economic al mărfurilor sunt

furnizorul, cărăuşul şi destinatarul. Ei au obligaţii şi răspunderi stabilite prin
acte normative, în scopul asigurării integrităţii calitative şi cantitative a
produselor.
a) Obligaţiile şi răspunderile furnizorului
Furnizorul este obligat:
- să pregătească în mod corespunzător loturile pentru livrare;
- să expedieze mărfurile conform contractului;
- să întocmească şi să ataşeze documentele de transport (scrisoare de
trăsură pe calea ferată, foaie de parcurs pentru transport rutier,
conosament pentru transport pe apă) în care trebuie să se precizeze
natura mărfii şi starea în care s-a predat cărăuşului.
Expedierea mărfurilor cuprinde o serie de operaţiuni distincte şi
anume:
- programarea transporturilor;
- ambalarea mărfurilor corespunzător cu specificul acestora
(higroscopicitate, fragilitate, volatilitate etc) şi cu condiţiile de transport. La
ambalare trebuie să se ţină cont de normativele şi standardele de
ambalare, marcare, etichetare;
- verificarea mijlocului de transport pentru a constata dacă este apt pentru
încărcarea mărfii respective. Eventualele obiecţii ale furnizorului se transmit
cărăuşului care, dacă menţine mijlocul de transport preia răspunderea
pentru vicieri sau pentru pierderi şi sustrageri în timpul transportului;
- încărcarea mărfurilor în mijloacele de transport cade adesea în sarcina
furnizorului. În timpul acestor operaţii trebuie respectate normele tehnice de
folosire a mijlocului de transport şi cele care privesc asigurarea integrităţii
mărfii pe durata transportului (inclusiv ancorarea, legarea etc.);
- expedierea mărfurilor la adresa indicată de beneficiar este tot obligaţia
furnizorului. Indicarea inexactă, incompletă sau eronată a adresei de
destinaţie în documentul de transport provoacă întârzieri în transport,

94
creşte riscul deteriorărilor, duce la plăţi suplimentare şi, ca atare, poate
provoaca litigii.
Răspunderea pentru integritatea mărfii diferă în funcţie de momentul
predării acesteia. Răspunderea furnizorului este angajată astfel:
- până în momentul predării către cărăuş, atunci când livrarea s-a făcut prin
recepţie la furnizor şi expedierea mărfii cade în sarcina furnizorului, sau
dacă mărfurile rămân în custodia furnizorului şi expedierea lor cade în
sarcina furnizorului;
- până în momentul predării efective către beneficiar, atunci când, după
recepţia la furnizor, beneficiarul ridică mărfurile direct de la furnizor, sau
expediţia cade în sarcina beneficiarului, sau dacă în urma recepţiei marfa
rămâne în custodia furnizorului, ridicarea ei fiind sarcina beneficiarului, ori
dacă recepţia se face la beneficiar, iar mărfurile au fost transportate la locul
recepţiei de către furnizor.
Conţinutul răspunderii furnizorului se referă la lipsurile calitative şi
cantitative ale mărfurilor, dacă aceste lipsuri sunt cauzate de obligaţiile
care îi revin.
Respectarea riguroasă a calităţii produselor livrate potrivit
prevederilor de contract este răspunderea fundamentală a furnizorului.
Livrarea de produse necorespunzătoare duce la obligaţia de înlocuire sau
recondiţionare şi poate crea şi obligaţia plăţii unor penalităţi şi daune.
b) Obligaţiile şi răspunderile cărăuşului
Cărăuşul este obligat să primescă marfa, să execute transportul, şi
să predea marfa la destinaţie.
Contractul de transport implică predarea efectivă a mărfii de către
expeditor şi preluarea ei de către cărăuş. Neîndeplinirea obligaţiilor de
verificare de către cărăuş poate avea consecinţe negative pentru acesta.
Este important să se marcheze exact momentul în care mărfurile sunt
preluate de către cărăuş, răspunderea lui începând să decurgă din acel
moment.
Cărăuşul este obligat să verifice la primire natura şi cantitatea
mărfurilor şi sigiliile aplicate. El trebuie să refuze primirea pentru transport a
mărfurilor ambalate necorespunzător şi a celor încărcate şi fixate
necorespunzãtor. Primirea mărfurilor de către cărăuş fără obiecţiuni
constituie prezumţia că au fost respectate condiţiile prevăzute de lege.
Pentru deficienţele care apar pe parcursul transportului răspunderea
este a organizaţiei de transport, care răspunde de integritatea mărfii din
momentul primirii până la eliberarea către destinatar.

95
 Predarea mărfii la destinaţie constă în verificarea obligatorie de către
cărăuş, împreună cu destinatarul, a sigiliilor şi marcajelor pe mijlocul de
transport sau pe colete şi în verificarea sumară a conţinutului. Dacă totul se
găseşte în ordine, aceasta se consemnează pe documentul de transport.
Dacă se constată urme de violare, pierderi, avarii etc, descărcarea se
opreşte şi se încheie un proces verbal între reprezentantul cărăuşului şi
destinatarului.
În cazul în care există bănuieli că lipsurile constatate se datoresc
unor infracţiuni, se sesizează organele de urmărire penală şi mijlocul de
transport se reţine până la prezentarea acestora.
Există situaţii în care cărăuşul poate fi absolvit de răspundere pentru
degradarea mărfurilor şi anume:
- dacă degradarea s-a produs din cauză de forţă majoră;
- dacă degradarea s-a produs din culpa furnizorului sau destinatarului ori
dacă însoţitorul delegat de furnizor sau destinatar nu a luat măsurile
necesare;
- dacă prejudiciul a fost cauzat de unele proprietăţi proprii mărfurilor, care
au provocat sfărâmarea, spargerea etc.;
- dacă prejudiciul s-a produs datorită unor vicii ascunse ale ambalajului;
- dacă scăderea masei produselor s-a datorat perisabilităţilor.
d) Obligaţiile şi răspunderile destinatarului
Destinatarul este obligat:
- să verifice identitatea mărfurilor;
- să verifice mărfurile din punct de vedere cantitativ;
- să verifice din punct de vedere calitativ mărfurile primite.
Beneficiarul indicat în documentul de transport este singurul
îndreptăţit să primească încărcătura şi cărăuşul răspunde faţă de
destinatar dacă marfa a fost eliberată din culpa sa altui agent economic.
Primirea mărfurilor de către destinatar cuprinde o serie de activităţi şi
anume:
- primirea documentelor de transport;
- examinarea stării exterioare a mijlocului de transport;
- cercetarea şi apoi deschiderea sigiliilor de pe mijlocul de transport;
- verificarea conţinutului mijlocului de transport;
- controlul modului în care se execută descărcarea mărfurilor şi
introducerea lor în depozit.
Răspunderea pentru integritatea mărfii pe parcursul de la locul de
descărcare la locul de depozitare este a destinatarului.

96
 Primirea mărfurilor de către destinatar şi atestarea scrisă a primirii îl
eliberează pe cărăuş de obligaţiile pe care le-a avut.
La primirea mărfurilor de la cărăuş destinatarul este obligat să
efectueze recepţia cantitativă şi calitativă în termen legal. Termenul legal
este de 6 ore pentru mărfurile uşor alterabile şi de 5 zile pentru celelalte
mărfuri. Termenul legal decurge din momentul primirii mărfii în depozitul
destinatarului în cazul livrărilor din aceeaşi localitate şi respectiv din
momentul eliberării mărfii din gară, autogară, aeroport sau punct de
destinaţie în cazul livrărilor din alte localităţi.
În caz că la destinaţie se constată deficienţe cantitative sau calitative
faţă de cele prevăzute în contract sau în actele de livrare, beneficiarul are
obligaţia să-l înştiinţeze pe furnizor ca acesta să trimită delegat să participe
la verificarea produselor. Dacă se consideră că unele lipsuri se pot imputa
cărăuşului, beneficiarul este obligat să-l înştiinţeze şi pe cărăuş pentru a
trimite şi el un reprezentant care să participe la constatarea lipsurilor.
Numai în aceste condiţii constatarea este opozabilă atât furnizorului cât şi
cărăuşului.

6.2. Expertiza receptiei calitative

6.2.1. Receptia loturilor de mărfuri

Recepţia este verificarea cantitativă şi calitativă care se execută la

trecerea mărfurilor din proprietatea furnizorului, în proprietatea
beneficiarului, respectiv de la producător la intreprinderea comercială cu
ridicata sau cu amănuntul. Astfel, recepţia are rolul unui filtru care
împiedică pătrunderea pe piaţă a produselor necorespunzătoare şi este un
moment important al relaţiei dintre furnizor şi beneficiar, cu repercusiuni
asupra consumatorilor.
Numeroase litigii au la origine erori privind recepţia. Posibile greşeli
care apar la trecerea mărfurilor de la furnizor la beneficiar sunt cele legate
de identificarea loturilor, de identificarea produselor calitativ
necorespunzătoare şi a ambalajelor necorespunzătoare, de întocmirea
documentelor de livrare şi expedierea lor odată cu marfa, de modul de
întocmire a documentelor de verificare.
Recepţia este definită în mai multe feluri, funcţie de modalitatea mai
mult sau mai puţin complexă de abordare a problemei.
În practica curentă, prin recepţie se înţelege primirea şi acceptarea
mărfii de la o altă unitate.

97
 Din punct de vedere merceologic, recepţia este operaţia de verificare
calitativă şi cantitativă a loturilor de mărfuri, efectuată de către client, pentru
stabilirea gradului de concordanţă a calităţii reale cu calitatea prescrisă sau
contractată.
În sensul legii, prin recepţie se înţelege executarea efectivă,
materială şi integrală, a identificării cantitative şi calitative a produselor de
către delegaţii părţilor contractante, pentru a stabili dacă acestea
corespund prevederilor contractuale.
Astfel, recepţia este actul care constituie instrumentul probator al
verificării cantitative şi calitative a produselor şi cuprinde manifestarea de
voinţă a părţilor pentru realizarea de efecte juridice.
În acest mod, recepţia se deosebeşte de autorecepţie. În cazul
recepţiei manifestarea de voinţă se realizează concomitent şi concordant
prin semnarea procesului verbal de către delegaţii părţilor contractante, iar
în cazul autorecepţiei, manifestarea de voinţă este realizată numai când
beneficiarul, prin comisia sa de primire, acceptă produsele.
Scopul recepţiei este nu numai de a controla modul în care furnizorul
şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, ci şi de a verifica în ce măsură
cărăuşul şi-a respectat obligaţiile pe care şi le-a asumat cu privire la
păstrarea integrităţii cantitative şi calitative a mărfurilor pe durata
transportului.
Expertizarea recepţiei calitative trebuie să ajute la stabilirea
răspunderii materiale pentru pagubele aduse ca urmare a recepţionării
unor mărfuri care nu corespund calitativ sau cantitativ.
În vederea stabilirii locului şi momentului vicierii produsului, expertiza
abordează atât aspectul cadrului legal, cât şi pe cel al tehnicii recepţiei.

6.2.2. Organizarea receptiei calitative a loturilor de mărfuri

Recepţia unui lot de marfă constă dintr-o verificare cantitativă şi

calitativă efectuată de către beneficiar, cu sau fără participarea furnizorului.
În cursul recepţiei se urmăreşte corespondenţa mărfii livrate de către
furnizor cu criteriile legale şi cu cele contractuale. Rezultatul recepţiei
exprimă, deci, modul în care furnizorul a respectat prescripţiile de calitate,
identitate, marcare, etichetare, ambalare şi de atestare a calităţii.
Din punct de vedere tehnic, recepţia loturilor de mărfuri se compune
din trei categorii de operaţii de bază succesive şi anume:
- verificarea documentelor contractuale şi a celor care însoţesc lotul,

98
- identificarea lotului,
- verificarea cantitativă şi calitativă a lotului supus recepţiei, inclusiv, dacă
este necesară, prelevarea de probe, pregătirea şi analiza acestora.
Pe lângă acestea, recepţia mai necesită şi o serie de alte operaţii,
cum sunt consultarea documentelor care prescriu calitatea produselor şi
întocmirea documentelor de recepţie sau de respingere a lotului.
Locul efectuării recepţiei poate fi sediul furnizorului, în prezenţa
ambelor părţi, sau sediul beneficiarului. Recepţia la sediul furnizorului
prezină avantajul că evită transportul inutil al loturilor de mărfuri respinse;
de asemenea, este eficientă în cazul mărfurilor complexe (aparate radio,
televizoare etc), fiind posibilă folosirea la recepţie a aparaturii de care
dispune furnizorul. Este indicată, de asemenea, la livrări în cantităţi mari şi
la intervale scurte, ceea ce justifică prezenţa delegatului beneficiarului la
furnizor.
Recepţia la sediul clientului, de exemplu la depozitele societăţilor de
comerţ cu ridicata ca beneficiari, se execută de către comisia de recepţie a
beneficiarului.
Procedura de verificare a calităţii la recepţie este aceea convenită
prin contract, conform cu normativele, cel mai adesea standardele.
Schema de verificare a calităţii se alege funcţie de caracterul lotului de
marfă, potrivit celor expuse în capitolele anterioare.
Dacă în timpul desfăşurării recepţiei, lotul de marfă este găsit
necorespunzător, se invită un reprezentant al furnizorului. În cazul
neprezentării acestuia, comisia de recepţie se completează cu un
reprezentant al unui agent economic neutru, sau al unui organ de stat.
Constatările comisiei se consemnează într-un proces verbal şi marfa este
pusă la dispoziţia furnizorului pentru returnare, recondiţionare sau altă
destinaţie.
De multe ori, în cadrul recepţiei este necesară executarea unor
analize de laborator, ele constituind dovezi incontestabile. Pentru ca
analizele să fie într-adevăr obiective, este necesar ca recoltarea probelor
să fie făcută de personal competent, în condiţii care să asigure
reprezentativitatea probei recoltate pentru toate caracteristicile întregului lot
supus recepţiei, regulă valabilă şi dacă analiza serveşte unei expertize.
Recoltarea se face astfel încât să se poată constitui mai multe probe
identice şi anume proba de analiză, o contra-probă, o probă rezervată
organelor de stat şi o probă rezervată producătorului.

99
 Modalitatea concretă de recoltare a probei este aceea prevăzută în
documentaţia oficială. Buletinele de analiză ale probelor care nu au fost
recoltate în condiţiile prevăzute de lege nu au putere probatorie. Aceleaşi
reguli sunt valabile şi în ce priveşte metoda de analiză aplicată.
Nerespectarea acestor condiţii poate fi sursa neînţelegerilor dintre
părţi cu privire la calitatea produselor.
Constatările comisiei de recepţie se înscriu într-un proces verbal.
Procesul verbal de recepţie poate fi invocat ca instrument de dovadă, de
aceea trebuie întocmit cu foarte mare grijă, cu toate elementele necesare şi
conform cu metodologia stabilită legal. Procesul verbal de recepţie are forţă
probantă certificând atât cantitatea, cât şi calitatea mărfurilor recepţionate.
În mod obligatoriu, procesul verbal de recepţie trebuie să menţioneze
data şi locul efectuării recepţiei, componenţa comisiei de recepţie, starea
reală a mărfurilor recepţionate, să ateste preluarea efectivă a mărfii de
către beneficiar, cu evidenţierea precisă a tuturor deficienţelor calitative
eventuale, a urmelor de violare, spargere, distrugere de sigilii, sustrageri
etc.
Comisia de recepţie are obligaţia de a ţine evidenţa privind calitatea
mărfurilor recepţionate şi aceea a mărfurilor refuzate. Aceste evidenţe
constituie surse primare în caz de reclamaţii, litigii sau expertize.
Efectele juridice ale recepţiei, care pot fi folosite în expertizã, sunt:
- stabilirea cantităţii şi calităţii produselor livrate;
- eliberarea furnizorului de obligaţiile asumate contractual, prin confirmarea
executării livrării mărfurilor contractate;
- stabilirea momentului trecerii mărfurilor din patrimoniul furnizorului în cel
al beneficiarului, moment din care este angajată şi răspunderea furnizorului
pentru întârzieri, nelivrări sau executarea necorespunzătoare ale obligaţiilor
contractuale;
- stabilirea datei de la care începe să curgă termenul de garanţie;
- stabilirea datei de când începe obligaţia de plată a preţului mărfii.

6.2.3. Particularităţile expertizării recepţiei

În cazul expertizării merceologice a recepţiei, pe lângă stabilirea

gradului de concordanţă a calităţii reale cu calitatea prescrisă, se
urmăreşte modul în care s-a respectat tehnica recepţiei calitative, modul în
care s-a fundamentat decizia de acceptare sau de respingere a lotului
supus recepţiei, consecintele recepţiei calitative pentru păstrarea şi

100
comercializarea produselor şi în privinţa termenului de garanţie. Scopul
expertizei se poate rezuma deci în următoarele:
- stabilirea factorilor care au generat degradarea unui lot de produse;
- stabilirea corectitudinii cu care a fost efectuată recepţia lotului de produse.
În cadrul acestei expertize, se verifică toate activităţile pe care le-a
prestat comisia de recepţie cu ocazia verificării lotului respectiv de produse,
atât operatiile preliminare recepţiei, cât şi operaţiile de recepţie propriu
zisă.
Recepţia se efectuează asupra unor loturi de produse, deci şi
expertiza se va referi la aceste loturi.

