CUPRINS

Pag

• Introducere (definiţia, obiectul şi scopul fotogrammetriei) 2

Capitolul 1 – Istoricul dezvoltării fotogrammetriei 9
Capitolul 2 – Elemente de fotogrammetrie 26
2.1 Baze optice şi fotografice 36
2.2 Materiale fotosensibile şi elemente de sensitometrie 38
2.3 Fotograma 47
2.3.1 Elemente de orientare interioară 50
2.3.2 Elemente de orientare exterioară 53
2.3.3 Clasificarea fotogramelor 56
2.3.4 Procedee de determinare a scării fotogramelor 60
2.3.5 Deformări pe fotogramă 61
Capitolul 3 - Fotointerpretarea 64
3.1 Noţiuni şi principii de fotointerpretare 64
3.2 Aparatura şi metodele de fotointerpretare 74
Capitolul 4 – Ridicări fotogrammetrice 83
4.1 Proiectul de aerofotografiere 91
4.1.1 Condiţiile metereologice şi optico-atmosferice ale aerofotografierii 93
4.1.2. Hărţile pentru ridicare fotoaeriană 95
4.1.3. Calculele principale necesare proiectului de înregistrare fotogrammetrică 99
4.1.4. Influenţa elementelor de aeronavigaţie şi a reliefului asupra preciziei 106
înregistrărilor
4.2 Reperajul fotogrammetric 116
4.3 Sistemul de aerofotografiere ASCOT 122
Capitolul 5 - Fotogrammetria planimetrică 137
5.1 Restituţia planimetrică / Aparate de restituţie planimetrică 137
5.2 Efectul reliefului terenului asupra redresării 139
5.3 Redresarea diferenţială. Ortofotoplanul 141
Capitolul 6 - Stereofotogrammetria 143
6.1 Generalităţi 143
6.2 Baza de fotografiere 143
6.3 Orientarea stereogramelor 154
6.4 Aerotriangulaţia 160
6.5 Stereorestituţia / aparate de stereorestituţie 163
Capitolul 7 - Modelul digital al terenului obţinut prin metode 179
fotogrammetrice
• Bibliografie 190

1

INTRODUCERE
(definiţia, obiectul şi scopul fotogrammetriei)

O prezentare sintetica a stadiului actual de dezvoltare a

fotogrametriei şi teledetectiei, pe baza realizarilor cunoscute
pâna în prezent, permite aprecierea realistă a posibilităţilor şi
limitelor acestui mijloc de investigare. Revista americana de
specialitate "Photogrammetric Engineering and Remote
Sensing" defineste fotogrametria astfel : "Fotogrametria este
arta, stiinta şi tehnologia de obtinere a informatiilor sigure
despre obiectele fizice şi mediul inconjurator prin prelucrarea
inregistrarilor, măsurarea şi interpretarea imaginilor
fotografice, a modelelor de energie radiantă electromagnetică şi
alte fenomene".

Fotogrammetria este ştiinţa şi tehnica ce se ocupă cu

obţinerea datelor de bază sub forma fotogramelor, recunoaşterea
şi identificarea înregistrărilor obiectelor, determinarea formei şi
dimensiunilor acestora şi materializarea rezultatelor sub formă
analogică şi/sau digitală.

Denumirea de fotogrammetrie provine de la cuvintele

greceşti: πηωτωσ (photos=lumină), γραµα (gramma = a
înregistra) şi µετρω {metro=a măsura).

Obiectivul fotogrammetriei constă în studiul proprietăţilor

geometrice şi fizice ale reprezentărilor metrice, folosind

2
fotogramele exploatate separat sau în cuple stereoscopice
(stereograme).

Scopul fotogrammetriei este efectuarea determinărilor

metrice riguroase, în plan şi spaţiu, asupra unui obiect oarecare,
cum ar fi: suprafaţa Pământului şi a altor corpuri cereşti, un
fenomen meteorologic sau morfologic, o construcţie sau un
element al construcţiei supus deformării, o plantă, un nor, etc. ,
folosind înregistrările acestora.

Apariţia fotogrammetriei a fost impusă la începutul

acesteia de nevoia obţinerii rapide şi precise a planurilor şi
hărţilor topografice pe zone geografice cât mai mari. Astfel, în
aproape un secol de evoluţie, fotogrammetria generală
contemporană numără foarte multe ramuri de aplicare, fiecare la
fel de importantă în domeniul ei de folosire. În domeniul
cartografierii terestre, marea majoritate a planurilor şi hărţilor
sunt realizate pe cale fotogrammetrică (90% pe plan mondial şi
95% în ţara noastră). Merită, de asemenea, să fie menţionată
utilizarea fotogrammetriei în spaţiul circumterestru şi pe alte
corpuri cereşti.
O aplicaţie conventionala a fotogrametriei este elaborarea
de harti topografice cu curbe de nivel, bazate pe masuratori şi
informatii obtinute de pe fotografii aeriene şi spatiale cu
instrumente analogice optice şi/sau calculatoare analitice. În
mod similar, principiile topografice de masurători de precizie

3
sunt aplicate in fotogrammetria la mică distantă pentru
reprezentarea obiectelor a căror studiere pe alte căi întâmpină
dificultăţi pentru înregistrarea deformaţiilor măsurabile în
modelele inginereşti, pentru studierea medicală a formelor de
viată, etc.
O alta aplicatie importanta a fotogrammetriei, de mare
actualitate şi mai ales de mare viitor, este utilizarea laser
scannerului, în care imaginile sunt obţinute cu un alt sensor decât
(sau pe lânga) camera fotogrammetrică convenţională, în care o
imagine este înregistrată ca o baleiere electronică în vizibil sau
folosind radiaţii din afara domeniului vizibil pe film, cu
microunde, radar, în infrarosul termic sau ultraviolet.
O imagine reprezintă în sens larg o distribuţie
bidimensională de câmp luminos. În această clasă intră atât
imaginile fotografice cât şi orice alte inregistrari de funcţii
bidimensionale sau monodimensionale multicanal. Distribuţia
de câmp poate fi abţinută prin iluminarea unei pelicule
fotografice pe care este înregistrată această imagine, dar acest
procedeu nu este restrictiv. Prelucrarea unei imagini este o
operatie efectuată asupra funcţiei bidimensionale reale f(x,y)
ce reprezinta imaginea in scopul:
- reconstituirii imaginii initiale;
- scoaterea sau accentuarea unor caracteristici particulare;
- codificarea imaginii in scopul transmiterii sau stocarii ei in
mod eficient.
4
 In procesul de transmitere şi inregistrare a imaginilor,
acestea sufera degradari determinate de imperfectiunile inerente
sistemelor respective. Astfel, imaginea originala poate suferii
transformari in procesul de propagare prin atmosfera, in sistemul
optic de formare a unei imagini secundare, in procesul de
expunere şi prelucrare a placii fotografice, etc. Se consideră că
cele mai importante surse ce contribuie la degradarea imaginii
sunt limitarea benzii sistemului de formare şi transmitere a
imaginii, aberaţiile lentilelor, mişcarea relativă a sistemului optic
fată de obiect, turbulenţa atmosferei, etc.
Dacă f(x,y) reprezintă imaginea originală şi g(x,y) imaginea
degradată de una sau mai multe din cauzele enumerate,
problema care se pune în fata sistemului de reconstituire este
aceea de a forma o imagine f^(x,y) "cit mai apropiată" de
imaginea originală.
În cazul în care sistemul ce a produs degradarea imaginei
este descris de o functie de pondere h(x,y), raspunsul la o intrare
f(x,y) este dat de relatia:
g(x,y) = f(x,y)*h(x,y) = { F(u,v)*H(u,v) }

în care H(u,v)= { h(x,y) } este funcţia de transfer a

sistemului prin care s-a format imaginea.
În consecinţă prelucrarea printr-un sistem având o
funcţie de transfer H (u,v) va reconstitui imaginea originală.

5
 f^(x,y) = { F^(u,v) } = { [ F(u,v)*H(u,v) ]*H (u,v) } = f(x,y)

Această prelucrare, experimentată in mod intensiv de fizicianul

Stroke, a fost denumita convolutie. Convoluţia şi corelaţia sunt
operaţii de bază in calculatoarele optice, derivate din două
transformări Fourier, ele fiind folosite în special în
prelucrarea video-informatiilor (de televiziune) obtinute prin
metode de teledetectie.
Fotogrammetria este o disciplină a ştiinţei măsurătorilor
terestre. Fotogrammetria cuprinde un ansamblu de metode
matematice, tehnici şi tehnologii de utilizare a fotografiei în
domeniul măsurătorilor terestre.
Pe lângă aplicaţiile în domeniul măsurătorilor terestre,
fotogrammetria poate fi aplicată şi în alte domenii: arhitectură,
construcţii, geologie, geofizică, transporturi, meteorologie,
agricultură, îmbunătăţiri funciare, ingineria mediului, ş.a.
Din punct de vedere tehnologic, procesul fotogrammetriei
şi teledetecţiei se desfăşoară conform etapelor cunoscute. Astfel,
prima etapa a procesului tehnologic o reprezintă ansamblul
operaţiunilor de captare şi înregistrare a datelor. Pentru
inregistrari se folosesc camere speciale terestre sau aeriene
montate pe platforme aeriene sau spatiale purtatoare ale
sensorilor de înregistrare.
Pornind de la schema spectrului electromagnetic al luminii
naturale, prezentată în figura de mai jos, în principiu, categoriile
6
de sensori care se folosesc sunt aceleasi şi anume sensori care
inregistreaza în diferite zone ale spectrului electromagnetic dar
ei difera din punctul de vedere al conceptiei de construcţie,
corespunzător specificului inregistrarilor la diferite distante sau
inaltimi, în diferite conditii aeriene şi spatiale. Se folosesc
camere fotografice normale, metrice, multispectrale, sensori de
baleiere cu înregistrare simultana în diferite benzi spectrale în
domeniul vizibil şi infrarosu, sensori de înregistrare cu
microunde, în sistem de televiziune, radar şi altele.

Putem clasifica fotogrammetria propriu-zisă după următoare-

le două criterii: după modul de obţinere a fotogramelor şi după
modul de exploatare a fotogramelor.

7
 După modul de obţinere a fotogramelor, fotogrammetria se
împarte în:

• fotogrammetria terestră sau geofotogrammetria, care se

ocupă cu tehnica obţinerii şi exploatării fotogramelor terestre,
adică a fotogramelor obţinute cu ajutorul fototeodolitului sau cu
stereo-camere (camere duble), din staţii terestre marcate în teren
ale căror coordonate spaţiale pot fi determinate riguros prin
metode topo-geodezice.

• fotogrammetria aeriană sau aerofotogrammetria, care se

ocupă cu tehnica obţinerii şi exploatării fotogramelor aeriene,
adică a fotogramelor obţinute cu o cameră aero-fotogrammetrică
ce se instalează pe un vehicul aerian (avion, elicopter, balon etc).
În acest caz, până la dotarea avioanelor cu sisteme moderne
DGPS, punctele de staţie din care se execută fotografierea nu pot
fi materializate şi determinate în prealabil.

• fotogrammetria cosmică, care a apărut ca urmare a

problemelor specifice în prelucrarea fotogramelor cosmice
obţinute din spaţiul cosmic.

Există preocupări de abordare generală a problemelor

fotogrammetriei la nivel global. Tratarea la nivel general permite
particularizarea din diverse puncte de vedere şi obţinerea
relaţiilor specifice fotogrammetriei cosmice, aeriene şi terestre.

După modul de exploatare a fotogramelor, fotogrammetria se

împarte în:
8
 • Fotogrammetria planimetrică, în care exploatarea
fotogramelor se face independent (fotogramă cu fotogramă).
Măsurătorile se execută în plan obţinându-se poziţia planimetrică
a elementelor prin coordonatele X şi Y. Rezultatul principal al
fotogrammetriei planimetrice îl constituie fotograma redresată -
sub formă analogică sau digitală.

• Stereofotogrammetria (fotogrammetria spaţială), în care

exploatarea fotogramelor se face în cuple stereoscopice
(stereograme). În acest caz, măsurătorile se execută în trei
dimensiuni (X, Y, Z). Rezultatul principal al măsurătorilor
spaţiale îl constituie harta topografică, având reprezentate atât
detaliile de planimetrie, cât şi relieful terenului prin curbe de
nivel. Este domeniul cel mai răspândit al fotogrammetriei
topografice.

Capitolul 1 – Istoricul dezvoltării fotogrammetriei

Între anii 1480 – 1492, Leonardo da Vinci a introdus

noţiunile de proiecţie şi perspectivă centrală. În 1525, Albrecht
Durer şi mai târziu în 1759 Johan Heinrich Lambert au continuat
munca lui Leonardo dezvoltând principiile matematice ale
imaginii perspective preluate dintr-un punct din spatiu.
Primele ridicări fotogrammetrice datează de la mijlocul
secolului trecut, fiind condiţionate de apariţia şi dezvoltarea
fotografiei. Odată cu publicarea, în 1851, de către Skott Archer a
9
modului de obţinere a imaginii fotografice prin procedeul
coloidului umed (stratul fotosensibil se prepară şi se întinde pe
placa de sticlă înainte de fotografiere, iar expunerea şi
developarea se face în timpul cât stratul sensibil este umed) s-a
deschis posibilitatea de aplicare a fotografiei în numeroase
ramuri ale ştiinţei şi tehnicii, inclusiv în domeniul măsurătorilor
terestre.
Relaţia dintre geometria proiectivă şi fotogrammetrie a fost
dezvoltată de R. Sturms şi Guido Hauck în anul 1883 în
Germania. Legile perspectivei fotogrammetrice ale lui Hauck
sunt prezentate în imaginea următoare.

10
 La început s-au făcut experienţe pentru aplicarea
fotografiei la ridicări terestre cu fototeodolitul, iar după aceea la
ridicări fotoaeriene.
Inginerul militar francez Aimé Laussedat este primul care
în 1851 a folosit un aparat fotografic anume construit
(fototeodolit), făcând experienţe de folosire a fotografiei în
scopuri topografice, folosind o nouă metodă de ridicare terestră
pe care a denunit-o "metrofotografie". Aimé Laussedat este
considerat părintele fotogrammetriei, existând şi o medalie care-i
poartă numele.

Folosirea acestui procedeu în aer s-a dovedit mai

complicată decât pe pământ şi de aceea dezvoltarea
aerofotogrammetriei s-a produs abia după o jumătate de secol.

11
 În timp se dezvoltă tehnicile şi tehnologiile fotografice atât
pe linia fixării imaginii cât şi a opticii fotografice.
În 1871 se descoperă metoda de fabricaţie a emulsiei
sensibile cu strat uscat de bromură de argint şi gelatină. Aceasta
putea fi folosită pentru fotografii instantanee şi nu necesita o
expunere îndelungată, lucru important în cazul fotografiei
aeriene.
În 1887 - 1889 s-au crerat posibilităţi ca suportul emulsiei
să nu mai fie sticla ci peliculele de celuloid, cu impact direct
asupra dezvoltării fotografiei aeriene şi a aerofotogrammetriei.
La sfârşitul secolului XIX s-au construit camere
fotografice multiple de preluare a fotografiilor aeriene din
baloane dirijabile denumite panoramograf printre care cele
construite de Thiele, Cailletet şi Tribaule, Scheimpflung,
Templer etc.
Începutul fotogrammetriei este marcat prin descoperirea
legilor perspectivei şi utilizarea lor în pictură. Primul care a
folosit imaginile perspective în scopuri topografice a fost
elveţianul M.A.Kappler în anul 1726 la întocmirea hărţii
masivului muntos Pilatus după imagini desenate ale terenului. În
cartea „Perspectiva liberă” a matematicianului I.H. Lambert
apărută în 1759 la Zurich, sunt expuse soluţii geometrice privind
reconstituirea perspectivei centrale.Folosirea pentru măsurători a
imaginilor desenate din vedere nu puteau găsi o largă răspândire.

12
 Ideea folosirii fotografiei în tehnica măsurătorilor terestre
aparţine fizicianului Arago care în anul 1839 descoperă metoda
de fixare a imaginii fotografice şi stabileşte primele elemente
teoretice de aplicare.
Prima cameră fotografică metrică a fost construită de
inginerul militar francez Aimé Laussedat în anul 1851 şi folosită
în cadrul procedeului de ridicare denumit de el metrofotografia
(Figura 1.1). Lucrările lui au fost recunoscute la timpul lor şi
sunt considerate ca primele aplicaţii ale fotografiei în scopuri de
cartografiere.

Figura 1.1 – Primele fototeodolite

Ideea folosirii fotografiilor aeriene ale suprafeţei terestre în

scopuri topografice aparţine fotografului francez Gaspar Felix
Tauranchon cunoscut şi sub numele de Nadar care în anul 1858
obţine prima fotografie aeriană de la înălţimea de 80 m deasupra
Parisului, folosind pentru aceasta un balon captiv (figura 1.2).
Prima fotografie din avion se obţine în anul 1909 tot în Franţa.

13
 Figura 1.2. Obţinerea primei fotografii aeriene.

Relativ la aparatura de exploatare a fotogramelor ,la

începutul secolului nostru prin construirea stereocomparatorului
în anul 1901 de către C.Pulfrich apare noul principiu de măsurare
care foloseşte numai imaginea fotografică,fără a face apel la
măsurări de direcţii cu teodolitul.Acest principiu de măsurare
stereoscopică este folosit şi în prezent.
În continuare un pas important l-a constituit construirea de
către uzinele Zeiss din Jena în anul 1911 a stereoautografului, la
propunerea austriacului Orel. Acest aparat a apărut ca o
perfecţionare a stereocomparatorului asigurând o dată cu
măsurătorile stereoscopice, obţinerea automată a cotelor precum
şi desenarea planului topografic.
Datorită posibilităţilor limitate de folosire a
fotogrammetriei terestre în scopuri topografice, dezvoltarea

14
fotogrammetriei şi folosirea ei pe scară largă începe o dată cu
dezvoltarea aviaţiei.
Construirea primei camere aerofotogrammetrice automate
(figura1.3) de către O. Messter în anul 1915 a permis executarea
aerofotografierii pe benzi.

Figura 1.3 Camera aerofotogrammetrică

Cu toate experienţele izolate, mai mult sau mai puţin

reuşite, aerofotografierea nu s-a dezvoltat până la apariţia
avionului, care a permis transportul rapid, comod şi ieftin a
camerei fotoaeriene deasupra suprafeţei de ridicat.
Dezvoltarea aviaţiei în al doilea deceniu al secolului XX a
dus la succese în aerofotogrammetrie. Experimentările în
folosirea avionului la ridicări fotoaeriene încep înainte de primul
război mondial, când este folosită fotografia aeriană în
operaţiunile militare de recunoaştere.

15
 După primul război mondial metodele de ridicare
fotoaeriană se extind continuu. Folosirea avionului a impus
folosirea unui timp de expunere mic. Aceasta a impus la rândul
său construirea unor obiectivi cu luminozitate mare, lipsiţi pe cât
posibil de distorsie, cu obturatoare care să funcţioneze rapid şi
sigur, precum şi a unor dispozitive mecanice de acţionare a
camerei în timpul lucrului.
Într-o perioadă scurtă, aerofotogrammetria devine
principala ramură a fotogrammetriei în domeniul măsurătorilor
terestre. Prin construirea dublu proiectorului de către M.Gasser
în anul 1915 după principii stabilite de Scheimpflug, apare
primul aparat de stereorestituţie, precum şi primele procedee de
orientare şi exploatare a fotogramelor preluate cu camerele
aerofotogrammetrice. Prin această descoperire a fost deschisă
calea dezvoltării în continuare a fotogrammetriei.
Dintre principalele camere aeriene construite şi folosite,
cele mai importante sunt RMK, MRB (Germania), RC-5
(Elveţia), AFA (U.R.S.S.), Santoni (Italia), T 11 (S.U.A.) şi SOM
(Franţa). Aceste aparate construite în prezent în variante
moderne, reflectă orientarea către folosirea tehnicilor şi
tehnologiilor moderne digitale pentru determinarea pe cale
automată a datelor necesare prelucrării fotogramelor, precum şi
realizarea unor mecanisme automate de transmisie şi comandă.
Printre pionierii fotogrametriei analitice, cu contribuţii
esenţiale în dezvoltarea acestui domeniu, îi putem menţiona:
16
Otto von Gruber (1884–1942), Prof. Earl Churh (1890–1956),

Dr. Hellmut Schmid Prof. Mahmoud (Sam) Karara

(1928-1992)

Uuvo (Uki) Vilho Helava (1923-1994)

În anul 1923, firma Cal Zeiss Jena a construit primul

aparat universal de stereorestituţie după proiectul lui
W.Bauersfeld folosind principiul proiecţiei optice. Pornind de la
principiul de reconstruire pe cale optică, optico-mecanică şi
mecanică a fasciculului fotogrammetric existent în momentul
fotografierii încep să se construiască tot mai multe tipuri de
17
aparate de restituţie stereoscopică. Realizări deosebite în acest
domeniu au avut constructorii de aparate cunoscuţi pe plan
mondial: U. Nistri, E. Santori, H. Wild şi G. Poivilliers.
Lucrările teoretice ale lui O. Gruber, Th. Scheimpflug şi S.
Finsterwalder au constituit un aport important la fundamentarea
metodelor de restituţie fotogrammetrică şi la dezvoltarea
metodelor de aerotriangulaţie instrumentală.
În ultimul deceniu, pentru toate domeniile stiinţei şi
tehnicii au fost create posibilităţi nebănuite prin prelucrarea
automată a datelor cu ajutorul calculatoarelor electronice.În
fotogrammetrie, acest procedeu a deschis calea dezvoltării
metodelor analitice de exploatare a fotogramelor, iar cuplarea
stereocomparatorului cu un calculator electronic a dus la apariţia
aparatelor de restituţie analitică de tip Helava, care sunt
construite pe principiul proiecţiei matematice. Este pentru prima
dată când se părăseşte principiul de simulare în construcţia
aparatelor fotogrammetrice. Ultima realizare în folosirea
sistemelor electronice o reprezintă automatizarea completă a
procesului de exploatare fotogrammetrică de la fotogramă la
hartă, la inventarul de coordonate ale punctelor sau la modelul
digital al terenului. Drumul în această direcţie a fost deschis de
specialiştii S.U.A. şi Canada, iar primul aparat, stereomatul
realizat în anul 1958 de către G. L. Hobrough marchează
începutul exploatării automate a fotogramelor.

18
 În ţara noastră, primele încercări de folosire a fotografiilor
terestre pentru întocmirea unor schiţe topografice s-au făcut în
timpul războiului de independenţă din anul 1877. Realizările în
domeniul mijloacelor de zbor au permis obţinerea primelor
fotografii din balon executate de către Văitoianu în anul 1889 şi
din avion de către Aurel Vlaicu,în anul 1911 (figura 1.4).

Figura 1.4 Primele fotografii aeriene în România

În ţara noastră, dezvoltarea ridicărilor aerofotogrammetrice

este legată de apariţia aviaţiei. Între anii 1910 - 1914 s-au făcut

19
experimentări ale fotografiei din avion folosind avioanele
construite în ţara noastră şi cele cumpărate din străinătate.
Pregătirile pentru primul război mondial orientează şi fotografia
aeriană pentru folosirea în scopuri militare.
Astfel primele lucrări de ridicare fotoaeriană din avion
s-au făcut în aprilie 1916, de către serviciul fotoaerian creat în
cadrul flotilei de aviaţie de la Cotroceni, utilizând la început
camere fotoaeriene simple, construite din lemn, de formatul 9x12
cm.
În august 1916 acest serviciu s-a dezvoltat prin înfiinţarea
a 6 secţii fotoaeriene afectate escadrilelor de aviaţie care erau
dislocate la Tâlmaci, Braşov, Murfatlar, Piatra Neamţ, Cotroceni
şi una mobilă. La început nu s-au obţinut rezultate notabile
datorită lipsei de experienţă. Ulterior, în timpul refacerii trupelor
din Moldova, s-au adus aparate şi materiale fotografice noi,
precum şi un laborator cu care au fost înzestrate secţiile
fotoaeriene.
S-a început o activitate intensă al cărei randament a fost
apreciat în luptele de la Mărăşeşti, când s-au cunoscut înainte de
începerea luptelor tipul şi felul organizării inamice.
În timpul primului război mondial, Serviciul Geografic al
Armatei şi celelalte secţii fotoaeriene trimiteau pe front hărţile
topografice completate cu date despre inamic folosind în acest
scop fotografiile aeriene. În perioada primului război mondial,
s-au executat de către cele şase secţiuni fotoaeriene ale aviaţiei
20
militare, fotografii aeriene în scopuri de recunoaştere şi de
actualizare a hărţilor prin metode expeditive. În mod sporadic şi
pe porţiuni mici s-au efectuat încercări de aplicare a ridicărilor
fotogrammetrice şi în scopuri civile.
În urma experienţei căpătate, ofiţerii ingineri silvici în
rezervă Aurel Cernătescu şi Victor Ivănceanu întocmesc în 1918
un "Studiu asupra restituirii fotografiilor aeriene" în care se
prezentau mijloacele folosite în exploatarea conţinutului
fotografiilor aeriene.
Astfel, în anul 1924 a fost creat serviciu de cadastru aerian
pe lângă Direcţia Aviaţiei Civile, care a folosit, pentru prima dată
în ţara noastră fotogrammetria în lucrări de măsurători terestre.
Din primele lucrări se menţionează aerofotografierea oraşelor
Bacău şi Curtea de Argeş de către căpitan aviator Constantin
Gonţa şi întocmirea unor fotoscheme. Rezultatele foarte bune
date de fotoplanul la scara 1:5000 a oraşului Bucureşti întocmit
de o companie aeriană franceză au contribuit la aplicarea
metodelor fotogrammetrice în lucrări de sistematizare a
localităţilor.
Tot în anul 1924 a luat fiinţă o secţie fotogrammetrică la
Serviciul Geografic al Armatei, care era dotat cu un aerocartograf
şi alte aparate de laborator de strictă necesitate, ce au executat
lucrări de întocmire a hărţilor topografice militare. Prin
conferinţe şi publicaţii este propagată ideea aplicării ridicărilor

