Peter L. Berger, Samuel P.

Huntington: Many Globalizations: Cultural Diversity in the

Contemporary World, Oxford University Press, New York, 2003

Introducere

DINAMISMUL CULTURAL AL GLOBALIZĂRII

Peter L. Berger

Scopul acestei introduceri nu este de a rezuma conţinutul bogat şi eterogen al acestei

cărţi, ci de a prezenta o imagine de ansamblu a dinamicii culturale a globalizării în
măsura în care acest lucru îmi pare rezonabil la momentul actual. Cele mai multe dintre
materialele care fac posibilă conturarea acestei imagini de ansamblu provin din proiectul
de cercetare pe care se bazează cartea de faţă; însă, având în vedere faptul că acele
capitole despre diversele ţări studiate în cadrul proiectului se găsesc între coperţile cărţii
în discuţie, am renunţat la trimiterile anoste la aceste capitole.

Un coleg întrucâtva cinic remarca odată că ţinta oricărui demers critic este de a desfiinţa
o teorie sau alta. În acel caz era vorba de teoria mea. În timp ce ar fi o exagerare să susţin
că aveam o teorie a globalizării culturale, pot spune că aveam o imagine de ansamblu
asupra chestiunii şi am reuşit, mai mult sau mai puţin, să-l conving pe Samuel
Huntington, celălalt coordonator al proiectului, dar să conving şi colectivul internaţional
de cercetare să accepte imaginea mea de ansamblu ca punct de pornire pentru investigaţie
(sau, pentru a fi întocmai wissenschaftlich,1 ca set de ipoteze). Deloc surprinzător, de-a
lungul a mai mult de doi ani din timpul proiectului, cei mai mulţi dintre colaboratorii mei
au atacat întruna această imagine şi până la urmă a trebuit să fiu de acord cu majoritatea
criticilor aduse. Pentru mine, în orice împrejurare, trăsăturile de bază ale imaginii
originale

-1-

1 ştiinţific
au rămas intacte, dar în acelaşi timp imaginea a devenit mai complicată. Precum le spun
adesea studenţilor mei, una dintre bucuriile meseriei de sociolog (în opoziţie cu, să zicem,
cea de filosof sau teolog) este că te distrezi la fel de mult când ţi se dovedeşte că te-ai
înşelat, ca şi atunci când ţi se dovedeşte că ai dreptate.

Schema iniţială a proiectului era de genul celei adoptate de Toynbee, bazată pe provocare
şi răspuns. Se presupune că provocarea vine dintr-o cultură globală emergentă, cea mai
mare parte de provenienţă occidentală sau venind de-a dreptul din America, pătrunzând în
restul lumii atât la nivelul elitelor, cât la nivelul maselor. Răspunsul din partea societăţilor
ţintă este văzut apoi ca înregistrându-se pe o scară între acceptare şi respingere, cu poziţii
intermediare de coexistenţă sau sinteză. Cred că această schemă încă se susţine; totuşi,
trebuie adăugat un set mult mai variat de reacţii ale societăţilor ţintă, incluzându-le pe
cele iniţiate de guvernul fiecărei societăţi.

Am să mai fac câteva observaţii preliminare înainte de a trece la descrierea acestei

imagini mai complicate. Termenul “globalizare” a ajuns să posede o încărcătură
emoţională în discursul public. Pentru unii, termenul implică promisiunea unei societăţi
civile internaţionale, care să conducă spre o nouă eră a păcii şi a democraţiei. Pentru alţii,
implică ameninţarea unei hegemonii economice şi politice a Americii, a cărei consecinţă
culturală să fie o lume omogenizată, semănând cu un fel de Disneyland metastazat
(inspirat denumită, de către un oficial al guvernului francez, un „Cernobîl cultural”).

Este limpede pentru mine că deopotrivă promisiunii şi ameninţării le-a fost exagerată
amploarea, iar această perspectivă se datorează în mare parte imaginii complicate
rezultate din cercetarea noastră. Mai mult, nu exista nici un dubiu că transformările
economice şi tehnologice care dirijează fenomenul globalizării au creat probleme sociale
şi politice grave, cum ar fi bifurcaţia dintre învingători şi învinşi, atât între societăţi, cât şi
în interiorul lor, sau sfidarea noţiunilor tradiţionale de suveranitate naţională. Nu ne
putem ocupa de aceste probleme aici, deşi bineînţeles ele trebuie luate în considerare
datorită actualităţii conjuncturii pe care o reprezintă. Lucrarea de faţă se axează pe
dimensiunea culturală a fenomenului, iar „cultura” e înţeleasă aici în sensul ei sociologic
convenţional: drept credinţele, valorile şi stilurile de viaţă ale oamenilor de rând în
existenţa cotidiană.

Ceea ce este în general acceptat ca adevărat nu e întotdeauna greşit. Există într-adevăr o

cultură globală emergentă şi este într-adevăr, din punctul de vedere al originii şi al
conţinutului, de provenienţă americană în cea mai mare parte. America nu e singura sursă
a fenomenului, după cum voi încerca să evidenţiez pe parcurs, dar este cea mai
importantă şi cel mai probabil aşa va rămâne şi în viitorul apropiat.

-2-

Istoricul chilian Claudio Veliz a numit fenomenul „faza elenistică a civilizaţiei Anglo-
americane”, o sintagmă menită să îl ferească de lămuriri în termenii imperialismului.
Lumea semnificativă din acea perioadă a adoptat cultura greacă într-un moment în care
Grecia nu avea practic nici un fel de putere imperială; astăzi, deşi Statele Unite reprezintă
o mare putere, cultura lor nu este impusă celorlalte ţări prin mijloace coercitive.

Acum, ca şi atunci, limba reprezintă un factor crucial în această propagare culturală.