6.2.4. Consecinţele livrării mărfurilor necorespunzătoare calitativ

Din punct de vedere al expertizei recepţiei, mărfuri

necorespunzătoare calitativ sunt acele mărfuri ale căror caracteristici de
calitate nu corespund valorilor înscrise în documentele la care părţile
contractante au făcut referire în contractul economic.
Răspunderile pentru livrarea de mărfuri calitativ necorespunzătoare
sunt stipulate în legislaţia privind contractele economice şi cea privind
asigurarea şi controlul calităţii produselor şi serviciilor.
Legislaţia economică interzice şi sancţionează livrarea de către
furnizor a produselor calitativ necorespunzătoare, dar şi recepţionarea de
către beneficiar a unor loturi necorespunzătoare calitativ poate atrage
răspunderea materială şi suportarea, alături de furnizor a eventualelor
daune. De asemenea, legea stabileşte şi răspunderea în perioada de
garanţie şi ulterior acesteia, pentru viciile ascunse.
Furnizorul are obligaţia să emită certificate de atestare a calităţii, de a
marca şi eticheta produsele în mod corespunzător. Încălcarea acestei
obligaţii, dar şi recepţionarea produselor neînsoţite de certificatul de
atestare a calităţii se sancţionează conform legii.

a) Răspunderea furnizorului pentru calitatea produselor în

timpul termenului de garanţie
Pe perioada termenului de garanţie, termen care trebuie să fie
prevăzut în contractul încheiat între furnizor şi cumpărător, furnizorul
răspunde pentru păstrarea de către produsul pe care l-a livrat a
caracteristicilor calitative la valorile înscrise în documentele de atestare a
calităţii. În termenul de garanţie, furnizorul răspunde pentru toate tipurile de

101
vicii, aparente sau ascunse, existente în momentul predării - primirii
produselor ori apărute ulterior.
Pentru ca răspunderea furnizorului să fie angajată, beneficiarul
trebuie să dovedească vina furnizorului pentru faptul că produsele nu şi-au
păstrat caracteristicile de calitate.

b) Consecinţele livrării de produse cu vicii aparente

Viciile aparente sunt defectele care pot diminua calitatea produselor
prin modificarea unor indici de calitate şi pot fi identificate cu ajutorul
procedeelor uzuale de verificare şi cu mijloacele tehnice corespunzătoare
la recepţie sau la verificarea produselor la destinatar.
Consecinţele livrării produselor cu vicii aparente depind de gravitatea
viciilor. Dacă, datoritã viciilor, produsele devin inutilizabile, beneficiarul
poate respinge la recepţie lotul respectiv. Dacă defecţiunile sunt mai puţin
grave, dar este necesară recondiţionarea produselor, beneficiarul, de
comun acord cu furnizorul, poate acţiona într-un mod exemplificat prin
următoarele:
- restituie produsele în vederea recondiţionării. În acest caz se consideră
că furnizorul nu şi-a executat obligaţia de livrare;
- recondiţionează singur produsele dacă dispune de mijloacele adecvate,
pe cheltuiala furnizorului;
- se stabileşte o reducere a preţului.
Dacă produsul este refuzat pentru vicii aparente, obligaţia de livrare a
furnizorului se consideră ca neexecutată şi acesta va suporta penalizările
de întârziere de livrare sau de nelivrare, dacă o nouă livrare nu e posibilă.
Dacă, însă, recondiţionarea se efectuează de către beneficiar, furnizorul nu
se poate supune plăţii penalizărilor de întârziere.

c) Consecinţele livrării produselor cu vicii ascunse

Viciile ascunse sunt defectele care diminuează calitatea produselor,
dar care nu pot fi constatate la recepţie sau verificare. Pot fi considerate
drept vicii ascunse defectele plasate în locuri inaccesibile comisiei de
recepţie sau defectele pentru a căror punere în evidenţă sunt necesare
analize ori încercări laborioase, cheltuieli mari şi aparatură deosebită de
depistare.
Pentru ca să fie angajată răspunderea furnizorului, beneficiarul
trebuie să dovedească existenţa viciilor acunse apelând eventual la o
expertiză merceologică.

102
 Furnizorul răspunde pentru viciile ascunse ale produsului şi după
expirarea termenului de garanţie, pe toată durata normală de viaţă a
produsului.
Răspunderile pentru viciile ascunse ale produselor sunt similare cu
cele pentru viciile aparente şi, în ambele cazuri, livrarea produselor
necorespunzătoare este considerată ca o nelivrare, adică neexecutarea
obligaţiilor contractuale de livrare.

6.3. Expertiza merceologică în litigiile privind păstrarea

mărfurilor
6.3.1. Factorii care influenţează depozitarea produselor

Păstrarea şi pregătirea mărfurilor în vederea vânzării se realizează în

spaţii special amenajate, adică în depozite. Păstrarea mărfurilor în aceste
depozite poate fi temporară sau de lungă durată.
Păstrarea temporară este specifică produselor cu capacitate redusă
de păstrare, de 2 - 20 zile, cum sunt unele produse alimentare uşor
perisabile ca smântâna, brânzeturile proaspete, conopida, cartofii noi,
cireşele, piersicile etc.
Depozitarea de lungă durată este aplicabilă în cazul produselor cu
capacitate bună de păstrare. În această categorie se includ produsele
industriale ca aparatura electronică, ţesăturile, încălţămintea, dar şi unele
produse alimentare. Unele produse alimentare pot chiar să îşi
desăvârşească unele caracteristici în timpul depozitării. Astfel sunt de
exemplu brânzeturile care se maturează în timp, vinurile care se
învechesc, unele legume sau fructe care ating maturitatea în timpul
depozitării (varza de toamnă, gutui, mere, pere de toamnă etc).
In timpul păstrării, produsele pot suferi, sub influenţa unor factori
interni, proprii produselor, şi a unor factori externi, modificări cu implicaţii
asupra calităţii lor.
Factorii interni care provoacă modificări ale produselor sunt, printre
altele, structura şi compoziţia chimică, proprietăţile fizice generale ale
produselor (starea de agregare, densitatea, proprietăţile termice şi
electrice), precum şi proprietăţile lor chimice (comportarea faţă de
umiditate, faţă de agenţii corozivi şi mediile acide, faţă de oxigen etc).
Factorii externi acţionează corelat cu factorii interni şi pot să fie:
- factori mecanici, de exemplu compresiunea datorită masei stivelor,
solicitările din timpul manipulării;

103
- factori fizico - chimici, de exemplu temperatura, umiditatea, compoziţia
aerului, circulaţia aerului, lumina solară, alte radiaţii;
- factori biologici, de exemplu prezenţa unor microorganisme (bacterii,
mucegaiuri), rozătoare, insecte.
Actiunea factorilor interni şi a celor externi este influentaţă de regimul
depozitării şi anume igiena spaţiului de depozitare şi vecinătăţile mărfii,
precum şi de ambalajul produsului.

6.3.2. Regimul optim de păstrare a mărfurilor

Regimul optim de păstrare a mărfurilor presupune asigurarea

condiţiilor pentru realizarea unui echilibru între acţiunea factorilor interni şi
a celor externi şi anume limite bine definite ale proprietăţilor produselor
(adică ale factorilor interni) şi ale condiţiilor de depozitare (adică ale
factorilor externi), corelate între ele.
Importanţa regimului de păstrare este demonstrată, de exemplu, de
faptul că la unele produse, cum sunt cele electrotehnice şi electronice, este
obligatorie încercarea la depozitare, încercare în cadrul căreia se verifică
dacă rezistă la manipulare şi la depozitarea în condiţiile climatice şi
mecanice date.
Microclimatul este un factor care prin modificările sale poate influenţa
calitatea majorităţii produselor. Microclimatul este definit prin proprietăţile
fizice ale aerului din depozit (temperatură, umiditate, viteză de circulaţie),
gradul său de puritate (conţinutul de praf, microorganisme, gaze toxice) şi
prin prezenţa sau absenţa razelor de soare.
Din cauză că aproximativ 90% din produsele depozitate suferă mai
mult sau mai puţin din cauza modificărilor de microclimat, acesta trebuie
riguros şi permanent controlat în spaţiile de depozitare.

6.3.3 Factorii de mediu ai spaţiilor de depozitare

Principalii factori de mediu care determină microclimatul din spaţiile

de depozitare sunt temperatura, umiditatea aerului, circulaţia aerului,
compoziţia chimică a aerului, radiaţiile.
a) Temperatura
Menţinerea unui anumit regim optim de temperatură se impune
pentru fiecare tip de produs, acesta influenţând în mod determinant
calitatea produselor şi durata lor posibilă de păstrare.

104
 Modificarea temperaturii sau alegerea ei neadecvată în spaţiile de
depozitare are o influenţă negativă asupra produselor şi anume:
- Fluctuaţiile de temperatură influenţează echilibrul dintre umiditatea aerului
şi cea a produselor având ca urmare uscarea sau umectarea acestora.
- Scăderea temperaturii reduce activitatea metabolică; de aceea, de
exemplu, maturarea legumelor şi fructelor se face, în astfel de condiţii, într-
o perioadă mai lungă, cu menţinerea tăriei pulpei, schimbarea în timp a
culorii cu menţinerea valorii nutritive.
Modificările de temperatură din depozite sunt influenţate de oscilaţiile
temperaturii aerului din mediul exterior, care prezintă variaţii diurne şi
sezoniere. Nu există, însă, un paralelism între variaţiile temperaturii aerului
exterior şi modificările de temperatură a aerului din interiorul spaţiilor de
depozitare, deoarece, în vederea menţinerii cât mai constante a
temperaturii, iarna se intervine în proces prin încălzire, iar vara prin
ventilaţie ori condiţionarea parţială a aerului.
Temperatura de păstrare a produselor trebuie menţinută constantă,
oscilaţiile maxim admise în jurul valorii prescrise fiind strict limitate (la sub
1,5oC), în special în cazul mărfurilor sensibile cum sunt alimentele.
O modalitate de menţinere a temperaturii între limitele dorite este
ventilarea care influenţează benefic şi umiditatea şi care poate fi pasivă,
fără utilaje în mişcare, prin deschiderea orificiilor de aerisire, a uşilor şi
ferestrelor şi poate fi activă, cu instalaţii de ventilaţie.
b) Umiditatea aerului
Conţinutul de vapori de apă din aer este funcţie de temperatură,
presiune etc. şi se poate exprima în mai multe feluri:
- Umiditatea absolută (x) este masa vaporilor de apă pe care o conţine
unitatea de masă de aer uscat (g/kg).
- Umiditatea specifică este masa de vapori de apă conţinută în unitatea de
volum de aer (exprimată în g/m3), exprimare folosită mai mult în fizică şi
meteorologie.
- Umiditatea relativă a aerului este raportul dintre conţinutul de vapori de
apă a aerului (x) şi conţinutul de apă al aerului saturat (x s) la aceeaşi
temperatură sau dintre presiunea parţială a vaporilor de apă (p) şi
presiunea vaporilor saturaţi (ps) la aceeaşi temperatură:

x p
ϕ= = ≤ 1( 100 %)
xs ps

105
 Mărirea temperaturii scade umiditatea relativă la aceeaşi umiditate
absolută (x), datorită creşterii concentraţiei de saturaţiei (xs).
În general, umiditatea relativă este modalitatea cea mai frecventă de
exprimare a umidităţii aerului şi aşa este şi în merceologie.
Diferenţa dintre umiditatea de saturaţie şi cea absolută se numeşte
deficit de umiditate.
Umiditatea aerului din spaţiile de depozitare influenţează calitatea
multor produse. In cazul organismelor vii şi al produselor horticole care
continuă să respire şi după recoltare, presiunea vaporilor de apă la nivel
celular este mai mare decât presiunea vaporilor de apă în mediu. Din
această cauză există un flux continuu de vapori de apă din interiorul
fructelor (legumelor) spre aerul exterior. Fluxul acesta este cu atât mai
mare cu cât diferenţa de presiune este mai mare, deci cu cât umiditatea
relativă a aerului din depozit este mai mică. Dacă, deci, umiditatea relativă
a aerului este prea mică (şi temperatura ridicată), produsele horticole pierd
apă şi se veştejesc. Dacă însă umiditatea relativă este prea mare,
produsele se umidifică şi se crează condiţii pentru dezvoltarea
microorganismelor şi a mucegaiurilor. De asemenea, la umidităţi relative
mari, de 95 - 100%, se pot dezvolta mucegaiuri pe pereţi şi ambalaje.
Valorile optime ale umidităţii relative în depozite sunt cuprinse în
general între 55 - 95%, funcţie de natura produselor depozitate.
Umiditatea relativă a aerului din depozit depinde în mare măsură de
cea a mediului exterior, dar se poate regla prin modificarea
corespunzătoare a temperaturii din depozit. Umiditatea relativă a aerului
din mediul exterior depozitului prezintă variaţii diurne şi sezoniere. Cele mai
mari umidităţi relative se înregistrează în perioadele de temperaturi minime,
deci în zori şi respectiv iarna (75 - 90%); vara valorile sale sunt mult mai
scăzute (70 - 75%).
Modificarea umidităţii relative a aerului cu temperatura se poate
urmări pe diagrame. Realizarea efectivă a reglării umidităţii aerului din
spaţiile de depozitare, pe baza indicaţiilor din diagramele de umiditate
relativă funcţie de temperatură, este facilă dacă există mijloace de încălzire
şi instalaţii frigorifice, dar la depozitele simple, fără astfel de dotări, reglarea
umidităţii este dificilă şi aceasta are tendinţa de a urma umiditatea relativă
a aerului atmosferic.
Un punct important al variaţiei umidităţii relative cu temperatura este
punctul de rouă, adică temperatura la care aerul care se răceşte devine
saturat cu vapori de apă, fără a i se modifica umiditatea absolută. Răcirea

106
aerului sub punctul de rouă duce la condensarea vaporilor de apă şi, prin
aceasta, la umectarea produselor. Dacă punctul de rouă este sub 0 oC, apa
se depune în stare solidă, sub formă de brumă.
c) Circulaţia aerului
Mişcarea aerului din spaţiile de depozitare se poate realiza în mod
natural, ca urmare a diferenţelor de temperatură (şi de densitate) şi de
presiune între diferitele puncte ale depozitului, sau în mod artificial, cu
ajutorul mijloacelor mecanice.
Circulaţia mecanică a aerului din depozit se caracterizează prin
următoarele:
- Debitul specific de aer - raportul dintre debitul de aer circulat prin spaţiul
depozitului şi cantitatea de produse depozitate, exprimat în m3/h/t.
- Coeficientul de circulaţie - raportul dintre debitul de aer circulat şi volumul
depozitului, exprimat în m3/h/m3 sau în număr de recirculări pe oră (1/h).
Acesta este indicele cel mai utilizat pentru caracterizarea circulatiei aerului.
Pentru menţinerea temperaturii spaţiului de depozitare în limitele dorite,
coeficientul de circulaţie trebuie să fie de 7 - 8 /oră.
Circulaţia aerului în spaţiul de depozitare are drept scop
îmbunătăţirea răcirii produselor, omogenizarea temperaturii şi umidităţii
aerului şi antrenarea în afara ambalajelor a gazelor şi a compuşilor volatili.
Dacă se urmăreşte înlăturarea căldurii, coeficientul de circulaţie trebuie să
fie mare la început, apoi, după intrarea produselor în regim de păstrare,
viteza de circulaţie a aerului trebuie să se reducă.
- Coeficientul de reîmpospătare - raportul dintre debitul orar de aer din
exterior introdus în depozit şi volumul spaţiului de depozitare, exprimat prin
numărul schimburilor de aer pe oră (sau pe zi). O ventilare este
considerată normală pentru răcirea produselor, dacă diferenţa dintre
temperatura aerului introdus şi a celui evacuat nu depăşeşte 2oC.
La stabilirea regimului de circulaţie a aerului în spaţiile de depozitare,
corelat şi cu natura mărfii şi modul de ambalare şi depozitare, precum şi cu
considerente economice, se ţine cont de o serie de factori cum sunt:
- Când umiditatea relativă a aerului este scăzută, circulaţia puternică a
aerului determină pierderi mari ale conţinutului de apă al produselor.
- În cazul produselor ambalate şi stivuite prea strâns nu se poate realiza o
bună circulaţie a aerului, ceea ce va duce la creşteri de temperatură.
d) Compoziţia chimică a aerului
În timpul păstrării, produsele vin în contact direct sau indirect cu aerul
din spaţiul de depozitare şi între componentele produsului şi cele ale

107
aerului pot avea loc interacţiuni cu repercursiuni pentru calitatea
produselor.
La scară de metri cubi, aerul este un amestec omogen al gazelor
care îl compun. Aerul atmosferic este un amestec de "aer curat" (aer
uscat), vapori de apă şi impurităţi. "Aerul curat" conţine azot, oxigen, argon,
neon, hidrogen, heliu, cripton, ozon şi dioxid de carbon. Toate aceste
componente, cu exceptia dioxidului de carbon, sunt prezente în
concentraţie constantă, cel puţin la scara unui depozit, şi constituie
componentele fixe.
La scară mai mare, atmosfera, însă, este departe de a avea o
compoziţie uniformă. Variaţiile de temperatură, presiune şi conţinut de
umiditate în straturile de aer se la suprafaţa Pământului produc efectele
dinamice pe care le cunoaştem sub denumirea de “vreme”.
Cu excepţia vaporilor de apă, a căror abundenţă atmosferică variază
de la practic zero la 4%, fracţiunile componentelor atmosferice majore N2,
O2, Ar sunt remarcabil de uniforme la înălţimi apropiate de sol.
Dioxidul de carbon şi vaporii de apă sunt prezenţi în aer în
concentraţii care variază funcţie de înălţime, zonă geografică, vecinătăţile
unor instalaţii industriale etc. şi constituie componentele variabile ale
aerului. Celelalte componente, diverse impurităţi, cum sunt amoniacul,
dioxidul de sulf, oxizii de azot, metanul, particule de praf, microorganisme
etc. constituie componente întâmplătoare.
Depozitarea unora din produse impune păstrarea lor în atmosferă
controlată, adică în atmosferă reglată, în special în privinţa raportului dintre
oxigen şi dioxidul de carbon. Dacă atmosfera din spaţiul de depozitare este
diferită de cea normală, fără a se putea interveni în timpul depozitării
pentru reglarea ei, se numeşte atmosferă modificată (de exemplu
atmosfera creată de prezenţa gheţii carbonice la depozitarea ambalajelor
fiziologice).
Prezenţa unor componente variabile sau întâmplătoare ale aerului nu
este întotdeauna dăunătoare, în anumite condiţii are chiar efecte pozitive.
Astfel, ozonul ajută la dezinfectarea şi împrospătarea aerului din depozit,
dioxidul de carbon (CO2), în anumite proporţii, inhibă dezvoltarea
microorganismelor, dioxidul de sulf (SO2) combate mucegaiul.