21
fotoaeriene în întocmirea de planuri şi hărţi. În unele instituţii de
învăţământ superior sunt introduse noţiuni de fotografie aeriană.
În anul 1929, a luat fiinţă un serviciu fotogrammetric în
cadrul Direcţiei Cadastrului Minier. Începând cu anul 1933 şi
până la cel de al doilea război mondial,serviciile fotogrammetrice
existente au fost unificate sub denumirea ”Oficiul Hidrografic şi
Aerogrammetric”, dotat cu stereoplanigrafe C5, fotoredresoaere
SEG IV, aeroproiectoare multiplex, camere aero-
fotogrammetrice, cât şi avioane amenajate în scopul ridicărilor
aerofotogrammetrice.
În paralel cu aceste realizări tehnice, au existat preocupări
de elaborare a unor lucrări ştiinţifice de către C. Gonţă, Gh.
Iacobescu, I. Gh. Vidraşcu, V. Ivănceanu, Anton Marin, Gh. V.
Nicolau-Bârlad ş.a. Dintre lucrările de bază care îşi păstrează şi
astăzi valoarea lor ştiinţifică se menţionează:
”Fotogrammetria”(1925) de I. Vidraşcu, ”Fotografia aeriană”
(1931) de Anton Marin, ”Curs de fotogrammetrie şi fotografie
aeriană” (1940), ”Fotogrammetria” volumul I, ”Fotogrammetria
matematică” (1945) de Gh. V. Nicolau Bârlad.
După cel de al doilea război mondial, dezvoltarea
diferitelor ramuri ale economiei naţionale a impus executarea
unui mare volum de măsurători terestre într-o perioadă scurtă de
timp. Pentru satisfacerea cerinţelor în acest domeniu au fost
create unităţi fotogrammetrice moderne şi a fost organizat
învăţământul de specialitate pentru pregătirea cadrelor necesare.
22
 Preocupările în aplicarea ridicărilor fotogrammetrice cresc,
iar specialişti din domeniul măsurătorilor terestre încep să îşi dea
seama că avantajele folosirii fotografiei aeriene sunt de
necontestat.
Totodată, în anul 1949 ia fiinţă o secţie fotogrammetrică în
cadrul "Comitetului geologic" dotată cu camere fotoaeriene şi
aparatură modernă de exploatare a fotogramelor. Cu acestă
ocazie apar noi preocupări legate de aplicaţia fotografiilor aeriene
şi terestre în geologie, sistematizări urbane etc.
Cooperativizarea agriculturii, mai mult decât celelalte
sectoare ale economiei a ridicat problema reorganizării
procesului tehnologic de întocmire a bazei topografice din
unităţile de producţie ale Direcţiei Generale Geotopografice şi
Organizarea Teritoriului din Ministerul Agriculturii. În cadrul
acestei Direcţii ia fiinţă în anul 1958 o întreprindere
fotogrammetrică de mare capacitate numită Institutul de
Geodezie, Fotogrammetrie, Cartografie şi Organizarea
Teritoriului (IGFCOT) care are ca obiectiv întocmirea planurilor
topografice şi cadastrale la scara 1:10.000, 1:5.000 şi 1:2.000
pentru întreg teritoriul României, necesare întocmirii şi ţinerii la
zi a evidenţei funciare, organizării teritoriului, a lucrărilor de
îmbunătăţiri funciare etc.
De asemenea în 1960 s-a înfiinţat un serviciu
fotogrammetric la Institutul de Studii şi Proiectări Forestiere, iar
în 1970 şi la alte institute printre care menţionăm Institutul de
23
Studii şi Proiectări pentru Îmbunătăţiri Funciare (ISPIF),
Institutul de Proiectări Transporturi Auto, Navale şi Aeriene
(IPTANA), Institutul de Studii şi Proiectări Căi Ferate (ISPCF),
dotate cu aparatură de prelucrare a fotografiilor aeriene şi
terestre.
Odată cu crearea acestor unităţi de specialitate,
fotogrammetria a devenit principala metodă de ridicare
topografică şi de realizare a planurilor şi hărţilor topografice sau
tematice în principalele sectoare ale economiei naţionale.
După 1950, cerinţele impuse iniţial de aderarea la Tratatul
de la Varşovia şi apoi de cooperativizarea agriculturii şi ulterior
de industrializarea socialistă au impus întocmirea în scurt timp a
unui mare volum de ridicări topografice.
Această situaţie a ridicat în mod serios problema creării de
noi sectoare fotogrammetrice şi înzestrarea acestora cu aparatură
modernă de înaltă productivitate.
Fostul „Institut Geografic Militar” s-a transformat în
„Direcţia Topografică Militară” în cadrul căreia a luat fiinţă o
unitate aerofotogrammetrică. Pentru zbor s-a înfiinţat
”detaşamentul aerofotogrammetric”, care a reuşit în scurt timp să
execute aerofotografierea întregului teritoriu al ţării la diferite
scări, pentru realizarea hărţilor şi planurilor de localităţi şi
ulterior pentru actualizarea periodică a acestora. De remarcat
aerofotografierile executate în perioada 1950-1952 pentru
întocmirea şi actualizarea hărţii ţării la scara 1:25 000,din
24
perioada 1959-1962 pentru întocmirea hărţii de bază la scara 1:50
000,şi din perioada 1970-1974 pentru întocmirea hărţii de bază la
scara 1:25 000.
Dintre lucrările de bază cu valoare ştiinţifică putem
menţiona cărţile scrise de: Nicolae Oprescu ş.a., „Manualul
inginerului geodez” Volumul III, (1974), Gherasim Marton şi
Nicolae Zegheru – “Fotogrammetrie” (1972), Lucian Turdeanu,
„Fotogrammetrie analitică” (1997) şi altele mai recente.
Începând cu 1980 s-au executat aerofotografieri pentru
realizarea planurilor localităţilor la scara 1:5 000 şi 1:10 000 şi
din 1985 pentru actualizarea periodică, la interval de 5 ani, a
hărţilor de baza la scara 1:50 000 pe întreg teritoriul ţării.
Rezultatele obţinute au confirmat avantajele mari pe care
le prezintă folosirea fotogrammetriei în măsurătorile terestre
perspectivele deosebite care se deschid aplicării sale în alte
domenii netopografice ale ştiinţei şi tehnicii.
După 1990, lipsa unei instituţii responsabile de organizare
la nivel naţional şi a unei politici şi strategii unitare de utilizare a
tehnicilor şi tehnologiilor de aerofotografiere şi a tehnicilor de
teledetecţie în domeniul măsurătorilor terestre şi în alte domenii
(agricultură, ingineria mediului) a determinat aceeaşi ineficienţă
economică în folosirea resurselor disponibile, suprapunerea
eforturilor şi programelor diverselor instituţii de specialitate şi în
final imposibilitatea utilizării pe scară largă a acestor metode în

25
cadrul unor programe sectoriale, cu responsabilităţi precis
delimitate şi finanţare externă.
În anul 1997, în conformitate cu prevederile Legii
cadastrului şi publicităţii imobiliare nr.7/1996, s-a înfiinţat
Oficiul Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie (ONCGC),
instituţie publică în sub-ordinea Guvernului României, sub
directa coordonare a primului ministru, care îndruma şi controla
activitatea de geodezie, fotogrammetrie, teledetecţie, cartografie
şi cadastru la nivelul întregii ţări. În sub-ordinea Oficiului
Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie funcţionează
Institutul de Geodezie, Fotogrammetrie, Cartografie şi Cadastru
(transformat mai târziu în Centrul Naţional de Geodezie,
Cartografie, Fotogrammetrie şi Teledetecţie) precum şi 41 Oficii
de Cadastru, Geodezie şi Cartografie judeţene şi cel al
municipiului Bucureşti (transformate mai târziu în Oficii de
cadastru şi publicitate imobiliară).
În anul 2002 - ONCGC trece in sub-ordinea Ministerului
Administraţiei şi Internelor iar din 2004 se înfiinţează Agenţia
Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară (ANCPI) prin
reorganizarea ONCGC şi preluarea activităţii de publicitate
imobiliara de la Ministerul Justiţiei.

Capitolul 2 – Elemente de fotogrammetrie

26
 Indiferent de domeniul de aplicare, privită din punct de
vedere geometric, problema de bază a fotogrammetriei constă în
reconstituirea unui obiect pe baza perspectivelor plane, a înregistrărilor
fotografice şi digitale ale acestuia, denumite fotograme.

Rezolvarea matematică a acestei probleme, precum şi

luarea în consideraţie a diferenţelor ce apar între modelul
matematic şi realizarea lui fizică generează procedeele numerice şi
geometrice ale fotogrammetriei.

Înregistrarea fotografică şi numerică a terenului constituie o

sursă de informaţii cu un volum imens de date. Prelucrarea
automată a acestor informaţii a constituit o preocupare încă de la
apariţia fotogrammetriei, iar în prezent, prin crearea aparatelor şi a
sistemelor automate de exploatare a înregistrărilor, fotogrammetria
se include de la sine în domeniul teoriei informaţiilor.
Fotogrammetria, privită din punctul de vedere al teoriei informaţiei,
cât şi în ceea ce priveşte aplicaţiile sale în diferite domenii de
activitate, are posibilităţi nelimitate de a înregistra progrese
importante în viitor.
Imaginea fotografică a unui obiect sau a unei suprafeţe de
teren este o piesă de mare valoare deoarece este o înregistrare
obiectivă a imaginii respective.
Pentru ca fotografia să fie un element de plecare în
măsurători şi reprezentări exacte este necesar ca ea să
îndeplinească nişte condiţii speciale metrice. O astfel de

27
fotografie este fotograma, care sub raport matematic este o
proiecţie centrală.
Deci primul principiu şi prima condiţie în măsurătorile
fotogrammetrice propriu-zise este aceea ca fotografiile să fie
proiecţii centrale cu caracteristici perfect cunoscute, adică să fie
fotograme.
Făcând referire la ridicări, se înţelege că fotogrammetria
trebuie să se supună legilor de bază ale topografiei, de unde
rezultă că plecând de la proiecţii centrale (fotograme) trebuie să
se ajungă la proiecţii paralele (planuri, hărţi). Într-adevăr,
fotograma şi harta sunt proiecţii plane ale suprafeţelor de teren
însă pe câtă vreme fotograma este o proiecţie centrală, harta este
o proiecţie paralelă ortogonală.
Dacă imaginile fotografice B1 şi C1 ale punctelor din teren
B şi C sunt simetrice cu imaginea A1 a punctului axial A, se
observă că depărtările pe hartă a proiecţiilor B0 şi C0 de A0
depind nu numai de înclinarea axului de fotografiere ci şi de
relieful terenului (figura 2.1). Problema raportului dintre
dimensiunile de pe fotogramă şi corespondentele lor de pe hartă
este o problemă complexă.
Problema de bază a fotogrammetriei este aşadar aceea de a
stabili metodele matematice şi tehnicile după care se poate
transforma o proiecţie centrală, sau mai multe, într-una sau mai
multe proiecţii paralele.

28
 Dacă se consideră o singură fotogramă aeriană în cazul
particular al unui teren orizontal (figura 2.2), dată fiind
reversibilitatea fenomenelor în optica geometrică, harta terenului
poate fi obţinută printr-o simplă proiectare a fotogramei pe o
planşetă, cu condiţia ca fotograma să aibă aceeaşi poziţie,
(înclinare) faţă de planşetă pe care a avut-o în momentul de priză
faţă de teren, adică fotograma să fie redresată (întreaga proiecţie
să fie adusă la o anumită scară). După asemenea fotograme,
harta/planul se pot obţine şi prin construcţii grafice. În acest caz
particular se obţine de-a dreptul proiecţia ortogonală necesară
după proiecţia centrală. Metoda se numeşte a simplei intersecţii,
deoarece razele proiectate se intersectează fiecare în parte
simplu, cu planşeta.

Figura 2.1 – Proiectarea terenului pe

fotogramă şi pe plan

Figura 2.2 – Proiectarea pe fotogramă

29 a unui teren orizontal
 Problema e simplă chiar atunci când terenul este înclinat,
însă de pantă continuă, când proiecţia ortogonală se obţine uşor,
printr-o transformare afină (dilatare). Totodată se înţelege că
practica admite şi mici denivelări. Relieful nu poate fi redat
pentru că nu există elemente de diferenţiere perpendiculare pe
planul fotogramei.
Privitor la transformarea unei proiecţii centrale într-o
proiecţie paralelă se poate conchide că metoda este limitată la
terenurile plane şi uşor denivelate, că pe măsură ce creşte
accidentaţia terenului scade precizia şi că pe această cale nu se
poate obţine relieful. Aceasta este fotogrammetria planimetrică şi
corespunde simplei intersecţii în plan.
Dacă se iau în considerare două fotograme luate din puncte
diferite, în aşa fel încât să aibă o acoperire, adică o importantă
porţiune de teren să fie prinsă în ambele fotograme (figurile 2.3 şi
2,4), există posibilitatea de a utiliza simultan ambele imagini.
Cele două imagini ale porţiunii comune pot fi considerate două
proiecţii ale aceluiaşi subiect şi potrivit principiilor geometriei
proiective se poate obţine o a treia proiecţie sau mai multe.
În cazul reprezentării teritoriilor, proiecţiile ce interesează
a se obţine şi care pot fi obţinute pe baza celor două proiecţii
centrale, sunt cele specifice topografiei generale, adică o
proiecţie paralelă ortogonală pentru obţinerea planimetriei şi o
proiecţie paralelă orizontală (perpendiculară pe prima) pentru
obţinerea altimetriei.
30
 Figura 2.3 – Zona de acoperire a două fotograme aeriene

Figura 2.4 – Zona de acoperire a două fotograme terestre

folosind o stereocameră terestră cu bază fixă

31
 Matematic pot fi determinate poziţiile în x, y, z ale tuturor
punctelor ce dau imagini pe câte două fotograme cu acoperire
între ele.
Poziţiile spaţiale ale punctelor pot fi obţinute prin
construcţii grafice, pe cale analogică sau pe cale analitică
(exemplu relaţiile de mai jos, în cazul fotogrammetriei terestre).

Construcţiile grafice sunt greoaie, nu asigură precizie şi

nici randament satisfăcător însă reprezintă o posibilitate de
determinare de puncte izolate atunci când nu se dispune de
aparataj fotogrammetric.
Calea analogică presupune utilaj fotogrammetric
specializat cu ajutorul căruia se redă terenul sub formă grafică

32
convenţională (planimetric şi altimetric) prin restituţia modelului
optic punct cu punct, linie cu linie, direct, fără interpolări.
Prin model optic (stereomodel) se înţelege imaginea
spaţială (în relief) proprie vederii binoculare, ce se obţine atunci
când cele două fotograme ale cuplului sunt privite separat şi
anume cea din stânga cu ochiul stâng iar cea din dreapta cu
ochiul drept.
Pentru ca imaginea în relief (numită şi stereoscopică) să
reprezinte efectiv modelul optic propriu-zis este necesar ca
fotogramele să se găsească una faţă de cealaltă în poziţii relative
practic identice cu cele din momentul preluării (de priză). În
acest caz, la intersecţia razelor omoloage se obţine efectiv
modelul optic şi se spune că fotogramele sunt orientate relativ.
Pentru ca modelul optic să poată fi restituit este necesar ca el să
fie orientat şi absolut, adică să fie adus la o anumită scară şi într-
o astfel de poziţie încât prin restituţia lui să se obţină direct
planimetria şi altimetria terenului.
Calea analogică este specific fotogrammetrică asigurând o
precizie satisfăcătoare şi fiind de mare randament. În figura 2.5
se prezintă formarea modelului optic la intersecţia razelor
omoloage şi restituţia modelului optic cu ajutorul unui punct
marcă fixat pe o măsuţă deplasabilă şi de înălţime variabilă.
La verticala mărcii se găseşte un creion care desenează
traseele urmate cu marca.

33
 Figura 2.5 – a – schemă în secţiune
b – vedere în perspectivă

Calea analitică presupune măsurarea pe fotograme a

poziţiilor punctelor (coordonate fotogammetrice plane) funcţie de
care se ajunge la poziţia lor spaţială prin calcule. Dacă se
folosesc mijloace specializate, precise de măsurare, se pot obţine
rezultate de mare precizie.
Această cale este folosită în lucrări specializate pentru a se
determina cu precizie sporită reţele de puncte precum şi în unele
ridicări la lucrări mari sau în determinări cu caracter special şi
presupun în general programe şi mijloace moderne de calcul.
Se concluzionează că după două proiecţii centrale ale
aceluiaşi obiect (teren) se pot obţine riguros proiecţii paralele
cerute de pricipiile reprezentării teritoriilor, oricare ar fi relieful,
atât în ceea ce priveşte planimetria cât şi în ceea ce priveşte

34
altimetria. Aceasta este fotogrammetria stereografică şi
corespunde dublei intersecţii spaţiale.
Măsurătorile fotogrammetrice de precizie necesită
întotdeauna o legătură topografică cu terenul de ridicat pentru a
se putea determina cu precizie scara. Acest lucru este valabil atât
pentru fotogrammetria planimetrică cât şi pentru cea
stereografică, atât în fotogrammetria terestră cât şi în
aerofotogrammetrie.
În cazul fotogrammetriei terestre legătura se face de obicei
prin cunoaşterea sau determinarea poziţiilor absolute ale
punctelor de priză, determinare ce se face prin metode
topografice în cadrul reţelei geodezice.
În aerofotogrammetrie, fie că este cazul fotogrammetriei
planimetrice fie al fotogrammetriei stereografice, este necesar să
fie determinat pe cale topografică în X, Y, Z, un număr minim de
puncte denumite puncte de reper. Numărul şi poziţia acestora
sunt diferite funcţie de metodele de aerotriangulaţie folosite.
Privitor la aplicaţiile fotogrammetriei în alte domenii,
metodele matematice şi tehnice în ceeace priveşte determinarea
unor mărimi fizice (lungimi, suprafeţe, volume, forme, poziţii
etc.) şi a reprezentărilor acestora sunt comune sau derivă din
acestea. Metodele, tehnicile şi tehnologiile pot fi uneori cu totul
specifice pentru a deservi cât mai bine aplicaţia respectivă.
Trebuie observat că unele din aplicaţiile fotogrammetriei în
aceste domenii nu sunt propriu-zis fotogrammetrice deoarece nu
35
necesită măsurători şi determinări precise şi prin urmare nu
necesită nici fotograme ci doar fotografii.
Aplicaţiile netopografice implică, fiecare în parte, pe lângă
anumite cunoştinţe de fotogrammetrie, care uneori pot fi mai
aprofundate, alteori mai sumare, o specializare în domeniul
respectiv.

2.1 Baze optice şi fotografice

Potrivit celor prezentate, fotograma trebuie să fie o

proiecţie centrală a regiunii fotografiate. Practic o astfel de
proiecţie se realizează cu atât mai greu cu cât mai riguros se cere
îndeplinită condiţia de centricitate a proiecţiei.
Cauzele generale care produc abateri ale imaginii de la
perspectiva matematică sunt: eroarea de formare a imaginii
produsă de obiectiv, refracţia atmosferică, construcţia neregulată
a filmului fotografic şi rezoluţia emulsiei fotografice.
Imaginea formată de obiectivi fotogrammetrici trebuie să
fie clară, metrică şi cu o distribuţie a luminii egală în planul
imaginii.
Principalele erori de claritate, numite şi aberaţii ale
imaginii, cum sunt: aberaţia de sfericitate, aberaţiile cromatice,
coma, astigmatismul şi erorile de curbură ale imaginii, sunt astăzi
controlate. Prin asocierea mai multor lentile de curburi diferite şi

36
de indici de refracţie diferiţi s-a reuşit să se obţină obiectivi care
dau imagini clare şi precise.
Prin câmp se înţelege unghiul conului de proiecţie, adică
unghiul pe care îl fac razele limită diametral opuse. Obiectivii
fotogrammetrici pot fi grupaţi după mărimea câmpului astfel:
normal unghiulari (50g - 70g), mari unghiulari (100g) şi super
mari unghiulari (> 130g).
Sunt două categorii de obiectivi fotogrammetrici: pentru
camerele terestre şi pentru camerele aeriene.
Deoarece în fotogrammetria terestră obţinerea
fotogramelor se face din puncte fixe (la sol), timpul de expunere
poate fi mai mare şi în consecinţă luminozitatea obiectivilor
poate fi mai mică.
În cazul camerelor aeriene, datorită deplasării, expunerea
este foarte scurtă şi în consecinţă obiectivii trebuie să fie foarte
luminoşi. Numai aşa imaginea obţinută în timpul scurt cât are loc
expunerea poate fi netrenată, suficient de luminată şi poate fi
perspectivă centrală.
Totodată, pentru a mări precizia ridicărilor aerofoto-
grammetrice şi a creşte eficienţa lor se cere utilizarea unor
obiectivi cu unghi de câmp mare. Astfel de obiectivi permit
înregistrarea unor suprafeţe mai mari, de la aceeaşi înălţime de
zbor şi micşorează astfel efectul erorilor de refracţie atmosferică.

37
 În prezent se construiesc obiectivi foarte luminoşi, cu
unghi de câmp foarte mare, care asigură imagini clare, cu
distorsiuni foarte mici.
În general se utilizează obiectivi cu distanţa focală de 115
mm, cu unghiuri de câmp cupinse între 100g - 130g , cu egală
distribuţie a luminii.

2.2 Materiale fotosensibile şi elemente de sensitometrie

Materialele fotografice permit obţinerea de imagini

pozitive pe acelaşi material pe care s-a făcut fotografierea. Aceste
materiale fotografice se clasifică în: materiale pozitive, negative
şi reversibile.

În funcţie de sensibilitatea spectrală se disting următoarele

categorii de materiale fotosensibile:

• Nesensibilizate – pentru fotografieri alb-negru a obiectelor alb-

negru şi albastre;

• Izoortocromatice – utilizate pentru fotografierea oricăror

obiecte cu excepţia celor cu nuanţe de roşu;

• Izocromatice – sensibile pentru orice zonă a spectrului vizibil;

• Pancromatice – sensibile pentru toate radiaţiile spectrului

vizibil, cu excepţia celor verzi pentru care au o sensibilitate mică;

38
• Infracromatice (infraroşu) – posedă o sensibilitate în afara

domeniului razelor vizibile: 680-860nm;

• Tricromatice – sensibile la culorile de bază ale spectrului

vizibil: albastru, roşu, verde, folosite la fotografierea în culori;

• Spectrozonale – având două straturi sensibile – pancromatice si

infracromatice – folosite în fotografia spectrozonală.

Materialele fotografice se produc sub formă de plăci

fotografice, filme fotografice si hârtie fotografică.
Filmele fotografice au suportul de bază din celuloid pe
care este aplicată emulsia fotosensibilă şi se pot grupa în:

• filme pentru scopuri generale;

• filme pentru fotografia aeriană şi terestră;

• filme pentru poligrafie;

• filme dentare şi medicinale.

Filmele pentru fotografierea aeriană pot fi:

• pancromatice;

• izocromatice;

• infracromatice;

39
sub formă de role cu lăţimi de 19, 24 si 32cm si lungimi de 9, 35
si 60m, perforate sau neperforate pe margine.
Bobinele de film se introduc în cutii închise ermetic, pentru a se
evita impresionarea stratului înainte de utilizare.
Caracteristicile principale ale filmelor aeriene:
• Filmul pancromatic tip 10:
• sensibilitatea generală 700-1200 GOST, D0=0,3;

• coeficientul de contrast γ = 1,7-2;

• puterea separatoare: 60-80 linii/mm, granulaţia 20;

• factorul filtrelor de lumină: 2 pentru galben, 3,3 pentru
oranj si 7,7 pentru roşu.
• Filmul pancromatic tip 11:
• sensibilitatea generală 700-1200 GOST, D0=0,3;

• coeficientul de contrast γ = 1,7-2;

• puterea separatoare: 120-130 linii/mm; granulaţia mai

fină;
• Filmul izocromatic:
• sensibilitate generală inferioară celui pancromatic;
• puterea separatoare: 65-80-linii/mm;
• sensibilitate la culori: între ortocromatic si pancromatic;
• factorul filtrelor: 2,4 pentru galben si 8,5 pentru roşu.
• Filmul infracromatic aerian:

• sensibilitate maximă pentru λ = 760nm;

40
 • coeficientul de contrast γ aproape 2;

• sensibilitatea generală: 20-25% din sensibilitatea filmului

pancromatic;
• foloseşte filtrul oranj.
Hârtia fotografică se foloseşte pentru copierea prin
contact si prin proiecţie a fotogramelor originale. Scările de
nuanţă ale hârtiei fotografice şi sensibilitatea sunt mai scăzute
decât la filme, întrucât timpul de expunere poate fi mult mărit,
deoarece se lucrează în condiţii statice, fără să intervină factori
exteriori perturbatori în procesul de copiere.
Suprafaţa hârtiei poate fi:
- lucioasă,
- semimată,
- mată,
- foarte mată,
- netedă,
- granulată
- cu raster.

Claritatea imaginii depinde nu numai de calitatea imaginii

proiectate ci şi de calităţile emulsiei fotografice şi de condiţiile
fotografierii şi copierii (în cazul pozitivării).
Caracteristici cum sunt granulaţia, claritatea şi contrastul
determină microcalitatea şi posibilitatea de a lucra la scări mici.

41
 Principalele caracteristici ale emulsiei fotografice sunt
sensibilitatea şi puterea de rezoluţie.
Iluminarea imagini = E · t
(E - intensitatea fluxului luminos, t - timpul de expunere).
Pe curba de înnegrire a unei imagini se disting trei
intervale (figura 2.6): AB - subexpunerea, BC - expunerea
normală, CD - supraexpunerea.
Puterea de rezoluţie cea mai mare se găseşte la mijlocul
intervalului BC.

Figura 2.6

α = 45O - se obţine un negativ normal

α < 45O - se obţine un negativ cu contraste
Dacă atenuate
α > 45O - se obţine un negativ cu contraste
exagerate

42
 Pe o fotografie normal expusă pot apărea zone cu părţi
subexpuse sau supraexpuse, funcţie de remisia (reflectanţa)
obiectelor terenului. Terenurile nisipoase şi calcaroase cu mare
remisie vor apare supraexpuse, obiectele întunecate, cu slabă
remisie, vor apare subexpuse.
S-au pus la punct procedee (inclusiv electronice) care să
permită filtrarea imaginilor la copiere astfel încât să se micşoreze
efectul vălului atmosferic, să se egalizeze contrastele, să se
elimine efectele reflectanţei obiectelor. Aceste procedee
presupun aparatură suplimentară cât şi timp şi materiale
suplimentare.
Sensibilitatea emulsiilor faţă de culori.
Emulsiile fotografice redau culorile în alb-negru sau color.
În timp ce vederea umană se întinde asupra radiaţiilor în
intervalul 400 - 750 nm lungime de undă, emulsiile fotografice
obişnuite nu sunt sensibile decât pentru radiaţiile din intervalul
300 - 500 nm. De aceea a fost necesar să se producă emulsii cu
alte sensibilităţi spectrale.
Emulsiile ortocromatice au sensibilitate extinsă asupra
culorilor verde şi galben, iar emulsiile pancromatice sunt
sensibile la toate culorile. În scopuri metrice se folosesc în
general emulsiile pancromatice.
Un loc important îl ocupă emulsiile infracromatice,
sensibile la spectrul infraroşu. Ele sunt indicate pentru fotografii

43
pe timp de noapte şi la mare distanţă, precum şi în cazul
vizibilităţii reduse din cauza suspensiilor atmosferice.
Pentru a atenua acţiunea diverşilor factori atmosferici (raze
violete, ultraviolete etc.) asupra emulsiilor fotografice se folosesc
filtre de lumină. Acestea reţin lungimile de undă mai mici decât
culoarea lor şi lasă să treacă raze de anumite lungimi de undă.
Filtrele pot fi monocromatice, când permit trecerea razelor
unei singure culori, selective, când permit trecerea razelor de
anumite culori cu absorbţia celorlalte şi de compensaţie, care
combină culorile din anumite zone ale spectrului.

Puterea de rezoluţie este un indicator al emulsiei care se

mai numeşte şi puterea de separare. Ea condiţionează
reproducerea celor mai mici detalii şi claritatea imaginii.
Este limitată de fineţea granulaţiei emulsiei şi este
condiţionată direct şi de sensibilitatea emulsiei. Cele două
caracteristici sunt divergente deci problema nu este uşor de
rezolvat.
În prezent există filme aeriene cu o rezoluţie de 250
linii/mm, ceea ce practic poate duce la o rezoluţie de 400
linii/mm - foarte bună.
Funcţia de transfer a contrastului
Date fiind multiplele cauze de erori ce afectează calitatea
imaginii fotografice s-a introdus un nou criteriu de apreciere care
să înlocuiască sau să completeze criteriul clasic al puterii de
44
rezoluţie. Puterea de rezoluţie se referă la redarea detaliilor
imaginii la limita puterii de identificare şi recunoaştere, dar nu se
referă la reducerea contrastului.
Astfel s-a ajuns să se introducă, oarecum artificial, ideile
lui Fourier şi teoria informaţiei pentru a se analiza performanţele
sistemului obiectiv-cameră-emulsie-condiţii atmosferice şi de
prelucrare a fotogramelor în totalitatea lor sau pe canale.
În fond este vorba de transformarea imaginilor în frecvenţe
spaţiale şi analiza undelor sinusoidale.
Metoda concretizată sub denumirea de funcţie de transfer a
contrastului (analog cu funcţia de transfer a informaţiei folosită
în tehnica transmisiunilor) permite cercetarea şi caracterizarea
efectului de reducere a contrastului datorat fiecărui canal de
transmisie a imaginii fotografice ca: atmosfera, trenarea,
suspensia camerei, expunerea, obiectivii, emulsia. Metoda
prezintă avantajul că prin simpla înmulţire a transferurilor tuturor
canalelor rezultă transferul total. În figura 2.7 se arată schema
redării imaginii unui obiect cu contraste în unghiuri drepte.

