Documenti di Didattica
Documenti di Professioni
Documenti di Cultura
mai complexă, iar democraţia se află din ce în ce mai mult calea pe care trebuie să
o urmeze orice societate, anumite aspecte din activitatea economică, socială şi
politică pot funcţiona sub egida autorităţilor publice.
Punctul de vedere „neoliberalist” este diametral opus şi enunţă ideea
conform căreia angajamentul colectiv ar împiedica libertatea personală şi ar frâna
creşterea economică.
Întreprinderile care încearcă să vadă mai departe şi să menţină condiţii de
muncă decente sunt dezavantajate pe termen scurt, iar ţările lumii industrializate
tind să se depărteze de ortodoxia monetaristă, aplicând măsuri expansioniste sau
generoase în materie de asistenţă, ele riscând să fie readuse la ordine prin „lipsa de
încredere” manifestată vis-à-vis de alte măsuri pe care acestea mizează pe pieţele
monetare mondiale.
Neoliberalismul a fost şi rămâne la originea prejudiciilor aduse economiei,
el ridicând profitul speculativ pe termen scurt la rangul de obiectiv prioritar,
dispreţuind creşterile pe termen lung.
Dogma monetaristă a instituţiilor economice internaţionale se opune ideii
de a lupta contra sărăciei şi şomajului în lume, în ciuda faptului că mai mult de un
miliard de persoane trăiesc într-o sărăcie cruntă şi peste 120 de milioane se aflau în
şomaj în anul 1994.
Concentrându-se asupra performanţelor personale, neoliberalismul punea
accent pe faptul că vina o purta individul, insistând pe faptul că şomerii erau
responsabili de şomaj şi sărăcie. Astfel, neoliberalii minimalizează rolul statului şi
al organismelor care lucrează în numele său, serviciile sociale punând în evidenţă
modul cum statul a creat şi perpetuat problemele sociale în loc să le rezolve.
Politicienii de dreapta s-au angajat să restructureze şi să distrugă serviciile
sociale şi să reducă la minimum resursele alocate.
Al treilea aspect al repercusiunilor neoliberalismului asupra serviciilor
sociale este simplul fapt că serviciile sociale au fost chemate să preia problemele
victimelor şomajului, sărăciei, totul conducând la schimbări demografice, la
restructurare.
Este necesar să se înţeleagă că politicienii de dreapta au fost capabili să
încheie alianţe cu oamenii de rând, pierzând din vedere anumite aspecte ale
statului-providenţă sau convinşi că, în viitor, drumul ales va fi mai mult un progres
individual decât colectiv.
Punctul de vedere radical, al statului. Strategiile tradiţionale de dezvoltare
din ţările lumii a treia, fondate pe creşterea produselor de substituţie din importuri
Managementul serviciilor publice
în vederea creării unei pieţe naţionale pentru producţia internă şi finanţarea unui
stat-providenţă, a înregistrat câteva progrese începând cu anii ’70.
Eşecul lor a contribuit la fenomenul de îndatorare. Este momentul când
ISP-ul (Internaţionala Serviciilor Publice) a înteţit campania pentru apărarea
elementelor pozitive din trecut ale acţiunii colective a statului, totul ducând către o
a treia viziune despre stat, acesta depăşindu-şi simultan tradiţionalismul şi
neoliberalismul fondate pe servicii sociale „radicale”.
Deşi acest al treilea mod de abordare a subiectului se sprijină pe o nouă
reglare între stat şi societatea civilă, el se opune total privatizării şi supunerii
organizaţiilor din sectorul comercial şi terţiar regimului de stat-providenţă. Acest
mod de abordare se referea la ceea ce se cheamă „comunalism”, incitând statul la
a-şi abandona responsabilităţile comunităţii.
Perspectivele de succes ale aceste strategii sunt pe viitor mai mari ca
niciodată. Insuccesul neoliberalismului este evident, dacă se ia în considerare
cortegiul de victime lezate şi ostile pe care le-a lăsat în urmă, iar ISP poate, deci, să
joace un rol chiar în orientarea către scopuri constructive, opunându-se formelor
mai puţin plăcute ale naţionalismului şi ale urii interetnice, care, din nefericire,
constituie reversul noii politici mondiale.