108
 Tab.6.1.Compoziţia aerului la nivelul mării

Categoria de Substanţa Formul Abundenţa

abundenţă a
Majore Azot N2 78,08 pph
(%)
Oxigen O2 20,95 pph
(%)
Argon Ar 0,93 pph (%)
Minore Apă H2O 0 – 4 pph
(%)
Dioxid de CO2 325 ppm
carbon
Neon Ne 18 ppm
Heliu He 5 ppm
Metan CH4 2 ppm
Cripton Kr 1 ppm
Hidrogen H2 0,5 ppm
Oxid nitros N2O 0,3 ppm
Monoxid de CO 0,05 –0,2
carbon ppm
Ozon O3 0,02 – 10
ppm
Xenon Xe 0,08 ppm
Urme Amoniac NH3 4ppmd
Oxid de azot NO3 1 ppmd
Dioxid de sulf SO2 1 ppmd
Hidrogen H2S 0,05 ppmd
sulfurat

e) Radiaţiile
Razele solare, în special cele ultraviolete, produc modificări
structurale, fizice, mecanice şi chimice ale mărfurilor, care se manifestă ca
deprecieri calitative. Astfel, de exemplu, radiaţiile luminoase pot produce
distrugerea vitaminei C. De asemenea, unele componente ale proteinelor

109
din lapte şi vitamina B se transformă sub influenţa radiaţiilor luminoase în
compuşii aldehidici care produc gustul alterat al laptelui.
Permeabilitatea faţă de radiaţii este funcţie de natura şi culoarea
ambalajelor. Astfel sticla incoloră este suficient de transparentă ca, la
expunerea la soare a produsului ambalat, vitamina C să se distrugă în
totalitate în 15 minute, iar vitamina B2 în proporţie de 70%, în două ore. În
ambalaj din sticlă brun-aurie, vitamina C se distruge în condiţii similare
numai în proporţie de 45%, iar vitamina B2 aproape deloc.
Lumina declanşează două tipuri de reacţii fotochimice şi anume
fotoliza şi fotooxidarea, acestea din urmă având loc la o expunere mai
îndelungată la lumină.
Un alt mod de acţiune a radiaţiilor solare este aportul de căldură din
interiorul spaţiilor de depozitare.
Exemple de degradări calitative ale unor mărfuri sub acţiunea luminii
sunt următoarele:
- La produsele cosmetice şi medicamentoase lumina catalizează reacţii
chimice de degradare, accentuate şi de efectul termic al radiaţiilor; se pot
produce modificări de consistenţă, aspect, culoare, acţiune fiziologică.
- Substanţele macromoleculare suferă sub acţiunea luminii fenomenul de
îmbătrânire care se manifestă prin decolorări, îngălbeniri, friabilitate, lipsă
de elasticitate şi de rezistenţă.
- La produsele din piele, grăsimile conţinute îşi modifică consistenţa,
devenind fluide şi migrând la suprafaţă.
Acţiunea radiaţiilor luminoase este sinergică cu a altor factori, în
special a umidităţii şi a temperaturii ceea ce duce la degradări şi mai
intense.
f) Factorii biologici
Produsele alimentare, textile, blănurile, produsele din lemn constituie
medii prielnice pentru dezvoltarea unor agenţi biologici, în special
microorganisme şi insecte. În condiţii favorabile de temperatură şi
umiditate, microorganismele se dezvoltă rapid şi produc enzime care atacă
produsele.
Sub acţiunea factorilor biologici, produsele pot pierde rezistenţa
mecanică, se pot coroda, pot să îşi modifice aspectul, să primească un
miros dezagreabil.
Prezenţa ciupercilor afectează estetica produselor şi produce mirosul
neplăcut al mucegaiurilor. Mucegaiurile care se dezvoltă pe produse pot
avea şi efecte secundare prin faptul că degajă acizi şi alte substanţe ionice

110
care atacă produsele. Ele produc îmbătrânirea unora, sau, spre exemplu,
pierderea transparenţei, cum este în cazul sticlei.
Dezvoltarea mucegaiurilor este favorizată de aerul care stagnează,
de lipsa de ventilaţie. Temperatura lor optimă de dezvoltare este de 20 –
30oC, dar mulţi spori rezistă şi la sub 0oC sau la temperaturi ridicate.
Diferite grupe de specii de ciuperci se pot dezvolta preferenţial pe un
anumit tip de produs. Aşa sunt de exemplu aspergillus terrens care atacă
materialele plastice, penicillium funiculosum care preferă textilele,
scopulariopsis breviscaulis care degradează cauciucul.
Insectele xilofage (cariile) distrug produsele lemnoase, moliile distrug
textilele, în special din lână şi mătase, blănurile, precum şi produsele
făinoase. Bineînţeles varietatea daunelor produse de insecte este mult mai
mare.
Rozătoarele constituie pericol atât pentru ambalaje cât şi pentru
produse.
Protecţia spaţiilor de depozitare împotriva factorilor biologici negativi
se realizează cu mijloace fizice şi chimice, cum sunt, de exemplu, aplicarea
de fungicide sau de dioxid de sulf pentru combaterea mucegaiurilor,
băiţuirea produselor din lemn, cu mijloace biologice cum este combaterea
biologică a insectelor şi cu mijloace radiante, cum sunt radiaţiile gama, care
în doze adecvate distrug sau previn mucegaiurile de pe fructe.
g) Modul de depozitare
Întreţinerea depozitului şi modul în care se amplasează produsele în
depozit constituie factori importanţi care influenţează calitatea mărfurilor
depozitate. În acesastă categorie de factori se pot aminti:
- Igiena spaţiilor de depozitare este o condiţie de bază pentru depozitarea
în bune condiţii a mărfurilor. Lipsa unei stări perfecte de curăţenie a
spaţiilor de depozitare creează condiţii propice pentru dezvoltarea
dăunătorilor, aşa cum sunt, de exemplu, ciupercile. Eventualele
contaminări în faze anterioare ale circuitului produselor ca ambalarea ori
sortarea pot lua proporţii în timpul depozitării în condiţii improprii.
- Mirosurile străine sunt inadmisibile în spaţiile de depozitare. Mirosurile se
pot elimina prin ventilare. Substanţele volatile care se degajă în depozit se
pot elimina prin spălarea aerului în contracurent cu apă, cu dezavantajul
creşterii umidităţii şi prin adsorbţie pe cărbune activ; ambele metode sunt
costisitoare.
- Vecinătatea produselor trebuie să respecte prescripţiile. Nerespectarea
prescripţiilor produce deprecierea calităţii, îndeosebi a proprietăţilor

111
organoleptice, de exemplu prin preluarea mirosului persistent al produsului
alăturat.

6.3.4. Modificări calitative ale mărfurilor în timpul depozitării

Sub influenţa factorilor de mediu din spaţiile de depozitare, mărfurile

pot suferi unele modificări fizice, chimice, biochimice, modificări care
constituie şi modificări ale calităţii produselor respective.
a). Modificări fizice
Astfel de modificări ale mărfurilor în timpul depozitării sunt produse
de factorii mecanici, de variaţiile de temperatură şi de umiditate.
Modificările fizice datorate factorilor mecanici pot fi exemplificate prin
pierderile suferite de mărfurile fragile din sticlă şi ceramică, dar astfel de
modificări pot apare şi la produse din lemn, din materiale plastice, la
mărfuri textile, metalice, electrice. În cazul produselor alimentare,
modificările fizice datorate factorilor mecanici privesc, în primul rând,
ambalajele şi produsele numai în mod secundar, dar se cunosc şi
numeroase exemple de afectare directă a mărfurilor alimentare (ouă,
băuturi, produse lactate etc.).
Variaţiile de temperatură produc modificări de fază (topiri, îngheţări),
separări ale emulsiilor, dilatări şi deteriorări mecanice.
Topirea datorită unor temperaturi de păstrare prea ridicate se
manifestă la produse cu componenţi care au punctul de topire între 20 –
50oC. Topirea duce la un aspect necorespunzător al produselor, de
exemplu la lipirea bomboanelor, sau la degradare totală, de exemplu
topirea grăsimii din mezeluri.
Separarea emulsiilor, fenomen care afectează de exemplu cremele
cosmetice, are loc atât la temperaturi prea ridicate (25 – 30oC) cât şi la
temperaturi prea scăzute (sub 4oC).
Un exemplu de deteriorare mecanică la variaţii de temperatură este
spargerea recipienţilor de sticlă la temperaturi prea ridicate, când presiunea
din butelie creşte peste limita de rezistenţă a pereţilor recipientului, sau la
temperaturi prea scăzute, când îngheţarea lichidelor apoase produce
creşterea de volum care provoacă spargerea buteliei.
Conservele pot să sufere modificări chimice care au consecinţe fizice
vizibile - bombarea cutiei – modificare la care şi temperaturi prea ridicate
pot avea contribuţie.
b) Modificări chimice

112
 Sub acţiunea unor factori, mărfurile pot suferi modificări chimice care
duc la apariţia în produs a unor componente cu proprietăţi diferite de cele
ale produsului de bază. Modificările chimice pot fi oxidări, hidrolize etc.
Temperaturile ridicate cresc vitezele de reacţie şi favorizează modificările
chimice ale mărfurilor.
Reacţii frecvente de degradare chimică sunt cele sub acţiunea
luminii, de exemplu decolorarea şi îmbătrânirea unor produse, râncezirea
grăsimilor, reducerea conţinutului de vitamine etc.
Un loc important între modificările chimice ale mărfurilor îl ocupă
coroziunea - distrugerea metalelor sub acţiunea factorilor de mediu.
c) Modificări biochimice
Modificările biochimice sunt urmare a acţiunii factorilor biologici în
timpul depozitării. Aceste modificări pot să fie urmare a acţiunii unor
organisme exterioare produsului, microorganisme sau animale superioare
cu acţiune dăunătoare asupra produsului şi pot să fie urmare a
fenomenelor vitale proprii componentelor vii ale produselor.
Acţiunile unor organisme exterioare produsului pot fi clasificate astfel:
- Dăunătorii - insecte şi rozătoare – atacă, aşa cum s-a arătat,
textilele, lemnul, alimentele, în acest din urmă caz prin distrugere directă
(acţiunea rozătoarelor, molia făinii etc) sau prin contaminare (infestare de
produse, dejecţii de rozătoare etc.).
- Microorganismele produc pagube însemnate, degradările produse
de ele rezultând ca urmare a unor procese de fermentaţie, de putrefacţie
sau de mucegăire.
- Fermentaţia este transformarea substanţelor organice sub
acţiunea unor catalizatori produşi de microorganisme numiţi enzime.
Ansamblul microorganism - enzimă se numeşte ferment.
Microorganismele care produc fermentaţia pot fi aerobe (îşi procură
oxigenul din aerul atmosferic) şi anaerobe (care nu au nevoie de aer, îşi
procură oxigenul din moleculele substratului pe care se dezvoltă; de aceea
ele se găsesc în profunzimea produsului atacat).
După natura substratului pe care acţionează microorganismele,
fermentaţia poate fi a zaharurilor, a proteinelor, a celulozei.
În continuare este dată o clasificare a proceselor fermentative,
funcţie de produşii rezultaţi:
- Fermentaţia alcoolică este o fermentaţie anaerobă şi constă în
transformarea unor zaharuri în alcool etilic şi dioxid de carbon sub acţiunea
enzimatică a drojdiilor, a unor mucegaiuri sau a unor bacterii. Fermentaţia

113
alcoolică stă la baza obţinerii unor alimente ca vinurile, berea, alcoolul,
produsele de panificaţie. Intervine, însă, şi în procesele de degradare a
alimentelor cu conţinut de zaharuri fermentescibile, necorespunzător
păstrate (produse horticole şi viticole proaspete, marmelade, răcoritoare).
Dacă însă concentraţia în zaharuri a produsului este de 67 - 70%,
fermentaţia alcoolică nu se mai produce; fenomenul stă la baza unor
procedee de conservare.
- Fermentaţia acetică este transformarea aerobă a alcoolilor, în special a
alcoolului etilic, în acid acetic, sub acţiunea enzimatică a bacteriilor din
genul Acetobacter. Fermentaţia acetică stă la baza obţinerii oţetului din vin,
dar cel mai adesea este un fenomen nedorit deoarece contribuie la
deprecierea unor alimente păstrate în condiţii improprii (oţetirea vinurilor, a
berii, a produselor lactate proaspete, în contact direct cu aerul).
- Fermentaţia lactică este descompunerea anaerobă a zaharurilor, în
special a lactozei, sub acţiunea lactobacililor, cu formare de acid lactic,
proces care stă la baza obţinerii unor brânzeturi, a unor produse lactate
acide ca iaurtul şi laptele acru şi la baza conservării prin murare.
Fermentaţia lactică este şi un fenomen nedorit, fiind, de exemplu, la
originea acririi laptelui proaspăt şi a mezelurilor cu mult glicogen (de
exemplu lebervurst).
- Fermentaţia butirică este transformarea zaharurilor sub acţiunea
fermenţilor butirici în acid butiric şi acetic şi în alcool butiric. Rezultatul este
că produsele respective - lapte, legume etc. - primesc un miros neplăcut şi
gust amar.
- Putrefacţia este procesul de degradare a unor substanţe
organice animale sau vegetale sub acţiunea bacteriilor de putrefacţie.
Produsele alimentare alterate prin putrefacţie au miros respingător şi sunt
otrăvitoare. Din punc de vedere chimic, putrefacţiile sunt reacţii de
descompunere prin hidroliză, oxido-reducere, dezaminare, decarboxilare.
Fenomenele de putrefacţie care apar, de exemplu, la carne şi
produse din carne sunt:
- putrefacţia superficială (încingerea cărnii);
- putrefacţia de adâncime (putrefacţia verde), cu producere de hidrogen
sulfurat şi amoniac, când carnea este menţinută la peste 30oC;
- putrefacţia hidrolitică ce acţionează la temperatură scăzută, cu formarea
unor puncte mărunte albe, atât la suprafaţă, cât şi în profunzime.
La mezeluri, putrefacţia se manifestă ca înverzire superficială sau în
interiorul produsului.

114
 La ouă, putrefacţia se manifestă prin conţinutul tulbure, opac, de
culoare roşie, verde sau neagră şi cu miros de putrefacţie.
La produsele lactate acide (iaurt, sana, lapte bătut etc.), păstrarea
îndelungată duce la scăderea acidităţii prin dezvoltarea unor drojdii şi
mucegaiuri care consumă acidul lactic, iar mediul alcalin astfel produs este
favorabil dezvoltării microflorei de putrefacţie
- Mucegăirea este degradarea sub acţiunea unor ciuperci ale
căror micelii şi fructificaţii formează o masă filamentoasă păstoasă albă,
cenuşie, neagră sau verde de regulă sub forma unor colonii. Mucegăirea
poate fi de suprafaţă sau în profunzime, este însoţită de un miros neplăcut
şi se manifestă atât la produse alimentare, cât şi la produse industriale.
Câteva exemple sunt:
- mucegăirea făinii ca urmare a depozitării necorespunzătoare, la umiditate
ridicată, având ca efect creşterea acidităţii şi pierderea calităţilor de
panificaţie;
- mucegăirea pâinii şi a produselor de panificaţie, de regulă cu mucegai de
culoare verde - cenuşiu, duce la pierderi de masă prin descompunerea
amidonului şi pierderea proprietăţilor de consum;
- mucegăirea brânzeturilor se produce adesea sub coajă. Nu la toate
brânzeturile, însă, mucegaiul este un defect, din contră, la unele din ele,
cum sunt brânzeturile Roquefort sau Camembert mucegaiurile intervin în
faza de maturare;
- la ouă, mucegaiurile pătrund prin porozitatea cojii şi formează colonii de
culoare neagră între coajă şi membrană;
- la încălţăminte din piele, mucegaiul produce pete de culoare alb –
cenuşie;
- cheresteaua şi produsele din lemn, în condiţii de umezeală se acoperă cu
pete sau straturi negricioase de mucegai;
- produsele apretate, păstrate în condiţii improprii, în special de umezeală,
se acoperă cu un strat fin de mucegai de culoare închisă.

Modificări sub acţiunea fenomenelor proprii componentelor vii ale

produsului sunt acelea care au loc datorită faptului că, în produsele
păstrate sau depozitate, ca urmare a actiunii enzimelor, se declanşează
sau se stimulează procese caracteristice organismelor vii. Astfel de
procese sunt:
- Respiraţia, un proces de oxido-reducere, catalizat de un număr mare de
enzime, care are rol şi în păstrarea cerealelor, legumelor şi fructelor

115
proaspete. Respiraţia poate fi aerobă sau anaerobă, aceasta din urmă
declanşându-se atunci când conţinutul de oxigen din aer se micşorează. În
urma respiraţiei anaerobe, în produs se acumulează alcool etilic, aldehidă
acetică şi alţi compuşi nocivi. Din această cauză, păstrarea cerealelor,
legumelor şi fructelor proaspete trebuie făcută în condiţii care asigură
respiraţia aerobă.
Chiar şi accelerarea respiraţiei aerobe determină degradarea
produselor prin consumarea componentelor lor nutritive. Acesta este
motivul îndulcirii cartofilor păstrati la în jur de 0oC, prin hidroliza amidonului,
cu formare de zaharuri solubile şi, de asemenea, motivul scăderii
conţinutului de zahăr în căpşunile depozitate.
- Încolţirea implică transformări importante ale căror intensitate creşte cu
cresterea temperaturii şi umidităţii relative din spaţiul de depozitare.
Exemple sunt creşterea mugurilor tuberculilor de cartofi, a bulbilor de
ceapă, încolţirea cerealelor, creşterea frunzelor la rădăcinoase, toate pe
seama substanţelor de rezervă. Încolţirea poate fi inhibată prin reducerea
temperaturii şi a umidităţii relative a aerului.
- Maturarea este un proces biochimic complex care se manifestă la unele
produse vegetale după recoltare şi la unele produse prelucrate ca
brânzeturile, salamurile crude, tutunul, proces în cursul căruia se
îmbunătăţesc caracteristicile organoleptice, în special gustul şi aroma
produselor respective. La temperaturi joase, maturarea legumelor şi
fructelor are loc într-o perioadă mai lungă, ceea ce face ca tăria pulpei şi
valoarea nutritivă să se menţină mai mult timp, îmbătrânirea biologică să
întârzie.
- Autoliza este descompunerea celulelor moarte sub acţiunea unor enzime
conţinute în ele şi se manifestă la carne, peşte şi într-o oarecare măsură la
brânzeturi. Ca urmare a autolizei, produsele îşi modifică gustul şi
consistenţa. Procesul de autoliză este accelerat de prezenţa dioxidului de
carbon şi inhibat de prezenţa oxigenului.