Figura 2.7

45
 Funcţia de transfer a contrastului C în ordonată este egală
cu raportul dintre contrastul imaginii şi contrastul obiectului,
fiind funcţie de frecvenţa locală (fineţea structurilor regulate ale
obiectului, măsurate în linii/mm) care se dă pe abscisă.

C = K' = f(F)
K
Prin metoda transferului de contrast a fost posibil să se
stabilească mai precis raportul dintre însuşirile obiectivului şi ale
emulsiei pentru asigurarea unei imagini de calitate şi pierderile
de contrast pe fiecare canal de transmisie.
Filmele şi plăcile fotografice dau erori de deformaţie
neuniformă şi de planeitate.
Planeitatea filmului se realizează de obicei prin vacuum în
spatele filmului. Se pot determina erorile printr-un cristal de
presiune dotat cu o reţea (grilă) de control.
Erori pot apărea şi datorită variaţiei de grosime a filmelor.
În mod obişnuit controlul filmelor se poate face prin
introducerea lor (a unor capete) în aparatele de restituţie de
ordinul I, când eliminarea paralaxelor trebuie să se facă foarte
bine.
Tendinţa în privinţa metricităţii este ca fiecare eroare să fie
redusă direct sau indirect la 2 µm astfel încât pe ansamblu erorile
de poziţie să se înscrie în maximum ± 5 µm.
S-ar putea chiar afirma că erorile ce se referă la
metricitatea imaginii şi la distribuţia luminii în planul imaginii

46
sunt practic eliminate de camerele moderne. Unele aspecte legate
de calitatea imaginii încă nu sunt rezolvate direct ci numai
indirect (contrastul). Dacă granulaţia emulsiilor filmelor aeriene
este redusă în aşa fel încât în procesul de restituţie şi
fotointerpretare imaginile să poată fi mărite de 16 - 20 - 30 de ori,
după nevoi, înseamnă că au fost puse de acord, la acelaşi nivel,
condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească fotogramele cu
cerinţele actuale.

2.3 Fotograma

Fotograma este o înregistrare fotografică metrică ce conţine

imaginile unor obiecte spaţiale, obţinută dintr-un punct de staţie
cunoscut sau determinabil. Din punct de vedere matematic, la
baza fotogramei şi a fotogrammetriei stă perspectiva
centrală. În proiecţia centrală, punctele spaţiului obiect sunt
reprezentate pe un plan de proiecţie (F), cu ajutorul razelor de
proiecţie. Razele de proiecţie trec printr-un punct comun (O),
situat în afara planului de proiecţie, care se
numeşte centrul de perspectivă sau centrul de
proiecţie (Figura 2.8).

47
 Figura 2.8 - Proiecţia centrală

În proiecţia centrală, fiecărui punct P al spaţiului obiect îi

corespunde un singur punct p' în planul imaginii. Dreptelor (d)
din spaţiul obiect, cu excepţia celor care trec prin centrul de
proiecţie O, le corespund dreptele imaginii (d').
Razele de proiecţie se reprezintă în planul imaginii prin puncte.
Imaginile dreptelor paralele din spaţiul obiect se intersectează în
punctul de fugă F', care reprezintă imaginea punctului de la
infinit al dreptelor paralele. Birapoartele pe drepte şi în
fasciculele de drepte ale spaţiului obiect rămân invariante în
planul proiecţiei. În cazul folosirii perspectivei centrale în
fotogrammetrie, când spaţiul obiect este suprafaţa
terestră, deosebim următoarele plane, linii şi puncte caracteristice
ale proiecţiei centrale (Figura 2.9):

48
 Figura 2.9 - Elementele proiecţiei centrale

- planul orizontal (T) al terenului, ales la o înălţime oarecare h;

- planul tabloului (fotogramei) (F) care este înclinat cu un
unghi v faţă de planul terenului;

- planul vertical principal (V) care trece prin centrul de

proiecţie şi este perpendicular pe planul terenului şi
al fotogramei;

- linia verticalei principale vv, care este urma planului vertical

în planul tabloului (F);

- linia orizontalei principale hh, care trece prin punctul H';

- raza principală OH' - este dreapta care trece prin centrul de
proiecţie şi este perpendiculară pe planul tabloului
(fotogramei);

- distanţa principală OH' - este distanţa pe perpendiculară

între centrul de perspectivă şi planul tabloului (F);

49
 - înălţimea centrului de perspectivă sau a punctului de vedere,
h;

- punctul principal al tabloului H' - este intersecţia razei

principale cu planul tabloului(fotogramei);

- punctul de fugă F' - este imaginea punctului de la infinit al

dreptelor paralele cu planele (V) şi (T);
- punctul de dispariţie D - este urma în planul (T) a razei de
proiecţie care trece prin punctul O şi este paralelă cu linia vv.

În fotogrammetrie, când terenul fotografiat este plan, apare

un caz special al proiecţiei centrale, deoarece între punctele
terenului şi ale fotogramei există o corespondenţă biunivocă,
adică procesul este univoc reversibil.

În cazul terenului accidentat, nu se poate reconstitui univoc

obiectul pe baza unei singure înregistrări, deoarece fiecărui punct
imagine p' îi corespunde o dreaptă (p'O) şi fiecărei drepte d' îi
corespunde un plan (d'O) în spaţiul obiect.

Obiectul spaţial se poate reconstitui numai pe baza a două

perspective, obţinute din două centre de perspectivă distincte.

2.3.1 Elemente de orientare interioară a fotogramei

Fotograma este o fotografie specială (metrică) pe care se

pot executa măsurători de precizie. Ea este aptă pentru măsurători
şi reconstituiri, atunci cînd se cunosc elementele funcţie de care

50
se poate reconstitui fasciculul de raze (din spaţiul obiect) ce a dat
imaginea.
Aceste elemente ce definesc poziţia fotogramei faţă de
centrul ei de perspectivă, se numesc elemente de orientare
interioară. Ele sunt:
- distanţa principală, numită şi constanta camerei, adică
distanţa de la centrul de proiecţie O la planul imaginii
(fotogramei);
- punctul principal H, adică proiecţia centrului de perspectivă O pe
planul fotogramei.
Pentru o perfectă cunoaştere a perspectivei este necesar să
se cunoască şi distorsiunile (curba), însă din punct de vedere
practic acestea sunt eliminate în procesul de prelucrare a
imaginilor fotogrammetrice.
Din punct de vedere practic, distanţa principală se
asimilează cu distanţa focală F, iar punctul principal cu punctul
mijlociu M ce se găseşte la intersecţia indicilor de referinţă
(simetrici) hh' şi vv' ai fotogramei ce se pot găsi la mijlocul
laturilor (figura 2.10) sau la colţuri (figura 2.11).

51
 Figura 2.10 – Schema fotogramei
a – elevaţie; b – vedere în plan; c – vedere în perspectivă

Elementele de orientare interioară sunt elemente ca:

numărul înregistrate întotdeauna pe fotogramă împreună cu alte
de ordine, eventual imaginea cadranului unui ceas şi eventual
imaginea unei nivele sferice care să dea indicaţii asupra
orizontalităţii fotogramei în momentul fotografierii.
În fotogrammetria analitică pentru a fi exprimate în
sistemul de coordonate al fotogramei, coordonatele măsurate la
un aparat de tip comparator, trebuie reduse la punctul principal H
notat cu P în figurile 2.11 şi 2.12).

52
 Figura 2.11 – Definirea sistemului de referinţă (în planul fotogramei) cu
indicii de referinţă la colţurile fotogramei (camere Wild / Leica)

Figura 2.12 – Reducerea coordonatelor la punctul principal

al fotogramei

2.3.2 Elemente de orientare exterioară a fotogramei

Din punct de vedere geometric, fotograma este o

perspectivă centrală, ea putând fi considerată ca o înregistrare a
unui fascicul de raze venind din spaţiul-obiect.

53
 Pentru a putea utiliza fotogramele în scopuri geomatice de
măsurare, este necesară orientarea acestora în raport cu obiectul
fotografiat, care va putea fi astfel reconstituit şi reprezentat sub
formă grafică sau numerică. În fotogrammetria analitică, traseul
fiecărei raze poate fi descris printr-o expresie matematică în
funcţie de poziţia punctului din teren, a imaginii sale pe
fotogramă şi a centrului de perspectivă.

Figura 2.13 – Elementele de orientare interioară (piramida

mică) şi exterioară
Elementele (piramida fasciculul
care definesc mare) ale uneide
fotograme.
raze şi deci
fotograma în spaţiu, de exemplu faţă de un sistem de referinţă
spaţial care poate fi cel geodezic, se numesc elemente de
orientare exterioară.

54
 Ele sunt în număr de şase şi anume:
- coordonatele Xo, Yo, Zo ale centrului de proiecţie O
faţă de sistemul de referinţă (X,Y,Z) şi unghiurile k, φ şi ω pe
care le face axa de fotografiere. k este unghiul de răsucire a axei
de fotografiere, adică a fotogramei în planul ei faţă de direcţia de
zbor; φ este unghiul de înclinare longitudinală tot faţă de direcţia
de zbor, iar ω unghiul de înclinare transversală.

κ φ

În cazul aerofotografierii elementele de orientare exterioară nu se

cunosc în prealabil.
Formatul fotogramei este de obicei pătratic de dimensiuni
18 x 18 cm., 24 x 24 cm. sau 30 x 30cm. Distanţele focale cele
mai obişnuite sunt de 105 mm. şi 210 mm., dar pot fi mai mici
sau mai mari.
Între elementele geometrice ale unei fotograme şi teren
există relaţia:

55
 f d l 1
= = = sc =
h D L N
unde:
f -distanţă focală;
h - înălţimea de zbor deasupra terenului (relativă);
d şi D - distanţa pe fotogramă şi teren;
l şi L - latura fotogramei cu corespondentul ei pe teren;
sc - scara fotogramei
Scara fotogramei este variabilă funcţie de înclinarea axei
de fotografiere şi de gradul de accidentare a terenului.

2.3.3 Clasificarea fotogramelor

Din punct de vedere al necesităţilor de folosire şi de locul

pe care trebuie să-1 ocupe înregistrările în tehnologiile de
prelucrare fotogrammetrică, fotogrammetria face o clasificare a
fotogramelor, în funcţie de o serie de parametri care rezultă din
procedeele de obţinere, materialele folosite, forma de prezentare,
destinaţie şi scop.

Criteriile cele mai uzuale de clasificare sunt următoarele:

1. După locul unde se află sistemul de înregistrare:

• fotograme terestre - obţinute cu ajutorul aparatelor

de înregistrare fotografice, denumite fototeodolite, instalate pe
suprafaţa terestră sau în subteran;

56
 • fotograme aeriene - obţinute cu ajutorul camerelor
aerofotogrammetrice, instalate pe avioane sau elicoptere;

• fotograme cosmice - obţinute cu ajutorul camerelor

fotogrammetrice, instalate pe sateliţi de cercetare şi de
teledetectie;

2. După poziţia axei de fotografiere faţă de suprafaţa de

înregistrare:

• fotograme nadirale sau orizontale - când axa de

fotografiere este perpendiculară pe suprafaţa de înregistrat, cu
o abatere de câteva grade. În cazul când v = 0, fotograma
este riguros nadirală, iar când v = ±3°, fotograma este
aproximativ nadirala. Scara fotogramei nadirale este constantă
în cazul terenului plan;

• fotograme înclinate - când axa de fotografiere are o

înclinare faţă de verticală v > 10° . în cazul când pe imagine
se înregistrează şi linia orizontului, acestea se numesc
fotograme panoramice. Fotogramele înclinate se obţin din
avioane, elicoptere, sateliţi şi, în mod obişnuit, prin mijloace
terestre. La aceste fotograme, dezavantajul scării variabile şi
al metodelor complexe de prelucrat este compensat parţial de
avantajul cuprinderii unei suprafeţe înregistrate mult mai mari
decât în cazul fotogramelor nadirale.
3. În funcţie de scara de fotografiere:

57
 • fotograme la scară mare - cu scara de fotografiere mai
mare de 1:10.000;
• fotograme la scară medie - cu scara cuprinsă între 1:10.000
şi 1:30.000;
• fotograme la scară mică - cu scara mai mică de 1:30.000.

În ultima perioadă, ca urmare a perfecţionării sistemelor şi

materialelor de înregistrare, au apărut noi criterii de clasificare,
în legătura cu principiul de înregistrare şi caracteristicile
spectrale ale materialelor fotosensibile.
Astfel, în funcţie de principiul de înregistrare deosebim:

• înregistrări analogice (pe bobine de film sau plăci);

• înregistrări digitale (pe hard-discuri şi benzi magnetice

compatibile cu calculatoarele electronice).

După caracteristicile materialului fotosensibil folosit pentru

înregistrarea imaginilor deosebim:

• fotograme convenţionale alb-negru şi color;

• fotograme neconvenţionale - fotograme spectrozonale,
multispectrale, fals color şi color compus.
Atât fotogramele alb-negru cât şi cele color pot fi obţinute
atât în spectrul luminii vizibile cât şi în spectrul invizibil. Din
spectrul invizibil sunt folosite de regulă, ultravioletul şi infraroşul
apropiat.
De asemenea se pot folosi culori false, mult diferite faţă de
cele reale, aşa numitele fotograme fals-color, care folosesc
58
emulsii color sensibile la o parte din spectrul vizibil şi din
infraroşu. Cum în spectrul infraroşu ochiul uman nu vede, se
translatează culorile în vizibil în aşa fel ca reflectanţa din
infraroşu să redea culori pe care nu le au obiectele reprezentate.
Pe lângă înregistrări fotografice direct pe film, se folosesc
în prezent şi înregistrări ale imaginilor terenului prin baleiaj
electronic. Aceste înregistrări pot fi făcute în spectrul vizibil cu
ajutorul unor camere digitale sau video şi transmise la sol prin
intermediul calculatoarelor sau al televiziunii sau în spectrul
infraroşu cu ajutorul unor camere de termoviziune.
Înregistrările, atât în spectrul vizibil cât şi în cel invizibil,
se fac cu ajutorul unor sisteme de baleiaj optico-mecanic
multispectral.
Aceste înregistrări se depun pe benzi sau discuri
magnetice, optice, după care se pot converti în imagini vizibile,
putând fi prelucrate cu ajutorul calculatorului sau înregistrate
fotografic.
Se folosesc şi zone mai îndepărtate ale spectrului, cum sunt
cele ale microundelor RADAR. Şi în acest caz radiaţiile
invizibile emise şi ulterior recepţionate sunt convertite în imagini
vizibile.
În funcţie de mărimea obiectului sau terenului de
fotografiat se pot obţine:
a) fotograme izolate sau de "punct" pentru studierea unui
anumit obiectiv;
59
 b) benzi de fotograme aeriene constituite din şiruri de
fotograme succesive având între ele o anumită acoprire numită
"longitudinală", care este de regulă 66%. O atfel de bandă se
poate executa în lungul unei şoşele, al unei căi ferate, al unui curs
de apă etc.
c) bloc de benzi care acoperă o suprafaţă mare de teren,
dreptunghiulară sau pătrată. Benzile au o acoperire între ele, zisă
"transversală", de aproximativ 30 %.
Cu ajutorul fotogramelor aeriene se pot realiza
fotodocumente topogeodezice în scopul obţinerii imaginii
fotografice a unei porţiuni cât mai mari de teren, prelucrată
pentru a asigura redarea unui volum cât mai mare de informaţii.

2.3.4 Procedee de determinare a scării fotogramelor

În cadrul aceleiaşi fotograme sau al unui grup de

fotograme din aceeaşi zonă, scara de fotografiere poate să varieze
datorită diferenţelor de nivel ale terenului sau înclinărilor axei de
fotografiere.
Pentru a mări precizia determinării scări fotogramelor, este
necesar să se respecte următoarele reguli:
- determinarea scării să se facă pe două sau mai multe
direcţii, luându-se ca valoare finală media valorilor obţinute din
fiecare combinaţie;
- punctele alese să fie de înălţimi egale;

60
 - punctele să fie bine indentificate şi situate la distanţe mai
mari decât jumătatea laturii fotogramei;
- eroarea de măsurare grafică a distanţelor pe fotogramă sau
pe hartă să fie maximum ± 0,2 mm.
Determinarea scării se face după unul din următoarele
procedee:
a) Cunoaşterea coordonatelor geodezice a două
puncte din teren (A şi B) , identificate pe fotogramă (a şi b).
A(X,Y) şi B(X,Y) - puncte geodezice din teren
D = ∆X 2 + ∆Y 2
- se măsoară pe fotogramă d între a şi b
- se calculează scara

1 d
=
mf D

b) Măsurând distanţe Di pe teren şi corespondentele

acestora pe fotograme di

1 d
=
mf D

c) Măsurând distanţe pe hartă şi corespondentele

acestora pe fotogramă

1 1 d
= ⋅
mf mh D

61
 d) Cunoscând distanţa focală (f) a camerei fotoaeriene
şi înălţimea medie de zbor H faţă de suprafaţa terenului
fotografiat

1 f
=
mf H

2.3.5 Deformări pe fotogramă

Cele mai mari deformări în poziţia punctelor pe fotograma

aeriană se datoresc înclinării axei de fotografiere faţă de verticala
locului şi diferenţelor mari de nivel ale terenului.
Fotogramele nadirale ale unui teren şes pot fi considerate
că au aceeaşi precizie de reprezentare ca şi harta topografică.
Eliminarea deformărilor datorită înclinării axei de fotografiere şi
aducerea la o anumită scară se face prin operaţiunea
fotogrammetrică numită fotoredresare.
De regulă se redresează fotogramele din zonele de şes sau
zonele mai puţin accidentate, pentru care deformarea datorită
diferenţelor de nivel este mică. Deformarea datorită reliefului
rezultă din faptul că punctele din teren sunt la înălţime diferită
faţă de planul mediu de aerofotografiere (figura 2.14).

62
 Figura 2.14 – Deplasarea punctelor pe fotogramă datorită
diferenţelor de nivel ale terenului

Calculul deplasării (∆rh) se face cu relaţia ∆rh = r(∆h/H).

În tabelul de mai jos sunt calculate corecţiile ∆rh pentru

diferite diferenţe de nivel (∆h= 50, 100, 300 m.), diferite
depărtări ale punctului considerat faţă de centrul fotogramei (r =
10, 20, 50, 90, 115, 150 mm) şi diferite înălţimi de
aerofotografiere deasupra planului mediu (H = 1000, 2000, 4000,
6000 m.).

63
 H r ∆r (mm) pentru:
(m) (mm) H= 50 m. H= 100 m. H= 300 m.
10 0,5 1,0 3,0
20 1,0 2,0 6,0
1000 50 2,5 5,0 15,0
90 4,5 9,0 27,0
115 5,8 11,5 34,5
10 0,2 0,5 1,5
20 0,5 1,0 3,0
2000 50 1.2 2,5 7,5
90 2,2 4,5 13,5
115 2,9 5,8 17,3
10 0,1 0,2 0,5
20 0,2 0,5 1,0
4000 50 0,6 1.2 2,5
90 1,1 2,2 4,5
115 1,4 2,9 8,6
10 0,1 0,2 0,5
20 0,2 0,3 1,0
6000 50 0,4 0,8 2,5
90 0,8 1,5 4,5
115 1,0 1,9 5,8
Tabel - Calculul deformării imaginii pe fotogramă datorită
diferenţelor de nivel ale terenului

Capitolul 3 – Fotointerpretarea

3.1 Noţiuni şi principii de fotointerpretare

Fotointerpretarea este metodologia de extragere şi

clasificare a informaţiei tematice conţinute de fotograme sau de
perechile de fotograme care alcătuiesc cuplul stereoscopic.
Fotointerpretarea constă în indentificarea pe fotodocumente a
elementelor şi fenomenelor referitoare la elementele topografice
ale terenului natural (de relief, planimetrie vegetaţie, hidrografie,
etc.) şi a obiectelor artificiale existente pe teren. Procesul de
64
studiere şi de culegere a informaţiilor necesare, identificând
diferitele caracteristici artificiale şi naturale din spaţiul-imagine,
este numit fotointerpretare.
Fotointerpretarea este ştiinţa localizării, descrierii şi
determinării obiectelor şi fenomenelor dintr-o imagine
fotografică. Spre deosebire de o hartă, trăsăturile de pe o
fotografie aeriană nu sunt generalizate sau reprezentate prin
simboluri. Aerofotogramele înregistrează toate caracteristicile
vizibile pe suprafaţa Pământului dintr-o perspectivă centrală şi
globală.
Deşi caracteristicile spaţiului obiect sunt vizibile, ele nu
sunt întotdeauna uşor de identificat. Cu o interpretare atentă,
aerofotogramele sunt o excelentă sursă de date spaţiale pentru
studiul mediului înconjurător.
În plan calitativ imaginea fotografică poate fi interpretată
cu scopul evidenţierii diverselor caracteristici ale mediului de
către specialişti din diverse ramuri ale ştiinţelor naturii sau
inginereşti.
În plan cantitativ, fotografia aeriană şi tehnicile
fotogrammetrice multispectrale în vizibil şi infraroşu permit
măsurarea formelor si dimensiunilor terenului cu ajutorul unor
instrumente clasice, în vederea elaborării hărţilor şi planurilor.
Primul obiectiv al fotointerpretării este utilizarea intensivă
a documentelor fotografice sau a imaginilor multispectrale
pentru obţinerea şi exploatarea informaţiei necesare studiilor
65
specifice unor domenii tematice. Fotointerpretarea este
condiţionată de acumularea prealabilă a unor cunoştinţe
referitoare la realitatea socio-economică şi fizică, tipurile
morfologice şi condiţiile specifice unui areal considerat subiect al
studiului.
Avantajele utilizării fotogramelor sunt următoarele:
- Imaginea este un mijloc de percepţie relativ obiectiv al
realităţii la un moment dat,
- Imaginea conţine o reprezentare completă a unui obiect (cu
excepţia părţilor ascunse sau mascate),
- Este un document foarte unor de manipulat, cu o mare
fiabilitate în timp (atunci când sunt luate măsuri de arhivare
speciale),
- Prin aerofotografiere sau prelevări de fotograme terestre se
realizează corespondenţa dintre obiectul real din teren şi
imaginea sa (mai mult sau mai puţin obiectivă ) de pe fotogramă,
- Este posibil studiul obiectelor deformabile, fragile, sensibile,
fără a intra în contact direct cu acestea şi fără a le deteriora,
- Prin fotointerpretare se realizează operaţiunea inversă
aerofotografierii prin care se încearcă reconstituirea realităţi din
teren pe baza unor criterii de analiză specifice.
Factorii importanţi la identificarea unor trăsături sunt:
forma, modelul (pattern), mărimea, culoarea sau tonul,
umbra, textura, asocierea, timpul şi perspectiva
stereoscopică.
66
 Forma (configuraţia) se referă la aspectul imaginii
obiectului reprezentat pe imagine. Este unul din cele mai
importante criterii de fotointerpretare, precum şi de identificare a
obiectelor reale prin observaţia directă. Operatorul recunoaşte
obiectul după conturul său. În aerofotointerpretare aplicarea
acestui criteriu cere un anumit efort şi pregătire specială a
interpretatorului deoarece forma obiectelor vazute de sus difera
mult de forma lor vazuta de la sol, in perspectiva.
Este nevoie de un efort de imaginaţie din partea
fotointerpretului pentru a intui cum apare forma unui obiect pe
aerofotogramă.
Mărimea obiectelor şi respectiv a imaginilor lor constituie
un alt criteriu important pentru fotointerpretare. Întrucât
aerofotogramele oferă imagini reduse la scară, drept criteriu de
identificare nu mai serveşte atât mărimea reală a obiectelor şi nici
marimea redusă la scară, cât mai ales mărimea relativă a
obiectelor adică dimensiunile unui obiect (mai corect spus, ale
imaginii lui), în raport cu dimensiunile altor obiecte.
Deşi mărimea imaginii nu permite, singură, identificarea
obiectelor, împreună cu forma sa poate duce la identificare. De
exemplu imaginea casei şi cea a cuştii câinelui apar asemănător
ca formă, dar dimensiunile diferite arată evident deosebirea
dintre cele doua obiecte şi judecate în raport şi cu dimensiunile
altor obiecte din jur (garduri, copaci, arbusti), duc la identificarea
facilă a celor două obiecte.
67
 Culoarea în cazul fotogramelor color, şi tonul, în cazul
fotogramelor alb-negru, reprezintă alte criterii directe de
identificare, dar care capătă valoare doar în combinaţie cu
parametrii de formă şi mărime.
Culoarea este un criteriu mai sigur şi mai uşor de utilizat
deoarece, din experienţa, fotointerpretului îi sunt familiare
culorile diverselor categorii de obiecte. Desigur că se impune ca
redarea culorilor să fie cât mai fidelă şi să se cunoască data
aerofotografierii căci unele obiecte, de exemplu vegetatia, îşi
modifică culoarea după sezon.
Tonul constituie criteriul de fotointerpretare în cazul
fotogramelor alb-negru, dar el are o valoare relativă, căci depinde
de mai multe variabile, nu numai de proprietăţile obiectelor.
De altfel, diferite parti ale aceluiasi obiect pot sa apara în
tonuri diferite, în functie de gradul de iluminare şi de directia în
care se reflecta lumina. De exemplu, feţele unui acoperis apar cu
tonuri diferite şi acest fapt îşi are valoarea lui intrucat tocmai
diferentierile de ton sugereaza forma obiectului.
Diferenţele de ton sunt criterii foarte importante pentru
identificarea vegetatiei, a fazelor fenologice ale plantelor, a
modului de utilizare a terenului, a diferenţierii tipurilor de sol sau
a suprafeţelor acvatice de uscatul din jur, etc.
Umbra reprezintă un criteriu indirect de mare importanţă,
ea redând destul de bine forma unor obiecte izolate. Forma
umbrei se aseamana, adesea, cu forma siluetei obiectului care o
68
genereaza, de exemplu în cazul arborilor, al stalpilor, turnurilor,
caselor, etc.
Dupa forma umbrei proiectate, se pot identifica unele
genuri şi chiar specii de arbori. Astfel, se identifică uşor
coniferele faţă de foioase, molidul faţă de pin sau brad, fagul faţă
de stejar, plopul piramidal faţă de plopul alb, sau de cel
tremurator, etc.
Lungimea umbrei indică înălţimea obiectului, iar
orientarea ei permite stabilirea punctelor cardinale sau a orei de
fotografiere.
Densitatea imaginilor unei categorii de obiecte poate servi
drept criteriu de interpretare şi identificare a acestora. De
exemplu, densitatea arborilor dintr-o plantaţie este mai mică
decât într-o pădure naturală aparţinând aceleaşi specii.
Densitatea reţelei hidrografice poate exprima gradul de
permeabilitate al rocilor care alcătuiesc regiunea, dar şi
informaţii climatice.
Dispersia, adică gradul şi modul de imprastiere a
obiectelor pe o anumita suprafata, poate constitui un criteriu de
fotointerpretare, care se foloseste combinat cu alte criterii. De
exemplu, existenta unor bolovani mari, dispersaţi pe un relief
uşor ondulat, permite să se tragă concluzia că este vorba de
blocuri eratice; copaci dispersaţi pe o păşune sau pe terenuri
cultivate permit reconstituirea extinderii anterioare a pădurii.