Principalul vehicul de răspândire al elenismului a fost greaca koine, adică greaca de bază,
greaca comună în care, nu tocmai întâmplător, a fost scris Noul Testament. Astăzi, limba
engleză, mai mult în forma ei americană, decât în cea britanică, e limba koine a acestei
culturi globale emergente. Indiferent care este viitorul puterii imperiale americane, nu
există nici un rival la orizont. Milioanele de oameni din întreaga lume care folosesc
engleza din ce în ce mai mult ca lingua franca fac acest lucru din motive practice. Tinerii
chinezi care importunează turiştii pentru a-şi îmbunătăţi engleza procedează astfel
deoarece vor să intre pe internet şi să-şi mărească şansele de a obţine un post bun, iar nu
pentru a-i citi pe Shakespeare sau Faulkner.

În plus, oamenii nu folosesc inocent o limbă. Fiecare limbă poartă cu sine o încărcătură
culturală de conotaţii cognitive, normative şi chiar emoţionale. Acesta este şi cazul limbii
americane, chiar şi dincolo de credinţele şi valorile difuzate prin mijloacele de
comunicare în masă. Să luăm în considerare numai construcţiile aparent fade ca
„preferinţă religioasă” sau „orientare sexuală”, sau exprimările de gen „Acest loc de
muncă nu mă reprezintă”, „Am nevoie de mai mult spaţiu în această relaţie” sau “Ai
dreptul la o opinie personală”.

Cultura globală emergentă este propagată prin mijloace atât elitare, cât şi populare. Se
poate spune că cel mai important vehicul elitar este ceea ce Samuel Huntington a numit
cu o formulă fericită “cultura Davos” (după summitul anual pe tema Economiei Mondiale
care s-a desfăşurat în staţiunea montană cu acelaşi nume din Elveţia), o cultură
internaţională formată din lideri financiari şi politici. Motorul său de bază este reprezentat
de afacerile internaţionale, acelaşi motor care guvernează şi globalizarea economică şi
tehnologică. Dar ar fi eronat să-i considerăm ca făcând parte din această cultură doar pe
cei câţiva care sunt invitaţi la Davos; există milioane de oameni de afaceri care ar dori să
fie invitaţi şi care se angajează în ceea ce sociologii numesc potrivit „socializare
anticipatorie”.

Există, de exemplu, o reţea globală de oameni tineri ambiţioşi în afaceri şi în profesiile

conexe care au apărut în fiecare dintre ţările studiate în cadrul proiectului nostru:

-3-

un gen de internaţională yuppie2 , ai cărei membri vorbesc fluent engleza, se îmbracă la fel
şi se comportă la fel, la muncă sau în timpul liber, şi, până la un punct, gândesc la fel – şi
speră că într-o zi vor pătrunde şi ei în categoria elitei. Însă, trebuie să fim prudenţi atunci
când presupunem că această omogenitate aparentă ar cuprinde întreaga lor existenţă. E
destul de clar că în cazul unora dintre ei chiar aşa se întâmplă, la bine şi la rău, sunt
cosmopoliţi până la capăt. Dar alţii stăpânesc o adevărată artă a compartimentării,
căutând să combine participarea la cultura globală a afaceriştilor cu vieţile personale
dominate de teme şi motive culturale foarte diferite. Va exista mereu o interogaţie de
ordin empiric legată de care dintre aceste două variante poate fi atribuită unui anumit
grup.

2 Yuppie = un tânăr profesionist, bine plătit, în special cineva care are un stil de viaţă modern (n. Tr.)
O comparaţie între Germania de est şi India ar fi interesantă din acest punct de vedere.
După unificare, o turmă de consultanţi în afaceri au descins în fosta Republică
Democratică Germană, dând lecţii şi sfaturi despre comportamentul ideal în noua
economie – mai exact despre cum să devii un wessi.3 Rezistenţa iritată a acelor indivizi
luase proporţii considerabile (incluzând aşa-numita nostalgie ossi), dar resursele culturale
pentru menţinerea sau construirea unor stiluri de viaţă alternative au fost infime.
În mod contrastant, în ciuda multitudinii de şcoli de afaceri şi de cursuri de pregătire care
să-i înveţe pe indieni cum să se comporte ca participanţi la economia globală, mulţi dintre
profesioniştii în calculatoare din Bangalore au reuşit în a combina această participare cu
un stil de viaţă dominat de valorile hinduiste tradiţionale.

Mai există un sector de elită al culturii globale emergente, aflat câteodată în raport de
convergenţă cu acea cultură a afaceriştilor, altădată în raport de tensiune cu aceasta. Acest
sector este reprezentat de globalizarea intelighenţiei occidentale; am numit-o nu prea
inspirat “cultura de club universitar”. Este răspândită de o varietate de vehicule: reţele
academice, fundaţii, organizaţii non-guvernamentale (ONG-uri), câteva agenţii
guvernamentale şi interguvernamentale. Şi acest sector caută şi creează pieţe de desfacere
peste tot în lume, dar produsele pe care le promovează nu sunt cele ale corporaţiilor
multinaţionale, ci idei şi comportamente inventate de intelectuali occidentali (majoritatea
americani), ca de exemplu ideologiile ce ţin de drepturile omului, feminism, ecologism şi
multiculturalism, precum şi politicile şi stilurile de viaţă care materializează aceste
ideologii.

La fel cum potenţialii participanţi – din Germania de est şi din India – la cultura elitei
oamenilor de afaceri trebuie să înveţe care sunt comportamentul potrivit şi opiniile
acceptate ale acestei culturi,tot astfel, mutatis mutandis, trebuie să facă şi cei care vor să
aibă succes în cultura elitei intelectuale. În plus, din moment ce aceasta din urmă

