UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE LIMBI ŞI LITERATURI STRĂINE

ANUL I , SEMESTRUL II, GRUPA 7107
SPECIALIZAREA: FRANCEZĂ-ENGLEZĂ

DISCIPLINA:

ELEMENTE DE CULTURĂ ŞI
CIVILIZAŢIE CREŞTINĂ

TEMA:

CONSTANTIN CEL MARE

Coordonator ştiinţific,
Prof. univ. dr. MIHAIL SPĂTĂRELU

Student,
CONSTANTIN STUMBEA
 21.05.2011
CUPRINS

Pag.
CAPITOLUL I
VIAŢA ŞI DOMNIA LUI CONSTANTIN.............................................. 3
1. Naşterea.................................................................................................. 3
2. Fiu de împărat........................................................................................ 4
3. Lovitura de stat în Britannia................................................................ 4
4. Primele succese militare........................................................................ 4
5. Înfruntarea cu Maxentius (306-312).................................................... 4
6. Întâlnirea de la Milano (februarie 313)............................................... 5
7. Primul război contra lui Licinius (316)............................................... 6
8. Noile campanii contra barbarilor (319-323)........................................ 6
9. Al doilea război contra lui Licinius (324)............................................ 6
10. Constantin - singur împărat (324-337).............................................. 6
11. Conciliul de la Niceea (324)................................................................ 6
12. Instalarea la Constantinopol (330).................................................... 7
13. Inflexiunea creştină ăi pregătirea succesiunii (331-337).................. 7
14. Moartea lui Constantin (337)............................................................. 7

CAPITOLUL II
REGIMUL LUI CONSTANTIN............................................................. 8
1. Caesarii................................................................................................... 8
2. Reformele administrative...................................................................... 9
3. Reformele militare................................................................................. 10
4. Politica monetară................................................................................... 11
5. Constantin şi orasele............................................................................. 12

CAPITOLUL III
CONSTANTIN: ÎMPĂRAT SFÂNT (reformele religioase)................. 18

CAPITOLUL IV
CONCLUZII............................................................................................... 19

BIBLIOGRAFIE........................................................................................ 20

2
 CAPITOLUL I
VIAŢA ŞI DOMNIA LUI CONSTANTIN1

1.Naşterea
Flavius Valerius Constantinus, viitorul împărat „Constantin cel Mare”, s-a născut la
Naissus ( actualul Nis, in Serbia). Evenimentul s-a petrecut la 17 februarie 274. Tatăl său
era Flavius Constantius, un militar originar din Dardania. Nu a fost unicul său fiu, căci
Constantius a avut 7 copii. Mama sa se numea Elena, de origine din Drepana, in Bithynia.
A fost prima soţie a lui Constantius, fiind repudiată în 293, când acesta, promovat caesar a
trebuit să se căsătorească cu fiica lui Maximianus, Theodora. Ea a fost totdeauna apropiată
de Constantin în timpul domniei sale. Puţin după înscăunarea sa, în 306, fiul său o
onorează cu titlul de nobilissima femina, apoi, în 324, i-l conferă pe cel mai prestigios
dintre toate, cel de augusta. Moare spre 328-329, în culmea onorurilor, la mai mult de 80
ani.

1
ION BARNEA, OCTAVIAN ILIESCU; „Constantin cel Mare”, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică”, Bucureşti, 1982, pag. 27-54.

3
 2. Fiu de împărat
Constantin trebuie să fi avut 20 de ani în 293, atunci când tatăl său a fost numit de
Diocleţian pentru a-l seconda pe Maximianus în sânul tetrarhiei (sistem de guvernare iniţiat
de Diocleţian în urma căruia conducerea Imperiului roman a fost încredinţată unui colegiu
format din patru membri, în care doi aveau statutul de augustus, fiecare având în subordine
cate un caesar). Constanţius primi, o dată cu titlu de caesar şi supranumele de Herculius,
guvernarea provinciilor occidentale ale Imperiului: Britannia, Gallia, Hispania şi
Mauretania.
Constantin a făcut primii ani de armată în calitate de tribun. Diocleţian l-a chemat
la palatul său de la Nicomedia în momentul instaurării tetrarhiei, în 293. Avea atunci 20
ani şi o slabă experienţă militară. Este alături de Diocleţian atunci când acesta descinde în
Egipt, în 297, pentru a înăbuşi uzurparea lui Achilleus. Astfel, participă la asediul şi
cucerirea Alexandriei. În 302, este încă împreună cu Diocleţian în Palestina. În cursul
acestor ani, Constantin avansează în ierarhia militară şi câştigă în popularitate. În anul 303,
pe când creştinii erau acuzaţi că au dat foc palatului imperial din Nicomedia (pretext pentru
marea persecuţie din anii 303-304 dezlănţuită contra lor de către Diocleţian), Constantin se
afla de faţă, fiind martor la cele întâmplate.

3. Lovitura de stat în Britannia

Constantius purta porecla de „Chlorus”, ceea ce denota paloarea tenului său, el
având o sănătate fragilă. De altfel, el a murit de boală la Eburacum (York) la 25 iulie 306.
Chiar în ziua decesului august-ului, soldaţii au dat acest titlu lui Constantin. Şi nu
titlul de caesar, cum spune Zosimos. Această proclamaţie constituie o lovitură de forţă în
interiorul tetrarhiei, pentru că lui Galerius îi revenea alegerea noului august.
Odată proclamat împărat, moştenea de la tatăl său conducerea Britaniei şi a Galliei,
alegându-şi ca reşedinţă oraşul Augusta Treverorum.

4. Primele succese militare

Imediat dupa proclamarea sa britanică, Constantin trece Canalul Mânecii şi
conduce o campanie contra francilor. Câştigă cu această ocazie prima sa mare victorie.
Prin atacuri surpriză, devastează apoi teritoriul bructerilor (populaţie germanică aşezată
între râurile Rin, Ems şi Lippe). A fost încă un succes, deoarece, reîntors la Cologne
(Koln), el primi din partea învinşilor, în semn de supunere, nobili ostatici.
După acest succes militar a urmat o înţelegere cu Galerius, căzându-se de acord ca
tânărul Constantin să se mulţumească numai cu titlul de Caesar, în timp ce Flavius Severus
era promovat Augustus, dar adăgând la teritoriile pe care le stăpânea şi dioceza Spaniei.
În felul acesta tetrarhia lui Diocleţian fiind pentru a treia oară reconstruită, de data
aceasta cu Galerius şi Severus ca augusti şi Maximinus Daia şi Constantin, în calitate de
caesares (prima avusese loc în anul 293 – cu Diocleţian şi Maximianus, ca augusti şi
Galerius şi Constantius, ca caesares, iar la 1 mai 305 avusese loc a doua, cu Galerius şi
Constantius, ca augusti şi Maximinus Daia şi Flavius Severus, ca caesares).