6.3.5.Perisabilitatea mărfurilor

Perisabilitatea sau pierderile naturale sunt reducerile cantitive care

au loc în timpul păstrării mărfurilor, atât în spaţiile fixe cât şi în spaţiile
mobile, din cauza acţiunii unor factori externi sau interni, care modifică
valoarea anumitor proprietăţi specifice produselor.

116
 Cauzele obiective principale care determină perisabilitatea sunt
determinate de proprietăţile specifice ale produselor şi sunt: evaporarea (la
brânzeturi, săpunuri, carne şi preparate de carne etc.), respiraţia (la fructe
şi legume proaspete, cereale etc.), volatilizarea (la solvenţi, carburanţi,
lacuri, băuturi alcoolice, produse de parfumerie etc.), difuziunea (apei sau a
grăsimilor prin ambalaj), fragmentarea (la brânzeturi, paste făinoase etc.),
mucegăirea (la fructe, legume etc.), pulverizarea (la pigmenţi, coloranţi,
produse sodice etc). Perisabilitatea apare şi la operaţiile de debitare şi
porţionare.
Perisabilitatea este influenţată şi de factori subiectivi cum sunt
calificarea insuficientă a lucrătorilor din comerţ şi nerespectarea regulilor de
comerţ, dotarea inadecvată a spaţiilor de depozitare sau a mijloacelor de
transport pentru a crea regimul optim de păstrare şi condiţii de manipulare,
sistemul şi materialele de ambalare inadecvate, frecvenţa prea mare a
operaţiilor de sortare, debitare, preambalare, perioada prea lungă de
păstrare.

6.4. Expertiza merceologică a mărfurilor degradate în timpul

transportului

Aşa cum s-a arătat, cărăuşul poartă răspunderea pentru lipsurile

cantitative sau deprecierile calitative ale mărfurilor în perioada
transportului, în baza contractului de transport, dacă lipsurile şi deprecierile
îi sunt imputabile.
Răspunderea cărăuşului pentru integritatea mărfurilor transportate
începe din momentul în care expeditorul a predat şi transportatorul a
preluat marfa în vederea transportului, în condiţiile contractului încheiat
între expeditor şi transportator. Răspunderea transportatorului se stinge în
momentul predării încărcăturii către destinatar, sau altui cărăuş, dacă
transportul este necesar să fie continuat.
Dacă la predarea mărfii către destinatar se constată lipsuri cantitative
sau calitative care au putut fi generate de condiţiile necorespunzătoare de
transport, cărăuşul este obligat să certifice împrejurările în care au apărut
lipsurile, pentru a se întocmi documentele de constatare.
Documentele de constatare constituie baza legală pentru angajarea
răspunderii materiale şi se întocmesc atunci când există neconcordanţe
cantitative între marfa predată şi documentele de livrare şi atunci când se
constată că marfa este viciată. Documentele de constatare trebuie să

117
cuprindă, printre altele, dacă marfa a fost însoţită de un delegat al
expeditorului şi dacă marfa a fost preluată de la expeditor fără verificarea
greutăţii (la livrările în mijloace de transport cu capacitatea folosită integral
de un singur expeditor).
La constatarea lipsurilor cantitative sau a degradărilor în timpul
transportului, expertiza poate fi solicitată de proprietarul sau asiguratorul
încărcăturii, de cărăuş (de exemplu, pentru evaluarea încărcăturii
prejudiciate) sau de către beneficiarul sau custozii încărcăturii. În cadrul
expertizei, trebuie să se reconstituie condiţiile reale în care a circulat marfa
până în momentul când s-a semnalat degradarea sau vicierea. În acest
scop, se reconstituie traseul, caracteristicile mijloacelor de transport care
sunt de fapt nişte spaţii de depozitare mobile, influenţa factorilor mediului
exterior în fiecare porţiune a traseului.
La expertizarea speţelor de acest fel, expertul trebuie să cunoască
proprietăţile mărfurilor, dar şi cerinţele privind ambalajul, sistemul de
marcare, particularităţile transportului funcţie de mijlocul de transport,
modul de încărcare şi fixare a mărfurilor în mijloacele de transport etc.

6.4.1. Factorii care influentează stabilitatea mărfurilor în timpul

transportului

La studiul factorilor care influenţează calitatea mărfurilor transportate

trebuie să se ţină cont de faptul că mijloacele de transport sunt, de fapt,
spaţii de depozitare mobile, iar factorii de influenţă vor fi similari cu cei care
acţionează în depozitele fixe. Se ţine, însă, cont şi de caracterul specific al
acestor spaţii de depozitare mobile.
a) Principalele caracteristici ale produselor afectate la transport
In timpul transportului acţionează o serie de factori cu efecte directe
sau indirecte asupra integrităţii şi calităţii mărfurilor. Proprietăţile mărfurilor
care pot să fie afectate în timpul transportului sunt aceleaşi care pot să se
degradeze în timpul depozitării - forma şi caracteristicile dimensionale,
starea suprafeţei, culoarea, compoziţia etc. Între aceste proprietăţi trebuie
remarcate, din cauza măsurii în care sunt afectate la transport, masa
produselor şi proprietăţile de sorbţie.
Masa produselor poate să se modifice pe parcursul circuitului
produselor generând efecte economice negative şi litigii. Pierderile de
masă în timpul transportului pot fi urmare a pierderilor de umiditate sau pot

118
fi pierderi prin fragmentare şi pulverizare prin neetanşeităţile mijlocului de
transport.
Creştere de masă poate să apară ca urmare a absorbţiei de
umiditate din atmosferă.
Proprietăţile de sorbţie se referă la capacitatea unor produse de a
primi sau ceda gaze şi vapori de apă. Sorbţia produce modificări uneori
importante, până la degradare, ale indicatorilor de calitate care se
manifestă, de exemplu, prin cedarea sau preluarea unor mirosuri,
schimbarea compoziţiei chimice, reducerea rezistenţei mecanice etc.
b) Factorii care afectează calitatea produselor în timpul transportului
Factorii care influenţează calitatea produselor pe perioada păstrării
temporare în mijloacele de transport sunt, desigur, asemănători celor care
o influenţează la depozitare, dar există şi factori care în acest caz au o
importanţă mai deosebită. Aşa sunt, de exemplu, temperatura, natura
ambalajelor, modul de plasare în mijlocul de transport şi mijlocul de
transport în sine.
Temperatura sub limita normală duce la modificarea vâscozităţii, a
solubilităţii, apariţia de precipitate, îngheţarea produselor. Creşterea
temperaturii duce la creşterea presiunii lichidelor în recipienţi şi uneori la
spargerea acestora, la dilatări etc. Modificările de temperatură sunt legate
şi de variaţia umidităţii relative a aerului. Creşterea umidităţii relative a
aerului poate determina aglomerarea unor mărfuri cum sunt îngrăşămintele
chimice sau cimentul, iar scăderea umidităţii relative duce la degradarea
produselor prin desorbţia apei (uscare). Aceste efecte ale temperaturii,
care pot afecta produsele şi în timpul păstrării (depozitării), pot fi mult mai
pregnante pe anumite traseee de transport, în anumite perioade ale
transportului sau în anumite tipuri de mijloace de treansport.
Ambalarea mărfurilor prezintă interes din punct de vedere al
transportului sub aspectul asigurării protecţiei mărfurilor. De asemenea,
ambalajul trebuie să faciliteze operaţiile de manipulare, transport şi stocare.
Atunci când se constată degradarea produsului, trebuie să se examineze
atent starea şi natura ambalajului exterior şi interior. Examinarea
ambalajului poate scoate în evidentă că ambalajul însuşi ar fi cauza ori ar fi
contribuit la pierderi sau degradări.
Nu numai lipsa rezistenţei mecanice a ambalajului poate fi sursă de
degradări. Astfel, unele mărfuri perisabile, cum sunt fructele, pot fi
deteriorate prin erodarea cojii la contactul cu peretele incorect prelucrat al

119
ambalajului. De asemenea, posibilitatea de condensare a apei în interiorul
ambalajului favorizează mucegăirea şi putrezirea produselor.
Starea ambalajelor poate furniza informaţii privind condiţiile în care
au fost transportate mărfurile. Ambalajul murdar, pătat, zgâriat, rupt sunt un
indiciu al condiţiilor insalubre în care s-a făcut transportul.
Amplasarea produselor în mijlocul de transport trebuie să asigure, pe
lângă folosirea cât mai bună a capacităţii de transport, integritatea
cantitativă şi calitativă a mărfurilor transportate. Câteva din criteriile
principale care se au în vedere la amplasarea produselor în mijloacele de
transport sunt:
- criteriul privind vecinătatea produselor: mărfurile higroscopice (ciment,
sare, gips) nu se aşează în vecinătatea celor care cedează uşor apă (lână,
cânepă, iută); mărfurile care preiau uşor mirosuri (brânzeturi, zahăr, făină,
biscuiţi etc), nu se amplasează în vecinătatea celor care emit mirosuri
(produse petroliere, ceapă, piei sărate etc);
- mărfurile cu punct de topire scăzut ca untul şi ciocolata nu se amplasează
în vecinătatea surselor de căldură ca sala maşinilor la nave;
- rezistenţa ambalajelor şi mărfurilor: suprastivuirea mărfurilor ambalate în
saci sau cutii de carton poate duce la ruperea sau deformarea ambalajelor,
dezechilibrarea stivei şi final la deformări, aglomerări, fragmentări sau
amestecări ale produselor;
Modul concret de stivuire a mărfurilor în mijlocul de transport se
alege funcţie de tipul ambalajului şi al mijlocului de transport şi funcţie de
condiţiile pe care le impune natura mărfii. Câteva exemple sunt date în
continuare.
Sacii se stivuiesc în trei moduri:
- sac pe sac, atunci când marfa necesită o ventilaţie foarte bună;
- pe jumătate de sac (asemănător cărămizilor în zid), dacă marfa necesită
o ventilaţie deosebită;
- în sistem ţesut (un sac longitudinal, următorul transversal, alternând
similar şi pe verticală), dacă se doreşte o mare stabilitate a stivei.
Butoaiele se strivuiesc cu vrana în sus, cu asezarea verticală, sau
orizontală. Pentru a asigura stabilitatea în timpul transportului, este
recomandată fixarea butoaielor cu material lemnos. Butoaiele din care s-ar
putea scurge lichide dăunătoare pentru mărfurile învecinate se stivuiesc în
rândul inferior.

120
 Lăzile se stivuiesc fie vertical, cu distanţe de 4 - 5 cm între rândurile
de lăzi, fie transversal cu un rând longitudinal şi următorul transversal faţă
de mijlocul de transport, fie în şah.
Mijloacele de transport influenţează calitatea mărfurilor prin
solicitările specifice la care supun mărfurile şi prin condiţiile climatice
diferite de cele din depozite.
- Transportul rutier, indicat, de regulă, pentru distanţe scurte şi medii,
presupune un timp mai redus şi încărcături mai mici, de aceea impactul
asupra produsului poate să fie mai mic. Se impun, însă, măsuri de protecţie
contra prafului, precipitaţiilor, razelor solare etc.
- Transportul feroviar, cu o mare extindere datorită costului relativ scăzut şi
a eficienţei pe distanţe lungi, supune mărfurile unor solicitări mecanice
intense şi la acţiunea factorilor climatici. Efectul asupra calităţii mărfurilor se
reduce prin folosirea materialului rulant adecvat specificului mărfurilor
transportate (vagoane frigorifice, refrigerente, izoterme, cu ventilaţie, cu
pereţi şi acoperiş mobil etc.).
- Transportul pe apă este de durată mai mare şi, din această cauză,
mărfurile pot suferi modificări calitative mai numeroase. Durata
transportului şi complexitatea factorilor care influentează transportul
determină o sumă de riscuri pentru nave şi încărcătura lor şi consecinţele
acestor riscuri, avarii sau degradări, duc adesea la litigii.
Mărfurile transportate pe apă sunt supuse unor solicitări puternice şi
acţiunii intense a factorilor climatici, ca atmosfera marină salină, condiţiile
atmosferice variabile, variaţiile bruste de temperatură şi umiditate.
- Transporturile aeriene, folosite pentru mărfuri cu volum mic şi valoare
mare, pe distanţe medii şi lungi, produc solicitări mecanice mici, solicitările
specifice fiind legate mai mult de modificările rapide de temperatură şi
umiditate şi de scăderea presiunii atmosferice cu creştera altitudinii.
Pe lângă solicitările la care sunt supuse în mijloacele de transport,
mărfurile transportate mai pot fi influenţate negativ de operaţiile de
încărcare - descărcare, operaţii care pot produce degradări ale mărfurilor
transportate, atât prin solicitări mecanice, cât şi prin acţiunea factorilor
climatici. Mărimea şi felul acestor degradări depinde de modul în care sunt
efectuate operaţiile de încărcare - descărcare. Astfel, în cazul manipulării
manuale predomină solicitările cauzate de şocuri, împingeri, apăsări, iar în
cazul manipulării automate sunt mai frecvente daunele prin balansare şi
lovire de pereţii ambalajelor sau ai mijloacelor de transport. Pentru
diminuarea sau eliminarea riscului de degradare prin asemenea solicitări,

121
expeditorul este obligat să aplice pe ambalaje simboluri care atrag atenţia
asupra unor regului de manipulare sau transport în vederea protejării
mărfurilor şi a personalului de execuţie.
c) Fenomene specifice de degradare a mărfurilor la transportul pe
distanţe mari.
În cursul transportului pe distanţe mari, în special pe cale maritimă,
sub acţiunea factorilor mecanici, fizico - chimici şi atmosferici, mărfurile pot
să sufere pierderi cantitative şi modificări calitative care ajung uneori până
la degradarea parţială sau totală. Astfel de efect asupra mărfurilor au,
printre altele, umezeala care provine fie din transpiraţia încărcăturii sau
navei, fie din mediu ca apă dulce sau sărată de mare, temperaturile
extreme, fenomene meteorologice ca vânturile, precipitaţiile, uraganele şi
descărcările electrice, incendiile, acţiunea insectelor şi rozătoarelor,
incendiile, insalubritatea spaţiilor de depozitare şi mirosurile străine,
procese chimice şi biochimice.
Cel mai des, modificările produsului sunt cauzate de umiditatea
relativă şi temperatura în afara limitelor normale a aerului, care duc la
fenomenul de condensare şi transpiraţie, dar şi alte fenomene afectează
integritatea mărfurilor. Câteva sunt descrise în continuare.
Condensarea apare atunci când există diferenţe de temperatură între
încărcătură şi diferite compartimente ale mijlocului de transport. Aerul
transportă umiditatea din zonele mai calde spre cele mai reci unde
condensează. Umiditatea poate condensa pe părţile metalice ale mijlocului
de transport şi de acolo să picure pe produsele transportate sau poate să
condenseze direct pe marfă, producând transpiraţia încărcăturii. Diferenţa
de temperatură care produce condensarea poate fi generată de
schimbarea latitudinii, de închiderea spaţiilor în care este depozitată
încărcătura, sau de încălzirea spontană a încărcăturii, datorită unor
fenomene proprii mărfii respective.
Transpiraţia încărcăturii se produce atunci când marfa are
temperatura scăzută şi aerul cu care vine în contact este mai cald şi umed.
Fenomenul se poate combate prin ventilare şi egalizarea pe această cale a
temperaturii aerului şi încărcăturii şi prin folosirea de materiale absorbante
de umiditate.
Infestarea este contaminarea produselor cu paraziţi de natură
animală sau vegetală. Temperatura şi umiditatea pot favoriza dezvoltarea
insectelor care nu doar depreciază marfa pe care au infestat-o, dar se şi

122
extind la alte mărfuri din spaţiile de depozitare ale mijlocului de transport.
Funcţie, deci, de momentul când s-a produs, infestarea poate fi:
- introdusă, anterioară încărcării în mijlocul de transport;
- căpătată, când produsele sunt infestate la staţia de destinatie;
- reziduală, când este cauzată de depozitarea în spaţii infestate ale
mijlocului de transport ori de vecinătatea cu produse infestate.
Cele mai frecvente efecte ale acţiunii insectelor, funcţie de natura şi
durata acţiunii lor, sunt găurirea, ciupirea şi amestecarea cu pânze de
păianjen, încălzirea şi pierderea în greutate, creşterea umidităţii datorită
curenţilor de aer favorizanţi, urmată de încolţire sau de apariţia
mucegaiurilor şi bacteriilor.
La expertizarea mărfurilor infestate, un element esenţial este
determinarea speciei care a produs-o, aceasta conducând la stabilirea
responsabilităţii pentru pierderile provocate.
Autoaprinderea este o formă de degradare datorată stivuirii
necorespunzătoare în spaţii care contribuie la supraîncălzire sau alături de
materiale cu proprietăţi de autoaprindere.
Coroziunea este distrugerea metalelor sau aliajelor sub acţiunea
oxigenului din aer şi a umidităţii, precum şi a altor substanţe chimice. La
expertizarea pagubelor produse de coroziune este importantă stabilirea
provenienţei apei cu care mărfurile au venit în contact şi stabilirea
momentului de deteriorare.
Un rol important în acest caz îl au măsurile preventive, cum sunt
gresarea sau acoperirile anticorozive. De asemenea, o bună ventilaţie în
timpul transportului este o măsură preventivă eficientă.

6.4.2. Expertizarea mărfurilor degradate în timpul transportului

Expertizarea mărfurilor degradate în timpul transportului se axează

pe modul de derulare a transportului, durata şi condiţiile lui de desfăşurare.
Procedural, expertiza se bazează pe studiul documentelor de
transport, a evidenţelor beneficiarului mărfurilor care se expertizează,
precum şi pe preluarea informaţiilor reprezentanţilor cărăuşilor. Se face o
examinare atentă a stării mijloacelor de transport, a gradului lor de
curăţenie, a aspectelor tehnice cum este asigurarea condiţiilor impuse de
temperatură şi ventilaţie.