3Wessi /vɛsi/ ("westerner"= vestic ) este numele informal dat de cetăţenii Germaniei locuitorilor Germaniei
de vest, înainte de reunificare. Prin opoziţie, numele dat cetăţenilor din fosta Germanie de est e Ossi. Aceste
nume reprezintă diferenţele culturale decisive dintre cele două naţiuni germane. În unii dintre cetăţenii
Germaniei consideră aceste nume jignitoare, pentru majoritatea constituie parte din cultura germană. (sursa:
Wikipedia)
-4-

este prin definiţie mai ideologică decât lumea pragmatică a afacerilor, preţul admiterii în
cultura „de club universitar” este mai ridicat din punctul de vedere al impactului asupra
vieţii personale. Mai exact, un om de afaceri de succes din Europa de est se poate
comporta ca un american în sala de şedinţe, dar acasă, după o tradiţie indigenă, îşi poate
bate soţia şi le poate comanda copiilor săi ce să facă. Pe de altă parte, intelectualul est-
european care vrea să aibă o relaţie bună cu fundaţia Ford va trebui să fie precaut dacă
vrea să se menţină la un nivel comparabil în ce priveşte compartimentarea. Adesea, cele
două culturi se întrepătrund. Aşadar, corporaţiile angajează academicieni cu părul lung
pentru a-i învăţa pe angajaţii lor să înţeleagă noţiuni ca sensibilitate de ordin intercultural
sau de gen (în convingerea posibil greşită că acest fapt va spori productivitatea); de
cealaltă parte însă, activiştii drepturilor omului şi cei ecologişti ataca corporaţiile pentru
un tip sau altul de comportament neadecvat. Cele două culturi intră atunci în conflict.

Ceea ce poate fi numit în linii mari „ideologia sănătăţii”, avându-şi originile în clasa
intelectuală americană, s-a răspândit dincolo de graniţele acesteia pentru a afecta valorile
şi comportamentul unor grupuri tot mai mari de oameni, conducând chiar la activism
politic. Cultura oamenilor de afaceri a absorbit mult din această ideologie, iniţiind
programe de „wellness” şi încurajându-le pe cele de „fitness”. Din când în când, totuşi, se
iscă unele conflicte, cum ar fi ofensiva mişcării anti-fumat asupra industriei tabacului.
Povestea legislaţiei anti-fumat din Africa de Sud este instructivă în această privinţă.
Odată cu disoluţia regimului apartheid, la putere a venit un guvern dominat de oameni
care aveau o lungă şi constructivă relaţie cu ONG-urile occidentale.4 Legislaţia anti-
fumat (declarată cu mândrie a fi cea mai strictă din lume) a fost rezultatul direct al
schimbării guvernului – un rezultat bizar într-o ţară care se afla pe punctul de a fi lovită
de o epidemie catastrofică de SIDA. Este clar că acest demers nu a fost rezultatul unei
evaluări pragmatice a celor mai presante nevoi ale sistemului de sănătate din ţară, ci al
unei influenţe a culturii „de club universitar” dominate de Occident.

4 APÁRTHEID s.n. Politică de segregaţie rasială, practicată până în anul 1991 de guvernul Republicii Sud-
Africane împotriva populaţiei de culoare din ţară. – Din engl. apartheid.
Copyright (C) 2004-2009 DEX online.
Este interesant de analizat cele două culturi elitare în lumina unei mai vechi teorii neo-
marxiste a dependenţei. Culturile „Davos” şi cea de „club universitar” au propriile centre
„metropolitane” şi câte o „periferie” dependentă de acestea. Dar centrele celei dintâi nu
se mai află exclusiv în Occident. Există centre puternice şi în Tokio, Hong Kong şi
Singapore, iar Shanghai şi Bombay sunt, probabil, următoarele pe listă. Metropola
intelighenţiei globalizate este în mai mare măsură exclusiv Occidentală, chiar americană.
Aşadar, termenul „imperialism cultural”

-5-

trebuie mai degrabă atribuit străzii East 43rd, unde se află sediul impresionant al
Fundaţiei Ford, decât bastioanelor corporaţioniste de pe Wall Street şi Madison Avenue.
Trebuie să precizez că aceasta este o afirmaţie descriptivă, nu neapărat o judecată de
valoare. Influenţele provenite de la oricare dintre aceste adrese din Manhattan pot fi sau
criticate sau acceptate.

Însă, preponderenţa contribuţiei Statelor Unite în ambele elite este incontestabilă. De aici
reiese că cei mai importanţi agenţi ai globalizării sunt americani. James Hunter a descris
acest grup, pe ai cărui membri îi numeşte „cosmopoliţi parohiali”, ca fiind format din
oameni care se deplasează cu cea mai mare uşurinţă dintr-o ţară în alta, rămânând în
acelaşi timp într-un „balon” protector care îi apără de orice contact real cu acele culturi
indigene în care pătrund. În acelaşi timp, acest balon îi apără şi de îndoieli serioase
asupra activităţii lor. Hunter identifică acest gen de oameni deopotrivă în corporaţii şi în
ONG-uri, cu eventuala excepţie a celor angajaţi în eforturi de misionariat evanghelic.

Această descriere a lui Hunter a fost criticată, deoarece este posibil să-i fi lăsat pe
dinafară pe membrii mai rafinaţi din ambele elite. Cu toate acestea, reprezintă o descriere
plauzibilă a unui segment reprezentativ al oamenilor de afaceri şi al intelectualilor
angajaţi în activităţi de ordin global. Aceştia aduc aminte de faimosul vânzător al lui
Arthur Miller, care „călătoreşte cu zâmbetul pe buze şi pantofi lucioşi”— figură
americană prototipică. În comparaţie cu „misiunile civilizatoare” de dinainte (cum ar fi
cea britanică sau cea franceză, ca să nu mai vorbim de absolut deloc regretata misiune
civilizatoare sovietică), acest „imperialism cultural” american posedă un fel de aură de
inocenţă (nu neapărat demnă de apreciat), lucru care devine evident când aceşti oameni
sunt pur şi simplu surprinşi de reacţiile ostile la eforturile lor.

De departe, cea mai vizibilă manifestare a culturii globale emergente se întâlneşte în

vehiculul culturii populare. Aceasta este răspândită de companii de diferite genuri (cum
ar fi Adidas, McDonald's, Disney, MTV şi altele). Deşi controlul acestor companii este
deţinut de elite, cultura populară pătrunde în interiorul maselor de oameni din toată
lumea. Aria largă a acestei „pătrunderi” cu greu poate fi supraestimată. Să luăm ca
exemplu numai statistica următoare: în 1970, 10,3% dintre gospodăriile din Chile
deţineau un televizor; în 1999 procentajul era de 91,4. Cu toate că unele dintre
programele difuzate de televiziunea chiliană erau produse în ţară, cea mai mare parte a
conţinuturilor venea din afară, în special dinspre mass-media americană.