5.Infruntarea cu Maxentius (306-312)

După tradiţie, portretele lui Constantin au fost trimise la Roma, unde au fost
expuse. Maxentius, fiul fostului tetrarh Maximianus, era şi el prezent. Este posibil că,
descoperind aceste portrete, aceasta să fi fost cuprins de o ambiţie similară, ceea ce l-a
determinat să ia titlul de prinţ. Tatăl său, Maximianus, care se retrăsese la unul din
domeniile sale, în Lucania, după abdicarea sa în 305, părăseşte viaţa privată şi-şi reia
activitatea politică alături de fiul său.

4
 La începutul anului 307, Constantin îl întâlneşte pe Maximianus în Gallia.
Constantin l-a copleşit cu daruri, iar Maximianus i-o va da în căsătorie pe fiica sa, Fausta,
sora lui Maxentius, atunci în vârstă de 7 ani. Această căsătorie întăreşte legitimitatea lui
Constantin, strângând şi mai mult legăturile sale cu Maximianus. Constantin este
recunoscut augustus la 25 decembrie 307.
Dezordinile din tetrarhie vor detemina organizarea la Carnuntum, pe Dunăre, a unei
conferinţe în noiembrie 308. Galerius îi aduce pe cei doi vechi augusti, Diocleţian şi
Maximianus. Diocleţian obţine de la colegul său mai vechi să se retragă din nou. În locul
său, Galerius l-a numit pe Licinius, în timp ce Constantin era admis în tetrarhie cu rangul
de caesar şi de „fiu de augustus”. Dar acesta refuză să asculte şi nu abandonează titlul de
augustus.
Relaţiile cu Maximianus se vor degrada, deoarece acesta, deşi abdicase încă o dată,
nu înceta de a ţese intrigi. Constantin îl asediază în Marsillia şi îl osândeşte la moarte
(sfirşitul lui 309 – începutul lui 310).
În anul 310, Imperiul ajungea să fie condus de 5 împăraţi cu titlul de augustus,
dintre care 4 legitimi: Galerius şi Maximinus Daia în Orient, Constantin şi Licinius în
Occident, şi al cincilea, ca uzurpator, Maxentius în Italia.
Constantin a încetat să se mai considere legat de dinastia Herculiană întemeiată de
Maximianus, pretinzând că prin tatăl său Constantius, descindea din Claudius al II-lea
Gothicus (268-270), pe al cărui tron îl moştenea de drept. Principiul tetrarhiei era înlocuit
astfel, de cel a monarhiei ereditare. În locul lui Hercules, Constantin îşi alegea ca protector
Sol invictus (soarele neânvins), zeu venerat în Gallia sub numele de Apollon
Maximianus fiind mort, Maxentius se proclama augustus şi se erijează explicit în
răzbunător al tatălui său. Decesele succesive ale lui Maximianus (310) şi Galerius (311) îl
vor determina pe Constantin să se considere singurul principe legitim în Occident şi să se
întoarcă împotriva lui Maxentius. Se pregăteşte să-l înfrunte recrutând în aceast scop
numeroşi soldaţi, celor din Britannia adăugându-li-se celţi şi prizonieri germani . Această
armată trece Alpii, Constantin lăsând intacte oraşele care i se predau, precum Milano, şi
distrugând pe cele care i se opuneau. Obţine numeroase victorii asupra trupelor lui
Maxentius : aprope de Torino, apoi la Verona. Itinerariul lui Constantin relevă strategia sa :
în loc de a merge direct spre Roma el a supus mai întâi, înaintând în marş forţat, oraşele
din câmpia Padului, de la Torino la Aquilea. Numai după ce şi-a asigurat spatele a pornit
spre Roma.
Înainte de bătălia decisivă cu Maxentius, se povesteşte despre apariţia pe cer ziua,
în amiaza mare, deasupra soarelui, a unei cruci luminoase împreună cu inscripţia: ”Prin
aceasta vei învinge”(apariţie văzută de Constantin şi armata sa în Gallia în drum spre
Italia), iar noaptea i s-ar fi arătat lui Constantin, Hristos, poruncind să facă un steag
(labarum) cu semnul văzut.
La 28 octombrie 312 are loc bătălia zisă „de la Podul Milvius” în care Maxentius
îşi pierde viaţa. A doua zi, Constantin intră în Roma, iar Senatul îl întâmpină conferindu-i
epitetul de Maximus, ceea ce făcea din el primul augustus.

6.Întâlnirea de la Milano (februarie 313)

Cei doi augusti Constantin şi Licinius se întâlnesc la Milano în februarie 313,
redactând cu această ocazie o faimoasă scrisoare care reafirma libertatea cultelor şi
restituia bunurile Bisericii creştine şi cerea punerea ei în aplicare în provinciile unde
Maximinus Daia (cel de-al treilea moştenitor al tetrarhiei) încă nu îl respecta.
Constantin s-a dus ulterior la frontiera Rinului, unde a repurtat noi succese
împotriva francilor, fiind astfel stăpân în Occident. După înfrângerea şi dispariţia lui
Maximinus Daia (august 313), Licinius rămâne stăpân în Orient.

5
 7.Primul război contra lui Licinius (316)
În cursul toamnei 316, un prim conflict îi va opune pe cei doi împăraţi. Licinius
impusese în Iliria pe unul dintre apropiaţii săi, Bassianus, cu titlu de caesar. Constantin
foloseşte ca pretext un complot al lui Bassianus pentru a-l elimina şi încearcă o pătrundere
în Iliria. Ciocnirea a avut loc în Pannonia şi în Thracia, miza rivalităţii dintre cei doi
augusti. Într-o primă fază, armata lui Licinius a fost pusă pe fugă la Cibalae (8 octombrie) ;
Licinius este învins a doua oara pe Campus Ardiensis, în Thracia, în urma unei bătălii
pustiitoare. Cei doi împăraţi se întâlnesc la Serdica la 1 martie 317 pentru a pecetlui
înţelegerea lor: Licinius cedează lui Constantin diocezele Pannonia şi Macedonia, dar în
schimb păstra Thracia în stăpânirea sa.