ISP-ul este una din cele mai vechi organizaţii sindicale de lucru creată în
l907 pentru dezvoltarea legăturilor de solidaritate între lucrătorii din serviciile
publice din întreaga lume. La ora actuală, ISP-ul numără 20.000.000 de membri.
Comitetul serviciilor sociale şi de sănătate al ISP a lansat un program
mondial care urmăreşte două teme majore:
A) integrarea serviciilor sociale şi de sănătate;
B) funcţionalitatea şi calitatea serviciilor sociale şi de sănătate.
decât un succes limitat. Este necesar să fie aplicată şi promulgată o lege pentru
protecţia totală a mediului înconjurător. Poluarea neoprindu-se la frontieră,
acordurile internaţionale trebuie să fie ferme pentru a evita contaminarea prin surse
externe a aerului şi apei.
Pentru a îmbunătăţi calitatea şi eficienţa serviciilor de sănătate, beneficiarii
lor ar trebui să ia parte la planificarea lor, precum şi la punerea lor în aplicare. Mai
mult, personalul din serviciile de sănătate trebuie să fie îndreptăţit să participe pe
picior de egalitate la discuţiile purtate asupra planificării şi creării acestor servicii.
Una din caracteristicile negative ale serviciilor sociale şi de sănătate de la
sfârşitul anilor ’80-’90 este nevoia evidentă de personal bine pregătit, la care se
adaugă cazurile tipice ale studenţilor pregătiţi pentru un loc de muncă în serviciile
sociale şi de sănătate, care costă statul şi care, în final, nu găsesc de lucru.
Un sistem de servicii publice de sănătate dezvoltat trebuie să ofere un
evantai de prestaţii potrivit nevoilor pacienţilor spitalizaţi şi trataţi ambulatoriu,
acordând prioritate următoarelor domenii:
• Servicii de prevenire – planificare familială, reducerea mortalităţii
infantile etc.;
• Servicii comunitare şi servicii acordate la nivel de spital în funcţie de
nevoi;
• Convalescenţa, cuprinzând reabilitarea, de exemplu, tratamentul şi
reintegrarea handicapaţilor fizici şi mentali.
2) Medicina preventivă la locul de muncă
Din punct de vedere al câştigurilor obţinute, sănătatea lucrătorilor trebuie
să fie prioritară pentru anumite grupuri sau societăţi care furnizează sisteme de
îngrijire medicală a sănătăţii. Pentru a le reveni un grad înalt de igienă şi securitate,
lucrătorii trebuie să aibă dreptul să participe pe picior de egalitate în întreprinderi şi
administraţii la luarea tuturor deciziilor economice şi social-politice.
Guvernele ar trebui să pună în operă o legislaţie în ceea ce priveşte igiena
şi securitatea care să le asigure lucrătorilor protecţia contra accidentelor şi bolilor la
locul de muncă, să asigure o securitate financiară lucrătorilor, victime ale
accidentelor de muncă etc.
3) Asistenţa acordată persoanelor în vârstă
Privatizarea îngrijirii medicale a persoanelor în vârstă suscită vii întrebări
în legătură cu proliferarea azilelor de bătrâni particulare, acolo unde proprietarii nu
fac altceva decât să-şi fructifice la maxim investiţiile lor.
În numeroase ţări, reglementările inadecvate şi absenţa controalelor în
azilele de bătrâni au provocat mari scandaluri publice, ieşind la iveală proasta
Managementul serviciilor publice
de cultură, al unui cetăţean de bază al naţiunii, pentru că, aşa cum spune Platon,
„un om care este medic valorează el singur cât o mulţime de oameni”.
Realizarea unei prestări medicale de bună calitate impune o pregătire
continuă a personalului medical de la toate nivelurile. În acest scop forurile de
conducere naţională şi teritorială trebuie să promoveze căi adecvate şi stimulative
de instruire continuă: schimburi de experienţă pe specialităţi; cursuri intensive în
centre universitare; scutirea de impozit pe profit a valorilor procurate de personalul
sanitar în vederea perfecţionării actului medical şi a literaturii de specialitate;
supravegherea directă a accesibilităţii şi echităţii în prestaţiile medicale etc.