-6-

O mare parte din consumarea acestei culturi populare este probabil superficială, în sensul
în care ea nu are un efect puternic asupra convingerilor, asupra valorilor sau asupra
comportamentului oamenilor. În principiu, un individ ar putea să poarte blugi şi adidaşi,
să mănânce hamburgeri şi chiar să urmărească desene animate Disney, dar să rămână
perfect integrat într-o anume cultură tradiţională. Pe de altă parte, un locuitor al unui oraş
sărac din Chile purtând un tricou cu inscripţia „Make Love Not War”5 ar putea exprima o
schimbare semnificativă. La fel cum şi în cazul tinerilor din Chile care dansează frenetic
pe muzică rock implicarea în consumarea unui import cultural nu are loc fără consecinţe
semnificative asupra comportamentului sau a perspectivei (aşa cum bine au observat
„păzitorii” oficiali ai valorilor tradiţionale).

Aş sugera o diferenţiere între consumarea „sacramentală” şi „non-sacramentală”.

Teologia anglicană defineşte sacramentul drept semnul vizibil al unei graţii invizibile;
mutatis mutandis, definiţia se aplică şi în acest caz. O parte din consumarea culturii

5 Faceţi dragoste, nu război.

populare globalizate este destul de „non-sacralizată”. Parafrazându-l pe Freud, uneori un
hamburger este doar un hamburger. Dar în alte cazuri, consumarea unui hamburger, mai
ales când aceasta are loc sub semnul auriu al unui restaurant McDonald’s, este semnul
vizibil al participării reale sau imaginare în modernitatea globală. Cercetările asupra
restaurantelor McDonald’s din Asia Orientală, realizate de antropologul de la Harvard
James Watson şi de echipa lui (din care face parte şi Yunxian Yan) sugerează că există o
trecere de la consumarea „sacramentală” la cea „non-sacramentală” pe măsură ce acest
tip de fast-food devine, cu timpul, din ce în ce mai comun. În Beijing, ca şi în alte locuri,
când McDonald’s era nou-venit, oamenii nu mergeau acolo doar pentru a mânca
hamburgeri, ci şi pentru a participa indirect la o modernitate americană. În Tokyo sau
Taipei, unde McDonald’s a fost prezent pentru mult timp, a merge acolo era doar una
dintre opţiunile unui consumator: hamburgerul era doar un hamburger. Este de prisos să
mai spun că nu există nici o cale de a decide a priori care este probabilitatea de triumf a
unui tip de consum. Aceasta va fi întotdeauna o chestiune de cercetare empirică.

Prin urmare, cultura globală emergentă este influenţată de mişcările populare de un tip
sau altul. Unele dintre ele sunt legate de cultura de club universitar, precum mişcările
feministe şi cele ecologice, sau ceea ce sociologul francez Daniele Herviu-Leger numea
„ecumenismul drepturilor umane”. Uneori eforturile sponsorilor occidentali eşuează să
producă mişcări populare autentice, în acest caz, pentru a folosi limbajul teoriei
dependenţei, activiştii indigeni constituie o „clasă comprador”

-7-

în serviciul agenţiilor „metropolitane”. Totuşi, cu alte ocazii, eforturile misionarilor au

avut succes, rezultând în mişcări populare importante. Din nou, doar o cercetare empirică
atentă poate determina despre care dintre cele două posibilităţi este vorba.

Am tot afirmat (şi nu mi-am schimbat părerea) că protestantismul evanghelic, mai ales în
varianta lui penticostală, este cea mai importantă mişcare care serveşte (în mare parte,
fără să vrea) ca vehicul al globalizării culturale. Este o mişcare cu o rază de acţiune
uluitoare – în zone extinse din Asia de Est şi de Sud-Est, în insulele Pacificului, în Africa
sub-sahareană şi, cel mai radical, în America Latină. Sociologul britanic David Martin,
care şi-a dedicat mulţi ani din viaţă cercetării acestui fenomen, estimează că acesta
implică cel puţin 250 milioane de oameni din toată lumea. Şi, precum a arătat Martin,
determină apariţia unei revoluţii culturale radicale. Datele din Chile şi cele sud-africane,
de exemplu, arată cum trecerea la acest tip de religie transformă atitudinea oamenilor în
ce priveşte familia, comportamentul sexual, creşterea copiilor şi, cel mai important,
munca şi atitudinile economice generale.

Sincer vorbind, acum, ca şi într-o perioadă timpurie în Marea Britanie şi America de

Nord, aceasta este o religie care promovează ceea ce Max Weber numea „Etica
protestantă”- o morală deosebit de adecvată pentru oamenii care caută să avanseze în
stagiul prim al capitalismului modern. Deşi această formă a protestantismului este, în
mod cert, de origine anglo-saxonă, (penticostalii moderni au apărut iniţial în Statele Unite
cu circa o sută de ani în urmă), ea a fost adaptată cu succes peste tot unde a fost
introdusă. Ea nu foloseşte în mod caracteristic limba engleză, iar adorarea ei (mai ales în
ce priveşte muzica) preia multe forme indigene. Oricum, „spiritul” care este exprimat
aici, are cu siguranţă trăsături anglo-saxone, mai ales în ce priveşte combinaţia puternică
dintre exprimarea de sine individualistă, egalitarism (mai ales cel dintre femei şi bărbaţi)
şi capacitatea de a crea asociaţii voluntare. Astfel, nu numai că facilitează mobilitatea
socială în dezvoltarea economiilor de piaţă (aceasta, desigur, a fost esenţa tezei lui
Weber), dar facilitează şi participarea actuală sau anticipată în noua economie globală. La
aceasta trebuie adăugat faptul că printre liderii acestei mişcări există o conştiinţă a
participării la o mişcare globală, cu un număr tot mai mare de contacte între naţiuni şi cu
centrele evanghelismului din Statele Unite.