8. Noile campanii contra barbarilor (319-323)

Constantin îi învinge în 321 pe sarmaţi, care trecuseră Dunarea, apoi în 323 pe goţii
regelui Rausimod. Constantin cade asupra ariergărzilor atunci când barbarii asediau un
oraş. Numeroşi prizonieri goţi au fost distribuiţi oraşelor.

9. Al doilea război contra lui Licinius (324)

Relaţiile dintre Constantin şi Licinius se vor deteriora din nou în anii 320-324. Mai
întâi, pentru că augustul Constantin încalcase domeniul colegului şi cumnatului său,
lansând campania contra goţilor în Moesia Secunda. Apoi, pentru că Licinius încetase să
mai aplice prevederile scrisorii de la Milano şi intensificase persecuţiile contra creştinilor.
Armata lui Constantin, număra 120.000 infanterişti, 10.000 soldaţi călări şi 200
corăbii de război comandată de fiul său Crispus; cea a lui Licinius număra 150.000 de
infanterişti, 15.000 cavaleri şi 350 corăbii de război.
Armatele celor doi se infruntă aproape de Adrianopol, trupele liciniene cedând la
data de 3 iulie 324. Licinius se retrage în Bizanţ, pe care Constantin îl asediază. Constantin
învinge ceea ce mai rămăsese din armata lui Licinius la Chrysopolis (18 septembrie).
Asediat în Nicomidia, Licinius se supune şi trimite purpura sa lui Constantin. Acesta îl
trimite la Tesalonic, unde a fost sugrumat după puţin timp.

10.Constantin - singur împărat (324-337)

Data de 324 constituie o cotitura în domnia lui Constantin. Victoria sa asupra lui
Licinius îi permite într-adevăr să devină singurul august al Imperiului şi să-şi extindă
autoritatea şi asupra părţii orientale.
Prevederile scrisorii de la Milano vor fi definitiv aplicate şi în Orient. În ochii
creştinilor din vechiul domeniu al lui Licinius, Constantin apare deci ca un eliberator.
324 a fost de asemenea anul în care el descoperă interesul strategic al aşezării
Bizanţ. Aici va decide crearea unui oraş care să-i poarte numele şi începe consacrarea
aşezării.

11. Conciliul de la Niceea (324)

Instalat la Nicomedia, Constantin ia cunoştinţă imediat de „discordia civilă”
provocată în Orient de tezele preotului Arius (arianismul este doctrina religioasă care
neagă identitatea de substanţă dintre Hristos şi Dumnezeu). De asemenea, el află că
bisericile creştine nu sărbătoresc Paştele la aceeaşi dată. Cu scopul declarat de a restabili
unitatea, el convoacă la Niceea pe episcopii din întregul Imperiu pentru a organiza un
conciliu. Acesta se ţinu din mai pâna în iulie 325 şi reuşi să condamne ideile lui Arius şi să
se dea o sentinţă de exil pentru el şi episcopii care îl susţineau.

6
 Cu această ocazie s-a stabilit ca Paştele să fie sărbătorit de toţi creştinii în prima
duminică după lună plină ce urmează echinocţiului de primăvară, urmând ca acesta să se
amâne pentru duminica următoare dacă ar fi coincis cu cel evreiesc; stabilirea datei şi
comunicarea ei celorlalţi creştini revine episcopului de Alexandria, prin epistole pascale -
acest oraş fiind considerat centrul cunoştinţelor astronomice. Din cauza ciclului pascal în
uz şi a diferenţelor în ceea ce priveşte echinocţiul de primăvară, în Orient la 21 martie, iar
în Apus la 18 martie, momentul sărbătoririi Paştelui a variat şi după această dată.

12. Instalarea la Constantinopol (330)

Inaugurarea Constantinopolului, la 11 mai 330, va prilejui solemnităţi după
ritualurile pe care le presupuneau fondarea oraşelor în tradiţia romană. Acestea încep
printr-o procesiune spre forumul lui Constantin. Apoi se aşeza o statuie a împăratului în
vârful coloanei de porfir care se ridica în centrul său. Urma apoi o ceremonie în cursul
căreia era prezentată o statuie de lemn aurit a lui Constantin, purtând de asemenea o Tyche
(zeiţa destinului, hazardului şi norocului) a oraşului.

13. Inflexiunea creştină şi pregătirea succesiunii (331-337)

Începând cu 331, Constantin optează pentru un creştinism mai puţin tolerant,
aceasta ca urmare a influenţei episcopilor care se găseau în anturajul său: cei doi Eusebius,
respectiv episcopii de Nicomedia şi de Cesareea.
Dupa numirea nepotului său Dalmatius în calitate de caesar în 335, Constantin a
avut în permanenţă patru caesari sub autoritatea sa, care erau numiţi fiecare într-o regiune
a Imperiului, fapt ce indica pregătirea succesiunii sale. Constantin al II-lea trebuia să-i
succeadă ca augustus. Constantiu al II-lea, Constans şi Dalmatius rămâneau caesari.
Ultimii trei ani ai domniei sunt marcaţi de pregătirile de război contra perşilor.
Regele Sapor al II-lea ducea o politică de cucerire, şi ocupase în 331 Armenia, care era
creştină.
14. Moartea lui Constantin (337)
Constantin sărbătoreşte Paştele la 3 aprilie 337 la Constantinopol. Cade bolnav
aproape imediat şi se duce la Thermele Pithiei, apoi la Helenopolis, unde a fost cuprins de
o puternică febră. Moare spre amiază, în 22 mai 337, nu departe de Nicomedia (Izmit-ul de
azi). Înainte de a muri este botezat de Eusebius de Nicomedia.