69
 Textura reprezintă mărimea punctelor care redau obiectele
prea mici pentru a apare cu imagini distincte la scara de
reprezentare. Deci, ea depinde de mărimea obiectelor şi de scara
imaginii şi poate constitui un criteriu de fotointerpretare.
Se pot stabili scări de textură, deosebindu-se texturi foarte
fine, fine, mijlocii, grosiere, foarte grosiere, eventual cu grade
intermediare.
Textura permite să se deosebească între ele culturile
agricole, deoarece cerealele păioase şi plantele furajere apar cu
textura fină sau foarte fină, culturile de plante prăşitoare
(porumb, floarea soarelui) apar cu textura mijlocie, cartofii şi
sfecla de zahar apar cu textura grosieră iar viţa-de vie dă textura
foarte grosieră.
În fotointerpretarea alcătuirii litologice se poate utiliza
textura, întrucat nisipurile, argilele, marnele dau o textura foarte
fină, iar bolovanisurile, prundişurile, grohotişurile dau texturi
mijlocii sau grosiere.
Structura reprezintă modul de aranjare spaţială a
imaginilor obiectelor şi proceselor de pe o imagine. Ea se
manifestă atât în cazul obiectelor suficient de mari pentru a apare
prin imagini distincte, cât şi în cazul obiectelor mici cu
reprezentare punctiformă.
Astfel, se poate vorbi de structura reţelei hidrografice, a
aşezărilor (modul de dispunere al strazilor şi al caselor), a
pădurilor, plantaţiilor, a cailor de transport, etc. Dar şi punctele
70
de pe un câmp de cereale pot prezenta o structură de obicei
liniară.
Structura poate servi la identificarea unor categorii de
obiecte sau procese geografice. De exemplu, structura divergentă
a reţelei hidrografice poate indica o miscare de ridicare a scoarţei
terestre; o structura radiară centrifugă poate trăda existenţa,
odinioară, a unui con vulcanic, astazi erodat; structura liniară
dintr-o pădure poate arăta că este vorba de o plantaţie forestieră,
dacă apar numai unele aliniamente, acestea pot trăda anumite
strate de roci, care favorizează dezvoltarea unor specii de arbori.
În multe cazuri, la identificarea obiectelor individuale sau
a gruparilor de obiecte este suficient un singur criteriu, dar mult
mai facilă şi mai exactă devine identificarea prin utilizarea mai
multor criterii deodată.
În felul acesta se poate ajunge nu numai la identificarea
imaginilor care apar pe fotograme dar şi la deducţia unor
informaţii care nu apar vizibile direct.
Se intelege că utilizarea corectă a criteriilor de
fotointerpretare depinde în mare măsură, de gradul de pregătire
tehnică şi de profil a fotointerpretului.
Cheile de fotointerpretare pot diferi în funcţie de calitatea
fotogramei şi de scara de vizualizare. Dacă textura este mai
stabilă de la o imagine la alta, tonalitatea depinde atât de
anotimpul efectuării zborului cât şi de calitatea radiometrică a
imaginii.
71
 Spre exemplu, în cele două imagini de mai jos, ale
aceleiaşi zone preluate la date diferite, se pot observa toate aceste
elemente menţionate mai sus. Forma unui obiect pe o fotografie
aeriană, ajută la identificarea obiectului. Formele uniforme
regulate adesea indică o intervenţie umană. Modelul este similar
cu forma, aranjarea spaţială a obiectelor (de exemplu rândul de
culturi faţă de păşune) este de asemenea util pentru identificarea
unui obiect şi a utilizării lui. Mărimea este o măsură a suprafeţei
obiectului. Caracteristicile culorii unui obiect faţă de alte obiecte
pe fotogramă (spre exemplu nisipul are un ton deschis strălucitor,
în timp ce apa, de obicei, are un ton închis). O umbră furnizează
informaţii despre înălţimea obiectului, forma şi orientarea lui.
Textura furnizează informaţii despre caracteristicile fizice ale
obiectului, etc.

72
 Fotointerpretarea ce se efectuează în procesul de
stereorestituţie şi se referă la detaliile ce trebuie să figureze pe
planurile de cea mai mare generalitate se numeşte
fotointerpretare topografică.
Fotointerpretarea ce se referă la domenii de specialitate
poartă denumirea domenilui respectiv ca: fotointerpretare
geologică, fotointerpretare forestieră. În raport cu cerinţele,
fotointerpretarea poate fi simplă şi sigură sau complexă şi
îndoielnică. Astfel, pădurile, apele, construcţiile, drumurile etc.
se identifică foarte uşor şi sigur pe fotograme pe când speciile de
arbori dintr-o pădure, gradul de eroziune a solului, natura unor
roci, culturi, gradul de umiditate a solului, natura unor construcţii
sau lucrări din teren, camuflajele, se indentifică cu dificultate şi
deseori cu incertitudine iar alteori nu se poate face.
Fotointerpretarea se intemeiază pe studiul caractersticilor
imaginii fotografice. În mod curent acestea sunt cuprinse în două
mari grupe: caracteristici calitative şi caracteristici cantitative.
Cele calitative sunt acelea care nu se masoară în sens uzual al
cuvantului, dar pot fi evaluate subiectiv: textura, modelul, tonul
şi forma. Fotointerpretarea calitativă poate fi ajutată cu chei,
teste, şi ghizi. Caracteristicile cantitative sunt acelea care pot fi
măsurate în accepţiunea largă a cuvântului ca: suprafeţe, distanţe,
unghiuri verticale sau orizontale, înălţimi şi diametre de coroane
ca şi gradul de acoperire al terenului. Aceste caracteristici pot fi
bine valorificate în procesul de fotointerpretare dacă se cunosc
73
foarte bine obiectele de fotointerpretat şi însuşirile lor, felul cum
apar în imagine, dacă imaginea este redată la o scară convenabilă
şi este de bună calitate (pot fi sesizate şi detaliile, eventual şi
culorile) şi dacă imaginile se examinează şi stereoscopic, când
perceptia formelor poate fi hotărâtoare.

3.2 Aparatura şi metodele de fotointerpretare

Executarea fotointerpretării necesită aparatură de la cea mai
simplă până la cea mai complexa, în funcţie, în primul rand, de
metoda utilizată şi posibilitaţile de dotare tehnică.

Fotointerpretarea clasică se realizează cu instrumente relativ

simple, cum ar fi: lupe, stereoscoape, mese luminoase, sau cu
aparatură mai perfecţionată: interpretoscoape, aparate de
exploatare analogică (stereoplanigrafe, stereometrografe,
aviografe s.a.) şi aparatură complexa în cazul fotointerpretarii
automate, cum ar fi: aparatura de exploatare numerica
(convertoare A/D, D/A, microcalculatoare, staţii grafice cu
sisteme de programe specializate).

Trusa cu lupe se utilizează pentru fotointerpretarea atâat în

condiţii de birou, cât şi la descifrarea pe teren. Lupele uzuale din
trusa sunt:
- lupe cu putere de marire de 2x, f = 125mm, diametrul de 70mm;

- lupe cu putere de marire de 4x, f = 62,5mm, diametrul de 35mm;

- lupe cu putere de marire de 10x , f = 12,5mm, diametrul de 14mm,

74
 prevăzute cu scală gradată de 10mm, divizată în zecimi de mm.

Lupele cu putere de marire de 2x şi 4x se utilizează pentru

aprecierea generală a zonei, caracterul reliefului şi al
obiectivelor. Lupele cu putere mare de marire sunt destinate
studiului în detaliu al obiectivelor şi măsurarea de elemente
componente ale acestora.

Stereoscoapele sunt aparate ce permit analiza pe baza

imaginilor în relief ( a modelelor stereoscopice). Sunt realizate în
diverse variante: stereoscoape de buzunar, de birou, cu oglinzi şi
stereopantometre. Utilizarea stereoscoapelor prezintă avantaje
deoarece contururile obiectelor se disting mult mai uşor pe
imaginea spaţială, formele obiectelor sunt mai expresive, se
evidenţiază legăturile cu obiectele înconjurătoare şi există
posibilitatea determinării înălţimilor.

Stereoscopul cu oglinzi (Figura 3.1) este un aparat cu care se

obţine modelul terenului pe baza a doua fotograme conjugate
(acestea trebuie să îndeplinească condiţiile impuse pentru a
forma un cuplu stereoscopic). Aparatul permite fotointerpretarea
imaginilor pozitive şi negative cu formatul: 13x13, 18x18, 24x24
şi 30x30 cm.

Fotointerpretarea este comodă şi eficientă la acest aparat,

întrucât orientarea fotogramelor şi formarea modelului
stereoscopic este simplă, materialul fotografic nu necesită
prelucrări suplimentare, câmpul vizual este mare, permiţând o
75
vedere de ansamblu a zonei înregistrate pe fotograme. Aparatul
are dezavantajul că sistemul optic de marire nu permite
concentrarea asupra anumitor detalii, iar analiza se face de către
un singur operator. Aparatului i se poate ataşa un dispozitiv
auxiliar pentru măsurare (stereomicrometru) sau poate fi
prevăzut cu un sistem simplu de măsurare şi trasare grafică
(stereopantometru). Stereoscoapele se utilizează, de regulă, în
combinaţie cu mesele luminoase, care pot asigura o iluminare
corespunzătoare a imaginii.

Figura 3.1- Stereoscopul cu oglinzi

Interpretoscopul (figura 3.2) este un aparat optic construit

special pentru fotointerpretarea fotogramelor aeriene.
Caracteristicile constructive ale aparatului prezintă o serie de
avantaje: observare stereoscopică simultana a doi operatori,
iluminare directă şi reflectată, rotire optică a imaginii, dispozitive
pentru analiza materialului fotografic în role, dispozitiv pentru
masurarea paralaxelor. Fotointerpretarea la acest aparat este
76
eficientă în special datorită faptului că o mare cantitate de
material fotografic se prezintă sub formă de negativ în role.

Figura 3.2 - Interpretoscopul

De asemenea, studiul aceleiaşi zone simultan de către doi

operatori, duce la micşorarea timpului de fotointerpretare,
posibilitatea concentrării asupra unor obiective complexe şi
mărirea considerabilă a gradului de siguranţă şi precizie a
fotointerpretarii.

Aparatura fotogrammetrică analogică permite foto-

interpretarea imaginilor în procesul de exploatare fotogram-

77
metrică în scopuri cartografice sau în alte scopuri. Aparatele
utilizate sunt de tipul: stereoplanigrafe, stereometrografe,
aviografe, autografe, topocarturi etc.

Prezentarea concretă a principiilor constructive şi a modului

de lucru cu aceste aparate face obiectul cursului de stereofoto-
grammetrie. Imaginile obţinute pentru analiză sunt clare şi
expresive, dar o mare parte din aceste aparate prezintă
dezavantajul unui câmp restrans al imaginii, datorita măririi ei,
ceea ce duce la o "rătăcire" a operatorului în cadrul
stereomodelului, având ca rezultat omiterea unor zone de analiză.

Executarea fotointerpretarii concomitent cu intocmirea

originalului de stereorestituţie este o operaţiune strict necesară în
derularea normală a procesului de cartografiere. Trebuie subliniat
că utilizarea aparaturii fotogrammetrice numai pentru foto-
interpretare este neeconomică, deoarece necesită un timp
apreciabil pentru realizarea modelelor stereoscopice şi duce la o
uzură prematură a aparaturii.

Metodele de fotointerpretare se împart în două mari

categorii: metode clasice şi metode automate.

Metodele clasice de fotointerpretare se bazează pe capacita-

tea operatorului (fotointerpretatorului) de a recunoaste şi deosebi
obiectele şi fenomenele redate pe imagini fotografice. Datorită
faptului că factorul de decizie este uman, rezultatele sunt în unele

78
cazuri subiective, reprezentând principala sursă de erori în
fotointerpretare.

În funcţie de locul de desfăşurare şi aparatura utilizată, foto-

interpretarea clasică se poate realiza în laborator sau pe teren.

Metoda fotointerpretării de laborator constituie de fapt

fotointerpretarea propriu-zisă, bazată pe analiza materialului
fotografic avut la dispoziţie, în conditii de cabinet. Utilizarea
aparaturii fotogrammetrice creează cadrul fotointerpretarii
analogice. Metoda fotointerpretării la teren s-a particularizat în
practica lucrarilor specifice sub numele de descifrare
fotogrammetrică.

Descifrarea fotogrammetrică constituie o identificare la

teren a obiectelor şi fenomenelor redate pe imagini, prin
confruntarea directă dintre obiect şi imaginea sa. Prin aceasta se
urmăreste nemijlocit la teren, determinarea naturii,
caracteristicilor, destinaţiei reale şi a poziţiei obiectelor a caror
imagini se gasesc pe fotograma. Aplicarea procedeului este
condiţionată de posibilitaţile de acces în zona respectivă şi de
mijloacele de deplasare care să asigure observarea terenului şi a
detaliilor. În cele mai frecvente situaţii, descifrarea constituie o
prelungire a fotointerpretării de birou, o completare a acesteia
direct la teren. De aceea, substituirea termenului de
fotointerpretare prin descifrare nu este întotdeauna acceptabilă,

79
deoarece procedeele de identificare a obiectelor şi fenomenelor
sunt diferite.

Descifrarea se aplica în mod frecvent la întocmirea hărţilor

şi planurilor, deoarece în această situaţie nu se admit omisiuni de
conţinut şi în plus trebuie determinate direct la teren anumite
caracteristici ale obiectelor ce nu pot fi obţinute la birou.

În cadrul fotointerpretării de laborator se disting două

procedee de bază şi anume: procedeul căutării globale şi
procedeul căutării logice (selective).

Procedeul căutării globale consta în examinarea atenta a

întregii imagini sau a materialului stereoscopic, în mod
sistematic, fără a omite nici o porţiune. În acest fel, nu va rămâne
neobservat nici un obiect sau fenomen din categoria celor
căutate, toate vor fi detectate ăi luate în evidenţa. Acest procedeu
poate satisface exigenţele de exactitate şi precizie ce se impun
fotointerpretarii. Dar aplicarea procedeului necesită însă mult
timp şi efort mare din partea fotointerpretatorului, deoarece vor fi
observate amănunţit zone mari care nu conţin informaţii utile
scopului urmărit.

Procedeul căutării logice (selective) presupune examinarea

atentă doar a acelor părţi din fotogramă sau model stereoscopic
în care probabilitatea de găsire a obiectelor şi fenomenelor de
interes este mare. Economia de timp şi energie este superioară
procedeului căutarii globale. Aplicarea procedeului căutării
80
selective presupune o foarte bună pregătire de specialitate a
fotointerpretatorului, pentru a putea selecta corect porţiunile care
trebuiesc examinate. De asemenea, experienţa operatorului în
executarea acestor categorii de lucrări are o mare importanţă în
derularea cu succes a operaţiunilor. Evident că prin omiterea
conştientă a unor zone sunt omise şi obiectele de interes ce s-ar
putea găsi în porţiunile respective, dar aceste neajunsuri sunt
compensate prin economia de timp şi de manoperă.

Fotointerpretarea automată este o metodă de extragere a

informaţiilor calitative din inregistrări aeriene şi spaţiale folosind
echipamente care permit substituirea factorului uman în
procesele de prelucrare şi decizie. Problema automatizării
fotointerpretării a apărut datorită volumului mare de informaţii
(inregistrări) care trebuie analizate şi prelucrate, a numărului
mare de operaţiuni din procesul de fotointerpretare şi a timpului
relativ scurt în care sunt solicitate anumite categorii de
informaţii. Toate acestea au condus la soluţii parţiale în
rezolvarea problemei, deci la automatizarea fotointerpretării,
ajungându-se până la sisteme automate care integrează întregul
proces. Dificultatea constă în principal în asigurarea funcţionării
coerente a doua verigi de baza şi anume: înregistrarea de
informaţii cu caracteristici viabile pentru fotointerpretarea
automată şi conceperea unui sistem de prelucrare performant
capabil sa opereze eficient cu datele furnizate şi să ofere cu

81
promptitudine informaţiile solicitate. Prima verigă este în general
rezolvată în condiţii acceptabile în prezent, deoarece există o
diversitate de tipuri de înregistrări care trebuie prelucrate.
Volumul mare al acestor informaţii este un neajuns foarte serios
în comparaţie cu capacitatea de preluare-selectare-prelucrare-
stocare a sistemelor specializate actuale.

Căile de abordare şi realizare a automatizării în foto-

interpretare sunt destul de diferite. Unele verigi ale procesului au
căpătat rezolvări consistente şi globale, cum ar fi: culegerea,
indexarea şi stocarea informaţiei primare, selectarea şi gruparea
datelor, corectarea şi filtrarea datelor prin eliminarea unor
influenţe, cum sunt: înclinările sensorului, instabilitatea
vehiculului purtător, diferenţele de nivel, aberaţiile sistemelor
optice, erorile introduse de captori şi sensori, curbura
Pământului, refracţia atmosferica şi altele.
În condiţiile prelucrării numerice (digitale) a imaginilor s-au
conceput şi realizat sisteme de conversie A/D şi D/A, strict
necesare în anumite etape de prelucrare. Tehnica digitizării
imaginilor convenţionale şi neconvenţionale este aplicată cu
succes în fotointerpretarea automată, încadrându-se în parametri
de eficienţă şi precizie impuşi de prelucrările specifice acestor
procese. În ceea ce priveşte programele complexe automate
concepute pentru interpretarea automată, acestea se bazeaza pe
prelucrări statistice ale seturilor de date şi pe procese de analiză

82
corelaţională, fundamentate pe soluţii riguroase preluate din
metodele de calcul în spatii n-dimensionale.

Capitolul 4 – Ridicări aerofotogrammetrice

Ridicările aerofotogrammetrice se execută de pe
platformele aeriene purtătoare a camerelor fotogrammetrice şi a
altor tipuri de sensori. Platformele aeriene se folosesc în zborurile
aerofotogrammetrice în scopuri de cartografiere şi pentru veriga
aeropurtată a teledetecţiei necesară calibrării înregistrărilor
satelitare.
Dintre platformele aeriene deosebim: avioane, elicoptere,
baloane, dirijabile şi planoare. Avioanele sunt platforme
consacrate ca purtătoare de senzori cu ajutorul cărora se obţin
informaţii prin: aerofotografiere, baleiere, televiziune, radar etc.
Întrucât se construiesc puţine avioane proiectate special pentru
asemenea activităţi, se utilizează şi nave aeriene care, prin
anumite amenajări, îndeplinesc condiţiile minime necesare
aerofotogrammetriei şi teledetecţiei.
Avioanele amenajate pentru ridicări aerofotogrammetrice
se mai numesc şi avioane fotogrammetrice.
Condiţiile tehnice generale pe care trebuie să le
îndeplinescă un avion fotogrammetric sunt următoarele:
a) să asigure vizibilitate bună fiecărui membru al echipajului în
faţă, în jos şi în lateral;

83
b) avionul să aibă o stabilitate foarte bună şi să se menţină
riguros pe direcţia de zbor. Valorile limită ale deviaţiilor sunt: în
sens longitudinal (tangaj) ±1...2° , transversal (ruliu) ±2...3° , în
azimut ±1° , în înălţime ±0,01 din înălţimea de fotografiere (h);
c) interiorul avionului trebuie să fie spaţios pentru a instala în
condiţii optime aparatura de înregistrare şi anexele acesteia, să
aibă amenajată o cameră obscură pentru încărcarea şi descărcarea
casetelor în timpul zborului;
d) locul de evacuare a gazelor de la motoare să fie cât mai
departe de trapa deasupra căreia este instalată aparatura de
înregistare, pentru ca aerul cald şi gazele să nu influenţeze
calitatea înregistrărilor;
e) autonomia de zbor a avionului să fie mai mare de şase ore
pentru a executa misiuni la distanţe mari şi pentru a acoperi cu
înregistrări zone complete într-o singură misiune;
f) viteza ascensională trebuie să fie suficient de mare pentru a
atinge plafonul de zbor în timp scurt (l000m în 3', 3000m în 10',
6000m în 30') şi să permită folosirea la maximum a timpului
pentru misiuni de înregistrare;
g) corespunzător plafonului de zbor trebuie să poată realiza, dacă
este necesar, o viteză minimă sub 150Km pe oră, îndeosebi
pentru aerofotografiere la scară mare şi să poată decola şi ateriza,
în unele situaţii, pe aerodromuri de rezervă (improvizate), de
dimensiuni mici;

84
h) avionul trebuie să fie înzestrat cu autopilot, instalaţii de radio,
instalaţii pentru oxigen, mijloace de legătură între membrii
echipajului şi instalaţie de încălzire.
Dintre condiţiile expuse, cele referitoare la stabilitate,
vizibilitate, aparatură de bord etc. sunt obligatorii pentru orice fel
de avion folosit în misiuni de fotografiere. Elementele cu privire
la mărimea avionului, spaţiul util din interior, autonomia şi
plafonul, de zbor, se analizează având în vedere caracteristicile
geografice şi condiţiile meteorologice ale zborului de înregistrat,
situaţia aeroporturilor şi specificul lucrării ce se execută.
În cele ce urmează se prezintă câteva tipuri de avioane
folosite ca platforme purtătoare de senzori în misiuni de
aerofotografiere şi teledetecţie. Caracteristicile principale ale
acestor platforme sunt prezentate în tabelul următor:

Greutatea Viteza Viteza Plafon

Nr AVION maximă minimă maximă maxim de
crt zbor
(kg.) (km/oră) (km/oră) (m)
1. AN 2 5.500 85 253 4350
2. IŞ 24 2000 80 220-270 4500
3. BN Islander 2722 160 5100
4. Grand Commander 3620 150 460 8000
5. AN 30 23000 - 430 8300
6.
Lockheed Electra 51000 - 612 9100
NP3A

Avionul AN2 (Figura 4.1) este un biplan monomotor

folosit în diferite domenii, cu exploatare economică, siguranţă în
85
funcţionare, rulaj mic la decolare şi aterizare. Avionul are o bună
vizibilitate din cabina pilotului, are stabilitate longitudinală şi
transversală. Cabina pilotului şi celelalte compartimente sunt
dotate cu instalaţii de ventilaţie şi încălzire.
Instalaţia radio asigură legătura cu Pământul pe o distanţă
de 400Km şi împreună cu aparatura de bord asigură efectuarea de
zboruri fără vizibilitate la sol.
Avionul poate fi adaptat pentru misiuni de fotografiere prin
instalarea de camere aero-fotogrammetrice şi a altor tipuri de
sensori.

Figura. 4.1. Avionul AN 2

Avionul utilitar românesc IŞ-24 (Figura 4.2), varianta

fotogrammetrică, are un singur plan situat în partea de sus a
fuselajului, tren de aterizare neescamotabil, este echipat cu un
motor de 290CP, montat pe fuselaj şi cu pilot automat.
Pe acest avion se instalează o cameră
aerofotogrammetrică, luneta de navigaţie şi aparatul de comandă
cu intervalometru. Echipajul este format din pilot, navigator şi un

86
operator fotoaerian. Stabilitatea şi vizibilitatea în timpul zborului
sunt corespunzătoare.

Figura. 4.2 Avionul IŞ - 24 (varianta fotogrammetrică).

Avionul BN-2 Islander (Figura 4.3) este un aparat de zbor
cu un singur plan situat în partea de sus a fuselajului, prevăzut cu
un tren de aterizare neescamotabil, cu două motoare şi cu pilot
automat. În cabina avionului este instalată camera
aerofotogrammetrică, în apropierea centrului de greutate -
aparatul de comandă al camerei şi luneta de navigaţie, iar în
partea din spate este amenajată o cameră obscură pentru
încărcarea şi descărcarea casetelor cu film.

Figura. 4.3 Avionul BN - 2 Islander (varianta fotogrammetrică) .

87
 Avionul Aerocommander este construit în două variante
Standard Commander (Figura4.4) şi Grand Commander
(Figura.4.5), ambele amenajate şi pentru lucrări de
aerofotografiere. Este un aparat cu două motoare cu pistoane, cu
planul aripilor sus, cu tren de decolare-aterizare escamotabil
Ambele variante sunt dotate cu pilot automat.
În varianta Standard Commander, avionul este amenajat
pentru instalarea unei camere aerofotogrammetrice şi aparatura
anexă, iar în varianta Grand Commander este amenajat pentru
instalarea a două camere aerofotogrammetrice, pe o podea
specială, cu aparatură auxiliară respectivă şi este prevăzut cu o
cameră obscură. Se pot instala şi alte sisteme de înregistrare
pentru teledetecţie.

Figura. 4.4 Standard Commander

88
 Figura. 4.5 Grand Commander

Avionul AN 30 (Figura.4.6) este un aparat de zbor cu

planul sus, prevăzut cu două motoare turbopropulsoare, destinat
lucrărilor de aerofotografiere şi teledetecţie, ca laborator
aeroportat de înregistrare şi prelucrare în cadrul programelor de
cercetare a Terrei din Cosmos. Avionul este prevăzut cu instalaţie
de pilotare automată, iar pentru navigaţie a fost construită o
cabină în partea din faţă, în întregime din material transparent,
care asigură navigatorului maximum de vizibiliate.
În podeaua cabinei laborator sunt prevăzute cinci
deschizături pentru montarea aparaturii de înregistare fotografică,
optico-electronice şi spectrometrice (Figura. 4.7).
De asemenea, pe lângă cele arătate, avionul este prevăzut
cu instalaţie de navigaţie pentru fotografiere în scopuri
fotogrammetrice, dispozitiv electronic pentru intrarea în bandă,
89
pilot automat pentru altitudine şi direcţie; instalaţie pentru aer
condiţionat şi două cabine laborator.

Figura. 4.6 Avionul AN 30

Figura.4.7 Amplasarea sensorilor şi dispozitivelor anexă pe avionul AN 30.

90
 4.1 Proiectul de aerofotografiere
Ridicarea fotogrammetrică începe cu proiectarea lucrărilor
fotogrammetrice ce urmează a se executa. Proiectantul trebuie să
cunoască suprafaţa de ridicat care se delimitează pe o hartă la
scara 1:100 000 sau 1:50 000. Totodată trebuie să cunoască
scopul ridicării, modul de exploatare a fotogramelor şi precizia
de atins pentru a se putea întocmi proiectul de aerofotografiere
care trebuie să precizeze: camera fotogrammetrică (distanţa
focală, formatul fotogramelor), scara fotogramelor (este funcţie
de natura rezultatului, scara planului, performanţele ansamblului
cameră-film-aparat de exploatare şi precizia ce se urmăreşte),
înălţimea de zbor deasupra terenului (se calculează funcţie de
distanţa focală f a camerei şi scara fotogramelor), traseele de zbor
trasate pe hartă (distanţa dintre ele se ia cu cca. 66 % din L pentru
a se asigura o acoperire transversală între benzi de 33 %),
acoperirea longitudinală a fotogramelor, adică în lungul benzii
(se ia 33% pentru exploatarea fotogramelor pe cuple
independente şi de 66% pentru stereocuple în serie, bineînţeles
natura filmului (pancromatic pentru scopuri metrice obişnuite) şi
timpul de expunere maxim pentru ca în condiţiile date (viteza de
zbor) să nu se producă trenarea imaginii.
Corelaţia optimă între scara planului topografic şi scara
fotogramelor se poate stabili prin relaţia lui Otto von Gruber :

mF = C mH
91
în care: mF este numitorul scării fotogramelor;
mH este numitorul scării planului sau hărţii;
C este factorul de economicitate care are valori în jurul
lui 200, funcţie de caracteristicile camerelor
aerofotogrammetrice şi ale aparatelor de
stereorestituţie.
După efectuarea zborului, în situaţia fotogrammetriei
convenţionale, se developează filmul, se usucă şi se fac copiile
fotografice pozitive pe hârtie, cu ajutorul cărora se întocmeşte un
mozaic la o scară convenabilă suprapunând fotogramele după detalii.
Pe mozaic se constată dacă s-au obţinut acoperirile longitudinale şi
transversale proiectate şi dacă întreaga suprafaţă a fost acoperită cu
fotograme şi nu există goluri.
Totodată se verifică calitatea negativelor, claritatea
imaginilor, se concluzionează asupra eventualelor completări şi
calea pe care vor fi realizate.
Aerofotografierea unei suprafeţe terestre în scopuri de
cartografiere se execută pe baza unui proiect tehnic de zbor
fotogrammetric care cuprinde datele privind scopul lucrării,
caracteristicile acestor lucrări, elementele calculate referitoare la
zbor şi fotografiere, aparatura şi materialele care se vor folosi,
eficienţa economică a soluţiilor stabilite etc.
Pentru proiectarea şi executarea zborurilor
fotogrammetrice este necesar să se cunoască condiţiile
meteorologice şi optico-atmosferice favorabile înregistrărilor de
92
bună calitate, datele iniţiale de prelucrare şi să se dispună de
materialele cartografice existente în zonă.