După cum am observat mai devreme, există tensiuni şi convergenţe între diferitele
sectoare ale globalizării culturale, atât la nivel popular, cât şi la nivel de elită.

-8-
Dacă există o temă pe care toate o au în comun, aceasta este individualizarea: toate
sectoarele culturii globale emergente scoase la iveală sporesc independenţa individului în
contrast cu tradiţia şi colectivitatea. Individualizarea trebuie văzută ca un proces social şi
psihologic, manifestat empiric în comportamentul şi conştiinţa oamenilor, indiferent de
ideile pe care le-ar putea conţine despre aceasta. Cu alte cuvinte, individualismul ca
fenomen empiric trebuie deosebit de „individualismul” ca ideologie (deşi, desigur, de
multe ori între cele două există legătură).

Acest discernământ este folositor pentru că ajută să explice de ce noua cultură globală
este atât de extrem de atractivă. A fost înţeles pentru mult timp că modernizarea
subminează autoritatea tradiţiei şi colectivităţii, considerată ca fiind ceva normal, şi,
aşadar, în condiţiile lipsei altor explicaţii, îl face pe individ să fie încrezător în sine.
Aceasta este o „eliberare”, dar poate fi, de asemenea, experimentată ca o mare povară.
„Individualismul”, ca indeologie, îndreptăţeşte „eliberarea” şi, dacă este necesar, ajută la
uşurarea poverii. În ambele cazuri, noua cultură globală are o afinitate incorporată în
procesul de modernizare; într-adevăr, astăzi, în multe locuri din lume, cultura globală este
identică cu procesul de modernizare.

Pentru oamenii prinşi în stagiile timpurii ale procesului de modernizare, există mai presus
de toate un nou sens al posibilităţilor deschise şi o aspiraţie spre mai multă libertate –
sensul de povară vine, de obicei, mai târziu. În acest mod, cultura globală scoasă la
lumină este atractivă pentru toţi aceia care preţuiesc individualizarea pe care au
experimentat-o deja şi aspiră la o realizare şi mai mare a ei. Este remarcabil că, în acest
sens, cultura globală se aseamănă epocii elenistice, care, de asemenea, a celebrat lupta sa
pentru „excelenţă”, în acest fel eliberându-l de constrângerile tradiţiei (metafora lui Veliz
încă se susţine).

Avem, acum, un tablou despre un cutremur cultural care afectează efectiv fiecare parte a
lumii. Când cutremurul loveşte, oameni diferiţi răspund diferit. Există cazuri de acceptare
indolentă – yuppie internationale, menţionat anterior, este un exemplu elocvent în cazul
de faţă. Apoi există tendinţe de respingere militantă, fie sub însemnele religiei (Taliban),
fie sub cele ale naţionalismului (Coreea de Nord). De vreme ce izolarea completă de
cultura globală necesită aproape totala izolare de economia globală, costurile acestei
poziţii sunt într-adevăr foarte mari. Dar există şi forme mai puţin radicale de respingere,
practicate în general de guverne care încearcă să balanseze participarea la economia
globală cu rezistenţa împotriva culturii globale - China este cel mai important caz de
acest fel. Este un act de balansare dificil. Mai surprinzătoare sunt cazurile situate între
acceptare şi respingere.

-9-

Există aproape pretutindeni ceea ce James Watson numea „localizare”: cultura globală e
acceptată, dar cu modificări locale semnificative. După cum subliniază Watson,
McDonald’s în America are un contract implicit cu consumatorii săi: asigură hrană curată
şi ieftină; aceştia o mănâncă şi pleacă prompt. În fond, acesta este sensul conceptului de
fast food. În Asia de Est acest contract a trebuit să fie modificat pentru că unii
consumatori zăbovesc. Două grupuri, în special, fac asta: gospodinele care se odihnesc în
restaurant după cumpărături sau alte treburi şi copiii veniţi de la şcoală care se opresc aici
înainte de a merge acasă. Atracţiile sunt spaţiul curat, sălile de odihnă accesibile şi
(pentru gospodine) protecţie împotriva avansurilor inoportune. Această localizare este în
special interesantă pentru că are consecinţe economice evidente în faţa cărora
managementul McDonald’s a trebuit să se adapteze.

Dar localizările pot avea aspecte vaste. De exemplu, mişcările budiste din Taiwan au
preluat multe dintre formele de organizare ale protestantismului american pentru a
răspândi un mesaj religios hotărât non-american, non-occidental. Spre un alt exemplu, o
instituţie germană specială, Parada Dragostei, a preluat forma marşului american al
homosexualilor care se mândresc că sunt homosexuali, dar s-a transformat într-un festival
erotic însemnat de seriozitatea metodică germană distinctivă (în acest fel, poate,
falsificând teza că „orgie germană” este un oximoron).
Influenţele globale izbitoare pot conduce, de asemenea, la o revitalizare a formelor
culturale indigene. În acest fel, atacul asupra lanţurilor de fast food din Occident, din
India şi din Japonia au condus la dezvoltarea căilor de ieşire a fast food-ului în favoarea
mâncărurilor tradiţionale, şi invazia modelor occidentale în Japonia a condus la
dezvoltarea unei industrii indigene a modei marcate de estetica japoneză distinctivă.