MEDIUL
SURSA ORGANISM
DE CONTROL CETĂŢENII
POLUANTĂ
GUVERNUL
Figura 12.1 Legăturile dintre factorii care concură la aplicarea unei legi
de protecţie a mediului ambiant
din subordine, care să prevadă consilierea acestora şi alte forme de sprijin. Într-un
astfel de program trebuie să se prevadă atât măsuri proprii, cât şi relaţii
corespunzătoare cu instituţii sanitare şi agenţii specializate în servicii sociale.
Costul unor astfel de programe poate fi suportat integral sau numai parţial
de instituţia pe care o conduce.
Aspectele sociale ale sănătăţii populaţiei au în vedere o serie de practici şi
obiceiuri extrem de păgubitoare pentru colectivităţile umane şi pentru instituţii:
fumatul, alcoolismul, consumul de droguri.
Fumatul diminuează capacitatea şi randamentul în muncă, constituind în
acelaşi timp un principal factor favorizant pentru apariţia unor boli extrem de
grave. De aceea, în ţările civilizate, au fost adoptate unele reglementări, cu
aplicabilitate generală sau specifică, în legătură cu fumatul, între care reţinem:
interzicerea reclamei la ţigări, obligativitatea producătorilor de ţigarete de a
specifica pe ambalaj conţinutul de substanţe nocive şi riscurile implicate pentru
starea de sănătate a fumătorilor; interzicerea fumatului în spaţii aglomerate, în
instituţii publice etc.
Alcoolismul este un fenomen care manifestă o continuă tendinţă de
creştere şi care determină importante pierderi umane şi materiale. Un studiu recent
arată că mai bine de 20% din salariaţii români suferă, în diferite grade, de
alcoolism. Alcoolismul constituie obiectul unor programe speciale iniţiate de
managerii de la diferite niveluri care cuprinde, între altele, şi acţiuni de ocupare şi
petrecere agreabilă a timpului liber.
Abuzul de droguri este determinat de consumul unei game variate de
substanţe legale (barbiturice şi tranchilizante) şi ilegale, cum este cazul drogurilor
puternice: heroina, cocaina, marihuana etc. Dependenţa şi abuzul de droguri sunt
considerate ca un handicap. Din punct de vedere legal, nu este permisă
discriminarea angajaţilor dependenţi de alcool sau droguri, în măsura în care, după
o perioadă de tratament şi de acomodare, angajaţii respectivi îşi îndeplinesc
sarcinile ce le revin. Practica a demonstrat însă că aceste categorii de personal care
abuzează de alcool, tutun şi droguri realizează performanţe mai scăzute, frecvenţa
abaterilor de la disciplina muncii este mult mai ridicată (absenteism, întârzieri,
învoiri etc.) şi au, de cele mai multe ori, un comportament imprevizibil.
Un manager eficient caută să crească productivitatea, să diminueze
absenteismul şi alte fenomene negative, concomitent cu scăderea costurilor pentru
sănătatea subalternilor săi. În acest scop elaborează şi aplică programe de sănătate,
înnoite de apariţia unor probleme, programe care includ aspecte referitoare
Managementul serviciilor sociale de sănătate
Sistemul de plată per capita este rentabil pentru medicul de familie. Pentru
medicii specialişti care lucrează individual sau în grupuri mici este neadecvat, iar
pentru medicii stomatologi, în cazul cărora, conform legii, fiecare asigurat are
dreptul la un singur consult plătit de C.A.S., este inutil.
Acest sistem are marele avantaj că este uşor de administrat, pe de o parte,
iar pe de altă parte nu lasă loc nici unui parametru pe care furnizorul să-l poată
influenţa şi care să ducă la costuri exagerate sau pierderi.
• Sistemul de plată per serviciu răspunde mai bine principiilor
economiei de piaţă şi se caracterizează prin aceea că medicul este plătit pentru
fiecare serviciu efectuat, în baza documentaţiei elaborate de serviciul medical al
Casei de Asigurări de Sănătate.
Documentaţia poate cuprinde fie o schemă de plată, fie tarife/serviciu sau
activitate prestată. Tariful se negociază cu furnizorul.
În scheme de plată se include orice act din plata serviciilor furnizate:
consultaţie, vaccinare, eliberare de medicament etc.
Schema de plată este dată publicităţii, fie şi prin simpla afişare. În acest fel
populaţia asigurată este informată în legătură cu actele şi serviciile achitate de
C.N.A.S.