4.1.1. Condiţiile meteorologice şi optico-atmosferice ale aero-

fotografierii
Realizările tehnice în domeniul navigaţiei aeriene şi
aerofotografierii permit ca în prezent să se execute zboruri pentru
fotografierea în scopuri de cercetare şi recunoştere pe orice timp,
în orice anotimp şi la orice oră din zi şi noapte. Dacă, însă,
fotografierea se face pentru cartografierea unor suprafeţe, atunci
trebuie respectate o serie de condiţii, care reduc considerabil
numărul zilelor de fotografiere şi a orelor optime de zbor pentru
înregistrare. Astfel, datorită unor fenomene metereologice
(înnorarea şi transparenţa variabilă a atmosferei) numărul zilelor
favorabile din perioada lipsită de zăpadă scade sub o cincime, iar
în acestea durata medie a zilei de fotografiere este de 3-4 ore.
Formaţiunile de nori care fac imposibilă fotografierea sunt
cei de natură verticală (Cumulus, Cumulus-Nimbus) şi o parte
din norii din stratul mijlociu (Alto-Cumulus, Alto-Stratus),
deoarece se dezvoltă la înălţimi mici (300-500m). În cazul când
norii sunt situaţi mai sus decât avionul, pe fotograme apar
umbrele norilor sub forma unor pete de diferite forme. Totuşi,
norii Cirus şi Stratus, la mari înălţimi, nu împiedică fotografierea,
ba mai mult, în unele cazuri când trebuie să se evite umbrele
puternice ale obiectelor din teren (clădirile din oraşe, văile sau
93
râpele adânci etc), o înnorare înaltă şi continuă îmbunătăţeşte
calitatea imaginii.
În meteorologie înnorarea se apreciază după un sistem de
zece grade: 0-cerul senin, 5-cerul acoperit jumătate şi 10-cerul
acoperit complet. La apreciere se ţine seamă, de obicei, numai de
partea de mijloc a cerului, adică 45° în jurul zenitului, întrucât la
orizont este foarte greu să apreciem corect înnorarea.
În majoritatea cazurilor, norii Cumulus îngreunează sau
fac imposibilă fotografierea. Aceştia încep să apară la orizont
dimineaţa (în jurul orelor 8-10) cresc foarte repede, atingând
valoarea maximă între orele 13-15, după care dispar. Acest
fenomen apare mai ales în regiunile păduroase şi industriale şi
mai puţin în regiunile din jurul mărilor.
În condiţiile meteorologice favorabile (lipsa norilor,
vântului etc), trebuie să facem o apreciere şi asupra condiţiilor
optico-atmosferice ale timpului. Cel mai răspândit procedeu de
apreciere a acestor condiţii, este procedeul observaţiei vizuale a
vizibilităţii diferitelor obiecte terestre şi vizibilitatea orizontului,
aşa-numita vizibilitate orizontală. Prin vizibilitate se înţelege
distanţa până la care se pot distinge obiectele observate.
Aprecierea condiţiilor de vizibilitate din avion se face pentru a
stabili dacă în condiţiile respective înregistrarea va fi de bună
calitate şi pentru a stabili caracteristicile filtrelor care se vor
folosi.

94
 În timpul zborului condiţiile optico-atmosferice se
determină prin vizibilitatea verticală a reperelor care se apreciază
astfel: vizibilitate foarte bună când se disting reperele până la
orizont (75° de la nadir), vizibilitate bună până la 60° de nadir
respectiv până la dublul înălţimii de fotografiere, vizibilitate
satisfăcătoare până la 45° sau până la o distanţă egală cu
înălţimea zborului şi vizibilitatea până la 30° de la nadir sau până
la jumătatea înălţimii de fotografiere. în ultimul caz fotografierea
nu este posibilă, deoarece imaginea nu este de bună calitate şi nu
este posibilă orientarea vizuală în spaţiu.
Din cele expuse reiese că fotografierea pentru cartografiere
se poate face numai după două ore de la răsăritul soarelui,
terminându-se cu trei ore înaintea apusului.

4.1.2. Hărţile pentru ridicare fotoaeriană

Hărţile folosite în lucrările de aerofotografiere se împart în

hărţi pentru zbor şi hărţi pentru fotografiere. Hărţile pentru zbor
sunt folosite pentru orientarea generală, iar cele pentru
fotografiere se folosesc de către pilot şi navigator pentru
orientarea de detaliu, Câteodată, din lipsă de hărţi la scară
convenabilă, se pot trece toate elementele pe o singură hartă. Ca
hărţi pentru aerofotografiere se folosesc hărţi topografice la
diferite scări, în funcţie de scara la care se execută fotografierea.
Pentru orientarea generală şi cea de detaliu, în timpul
fotografierii se aleg repere terestre de orientare. Reperele de
95
orientare terestre sunt elementele de pe suprafaţa terenului ce se
fotografiază, care sunt reprezentate pe hartă şi care se pot
identifica din avion pe teren.
Pentru a se putea folosi cu uşurinţă, punctele de orientare
trebuie să fie vizibile de la distanţe mari, poziţia acestora pe hartă
să corespundă precis cu poziţia lor reală din teren, configuraţia
acestora să rămână neschimbată în decursul timpului, iar
dimensiunile acestora să permită observarea lor de la înălţimea
de fotografiere.
Pentru a se putea observa în timpul zborului lăţimea
minimă a reperelor de orientare trebuie să satisfacă relaţia:
L ≥ ψh ,
în care ψ este acuitatea vizuală a observatorului în radiani şi h
este înălţimea de zbor la fotografiere. Valoarea minimă a lui ψ ,
în condiţii optime de vizibilitate, este ψ =60"/ρ" în care
ρ" = 206207.
Ca repere de orientare terestre se pot alege: centre populate
compacte, intersecţii de şosele sau căi ferate, râuri, construcţii
mari izolate etc.
Dispunerea reperelor de orientare în zona de fotografiat
este prezentată în Figura 4.8.

96
 Figura 4.8 Dispunerea reperelor de orientare

Reperele de orientare situate pe linia AA şi BB sau cât mai

aproape de ele se numesc repere de orientare iniţiale sau finale

. Reperele situate în continuarea itinerarelor de fotografiere

în afara zonei de ridicat la o distanţă de 5-6Km depărtare se
numesc repere de intrare şi ieşire (∆) şi servesc pentru orientarea
avionului către banda de fotografiere. Celelalte repere din
interiorul zonei de fotografiat sunt repere de control şi se aleg pe

itinerarul de zbor . Când nu sunt pe itinerarul de ridicare, ele

se numesc puncte de vizare laterală.
Precizia de determinare şi identificare depinde de scara
hărţii; cu cât aceasta este mai mare cu atât punctele se pot marca
mai precis pe hartă. Mai avantajoasă pentru aerofotografiere este
harta la care distanţa dintre itinerare, reprezentată la scară, este
cuprinsă între l-2cm.

97
 Ţinând cont de acest fapt, în tabelul 4.1 sunt arătate scările
hărţilor de aerofotografiere, pentru fotografieri la diverse scări.

Tabelul 4.1.
Scara hărţii utilizate pentru
Scara fotografierii aeriene
proiectul de fotografiere aeriană

1 : 25.000 şi mai mici 1 : 200.000

1 : 10.000 – 1 : 20.000 1 : 100.000
1 : 5.000 – 1 : 10.000 1 : 50.000
1 : 5.000 şi mai mari 1 : 25.000

Pe harta generală de zbor se trec limitele suprafeţei de

fotografiat (indicându-se ordinea de acoperire), limitele
sectoarelor separate de fotografiere, aerodromurile şi terenurile
de aterizare ce se găsesc în sectoarele de zbor, zonele interzise
pentru zboruri şi înregistrare şi valoarea declinaţiei magnetice.
Pe hărţile folosite la fotografiere se trasează limitele
sectorului de fotografiat (cu linii roşii groase), limitele trapezelor
şi itinerarele de ridicare (cu linii roşii subţiri). Direcţiile
itinerarelor de zbor în limitele sectorului de fotografiat se
trasează continuu, întrerupându-se la intersecţiile cu reperele
importante din teren, iar în afara zonei de fotografiat se
prelungesc punctat pe o distanţă de 5 – 10 km. În afară de
acestea, pe marginea hărţii se arată numărul de fotograme necesar
pentru controlul intervalului de aşteptare, direcţia megnetică de
drum şi înălţimea de fotografiere.
98
 Dacă harta folosită nu este în culori, atunci aceasta trebuie
toaletată, iar pe hărţile în culori trebuie întărite reperele
principale pentru orientarea de detaliu la intrări pe bandă, precum
şi cele pentru menţinerea itinerarului de fotografiat.

4.1.3. Calculele principale necesare proiectului de

înregistrare fotogrammetrică

Înainte de proiectarea şi calcularea elementelor necesare

aerofotoridicării trebuie studiate condiţiile fizico-geografice,
climatice, meteorologice şi particularităţile regiunii de înregistrat.
● Studierea caracteristicilor reliefului dă posibilitatea sa
se determine influenţa şi mărimea corecţiilor de relief aplicate
acoperirii longitudinale şi transversale ale fotogramelor,limitele
diferitelor secţiunii de fotografiat şi altitudinea medie a
sectoarelor faţă de nivelul mării.
● Caracteristicile climatice ale zonei permit stabilirea
timpului probabil de începere şi terminare a perioadei de
fotografiere, în vederea fixării numărului de avioane pentru
înregistrarea suprafeţei respective.
● Datele metereologice indică direcţia predominantă a
vântului la sol şi la înălţime(pe luni), temperatura medie lunară a
anului respectiv, numărul de zile cu precipitaţii atmosferice,
nebulozitatea şi numărul de zile senine şi noroase. Cu aceste date
se stabileşte numărul probabil de zile bune pentru fotografiere în

99
cursul unei luni şi durata medie a zilei de fotografiere, conform
precizărilor de la paragraful 4.1.1.
● Importanţă mare are şi studierea materialului
cartografic (hărţi, planuri, scheme) din zona ce urmează a fi
fotografiată. Aceste date sunt necesare pentru întocmirea grafică
a proiectului şi pentru planificarea zborurilor suplimentare,
necesare recunoşterilor zonelor de fotografiat.
● Sunt necesare, de asemenea, date asupra existentului de
terenuri bune de aterizat în regiunea de lucru şi depărtarea
acestora faţă de sectoarele de fotografiat.
Pentru obţinerea datelor iniţiale se vor utiliza şi diferite
date statistice, referitoare la regiune de fotografiat.
Dispunând de datele iniţiale prezentate, se trece la calculul
elementelor principale ale proiectului şi la întocmirea proiectului
de zbor fotogrammetric. După aprobare, proiectul devine
documentul principal de lucru al expediţiei fotogrammetrice, pe
baza căruia diferitele echipaje primesc ordinele de execuare a
lucrărilor.
Calculele pentru proiectul tehnic servesc ca bază pentru
execuatarea lucrărilor aero-fotogrammetrice şi se execută în
următoarea ordine:
1. Calculul înălţimilor.
La calculul înălţimilor se determină:
- înălţimea de fotografiere(h), înălţimea absolută(ho);
- înălţimea medie a terenului faţă de nivelul mării (hm) şi
100
- înălţimea de zbor relativă (hr) faţă de cota aerodromului.
Cunoscând scara de fotografiere (mf) se determină
înălţimea de fotografiere cu relaţia:
h = mf · f
Înălţimea absolută de zbor se calculează în funcţie de (h) cu
relaţia:
h0 = h + hm
În cazul ridicărilor la scări mari sau cu avioane de mare
viteză, se calculează înălţimea minimă admisibilă a fotografierii
cu relaţia:
Wmax ⋅ t ⋅ f
hmin = + ∆h
∆l max
în care Wmax - viteza de drum maximă, t - timpul de expunere, f -
distanţa focală şi ∆lmax - deplasarea maximă a imaginii (trenarea)
în timpul înregistrării.
2. Calculul acoperirii fotogramelor.
Pentru asigurarea acoperirii se calculează următoarele
valori: acoperirea longitudinala (Ax) şi acoperirea transversală
(Ay), dimensiunile utile ale fotogramei (bx şi by), baza de
fotografiere (B), distanţa dintre itinerare (Dy), unghiul vertical al
bazei (λx) şi intervalul de aşteptare (tx).
-Unghiul vertical al bazei se calculează cu relaţia:
B b
λ x = arctg = arctg
h f
-Mărimea intervalului de aşteptare tx se calculează cu relaţia:
101
 B
tx =
Wϕ
unde Wφ este viteza de drum a avionului sub unghiul de derivă.
3. Calculul numărului de fotograme.
Pentru calculul numărului de fotograme, se măsoară pe
harta de aerofotografiere lungimea zonei de înregistrare (LM) şi
lăţimea acesteia (LP). Dacă itinerarele de fotografiere sunt trasate
de-a lungul paralelelor, iar zona de ridicare este formată dintr-un
număr întreg de trapeze, atunci dimensiunile pot fi calculate cu
relaţiile:

LM = Lλ ⋅ η λ , , LP = Lϕ ⋅ η ϕ

unde LM, LP sunt dimensiunile trapezelor, iar ηλ, ηφ reprezintă

numărul trapezelor de ridicare pe longitudine şi latitudine.
Dimensiunile trapezelor pot fi determinate cu relaţiile:
Lλ = 1,85(λ E − λV )' cos ϕ med ,

Lϕ = 1,85(ϕ N − ϕ s )' ,
unde (λE — λV) şi (φN-φS) sunt diferenţe de longitudine şi
latitudine ale marginilor trapezelor, exprimate în minute, iar
(ϕ n + ϕ s )
ϕ med = .
2
4. Calculul numărului de benzi şi a numărului de fotograme
La calculul numărului de benzi (itinerare de fotografiere)
şi a numărului de fotograme se ţine seamă ca itinerarele limită să
102
fie amplasate pe limitele zonei, iar pe fiecare bandă dincolo de
limitele transversale, să se asigure un stereocuplu întreg.
Pornind de la aceste cerinţe, numărul de itinerare (I) se
calculează cu relaţia:
LP
I= +1,
DY
iar numărul de fotograme pe banda cu relaţia:
LM
FI = +3
B
Kilometrajul liniar al porţiunii de ridicat se calculează cu
relaţia:
D = I (LM + 3 B ) .
Kilometrajul liniar al întregii zone de fotografiat este
Dz = [D].
Numărul de fotograme din cuprinsul unei porţiuni se
calculează cu relaţia:
FP = K · I · Fj ,
unde K este coeficientul de mărire a numărului de fotograme.
Mărirea numărului de fotograme pe bandă este necesară
pentru a înlătura erorile care apar datorită conducerii necorecte a
avionului pe itinerarul de înregistrare.
În dependenţă de scara de fotografiere se stabilesc
următoarele valori ale lui K : pentru scara de fotografiere
1:2000-1:600, K = 1,32; 1:6.500-1:15.000, K = 1,22 şi pentru
scara 1:15.500 şi mai mici, K = 1,16.
103
 Numărul de fotograme dintr-o zonă (Fz) se obţine prin
însumarea fotografiilor din porţiunile de ridicare,
Fz = ∑FP .
Numărul fotogramelor dintr-o bobină (FB) se determină cu
relaţia:
lB
FB = 0,9 ,
lX

unde lB este lungimea peliculei de film într-o bobină, iar 0,9

reprezintă un coeficient care ia în consideraţie intervalele dintre
fotograme, un oarecare număr de fotograme la începutul şi
sfârşitul bobinei şi film pentru fotogramele de probă.
Numărul necesar de bobine se calculează cu formula:
FZ
NB =
FB

5. Calculul timpului de fotografiere (Tf) şi al timpului de zbor

(Tz)
Timpul de fotografiere este timpul necesar echipajului
pentru fotografierea în regiunea dată şi pentru alte zboruri, cum
sunt virajele pentru intrările şi ieşirile din bandă, completarea
itinerarelor şi a golurilor fotogrammetrice. Acest timp se
calculează cu relaţia:
Dz
Tf = ,
Ve

104
în care Ve este viteza efectivă de zbor, adică numărul de km
fotografiaţi pe oră.
Timpul mediu de fotografiere (tm) depinde de
particularităţile climaterice ale zonei de fotografiat, distanţa la
care se găseşte zona şi autonomia de zbor a avionului
fotogrammetrie, care oscilează între 1-6 ore.
Practic se consideră că tm = 3 ore la şes şi 2 ore la munte.
Numărul de zboruri (Nz) se calculează, în funcţie de
timpul mediu de fotografiere, cu relaţia:
Tf
Nz =
tm

Timpul mediu de zbor (tz) pentru deplasare şi întoarcere

din zonă se calculează cu relaţia:
2D
tz = + ∆t ,
V
unde D este distanţa medie la care se găseşte zona de aerodrom,
iar ∆t este timpul suplimentar pentru decolare, aterizare şi luare a
înălţimii. Acest timp diferă în funcţie de înălţimea (h) şi are
următoarele valori ∆t = 7minute pentru h = 1000m ; ∆t =
11minute pentru h = 3000m şi ∆t = 13minute pentru h =4000 m.
Timpul necesar de zbor pentru întreaga zonă (Tz) se
calculează cu formula Tz = 1,15 tz, unde 1,15 este un coeficient
în care intră întoarcerea pe aerodrom din cauza timpului
nefavorabil şi din cauza vântului.

105
 Timpul general de zbor (T0) necesar pentru întreaga
misiune este T0 = Tf + Tz .
6. Calculul elementelor de intrare în bandă se face la cerere,
de către operatorul aerofotografierii. Datele se folosesc pentru a
se fixa din timp felul virajului.
7. Calculul necesarului de carburanţi şi lubrifianţi se face
după normele stabilite pentru tipul de motor folosit.
Informaţiile în legătură cu navigaţia şi pilotajul, precum şi
rezultatele fiecărui zbor şi condiţiile lui de execuţie, se
înregistrează de operatorul fotoaerian în jurnalul de bord.

4.1.4. Influenţa elementelor de aeronavigaţie şi a reliefului

asupra preciziei înregistrărilor

Elementele fotogrammetrice ale proiectului de zbor s-au

calculat în funcţie de o poziţie ideală a avionului în timpul
zborului. Prin aceasta se înţelege că se păstrează totdeauna
înălţimea de fotografiere (h), iar avionul se menţine pe itinerarul
de zbor într-o poziţie riguros orizontală. În condiţii reale, datorită
condiţiilor atmosferice, itinerarele se menţin cu o anumită
precizie, instrumentele de bord au anumite erori, iar terenul în
general prezintă diferenţe de nivel. Ca atare, trebuie să cercetăm
precizia înregistrărilor, în funcţie de variaţia unor elemente de
aeronavigaţie şi a reliefului.
Navigaţia aeriană pentru fotografiere se deosebeşte de
navigaţia obişnuită prin precizia cu care trebuie executată.
106
Calcularea precisă a itinerarelor şi executarea corectă a zborului
după drumul calculat, asigură atât obţinerea unor benzi în linie
dreaptă, cât şi paralelismul între acestea. Realizarea aspectelor
semnalate asigură satisfacerea celei mai dificile condiţii puse de
fotogrammetrie, adică acoperirea transversală necesară (Ay).
Acoperirea transversală între benzile adiacente de zbor va
avea valoarea nominală de minim 30% +/5%, astfel încât să
poată facilita obţinerea de ortofotoimagini de calitate.
Aerofotografierea se poate realiza când unghiul de elevaţie
al Soarelui este mai mare de 25º . Aerofotografierea poate avea
loc doar în condiţii de vizibilitate care nu vor afecta în mare
măsură redarea culorilor naturale. Detaliile relevante nu trebuie
pierdute ca rezultat al voalului atmosferic sau prafului. Imaginile
fotogrametrice nu trebuie să prezinte nori, umbre accentuate sau
fum.
Aparatele de navigaţie aeriană nu asigură precizia necesară
unghiului de drum şi menţinerea lui în zbor. În practica lucrărilor,
corectarea drumului executat instrumental se face cu ajutorul
reperelor terestre de orientare. Se vor analiza erorile ce se fac în
zbor, fără a se ţine seamă de controlul pe repere terestre.
Dacă determinarea unghiului de drum pe prima bandă -
având direcţia azimutală stabilită A - nu a fost precisă, eroarea
comisă se menţine şi la dramul de înapoiere, benzile vor fi
paralele, dar toate vor fi dezorientate cu aceeaşi cantitate (Figura
4.9 a).
107
 Figura 4.9 Itinerare de aerofotografiere .

Această dezorientare s-ar părea că nu prezintă o prea mare

importanţă, deoarece normele de recepţie admit o deviaţie de la
direcţia fixată până la ± 4°, în timp ce precizia cu care se
calculează unghiul de drum este de trei ori mai mare decât
această valoare. În realitate, însă, datorită erorilor aparatelor de
menţinere a avionului pe traiectoria de urmat (± 0,5°), precizia de
menţinere a paralelismului itinerarelor nu este suficientă,
indiferent de faptul dacă la itinerarul doi s-a ţinut seama de

108
eroarea unghiulară a primului itinerar, în funcţie de semnul erorii
direcţiilor, itinerarele se vor prezenta ca în Fig. 4.9 b şi c. În
primul caz (D'y < Dy) acoperirea transversală va fi mai mare, iar
în al doilea caz (D'y > Dy) va fi mai mică decât cea fixată. Pentru
itinerare lungi (cazul c) şi abatere mare de la paralelism se va
produce o ruptură între benzi sau acoperire incompletă.
Considerăm în continuare două benzi vecine şi paralele,
depărtate între ele la distanţa Dy, pentru care se asigură procentul
de acoperire transversal fixat (Ay). Dacă intrarea în banda a doua
se face corect, iar unghiul de drum se menţine riguros, atunci
banda a doua este la distanţa Dy şi paralelă cu prima.
Presupunem, în continuare, că intrarea pe a doua bandă
este corectă, însă zborul se face cu o eroare ∆α2 = α'2 - α2
(Figura 4.10), datorită preciziei scăzute a aparatului de bord.

Figura 4.10 Eroarea acoperirii transversale a fotogramelor.

109
 Valoarea liniară a devierii la sfârşitul itinerarului al doilea
este: ∆Dy = D'y - Dy, care introduce o eroare în acoperirea
transversală ∆Ay = Ay - A'y.
În continuare, se va stabili variaţia erorii în acoperirea
α2 , pentru diferite
transversala (∆Ay) în funcţie de unghiul Aα
scări de fotografiere. Din Figura 4.3. se deduce pentru ∆Dy
următoarea relaţie:
α2.
∆Dy = LMtg∆α
100 − Ay 100 − A' y
Deoarece: D y = l y m f ; D y' = l y m f
100 100
A' y − Ay
vom avea: ∆D y = −l y m f ; (A’y-Ay= -∆Ay)
100
l y m f ∆A y
rezultă : ∆D y =
100

Egalând relaţiile de mai sus şi având în vedere că pentru

∆α 2
unghiurile mici se poate considera că tg∆α 2 = , vom obţine în
ρ0
final
100 LM ∆α 2
∆A y % =
lymf ρ 0
Aparatele de navigaţie existente asigură paralelismul
benzilor cu o precizie de ∆α2= ±2°. Ţinând seamă de această
precizie, pentru ∆Aymin = 15%, se deduce lungimea itinerarelor
de aerofotografiere pentru diferite scări, care sunt următoarele:
7,5km pentru scara 1:10000; 19km pentru scara 1:25000; 45km
pentru scara 1:60000 .

110
 Aceste rezultate ne duc la concluzia că în cazul zborurilor
la scări mari, nu este avantajos să se folosească zborul
instrumental deoarece trebuie să proiectăm itinerare prea scurte,
nerentabile, care complică şi lucrul echipajului.
În ceea ce priveşte eroarea intrării pe itinerar datorită
vizării reperului de intrare, pentru a determina eroarea de
intrare în bandă admitem că vizarea reperului de intrare A s-a
făcut în momentul când avionul sub acţiunea factorilor externi s-
a rotit în jurul axei XX cu unghiul ω în sensul arătat în Figura
4.11.

Figura 4.11 Intrarea pe itinerarul de zbor.

Ca urmare, pe teren se va produce o eroare liniară AA' = ∆Dy în

vizarea reperului de intrare pe următoarea bandă.

111
 Distanţa dintre itinerare, se calculează cu următoarea
relaţie:
Dy = h tgλy.
Diferenţiind relaţia în raport de variabilele Dy şi λy şi înlocuind
2Dy
pe h obţinem: dD y = dλ y
sin 2λ y

Trecând de la diferenţiale la erori, obţinem eroarea

distanţei Dy în funcţie de precizia vizării reperului pe itinerarul
2D y
vecin: 2 mD = ± mλ y
y
sin 2λ y ρ

Stabilitatea avionului pe banda de fotografiat în direcţia ω,

în general, are valoarea mλy = ± 2°. Dacă la aceasta se mai
adaugă şi eroarea de orizontalizare a vizorului de navigaţie,
atunci aceasta ajunge la valoarea mλy = ± 2,8° .
Introducând în relaţia de mai sus valorile numerice
corespunzătoare camerei aerofotogrammetrice format 18x18 cm,
f = l00mm, când lucrăm la scara l:25.000, pentru Ay = 40%,
obţinem Dy = 2,7Km, iar Ay ≈47°. În aceste condiţii pentru mλy
= ± 2,8°, vom obţine mDy ≈270m, ceea ce introduce o eroare în
acoperirea transversală de ±6%.
Din cele prezentate, datorită erorilor introduse, apare
necesitatea ca pentru vizarea reperelor de intrare şi cele de
control, să se folosescă vizorul optic de navigaţie nu cel de bord.
În ceea ce priveşte influenţa diferenţelor de nivel asupra
acoperirii fotogramelor, presupunem că variaţia diferenţei de
112
nivel faţă de planul de referinţă mediu al zonei de ridicat (hoho)
este aproximativ ± ∆h, iar înălţimea de fotografiere este h (Figura
4.12). La determinarea valorii Dy am neglijat valoarea ∆h, luând
procentul de acoperire transversală (Ay), pentru planul de
referinţă hoho.

Figura 4.12 V ariaţia acoperirii transversale a fotogramelor.