Localizarea se ascunde mai mult într-un alt răspuns, cel mai bine descris de termenul de
„hibridizare”. Acesta este efortul deliberat de a sintetiza trăsături culturale native şi
străine. Japonia, de la restauraţia Meiji încoace, a fost un pioner de mare succes al acestui
răspuns, dar există şi multe alte exemple. Dezvoltarea unei culturi chineze a oamenilor de
afaceri dincolo de ocean, care combină cele mai moderne tehnici de afaceri cu
„personalismul” chinez tradiţional, este un caz important de acest fel, având în vedere
marele succes economic al diasporei chinezeşti de pretutindeni în lume. În orice caz, pe
măsură ce China devine integrată în economia globală, se pot observa şi alte hibridizări
foarte similare, precum în noua noţiune la modă, aceea de „negustor confucian”. Cazul
inginerilor de software

-10-

din Bangalore care şi-au împodobit calculatoarele cu ghirlande în timpul ceremoniile

Hinduse este un exemplu radical, al aceluiaşi lucru. La un nivel mult mai puţin sofisticat,
sinteza creştinismului şi a religiilor tradiţionale în aşa numitele biserici africane indigene
este un alt caz fascinant. Toate aceste cazuri evidenţiază faptul că ideea unei omogenizări
globale inconştiente subestimează foarte tare capacitatea oamenilor de a fi creativi şi
inovativi în faţa provocărilor culturale.

Totuşi, există diferenţe între culturi, în ce priveşte capacitatea de a se adapta în mod

creativ. Distincţia între culturi „puternice” şi „slabe”, sugerată de Samuel Huntington,
este folositoare în această privinţă (deşi mi se pare important să subliniez că acestea sunt
categorii descriptive, nu judecăţi de valoare). Culturile din Asia de Sud şi de Est – mai
ales Japonia, China şi India – au fost considerabil „puternice”, în timp ce culturile
africane şi unele din Europa au fost relativ „slabe”.

Cazul Germaniei este interesant în mod special. Oricine s-ar gândi că are de-a face cu o
cultură „puternică”, dar se dovedeşte a nu fi aşa. Motivele sunt clare. Sensibilitatea la
acuzaţia de naţionalism de la începutul celui de-al treilea Reich a slăbit voinţa de a afirma
stima de sine a culturii germane, slăbiciune care a rezultat într-o postură relativ pasivă în
faţa influenţelor agresive din străinătate. Acest fapt devine evident când Germania este
comparată cu alte societăţi europene (în special Franţa) şi explică de ce Germania (mai
precis, Germania din vestul fostei Cortine de Fier) pare a fi cea mai „americanizată” ţară
din Europa.

Unele din conceptele dezvoltate în 1970 de Brigitte Berger, de Hansfried Kellner şi de

mine, în contextul teoriei modernizării, sunt aplicabile fenomenului în vedere aici, în mod
surprinzător. Noi spuneam că modernitatea vine în „pachete” conţinând tipare de
comportament şi de conştiinţă. Unele dintre aceste pachete pot fi descompuse şi
reasamblate fără a împiedica procesul de modernizare, precum pachetul format de
creştinism şi medicina modernă adus de misionarii din Occident. Am numit acest tip de
legături – „extrinseci”. Alte pachete nu pot fi descompuse fără a stopa procesul de
modernizare, precum legătura dintre medicina modernă şi conceptualizarea ştiinţifică a
cauzalităţii. Pe acestea le-am numit legături „intrinseci”. Când pachetele sunt difuzate de
la un sector social la altul, am vorbit despre „influenţe” – ca atunci când gândirea
costurilor/beneficiilor economice este transferată în viaţa de familie

-11-

(căsătoria drept contract, copiii drept investiţii, ş.a.m.d.). Iar când se încearcă limitarea
difuziunii, am numit acest fapt „stopaj”- la fel ca atunci când indivizii se comportă într-un
fel la serviciu şi apoi foarte diferit când ajung acasă (omul de afaceri japonez se dezbracă
de costumul său bleumarin, se îmbracă cu yukata, şi îşi exersează caligrafia). Consider că
 aceste concepte devin utile pe măsură ce încercăm să înţelegem atitudini diferite în faţa
culturii globale emergente.

Seria de atitudini amintite anterior în faţa provocării pe care o reprezintă cultura globală
emergentă nu oferă un tablou complet. Trebuie avut în vedere şi fenomenul din ce în ce
mai important al globalizărilor alternative, reprezentând mişcări culturale cu o extindere
globală, ale căror origini se găsesc în afara lumii occidentale, având, într-adevăr, impact
asupra acesteia (în dezbaterea ei asupra unei „noi întâlniri cu destinul”, pe care şi-o
doreşte India, Tulasi Srinivas foloseşte termenul „emisii” pentru a se referi la acelaşi
fenomen). Acest fapt este important nu doar pentru că el rectifică percepţia conform
căreia culturile non-occidentale şi non-americane pur şi simplu reacţionează la forţele
globalizării culturale, ci şi pentru că sugerează existenţa mai multor căi spre modernitate.
Văzută în ansamblu, aceasta nu este o idee nouă. În ultimii ani, ea a fost redescoperită în
scrierile sinologistului Tu Weiming de la Harvard, în ale sociologului israelian Shmuel
Eisenstadt, ş.a.. Cu alte cuvinte, globalizările alternative generează posibilitatea unor
modernităţi alternative.

Aceste mişcări se regăsesc atât la nivelul elitelor, cât şi al maselor. La nivelul elitelor s-au
Traducere (şi adaptare) realizată
remarcat de: Irina
mişcări Mircea (3/3),
de globalizare Ana Ivan (2/3)
alternativă şi Luiza Bubău
atât seculare, cât şi(1/3)
religioase. În timp ce acest
interes s-a diminuat în ultimii ani (mai precis, o dată cu recentele probleme economice
din Asia), cercurile de afaceri şi politice occidentale au încercat din greu, pentru o
perioadă, să concureze cu politicile industriale şi tehnicile de management japoneze. Un
exemplu religios în acest sens este Opus Dei, probabil cea mai influentă organizaţie
catolică din lume astăzi.