7
 CAPITOLUL II
REGIMUL LUI CONSTANTIN2

1.Puterea imperială
a)Caesarii
Constantin restaurează o monarhie de tip dinastic. Reluând o veche tradiţie, el
conferă titlul de Caesari fiilor săi: la 1 martie 317 lui Crispus, în vârstă de 14 ani, şi lui
Constantin cel Tânăr, încă bebeluş; apoi în 324 lui Constantius şi în 333 lui Constans. În
335 el conferă acest titlu şi nepotului său Dalmatius.
Titlul de ceasar a fost astfel atribuit copiilor de la cea mai fragedă vârstă. Aceasta
indica obiectivul lui Constantin: stabilirea moştenitorilor prezumtivi şi asigurarea
continuităţii dinastice a bărbaţilor din ginta Flavia. Caesarii au fost trimişi în reşedinţe
aflate fiecare în altă regiune a imperiului: Crispus în Galia, Constantin, apoi Constans în
Italia, Constantius în Orient, Dalmatius în Illyricum. Se schiţa astfel, spre 335, o
prefigurare a hărţii succesorale pe care Constantin urma să o impună. Vârstnicul
Constantin al II-lea era destinat să-i succeadă ca augustus, cei doi fraţi mai mici şi vărul
său urmând să-i fie caesari.
b).Curtea
Constantin a dat maiestăţii imperiale un caracter mai impunător. În afară de
diademă, ca semn al consacrării, monedele dintre anii 330-333 îl reprezintă pe împărat
încoronat de o mână divină care ţâşneşte din cer. Titlul de imperator Caesar a fost înlocuit
treptat cu cel de Dominus noster. A renunţat la titlul de invictus, dar a păstrat pe cel de
victor, adăugându-i şi pe cel de triumphator.
Curtea lui Constantin imita pe cea a suveranilor orientali. Cubiculum, camera de
culcare a împăratului şi a familiei sale, a fost încredinţată pazei eunucilor. Superiorul
eunucilor, praepositus sacri cubiculi, era în grad egal cu miniştrii, era şef peste primicerius
sacri cubiculi, care avea sub ordinele sale pe toţi sclavii împăratului, era şef peste
îngrijitorul garderobei imperiale (sacra vestis) şi peste cei treizeci de silentiarii conduşi de
trei decurioni, ce vegheau la liniştea şi ordinea locurilor unde era prezent împăratul.
c).Consistoriul
c1) Comites consistorii
Vechiul consiliu al împăratului (consilium principis), un fel de consiliu de coroană
cu caracter temporar, a fost transformat într-o instituţie permanentă, cunoscută sub numele
de sacrum consistorium. Membrii consistoriumului (comites consistorii) erau aleşi de
împărat dintre cei mai înalţi funcţionari ai administraţiei centrale. Comites erau împărţiţi în
trei grupuri: cei care se ocupau cu supravegherea unor servicii centrale, cei care erau
trimişi în provincie ca delegaţi ai împăratului (missi dominici) pentru a controla
administraţia locală şi cei care erau însărcinaţi cu comandamente speciale în armata de
companie (comites rei militaris).
c2) Magister officiorum
Prefecţii pretoriului au fost eliminaţi din consiliul imperial, locul lor a fost luat de
magister officiorum, şeful cancelariei imperiale începând din anul 320. I s-a încredinţat un
loc permanent în cadrul consistoriului, urmând prefectului pretoriului la conducerea
arsenalului armatei şi răspunzând de securitatea personală a împăratului, având sub
comanda sa regimentele de gardă călare create de Constantin, numite scholae palatinae.
De asemenea deţinea titlurile de ministru al afacerilor externe şi mare maestru de
ceremonii al curţii imperiale. În sfârşit, magister officiorum exercita funcţia de organ

2
ION BARNEA, OCTAVIAN ILIESCU; „Constantin cel Mare”, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică”, Bucureşti, 1982, pag. 55-67.

8
suprem de control asupra întregii administraţii şi în special asupra administraţiei
prefecturilor.
c3) Chestorul palatului
După magister officiorum, cel mai înalt funcţionar în administraţia centrală era
quaestor sacri palatii. El redacta discursurile, legile şi răspunsurile la cereri, era
reprezentantul sau locţiitorul împăratului în problemele juridice, iar într-o perioadă mai
târzie contrasemna edictele imperiale.
c4) Notarii
Notarii asistau la şedinţele consistoriului, unde luau note în calitate de secretari.
Toţi la un loc formau un grup aparte – schola notariorum, ai cărei membrii purtau grade
militare de tribuni şi protectores domestici, având ca şef pe cel mai vechi dintre ei, ce era
subordonat direct împăratului.
c5) Ministrul de finanţe şi administratorul curţii imperiale
După magister officiorum şi quaestor sacri palatii, cei mai înalţi în grad dintre
membrii permanenţi ai consistoriului erau comes sacrarum largitionum – ministrul de
finanţe şi comes rerum privatarum – adminstratorul patrimoniului particular al împăratului.
Ei aveau ca subalterni pe aşa numiţii rationales şi magistri rei privatae. Toţi erau
consideraţi funcţionari ai curţii imperiale şi erau cunoscuţi sub numele de palatini.
Bunurile rămase fără moştenitori sau cele confiscate în urma unor sentinţe penale şi
care mai înainte treceau în patrimoniul public (fiscus), erau atribuite domeniilor curţii
impperiale (res privata).

2. Reformele administrative
a) Restructurarea elitelor
a1) Senatul
În timpul tetrarhiei, aparatul de stat şi armata erau în mâinile cavalerilor, care aveau
rangul de perfectissimi. Constantin decide să sporească Senatul de la 600 la 2000 de
membri. Era prima sa modificare de efectiv după Augustus, cu trei secole şi jumătate
înainte. În acest scop, Constantin a recrutat masiv dintre perfectissimi care vor fi înnobilaţi
prin includerea lor în Senat. S-a creat Senatul din Constantinopol, ceea ce a avut ca efect
fracţionarea aristocraţiei Imperiului, această fragmentare pregătind fără nici o îndoială
împărţirea Imperiului în două.
a2) Prefectul capitalei
Roma şi Constantinopolul ieşeau de sub jurisdicţia prefecţilor pretoriului, fiind
supuse câte unui prefect al capitalei (praefectus Urbi). În ierarhia funcţionarilor imperiali
perefcţii celor două capitale veneau imediat după prefectul pretoriului, socotit omul de
încredere al împăratului. Praefectus Urbi era reprezentantul Senatului şi al ordinului
senatorial, cel mai înalt funcţionar roman şi singurul funcţionar imperial care nu purta
uniforma militară, ci costumul civil, toga. Prin intermediul lui, împăratul ţinea legătura cu
senatul. El îndeplinea funcţia de judecător, era însărcinat cu menţinerea ordinii publice şi
cu aprovizionarea economică a oraşului (monitoriza comerţul şi meşteşugurile existente în
oraş).
b) Reforma progresivă a prefecturii pretoriului
Între 318 şi 331, Constantin recurge la o reformă de mare amploare – cea a
prefecturii pretoriului (pretor = magistrat cu rang imediat inferior consulului, având
atribuţii judecătoreşti). Prefecţii pretorului (şefi ai cartierului general al împăratului, având
atribuţii militare, fiscale, judiciare şi administrative), care erau unul sau doi, au văzut rolul
lor crescând în cursul secolului al II-lea, până la punctul de a deveni adjuncţii împăratului.
Constantin îi îndepărtează de Palat şi modifică atribuţiile lor (erau judecători de apel,
răspundeau de ordinea publică, de supravegherea corporaţiilor meşteşugăreşti şi a pieţelor,