În acest caz, Ay îşi va păstra valoarea calculată numai

pentru planul mediu al terenului, iar în alte planuri fotogramele
vor avea acoperirea transversală mai mare sau mai mică, după
cum planul mediu trece mai sus sau mai jos faţă de terenul
fotografiat.
Dacă avem un teren cu diferenţe de nivel pozitive (+ ∆h)
faţă de planul mediu, acoperirea transversală Ay nu va mai fi
A'oC'o = Ay şi va fi AC = AoCo = A'y (Figura 4.6.), adică se va
reduce cu valoarea A'oAo + C'oCo = ∆Ay, Se observă uşor că
113
acestă reducere se referă şi la distanţa Dy care variază cu aceeaşi
cantitate ∆Dy = A'oAo + CoC'o
Pentru o variaţie uniformă a terenului, din triunghiurile
AAoA'o şi CCoC'o se poate determina valoarea limită a lui ∆Ay:
∆Dy = ± 2 ∆h tgβ ,
care pentru β = 42° şi ∆h = ± 400m dă o variaţie ∆Dy = ± 720m.
De aici rezultă că variaţia distanţei între benzi, provocată de
variaţia diferenţei de nivel, este destul de mare.
Pentru trecerea la variaţia acoperirii transversale, folosim
distanţa dintre itinerare (Dy) calculată în funcţie de latura
fotogramei (Ly) şi acoperirea transversală (Ay):
LY (100 − AY )
DY =
100
de unde se scoate valoarea lui Ay :
100(LY − DY )
AY =
LY

în care Ly se calculează cu relaţia:

Ly = 2h • tgβ
Înlocuind în relaţia de mai sus valoarea lui Ly, se obţine:
 Dy 
Ay = 1001 − 
 2h ⋅ tgβ 
Notând acoperirea transversală reală obţinută cu distanţa D'y prin
A'y, obţinem relaţia:
 Dy 
A' y = 1001 − 
 2tgβ (h − ∆h ) 

114
Diferenţa dintre cele două acoperiri este:
100 D y ∆h
∆A = A' y − Ay = −
2h ⋅ tgβ (h − ∆h )

Înlocuind valoarea lui Dy calculată în funcţie de acoperirea Ay şi

latura Ly a fotogramei, obţinem:

2h ⋅ tgβ (100 − Ay )
Dy =
100

Înlocuind Dy , se obţine:

∆h(100 − Ay )
A' y − Ay = −
h − ∆h

∆h
de unde rezultă: Ay = A' y +(100 − A' y )
h

O formă identică are relaţia pentru Ax :

∆h
Ax = A' x +(100 − A' x )
h
Punând condiţia ca pentru orice diferenţă de nivel A'x =
60% şi A'y = 30%, obţinem următoarele relaţii de lucru:
∆h ∆h
Ax = 60 + 40 , Ay = 30 + 70
h h
În concluzie, la calculul elementelor necesare proiectului
de zbor fotogrammetric este necesar să se ţină seamă de factorii
care influenţează precizia înregistrărilor, astfel ca rezultatele
obţinute să corespundă parametrilor principali solicitaţi de
metodele fotogrammetrice de prelucrare.

115
 4.2 Reperajul fotogrammetric.
Reperajul fotogrammetric este operaţia prin care se
determină topografic, pe teren, cele patru puncte de reper pentru
fiecare fotogramă sau 4-6 puncte pentru stereogramă. Aceste
puncte trebuie să se identifice uşor atât pe teren, cât şi pe
fotogramă (stereogramă).
Ca repere pot fi alese: colţuri de clădiri, colţuri de tarlale,
parcele, intersecţii de drumuri, pomi izolaţi, ş.a. Aceste puncte de
reper sunt necesare pentru exploatarea fotogramelor.
Cînd punctele de reper nu sunt suficiente, se procedează la un
premarcaj pe teren care are loc înainte de fotografiere şi care
constă din semnalizarea viitoarelor repere fotogrammetrice prin
văruire, instalarea de panouri albe, şi acestea sunt determinate
topografic.
Reperajul fotogrammetric şi determinarea coordonatelor
punctelor de reper ce se efectuează pe cale topografică la teren, cu
ajutorul sistemelor GPS sau a staţiilor totale, se realizează pe baza
unui proiect. În general sunt necesare minimum patru puncte pe
fiecare fotogramă, respectiv stereogramă, care să fie bine identificabile
pe teren şi pe fotograme, pentru a permite transformarea din sistemul
fotogrammetric în sistemul geodezic şi invers.
Cu ocazia executării reperajului la teren se execută şi
completarea fotointerpretării sau se execută descifrarea completă
a fotogramelor, folosind atlasul de semne convenţionale al hărţii
la care urmează a se realiza planul.
116
 Urmează lucrările de aerotriangulaţie şi apoi lucrările de
restituţie, obţinându-se în final planul (harta) topografică prin
mijloace fotogrammetrice.
Procesele tehnologice propriu zise de orientare a
fotogramelor şi de exploatare sunt în raport cu metoda
(redresare, restituţie, stereorestituţie) şi aparatura fotogram-
metrică folosite. Această succesiune a operaţiilor este valabilă în
cazul ridicărilor terestre pentru obţinerea de hărţi şi/sau planuri
topografice prin metode aerofotogrammetrice.
Executarea măsurătorilor terestre în situaţii speciale
(ridicarea falezelor, a versanţilor, actualizarea prin metode
aerofotogrammetrice, ridicarea faţadelor în fotogrammetria
arhitecturală, în arheologie, etc.) au fiecare un specific propriu în
ceea ce priveşte preluarea fotogramelor şi realizarea reperajului
fotogrammetric.
Pentru ca fotogramele să poată fi exploatate (restituite)
este necesar ca ele să fie orientate (interior şi exterior).
Întrucât elementele de orientare exterioară nu se cunosc,
orientarea exterioară se face funcţie de puncte de reper care fac
legătura între fotograme şi teren.
Punctele de reper sunt puncte perfect identificabile pe
fotograme sau stereograme şi teren: colţuri de case, intersecţii de
drumuri etc.

117
 Punctele în număr de patru pe fotogramă sau stereogramă
se aleg spre colţuri, la distanţe mai mari de cca. 2cm. de margine,
pentru a defini cât mai bine suprafaţa în cauză.
Coordonatele punctelor alese (X, Y, Z) se determină pe
cale topografică în teren în cadrul reţelei geodezice, se înţeapă
pe copiile-contact ale fotogramei pozitive, se încercuiesc, iar pe
spatele fotogramei se face o schemă de poziţie detaliată.
Punctele de reper necesare lucrărilor de redresare şi
restituţie pot fi determinate şi pe cale fotogrammetrică (prin
aerotriangulaţie). Şi în această situaţie este necesar ca un anumit
număr de puncte să se determine tot pe cale topografică (la
capătul benzilor şi de regulă la mijlocul lor, la colţurile şi în
centrul blocului de fotograme). Atât lucrările de redresare cât şi
cele de stereorestituţie necesită un reperaj prin care se face
legătura dintre fotograme (spaţiul-imagine) şi teren (spaţiul-
obiect).
Reperajul se poate executa pe cale topografică şi pe cale
fotogrammetrică. Pe cale topografică determinarea punctelor de
reper se face prin metode topografice specifice (GPS, intersecţii,
drumuiri poligonometrice, radieri) în cadrul reţelei geodezice.
Este costisitoare, însă asigură o foarte bună precizie. Calea
fotogrammetrică permite determinarea punctelor de reper şi
control pentru fiecare fotogramă, respectiv stereogramă din
cadrul unei benzi cu condiţia ca cel puţin la capetele benzii să se
facă o legătură sigură cu terenul prin reperaj terestru.
118
 Deoarece precizia produsului fotogrametric final depinde
în foarte mare măsură de precizia coordonatelor punctelor de
reper, în practică se utilizează premarcajul fotogrametric. Spre
exemplu, pentru realizarea preciziei de ± 10 cm a
ortofotoplanului sc.1:1000 al capitalei Bulgariei, Sofia, reperii
premarcaţi prezentaţi în imaginile următoare s-au determinat la
teren cu precizia de ± 2 cm.

În imaginile următoare este prezentat sistemul de

premarcaj si reperaj fotogrametric pentru aerofotografierea din
elicopter utilizând sistemul FLI-MAP (Fugro - Olanda) instalat
pe Bell 206 Jetranger .

119
120
 Se cunosc multe metode fotogrammetrice de reperaj ce se
pot grupa în :
- fototriangulaţii (plane);
- aerotriangulaţii (spaţiale).
Aerotriangulaţiile se pot executa analitic, plecând de la
coordonatele plane ale punctelor de pe fotograme măsurate de
obicei la stereocomparator. Metodele analitice au căpătat o mare
dezvoltare ca urmare a creşterii performanţelor tehnicii de calcul.
Deoarece cazul cel mai fericit este acela când suprafaţa
este acoperită de mai multe benzi de fotograme, este indicat să se
recurgă la compensarea unitară, în bloc a tuturor punctelor de pe
toate fotogramele şi de pe toate benzile.
Din punct de vedere al preciziei ce se poate obţine, pe
primul loc se situează compensările ce folosesc ca unităţi
independente fotogramele singulare. În practică aceste metode nu
s-au impus din cauza numărului foarte mare de necunoscute: câte
6 de fiecare fotogramă (ce privesc orientarea exterioară a fiecărei
fotograme) şi încă cel puţin 3 necunoscute de fiecare fotogramă
pentru coordonatele spaţiale ale punctului de reper ce urmează a
fi determinat şi topografic.
Metodele cele mai răspândite sunt cele care folosesc cuple
de fotograme, (definite de 7 elemente) ca unităţi independente ce
se cuprind în operaţiile de compensare. În acest caz, elementele
ce se măsoară pe fiecare model sunt coordonatele spaţiale ale

121
centrelor de proiecţie ale fiecărei fotograme ce constituie cuplul
(modelul).
Pentru compensarea analitică prin care se obţin poziţiile
spaţiale ale punctelor de reper în sistemul de referinţă geodezic,
datele ce se introduc în calcul se preiau de pe fotograme
singulare sau modele prin măsurare la monocomparatoare de
precizie pentru a se obţine o precizie corespunzătoare de
determinare.
Determinarea precisă a centrelor de proiecţie ale
imaginilor prin folosirea GNSS–ului aeropurtat nu este suficientă
pentru orientarea absolută a imaginilor. Suplimentar trebuie
efectuate observaţii GNSS pentru determinarea de reperi
fotogrametrici, care trebuie să fie premarcaţi pe teren.
La utilizarea tehnologiei DGNSS, reperii fotogrametrici de pe
limitele blocului vor fi determinaţi la intervale de cel mult 8 ori
baza de fotografiere. Reperii fotogrametrici din interiorul
blocului trebuie determinaţi la intervale de cel mult 16 ori baza
de fotografiere.
Pentru blocurile adiacente se vor folosi aceiaşi reperi
fotogrametrici. În cazul blocurilor adiacente din proiecte diferite
prestatorii lucrărilor se vor pune de acord pentru utilizarea
aceloraşi reperi fotogrametrici. Pentru fiecare din reperii
fotogrametrici utilizaţi trebuiesc întocmite descrieri topografice,
pentru o identificare clară a lor. Descrierea topografică va conţine

122
numărul reperului, coordonatele X,Y,Z, numărul imaginii,
categoriile de folosinţă ale terenului, fotografii simple ale
punctului măsurat, excentricităţi. Descrierea topografică va fi
însoţită de un decupaj din imaginea fotogrametrică aferentă, pe
care va fi numerotat şi marcat reperul respectiv.

4.3 Sistemul de aerofotografiere ASCOT

Sistemul de aerofotografiere (Figura 4.15) se compune din:

• Antena GPS de pe avion;
• Camera de aerofotografiere RC 30 cu sistemul
girostabilizator PAV 30;
• Sistemul ASCOT cu GPS;
• Staţia de referinţă GPS (de la sol);
• Software de procesare date.

Figura 4.15 - Sistemul de aerofotografiere

123
Sistemul ASCOT, prezentat în Figura 4.16, este compus din:
• Componente standard:
Unitatea de control care poate fi compusă din::
- computer de control ACU30 cu cheie de protecţie a soft-
ului şi receptor GPS intern,
sau
- computer de control ACU30 E cu cheie de protecţie a
soft-ului şi receptor GPS extern.
• Alte componente:
- AOT30 C – panoul de comandă pentru operator (ecran şi
tastatură)
- APV30 - ecran de vizualizare pentru personalul navigant
- Antena GPS a receptorului
- Cabluri
- Suport susţinere pentru panoul de comandă AOT30 C
- Software ASCOT

124
 Figura 4.16 - Sistemul ASCOT

În Figura 4.17 este prezentată unitatea centrală a

calculatorului care controlează sistemul ASCOT

125
 Figura 4.17 - ACU 30-ASCOT Control Computer

1 Comutator pornit/oprit
2 Comutator mod de lucru
3 Priză alimentare
4 Siguranţă 16 A
5 Conector Camera 1
6 Panou conector Camera 1
7 Conector mod navigare 1
8 Conector Camera 2
9 Panou conector Camera 2
10 Conector mod navigare 2
11 Conector Sistem ARINC
12 Conector RS 232 pentru sisteme auxiliare
13 Panou de protecţie şi conector pentru receptorul GPS
extern sau pentru intrarea RTCM
14 Conector pentru antenă GPS a receptorului GPS intern.
126
 15 Conector pentru PV30
16 Conector pentru AOT30C
17 Suport dischetă (1.44 Mb).
18 Suport magnetic portabil (model PCMCIA).
Modul de lucru este prezentat foarte concis în figurile de mai jos:

Poziţia Funcţia Descriere

Butonul
verde aprins
indică că
ON Pornit
sistemul
este
operaţional
În cazul în
care
sistemul nu
mai este
OFF Oprit
operaţional
se comută
pe poziţia
„oprit”

Figura 4.18 - Comutator pornit/oprit

Poziţia Funcţia Descriere
Regim de
Camera este controlată prin
ASC exploatare
intermediul sistemului ASCOT.
ASCOT
Regim de
exploatare Imaginile vor fi luate sincronizat.
SYNC
folosind două Nu sunt controlate de ASCOT
camere

Prima imagine se va înregistra

Regim de sincronizat. Următoarele imagini
exploatare se vor înregistra funcţie de datele
EXP
folosind două oferite de calculatorul v/h.
camere Înregistrările nu sunt controlate
de ASCOT

Figura 4.19 – Modul de lucru

127
 Figura 4.20 - AOT 30C- ASCOT Operator Terminal în două variante ale
camerelor RC 30 şi ADS 40
Semnificaţiile notaţiilor din Figura 4.20 sunt:

19 - Conector pentru cablul de legătură între ACU 30 şi APV 30

20 - Suport susţinere pentru panoul de comandă AOT30 C
21 - Tastatură

Figura 4.21 - APV 30C ASCOT Pilot View

128
Semnificaţiile notaţiilor din Figura 4.21 sunt:

22 - Conector pentru semnalul PAL şi alimentare

23 - Luminozitatea
24 - Butoane pentru inactivare sistem

Figura 4.22 - Camera aerofotogrammetrică WILD RC 30

(fabricată în Elveţia din 1993)

Camera aerofotogrammetrică, prezentată în Figura 4.22, are

următoarele caracteristici:
• Tip lentilă (model BK7, greutatea specifică 2,51 g/cm3,
coeficientul liniar de dilatare 7.1x10-6/k, modulul lui Young
11.8x106psi, Coeficientul Poisson µ: 0.206, modulul de
torsiune 32N/mm2, etc.)
• Geometrie (raza de incidenţă normală are deviaţia max. 5”,
variaţia locală max. ±2”(pentru un diametru de 25mm),
stratul antireflexie lucrează în lungime de undă între 400nm
şi 900nm pe ambele părţi, etc).

129
 În Figura 4.23 este prezentată staţia de referinţă GPS de la
sol şi denumirile notaţiilor componentelor sale.

Figura 4.23 - Staţia GPS

1. Antena AT 501 sau 502

2. Adaptor
3. Ambază
4. Trepied
5. Mâner transport
6. Cablu pentru antenă (10M)
7. Mod alimentare (curent alternativ 110/220, transformator
tensiune 12V sau baterie de maşină 12V)
8. Senzor SR 510 sau SR 520

130
 9. Terminal TR 500
10. Card memorie(10 Mb)
11. Cutie de transport
Proiectul tehnic de zbor folosind ASCOT se poate realiza
folosind o tabletă digitizoare, un mouse sau prin introducere de
valori numerice de la tastatură.
Proiectul tehnic de zbor se poate executa fie pe
calculatoare desktop / laptop, fie direct pe platforma aeropurtată
ACU30. Pentru delimitarea unei zone de aerofotografiere se pot
folosi coordonate geografice sau coordonate în sistem local,
programul conţinând facilităţile necesare transformărilor de
coordonate.
Programul ASCOT oferă trei metode de obţinere a
proiectului tehnic de planificare a zborului fotogrammetric:
„bloc”, „bandă” şi „punct”.
a) Metoda „bloc fotogrammetric”:
Un bloc fotogrammetric reprezintă o zonă definită de mai
multe puncte. Pentru obţinerea unei acoperiri stereoscopice, soft-
ul calculează numărul de benzi dintr-un bloc fotogrammetric,
precum şi numărul de fotograme de pe fiecare bandă, conform
parametrilor introduşi.
b) Metoda „bandă”:
O bandă este definită de un punct de start şi unul de final.
Aceste puncte definesc fie inclusiv prelungirea unei benzi pentru
asigurarea acoperirii stereoscopice, fie punctele de început şi
131
sfârşit ale unei benzi. Numărul de fotograme de pe o bandă se
calculează pe baza parametrilor introduşi.
c) Metoda „punct”:
Un punct reprezintă o singură fotogramă executată la o
anumită locaţie specificată. El poate fi considerat şi ca un caz
particular de bandă conţinând o singură fotogramă.
Un proiect tehnic de zbor poate conţine toate cele trei
metode de planificare a zborului fotogrammetric şi de asemenea
mai multe blocuri fotogrammetrice. Pe lângă acestea proiectul
tehnic de zbor mai conţine parametri de transformare a
coordonatelor, adnotări, etc.
Un proiect tehnic de zbor poate conţine cel mult 999
benzi/puncte. Fiecare bandă din blocul fotogrammetric, fiecare
bandă independentă şi fiecare punct sunt considerate ca fiind
unice.
Fiecare bandă (dintr-un bloc sau independentă) poate
conţine cel mult 30.000 de fotograme.
De asemenea se va avea în vedere să nu se execute
proiecte prea mari, care datorită faptului că ocupă spaţii de
memorie însemnate într-un computer, ar putea determina apariţia
unor erori sau scăderea performanţelor în timpul execuţie
zborului.
Receptoarele GPS folosesc sistemul WGS84 pentru
determinarea coordonatelor poziţiei avionului (respectiv
coordonatele punctului principal al fotogramei). Soft-ul oferă
132
toate capabilităţile necesare transformărilor de coordonate din
sistemul local în WGS84, şi invers.
Coordonatele geografice se folosesc pentru zone mari de
pe suprafaţa terestră, acolo unde apare influenţa curburii
Pământului. Coordonate rectangulare se folosesc pentru zone
mici de pe suprafaţa terestră, acolo unde nu apare influenţa
curburii Pământului
Parametri necesari în calculele de proiectare a zborului
aerofotogrammetric sunt:
• Parametri camerei de aerofotografiere.
- distanţa focală (milimetri);
- formatul fotogramei (lăţime x lungime, în milimetri);
Aceşti parametri sunt valabili pentru întreg proiectul tehnic de
zbor.
• Parametri folosiţi în calculele de proiectare a benzilor
independente:
- scara fotogrammei;
- înălţimea medie a terenului;
- acoperirea longitudinală (minimă sau fixă);
- menţinerea fixă a bazei de fotografiere (opţional);
- factorul de siguranţă la capete;
- blocarea coordonatelor fotogramelor (opţional);
- blocarea coordonatelor fotogramelor corespunzătoare
punctelor de început şi sfârşit a unei benzi (opţional);

133
 - calcul automat YES/NO (doar pentru cazurile de
planificare a zborului în coordonatele rectangulare);
- coordonatele începutului şi sfârşitului zonei de acoperire
stereoscopică.
Aceşti parametri pot fi particularizaţi pentru fiecare bandă în
parte.
• Parametri folosiţi în calculele de proiectare a blocurilor
fotogrammetrice:
- scara fotogramei;
- înălţimea medie a terenului;
- acoperirea longitudinală (minimă sau fixă);
- menţinerea fixă a bazei de fotografiere (opţional);
- factorul de siguranţă longitudinal;
- acoperirea transversală (minimă sau fixă);
- stabilirea distanţei dintre itinerarii (opţional);
- factorul de siguranţă transversal;
- direcţia de zbor pentru benzi în cadrul blocului
fotogrammetric (opţional);
- calcul automat YES/NO (doar pentru cazurile de
planificare a zborului în coordonatele rectangulare);
- coordonatele începutului şi sfârşitului zonei de acoperire
stereoscopică.
Aceşti parametri pot fi particularizaţi pentru fiecare bloc
fotogrammetric din cadrul unui proiect. Toate benzile dintr-un
bloc sunt calculate folosind parametri definiţi pentru bloc. Totuşi,
134
după calculul preliminar, se pot edita individual parametri pentru
fiecare bandă din bloc. Astfel, există posibilitatea ca benzile din
acelaşi bloc să fie calculate folosind parametri diferiţi.
• Parametrii folosiţi în calculele de proiectare în cazul
punctelor:
- scara fotogramei;
- înălţimea medie a terenului;
- direcţia de intrare pe bandă;
- coordonatele centrului fotogramei.
Aceşti parametri pot fi particularizaţi pentru fiecare punct.
Factorii de siguranţă utilizaţi de programul ASCOT în
calculele de proiectare a benzilor şi fotogramelor independente
sunt:
• Factorul de siguranţă longitudinal se foloseşte atunci
când programul execută calcule de proiectare a benzilor
independente sau a celor dintr-un bloc fotogrammetric.
Introducerea unui factor de siguranţă longitudinal are ca
rezultat extinderea zonei de acoperire stereoscopică la ambele
capete ale benzilor. Astfel, programul mută punctul de start şi cel
de final al unei benzi respectând direcţia de zbor, adăugând
puncte suplimentare la capetele benzii proporţional cu valoarea
introdusă pentru factorul de siguranţă. Valoarea este introdusă în
procente corespunzătoare laturii longitudinale a fotogramei la
teren. De exemplu, pentru o valoare de 100%, punctul de start al
benzii este mutat în spate, iar cel de final în faţă, respectând
135
direcţia de zbor. Zona de acoperire stereoscopică va fi extinsă la
ambele capete ale benzii cu o suprafaţă egală cu 100% din
dimensiunea la teren a laturii pe direcţia longitudinală a unei
fotograme.

Figura. 4.24 - Exemplu de bloc fotogrammetric cu factor de siguranţă

longitudinal 0% şi factor de siguranţă transversal 0%.

• Factorul de siguranţă transversal se foloseşte atunci

când programul execută calcule de proiectare a benzilor
independente.
Introducerea unui factor de siguranţă transversal are ca
rezultat extinderea zonei de acoperire stereoscopică pe părţile
laterale ale acesteia. Astfel, programul mută punctele de pe
partea stângă, respectiv dreaptă, care definesc zona de
aerofotografiere, raportându-se la direcţia de zbor.
Valoarea este introdusă în procente corespunzătoare laturii
longitudinale a fotogramei la teren.
De exemplu, pentru o valoare de 50%, zona acoperită
stereoscopică este extinsă pe partea stângă, respectiv pe partea

136
dreaptă a acesteia, raportându-se la direcţia de zbor. Fiecare
punct care defineşte graniţa zonei de aerofotografiere pe partea
dreaptă sau pe partea stângă a acesteia, va fi mutat în exterior cu
o suprafaţă egală cu 50% din dimensiunea la teren a laturii pe
direcţia transversală a unei fotograme.
În cazul în care planificarea grafică a unui bloc/bandă sau
punct este finalizată, soft-ul calculează numărul de fotograme
corespunzătoare, pe baza parametrilor introduşi de către operator.
Parametri sunt setaţi iniţial în cadrul meniului Project, existând
ulterior posibilitatea modificării acestora, pentru fiecare
bloc/bandă sau punct în parte.

Figura 4.25 - Exemplu de bloc fotogrammetric cu factor de siguranţă

longitudinal 100% şi factor de siguranţă transversal 50%.

137
 După introducerea tuturor valorilor numerice necesare
calculelor, se apasă pe butonul Computation, programul
determinând toate elementele necesare proiectării zborului.

5 FOTOGRAMMETRIA PLANIMETRICĂ

5.1 Restituţia planimetrică

Restituţia fotogramelor prin metode clasice una câte una
dă numai rezultate planimetrice. Metoda este proprie terenurilor
plane şi chiar uşor denivelate, în raport cu scara de reprezentare
şi cu precizia cerută.
Pentru camerele fotogrammetrice cu unghi normal de
deschidere, terenurile se consideră aproximativ plane dacă este
îndeplinită condiţia:
∆H max < (1/500) * mp
unde mp este numitorul scării planului.
Pentru camerele fotogrammetrice cu unghi mare de
deschidere, terenurile se consideră aproximativ plane dacă este
îndeplinită condiţia:
∆H max < (1/700) * mp
unde mp este numitorul scării planului sau hărţii.
Între fotograme, ca proiecţii centrale şi hartă, ca proiecţie
ortogonală se stabilesc relaţii proiective precise, care se vor
studia la cursul de fotogrammetrie analitică.

138
 Punerea în scară a fotogramelor şi aplicarea corecţiilor de
înclinare se fac în cadrul metodei de redresare fotogrammetrică.
Operaţiunea de redresare se execută la aparate numite
fotoredresatoare. Fiecare fotogramă pentru a putea fi redresată,
are nevoie de 4 puncte de sprijin situate spre cele patru colţuri ale
fotogramei dar nu mai aproape de 1,5 – 2cm. de marginea
fotogramei.
Restituţia fotogramelor se poate face prin construcţii
grafice (s-a folosit la începuturile fotogrammetriei până în anii
1960 - 1970) şi prin proiecţie cu ajutorul aparatelor de
fotoredresare, când imaginea redresată se copiază fotografic.
Aparatele analogice de restituţie planimetrică (utilizate în
România până în anii 1980 – 1990) sunt:
A. optico-grafice - camera Clara - se suprapun imaginile
punctelor de pe fotogramă cu corespondentele lor de pe hartă cu
ajutorul unui ansamblu oglindă - prismă.
B. optice - fotoredresatoare - asigură imagini clare şi la
scară. Dintre aceste tipuri de aparate, cele mai folosite au fost:
- Fotoredresatoarele Zeiss - SEG IV şi V
- Fotoredresatorul Wild E2, E4;
- Fotoredresatorul Zeiss Rectimat, ş.a.

139
5.2 Efectul reliefului terenului asupra redresării

Să considerăm schema din figura 5.1, unde s-a luat cazul

unei fotograme aeriene nadirale, cu axul de fotografiere vertical,
şi planul fotogramei FF pozitiv, în faţa obiectivului.
Dacă se ia planul QQ al terenului drept plan de proiecţie se
observă că punctele oarecare P şi R vor da pe fotogramă imagini
în p' şi r' astfel că prin proiecţie vor da pe plan punctele P1 şi R1
în loc de P0 şi R0 aşa cum o cere principiul de bază al ridicărilor
topografice. Totodată se observă că erorile e şi e' se produc în
sensuri diferite dacă cele două puncte se găsesc de o parte şi de
alta a planului mediu QQ. Numai punctele ce se găsesc în planul
mediu precum şi punctul nadiral N fac excepţie (nu dau erori) aşa
cum se vede în figura 5.1.
În tabelul de mai jos sunt prezentate deformările imaginii
pe fotograme datorită diferenţelor de nivel ale terenului

140
 Figura 5.1 – Erorile provocate de denivelările terenului

Triunghiurile PP0P1 şi ON'p' fiind asemenea se poate scrie:

e d d
= , de unde e = ⋅ dh,
dh f f
adică eroarea este proporţională cu diferenţa de nivel dh dintre
punctul P şi planul mediu QQ, cu depărtarea d de la centrul
fotogramei şi invers proporţională cu distanţa focală a camerei
fotoaeriene.
Dacă d=6 cm; f= 20 cm şi dh=50 m, rezultă e=6/20 x 50 =
15 m. Dacă planul se redresează la scara 1:10 000 rezultă e plan =
1,5 mm. Este evident că pe măsură ce scara scade în aceeaşi
măsură devine şi efectul mai mic şi invers.