Pe de altă parte, schema de plată evidenţiază preţurile diverselor acte şi
servicii medicale, altele decât cele ce se achită integral din fondurile C.A.S. Prin
aceste plăţi impuse se elimină arbitrariul cu privire la preţul ce urmează a se achita
pentru serviciul furnizat.
În general, furnizorii de servicii medicale vor cere o plată diferenţiată a
acestora în funcţie de nivelul dotării tehnice a cabinetului.
Mărimea costului actului medical este determinată de patru categorii de
factori:
1. Factori care sunt în legătură directă cu rezultatele actului medical:
munca medicului; munca asistentelor medicale; munca personalului auxiliar; costul
materialelor. Aceşti factori pot fi cuantificaţi, identificaţi şi corelaţi cu cantitatea şi
tipul de servicii prestate.
2. Factori care sunt în legătură indirectă cu rezultatele actului medical:
costurile de capital, cheltuielile administrative, chirii pentru spaţiile de lucru etc.
Aceste cheltuieli sunt mai mari sau mai mici, în funcţie de volumul şi
complexitatea actului medical şi nu pot fi identificate direct pentru fiecare
categorie de prestaţie medicală. Cu alte cuvinte ele sunt cheltuieli comune care se
repartizează pe fiecare categorie de serviciu medical după anumite criterii: salariile
Managementul serviciilor sociale de sănătate
Tabelul 12.1
Tipul
Sistem Principiul Variantele
de furnizori Inconveniente
de plată sistemului sistemului
care-l pot utiliza
Salariul salariul lunar a) cu normă aplicabil lipsa
dat pentru un întreagă oricărui motivaţiei
anumit nr. de b) cu normă furnizor cu de a presta
ore prestat; redusă: excepţia: servicii
nu se ia în 9 2 ore 9 centre de prompte şi
considerare 9 4 ore diagnostic şi de calitate
volumul de 9 6 ore tratament;
muncă prestată 9 spitale
Buget plata unei 9 fix, cu 9 medici tendinţa de
sume care riscul 9 spitale reducere a
acoperă dezechilib costului şi,
cheltuielile rului implicit, a
totale ale financiar; calităţii
prestării 9 variabil, cu pentru a
serviciilor posibilitatea obţine profit
medicale pe o reajustării
perioadă de în timp
timp
Bonificaţie stimulente în 9 spitale mecanism
bani date 9 medici sofisticat de
furnizorilor de familie control;
pentru 9 medici riscul unor
obţinerea şi specialişti acţiuni
îndeplinirea 9 medici anormale
unor obiective stomatologi pentru a
primi
bonificaţie
Managementul serviciilor sociale de sănătate
Răspunzător superior
Instituţia este direct răspunzătoare de acţiunile sale în relaţie cu pacienţii şi,
în plus, este indirect obligată faţă de problemele pacienţilor, prin aceea că este legal
responsabilă de acţiunile acelor persoane asupra cărora îşi exercită controlul.
Această obligaţie indirectă are la bază doctrina responsabilului superior, conform
căreia instituţia/patronatul este responsabilă/legal pentru neglijenţa sau acţiunile
greşite ale salariaţilor, chiar dacă organizaţia în sine nu a comis greşeala respectivă.
Managementul serviciilor publice
Dacă un salariat comite o neglijenţă care este cauza directă a afectării unui pacient,
atunci patronul poate fi obligat să despăgubească partea vătămată. Doctrina
de răspunzător superior se aplică numai acţiunilor civile, patronul nefiind
răspunzător de acţiunile criminale ale angajaţilor săi.
Pentru ca instituţia să aibă statutul de răspunzător superior, este necesar ca
patronul să aibă dreptul de control al acţiunilor angajaţilor săi în cadrul activităţii
acestora.
Teoria de răspunzător superior nu-l absolvă totuşi pe lucrător de
răspunderea pentru acţiunea greşită. Angajatul, ca şi patronul, pot fi obligaţi să
despăgubească vătămările aduse unei terţe persoane. Prin lege, patronul poate cere
despăgubiri de la angajat pentru compensaţiile plătite în numele său ca răspunzător
superior. Cu alte cuvinte, instituţia poate găsi modalităţi de acoperire a pierderilor
financiare cauzate de angajat şi care au implicat responsabilitatea instituţiei.