123
 Expertul trebuie să asiste la descărcarea mijlocului de transport,
urmărind aspectele care pot să elucideze litigiul, cum sunt modul de
stivuire, de amplasare a produselor în mijlocul de transport, cantitatea
produselor avariate etc. Pot să aibă rol probator imaginile fotografice
realizate cu această ocazie.
Se poate supune expertizei întregul lot sau numai o parte a lui, după
caz, şi se extrag eşantioane ca atare.
Raportul de expertiză trebuie să conţină datele şi informaţiile care să
demonstreze realitatea privind degradarea produselor ca urmare a
transportului şi să indice cauzele şi natura degradării. Raportul de expertiză
trebuie să descrie detaliat modul de prezentare a mărfii, defectele sale, cu
individualizarea strictă a mărfii defecte prin indicarea seriei, ambalajului,
lotului din care provine. Se acordă o atenţie deosebită ambalajelor, stării lor
şi faptului că ele au putut sau nu să asigure integritatea produsului. Se
consemnează, de asemenea, prezenţa sau absenţa materialelor de
protecţie (prelate, folii), a materialelor de separare a loturilor de produse,
modul de stivuire în raport cu prescripţiile, modul de funcţionare a
instalaţiilor de asigurare a condiţiilor optime de transport (temperatură,
ventilaţie etc).

CAP. 7. METODOLOGIA EXPERTIZĂRII MĂRFURILOR

FALSIFICATE, CONTAMINATE SAU DEGRADATE

7.1. Metodologia decelării falsificării mărfurilor

Falsificarea este operaţia de modificare a valorii de întrebuinţare a

unui produs în mod fraudulos. Falsificarea este sancţionată de lege.
Produsele alimentare sunt cele care se pretează, în general, cel mai
bine pentru falsificare. Potrivit normelor legale de igienă pentru produsele
alimentare, se consideră falsificare adaosul oricărei substanţe naturale sau
sintetice în scopul mascării unor defecte ale produselor, modificării sau
conferirii unor proprietăţi pe care produsul nu le justifică prin compoziţia sa.
Un număr de factori favorizează falsurile şi anume:
- uşurinţa tehnică de realizare a falsului;
- posibilitatea câştigului ilicit;
- lacune în normativele tehnice şi tehnologice precum şi în reglementările
privind calitatea produselor;

124
- dificultatea tehnică de punere în evidenţă a falsului;
- lipsa de organizare şi controlul insuficient al calităţii.
În privinţa facilităţii tehnice de realizare a falsului se poate remarca
faptul că falsificatorul cu cunoştinţe profesionale mai puţine produce riscuri
mai mari de nocivizare a produsului fabricat, dar şi posibilitatea de decelare
a falsului este mai bună.
Direcţiile principale de falsificare a produselor alimentare sunt:
- îndepărtarea din produs a unor componente naturale;
- menţinerea tuturor componentelor specifice ale produsului, dar într-o
proporţie anormală;
- introducerea în produs a unui sau a unor componente care nu sunt nici
specifice nici normale;
- substituirea unor componente naturale cu altele sau cu componente
artificiale, contrar reglementărilor legale;
- comercializarea unui înlocuitor drept produs natural;
- falsificarea completă prin asocierea unor componente chimice
asemănătoare celor din produsul natural;
- remanierea sau reconditionarea produselor degradate sau viciate pentru
mascarea defectelor.
Substituirea de materii prime, semifabricate şi de produse finite se
încadrează tot între falsificări.
Exemple de posibile falsificări sunt date în continuare.
a) Falsificări de materii prime
- Carnea şi peştele se pot falsifica mai greu şi falsurile sunt mai uşor de
pus în evidenţă în cazul cărnii prin probe organoleptice şi histologice.
Activitatea frauduloasă devine tentantă dacă se face pe baza unor
cunoştinţe profesionale temeinice, în mod rafinat şi în cantităţi foarte mari.
Falsificări şi substituiri frauduloase apar, însă, la tocături, prin
creşterea în raport cu prevederile din normative a proporţiei de material
făinos (orez, făină, pâine) şi prin substituirea unei părţi din carne cu
slănină, osânză sau subproduse de abator mai ieftine.
- Grăsimile sunt substituite în funcţie de nivelul preţurilor, de exemplu untul
cu margarină sau cu ulei vegetal. O formă specifică a falsului este folosirea
repetată a grăsimilor colectate de la prăjire, care au proprietăţi fizice şi
chimice modificate, devenind chiar dăunătoare sănătăţii datorită
degradărilor termice.

125
- Laptele şi brânzeturile sunt cel mai des obiect al substituirii din produsele
culinare, dar şi diluarea laptelui cu apă şi prezentarea unui sort de
brânzeturi drept altul sunt forme frecvente de falsificare.
- Vinurile sunt falsificate în principal prin diluare cu apă, cupajare ilicită de
vinuri din soiuri bune cu vinuri comune sau degradate, recondiţionarea unor
vinuri degradate.
- Cafeaua şi ceaiul se falsifică rar ca materii prime, ele fiind controlate de
importator. În alimentaţia publică se falsifică prin utilizarea ceaiului sau
cafelei epuizate, fals uşor de pus în evidenţă prin metode organoleptice şi
de laborator.
- Mierea de albine se falsifică cu zahăr care este de trei ori mai ieftin dar
tehnicile de decelare a falsurilor sunt precise.

b) Falsificări de semifabricate culinare

Se pot aminti şi în această categorie falsurile din tocăturile de carne.
Se mai practică modificări de raporturi în compoziţia semifabricatelor, în
defavoarea componentelor valoroase (carne, caşcaval)

c) Falsificări de produse finite

La mărfurile industriale, falsurile sunt, în general, mai greu de
practicat deoarece sunt mai uşor de constatat prin examinarea sumară a
produsului şi datorită influenţei negative a falsului asupra proprietăţilor
produsului. De asemenea, manoperele frauduloase sunt costisitoare pentru
făptaş. La această categorie de produse, falsurile care aduc atingere
dreptului de proprietate industrială, de exemplu folosirea fără drept a unor
mărci, este frecventă.
In cazul produselor alimentare finite, posibilităţile de falsificare sunt,
în general, mai mari decât la produsele industriale, sau decât la materiile
prime şi chiar la semifabricatele alimentare. La falsificarea produselor
alimentare este posibilă obţinerea unor venituri ilicite cu riscuri mici ale
falsifiatorului, de aceea expertiza trebuie să acorde atenţia cuvenită acestor
falsuri: sustragerea de carne din produse, înlocuirea ei cu materii făinoase
şi crupe, sustragerea de ouă destinate fabricării pastelor făinoase, produse
de cofetărie cu substituiri de materii prime şi semifabricate etc. La
produsele culinare apar şi forme specifice de falsificare, ca nerespectarea
raportului dintre partea solidă şi partea lichidă, a raportului dintre blat,
cremă şi glazură la produsele de cofetărie etc.

126
 7.2. Înlocuitorii de produse alimentare şi utilizarea lor legală

Înlocuitorii sau surogatele sunt produse alimentare fabricate din

materii prime şi auxiliare ieftine şi care imită caracteristicile generale ale
produselor native pe care le substituie. Inlocuitorii conţin componente şi
unele substanţe care au efect psihosenzorial asemănător cu produsele
native substituite şi imprimă produsului specificitate.
Margarina este primul înlocuitor, apărut în secolul XIX şi era
destinată înlocuirii untului de vacă. În prezent, datorită caracteristicilor sale,
extinderii producţiei şi consumului, succesului la cumpărători, margarina a
devenit o grupă sortimentală distinctă.
Alte exemple de surogate apărute ulterior sunt cele de cafea şi
cacao, laptele şi brânzeturile vegetale, preparatele filate şi texturate de soia
asemănătoare preparatelor de carne, mierea artificială.
Înlocuitorii de produse alimentare se pot folosi legal, dar trebuie
supuşi aprobărilor legale şi trebuie declaraţi şi marcaţi cu menţiuni şi
semne distinctive. Dacă la fabricarea unor produse se folosesc înlocuitori,
aceştia trebuiesc declaraţi atât în actele de omologare, cât şi pe etichetele
produselor.
În această categorie sunt incluşi şi diferiţi adjuvanţi sintetici care, de
asemenea, trebuie declaraţi în actele de omologare şi pe eticheta sau
ambalajul produsului. Astfel sunt, de exemplu, coloranţii şi aromatizanţii
sintetici.

7.3. Expertizarea produselor alimentare din punctul de vedere al

conţinutului de poluanţi

În cadrul expertizei mărfurilor alimentare, indiferent că sunt materii

prime, semifabricate sau produse finite, pentru a asigura valoarea nutritivă
corespunzătoare compoziţiei lor naturale şi pentru a preveni eventualele
efecte nocive asupra organismului uman, se urmăreşte îndeplinirea unor
cerinţe de ordin igienico-sanitar cum sunt:
- să nu prezinte semne organoleptice de alterare (miros de alterat,
modificare de consistenţă, culoare sau gust);
- să nu fie contaminate cu agenţi patogeni şi cu agenţi condiţionat patogeni
peste limitele admise;

127
- să nu prezinte miros sau pete de mucegai (cu excepţia celor selecţionate
admise);
- să nu conţină substanţe chimice neautorizate sau peste limitele admise;
- să nu conţină corpi străini peste limitele admise;
- să nu prezinte urme de rozătoare;
- să nu aibă miros sau gust străin de natura produsului;
- să nu fie falsificate.
Punerea în consumul public, prelucrarea, depozitarea şi transportul
produselor alimentare care nu îndeplinesc condiţiile impuse prin normele
sanitare (cuprinse în Ordinul Ministerului Sănătăţii) atrage după sine
răspunderea civilă, materială şi penală după caz.
Din cele de mai sus rezultă că dacă un produs alimentar este
necomestibil, aceasta se poate datora nu numai transformărilor şi
degradărilor pe care le suferă în timpul transportului sau depozitării ci şi
contaminării cu agenţi care provoacă intoxicaţii sau toxiinfecţii alimentare.

7.3.1 Principalele tipuri de contaminanţi ai alimentelor.

Pentru protecţia sănătăţii omului trebuie respectate regulile privind

salubritatea bunurilor de consum pe care le foloseşte şi în special
inocuitatea produselor alimentare. Conţinutul în diferiţi contaminanţi
potenţiali este ţinut sub control prin puterea legislaţiei sanitare în toate ţările
civilizate, aşa şi în ţara noastră.
Potrivit unei clasificări a contaminanţilor şi poluanţilor alimentelor,
realizată de Comisia Codex Alimentarius, aceştia sunt:
- pesticide: insecticide, ierbicide, defoliante, rodenticide, fungicide etc.;
- produse chimice industriale: dioxine, difenili policloruraţi, compuşii chimici
din materialele de ambalaj inadecvate etc.;
- metale grele şi alte elemente;
- alţi contaminanţi, microbiologici.
La aceste clase de contaminanţi şi poluanţi se mai adaugă
substanţele toxice antinutriţionale care se pot forma în anumite condiţii în
timpul prelucrării sau păstrării unor alimente. Din categoria contaminanţilor
fac parte, de asemenea, paraziţii animali. Şi aceşti contaminanţi şi poluanţi
se găsesc sub incidenţa legislaţiei şi controlului sanitar.

128
 O altă sistematizare a poluanţilor şi contaminanţilor alimentelor este
dată în continuare:
a) Contaminanţi fizici
Alimentele pot să conţină contaminanţi fizici, cum sunt particulele de
nisip, pietriş, particule metalice şi reziduurile radioactive cu conţinut de
izotopi Co60, Sr89, Cs137, I131, Ba140, Ra226 etc. Radiaţiile ionizante ale
acestor izotopi pot depăşi doza critică şi izotopii se pot cumula în organism
provocând boli grave.
O experienţă tristă în acest sens a fost accidentul nuclear de la
Cernobâl din 1986, în urma căruia cantităţi mari de material radioactiv au
ajuns în atmosferă şi apoi în ceilalţi factori de mediu.
Pot să fie purtători de izotopi radioactivi produse de origine vegetală
sau animală (lapte, carne, peşte), contaminate cu deşeuri sau emanaţii
radioactive. În lapte, izotopii radioactivi se concentrează în zer, motiv
pentru care brânzeturile rămân necontaminate, iar untul puţin contaminat.
În urma accidentului de la Cernobâl, însă, s-au aruncat cantităţi mari de
făină de zer în care s-au concentrat izotopii radioactivi.
Din cauza pericolului pe care îl reprezintă, radioactivitatea din
alimente trebuie menţinută la nivel cât mai scăzut ; conţinutul maxim admis
de izotopi radioactivi şi doza maximă admisă a radiaţiilor radioactive sunt
reglementate legal.

b) Contaminanţi chimici
Numeroase grupe de substanţe chimice pot pătrunde accidental în
alimente în diferite etape ale producţiei sau circulaţiei lor, devenind
contaminanţii chimici ai alimentelor respective. Aceşti contaminanţi pot fi
organici şi anorganici.
Exemple de conatminanţi sunt combinaţii ale arsenului, cadmiului,
cuprului, plumbului, mercurului, zincului, staniului şi chiar ale fierului.
O clasă specială de contaminanţi chimici o constituie pesticidele,
care, în agricultura modernă, se folosesc pe scară largă. Astfel în SUA
există mai mult de 900 pesticide de sinteză care se folosesc în peste
60.000 de preparate comerciale, iar în România sunt aprobate pentru
utilizare aproximativ 3.000 de preparate comerciale. Comisia Codex
Alimentarius a FAO/OMS, pentru a asigura consumul fără pericol al
alimentelor, a elaborat limitele maximale recomandate internaţional pentru
reziduurile a 33 din cele mai importante pesticide.

129
 Un exemplu de aliment care poate fi contaminat cu substanţe chimice
este laptele. Laptele este un aliment folosit pe scară largă în alimentaţia
copiilor, iar brânzeturile şi produsele proaspete ca iaurtul se consumă în
mari cantităţi în alimentaţia umană curentă, de aceea prevenirea
contaminării laptelui şi a produselor lactate este importantă.
Pesticidele şi alfatoxinele din lapte îşi au originea în furajele
asministrate animalelor. Chiar şi concentraţii mici de pesticide în furajul
animalelor pot duce la contaminarea puternică a laptelui deoarece
pesticidele liposolubile se acumulează în organismul animalelor.
Asemănător cu pesticidele se pot găsi în lapte şi alţi compuşi deosebit de
toxici, aşa cum sunt bifenilii policloruraţi (PCB) sau substanţe chimic
asemănătoare, dacă nu se repectă măsurile de prevenire.
Pesticidele liposolubile, cum sunt hidrocarburile policlorurate, pot
polua uşor laptele, pe când metalele grele se găsesc rar în lapte din cauza
solubilităţii scăzute a compuşilor acestora în mediul constituit de lapte.
Alfatoxinele din lapte sunt de fapt de origine biologică, fiind de fapt
micotoxine conţinute de furaj.
Tot de origine biologică sunt şi aminele biogenice prezente în
alimente. Prezente în concentraţii mici în organismul uman, animal sau
vegetal ele au funcţii de reglare, acţionând asupra sistemului nervos.
Bacteriile pot produce amine biogenice în alimente prin decarboxilarea
aminoacizilor. Concentraţia sporită de amine biogene în alimentele alterate
poate fi toxică.
c) Contaminanţi biologici
Contaminanţii biologici pot să fie de origine vegetală sau de origine
animală.
Contaminanţii biologici de origine vegetală cuprind alcaloizi sau alte
substanţe toxice şi sunt:
- scleroţii sau pulbere de Claviceps purpurea;
- scleroţii care provoacă ergotismul;
- varietăţi toxice din leguminoase : Vicis faba;
- ciuperci sălbatice otrăvitoare cum sunt cele din specia Amanita;
- cartofii înverziţi care acumulează solanina.
Contaminanţi de origine animală sunt, de exemplu, otrăvuri care se
găsesc în icrele unor peşti ca mreana, carnea unor peşti şi ale altor vietăţi
oceanice.
In urma ingerării unor alimente infectate apar toxiinfecţiile alimentare.

130
 Toxiinfecţiile alimentare sunt stări morbide cauzate de toxine
microbiene care se formează în aliment sau în organismul uman. Agenţii
biologici care produc toxiinfecţii alimentare se pot grupa în patru categorii şi
anume:
- Coci patogeni enterotoxici (stafilococi şi streptococi). Agenţii enterotoxici
din genul Staphilococcus pot exista în produse lactate relativ proaspete
nepasteurizate sau în alimente obţinute din acestea, în preparate din carne
proaspătă cu conţinut relativ mare de apă, în unele preparate din peşte.
- Enterobacterii, reprezentate de genurile Salmonella, Shigella,
Escherichia, Proteus, Arizona. Genul Salmonella cuprinde un mare număr
de tipuri cu o sferă largă de contaminare. Genul Arizona poate contamina
îngheţata şi amestecurile pe bază de lapte, ouă şi ciocolată. Genul Shigella
produce toxiinfecţii explozive şi poate contamina atât produse animale cât
şi produse vegetale. Genul Escherichia se întâlneşte în produse provenite
de la animale bolnave şi în produse contaminate în timpul prelucrării
(lactate, carne). Genul Proteus provine din părul şi pieile animalelor şi din
dejecţii şi poate contamina carnea şi produsele de abator în timpul
sacrificării şi prelucrării primare.
- Bacterii spirogene care pot fi aerobe (de exemplu B. anthracis) şi
anaerobe (de exemplu Clostribium Botulinum). Unele, ca B. anthracis în
carne crudă are o arie restrânsă de contaminare, dar alte specii au un
spectru larg de contaminare.
- Bacterii care degradează anumite substanţe din alimente, cu formare de
compuşi toxici, grupă în care sunt cuprinse specii microbiene care
provoacã descompunerea proteinelor (de exemplu din peşte) pe cale
enzimatică. În această grupă este inclusă şi microflora de putrefacţie.

7.3.2. Influenţa pesticidelor asupra calităţii mărfurilor alimentare

şi implicaţii în expertiza merceologică.