141
 Dacă este necesar să se întocmească planurile redresate ale
unor terenuri accidentate se vor lua măsuri ca fotografierea să se
facă cu acoperire mare pentru a se utiliza numai porţiunile
centrale ale fotogramelor (d mic).
Pentru a se şti cât de mari pot fi diferenţele de nivel din teren
pentru ca erorile provocate de ele să nu depăşească anumite
limite, eroarea redusă la scara de redresare va fi :
d dh
e r= ⋅ , unde N este numitorul scării
f N

Dacă f=20cm şi d max. util = 12cm pentru o fotogramă format

24 x 24cm şi se cere o precizie de 5mm, adică e < 0,005 m, se obţine
dh 1
< , adică diferenţa de nivel din teren să fie mai mică decât
N 1200
1/1200 din numitorul scării. Pentru scara 1:10 000 s-ar admite în aceste
condiţii diferenţe de nivel de 8,5 m, iar pentru scara 1:25 000 de 21 m.

5.3 Redresarea diferenţială. Ortofotoplanul

Dat fiind interesul deosebit pentru reprezentarea terenului
pe cale fotogrammetrică a existat de foarte multă vreme
preocuparea întocmirii de planuri şi hărţi pe cale fotografică
(ortofotoplanuri şi ortofotohărţi) şi în terenuri accidentate.
Atingerea acestui deziderat se poate realiza prin redresarea
diferenţială a fotogramelor.

Dintre metodele iniţiale de a transforma fotograma cu

perspectivă centrală, într-o proiecţie fotografică apropiată de cea

142
paralelă se pot menţiona redresarea pe zone şi redresarea pe
faţete. Acestea au fost abandonate deoarece ridicau o serie de
inconveniente practice majore.
În zilele noastre dispunem de aparate şi procedee care
asigură transformarea riguroasă şi automată a perspectivelor
centrale (fotogramele) în proiecţii paralele (hărţi, planuri) în orice
teren prin modificarea înălţimii de proiecţie corespunzător
accidentării terenului.
Ortoproiectorul este conectat cu un aparat de restituţie care
dă modelul optic orientat al aceluiaşi teren (sau modelul analitic
al terenului). Dacă se parcurge un profil cu marca la nivelul
terenului şi dacă diferenţa de nivel este transmisă
ortoproiectorului astfel încât distanţa centru de proiecţie-plan
(planşetă) să se modifice după acelaşi profil şi dacă pe plan se
înregistrează imaginile fotografice succesive ale traseului
parcurs, acestea reprezintă proiecţiile ortogonale ale terenului.
Practic, întreaga suprafaţă a imaginii este parcursă pe benzi
paralele, de câţiva mm lăţime, ce se fotografiază printr-o
diafragmă în formă de fantă.
Aparatul poate lucra prin transmisiune directă de la un
aparat de stereorestituţie sau după date memorate în prealabil.
Tipuri de astfel de aparate:
- optico-mecanice , ex. Topocartul;
- optico-mecanice analitice, ex. Kartoflexul şi Rectimatul.

143
6 STEREOFOTOGRAMMETRIA

6.1 Generalităţi

Existenţa a două perspective distincte ale unui obiect sau a

terenului permite redarea spaţială a obiectului cuprins în cele
două perspective.
Pentru ca determinarea şi reprezentarea obiectului sau
terenului să se poată face exact nu este suficient să se cunoască
fotogramele numai ca perspective ci trebuie cunoscute şi poziţiile
lor în spaţiu în momentul fotografierii sau să se cunoască poziţia
spaţială a cel puţin trei puncte ale obiectului sau terenului.
Restituţia (reprezentarea) se poate realiza prin
stereorestituţie (pe cale analogică) şi prin exploatare
fotogrametrică pe cale analitică sau digitală.

6.2 Baza de fotografiere.

Precizia de determinare a unor mărimi spaţiale funcţie de

măsurătorile efectuate pe fotograme stereoscopice sau pe modele
optice este funcţie nu numai de calitatea imaginilor fotografice
ale fotogramelor şi a metodelor de lucru folosite ci şi de valoarea
unor elemente (relaţii) caracteristice stereogramei. O astfel de
relaţie este raportul bazei, ce reprezintă raportul dintre baza de
fotografiere C şi înălţimea de zbor relativă h (figura 6.1)

144
 Figura 6.1 – Raportul bazei cu distanţa de fotografiere

Dacă se consideră că axele de fotografiere sunt nadirale se

poate considera că şi razele limită sunt paralele, astfel că plecând
de la relaţia
l f
= , unde L=b+Lx
L H

sau L=b/(1-x), unde x este procentul de acoperire;

înlocuind obţinem:
b l
= (1-x)
h f

Mărimea raportului bazei caracterizează mărimea

unghiului de convergenţă al razelor conjugate. Cu cât va fi mai
mare unghiul corespunzător lui L, cu atât va fi definită mai precis
145
poziţia punctelor de intersecţie şi cu atât mai precise vor fi
determinările făcute pe modelul optic.
Sistemele fotografice sunt grupate în: camere fotografice
normale, metrice şi multi-spectrale.
În perioada de început a fotogrammetriei şi a înregistrărilor
spaţiale, camerele fotografice normale (nemetrice) au avut un rol
deosebit pentru înregistrarea terenului. Aplicându-se metodele de
început ale fotogrammetriei - metode fotogrammetrice expeditive
de prelucrare - înregistrările respective au fost folosite pentru
cercetarea fotoaeriană, descifrarea elementelor topografice şi
tactice, corectarea şi obţinerea hărţilor topografice. Camerele
fotoaeriene de cercetare nu asigură constanţa elementelor de
orientare interioară, planeitatea riguroasă a filmului în momentul
înregistrării şi geometria riguroasă a înregistrărilor.
Sistemele funcţionale şi elementele principale ale
camerelor fotoaeriene de cercetare sunt, în mare parte, aceleaşi
cu cele ale camerelor aerofotogrammetrice şi, de aceea, nu vor
mai fi prezentate separat. Primele misiuni spaţiale cu oameni la
bord au fost înzestrate cu camere fotoaeriene nemetrice, uneori
modificate pentru folosirea în spaţiu extraatmosferic, în vederea
înregistrării Terrei şi Selenei.
Din cadrul sistemelor fotografice de înregistrare, camerele
fotografice metrice reprezintă aparatura de bază pentru
înregistrarea fotogramelor necesare lucrărilor de cartografiere
automată a scoarţei terestre şi a altor planete. Acestea sunt
146
aparate fotografice automate de înaltă precizie, construite în
condiţii speciale, care asigură funcţionarea şi reglajul în diferite
condiţii de temperatură şi presiune. Prin construcţia lor, camerele
aerofotogrammetrice permit realizarea unor înregistrări riguroase
din punct de vedere geometric, care redau clar obiecte de
dimensiuni foarte mici în condiţiile deplasării platformei aeriene.
Elementele caracteristice, care asigură caracterul de camere
fotoaeriene matrice, sunt: distanţa focală a obiectivului,
coordonatele punctului principal şi distorsiunea obiectivului, care
sunt cunoscute sau pot fi determinate cu mare precizie.
Deoarece înălţimea de fotografiere este cuprinsă între
câteva sute de metri şi mii de metri, aceasta fiind mai mare decât
distanţa hiperfocală, pot fi asimilate cu infinitul fotografic. În
aceste condiţii, planul de dispunere al filmului se confundă cu
planul focal al obiectivului şi dispare necesitatea focusării
camerei (camere nefocusabile).
Calitatea înregistrărilor depinde de o serie de factori,
printre care un rol principal îl au şi caracteristicile camerelor
aerofotogrammetrice. Din acest punct de vedere condiţiile pe
care trebuie să le îndeplinească o cameră sunt următoarele:
- să fie înzestrată cu obiectivi fotogrammetrici de calitate foarte
bună, de mare deschidere, lipsiţi de aberaţii şi distorsiune;
- să asigure o iluminare simultană şi uniformă, a tuturor punctelor
din planul focal;

147
- să asigure o planeitate riguroasă a filmului, în planul focal, în
timpul expunerii;
- să permită expuneri scurte în timpul funcţionării;
- din punct de vedere constructiv, să aibă un minim de volum şi
greutate;
- să menţină constante elementele de orientare interioară.
În prezent, firmele constructoare produc o gamă foarte
largă de camere fotoaeriene, cu diverse destinaţii şi posibilităţi de
funcţionare. O clasificare riguroasă a acestora este mai greu de
făcut. În practica curentă este acceptată clasificarea în funcţie de
caracteristicile lor principale: formatul fotogramei, unghiul de
câmp al obiectivului şi principiul de acţionare.
În funcţie de formatul fotogramei, camerele aerofoto-
grammetrice pot fi:
a) de format mic, cu dimensiunile fotogramei mai mici de
18 x 18cm;
b) de format normal, cu dimensiunile de 18 x 18cm;
c) de format mare, cu dimensiunile mai mari de 18 x 18
cm, până la 30 x 30cm.
Formatul fotogramei are deosebită importanţă deoarece
determină aparatura de laborator şi aparatura fotogrammetrică cu
care urmează să fie exploatate fotogramele.
Din punct de vedere al unghiului de câmp şi al distanţei
focale, camerele aerofotogrammetrice se împart în:

148
 a) camere cu distanţa focală mare (400-10.000 mm) şi
unghiul de câmp: 2β < 50°;
b) camere normale cu distanţa focală f=170 - 400 mm şi cu
unghiul de câmp: 70° > 2β >50°;
c) camere cu unghiul de câmp mare 2β >70° şi distanţa
focală f= 100-200 mm ;
d) camere cu unghiul de câmp foarte mare 2β > 100° şi cu
distanţa focală f = 55 – l00mm.
Există camere aerofogrammetrice care permit schimbarea
conului obiectivului în funcţie de distanţa focală şi unghiul de
câmp dorit, acest gen de camere se numesc universale.
După modul de acţionare, camerele aerofotogrammetrice
se pot clasifica în: camere cu acţionare prin impulsuri şi camere
cu acţionare continuă. Această clasificare se referă la
funcţionarea intermitentă sau continuă a dispozitivelor de
acţionare automată ale camerei. Tipurile moderne de camere au
acţionare prin impulsuri.
Firmele constructoare produc în prezent şi camere
aerofotogrammetrice care funcţionează cu plăci sau care pot
folosi atât casete cu plăci, cât şi casete cu peliculă fotografică
Aceste camere sunt propri ridicărilor fotogrammetrice de foarte
mare precizie, la scări mari pentru suprafeţe de teren reduse ca
suprafaţă.
Camerele aerofotogrammetrice, folosite în prezent pentru
cartografierea terenului, din punct de vedere constructiv,
149
reprezintă un complex de dispozitive optico-mecanice şi electrice
de o foarte mare precizie, care dau camerei caracterul de aparat
de înregistrare şi măsurare. Soluţiile constructive şi tipurile de
camere sunt foarte numerose, însă se vor prezenta caracteristicile
generale ale acestora şi diferitele părţi componente ale camerei
aerofotogrammetrice normale automate, în general.
Componenta principală a camerei este corpul camerei, care
constă dintr-o carcasă metalică construită, în general, dintr-un
metal uşor şi rezistent. Forma, dimensiunile, grosimea pereţilor şi
rezistenţa sa asigură montarea în interior şi exterior a diferitelor
mecanisme necesare funcţionării camerei. Obiectivul camerei
este montat în conul obiectivului. Corpul aparatului de comandă
susţine conul cu obiectivul montat în parte inferioară a acestuia.
Pe partea superioară a aparatului de comandă se găseşte un ecran
mat , cu imaginea unui lănţişor dirijat de un dispozitiv. Prin acest
ecran, operatorul fotoaerian urmăreşte deplasarea concomitentă şi
sincronizată a imaginii detaliilor din teren cu deplasarea
lănţişorului, reglează acoperirea longitudinală a fotogramelor şi
comandă rotirea camerei cu unghiul de contraderiva necesar.
Ca mijloc de acţionare a camerei se foloseşte un
electromotor care primeşte energie electrică de la o sursă de 24V
de la reţeaua de bord a avionului.
Funcţionarea camerelor automate este asigurată de un
aparat de comandă (intervalometru) care primeşte şi transmite
toate comenzile necesare executării zborului fotogrammetric;
150
acestea se referă la acoperirile fotogramelor, intervalul de
aşteptare, timpul de expunere, contraderiva, funcţionarea
continuă sau la comandă.
O anexa a camerei aerofotogranimetrice este luneta de
navigaţie (vizor de navigaţie) cu care se observă terenul pentru
dirijarea navigaţiei, se instalează în podeaua avionului la orice
distanţă de camera aerofotogrammetrică. Aceasta este prevăzută
cu un dispozitiv de reglaj a acoperirii longitudinale şi are reticuli
cu indici de referinţă pentru controlul acoperirii şi navigaţiei.
Luneta de navigaţie este înzestrată cu elemente de
comandă pentru transmiterea înclinării camerei şi corecţiile
corespunzătoare servomotoarelor camerei respective.
Timpul de expunere pentru aerofotografiere se stabileşte
cu ajutorul exponometrului, care este prevăzut cu scale pentru
sensibilitatea filmului în sistemul DIN şi ASA. Valorile timpului
de expunere se introduc în sistemul de expunere al camerei care
dirijează automat expunerea.
Pentru asigurarea acoperirii longitudinale stabilită între
fotograme, fotografierea trebuie făcută de la înălţimea (h) de
fotografiere calculată şi la o distanţă riguros determinată între
fotograme (B) denumită bază de fotografiere. Prin bază de
fotografiere înţelegem distanţa dintre centrele de perspectivă a
două fotograme adiacente ce aparţin aceluiaşi şir de fotograme.
Baza de fotografiere este decisivă în proiectul de zbor

151
fotogrammetric. Determinarea acesteia se face funcţie de latura
fotogramei şi de acoperirea longitudinală necesară.
Baza de fotografiere redusă la scara fotogramei este:
l x (100 − Ax )
b=
100
unde lx este latura în direcţia de zbor a fotogramei.
Folosind scara de fotografiere, baza se calculează cu
ajutorul relaţiei:
l x (100 − Ax )
B = b⋅mf = ⋅mf
100
În timpul zborului baza de fotografiere se menţine
constantă prin intervalul de fotografiere sau intervalul de
aşteptare între două înregistrări.
Acoperirea longitudinală a fotogramelor depinde de
înălţimea de fotografiere, care variază şi ea în funcţie de relieful
terenului fotografiat. Pentru a menţine acoperirea longitudinală
constantă este necesar ca baza de fotografiere să fie variabilă,
adică să se menţină un raport convenabil între baza şi înălţimea
de fotografiere. Acest raport se numeşte raportul bazei şi el
constituie un element important al ridicărilor
aerofotogrammetrice.
În tabelul următor se prezintă caracteristicile principale ale
câtorva tipuri de camere aerofotogrammetrice clasice, cu
înregistrare pe film, utilizate la noi în ţară.

152
 Denu- Formatul Tipul obturatorului Film Volumul
Firma Tipul obiectivului
mirea fotogra- şi timpul de sau casetei
constructoare f (mm)
camerei mei (cm) expunere plăci m/cm

18x18 Aviotar f=210 60/19

central
RC8 18x18 Aviogon f=115 film sau
1/100-1/700
23x23 Aviogon f=152 60/24

Wild Super-Aviogon central

RC9 23x23 film 60/24
Heerbrugh 1:5,6; f=88 1/300
Elveţia
Aviogon-universal
1:5,6; f=152 obturator cu lamele
RC 10 23x23 film 60/24
Super-Aviogon lî 1/500- 1/1000
1:5,6; f=88

MRB Super-Lamegon Central

23x23 film 120/24
9/2323 f=90 1/100 - 1/1000

obturator cu discuri 120/20

MRB Lamegon 1:4;
18x18 1/100 - 1/1000 film sau
VEB 11,5/1818 f-115
120/19
Carl Zeiss
Jena
obturator cu discuri
Germania MRB Pinatar 1:4;
18x18 1/50 - 1/100; film 120/20
21/1818 f=210
1/100 - 1/1000

LMK Lamegon f=300 obturator cu discuri

22,8x22,8 film 120/24
2000 Lamegon f=210 1/60 - 1/1000

RMK Toparon 1:5,6

23x23 obturator cu discuri film 60/24
Carl Zeiss A 21/23 f=210
Oberkochen
Germania RMK Telikon 1:6,3 obturator cu discuri
23x23 film 60/24
A 60/23 f=610 1/60- 1/1000

Ottica
FOMA Rigei 1:6,3 1/100, 1/200,
Mecanica 23x23 film 120/24
54/A f=153 1/300
Italiana

EF. 49 60/23
Anglia 23x23 Ross 1:6,3 f=153 1/50 şi 1/300 film
MARK II 76/23

153
 În cazul fotogrammetriei terestre pentru baza de
fotografiere B, există patru cazuri de fotografiere stereoscopică
terestră:

154
6.3 Orientarea stereogramelor
Pentru ca modelul optic să fie obţinut în condiţiile de a fi
restituit este necesar să fie restabilit procesul optico-geometric
din momentul fotografierii. Pentru aceasta este necesar ca
fotogramele ce formează stereograma (acoperire mai mare de
60%) să fie orientate mai întâi interior şi apoi exterior. Orientarea
interioară are ca scop restabilirea congruenţei razelor iar
orientarea exterioară restabilirea poziţiei fotogramelor în
momentul fotografierii. În Figura 6.2 sunt prezentate elementele
de orientare interioară şi exterioară ale unei stereograme.

Figura 6.2 – Orientarea unei perechi de fotograme (stereograme)

• Orientarea interioară
155
 Elementele de orientare interioară se cunosc direct.
Teoretic, elementele care definesc perspectiva sunt punctul
principal şi distanţa principală, iar practic, punctul mijlociu M ce
se găseşte la intersecţia indicilor de referinţă şi distanţa focală f
numită şi constanta camerei.
Deci orientarea interioară a fotogramei (negativului) în
camera aparatului de restituţie se face potrivind fotograma în
portclişeu în aşa fel încât indicii de referinţă să suprapună indicii
(liniari) corespunzători ai camerei şi introducând distanţa focală f
a camerei de aerofotografiere.
• Orientarea exterioară
Valorile elementelor de orientare exterioară înregistrate în
momentul fotografierii sunt aproximative (exceptând
georeferenţierea) şi de aceea orientarea exterioară se face indirect
funcţie de punctele de reper (cel puţin 3 în cazul congruent, 4 în
cazul afin, sau 5 în cazul optim) riguros determinate prin
măsurători terestre în X, Z şi Z sau prin aerotriangulaţie.
Elementele de orientare exterioară a fotogramei, prezentate
în Figura 6.3, sunt: X,Y,Z (coordonatele centrului de perspectivă
a imaginii), ω, φ, κ (rotaţiile în jurul celor trei axe ale sistemului
de coordonate: ruliu, tangaj, giraţie,) şi factorul de scară.

156
 Figura 6.3 - Elementele de orientare exterioară.

Pentru a construi relaţia matematică dintre spaţiul-imagine

şi spaţiul-obiect sunt necesare identificarea în ambele sisteme a
unor puncte de control. În cazul în care coordonatele centrului de
perspectivă sunt cunoscute prin utilizarea unui GPS conectat la
cameră, atunci sunt necesare 5 puncte de control, câte unul în
fiecare colţ al blocului fotogrammetric şi unul în mijloc, pentru
control. În plus se identifică pe fiecare fotogramă câte 9 puncte
de legătură cu fotogramele adiacente.
O fotogramă este definită ca orientare exterioară de 6
elemente şi anume 3 elemente liniare (3 translaţii) şi 3 elemente
unghiulare (3 rotaţii). Pentru simplificare să considerăm că axa
OX a sistemului general de referinţă corespunde cu direcţia
generală de zbor.

157
 Prin urmare orientarea exterioară a unei stereograme va fi
definită de 12 elemente. Dacă se consideră fotogramele F1 şi F2
ale cuplului, cu elementele de orientare respective, avem:
F1 → x1 , y1 , z1 , k1 , φ1 , ω1
F2→ x2 , y2 , z2 , k2 , φ2 , ω2
Dacă se face diferenţa elementelor corespunzătoare se
constată că orientarea exterioară a unei stereograme poate fi
definită şi funcţie de orientarea exterioară a unei singure
fotograme şi diferenţele ce indică poziţia unei fotograme faţă de
cealaltă.
Astfel relaţia ∆h = c • ∆p, care indică diferenţa de paralaxă
dintre două puncte de pe stereomodel, funcţie de diferenţa de
nivel între ele, se poate scrie sub forma:

F1 → x1 , y1 , z1 , k1 , φ1 , ω1
F2 → x2 , y2 , z2 , k2 , φ2 , ω2
∆x, ∆y, ∆z, ∆k, ∆φ, ∆ω

Diferenţa ∆x este de fapt componenta bazei de fotografiere

pe direcţia x, care se notează Bx.
Dacă axa x corespunde cu direcţia generală de zbor, atunci
conform figurii
Bz
O2
O1 Bx
By
se poate scrie

158
 ∆x ≅ Bx; ∆y ≅ By; ∆z ≅ Bz

By Bz
iar =tgγby şi =tgγbz
Bz Bx

Cu aceste date, elementele de orientare exterioară ale unei

stereograme pot fi date sub forma:
x1 , y1 , z1 , k1 , φ1 , ω1 , Bx
By, Bz, ∆k, ∆φ, ∆ω (1)

x1 , y1 , z1 , k1 , φ1 , ω1 , Bx
γby , γbz , ∆k, ∆φ, ∆ω (2)

În ambele cazuri cele 12 elemente s-au grupat în două şi

anume: în rândul întâi s-au dat elementele de orientare ale unei
fotograme a cuplului plus depărtarea pe x până la cea de a doua
fotogramă, iar în rândul al doilea s-au dat elementele diferenţiale
sub formă directă (1) şi sub formă exclusiv unghiulară (2).
Această grupare este foarte importantă deoarece
elementele din rândul al doilea, ce exprimă poziţia relativă a unei
fotograme faţă de cealaltă, pot fi cunoscute în mod nemijlocit.
Operaţia de determinare a elementelor din rândul al doilea
se numeşte orientare relativă şi corespunde cu operaţia de
obţinere a modelului optic, numită şi operaţia de eliminare a
paralaxelor.
Prin urmare plecând de la 12 elemente de orientare
exterioară necunoscute, date în sistemul perechii de fotograme
F1F2 , s-a ajuns la 7 elemente date în rândul 1 din sistemele (1) şi
(2), iar operaţia de orientare exterioară are loc în două etape de
159
lucrări şi anume: orientarea relativă ce nu necesită nimic
cunoscut dinainte şi orientarea absolută condiţionată de cele 7
elemente.
Orientarea relativă, adică obţinerea modelului optic
geometric, se consideră realizată atunci când razele omoloage se
intersectează două câte două şi deci când pe tot cuprinsul
modelului optic nu se mai constată nici o paralaxă.
Ea se poate face pe cale analitică sau prin procedeul
optico-mecanic al apropierii succesive în aparatele de
stereorestituţie.
Orientarea absolută constă în determinarea elementelor de
legătură dintre coordonatele (x,y,z) ale modelului fotogrammetric
3D (obţinut în urma orientării relative) şi coordonatele X,Y,Z ale
sistemului de referinţă a terenului fotografiat.
Modelul optic geometric obţinut trebuie pus în scară şi
înclinat (în ansamblu) în aşa fel încât cotele ce se citesc pe el să
corespundă cu cotele reale din teren.
Funcţie de cele 7 elemente rămase din orientarea
exterioară se poate face orientarea absolută ce cunoaşte două
etape:
- punerea în scară a modelului ce necesită poziţia
planimetrică (cunoscută) a două puncte cât mai depărtate între
ele, adică 4 elemente (x1, y1 şi x2, y2);
- înclinarea modelului ce necesită cunoaşterea cotelor a cel
puţin 3 puncte (de asemenea caracteristice şi care să nu fie
160
coliniare). Se recomandă ca acestea să nu fie identice cu punctele
folosite pentru aducerea în scară.
6.4 Aerotriangulaţia
Aerotriangulaţia este un procedeu de îndesire fotogram-
metrică a reţelei de sprijin (altimetrică şi planimetrică) pe baza
relaţiilor rezultate din dubla şi tripla acoperire a fotogramelor
succesive - procesul prin care imaginile sunt aduse din sisteme
relative în sisteme absolute (coordonate teren). Mai putem spune
că aerotriangulaţia transformă elementele din spaţiu-imagine în
spaţiu-obiect cu ajutorul unor elemente de sprijin, care sunt
puncte determinate la teren, premarcate şi presemnalizate, bine
definite geometric şi distribuite uniform în planul imagine.
Aerotriangulaţia permite georeferenţierea simultană a
tuturor imaginilor unui bloc de fotograme, folosind pe cât este
posibil suprapunerile dintre imagini şi benzi, cu un număr minim
de puncte de referinţă. Această operaţie presupune în primă fază
măsurarea unui anumit număr de puncte pe cât mai multe
imagini, după care calcularea în întreg blocul permite
determinarea unui set de parametri fotogrammetrici. Anumite
module de calcul ale aerotriangulaţiei din sistemul
fotogrammetriei digitale folosesc aceleaşi formule de la
fotogrammetria analitică.
Măsurarea punctelor de referinţă se face cu ajutorul
ferestrelor multiple. Odată ce un punct a fost măsurat într-o
imagine, sistemul poate afişa în ferestre mici toate imaginile care
161
ar putea conţine punctele respective. Singurul lucru pe care
operatorul rămâne să-l facă este de a măsura poziţia punctului în
fereastra în care este prezent, monoscopic sau stereoscopic. Pe de
altă parte măsurarea punctelor de legătură este automată.
Un exemplu privind fluxul tehnologic pentru executarea
aerotriangulaţiei în fotogrammetria digitală este prezentat în
schema următoare.
- rezolutia de la scanare 12.5 microni
Imagini - se specifica mărimea unui fişier
- se specifica scara pentru restituit
digitale - formatul imaginilor *.tif

- definim proiectul
- facem orientarea interioara
- specificam RMS pentru IO si nr. de puncte prin care
SocetSet se face calculul IO
- import image frame
- editam camera calibration pentru SocetSet si Orima
- editam fişierul punctelor de control

- aducem imgaginile de tip *.sup

- editam proiectul pentru Orima
- definim identificatorii camerei pentru
ORIMA SocetSet si Orima
- definim bloc
APM - punem APM pentru orientarea relative
- punem GCP pentru orientarea absoluta
- compensam cu CAP-A verificam Sigma 0
- importam rezultatele

- verificam blocul
Verificare şi - stabilim preciziile in funcţie de precizia de măsurare de
la CAP_A ± 8.5 / 10 microni
control - verificam RMS al blocului
- se verificam RMS pentru punctele de control

STEREOMODEL - se va face validarea datelor

162
 Prof. dr. Lucian Turdeanu a prezentat foarte concis în
schemele următoare fluxul tehnologic pentru executarea
diverselor metode de aerotriangulaţie analitică (Figura 6.4) şi
clasificarea metodelor de aerotriangulaţie (Figura 6.5):