În ceea ce priveşte principiul de răspunzător superior, se menţionează
adesea teoria „servitorului împrumutat” şi doctrina aferentă a „căpitanului de
navă”. Doctrina „servitorului împrumutat” se aplică în anumite situaţii în care un
medic privat are în mod clar dreptul de a controla şi coordona un angajat al
instituţiei în timpul desfăşurării activităţii sale. Astfel, medicul şi nu patronul va fi
răspunzător pentru neglijenţele angajatului.
Doctrina „căpitanului de navă” este mai restrânsă, aplicându-se numai în
cadrul sălilor de operaţie. Conform acestei doctrine, chirurgul este considerat
„căpitan de navă”, având controlul complet şi total asupra personalului care-l ajută.
Chirurgul este răspunzător pentru neglijenţele care apar în timpul operaţiei.
Această doctrină, care nu se aplică în afara sălilor de operaţie, cunoaşte pe plan
mondial o tendinţă de restrângere, în favoarea doctrinei „răspunzător superior”.
Conceptul de răspunzător superior mai are un rol important şi în problema
responsabilităţii instituţiei pentru acţiunile unor membri din cadrul colectivului de
conducere. Instituţia se află sub incidenţa răspunzătorului superior pentru acţiunile
acelor medici care sunt angajaţi de către aceasta sau sunt sub comanda şi
supravegherea directă a acesteia. Medicii interni şi rezidenţi din cadrul unui
program de instruire, de exemplu, sunt consideraţi angajaţi ai spitalului. Ei sunt
plătiţi de spital pentru a îngriji pacienţii, dar nu au pacienţi speciali, ci se află sub
comanda şi supravegherea spitalului printr-un doctor coordonator care este
angajatul spitalului. Deoarece internii şi rezidenţii se află în categoria „angajaţilor”,
spitalele sunt aproape întotdeauna indirect responsabile de acţiunile acestora.
Managementul serviciilor sociale de sănătate
Obligativitatea supraveghetorului
După cum am văzut, specialiştii din domeniul sănătăţii pot răspunde
personal pentru actele pe care le săvârşesc. Unii membri ai acestui grup sunt numiţi
supraveghetori, având sarcina de a-i supraveghea pe ceilalţi în cadrul activităţii lor.
În ceea ce priveşte răspunderea acestora pentru faptele celor aflaţi în supravegherea
lor, ei nu sunt răspunzători pentru faptele acestora, pe baza principiului
răspunzătorului superior, pentru că supraveghetorii nu sunt patronii celor pe care-i
supraveghează. Un supraveghetor nu este răspunzător doar pentru că cineva din
subordinea sa acţionează în mod neglijent şi produce vătămări unei terţe persoane.
Activitatea unui supraveghetor se apreciază conform unor standarde de
îngrijire aplicate unor persoane rezonabil de prudente care au aceeaşi funcţie sau
una similară. Dacă un supraveghetor nu întruneşte standardul activităţii sale, poate
fi considerat răspunzător pentru răul cauzat. Dacă un supraveghetor permite ca o
persoană să realizeze o sarcină pe care aceasta nu este pregătită să o execute
(supraveghetorul ar trebui să ştie acest lucru) şi în consecinţă, se produc vătămări,
atunci supraveghetorul poate fi răspunzător de neglijenţă. Supraveghetorii trebuie
să aibă deci o grijă specială şi să nu permită practicanţilor să realizeze activităţi
Managementul serviciilor sociale de sănătate
Din această categorie de instituţii care activează la nivel central fac parte
Ministerul Sănătăţii, Colegiul Medicilor şi CNAS.
Ministerul Sănătăţii
Ministerul Sănătăţii, în temeiul art. 34 din Legea nr. 145/1997, proiectează,
implementează şi coordonează programe de sănătate publică, în scopul realizării
unor obiective de sănătate, cu participarea tuturor instituţiilor cu răspundere în
domeniul realizării politicii sanitare a statului.
Obiectivele se stabilesc în colaborare cu Casa Naţională de Asigurări de
Sănătate, cu Colegiul Medicilor din România, cu reprezentanţii spitalelor şi
clinicilor universitare, ai unităţilor de cercetare, ai organizaţiilor neguvernamentale,
ai sindicatelor, precum şi cu reprezentanţi ai populaţiei.
