Caracterizarea lui Ion

Categorie fundamentala a operelor epice si dramatice, instanta narativa ce ocupa locul

principal in sistemul operei literare alaturi de alte concepte precum istorie, discurs, spatiu, timp,
personajul ia nastere prin portret facut de narator sau de catre alte personaje si prin evolutia sa de-a
lungul operei. Constructia personajului se realizeaza prin constructia a doua dimensiuni: social-
exterioara si psihologica-interioara.
In romanul realist obiectiv personajul principal constituie elementul care confera unitate
intregului edificiu romanesc, structurand actiunea in functie de interventiile sale, fiind liantul care
opereaza intre planuri, sustinand si dirijand implicit actiunea. Prin importanta si valoarea simbolica a
conflictului, eroul realist reprezinta o unitate exponentiala pentru o anumita categorie sociala,
structura sa psihologica, putand fi subsumata unor trasaturi definitorii de caracter.
Romanul realist creeaza iluzia unei lumi concrete, a existentei in totalitatea aspectelor
definitorii, instanta narativa inregistrand cu maxima fidelitate viata intr-o multitudine de ipostaze.
Raportul dintre realitate si fictiunea artistica se intemeiaza pe actul oglindirii dupa un model de tip
mimesis asa cum observa Stendhal: „Romanul e o oglinda purtata de-a lungul unui drum. Cateodata
ea reflecta cerul albastru, alta data noroiul din baltoacele dumneavoastra. Vreti sa acuzati de
imoralitatea omul care poarta oglinda?”.
Romanul romanesc interbelic se dezvolta sub influenta lui Liviu Rebreanu, obiectivandu-se, din
moment ce acesta creeaza o opera dominata de organicitate, coordonata fundamentala a realismului
de tip naturalist. Dupa cum marturiseste in articolul „Cred”, pentru Liviu Rebreanu literatura
inseamna „creatie de oameni si de viata”, iar romanul se constituie intr-un discurs: ”ce fixeaza
scurgerea vietii... da vietii un tipar care ii cuprinde dinamismul si fluiditatea”. Pulsatia vietii invadeaza
universul romanesc, eliminandu-se aspectele accidentale si nesemnificative, astfel ca romanul devine
o „oglinda selectiva, sintetica instituindu-se ca univers secund ce urmareste sa genereze o intinsa
iluzie a realului”.
Tema operei este contituita de zugravirea universului satului transilvanean de la inceputul
secolului al XX-lea in centrul caruia sta imaginea taranului roman stapanit de patima pentru pamant,
luptand pentru implinirea acesteia, deoarece doreste sa obtina demnitate in fata satului. Din punct
de vedere compozitional romanul se structureaza pe duoa mari secvente narative: „Glasul
pamantului” si „Glasul iubirii” care evidentiaza oscilatia eroului intre patima pentru pamant si iubirea
pentru Florica.
In centrul actiunii se afla figura unui personaj monumental, Ion, care se transforma intr-un
exponent al taranimii prin patima sa pentru pamant, dar isi pastreaza si individualitatea datorita
modului in care il obtine, fapt ce justifica asemanarea lui cu Julien Sorel din „Rosu si negru” de
Stendhal, comparatie facuta de Eugen Lovinescu.
Ion Pop al Glanetasului, personaj principal al romanului a existat in realitate si se numea
„aproape asa” dupa cum marturiseste Rebreanu. Complexitatea acestui personaj a dat nastere unor
viziuni critice, atat de diferite incat din insumarea lor se constituie figura plurivalenta, alcatuita din
putinele lumini si umbre, dar si impresionanta prin iubirea uriasa pentru pamant si drama pe care o
traieste. Ion se constituie intr-un personaj titular central, eponim si statica, deoarece parcurge o
evolutie inversa de-a lungul firului narativ de la statutul de „cel mai iubit elev al invatatorului
Herdelea” la ce de fiinta contradictorie ce intra in conflict cu celelalte personaje.
Conflictul central al romanului este constituit de lupta pentru pamant in satul traditional
avand ca nucleu drama taranului sarac Ion. De asemenea, se instituie doua arii conflictuale: una
exterioara-sociala dintre Ion si Vasile Baciu, Ion, George Bulbuc, si una interioara dintre glasul
pamantului si cel al iubirii.
 Personajul principal Ion se constituie intr-o fiinta complexa cu insusiri contradictorii: viclenie si
naivitate, gingasie si brutalitate, insistenta si cinism. Celelalte personaje graviteaza in jurul sau
punandu-i in evidenta trasaturile, caracterinzandu-l in mod direct de catre doamna Herdelea: „Ion e
baiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e saritor, e istet”, preotul Belciug: ”e un stricat si un bataus si-
un om de nimic”. Tot direct ete caracterizat si de catre narator care pune accent pe legatura acestuia
cu pamantul, prezentandu-l astfel: „mandru si multumit ca orice invingator, Ion simtea totusi un gol
ciudat in suflet”( harnicie, istetime si bunatate), dar pe parcurs se dezumanizeaza, moartea sa fiind
expresia intentiei moralizatoare a scriitorului ardelean. El este un taran sarac, care doreste pamant,
un personaj realist tipic pentru aceasta categorie sociala. Tot in maniera directa, autocaracterizarea
evidentiaza framantarile sufletesti prin monologul interior: „cat pamant, Doamne!”, „ma molesesc ca
o baba naroada”, „si sa raman calic pentru o muiere!”.
Caracterizarea indirecta se realizeaza prin fapte, limbaj, gesturi si mimica, tradandu-i
permanent intentiile: „Ion urmari din ochi pe Ana cateva clipe. Avea ceva straniu in privire, parca
nedumerire si un viclesug neprefacut”. Vestimentatia ii reflecta conditia sociala de taran, iar numele
devine emblematic pentru o intreaga categorie. In relatia sa cu celelalte personaje se observa un
conflict exterior si explicit, miza acestuia fiind pamantul care determina autoritatea morala in lumea
satului.
Relatia fundamentala se stabileste intre protagonist si un suprapersonaj simbolic mai puternic
decat el: pamantul, avand o importanta covarsitoare in universul rural. Exista doua ipostaze
fundamentale ale lui Ion in raport cu forta telurica inainte si dupa intrarea in posesia pamanturilor lui
Vasile Baciu. In prima faza Ion se manifesta ca o fiinta coplesita de puterea stihiala(distrugatoare) pe
care o iubeste mai presus de orice: „Iubirea pentru pamant l-a stapanit de mic copil”, „se simtea mic,
slab ca un vierme pe care-l calci in picioare sau cat o frunza pe care vantul o valtoreste cum ii place”.
In cea de-a doua etapa, cand obtine pamantul lui Vasile Baciu, glasul interior se potoleste, iar raportul
Ion-forta telurica se modifica: ”se simtea ca un urias care-a biruit in lupte grele o ceata de balauri
groaznici”.
Ion a devenit un personaj romanesc memorabil si monumental ca o intruchipare a omului
teluric, dar aflat sub influenta fatumului(destin irevocabil), fiind strivit de forte mai presus de vointa
lui de nestavilit: pamantul stihie si legile nescrise ale satului traditional.