9
de fixarea, reparizarea şi perceperea impozitului financiar, de plata salariului funcţionarilor
şi de aprovizionarea armatei), aceştia pierzându-şi toate funcţiile militare. Noii prefecţi ai
pretoriului au devenit demnitari exclusiv civili, ei trebuind totuşi să plătească şi să
aprovizioneze armata. S-a văzut în această separare una din cauzele disfuncţionalităţii
armatei romane după 330.
Constantin dezvoltă astfel o aristocraţie de funcţii. De acum înainte, nu nobleţea va
permite accesul la posturi, ci invers. În felul acesta societatea constantiniană a devenit
rezultatul unei veritabile revoluţii, care a pus meritul şi serviciile aduse mai presus de
criteriul naşterii.

3. Reformele militare
a) Recrutarea barbarilor
În 306, Constantin moştenea armata de campanie a tatălui său. Ea era compusă din
trupele din Britannia şi cele de pe Rin. Pentru a-l înfrunta pe Maxentius, el a trebuit să
mărească sensibil efectivele sale, ceea ce procedura ordinara de recrutare nu-i permitea. El
înrolează atunci prizonieri barbari în armată, care apoi au jucat un rol deloc neglijabil în
victoriile sale italiene din 312.
b) Începuturile reformei
Au constat în aceea, că se confereau scutiri fiscale şi avantaje soldaţilor activi şi
veteranilor, dar diferenţiat în funcţie de corpurile de trupe cărora le aparţineau. Acesta este
esenţialul reformei militare a lui Constantin: o nouă ierarhizare statutară a armatei.
c) Suprimarea corpurilor de elită ale Romei
A treia măsură militară a lui Constantin datează din toamna lui 312. Îndată după
intrarea sa în Roma, ordonă dizolvarea cohortelor pretoriene. Pretorienii, cândva unitaţi de
elită create de Augustus, au fost dezarmaţi, uniformele le-au fost reţinute şi cazărmile -
situate în nord-estul Romei - distruse. Constantin creează în locul lor scholae palatine,
recrutate dintre barbari, care vor constitui, cu protectores romani, comitatus-ul său.
d) Flota
Flota a jucat un rol determinant în victoria lui Constantin asupra lui Licinius. Iar
posibilităţile portuare oferite de Cornul de Aur au cântărit mult în alegerea Bizanţului
pentru construirea Constantinopolului.
e) Comandamentul
Constantin procedează la o schimbare a înaltului comandament.
Trupele erau comandate de comites (comiti) la nivel de dioceză şi de duces (duci) la
cel de provincie. Principala inovaţie a lui Constantin a fost retragerea comandamentului
general al armatei prefecţilor pretoriului şi încredinţarea acestora unor magistri militium
(comandanţi de miliţii sau de soldaţi). Magister equitum deţinea de acum înainte comanda
cavaleriei, iar magister peditium pe cea a infanteriei.
Începând cu 325, armata constantiniană se diferenţiază net de cea din timpul lui
Diocleţian. Reformele lui Constantin au stabilit caracteristicile armatei romane a
Imperiului Târziu :
• structura piramidală ( magistri, comiti, duci) separată de puterile civile;
• ierarhizarea unităţilor în avantajul unităţilor de comitanteses;
• unităţi cu mici efective (câteva sute de oameni);
• recrutarea de soldaţi din rândul barbarilor.

10
 4. Politica monetară
a) Crearea unei monede de aur puternică şi durabilă: Solidus

Solidus
Constantin I, cel Mare

Crearea, apoi generalizarea solidus-ului sunt incontestabil marele eveniment

monetar al domniei. Această monedă a avut o longevitate excepţională, prima sa depreciere
datând de la mijlocul secolului al VI-lea. Aria de circulaţie a acestei monede se extinde
odată cu autoritatea lui Constantin pe cuprinsul întregului Imperiu.
Solidus-ul cântărea teoretic 1/72 dintr-o libră romană, adică 4,54 grame.
Constantin face din solidus un etalon indispensabil, asigurându-i circulaţia; nu
numai salariile funcţionarilor au fost evaluate şi plătite în solidi, dar şi impozitele şi taxele
urmau să fie plătite în această monedă.
Succesul său a avut totuşi o consecinţă neplacută: o mare parte a populaţiei
rămânea privată de folosirea acestei puternice monede. Ea nu-şi putea realiza modestele
schimburi decât cu monede din metal de calitate inferioară, a căror valoare se deprecia. Şi
dacă inflaţia a încetat pentru categoriile sociale înstărite, îmbogăţite cu ajutorul solidus-
ului, ea continua să-i sărăcească pe nevoiaşi. Lipsea o monedă intermediară de argint.
Constantin încearcă să suplinească această carenţă prin monedele divizionare, semissis,
care valorau o jumătate de solidus.
b) Emisiunile monetare ale lui Constantin
b1) Moneda de argint
Constantin a menţinut argenteus-ul lui Diocleţian (1/96 dintr-o libră) şi a bătut la
Trier, jumătăţi de argenteus. Către 320, el substituie argenteus-ului o noua piesă,
miliarensis. Mai întâi în greutate de 1/60 dintr-o libră, un miliarensis greu a fost emis la
1/72 dintr-o libră, începând cu 324. Paritatea sa cu solidus-ul era de 14 pentru 1. O altă
monedă de argint a fost creată în 324, siliqua. Aceasta avea acelaşi titlu ca şi vechiul
argenteus, adică 1/96 dintr-o libră, ceea ce îi conferea valoarea de trei sferturi dintr-un
miliarensis.
În ansamblu, emisiunile de argint au fost mai puţin numeroase decât cele de aur,
raţiunea principală fiind epuizarea minelor. Inventarierea bunurilor templelor din 331 a
permis refacerea stocurilor de aur şi argint, şi realizarea de noi emisiuni din aceste metale.
b2) Slăbirea monedelor de bilion
Monedele de circulaţie curentă erau piesele de bilon. Se numeau nummi sau folles.
Vechiul follis işi vede greutatea considerabil redusă între 307 (8,1 gr) şi 313 – 314 (3,4 gr),
înainte de a fi scos din uz în 318. Constantin şi Licinius au emis un altul sub numele de