În acelaşi timp, este cazul să amintim că, în ţara noastră, de sănătatea
publică răspunde, potrivit art. l alin. 4 din Legea nr. 100/1998 privind asistenţa de
sănătate publică, Ministerul Sănătăţii.
Sănătatea publică este asigurată prin unităţi publice specializate sau unităţi
private, în strânsă colaborare cu casele de asigurări de sănătate şi Colegiul
Medicilor. În esenţă, potrivit actului normativ citat, asistenţa de sănătate publică
are în vedere promovarea unor măsuri care să asigure prevenirea, profilaxia şi
controlul unor boli cu impact de masă, precum şi măsuri necesare asigurării unui
mediu fizic sănătos.
I. INTRODUCERE
Strategia de guvernare, componenta sănătate subliniază rolul Guvernului în
furnizarea serviciilor de sănătate, şi în mod particular, în organizarea şi
funcţionarea unităţilor sanitare cu paturi. Unităţile sanitare cu paturi (spitale,
institute, centre medicale şi centre de sănătate) asigură servicii medicale de
specialitate: preventive, curative, de urgenţă, de recuperare şi paleative, precum şi
pre, intra şi postnatale. Spitalele sunt organizate în raport cu specificul patologiei în
spitale generale sau spitale de unică specialitate şi au în structura lor secţii distincte
pentru tratamentul şi îngrijirea bolnavilor cu afecţiuni acute şi afecţiuni cronice.
Unităţile sanitare cu paturi participă în sistem integrat cu asistenţa medicală
primară şi ambulatorie de specialitate la asigurarea stării de sănătate în teritoriu.
Reforma unităţilor sanitare cu paturi presupune un set de acţiuni care să
conducă la realizarea anumitor obiective în concordanţă cu strategiile politicilor de
sănătate. Cu alte cuvinte, dacă obiectivele sunt îmbunătăţirea eficienţei şi creşterea
capacităţii spitalelor de a răspunde la aşteptările pacienţilor, reforma
organizaţională are un potenţial real de succes.
Tabelul 12.2
1998 1999 2000
utilizarea paturilor 285,5 276,9 275,1
durata medie
10,0 9,5 8,8
de spitalizare
rulajul bolnavilor 28 29 31
mortalitatea
0,95 0,89 0,84
în spitale
cheltuieli în spitale,
din care:
9 pentru un pat 38519770 79919077 107107943
9 pentru un bolnav 1347745 2742001 3436644
9 pentru o spitalizare 134942 288638 389256
din care pentru
medicamente
9 pentru un pat 6664770 14199920 23479232
9 pentru un bolnav 233190 487195 753350
9 pentru o spitalizare 23348 51285 85307
Managementul serviciilor publice
A. Obiective
1. Restructurarea unităţilor sanitare cu paturi insuficient folosite.
2. Reorganizarea, reprofilarea sau înfiinţarea de unităţi sanitare cu paturi,
conform cu necesităţile zonale, în raport cu morbiditatea specifică, în
scopul asigurării accesului optim la serviciile medicale.
3. Reorganizarea unor unităţi sanitare cu paturi insuficient folosite şi
redistribuirea spaţiilor pentru îngrijirea persoanelor cu probleme
medico-sociale speciale.
4. Elaborarea criteriilor minime de acreditare a unităţilor spitaliceşti
(asigurarea şi garantarea drepturilor pacienţilor, controlul infecţiilor,
asistenţă de urgenţă etc.).
Managementul serviciilor sociale de sănătate
B. Indicatori de performanţă
Indicatorii de performanţă pentru unităţile sanitare cu paturi trebuie să
reflecte calitatea îngrijirilor medicale şi eficienţa din punct de vedere economic.
Pentru urmărirea acestor obiective se vor utiliza în principal următorii indicatori:
1. număr de cazuri rezolvate pe grupe de specialităţi medicale şi, în
cadrul acestora, pe grupe de diagnostic medical, în raport cu
complexitatea actului medical (indicatori de evaluare folosiţi în
programul pilot D.R.G.);
2. durata optimă de spitalizare;
3. indicele de mortalitate;
4. gradul de utilizare a paturilor;
5. indicele de infecţii intraspitaliceşti (nozocomiale);
6. indicator cost spitalizare/zi, pat şi bolnav;
7. indicele de rulaj/pat al bolnavilor;
8. indicatorii de condiţii de spitalizare (cazare şi masă).