Stabilirea prezenţei sau absenţei unor factori de poluare în produsele

alimentare constituie o preocupare majoră în vederea protejării
consumatorilor. Ca atare, urmărirea poluanţilor alimentari constituie o
problemă importantă a expertizelor merceologice, inclusiv a celor
referitoare la comerţul internaţional.
Expertiza trebuie să scoată în evidenţă prezenţa sau absenţa
substanţelor poluante în produsul supus expertizei, iar în cazul prezenţei

131
lor, trebuie determinată concentraţia lor, pentru a se constata dacă
conţinutul se încadrează sau nu în limitele stabilite.
Unul din obiectivele principale ale legislaţei pentru protecţia mediului
este asigurarea unui mediu de viaţă sănătos şi, în cadrul preocupărilor de
acest fel, un loc important îl ocupă asigurarea inocuităţii produselor
alimentare, alimentaţia fiind una din principalele legături dintre om şi mediu.
Printre obiectivele legislaţiei de mediu cu implicaţii în asigurarea inocuităţii
produselor alimentare, este acordată importanţa cuvenită problemei
utilizării perticidelor.
Având în vedere caracterul toxic al pesticidelor, consumul produselor
tratate cu astfel de substanţe prezintă un risc în măsura în care produsele
conţin substanţele respective sau eventualele produse toxice rezultate prin
degradarea lor, în concentraţii peste limitele admise.
Cadrul juridic al urmăririi igienei şi inocuităţii produselor alimentare şi,
în special, a conţinutului de pesticide este constituit din legislaţia privind
sănătatea populaţiei, legislaţia privind producţia de produse alimentare,
legislaţia de protecţie a mediului, legislaţia privind utilizarea produselor de
uz fitosanitar, cea privind regimul substanţelor toxice şi periculoase şi cea
privind protecţia plantelor, normele de igienă pentru produsele alimentare,
normele de igienă şi sănătate publică, standardele din domeniu.
a) Principalele tipuri de pesticide
Se definesc drept pesticide substanţele chimice care inhibă sau
distrug agenţii biologici dăunători. Aceste substanţe sunt azi indispensabile
pentru o agricultură intensivă, ceea ce a dus la creşterea şi diversificarea
volumului de pesticide utilizate şi la realizarea unor substanţe cu eficacitate
foarte mare. Atât din punct de vedere al compoziţiei cât şi din cel al
destinaţiei, pesticidele sunt foarte diversificate.
În compoziţia alimentelor, pesticidele intră sub forma unor reziduuri.
În sensul codexului alimentar FAO, reziduurile de pesticide dintr-un produs
agroalimentar sunt totalitatea substanţelor prezente ca urmare a utilizării
unui pesticid.
O clasificare curent utilizată a pesticidelor este aceea funcţie de
destinaţie, potrivit căreia pesticidele se împart în ierbicide, insecticide,
fungicide, rodenticide etc.
Ierbicidele sunt substanţe folosite pentru combaterea chimică a
ierburilor din culturi, înlocuind astfel, parţial sau total, prăşitul. Ele
acţionează prin diverse mecanisme, de exemplu prin blocarea respiraţiei

132
celulare, a reproducerii celulare sau, din contră, prin creşterea anormală
care duce la moartea plantelor.
Din punct de vedere chimic, ierbicidele pot fi derivaţi organofosforici,
acizi alifatici cloruraţi şi derivaţii lor (acid tricloracetic), derivaţii ureei şi
săruri cuaternare de amoniu, derivaţi ai fenolului (acidul 2,4 -
diclorfenoxiacetic - acidul 2,4 D), fitohormoni de sinteză.
Insecticidele, substanţe folosite pentru combaterea insectelor, fac
parte din punct de vedere chimic din clase de combinaţii cum sunt:
- derivaţi organocloruraţi ca Lindan, Thiodan, Thionex, Endosulfan;
- derivaţi organofosforici ca Onevos, Carbetox, Diazol;
- piretrinoizi vegetali (din flori de pyrethrum) ori sintetici, ca Decis, Karate,
cu efect de şoc asupra insectelor;
- biologici, diversi bacili care atacă insectele, ca Dipel.
Fungicidele acţionează asupra ciupercilor. Pot să fie derivaţi organo-
metalici, combinaţii heterociclice, combinaţii organice cu sulf în moleculă
(ditiocarbonaţi), derivaţi fenolici, substanţe anorganice (de exemplu pe
bază de sulfat de cupru).
Rodenticidele sunt substanţe folosite pentru combaterea
rozătoarelor. Exemple sunt Ratac şi Sulfotox.
Alte clase de pesticide sunt defolianţii, desicanţii, feromonii,
nematocidele, regulatorii de creştere.
b) Toxicitatea pentru om a reziduurilor de pesticide
Sub acţiunea factorilor de mediu, pesticidele suferă reacţii de oxidare
şi hidroliză ducând în general la compuşi netoxici sau cu toxicitate redusă.
Regula nu este generală, în sensul că unele din produsele descompunerii
pot fi foarte toxice.
În cazul unora din pesticide, descompunerea este rapidă, de exemplu
la pesticidele organofosforice, la altele descompunerea, deci reducerea
toxicităţii este lentă.
Toxicitatea reziduurilor de pesticide din alimente este influenţată, pe
lângă viteza de descompunere şi natura produşilor descompunerii, şi de
volatilitatea pesticidelor respective şi anume este invers proporţională cu
aceasta. Remanenţa în produs şi deci toxicitatea mai este influenţată de
doza aplicată, de momentul aplicării, temperatură, precipitaţii. În raport cu
timpul în care descompunerea şi respectiv evaporarea produce o reducere
a concentraţiei în componente toxice, se stabileşte perioada minimă care
trabuie să treacă de la ultima tratare cu pesticide până la recoltare şi

133
introducere în consum a produselor, numită perioada de aşteptare. In
general perioada de aşteptare este 8 - 30 zile.
Acţiunea toxică a unei subsţante se abordează,în general, sub două
aspecte - efectul imediat, pe termen scurt, adică toxicitatea acută şi efectul
pe termen lung, toxicitatea cronică.
Toxicitatea acută a unei substanţe, ca atare şi a pesticidelor, se
exprimă prin doza letală 50 (DL 50) care reprezintă cantitatea de
substanţă, exprimată în mg substanţă la kilocorp care provoacă moartea a
50% din organismele supuse testului. Prin kilocorp se înţelege kilogram de
masă corporală. De obicei testarea pesticidelor se face pe şobolani, dar
valoarea obtinuţă se aplică şi în aprecierea acţiunii asupra omului. Dacă se
dovedeşte că omul este mai sensibil la o substanţă decât animalul de
testare, se determină DL50 corespunzător pentru om.
Toxicitatea cronică se previne prin menţinerea concentraţiilor sub
doza zilnică admisibiă (DZA) pentru fiecare pesticid. Pe baza acestor doze
se determină limitele maxim admise de pesticide pe produse sau grupe de
produse alimentare, exprimate în mg pesticid/ kg produs alimentar care se
reglementează prin normative. Se dau în continuare câteva exemple.
- Cuprul poate proveni în alimente, de exemplu, din sulfatul de cupru folosit
la tratamentul fitosanitar al legumelor şi fructelor. Doza zilnică maximă
admisă este de 0,5 mg/kilocorp, conform Codexului Alimentar al
FAO/OMS;
- Pentru combinaţiile arsenului, combinaţii toxice, doza zilnică maximă
admisă este de 0,05 mg/kilocorp;
- Magneziul nu este toxic, din contră, este un element necesar
organismului, dar compuşii săi organici care apar în pesticide sunt toxici.
Doza maximă săptămânală de magneziu este de 0,005 mg/kilocorp;
- Cadmiul este un metal care se foloseşte în protecţia anticorozivă a unor
metale care pot fi folosite la confecţionarea ambalajelor. Ionii de cadmiu
sunt foarte toxici, doza săptămânală maxim admisă este de 0,0083
mg/kilocorp.
Din cauza toxicităţii cronice, degradării lente sau a lipsei degradării în
timp şi a acumulării din acest motiv în organismele care le consumă, un
mare număr de pesticide au fost scoase din uz, interzise sau limitate ca
utilizare, deşi au un efect de bază foarte bun. Aşa sunt, de exemplu, foarte
cunoscutele HCH şi DDT. Depistarea folosirii lor abuzive poate fi o sarcină
importantă a expertizei merceologice a unor mărfuri alimentare.

134
c) Determinarea gradului real de poluare a produselor alimentare în
expertiza merceologică
Gradul real de poluare a produselor alimentare, inclusiv cu pesticide,
poate fi cunoscut prin efectuarea unor analize fizico-chimice sensibile şi
precise. Metodele de analiză necesită dotarea cu aparatură
corespunzătoare, folosită de personal de specialitate.
Determinarea reziduurilor de pesticide impune operaţii prealabile de
prelucrare a probelor şi anume:
- Extracţia constă în trecerea poluantului din proba de aliment într-un
solvent adecvat, analiza urmând să se execute asupra extractului care a
fost prelucrat în continuare. Pesticidele de natură organică sunt, în general,
solubile în grăsimi (sunt liposolubile) şi în solvenţi organici. Extracţia se
face aşadar cu solvenţi organici (eter etilic, eter de petrol, benzen etc).
Pesticidele hidrosolubile se extrag cu solvenţi polari cum este acetonitrilul.
Extracţia se realizează prin trecerea solventului adecvat peste produs
sub agitare şi încălzire. Un exemplu de aparat de extractie este aparatul
Soxhlet.
- Purificarea extractelor se face în scopul îndepărtării din extract a
substanţelor care ar putea deranja efectuarea analizei. Purificarea se poate
face prin spălări repetate a extractului cu apă distilată şi prin reţinerea prin
absorbţie a pesticidelor în coloane cu umplutură adecvată urmată de
desorbţie cu solvenţi selectivi corespunzători.
- Concentrarea are drept scop reducerea volumului probelor rezultate în
urma extracţiei şi se realizează prin distilarea sub vid a solventului.
Metodele de analiză a conţinutului rezidual de pesticide sunt
metodele de analiză fizico chimice, instrumentale, de mare performanţă,
care se aplică astăzi pe scară largă în chimia analitică in general şi în
chimia analitică a alimentelor în particular. În continuare sunt prezentate
sumar principiile acxestor metode:
- Metodele colorimetrice şi spectrofotometrice se bazează pe măsurarea
scăderii intensităţii radiaţiei luminoase care trece printr-un strat de soluţie a
unui compus colorat. Scăderea intensităţii este proporţională cu
concentraţia soluţiei. Anterior, pesticidele analizate se transformă prin
reacţii chimice adecvate în compuşi coloraţi solubili.
- Metodele enzimatice se bazează pe acţiunea caracteristică insecticidelor
organofosforice de inhibare a unor reacţii enzimatice, care la rândul lor sunt
puse în evidenţă colorimetric.

135
- Metodele cromatografice se bazează pe absorbţia diferenţială a
componentelor unui amestec pe suprafaţa unui material absorbant poros
pe care-l traversează. Există un număr mare de metode cromatografice
care se pot grupa funcţie de natura mediului pe care se face absorbţia.
Principalele metode cromatografice sunt:
- Cromatografia în strat subţire care foloseşte ca fază staţionară un
strat de silicagel depus pe o placă de sticlă pe care se depune o cantitate
cunoscută din proba pregătită şi pe care apoi se trece faza mobilă (eter de
petrol) care va produce o migrare diferenţiată a componentelor probei;
- Cromatografia în fază gazoasă care foloseşte drept fază staţionară
un material poros îmbibat cu o substanţă potrivit aleasă şi introdus într-o
coloană. Faza staţionară este parcursă de un gaz inert (argon) care poartă
proba în stare de vapori, în cantitate foarte mică. Componenţii probei se
deplasează cu viteze diferite datorită afinităţii diferite faţă de substanţa
absorbantă. La capătul coloanei, componenţii separaţi sunt puşi în
evidenţă de un detector care măsoară o proprietate fizică a lor
(conductibilitatea termică, absorbţia radiaţiei ultraviolete etc).
-Cromatografia de lichide funcţionează pe principii asemănătoare cu
cea în fază gazoasă, cu deosebirea că faza mobilă este un lichid şi
detectorul este de construcţie corespunzătoare acestor condiţii. O variantă
mai modernă şi care se extinde rapid, de o mare precizie, este cea care
lucreazã la presiune ridicată (HPLC - high pressure liquid chromatography).

7.4. Aditivii alimentari ca obiect al expertizei merceologice

Aditivii alimentari sunt utilizaţi pentru conservarea sau îmbunătăţirea

calităţii produsului alimentar, fără a-i altera natura şi fără a-i ascunde
defectele sau defectele materiilor prime folosite la prepararea lui. Aditivul
nu este consumat ca aliment în sine şi nu este utilizat ca ingredient
alimentar caracteristic.
Principalii aditivi alimentari sunt:
a) Substanţe organoleptizante folosite pentru îmbunătăţirea unor proprietăţi
organoleptice şi anume:
- aromatizanţi ca uleiuri eterice, aromatizanţii sintetici etc.;
- coloranţi alimentari naturali ca riboflavina, carotenul, clorofila şi coloranţi
alimentari sintetici ca eritrozina, tartrazina etc.;
- acizi ca acidul citric, lactic, acetic, fosforic, tartric;
- edulcoranţi ca zaharina, sorbitolul, ciclamaţii etc.;

136
- revelatori de gust şi aromă ca glutamatul de sodiu.;
b) Substanţe modificatoare de proprietăţi şi anume emulgatori (de exemplu
gliceride), gelifianţi (ca pectina şi agar-agarul), spumanţi, substanţe pentru
glasare şi lustruire, substanţe sechestrante;
c)Antioxidanţi;
d) Substanţe antiseptice ca acidul benzoic, acidul sorbic, dioxidul de sulf
etc.;
e) Fortifianţi ca vitamine, aminoacizi esenţiali, săruri de calciu, fier, fosfaţi
etc.
Folosirea legală a aditivilor alimentari este condiţionată de indicarea
lor cel puţin sub forma simbolurilor (“E” - urile) pe eticheta produsului.
Folosirea aditivilor alimentari este larg răspândită făcând chiar
obiectul unor abuzuri, ceea ce poate fi dăunător atât din cauză că se pot
masca astfel falsuri sau deficienţe calitative cât şi prin faptul că excesul de
aditivi poate el însuşi să fie dăunător pentru sănătatea consumatorilor. De
aceea, normele de igiena produselor alimentare limitează tipurile de aditivi
care se pot folosi, produsele la care se pot folosi şi dozele maxime pentru
fiecare produs.
La expertizarea produselor alimentare, aditivii sunt urmăriţi în
vederea respectării de către producători şi de către firmele de
comercializare a normelor de igienă a produselor alimentare.
În România, prin Ordin al Ministrului Sănătăţii şi al Ministrului
Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor este stabilită lista aditivilor admişi, în
concordanţă cu standardele în domeniu ale Uniunii Europene.

7.5. Eliminarea din consum a produselor degradate

Pentru a fi date în consum, produsele alimentare trebuie să

îndeplinească condiţiile de calitate şi de igienă impuse prin norme.
Pe parcursul circulaţiei lor tehnice, produsele alimentare pot suferi
modificări care se manifestă prin înrăutăţirea unora din indicatorii de
calitate.
Dacă produsul alimentar prezintă caracteristici care-l fac evident
necomestibil, autoritatea sanitară îl scoate din consum pe baza unui
proces-verbal. Este vădit alterat produsul care, prin aspect, culoare, miros,
consistenţă, gust, constatate la faţa locului, fără a necesita analize de
laborator, este impropriu pentru consum uman. Deţinătorii unor astfel de
produse au obligaţia de a prezenta organelor sanitare actele din care să

137
rezulte că produsele respective au fost scoase din consumul uman, aşa
cum a stabilit organul constatator. Evident că, în absenţa organului
constatator, obligaţia depistării şi scoaterii din consum sau din circuitul
tehnic a produselor alterate revine deţinătorilor acestor produse.
În cazul produselor care crează dubii din punct de vedere al stării lor
igienice, scoaterea din consum se face pe baza rezultatelor analizelor de
laborator.
Expertizele referitoare la produsele degradate au drept scop
stabilirea momentului, cauzelor, circumstanţelor în care a apărut
degradarea şi stabilirea prejudiciului cantitativ şi valoric.
Câteva exemple de punere în evidenţă a lipsei de prospeţime sau a
gradului de alterare a unor poduse alimentare sunt date în continuare.
Determinarea gradului de prospeţime a untului se face prin proba
Kreiss. Aceasta constă în punerea colorimetrică în evidenţă a unui compus
chimic care rezultă prin degradarea grăsimilor (epihidrinaldehida); acesta
produce o culoare roşie cu fluoroglucina în mediu acid, cu atât mai intensă
cu cât degradarea produsului este mai intensă (galben, pentru unt
proaspăt, galben spre roz, pentru un slab început de râncezire, roz spre
roşu pentru început de râncezire).
Determinarea gradului de alterare a cărnii se pote face prin :
-proba hidrogenului sulfurat care se bazează pe reacţia hidrogenului
sulfurat care se degajă din produsul analizat şi o soluţie de acetat de
plumb, cu formarea sulfurii negre de plumb. La produsul proaspăt nu are
loc degajare de hidrogen sulfurat şi drept urmare nici modificarea culorii.
-determinarea amoniacului care se degajă în timpul procesului de
degradare a cărnii, concentraţia lui în carne crescând de 3 - 8 ori, prin
reacţie cu acid sulfuric.
-identificarea peroxidazei se face colorimetric, lipsa acesteia indicând
un produs care nu este proaspăt.

138
 TESTE DE AUTOCONTROL
AFERENTE CURSULUI ID
EXPERTIZĂ MERCEOLOGICĂ

Capitolul !.
1.1. Termenul de expertiză are semnificaţia:
a. punerea de acord, pe baza experienţei pe care au acumulat-o. a părerii părţilor dintr-un
litigiu;
b. folosirea rezultatului unor experienţe sau încercări pentru soluţionarea unor litigii;
c. cercetarea unei probleme de către un specialist intr-un anumit domeniu pentru a
elucida unele chestiuni de fapt;
d. sugerată de latinescul „experior”, a încerca, a experimenta procedee de punere în
evidenţă a unor componente ale produselor.

1.2. Expertiza se defineşte ca:

a. mijlocul de probă oferit de către una din părţile aflate în litigiu printr-un specialist în
drept, angajat pentru a-l ajuta să câştige litigiul;
b. efectuarea unor încercări sau analize într-un domeniu dat;
c. activitatea unui specialist cu rol de martor la judecarea litigiului;
d. mijlocul de probă prin care se aduc la cunoştinţa celui care a iniţiat-o concluzii cu
privire la fapte pentru a căror elucidare sunt necesare cunoştinţe specializate.

1.3. Efectuarea expertizei de către experţii numiţi este:

a. obligatorie;
b. opţională;
c. opţională numai dacă expertul este angajat al părţii pe care o reprezintă;
d. obligatorie numai dacă partea care a solicitat expertiza i-a achitat onorariul.