11
nummus, dar pentru o valoare de 25 dinari (dinarul de argint nu mai mai avea curs ca
moneda, dar constituia încă o referinţă de cont). Această piesă de 2,6 g avea la origine un
diametru de 18-20 mm, dar în 336 greutatea şi dimensiunea sa au fost reduse (2 g şi 17
mm).
Principala consecinţă a politicii monetare a lui Constantin a fost de a înmulţi
cantitatea de aur aflată în circulaţie şi de a-i da o poziţie centrală în sistemul monetar.
b3) Impozitele
Constantin completează edificiul fiscal pus în aplicare de Diocleţian, întemeiat pe
capitatio-jugatio (impozit care se aplica pe cap de locuitor şi în funcţie de suprafaţa de
pământ cultivată) şi pe indiction. Dacă prima perioadă a domniei a fost una de clemenţă
fiscală, cu anularea restanţelor în Gallia, în schimb a doua perioadă dovedeşte o mai mare
rigoare.
În 312, intervalul între indiction-uri care era atunci de cinci ani, a fost extins la 15
ani. Verificarea cincinală a cadastrului se dovedise irealizabilă într-un răstimp atât de scurt.
Constantin sistematizează impozitele ocazionale: aurul coronar (aurum
coronarium), aurul ofrandelor (aurum oblaticium). Aurul coronar se percepea de la
conducătorii oraşelor. Era un fel de cadou obligatoriu. Aurul ofrandelor era de asemenea
un cadou, oferit de senatori cu ocazia aniversărilor imperiale.
Un nou impozit a fost creat între 314 şi 318: chrysargyron. Nu se ştie dacă
paternitatea îi revine lui Constantin sau lui Licinius. Totuşi, chiar dacă a doua ipoteză este
corectă, Constantin nu l-a abolit. Periodic, chrysargyron-ul era perceput o dată la fiecare
lustru – adică la fiecare patru ani – de la profesiunile comerciale. Pentru patru ani suma era
modestă, dar aceasta nu-l impiedica să fie impopular. După cum o indica numele său, el era
perceput în aur.

5. Constantin şi oraşele
Sursele literare şi epigrafice, dar şi vestigiile arhitecturale, îi conferă lui Constantin
imaginea unui împărat care a construit neîntrerupt.
Constantin a pus sub controlul fiscului finanţele oraşelor. Într-adevăr, el nu le mai
îngăduie libera administrare a veniturilor din taxe, vectigalia. Aceastea au fost de acum
înainte controlate de către comitele Darurilor Sacre (aceste comite coordonau trezoreria
imperială), care nu le înapoia decât sumele destinate încălzirii termelor şi întreţinerii
construcţiilor publice. Această măsură răpea oraşelor o parte din autonomia lor.
Încă de la proclamarea sa, Constantin dezvoltă o politică de construcţie, care a
înfrumuseţat oraşele unde a rezidat.
a) Trier
Cetatea Trier (actualmente oraş în vestul Germaniei în Renania – Palatinat) a fost
prima capitală a lui Constantin, între 306 şi 315. Ansamblul palatin conţinea reşedinţa
imperială şi, în nord, cea a împărătesei şi a lui Crispus. Cea din urmă a fost transformată în
biserică către 326. Sala de audienţă a împăratului era împodobită cu decoraţii luxoase.
Pardoseala era din dale hexagonale negre şi albastre. Până la nivelul superior al ferestrelor
pereţii au fost placaţi cu marmură policromă şi sticlă aurită. Plafonul era o îmbinare de
casete aurite, iar absida era acoperită cu aur şi mozaicuri. Cercetările au arătat de asemenea
că bazilica era încălzită, graţie canalizărilor incluse în pereţi. Terme (mai jos în imagine)
de mari dimensiuni - 245 m de la est la vest - au fost construite în colţul palatului.

12
 Termele imperiale din Trier

Celelalte, care existau deja aproape de porţile vestice, au fost restaurate. În fine, ca
elemente indispensabile ale vieţii urbane, au fost amenajate un amfiteatru de 22.000 locuri,
precum şi un circ pentru cursele hipice.

Aula Palatina(Basilika),construită în 310

b) Autun
Oraşul Autun (actualmente oraş în estul Franţei – Burgundia) cunoscuse
importante distrugeri în timpul uni asediu în 270 şi multe ruine nu fuseseră încă înlăturate.
Constantin vizitează oraşul în 311 şi îl înzestrează cu o nouă incintă fortificată. Oraşul
Augustodunum a cunoscut atunci o renaştere, sub noul nume de Flavia Aeduorum, ca
omagiu adus familiei împăratului binefăcător.

Teatrul roman din Autun

13
 c) Roma
Lucrările pe care Constantin le-a întreprins în oraşul etern demonstrează ele singure
că nu l-a uitat niciodată şi nici nu l-a ocolit. A mărit coloanele şi porticurile circului
(Circus Maximus) şi a construit noi terme la sud de cele ale lui Diocleţian. Şantierul unei
imense bazilica nova fusese deschisă de Maxentius în Forumul Roman. Constantin l-a
finalizat şi a aşezat aici statuia sa. O statuie colosală ale cărei părţi din piatră sunt bine
cunoscute: capul, un picior, un cot şi o mână sunt astăzi conservate în curtea Palatului
Conservatorilor, în Capitoliu.
Arcul de triumf a fost probabil inaugurat cu ocazia decenalelor în iulie 315.
Construit în apropierea amfiteatrului flavian - celebrul Colosseum – el a avut dimensiuni
niciodată atinse de un arc al lumii romane: 25 m înălţime. Era plasat pe itinerariul
cortegiilor triumfale: după Circus Maximus şi înainte de Via Sacra a Forumului Roman. O
recentă campanie de cercetări arheologice a dovedit că acest arc a fost rezultatul reutilizării
unui arc preexistent, el însuşi suferind mai multe modificări. Din epoca lui Constantin,
arcul prezintă în relief şase scene rectangulare ( 1 m pe 5,5 m pe flancuri ; 1m pe 6,5 m
pe faţade), care redau diferite episoade ale campaniei din 312 contra lui Maxentius: ieşirea
trupelor din Milano, cucerirea Veronei, bătălia de la Milvius, adventus-ul împăratului la
Roma, discursul său de la tribună şi congiarium-ul (distribuţie de daruri făcută poporului)
său de la 1 ianuarie 313. Celelalte basoreliefuri datează din epoca antoniană. Coloanele
sunt dominate de statuile dacilor mutate din Forumul lui Traian. Medalioanele de mai mult
de doi metri în diametru provin de la un arc din timpul lui Hadrian. Refolosirile sunt
coerente şi ansamblul apare ca o „îmbinare de sculpturi, ceea ce face din el un muzeu al
sculpturii romane oficiale” , după cum îl definea Filippo Coarelli.