C. Măsuri strategice
Până la 30 iunie 2002:
1. Evaluarea unităţilor sanitare cu paturi, din punctul de vedere al
serviciilor medicale acordate, raportate la următorii indicatori:
capacitate, resurse umane, dotare cu aparatură medicală etc., în vederea
elaborării programelor de restructurare şi reorganizare şi stabilirea
necesităţilor în domeniul asistenţei medicale cu paturi.
2. Elaborarea criteriilor pentru ierarhizarea spitalelor în funcţie de
competenţă.
Managementul serviciilor publice
1
Astfel de acte legislative sunt formulate cu contribuţia nemijlocită a ministerului de resort.
„Ministerul Sănătăţii stabileşte structura organizatorică, normele de organizare şi
funcţionare, precum şi normativele de personal ale unităţilor sanitare din subordinea sa”.
(Art. 1, Alin. 18 din Hotărârea Guvernului României Nr. 244 din 30 mai 1997 privind
organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I,
Nr. 110 din 3 iunie 1997).
2
Legea Nr. 146 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, Nr. 370 din 3 august 1999.
Managementul serviciilor publice
Consiliul
de administraţie
Conducerea
executivă
Director
general
Art. 11
„(1) Spitalul public este condus de:
a) un director general, obligatoriu cu studii superioare;
b) un director general adjunct medical, obligatoriu medic;
c) un director financiar-contabil.
(2) Pentru spitalele cu un număr de peste 400 de paturi, Ministerul
Sănătăţii sau, după caz, ministerul cu reţeaua sanitară proprie poate aproba şi un
post de director de îngrijiri, obligatoriu asistent medical, şi un post de director
pentru reformă, cu studii superioare şi cu studii de management al serviciilor de
sănătate.
(3) Conducerea spitalului se face pe bază de contract individual de
administrare, încheiat pe o durată de 4 ani între persoanele care ocupă funcţiile de
conducere prevăzute în alin. (1) şi (2) şi direcţia de sănătate publică sau minister, în
funcţie de subordonarea spitalului, care se poate renegocia ori de câte ori este
nevoie. Modelul contractului de administrare, în conţinutul căruia vor fi prevăzuţi
şi indicatori de performanţă a activităţii, se aprobă prin ordin al ministrului
3
Legea 146 prevede, în legătură cu cercetarea ştiinţifică, următoarele: (1) „În raport cu
gradul de specializare a personalului medico-sanitar şi cu dotarea cu mijloace de
investigaţii şi tratament, spitalele publice asigură pregătirea studenţilor şi elevilor din
învăţământul superior medico-farmaceutic şi mediu sanitar, specializarea şi formarea
continuă a personalului medico-sanitar, precum şi desfăşurarea unor activităţi de cercetare
ştiinţifică medicală. Spitalele private pot desfăşura astfel de activităţi, în condiţiile mai
sus menţionate, în mod opţional. ... (3) Aceste activităţi se desfăşoară conform
contractului, pe perioadă determinată, încheiat de spital cu unităţile de învăţământ
respective, pe baza metodologiei elaborate de către Ministerul Sănătăţii, Ministerul
Educaţiei Naţionale şi de Colegiul Medicilor din România”.
4
Există 31de programe naţionale de sănătate publică, organizate şi finanţate de Ministerul
Sănătăţii: supraveghere şi control al bolilor infecţioase, imunizări, supraveghere şi control
al tuberculozei; supraveghere şi control al infecţiei HIV/SIDA etc. ... (cf. Anexei 1 la
Legea Nr. 100 din 26 mai 1998 privind asistenţa de sănătate publică, apărută în Monitorul
Oficial, Partea I, Nr. 204 din 1 iunie 1998).
5
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, Nr. 538 din 1 septembrie 2001
Managementul serviciilor publice
Da Nu
NP > 400?