Opus Dei s-a înfiinţat în Spania, iar la ora actuală este deosebit de influentă în America
Latină (incluzând, îndeosebi, Chile), Filipine şi în alte comunităţi catolice. Organizaţia
este militant conservativă în ceea ce priveşte teologia şi moralitatea, dar foarte deschisă în
atitudinea faţă de capitalismul global modern. Opus Dei a fost deosebit de activă din
punct de vedere politic în anii de declin ai regimului Franco şi utilă în tranziţia spre o
economie de piaţă (şi mai târziu, cel puţin indirect, în tranziţia spre democraţie în
Spania). Cele mai prestigioase două şcoli de afaceri în Spania se află sub conducerea
Opus Dei. Ceea ce presupun

-12-

aceste şcoli este mai mult decât o acomodare inteligentă cu schimbările sociale. Există o
încercare deliberată de a construi o modernitate alternativă – capitalistă, democratică, dar
în acelaşi timp deosebit de loială tradiţiilor religioase şi morale catolice. (şi acest fapt,
accidental, explică de ce Papa Ioan Paul al doilea a avut o dispoziţie atât de favorabilă
faţă de Opus Dei, în comparaţie cu scepticismul său faţă de iezuiţi, care erau elitele cadru
ale catolicismului, dar ale căror loialităţi tradiţionale s-au cam diminuat în ultimii ani.)
De asemenea, în America Latină s-a remarcat un efort conştient de a pune în opoziţie o
cultură catolică „integrală” cu forţa „americanizării” exercitată de protestantismul
evanghelic.

La nivelul maselor, dar uneori ajungându-se la straturi sociale mai elevate, India a emis
un număr de mişcări religioase deosebit de influente. Mişcarea Sai Baba este un exemplu
în acest sens, revendicând două mii de centre în 137 de ţări; revendicarea ar putea părea
exagerată, dar nu există dubii în privinţa existenţei unor asemenea centre în Europa şi
America de Nord. Mişcarea este în întregime supranaturalistă, în mod evident o
alternativă pentru o viziune modernă ştiinţifică asupra lumii. Mişcarea Hare Krishna este
un caz şi mai evident de „emisie” culturală indiană. La fel de populare în Occident au fost
un număr de mişcări budiste, cum ar fi Sokka Gakkai, care provine din Japonia.
„Renaşterea budistă” în Taiwan tinde şi ea spre o extindere globală; astfel, Fundaţia Tzu-
Chi are ramuri în 50 de ţări.

Mişcările islamice din Turcia şi din toată lumea musulmană intenţionează în mod evident
să creeze o modernitate alternativă: nu respingând modernitatea în stilul talibanilor din
Afganistan sau în stilul facţiunilor militante ale regimului iranian, ci mai degrabă căutând
să construiască o societate modernă care participă economic şi politic la sistemul global,
dar care este animată de o cultură islamică conştientă de sine. O mişcare islamică
asemănătoare în Indonezia – procapitalistă, prodemocratică, tolerantă faţă de pluralismul
religios, dar devotată decisiv credinţei musulmane – a fost un factor important în demisia
regimului Suharto şi în alegerea propriului lider, Abdurrahman Wahid, la preşedinţie. În
toată lumea musulmană de azi, chiar şi în Iran, astfel de perspective ale unei modernităţi
alternative islamice câştigă teren.

Probabil cea mai importantă influenţă culturală provenind din Asia şi îndreptându-se
către Occident nu este asumată de mişcări religioase organizate, ci ajunge sub forma aşa-
numitei culturi New Age.

-13-

Aceasta a afectat milioane de oameni în Europa şi America, atât la nivelul credinţelor

(reîncarnare, karma, legăturile mistice dintre om şi natură), cât şi la nivel comportamental
(meditaţie, yoga, shiatsu, şi alte forme de masaj terapeutic; tai-chi şi artele marţiale; în
general în utilizarea metodelor de medicină alternativă de provenienţă indiană şi chineză).
Dat fiind caracterul neorganizat şi în mare parte dispersat al culturii New Age, aceasta
este mai evazivă decât mişcările religioase menţionate anterior, dar este studiată de un
număr tot mai mare de teologi. Rămâne de văzut la ce nivel New Age va influenţa
permanent „metropola” culturii globale emergente şi în ce fel o va modifica. Sociologul
britanic Colin Campbell a descris, efectiv, fenomenul New Age drept „orientalizare”.

În ceea ce priveşte cultura populară, Japonia a reprezentat cel mai de succes „emiţător”.
Automobilele şi produsele electronice japoneze sunt renumite pentru fiabilitate, drept
urmare, conceptele şi tehnicile de control al calităţii japoneze au influenţat în mare
măsură industria europeană şi americană, şi de asemenea, comportamentul
consumatorului. Cazul produselor cosmetice Shiseido este interesant, al fel ca şi acela al
industriei de modă şi design japoneze, prin combinarea produselor moderne cu
concepţiile tradiţionale japoneze de estetică, şi prin succesul pe care acestea îl au dincolo
de graniţele Japoniei. În acest caz, în mod accidental, analogia cu elenismul este
instructivă din nou. În perioada romană târzie, în anumite cercuri, nemulţumite de ce avea
de oferit civilizaţia greco-romană, a existat o turnură spre Orient în ceea ce priveşte
comportamentul şi ideile – ex oriente lux. În final, mişcarea creştină din Asia de Vest a
fost cel mai mare beneficiar al acestei dezvoltări culturale.

Trebuie să adaug faptul că tabloul nostru se complică, din moment ce există ceea ce am
putea numi „subglobalizări” – mişcări cu un caracter mai degrabă regional decât global,
care în ciuda acestui fapt, sunt utile în ceea ce priveşte crearea unei legături între
societăţile care vin în contact cu cultura globală emergentă. „Europenizarea” reprezintă,
probabil, cel mai important caz, îndeosebi în toate ţările din fostul bloc sovietic.
Influenţele germane şi austriece în Ungaria şi celelalte ţări fost comuniste, influenţele
scandinave în ţările Baltice, şi influenţele turce în Asia Centrală servesc deopotrivă
„europenizării” şi globalizării. Există, de asemenea, proiectul ideologic al unei versiuni
distincte de capitalism european modern, văzut, bineînţeles, în opoziţie cu versiunea sa
anglo-saxonă.