Arcul lui Constantin

d). Marea creaţie : Constantinopol (324-330)

Într-unul din momentele campaniei sale victorioase contra lui Licinius, în 324,
Constantin decide crearea unei a doua Rome, care să-i poarte numele. Datorită Cornului de
Aur - la nord, Bosforului - la est şi Mării Marmara - la sud, locul oferea avantajul de a fi
peninsular. El constituia, în plus, o trecere obligatorie în drumul terestru ce lega
Occidentul de Asia Mică. Primele lucrări încep în 325. Lucrările de construcţie nu erau
încheiate în 330, atunci când Constantin hotărăşte să se stabilească aici. Dar esenţialul
structurii urbane era realizat. Acest esenţial consta în:
-Zidurile: cele care se întindeau pe coastă au fost prelungite spre vest şi un zid de
împrejmuire tăia peninsula de la nord la sud;

14
 -La sud-est a fost construit Palatul, care a fost legat de circ printr-o loja imperială,
Kathisma;
-La nord de această zonă a fost delimitat locul Augusteion, în care a fost ridicat
Milion-ul, o bornă asemănătoare miliarului din aur din Forumul Roman;
-De la Milion pleca spre est o mare stradă cu porticuri, Mese. Aceasta ajungea,
dupa 500 m de parcurs rectiliniu, în Forumul lui Constantin, care avea particularitatea de a
fi circular. Aici se ridica o coloană de porfir de o înălţime considerabilă: 50 metri.
Edictele vor pregăti cadrul instituţional al noii capitale şi-i vor conferi privilegii
juridice şi economice specifice pentru a atrage o populaţie cât mai numeroasă. În 330,
populaţia constantinopolitană era încă puţin numeroasă în raport cu suprafaţa oraşului.
Ceremoniile de inaugurare a Constantinopolului sunt bine cunoscute datorită lui Zosimos
şi a unei cronici anonime, Cronica pascală. Ele au avut loc la 11 mai 330.
Monumente istorice din Istanbul (Constantinopole) legate de perioada
constantiniană :

Centura zidurilor oraşului, partea dinspre continent. Prima incintă a fost ridicată de
Septimiu Sever la 300 metri vest de cea greacă străveche, în dreptul actualului pod Galata.
Constantin a extins suprafaţa oraşului şi a stabilit incinta la 2800 metri spre vest de cea
severiană. Traseul incintei actuale a fost stabilit în timpul împăratului Teodosie al II-lea
(408-450 d.H.), de când datează şi cea mai mare parte a zidurilor şi turnurilor păstrate,
fiind amplasată (prin extinderea oraşului) la 1500 de metri spre vest de cea constantiniană.
A fost reparată sau extinsă de diverşi împăraţi ulteriori.

15
 Centura maritima (şi ţărmul Bosforului). Zidurile maritime au fost ridicate în
diferite perioade, de diverşi împăraţi: Septimiu Sever, Constantin, Teodosie II.

Bazilica Sfânta Sofia (Ayasofia). Prima bazilică a fost sfinţită la 15 februarie 360 în
timpul împăratului Constantius al II-lea. Reconstruită în 415 şi ultima dată în 532-537
(după distrugerea în timpul răscoalei Nika), a devenit centrul vieţii religioase din întreg
Imperiul Bizantin. Mozaicurile păstrate în interior datează din diferite perioade post-
iconoclaste.

16
 Bazilica Sfânta Irina. Biserica exista în primele veacuri creştine, înainte de Edictul
de la Milan, sub forma unui mic sanctuar care a fost extins de Constantin şi dedicat Păcii
Divine. A fost catedrala oraşului până în anul 360, când a fost construită prima bazilică
Sfânta Sofia.
În bazilica Sfânta Irina s-a ţinut al doilea Sinod Ecumenic. Împreună cu Sfânta
Sofia constituiau "Marea Biserică" a reşedinţei Patriarhale, având acelaşi cler servitor.
După răscoala Nika (18 ianuarie 532) Sfânta Irina a fost reconstruită de către Justinian (tot
în 532), devenind - ca mărime - a doua biserică a oraşului.

17
 CAPITOLUL III
CONSTANTIN: ÎMPĂRAT SFÂNT (reformele religioase)3

Atât Biserica răsăriteană, cât şi cea apuseană îl consideră pe Constantin, pentru

faptele sale importante din punct de vedere religios, împărat sfânt (sărbătorit împreună cu
mama sa Elena la 21 mai); aceste fapte (reforme religioase) sunt următoarele:
1.Decretarea actului de libertate a credinţei creştine de la Milan din ianuarie 313.
2.Alegerea noii reşedinţe imperiale în inima creştinătăţii răsăritene (mai întâi la
Nicomedia = 324 - 330, apoi la Byzantion, viitorul Constantinopol).
3.Organizarea primului Sinod ecumenic (prezidat de însuşi Constantin), la Niceea
în anul 325, cu participarea tuturor Bisericilor (aici are loc condamnarea lui Arie şi a
ereziei lui; aici se stabileşte prima formă a Simbolului credinţei, Credeul sau Crezul).
4.Ajutorarea bisericilor şi clericilor creştini prin scutirea acestora de obligaţiile
municipale.
5.Înapoierea bunurilor confiscate bisericilor şi clericilor creştini, acordându-li-se
acestora şi dreptul de a primi donaţii.
6.Ajutorarea substanţială a episcopiilor pentru construirea unor biserici şi ajutorarea
clericilor.
7.Acordarea dreptului bisericilor de eliberare a sclavilor.
8.Acordarea dreptului episcopilor de a judeca pe toţi penitenţii care nu doresc să fie
judecaţi după legile statului.
9.Înlăturarea unor penalităţi extrem de barbare, contrare spiritului creştin, ca:
răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea, baia în plumb topit, folosirea animalelor
pentru sfâşierea condamnaţilor. De asemenea a interzis luptele în arenă.
10.Modificarea Dreptului privind familia, astfel: căsătoria trebuia făcută după
normele creştine; divorţul devine mai îngrădit; se pedepsesc adulterul şi violul; se intrezice
abandonarea sau vinderea copiilor; se iau măsuri de ajutorarea famililor sărace, a orfanilor
şi văduvelor.
11.Generalizarea zilei de repaus, Duminica („Ziua Învierii Domnului”), în tot
Imperiul Roman, în anul 321.
12.Baterea monedei în anul 317, care cuprinde şi hrisomul sau monograma lui
Hristos, simbol creştin ce se păstrează ulterior pe tot parcursul domniei lui.
13.Interzicerea „jertfelor” aduse zeilor, precum şi interzicerea statuilor acestora.
14.Transformarea templelor în biserici.
15.Acceptarea sfaturilor din partea mamei sale Elena, aceasta fiind total devotată
cauzei creştine (a descoperit locul Calvarului de pe Golgota şi Sfânta Cruce a
Mântuitorului la Ierusalim).
16.Acceptarea botezului creştin, chiar pe patul de moarte.