1.4. Obiectivul expertizei merceologice este:

a. stabilirea vinovatului pentru deprecierea calitativă a mărfii şi a sancţiunii pentru acesta;
b. stabilirea prevederilor legale şi a celor din normative care au fost încălcate în cazul
litigiului dintre părţile contractante;
c. stabilirea exactă a calităţii loturilor de produse în relaţie cu condiţiile, cauzele, locul şi
împrejurările care au generat abateri de la calitatea prescrisă şi contractată;
d. stabilirea precisă a circuitului tehnic al mărfurilor, circuit pe care produsele au putut să
fie degradate calitativ.

1.5. Expertiza merceologică se extinde:

a. pe parcursul circulaţiei tehnice a mărfurilor, dar poate cuprinde şi faze anterioare cum
sunt fabricaţia, omologarea, proiectarea;
b pe parcursul procesului de fabricaţie, acesta fiind sursa eventualelor defecţiuni
calitative;
c. pe parcursul operaţiilor de transport, depozitare şi manipulare care sunt principalele
surse de litigii între părţi;
d. pe parcursul recepţiei calitative a mărfurilor din care de fapt expertiza face parte.
1.6. Care sunt condiţiile pentru ca unei expertize să i se traseze sarcina de a judeca fondul
litigiului?
a. Totdeauna expertiza judecă fondul litigiului, expertul nu are voie să se abată de la
obiectul care i-a fost stabilit;
b. Totdeauna expertiza judecă fondul litigiului, iar concluziile ei au forţă probantă
absolută;
c. Expertizei i se trasează sarcina de a judeca fondul litigiului dacă litigiul se referă la aşa
numitele cerinţe esenţiale (protecţia vieţii, sănătăţii şi siguranţei consumatorilor şi a
mediului);
d. Nu se poate dispune o expertiză căreia să i se transfere sarcina de a judeca fondul
litigiului.

1.7. Expertiza merceologică judiciară este :

a. obligatorie, în sensul că instanţa trebuie să consulte întotdeauna expertul, deci să
dispună expertiza;
b. obligatorie în speţele privind degradarea produselor care afectează sănătatea
consumatorilor;
c. facultativă, în sensul dă instanţa apreciază dacă în speţa în cauză expertiza este
necesară şi concludentă;
d. facultativă de drept, dar obligatorie de fapt.

1.8. Concluziile raportului de expertiză cuprind:

a. răspunsurile concise la obiectivele impuse de instanţă, cu consemnarea răspunderilor
tehnice legate de vicierea în cauză;
b. răspunsurile concise la obiectivele impuse de instanţă, cu soluţionarea aspectelor
tehnice şi juridice ale problemei;
c. răspunsurile concise la obiectivele impuse de instanţă, cu consemnarea aspectelor
juridice ale problemei;
d. răspunsurile concise la obiectivele impuse de instanţă, cu propuneri privind
soluţionarea aspectelor juridice ale problemei.

1.9. În cadrul investigării obiectului expertizei, investigaţiile pornesc

a. de la momentul vicierii şi parcurg în sens invers drumul mărfii, astfel încât să se
stabilească locul, momentul şi cauza vicierii;
b. de la studiul procesului de fabricaţie şi se urmăreşte şi controlul de calitate pentru ca să
se constate dacă produsul a fost viciat în fabrică;
c. de la momentul recepţiei mărfii şi parcurg drumul acestuia astfel încât să se stabilească
vinovaţii pentru viciul produs pe parcurs;
d. de la momentul preluării mărfii de la cărăuş şi se parcurg etapele planului stabilit de
expert.

1.10. Care sunt condiţiile care trebuie să fie îndeplinite pentru ca o expertiză să fie
admisibilă ca mijloc de probă?
a. Expertul numit să nu se încadreze în situaţiile care creează prezumţia lipsei de
obiectivitate;
b. Să existe necesitatea consultării unui specialist şi să poată elucida anumite împrejurări
care să uşureze soluţionarea corectă a cauzei;
c. Să existe solicitarea uneia din părţi sau a ambelor părţi implicate în litigiu şi instanţa să
încuviinţeze cererea pentru expertiză;

140
 d. Să fie asigurate condiţiile tehnice, organizatorice şi de personal pentru desfăşurarea
expertizei şi pentru obţinerea unor rezultate obiective.

Capitolul 2.

2.1. Caracteristicile de calitate sunt:

a. proprietăţile care conferă produsului aptitudinea de a satisface nevoile consumatorului;
b. acele caracteristici care corespund cu prevederile standardelor şi astfel asigură calitatea
produsului;
c. acele proprietăţi care privesc cerinţele esenţiale;
d. proprietăţile produsului, exprimate numeric.

2.2. Indicatorii de calitate sunt:

a .indicatorii economici ai întreprinderii producătoare, care caracterizează din punct de
vedere calitativ producţia acelei întreprinderi;
b. exprimarea cu adjective adecvate ale unor proprietăţi ale produsului;
c. raportul dintre valoarea reală şi valoarea prescrisă pentru unele caracteristici ale
produsului;
d. expresia cantitativă a caracteristicilor de calitate măsurabile.

2.3. Eşantionul, în accepţiunea utilizată la determinarea calităţii produselor, este:

a. o cantitate de produse definite ale aceluiaşi agent economic, prezentate împreună
pentru vânzare;
b. o submulţime a lotului, extrasă după criterii bine stabilite pentru a servi la
determinarea calităţii lotului;
c. o submulţime a mărfii recepţionate care se păstrează pentru o eventuală expertiză;
d. o cantitate de produse de acelaşi fel, fabricate în aceleaşi condiţii, din aceleaşi materii
prime, cu aceleaşi utilaje.

2.4. Nivelul de calitate acceptabil (AQL) este:

a. procentul minim de obiecte lipsite de defecte la care un lot are şanse să fie respins la
recepţie;
b. procentul de obiecte defecte la cate un lot se va refuza din motive de calitate;
c. procentul maxim de obiecte defecte la care un lot încă se consideră acceptabil din
punct de vedere al calităţii medii;
d. procentul minim de obiecte defecte la care un lot se consideră acceptabil din punct de
vedere al calităţii medii.

2.5. Calitatea se defineşte ca:

a. ansamblul de caracteristici ale unui produs care îl fac apt de a fi admis în consum;
b. ansamblul de caracteristici ale unui produs care îi conferă acestuia aptitudinea de a-l
menţine în stare de funcţionare în condiţii date, o perioadă de timp dinainte stabilită;
c. ansamblul de caracteristici ale unui produs care îi conferă acestuia aptitudinea de a fi
repus în funcţiune în timp util;
d. ansamblul de caracteristici ale unui produs care îi conferă acestuia aptitudinea de a
satisface nevoile exprimate sau implicate.

2.6. Neconformitatea este:

141
 a. abaterea unei caracteristici de calitate în raport cu cerinţele unei categorii specifice de
clienţi;
b. abaterea unei caracteristici de calitate în raport cu cerinţele specificate;
c. abaterea unei caracteristici de calitate de la valorile prescrise după un timp de
funcţionare;
d. abaterea unei caracteristici de calitate în raport cu contractul de garanţie.

2.7. Proprietăţile atributive ale mărfurilor, care pot deveni caracteristici de calitate, sunt:
a. proprietăţi cu care produsul este înzestrat de către comerciant, cu alte cuvinte
proprietăţi care I se atribuie în campania de publicitate;
b. proprietăţi pe care clientul le atribuie produsului ca urmare a activităţii de promovare
desfăşurate de comercianţi;
c. proprietăţi nemăsurabile, exprimate prin adjective sau atribuite, care se apreciază prin
simţuri;
d. proprietăţi atribuite mărfurilor în cursul procesului de concepţie-proiectare.

2.8. Există posibilitatea ca furnizorul să declare conformitatea produsului său?

a. Nu, conformitatea se certifică numai de către organisme neutre acreditate;
b. Da, pentru oricare din produsele sale, iar declaraţia este conformă cu SR ISO 9001;
c. Da, există posibilitatea pentru anumite produse, iar declaraţia este conformă cu SR EN
45014;
d. Nu, conformitatea se certifică în comun de producător şi ASRO.

2.9. Metodologia generală de determinare a calităţii produselor în expertiza merceologică

cuprinde:
a. efectuarea probelor organoleptice şi/sau fizico-chimice şi compararea rezultatelor cu
normele în vigoare;
b. parcurgerea etapelor întocmirii raportului de expertiză, după investigarea circuitului
tehnic în sens invers;
c. stabilirea criteriilor, selecţionarea caracteristicilor, selecţionarea indicatorilor,
determinarea calităţii reale a loturilor, prelucrarea, exprimarea şi interpretarea
rezultatelor, controlul şi reducerea erorilor de măsurare, analiza factorilor care au putut
produce modificări ale indicatorilor de calitate ai produselor;
d. introducerea managementului calităţii, adică a documentelor lui – manualul şi
procedurile – şi efectuarea periodică a auditului de calitate.

2.10. Costurile calităţii sunt:

a. suma costurilor suportate pentru a asigura o calitate satisfăcătoare pentru a da încredere
în calitate;
b. suma costurilor suportate pentru a asigura o calitate satisfăcătoare şi pentru a da
încredere în calitate şi a pierderilor suferite atunci când nu se obţine o calitate
satisfăcătoare;
c. suma costurilor suportate pentru a asigura acoperirea pierderilor suferite atunci când
produsele livrate nu sunt de calitate corespunzătoare;
d. suma costurilor suportate pentru a asigura introducerea managementului calităţii.

Capitolul 3.

3.1. Standardizarea se defineşte ca:

142
 a. acţiunea de stabilire a unor reguli intr-un domeniu dat, în scopul alinierii la
reglementările Uniunii europene;
b. acţiunea de stabilire a unor reguli intr-un domeniu dat, în scopul realizării ordinii, în
avantajul şi consensul tuturor celor interesaţi;
c. acţiunea de emitere a unor documente tehnico-juridice referitoare la calitatea
produselor;
d. acţiunea de emitere a unor documente de certificare a calităţii produselor.

3.2. Standardele sunt importante pentru expertiza merceologică deoarece:

a. sunt documente tehnico-juridice la care are acces toată lumea şi au circulaţie
internaţională;
b. se emit de un organism de stat şi din această cauză conţinutul lor are caracterul unei
legi;
c. sunt cele mai importante specificaţii în raport cu care se stabileşte nivelul calitativ al
produsului şi ca atare constituie elemente de referinţă în expertiză;
d. sunt documente tehnico-juridice formulate pe înţelesul tuturor, fapt pentru care sunt
uşor accesibile.

3.3. Care din următoarele afirmaţii este adevărată şi completă?

a. Standardele sunt obligatorii;
b. Standardele sunt obligatorii de drept dar nu sunt obligatorii de fapt;
c. Standardele în general nu sunt obligatorii de drept, dar ele sunt obligatorii de fapt
existând şi unele standarde obligatorii de drept;
d. Standardele nu sunt obligatorii de drept, dar sunt obligatorii de fapt, iar unele standarde
devin obligatorii de drept prin prevederi ale unor reglementări sau legi.

3.4. Standardele de produse cuprind:

a. caracteristicile pe care produsul sau grupa de produse trebuie să le aibă pentru a
asigura satisfacerea clienţilor;
b. produse din diferite clase care se recomandată a fi fabricate şi comercializate;
c. produse din diferite clase care sunt admise a fi fabricate şi comercializate;
d. caracteristicile prin care produsul sau grupa de produse poate să dăuneze sănătăţii
consumatorului.

3.5. Codurile de bună practică sunt:

a. documente care prescriu reguli pentru desfăşurarea comerţului în vederea satisfacerii
cerinţelor clientului;
b. documente care recomandă modul de desfăşurare a activităţii practice de educare a
viitorilor specialişti;
c. documente care prescriu reguli sau proceduri pentru proiectarea, fabricarea şi
comercializarea produselor alimentare, în vederea asigurării consumatorului;
d. documente care recomandă reguli sau proceduri pentru proiectarea, fabricarea,
instalarea, întreţinerea sau utilizarea echipamentelor sau produselor.

Capitolul 4.

4.1. Dreptul de proprietate industrială se referă la:

a. normele juridice care reglementează creaţiile intelectuale industriale şi semnele
distinctive ale activităţii industriale;
b. normele juridice care reglementează deţinerea capacităţilor de fabricaţie industrială;

143
 c. normele juridice care reglementează deţinerea şi circulaţia juridică a fondurilor fixe cu
caracter industrial;
d.normele juridice care reglementează drepturile de autor.

4.2. Cum se enunţă principiul priorităţii aplicat la invenţii?

a. Dacă mai multe persoane au creat independent una de alta aceeaşi invenţie, dreptul de
proprietate aparţine celui care a realizat primul invenţia;
b. Dacă mai multe persoane au creat independent una de alta aceeaşi invenţie, dreptul de
proprietate aparţine celui care a aplicat primul invenţia;
c. Dacă mai multe persoane au creat independent una de alta aceeaşi invenţie, dreptul de
proprietate aparţine celui care a imaginat primul invenţia;
d. Dacă mai multe persoane au creat independent una de alta aceeaşi invenţie, dreptul de
proprietate aparţine celui care a depus primul o cerere de brevet de invenţie;

4.3 Ce este marca de fabrică?

a. Un semn distinctiv folosit pentru a deosebi produsele de calitate superioară de cele
inferioare;
b. Un semn distinctiv folosit de organizaţia de certificare a calităţii pentru a atesta un
anumit nivel de calitate al produsului fabricii;
c. Un semn distinctiv folosit pentru a deosebi produsele fabricii de cele identice sau
similare ale altor întreprinderi;
d. Un semn folosit de către societăţile comerciale pentru a se distinge de alte societăţi.

4.4. Indicaţia geografică este:

a. denumirea care serveşte pentru identificarea unui produs originar dintr-o ţară, regiune
sau localitate, în cazul în care o calitate, reputaţie sau alte caracteristici determinate pot fi
atribuite în mod esenţial acestei origini geografice;
b. denumirea care serveşte pentru identificarea unui produs originar dintr-o ţară, regiune
sau localitate, în cazul în care produsul este caracteristic pentru locul de origine;
c. denumirea care serveşte pentru identificarea unui produs originar dintr-o ţară, regiune
sau localitate, în cazul în care se obţine numai în locul indicat;
d. denumirea care serveşte pentru identificarea unui produs originar dintr-o ţară, regiune
sau localitate, în cazul în care aceea denumire a fost înregistrată la autoritatea
competentă.

4.5. În cadrul protecţiei indicaţiilor geografice,

a. producătorii autorizaţi să utilizeze o indicaţie geografică pentru vinuri sau alte băuturi
spirtoase pot interzice folosirea acestei indicaţii de către alţi producători pentru produse
care nu sunt originare din locul indicat, cu excepţia cazului că se specifică explicit
diferenţa faţă de produsul originar din locul indicat;
b. producătorii autorizaţi să utilizeze o indicaţie geografică pentru vinuri sau alte băuturi
spirtoase nu pot interzice folosirea acestei indicaţii de către alţi producători pentru
produse care nu sunt originare din locul indicat;
c. producătorii autorizaţi să utilizeze o indicaţie geografică pentru vinuri sau alte băuturi
spirtoase pot interzice folosirea acestei indicaţii de către alţi producători pentru produse
care nu sunt originare din locul indicat;
d. producătorii autorizaţi să utilizeze o indicaţie geografică pentru vinuri sau alte băuturi
spirtoase pot interzice folosirea acestei indicaţii de către alţi producători pentru produse
care nu sunt originare din locul indicat, cu excepţia cazului că originea reală este indicată
pe produs.

144
Capitolul 5.
5.1. Substituirea de produs ca sursă de litigii generatoare de expertize constă în:
a. livrarea de produse cu aceeaşi destinaţie şi preţ cu cele contractate, dar cu indici de
calitate diferiţi de cei specificaţi în contract;
b. livrarea de produse cu aceleaşi caracteristici de calitate şi indici de calitate, dar cu preţ
şi destinaţie care diferă de specificaţia din contract;
c. livrarea de produse cu aceiaşi indici de calitate şi preţ cu cei contractaţi dar cu
destinaţie diferită de specificaţia din contract;
d. livrarea de produse cu aceeaşi destinaţie şi aceiaşi indici de calitate cu cele prevăzute
în contract, dar cu preţ diferit de cel din contract.

5.2. Denaturarea produselor ca sursă de litigii generatoare de expertize constă în următoarele:

a. fabricarea şi comercializarea unor produse cu valoarea de întrebuinţare diferită de cea
contractată;
b. comercializarea unor produse provenite din alte surse decât cele stabilite;
c. comercializarea unor produse cu indicatori de calitate modificaţi;
d. fabricarea şi comercializarea unor produse ale căror caracteristici nu corespund
valorilor prescrise şi nu sunt în concordanţă cu preţul.

5.3. Depozitarea este una din etapele pe care marfa le parcurge în cursul circuitului
tehnic şi sursă potenţială de litigii. În care depozite se impune controlul periodic al
proprietăţilor mărfurilor depozitate?
a. În depozitele comerţului cu amănuntul;
b. În toate depozitele;
c .În depozitele comerţului cu ridicata;
d. În depozitele comerţului cu amănuntul şi cu ridicata.

5.4. Livrarea produselor este o sursă potenţială de litigii generatoare de expertize.

În comerţul internaţional, pentru prevenire unor litigii, trebuie să se ţină cont de
cutumele cu putere de lege pe traseul produsului?
a. Nu trebuie; este obligatorie respectarea legilor scrise adoptate de ţările
respective;
b. Da, trebuie respectate aceste cutume, împreună cu legislaţia internaţională
şi naţională respectivă;
c. Nu trebuie; se respectă legislaţia ţării producătorului;
d. Da, se respectă numai cutumele cu putere de lege, ele sunt mai importante
în zonele respective decât legislaţia naţională.

5.5. Pierderile din circuitul tehnic ca sursă de litigii:

a. nu prezintă interes din punct de vedere al expertizei;
b. numai pierderile care se datorează creşterii procentului de produse
necorespunzătoare peste limitele admise pot face obiectul expertizei;

145
 c. se încadrează în perisabilităţile naturale şi nu prezintă interes din punct de
vedere al expertizei;
d. sunt constituite din pierderi datorită modificării unor parametri ca
umiditatea şi temperatura, altor perisabilităţi, creşterii procentului de produs
deteriorat şi pot face obiectul expertizei.