-14-

Legătura dintre europenizare şi secularizare este un aspect interesant al faptului amintit

anterior. Pe măsură ce ţările sunt absorbite de „proiectul european”, o „euro-secularitate”
pare a fi şi ea parte a înţelegerii – aceasta poate fi observată astăzi în modul cel mai
dramatic în Polonia şi Irlanda.

Mai există şi alte cazuri: difuziunea mass-mediei din Hong Kong şi Taiwan în Asia de
Sud-Est şi partea centrală a Chinei, şi difuziunea culturii populare japoneze în Taiwan;
pătrunderea mass-mediei mexicane şi venezuelene în celelalte ţări din America Latină şi
în comunitatea hispanică din Statele Unite ale Americii. Există, de asemenea, influenţe
afro-americane în Africa de Sud, uneori cu efecte ironice: „dashiki”-urile, cămăşi colorate
cu motive africane purtate de bărbaţi, care provin din Africa de Vest dar nu au fost văzute
niciodată în Africa de Sud pe toată durat perioadei regimului apartheid. Acestea au
devenit populare printre afro-americani reprezentând o nouă concepţie despre sine a
omului de culoare, au fost introduse în Africa de Sud prin intermediul Statelor Unite şi
sunt vândute astăzi drept „cămăşi Mandela” în magazinele de modă din Johannesburg şi
Cape Town. Nici una din aceste teme culturale nu face parte din cultura globală
emergentă în sine, dar ele mediază între aceasta din urmă şi culturile mai parohiale cu
care intră în contact.

În mod evident, sub anumite condiţii politice, tensiunile dintre culturile globale şi cele
indigene pot da naştere la ceea ce Samuel Huntington a numit „conflictul dintre
civilizaţii”. Dar există, de asemenea, conflicte culturale acute în interiorul societăţilor
(dacă doriţi, o internalizare a „conflictului dintre civilizaţii”). Conflictul dintre o elită
secularizată şi mişcările religioase de reînnoire este un caz important pentru subiectul de
faţă – vizibil în mod dramatic în Turcia, în alte ţări musulmane, Israel şi India. Tensiunile
culturale dintre Wessi şi Ossi în aşteptarea unei reunificări a Germaniei au fost menţionate
anterior. Mai departe, „războaiele culturale” din Occident sunt exportate ca părţi esenţiale
ale procesului de globalizare. Astfel, un locuitor al Ungariei, privind spre Occident cu
scopul însuşirii unei culturi, găseşte ideologia pieţei libere versus ecologism, libertatea de
exprimare versus corectitudinea politică, misoginismul hollywoodian versus feminism,
mâncarea americană de tip fast-food versus mâncarea americană sănătoasă ş.a. Cu alte
cuvinte, „Occidentul” este cu greu o entitate culturală omogenă, iar eterogenitatea sa cu o
încărcătură conflictuală este dusă mai departe de globalizare.

Globalizarea culturală este o afacere tumultoasă, foarte greu de controlat. Bineînţeles,

unele guverne încearcă să o controleze. „Globalizarea dirijată” (după cum o numeşte
Yunxiang Yan) de către regimul chinez este cel mai important caz,

-15-

dar eforturi similare pot fi observate atât la regimurile totalitare cât şi la cele democratice.
Franţa este un exemplu pentru al doilea caz, la fel ca şi Quebec şi Canada luate ca întreg.
Guvernul Mbeki din Africa de Sud vorbeşte despre o „Renaştere africană”, ale cărei
componente sunt vagi în acest moment, dar intenţia este, de asemenea, aceea de a „dirija”
procesul de globalizare prin acţiunile statului. Acest caz este interesant deoarece
reprezintă un efort de a sculpta o modernitate alternativă din resurse culturale mai
degrabă „slabe”- orice succes în acest sens ar fi, într-adevăr, interesant (şi îmbucurător).

În acest caz problemele globalizării culturale se leagă de cele ale globalizării economice
şi sociale – notabilă este problema „dirijării” celor învinşi în sistemul global.
Resentimentele sociale pot fi canalizate în rezistenţa culturală, „Sindromul Seattle”,
legitimate în termeni culturali. Campania împotriva McDonald’s în Franţa este un bun
exemplu în acest sens: grijile economice ale fermierilor francezi acumulate într-o
defensivă a civilizaţiei franceze împotriva barbariei americane. Odată cu (probabil
temporar) declinul marxismului, avem de-a face cu un teren fertil pentru o renaştere de
stânga, atât în Europa, cât şi în altă parte. Vechile preocupări de stânga pentru
anticapitalism şi anti-americanism se află în pragul relansării. Este prea devreme pentru a
spune cât de extinsă va fi noua constelaţie.

Tabloul de faţă este, după cum am anunţat, destul de complicat. El nu poate fi rezumat
uşor, cu excepţia nu mai puţin importantei concluzii conform căreia globalizarea culturală
nu este nici o mare promisiune, dar nici o mare ameninţare. De asemenea, mai putem
deduce că globalizarea este, au fond, o continuare, deşi într-o formă intensificată ori
accelerată a provocării perpetue a modernităţii. La nivel cultural, aceasta a fost marea
provocare a pluralismului: degradarea credinţelor neîndoielnice şi deschiderea unor
opţiuni multiple pentru credinţe, valori şi stiluri de viaţă. Nu e un lucru greşit să afirmăm
că acest fapt se adaugă la marea provocare a valorii ridicate pe care o are libertatea atât
pentru individ, cât şi pentru colectivitate. Dacă o persoană preţuieşte libertatea, aceasta va
fi împotriva deplângerii globalizării, în ciuda costurilor ei. Atunci, această persoană va fi
foarte interesată de căutarea unor poziţii echilibrate între revitalizarea eternă şi fanatismul
reactiv. În faţa culturii globale emergente, acest fapt înseamnă poziţii echilibrate între
acceptare şi rezistenţă militantă, între omogenitate globală şi izolare parohială. O astfel de
căutare are propriile dificultăţi, dar, după cum demonstrează în mod convingător
informaţiile proiectului nostru, acest lucru nu este imposibil.

-16-