CAPITOLUL IV
3
AURELIA BĂLAN-MIHAILOVICI; „Istoria Culturii şi Civilizaţiei Creştine”, Editura
Oscar Print, Bucureşti, 2006, pag.125-131.

18
 CONCLUZII

Constantin a fost un om de stat de mare anvergură. Victoriile sale asupra lui

Maxentius, Maximianus şi Licinius dovedesc calităţile sale militare. Supranumele de
Victor pe care l-a adoptat in 324, reflecta o realitate: între 306 şi această dată, nu a
cunoscut înfrângerea pe nici un câmp de bătălie. Moştenind rezultatele victoriei lui
Galerius din 298, el menţine pacea cu perşii până în 337. Prin campaniile sale contra
barbarilor renani a apărat Imperiul până la mijlocul secolului al IV - lea, astfel că a doua
parte a domniei sale s-a caracterizat prin pace. Nu este deci exagerat să spunem, că a
restaurat Pax Romana. Sigur, în timp, aceasta a fost efemeră, dar Imperiul nu o mai
cunoscuse din timpul domniei lui Antonius Pius (138-161).
Constantin a fost de asemenea un abil diplomat. Maniera în care se foloseşte de
ambiţia sa personală în sânul unei tetrarhii nesigure este cea a unui fin strateg. El
mânuieşte când forţa, când compromisul. A fost de asemenea abil în maniera de legitimare
şi de întărire a propriei puteri. Încheie abile alianţe matrimoniale cu Maximianus, apoi cu
Licinius. În cele din urmă a făcut opţiunea creştină, din ce în ce mai vizibilă de-a lungul
anilor, care a fost de asemenea o adeziune personală treptată.
Constantin a fost şi un reformator al administraţiei, al armatei şi al societăţii. Prin
aceasta, el completează şi modifică opera întreprinsă de Diocleţian. Politica sa monetară a
combatut cu eficacitate inflaţia seculară, solidus-ul oferind o soluţie acolo unde Diocleţian
eşuase. Cât priveşte redobândirea prosperităţii, aceasta îi va oferi posibilitatea de a realiza
o operă apreciabilă de constructor.
Deplasarea spre Orient a centrului de greutate al Imperiului şi longevitatea
instituţiilor constantiniene au făcut ca adeseori să se spună că împăratul Constantin a fost
fondatorul Imperiului Bizantin. Constantin a fost un renovator al Imperiului roman, cum a
fost Augustus în timpul său. Cu elemente „vechi”, amândoi au făcut ceva „nou”.
Constantin a fost primul împărat creştin. Aderând la creştinism, Constantin a făcut
oarecum un rămăşag, anume că acesta avea să compenseze uzura vechilor religii publice şi
să-l susţină în dorinţa sa de renovare a imperiului. Dar indispensabila unitate a lipsit.
Constantin a avut, faţă de episcopi, accese de exasperare în faţa divergenţelor care alterau
unitatea bisericilor orientale. Politica sa faţă de arianism a fost oscilantă, dar ceea ce este
perceptibil este că hotărâse să realizeze unitatea, pe care o dorea prin reintegrarea lui Arius
în comunitatea creştină. Fără îndoială că a fost crâncen zguduit de acest insucces. Dar
rămăşagul nu a fost doar o decepţie. Dacă lipsa de unitate a fost o lipsă în regimul
constantinian, aceasta a dovedit o remarcabilă vitalitate.
Dacă regimul constantinian a fost autoritar, această autoritate s-a exercitat mai întâi
împotriva opresorilor locali, fie ei chiar şi agenţi imperiali sau episcopi. Acest simţ al
justiţiei a făcut incontestabil din Constantin un împărat luminat.
Printre împăraţii romani, Constantin (306-337) este o figură singulară. El a fost,
într-adevăr primul care a îmbrătişat creştinismul. Considerată, pe bună dreptate, un
eveniment crucial pentru istoria Imperiului roman, creştinarea lui Constantin a avut o
importanţă egală şi pentru Occidentul medieval şi pentru cel modern. Cu siguranţă aceasta
a reprezentat o cotitură importantă în istoria romană, unde întotdeauna Statul fusese
indisolubil legat de cultele fondate, potrivit legendelor mitice, de către regele Numa – rege
legendar al Romei, succesorul lui Romulus - în secolul al VII- lea î.Hr.
Faptul că împăratul Constantin a fost creştin nu a însemnat totodată şi triumful
creştinismului în Imperiu sub domnia sa. Acesta accede pur si simplu la o existenţă legală
şi beneficiază de libertatea cultelor instaurată în 311. Hegemonia sa nu va fi dobândită
decât mult mai târziu, la sfârşitul secolului al IV- lea şi începutul secolului al V- lea, când
legile l-au transformat în singura religie oficială, prin excluderea celorlalte.

19
V. BIBLIOGRAFIA

20
 1.ION BARNEA, OCTAVIAN ILIESCU; „Constantin cel Mare”, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică”, Bucureşti, 1982.
2.AURELIA BĂLAN-MIHAILOVICI; „Istoria Culturii şi Civilizaţiei Creştine”,
Editura Oscar Print, Bucureşti, 2006.
3.ro.orthodoxwiki.org
4.ro.wikipedia.org
5.www.crestinortodox.ro
6.www.colectzii.ro
7.ro.altermedia.info
8.www.odaiadesus.ro
9.www.sanatatea.ro
10.www.roportal.ro

21