Capitolul 6.
6.1. Pentru livrarea şi recepţionarea unor mărfuri calitativ necorespunzătoare,
răspunderea legală este a:
a. furnizorului;
b. beneficiarului şi furnizorului;
c. beneficiarului;
d. beneficiarului şi OPC-ului.

6.2. Cum se procedează dacă la destinaţia mărfurilor se constată abateri cantitative

sau calitative?
a. Expertul merceologic chemat la faţa locului va stabili ce este de făcut, funcţie de
situaţia constatată;
b. Se solicită prezenţa unei părţi neutre care să constate care este situaţia şi să stabilească
ce este de făcut;
c. Beneficiarul are obligaţia să-l înştiinţeze pe furnizor pentru ca acesta să trimită delegat
care să participe la verificarea produselor;
d. Beneficiarul are obligaţia să-l înştiinţeze pe cărăuş, pentru ca acesta să-şi asume toate
abaterile privind marfa transportată.

6.3. Microclimatul unui depozit este definit prin:

a. proprietăţile fizice ale aerului din depozit, gradul său de puritate, prezenţa altor factori
care pot influenţa păstrarea bunurilor din depozit;
b. proprietăţile fizice ale aerului din jurul depozitului, gradul său de puritate, prezenţa
altor factori care pot influenţa păstrarea bunurilor;
c. proprietăţile fizice şi chimice ale aerului care se aspiră în sistemul de ventilaţie în
vederea introducerii în depozit;
d. proprietăţile fizice şi chimice ale factorilor climatici, apă, aer, sol, din zona
depozitului.

6.4. Ce presupune regimul optim de păstrare a mărfurilor?

a. Realizarea unui mediu diferenţiat de păstrare funcţie de durata depozitării, depozitare
de lungă durată sau depozitare de scurtă durată;
b. realizarea unui echilibru între acţiunea factorilor interni şi a celor externi care
acţionează asupra mărfurilor;
c. asigurarea temperaturii cât mai scăzute, a aerului cât mai uscat şi a lipsei dăunătorilor
în spaţiile de depozitare.
d. Stivuirea corectă, alegerea cu grijă a vecinătăţilor produselor, lipsa mirosurilor străine.

6.5. Ce este maturarea?

146
 a. un proces biochimic complex în cursul căruia se îmbunătăţesc caracteristicile
organoleptice ale produselor respective;
b. un proces biochimic complex în cursul căruia se alterează caracteristicile organoleptice
ale produselor respective;
c. un proces biochimic complex care are loc în cursul depozitării peste termenul de
valabilitate al produsului respectiv;
d. un proces biochimic complex caracteristic alimentelor care are loc după ce au fost
păstrate o perioadă în condiţii necorespunzătoare.

6.6. Furnizorul, ca parte a circuitului tehnic-economic al mărfurilor, are următoarele obligaţii:

a. să pregătească corespunzător loturile pentru livrare, să expedieze mărfurile conform
contractului, să întocmească corect şi să ataşeze documentele de transport;
b. să pregătească corespunzător loturile pentru livrare, să expedieze mărfurile conform
contractului, să întocmească corect şi să ataşeze documentele de transport şi să respecte riguros
calitatea produselor potrivit prevederilor de contract;
c. să respecte riguros calitatea produselor livrate, conform contractului, aceasta este
singura răspundere fundamentală a furnizorului;
d. să predea marfa cărăuşului şi să respecte riguros calitatea produselor livrate.

6.7. În sensul legii, prin recepţie se înţelege:

a. executarea efectivă a identificării cantitative şi calitative a produselor de către delegaţii
părţilor contractante pentru a stabili dacă acestea corespund prevederilor contractuale;
b. executarea efectivă a identificării cantitative şi calitative a produselor de
către reprezentanţii furnizorului pentru a stabili dacă acestea corespund
prevederilor contractuale;
c. executarea efectivă a identificării cantitative şi calitative a produselor de
către delegaţii cărăuşului şi destinatarului pentru a stabili dacă acestea corespund
prevederilor contractuale;
d. executarea efectivă a identificării cantitative şi calitative a produselor de
către delegaţii furnizorului şi de către expert pentru a stabili dacă acestea
corespund prevederilor contractuale.

6.8. Scopul expertizării recepţiei este:

a. stabilirea calităţii reale a lotului de marfă supus recepţiei şi compararea cu
rezultatele recepţiei;
b. stabilirea calităţii reale a unui lot de marfă şi a factorilor care au produs
degradarea lui;
c. stabilirea factorilor care au generat degradarea unui lot de produse şi
stabilirea celor care se fac vinovaţi;
d. stabilirea factorilor care au generat degradarea unui lot de produse şi
stabilirea corectitudinii cu care a fost efectuată recepţia lotului.

6.9. Perisabilitatea mărfurilor

147
 a. este reducerea cantitativă care are loc în timpul fabricaţiei mărfurilor din
cauza acţiunii unor factori externi sau interni care modifică valoarea anumitor
proprietăţi specifice produselor.
b. este reducerea calitativă care are loc în timpul păstrării mărfurilor din
cauza acţiunii unor factori externi sau interni care modifică valoarea anumitor
proprietăţi specifice produselor.
c. este reducerea nivelului calitativ care are loc în timpul fabricaţiei
mărfurilor din cauza acţiunii unor factori externi sau interni care modifică valoarea
anumitor proprietăţi specifice produselor.
d. este reducerea cantitativă care are loc în timpul păstrării mărfurilor şi al
transportului din cauza acţiunii unor factori externi sau interni care modifică
valoarea anumitor proprietăţi specifice produselor.

6.10. Coroziunea este un fenomen de degradare a unor mărfuri depozitate

sau transportat. Ce este coroziunea?
a. distrugerea lemnului, metalelor, materialelor plastice sub acţiunea
oxigenului din aer în prezenţa umidităţii, precum şi sub acţiunea altor substanţe;
b. distrugerea metalelor şi nemetalelor sub acţiunea oxigenului din aer în
prezenţa umidităţii, precum şi sub acţiunea altor substanţe;
c. distrugerea metalelor sub acţiunea oxigenului din aer în prezenţa
umidităţii, precum şi sub acţiunea altor substanţe;
d. distrugerea materialelor plastice sub acţiunea oxigenului din aer în
prezenţa umidităţii, precum şi sub acţiunea altor substanţe;

Capitolul 7
7.1. Ce este falsificarea?
a. modificarea frauduloasă a sistemelor de obţinere a produsului;
b. modificarea frauduloasă a valorii de întrebuinţare a unui produs;
c. modificarea frauduloasă a eficienţei unui produs, a măsurii în care
valorifică resursele, a sistemele de etalare şi vânzare;
d. modificarea frauduloasă a preţului de vânzare a produsului.

7.2. Ce sunt înlocuitorii/surogatele?

a.Înlocuitorii sunt produse alimentare fabricate din materii prime şi auxiliare
ieftine, declarate, care imită caracteristicile generale ale produselor pe care le
substituie, iar surogatele sunt produse alimentare fabricate din materii prime şi
auxiliare ieftine, dar nedeclarate, care imită caracteristicile generale ale produselor
pe care le substituie;

148
 b. Înlocuitorii/surogatele sunt produse alimentare fabricate fraudulos din
materii prime şi auxiliare ieftine, care imită caracteristicile generale ale produselor
pe care le substituie;
c. Înlocuitorii sau surogatele sunt produse alimentare fabricate din materii
prime şi auxiliare ieftine, declarate, care imită caracteristicile generale ale
produselor pe care le substituie;
d. Înlocuitorii sau surogatele sunt produse alimentare fabricate din materii
prime sau auxiliare parţial degradate, care păstrează unele caracteristici generale
ale produselor pe care le substituie şi care nu dăunează sănătăţii.

7.3. Este legală utilizarea înlocuitorilor de produse alimentare?

a. Nu, utilizarea înlocuitorilor este interzisă de lege;
b. Da, utilizarea înlocuitorilor este permisă de lege, fără îngrădiri;
c. Da, utilizarea înlocuitorilor este permisă de lege, dacă producerea lor a
fost omologată;
d. Da, utilizarea înlocuitorilor este permisă de lege, cu condiţia să fie
certificaţi, să fie declaraţi şi marcaţi cu menţiuni şi semne distinctive.

7.4. Este permisă legal utilizarea aditivilor alimentari?

a. Da, utilizarea aditivilor alimentari este permisă de lege fără
îngrădiri;
b. Nu, utilizarea aditivilor alimentari este un abuz şi este interzisă de
lege;
c. Da, utilizarea aditivilor alimentari este permisă, dar limitat prin
normele de igienă a produselor alimentare;
d. Nu, dar în cazuri speciale normele permit folosirea unor aditivi
pentru corectarea unor defecte organoleptice ale alimentelor.

7.5. Ce sunt aditivii alimentari?

a. Componente utilizate pentru conservarea sau îmbunătăţirea calităţii
produsului alimentar, fără a-i altera natura şi fără a-i ascunde defectele sau defectele materiilor prime
folosite la prepararea lor;
b. Componente utilizate în procesul de fabricare a produsului alimentar, cu
scopul a-i diminua defectele sau defectele materiilor prime folosite la prepararea lor;
c. Componente utilizate pentru conservarea sau îmbunătăţirea calităţii
produsului alimentar;
d. Componente utilizate pentru uşurarea desfăşurării procesului de
fabricaţie a produsului alimentar, fără a altera natura acestuia.

149
 Rezultatele corecte ale testelor:
1.1c, 1.2d, 1.3a, 1.4c, 1.5a, 1.6d, 1.7c, 1.8a, 1.9a, 1.10b,
2.1a, 2.2d, 2.3b, 2.4c, 2.5d, 2.6b, 2.7c, 2.8c, 2.9c, 2.10b,
3.1b, 3.2c, 3.3d, 3.4a, 3.5d,
4.1a, 4.2d, 4.3c, 4.4a, 4.5c,
5.1a, 5.2d, 5.3c, 5.4b, 5.5d,
6.1b, 6.2c, 6.3a, 6.4b, 6.5a, 6.6b, 6.7a, 6.8d, 6.9d, 6.10c,
7.1b, 7.2b, 7.3d, 7.4c, 7.5a.

Pentru autoevaluare, la capitolele 1, 2, 6 fiecare răspuns corect este punctat

cu un punct, la capitolele 3, 4, 5, 7 fiecare răspuns corect este punctat cu două
puncte.
La examen fiecare răspuns corect va fi punctat cu un punct, testul fiind
alcătuit din întrebări identice şi/sau întrebări formulate similar cu cele din testele
de autoevaluare.

BIBLIOGRAFIA AFERENTĂ CAPITOLELOR

CURSULUI ID DE EXPERTIZĂ MERCEOLOGICĂ
Capitolul 1.
1.1. Klein L., „Expertiză merceologică”, Ed. Vasile Goldiş”, Arad, 1996;
1.2. Petrescu V., Pâslaru C., „Expertiză merceologică”, Academia de Studii Economice,
Bucureşti, 1991;

Capitolul 2.
2.1. Baron T., Isaic-Maniu Al., Tovissi T., Niculescu D., Baron C., Antonescu V., Roman I.,
„Calitate şi fiabilitate”, Ed Tehnică, Bucureşti, 1988;
2.2. Baron T., „Metode statistice pentru analiza şi controlul calităţii producţiei”, Ed. Didactică şi
Pedagogică Bucuresti, 1979 ;
2.3. Klein L., „Expertiză merceologică”, Ed. Vasile Goldiş”, Arad, 1996;
2.4. Maynard H.B., „Manual de inginerie industrială”, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1976;
2.5. Olaru M., „Managementul calităţii”, Ed. Economică, Bucureşti, 1999;
2.6. Olaru M., Schileru I., Băetoniu P., Pamfilie R., Părăian E., Purcărea A., „Fundamentele
ştiinţei mărfurilor”, Ed. Eficient, Bucureşti, 1999;
2.7. Parker G. W., „Costurile calităţii”, Ed. Codecs, Bucureşti,1998 ;
2.8. Redeş A., Petrscu V., Răducanu I., Pleşea D., A., „Merceologie industrială”, Ed. Eficient,
Bucureşti, 1999;

150
2.9. Stanciu I. „Calitologia ştiinţa calităţii mărfurilor. Bazele merceologiei” Ed. Oscar Print,
Bucureşti, 2002 ;

Capitolul 3.
3.1. Klein L., „Expertiză merceologică”, Ed. Vasile Goldiş”, Arad, 1996;
3.2. Olaru M., Schileru I., Băetoniu P., Pamfilie R., Părăian E., Purcărea A., „Fundamentele
ştiinţei mărfurilor”, Ed. Eficient, Bucureşti, 1999;
3.3. Redeş A., Petrscu V., Răducanu I., Pleşea D., A., „Merceologie industrială”, Ed. Eficient,
Bucureşti, 1999;
3.4. * * * „Catalogul standardelor române”, Ed. Tehnică, 1995;

Capitolul 4.
4.1. Băcanu I., „Firma şi emblema comercială”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
4.2. Klein L., „Expertiză merceologică”, Ed. Vasile Goldiş”, Arad, 1996;
4.3. Mihai L., Popescu R., „Dreptul proprietăţii industriale. Culegere de acte normative”, Ed.
Coresi, Bucureşti, 1995;

Capitolul 5.
5.1. Klein L., „Expertiză merceologică”, Ed. Vasile Goldiş”, Arad, 1996;
5.2. Petrescu V., Pâslaru C., „Expertiză merceologică”, Academia de Studii Economice,
Bucureşti, 1991;

Capitolul 6.
6.1. Klein L., „Expertiză merceologică”, Ed. Vasile Goldiş”, Arad, 1996;
6.2. Petrescu V., Pâslaru C., „Expertiză merceologică”, Academia de Studii Economice,
Bucureşti, 1991;

Capitolul 7.
7.1. Dumitrescu H., Milu C., „Controlul fizico-chimic al alimentelor”, Ed. Medicală, Bucureşti,
1997;
7.2. Dimitriu C., „Metode şi tehnici de control al produselor alimentare şi de alimentaţie
publică”, Ed. Ceres, Bucureşti, 1980;

7.3. Klein L., „Expertiză merceologică”, Ed. Vasile Goldiş”, Arad, 1996;
7.4. Petrescu V., Pâslaru C., „Expertiză merceologică”, Academia de Studii Economice,
Bucureşti, 1991;
7.5. Sârbu R., „Expertiză merceologică”, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2001;

151
7.6. Segal R., Barbu I., „Analiza senzorială a produselor alimentare”, Ed.Tehnică, Bucureşti,
1982;
7.8. * * * Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, Comisia interministerială de omologare a
produselor de uz fitosanitar, „Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizte
în România”, Bucuresti, 1996;

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ PENTRU CURSUL DE EXPERTIZĂ

MERCEOLOGICĂ

1. Baron T., Isaic-Maniu Al., Tovissi T., Niculescu D., Baron C., Antonescu V.,
Roman I., „Calitate şi fiabilitate”, Ed Tehnică, Bucureşti, 1988;
2. Baron T., „Metode statistice pentru analiza şi controlul calităţii producţiei”, Ed.
Didactică şi Pedagogică Bucuresti, 1979;
3. Băcanu I., „Firma şi emblema comercială”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
4. Dumitrescu H., Milu C., „Controlul fizico-chimic al alimentelor”, Ed. Medicală,
Bucureşti, 1997;
5. Enătescu A.M., Enătescu M.A., „Calitate, terminologie comentată”, Editura
Tehnică, Bucureşti, 2000;
6. Falniţă E., Munteanu V., Bizerea M., Băbăiţă C., „Bazele Merceologiei”, Ed.
Mirton, Timişoara, 1996;
7. Juran J.M., Grina Jr. F.M., „Calitatea produselor”, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1974;
8. Klein L., Ardelean D., „Lucrări practice de tehnologie industrială”, Univ. de
Vest Vasile Goldiş, Arad, 1995;
9. Klein L., „Expertiză merceologică”, Ed. Vasile Goldiş”, Arad, 1996;
10. Maynard H.B., „Manual de inginerie industrială”, Ed. Tehnică, Bucureşti,
1976;
11. Mihai L., Popescu R., „Dreptul proprietăţii industriale. Culegere de acte
normative”, Ed. Coresi, Bucureşti, 1995;
12. Olaru M., „Managementul calităţii”, Ed. Economică, Bucureşti, 1999;
13. Olaru M., Schileru I., Băetoniu P., Pamfilie R., Părăian E., Purcărea A.,
„Fundamentele ştiinţei mărfurilor”, Ed. Eficient, Bucureşti, 1999;
14. Pamfilie R., „Merceologia şi expertiza mărfurilor alimentare de export-
import”, Oscar Print, 1996 ;
15. Parker G. W., „Costurile calităţii”, Ed. Codecs, Bucureşti,1998 ;
16. Petrescu V., Pâslaru C., „Expertiză merceologică”, Academia de Studii
Economice, Bucureşti, 1991;
17. Redeş A., Petrscu V., Răducanu I., Pleşea D., A., „Merceologie industrială”,
Ed. Eficient, Bucureşti, 1999;

152
18.Sârbu R., „Expertiză merceologică”, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2001;
19.Segal R., Barbu I., „Analiza senzorială a produselor alimentare”, Ed.Tehnică,
Bucuresti, 1982;
20.Stanciu I. „Calitologia, ştiinţa calităţii mărfurilor. Bazele merceologiei” Ed.
Oscar Print, Bucureşti, 2002 ;
21.Vasiliu Fl., „Metode de analiză a calităţii produselor”, Ed. Ceres, Bucuresti,
1980; 22.* * * UNCTD/GATT-ISO „Manualul sistemului calităţii. Ghid pentru
implementarea standardelor internationale ISO 1900”, Ed. Tehnică, Bucuresti,
1996;
23.* * * „Catalogul standardelor române”, Ed. Tehnică, 1995;
24.* * * „Producerea, etichetarea, circulaţia şi comercializarea alimentelor.
Culegere de acte normative”, Ed. Meteora Press, Bucureşti, 2002;
25.* * * „Gidul consumatorilor”, Autoritatea Naţională pentru Protecţia
Consumatorilor, 2001
26.* * * Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, Comisia interministerială de
omologare a produselor de uz fitosanitar, „Codexul produselor de uz fitosanitar
omologate pentru a fi utilizte în România”, Bucuresti, 1996;
27.* * * Monitorul Oficial al României - Partea I Legi decrete, hotărâri şi alte acte,
1990-2003.

153