Figura 6.4 – Fluxul tehnologic al diferitelor metode de aerotriangulaţie analitică

163
 Figura 6.5 – Clasificarea metodelor de aerotriangulaţie

Punctele de legătură între stereomodele trebuie măsurate şi

folosite pentru evaluarea preciziei finale a aerotriangulaţiei,
modelului digital al terenului, precum şi a ortofotoplanurilor
finale. Punctele de verificare trebuie să fie puncte bine definite la
nivelul solului, cu coordonatele X, Y şi Z.
Trebuie să existe cel puţin un punct de verificare la 20 de imagini
aeriene. Trebuie întocmit un plan care să arate numărul şi
distribuţia punctelor reţelei geodezice de sprijin din zonă.
Punctele de verificare trebuiesc localizate, bine distribuite
în cadrul blocului fotogrametric, precum şi pe imagini (nu doar în
164
apropierea centrului de proiecţie). Punctele de verificare trebuie
măsurate în timpul procesului de aerotriangulaţie ca orice alt
punct, dar ele nu trebuie tratate asemeni reperilor fotogrametrici
în procesul de compensare al aerotriangulaţiei. Pentru o
identificare corectă a punctelor de verificare se vor întocmi
descrieri topografice clare.
Pentru executarea aerotriangulaţiei digitale, trebuiesc
executate măsurători asupra punctelor de legătură în mod
automat sau manual. Când punctele măsurate automat nu sunt
suficiente pentru orientarea relativă a stereomodelelor, operatorul
este obligat să execute măsurători ale punctelor de legătură în
mod manual. Detaliile referitoare la acest lucru vor fi incluse în
propunerea tehnică la capitolul unde se descrie abordarea, softul
şi hardul (plotterul analitic sau staţia de lucru fotogrametrică
digitală) care urmează să fie folosit şi modul de respectare a
toleranţelor impuse. Prestatorul va decide asupra numărului
optim de puncte de legătură pentru asigurarea unei bune orientări
relative a stereomodelelor. Dacă blocul de aerotriangulaţie este
împărţit în subblocuri, vor fi folosite cel puţin două imagini
adiacente la calcularea celui de-al doilea bloc. Punctele de
legătură sau centrul de proiecţie cel mai apropiat de noul bloc
trebuie să fie considerat ca liber şi să fie compensat din nou.
Pentru racordarea blocurilor fotogrametrice adiacente se va folosi
metoda clasică, adică: măsurarea la capătul fiecărei benzi a trei
puncte de legătură care să fie aceleaşi şi în blocul fotogrametric
165
vecin. Evaluarea calităţii racordării se face prin compararea
valorilor coordonatelor X, Z, Y, obţinute din compensarea celor
două blocuri vecine. Compensarea aerotriangulaţiei digitale
trebuie executată prin metode riguroase cu evidenţierea preciziei
obţinute. Imaginile adiţionale trebuie incluse în aerotriangulaţie
pentru a asigura consistenţa geometrică între zonele adiacente de
proiect.
Scopul Aerotriangulaţiei este de a furniza punctele de
sprijin necesare pentru orientarea absolută a modelelor
stereofotogrametrice şi de asemenea să asigure îndesirea reţelei
de sprijin, ceea ce diminuează volumul măsurătorilor la teren.
Din acest motiv, punctele de legătură măsurate în mod manual
trebuie să reprezinte detalii punctiforme vizibile pe fotogramă,
identificabile uşor la teren, ca şi reperii permanenţi de la sol sau
ca reperii noi, stabiliţi cu acest scop.
Trebuie să se pună accent pe măsurarea punctelor de
legătură identificate în cât mai multe imagini fotogrametrice
posibile (puncte de suprapunere), minim patru în cadrul blocului.
Punctele măsurate în doar două fotograme trebuie să apară numai
la capetele benzilor de zbor. Punctele măsurate în trei fotograme
trebuie să apară obligatoriu pe direcţia centrelor de proiecţie ale
imaginilor precum şi la marginile de nord şi sud ale blocului
footgrametric.
Compensarea aerotriangulaţiei digitale trebuie astfel
realizată încât erorile grosolane să fie eliminate complet. Erorile
166
reziduale cele mai mari obţinute în timpul procesului de
aerotriangulaţie nu trebuie să fie mai mari de 1.2 din mărimea
pixelului. Erorile medii pătratice σ (sigma) pentru compensarea
finală a aerotriangulaţiei nu trebuie să fie mai mari de 0.8 din
mărimea pixelului.

6.5 Stereorestituţia / aparate de stereorestituţie

Operaţia de exploatare a modelului optic orientat exterior

se numeşte restituţie stereofotogrammetrică sau stereorestituţie.
Fiecare detaliu se urmăreşte pe modelul optic cu marca
stereoscopică, urmărindu-se atât deplasarea în plan cât şi evoluţia
spaţială (z) a fiecărui detaliu.
Aparatelele de stereorestituţie analogică utilizate pot da
poziţiile planimetrice şi altimetrice ale punctelor terenului
cuprins în porţiunea comună a două fotograme sub formă grafică
sau numerică. Dintre aceste aparate, folosite cca. 4 decenii în
secolul XX, şi care acum au devenit piese de muzeu, menţionăm:
- Stereoplanigraful Zeiss;
- Aviografele Wild A5, A7;
- Stereocomparatoarele Zeiss;
- Aviografele Wild B8;
- Stereometrografele Zeiss.
Din punct de vedere tehnologic, procesul fotogrammetriei
se desfăşoară conform etapelor cunoscute.

167
 Astfel, prima etapa a procesului tehnologic o reprezintă
ansamblul operatiunilor de înregistrare a datelor. Pentru
inregistrari se folosesc camere speciale terestre sau aeriene
montate pe platforme aeriene sau spatiale purtatoare ale
sensorilor de înregistrare.
A doua etapă a procesului tehnologic fotogrammetric şi de
teledetecţie o reprezintă prelucrarea primară şi corectarea
datelor obţinute sub formă analogică sau digitală. Dacă în ceea
ce priveşte prelucrarea analogică se utilizeaza echipamentele
clasice de prelucrare şi interpretare a fotogramelor aeriene sau
terestre, pentru prelucrarea analitică şi digitală exista
echipamente noi de forma statiilor fotogrametrice de lucru
interactive.
Astfel de staţii de lucru fotogrammetrice moderne care
folosesc sisteme interactive sunt produse şi comercializate de
firme cu renume, cum sunt Leica (Elveţia ), Zeiss (Germania),
Galileo Siscam (Italia), etc., prezentate spre exemplu în figurile
6.6, 6.7, 6.8, 6.9, 6.10 şi 6.11.
Aparatura fotogrammetrică Leica utilizează pachetul de
programe MAP, care lucrează sub sistemele de operare MS-DOS,
Windows, UNIX şi VMS. Sistemul interactiv care foloseste
MAP-ul (cu versiunile sale MAPDE, MAPOP, RISIS/MAP)
poate primi date de la intreaga gamă de aparate AC1, BC1,
BC2, BC3, SD 2000 şi SD 3000.

168
 Firma Leica, pe lângă stereoploterele analitice care
asigură precizii ridicate (1-2 µm) a produs staţia fotogrammetrică
digitală DVP, prezentată în Figura 6.6 (a cărei precizie este de 30
µm) utilizată la lucrări în care cererea de asigurare a unei
precizii ridicate este mai puţin importantă.

Figura 6.6 – Staţia fotogrammetrică digitală DVP (Leica - Elveţia)

Imaginile preluate digital vor fi compensate prin retuşare

(filtrare) de petele luminoase (Hot Spots) şi se vor elimina
diferenţele datorate unghiului solar diferit.
Imaginile individuale trebuie să fie clare iar detaliile să se
distingă foarte clar. În ansamblu, imaginile trebuie să fie
omogene, fără diferenţe de contrast şi tonalitate în cazul în care
imaginile provin din surse diferite.

169
Figura 6.7 – Staţia de lucru fotogrammetrică SD 2000 ( Leica – Elveţia )

Figura 6.8 – Stereoplotterul analitic fotogrammetric KERN DSR ( Elveţia)

170
Figura 6.9 – Stereoplotterele fotogrammetrice analitice
Planicomp P2 şi Planicomp P3 (Zeiss – Germania)

171
 Aparatele de stereorestituţie analitică produse de firma
Galileo Siscam, de tipul DIGICART 40, STEREOCART,
STEREOBIT 20, au implementate pachete de programe care
rezolvă automat :
- orientarea interioară;
- orientarea relativă şi absolută;
- corectarea erorilor instrumentale sistematice, corectarea
distorsiunii
obiectivului şi corectarea deformaţiilor filmului;
- restitutia numerică şi grafică;
- aerotriangulaţia;
- aplicaţiile speciale pentru fotogrammetria la scurtă distanţă;
- calibrarea instrumentului.

Figura 6.10– Stereorestitutoarele analitice fotogrammetrice

Stereocart şi Digicart 40 (Italia)

172
 Figura 6.11 - Stereorestitutorul analitic fotogrammetric
Stereobit 20 (Italia)

Firma Galileo Siscam a produs sistemele grafice

interactive GART şi GRES al caror editor grafic interactiv
permite vizualizarea, corectarea, analizarea şi cartografierea
automata a datelor primite de la un aparat de restituţie
analogic, analitic sau digital.
Urmatoarele etape ale procesului tehnologic fotogrametric
se refera la prelucrarea tematica a datelor şi interpretarea,
modelarea matematica şi valorificarea tematica a lor.
Avantajul pe care îl oferă sistemele fotogrammetrice
interactive, concepute sub forma staţiilor de lucru
fotogrammetrice, este acela de reconstituire tridimensionala a
173
elementelor din spaţiul obiect şi de a crea modele ale unor
obiecte care nu mai exista fizic, efectuind asupra lor
activitati specific ingineresti.
Odata cu dezvoltarea sistemelor hardware, care permit
stocarea cu rapiditate a unor matrici n-dimensionale mari, în
multe activitati de cercetare, proiectare, inginerie
tehnologică şi mai ales în industria geomatică, tendinţa actuală în
lume este de a se lucra tot mai mult cu modelul analitic şi digital
al elementelor din spaţiul obiect.

174
 În afara sistemelor clasice de interacţiune legate de ecran şi
hărţi sau planuri la diverse scări editate pe suport nedeformabil,
o amploare tot mai mare capătă sistemele industriale de culegere
a datelor prin digitizare în 3D sau sistemele de culegere a datelor
prin scanarea imaginilor cu rezolutie mecanica şi de preluare
ridicată. Tehnicile de modelare a suprafeţelor şi de modelare 3D
a corpurilor solide în memoria calculatorului deschid largi
perspective utilizării sistemelor fotogrametrice de digitizare
tridimensionala.
În Figura 6.12 este prezentat sistemul de digitizare
manuală a planurilor de situaţie cu ajutorul staţiei de digitizare
PD Digitizing Workstation produsă de firma germană Zeiss.

Figura 6.12 – Staţia de lucru digitizoare PD cu rezoluţia de 0,025 mm.

175
 Metodele de fotogrammetrie digitală utilizează scannerele
care nu sunt altceva decât dispozitive de digitalizare
(transformare în binar) a unei imagini sau a unui text.
Funcţionarea sa se aseamănă întru-câtva cu cea a
fotocopiatorului.
Imaginea este explorată şi analizată punct cu punct. În
funcţie de tonalitatea de gri sau de culoare, scannerul furnizeaza
computerului o marime digitală care poate fi stocata în memoria
calculatorului, inregistrata pe discheta, vizualizată pe monitor sau
transmisă şi reprodusă la imprimantă sau plotter.

176
Gama de scannere este foarte variată, performanţele lor fiind în
funcţie de: numarul de puncte per inch (1200.... 9600 dpi pentru
scannere de uz profesional ), numarul nivelelor de gri ( 32, 64,
256 ), numarul de culori (256 pana la 16,6 milioane de culori) şi
format (de la scannere de mână ( 10,5 cm.) la A4 .....A0). Spre
exemplu, printre ultimele apariţii, putem menţiona scannerul
rotativ de birou cu forma aerodinamica “Hi Scan” comercializat
de firma franceza Service July. Acest produs foarte compact şi
rapid poate digitiza imagini de 10 x 10 cm la 10.000 dpi într-un
minut sau chiar mai puţin, în funcţie de rezolutie. Programul care
se livrează împreună cu Hi Scan, este cunoscut pentru
posibilităţile sale de îmbunătaţire a digitizării şi prelucrării
imaginilor. În figurile 6.13a şi 6.13b sunt prezentate câteva tipuri
de scanere performante utilizate în fotogrammetrie (de fabricaţie
Leica Helava şi Zeiss), care folosesc un soft şi un hard complex
(procesor rapid, memorie suficientă, controlor hard disc de tip
SCSI, interfaţă video adecvată).

Figura 6.13a - Scanere fotogrammetrice tip DSW 300 şi RM-1/DOS.

177
 Figura 6.13b - Scaner fotogrammetric tip PHODIS SC.

Figura 6.13c - Scaner fotogrammetric tip Z Imaging Intergraph

178
9 Modelul digital al terenului obţinut prin metode de
fotogrammetrie digitală

Scopul modelului digital al terenului (MDT) este, pe de o

parte, de a fi folosit în ortofotoredresare, iar pe de altă parte,
pentru a avea o descriere exactă a terenului în alte scopuri.
Spre exemplu, pentru scara ortofotoplanului 1:5000, MDT
este de obicei realizat pe o grilă cu echidistanţa de 5 m iar
precizia este de ± 1.00m. După generarea automată a modelului
digital al terenului, acesta trebuie editat în sensul corectării
cotelor greşite.
Punctele MDT trebuiesc livrate întrun fişier tip ASCII.
Dimensiunile fişierelor care cuprind coordonatele punctelor din
alcătuirea MDT nu trebuie să depăşească 80 MB. Toate rupturile
de teren (breaklines) mai mari de 1 m, precum şi alte detalii
(schimbările de pantă neevidenţiate în grilă, firele de apă,
suprafeţele de apă – extrase ca poligoane închise, taluzurile,
digurile) trebuie preluate în mod manual şi vor fi livrate în fişiere
format .dxf, ca elemente grafice de tip polilinie 3D.
În domeniul aplicatiilor grafice pe calculator, o
importanta deosebita o are modelarea matematica a terenului şi
corpurilor în spaţiu, precum şi studiul imaginilor obţinute pe cale
fotogrammetrică sau de teledetectie. Reprezentarea imaginilor
pe ecranul unui dispozitiv grafic se face în mai multe moduri
astfel încât aceasta să fie cât mai sugestivă:
- reprezentari prin puncte sau prin sectiuni transversale);
179
 - reprezentari tip " wire-frame " ("cadru de sirma");
- reprezentare prin retea de poligoane (reprezentare
poliedrala), etc.
Toate aceste reprezentari ridica fiecare probleme specifice,
în literatura tehnică de specialitate acestea fiind tratate cu mare
atentie în funcţie de aplicaţiile grafice în care se întâlnesc.
Sistemele fotogrammetrice digitale sunt sisteme de
exploatare a imaginilor digitale sau digitizate. Dezvoltarea
fotogrammetriei a cunoscut transformări profunde determinate de
progresele făcute în domeniile matematicii, fizicii şi tehnicii de
calcul care au permis perfecţionarea sistemelor de prelucrare a
fotogramelor în toate zonele spectrului electromagnetic, folosind
senzori din ce în ce mai performanţi. Apariţia în ultimul deceniu
al secolului XX a camerelor fotogrammetrice digitale permite
salvarea înregistrărilor direct în memoria aparatelor sub forma
unor fişiere imagine. Formatul digital rezultat se caracterizează
printr-o precizie radiometrică şi geometrică mare. Această
dezvoltare a fotogrammetriei şi apariţia teledetecţiei de înaltă
rezoluţie a dus la dezvoltarea metodelor de recunoaştere a
formelor prin fotointerpretare semiautomată /automată.
Modelarea digitală a reliefului realizată convenţional cu
ajutorul mijloacelor fotogrammetrice , foloseşte ca structuri de
referinţă puncte distribuite în lungul curbelor de nivel , pe profile
şi în reţele. Totdeauna acestea se completează cu punctele care

180
descriu liniile şi poziţiile, ce prezintă importanţă sub aspect
morfologic.
Fotogrammetria digitală prelucrează imaginile digitale sau
digitizate. Specific acestor noi tehnologii de fotogrammetrie au
apărut pe lângă produsul tradiţional, care este harta, noi produse
precum sistemele informaţionale geografice (SIG) sau sistemele
informaţionale ale teritoriului (SIT).
Pentru generarea modelelor digitale culegerea datelor de
referinţă reprezintă o fază fundamentală , dependentă direct de
tipul modelului generat. Datele iniţiale (punctele de referinţă)
sunt culese fotogrammetric dacă se dispune de imagini
(fotograme) preluate la scări mari. Metodele fotogrammetrice au
o largă utilizare şi operează cu imagini provenite de la senzori
optici aeropurtaţi, precum şi cei amplasaţi la bordul sateliţilor sau
navelor spaţiale. Datele se culeg prin digitizarea stereomodelelor
(în principal pentru modele destinate aplicaţiilor la scări mari şi
medii) sau aplicând tehnici de corelaţie a imaginii (modele
utilizate pentru aplicaţii la scări medii şi mici).
Principala sursă de informaţie este fotograma care în
fotogrammetria digitală poate fi scanată în vederea exploatării
monoscopice sau stereoscopice, poate fi digitizată la tabela de
digitizare prin fotointerpretare de către operator.
Fotogramma digitală o putem defini ca fiind o fotogramă
obţinută prin baleaj (scanare ) în spaţiul obiect.

181
 Când o fotogramă analogică este stocată pe un suport
magnetic prin scanare se obţine o fotogramă digitală. Obţinerea
modelului digital al terenului se realizează conform schemei
următoare:

Scanare fotograme

Aerotriangulaţie

- Modelul Digital al Terenului (DTM) Restituţie

- Ortofoto digital

Obţinerea modelului digital se realizează cu ajutorul

reţelelor de tip TIN şi de tip GRID. Modelul Digital Altimetric
(MDA) este o reprezentare matematică a altitudinilor unei
suprafeţe topografice din spaţiul obiect pentru o zonă de teren
bine definită. MDA conţine pentru fiecare punct şi informaţia
altimetrică pentru obiectele aflate la suprafaţa solului, cât şi sub
această suprafaţă (creste, dealuri, gropi). Această suprafaţă a
apărut datorită metodelor fotogrammetrice automate de
determinare a punctelor corespondente la exploatarea
stereogramei digitale sau în cazul laser-scaner-ului la
determinarea punctelor. Această suprafaţă a apărut datorită
metodelor fotogrammetrice automate de determinare a punctelor

182
corespondente la exploatarea stereogramei digitale sau în cazul
laser-scaner-ului la determinarea punctelor obţinute pe baza
datelor din prima reflexie. Corespunzător acestor metode se
determină coordonatele planimetrice şi cotele punctelor .
Reţeaua TIN (triangulated irregular networks) face o
distincţie referindu-se strict la modelele digitale structurate sub
formă de retele triangulare neuniforme. Ele includ seturi de
triunghiuri adiacente, ce nu se suprapun, obţinute prin calcul
folosind puncte distribuite neunuiform, pentru care se cunosc
coordonatele X,Y,Z. De asemenea, stochează legăturile
topografice dintre triunghiuri şi vecinii lor adiacenţi.
Reţeau de tip GRID este formată din triunghiuri regulate.
Reţeaua de triunghiuri regulate se formează între punctele
specifice care determină informaţiile de altitudine .
Fluxul tehnologic de obţinere a modelului digital al
terenului este prezentat în schema din Figura 7.1.
În principiu, DTM (Digital Terain Model) constituie o
matrice de altitudine exprimată prin cote conformă cu vârfurile
unei grile în modul vectorial şi printr-o imagine în modul raster
unde valoarea fiecărui pixel corespunde cotei sale.
Rezultatul interpretării imaginilor satelitare şi, implicit,
oportunităţilor de utilizare a acestora, sunt condiţionate de
puterea de rezoluţie a senzorului, natura detaliilor, perioada
înregistrărilor, modul de înregistrare şi de însuşirile modelului
optic realizat de operator.
183
 - se specifica rezolutia de la scanare
STEREOMODEL - se specifica scara pentru restituit
- formatul imaginilor *.tif

SocetSet - incarcam proiectul

- incarcam imaginile
(INPUT)

- extragere automata prin modulul

ATE
- extragere curbe de nivel manual in
zonele de padure, muntoase,
accidentate si interpolate prin
GENERARE GENERARE modulul PRODTM de la restitutie
- se specifica tipul si rezolutia de
DTM DTM obtinere a dtm-ului
ATE PRODTM - tipul: GRID, TIN
- rezolutia: se specifica in functie de
scara fotogramelor distanta dintre
puncte la scara planului care va
reprezenta rezolutia de calculare a
dtm
- se va alege o rezolutie mai mica de
lucru pentru obtinerea unei precizii
mai bune

- dtm-ul calculat la restitutie se transfera la statia de

CORECTARE lucru DTM
- editarea se face prin modulul ITE care face o corectare
DTM punct de punct, pe poligoane sau prin breakline acolo
unde avem zone accidentate
- se verifica erorile circulare si liniare

- se va face unirea mai multor dtm-uri care au fost

corectate si taiate in scopul obtinerii unui dtm final care
MERGE va avea o anumita precizie in functie de :tipul, rezolutia,
metoda de unire si nr. de puncte care sunt luate in calcul
in zona de acoperire
- dtm-ul final trebuie sa fie de tip GRID iar fisierul va fi
convertit ca ASCII cu o anumita rezolutie finala

- se verifica in zonele cu probleme

VERIFICARE - se va face validarea datelor
(OUTPUT) - se face exportul fisierelor in *.dxf

Figura 7.1

184
 Calitatea modelului digital al terenului depinde, la rândul
său, de nivelul detaliilor, respectiv rezoluţia acestora şi de
precizia determinării datelor de bază, a cotelor individuale.
Cerinţele minime , în cazul ambelor aspecte, sunt impuse de
contextul şi de natura aplicaţiei fixată pe utilizator. În pas cu
automatizarea procedurilor de obţinere a DTM-ului apare şi
nevoia crescândă de sporire a preciziei acestuia care se reflectă în
produsele finale. Din acest punct de vedere rezoluţia se dovedeşte
a fi un factor mai puţin limitativ, exceptând anumite regiuni; în
consecinţă, erorile de determinare a cotelor sunt tot mai mult
luate în considerare, căutându-se soluţii de diminuare a lor.
În imaginile următoare (figurile 7.2, 7.3 şi 7.4) este
prezentată o zonă de MDT obţinut prin fotogrammetrie aeriană,
cu culmile şi pantele unor versanţi văzuţi sub diverse unghiuri.
Modelul digital al terenului şi produsele derivate, cum ar
fi panta, aspectul, hidrologia , reprezintă elemente importante în
alcătuirea şi interpretarea hărţilor. MDT oferă o serie de date
suplimentare legate de vegetaţie, utilizarea terenului, fiind ştiut
faptul că distribuţia vegetaţiei este influenţată de pantă, aspect.
Spre exemplu, harta drenajului, realizată pe baza reţelei
hidrologice, corelată cu date despre precipitaţii, gradul de
împădurire, şi panta terenului, oferă informaţii legate de
posibilitatea producerii de inundaţii şi despre cât de expusă este
zona la astfel de fenomene de risc.

185
Figura 7.2

Figura 7.3
186
 Figura 7.4

Figura 7.5 Modelul digital al terenului pentru o zonă cu risc major de

inundaţie
187
Figura. 7.6 Modelul digital al terenului - perspectivă a unei văi în moment
de inundaţie maximă

În concluzie, modelul digital al terenului devine un

instrument, un obiect de studiu de un real folos pentru diverse
sectoare de activitate şi penru diverşi utilizatori. Deoarece MDT
este redat în format digital poate fi oricând utilizat, modificat sau
prelucrat cu uşurinţă în scopuri diverse, reprezentând asfel un
mijloc, o oportunitate eficientă de lucru, demnă de luat în
considerare în studiile şi analizele principalelor sectoare ale
economiei naţionale.

188
• BIBLIOGRAFIE:

1. Albertz J. Photogrammetric Guide, 3-rd Edition,

Kreiling W. Germany, 1980
2. American Society of Non-topographic Photogrammetry.
Photogrammetry 2 –nd Edition ASP, 1982
3. American Society of Manual of Photogrammetry and Remote
Photogrammetry and Sensing. 3-rd Edition, ASPRS Press, 1997
Remote Sensing
4. Procesamiento Digital de Imagenes
Bahr H.P. (Aplicacionesen Fotogrametria y
Teledeteccion). Eschborn, 1991
5. Baltac V., Roman D., Calculatoarele electronice, grafică interactivă
Lustig A., Stănescu C. şi prelucrarea imaginilor. Editura Tehnică, 1985
6. Daratech Associates CAD/CAM/CAE. Present Technology.
Cambridge, Massachusetts, 1984.
7. Ecker R. Geocoding Using Hybrid Bundle Ajustment
Jansa J. and a Sophisticated DTM.
11th Symposium of EARSEL, 1991
8. Fejes Iuliu Funcţii Spline în teoria mecanismelor.
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981
9. Foley J.D.,Dam van A Fundamentals of interactive computer
Wesley Addison graphics.
Publishing Company , London 1983
10. Graham L The Architecture of a Softcopy
Photogrammetry System. PE&RS, 1997
11. Hill Mc.Graw Principles of Interactive Computer Graphics.
New York, 1979
12. ISPRS History of Photogrammetry, Center of training
2002
13. ISPRS Manual of Photogrammetry and Remote
Sensing – Editia a V-a 2006
14. Ionescu Ion Fotogrametrie inginerească, UTCB,
Editura Matrix Rom 2003.
15. Koben B Mapping: Ways of Representing the World.
ITC Press, 1998
16. Leica Geosystems Leica ASCOT - Aerial Survey Control Tool,
GIS & Mapping Elveţia, 2008.
17. Marton Gherasim Fotogrammetrie.
Zegheru Nicolae Editura Ceres, 1972
18. Oprescu Nicolae
Calistru Virgil Fotogrametrie, I.C.B., 1982
Turdeanu Lucian
189
19. Petrescu Florian Pattern Recognition în Remote Sensing, ITC.
Kovari Dana Symposium on Remote Sensing, Enschede, 1992
20. Popescu Gabriel Sisteme interactive de modelare a informaţei
fotogrammetrice, Editura Matrix Rom, 2009.
21. Popescu Gabriel Avantajele metodelor holo-fotogrammetrice
combinate cu tehnicile de teledetecţie pentru
modelarea 3D a elementelor din spatiu obiect.
Simpozion CIPA, Sinaia 1993.
22. Răducanu, N., Fotogrammetrie planimetrică, A.T.M.,
Spatariu, A. Bucureşti,1993
23. Roman D. Algoritmi de automatizare a proiectării.
Lustig A., Stănescu C. Editura Militară, 1988
24. Rosenfeld A. Digital Picture Processing.
Kak A.C. Academic Press, New York, 1982
25. Shelly & Cashman Introduction to computers and data processing.
U.S.A., 1980
26. Turdeanu Lucian Fotogrametrie analitică.
Editura Academiei, 1996
27. Van Wingerden, A. Future Trends and Directions în GIS.
GEOINFORMATICS, March, 1998
28. Volker W. Geodata-Based Applications în the World
Wide Web. Geoinformatics, March, 1998
29. Euler Formulas and Geometrical Modelling.
Wilson P.R IEEE Computer Graphics and Applications 5, 8 /
1985
30. *** Close-Range Photogrammetry & Surveying:
State of the art.

190