Director Director
pentru reformă de îngrijiri
6
Vezi ordinul Nr. 35 din 18 ianuarie 2002 privind reorganizarea asistenţei medicale în
ambulatoriul de specialitate şi în ambulatoriul de spital (Art. 1-3), publicat în Monitorul
Oficial, Partea I, Nr. 63 din 29 ianuarie 2002
7
Capitolul VI – Organizarea, furnizarea şi monitorizarea serviciilor de îngrijiri de sănătate
Managementul serviciilor publice
3. Servicii farmaceutice
Politica naţională în domeniul medicamentului vizează următoarele
măsuri:
a) Creşterea disponibilităţii şi a accesibilităţii medicamentelor:
• asigurarea bazei de date cu privire la informaţiile statistice
referitoare la consumul de medicamente;
• elaborarea listei medicamentelor compensate;
• elaborarea listei medicamentelor esenţiale;
• asigurarea cu medicamente în zonele defavorizate;
• desfiinţarea plafonului valoric pe prescripţiile medicale.
b) Încurajarea consumului raţional de medicamente:
• formarea continuă a farmaciştilor, medicilor, informarea publicului,
automedicaţia;
• elaborarea ghidurilor terapeutice;
• îmbunătăţirea modului de prescriere a medicamentelor;
• relaţia medic – farmacist – pacient.
c) Definirea, îmbunătăţirea şi consolidarea reglementărilor privind
politica de preţuri:
• politica de preturi;
• finanţarea medicamentelor (acoperirea cheltuielilor determinate de
utilizarea medicamentelor în sistemul de sănătate);
• compensarea în cadrul sistemului naţional de sănătate.
4. Spitale
a) Creşterea veniturilor la nivelul spitalelor prin stimularea creşterii
veniturilor proprii datorită eficientizării unor activităţi, în principal
gospodăreşti
Pe termen scurt
9 Clarificarea formei de organizare şi funcţionare a spitalelor, a
posibilităţii de a obţine venituri proprii si a posibilităţilor de gestionare
a veniturilor proprii ale spitalului;
9 Definirea cât mai exactă a serviciilor acoperite prin asigurările
obligatorii.
Pe termen mediu şi lung
¾ Clarificarea unor aspecte legate de proprietatea spitalelor şi a
echipamentelor, asocierea spitalelor cu investitori privaţi în vederea
atragerii de fonduri suplimentare din partea noilor proprietari;
Managementul serviciilor sociale de sănătate
Prezentare generală
O dată cu implementarea reformei în sistemul sanitar şi dezvoltarea reţelei
de asistenţă medicală primară prin cabinetele medicilor de familie şi ţinând cont că
profesiunea de medic a devenit o profesiune liberală, s-a produs o sciziune în
acordarea de asistenţă medicală pentru persoanele asigurate comparativ cu
persoanele care nu pot face dovada calităţii de asigurat, în majoritate cazuri sociale.
Prin persoane care aparţin cazurilor sociale înţelegem acele persoane care,
din cauza unor motive de natură economică, fizică, psihică sau socială, nu au
posibilitatea să-şi asigure nevoile sociale, să-şi dezvolte propriile capacităţi şi
competenţe pentru integrare socială.
În prezent, legătura dintre serviciile medicale şi cele sociale,
implementarea colaborărilor intersectoriale, interdisciplinare la nivelul
comunităţilor locale este dificil de realizat. Acest lucru este explicabil, ţinând cont
de disfuncţionalităţile inerente implementării unei noi structuri organizatorice în
sistemul de acordare a asistenţei medicale a populaţiei, în special în zonele rurale
unde lipseşte medicul de familie, în zonele geografice deosebite (relief, dispersia
populaţiei etc.) şi în oraşele mari cu densitate de grupări sociale defavorizate
necuprinse în listele medicilor de familie, precum şi de insuficienta dezvoltare a
reţelei de asistenţă socială.
În acelaşi timp, unele zone rurale, zone geografice greu accesibile sau cu o
dezvoltare economică deficitară suferă prin lipsa medicului de familie.
Activitatea medicului de familie a fost centrată în ultimii ani pe asistenţa
medicală acordată în cabinet numai persoanelor asigurate, înscrise pe lista sa, şi
mai puţin pe vizite la domiciliu şi identificarea activă a problemelor de sănătate
publică.
Managementul serviciilor sociale de sănătate
Există nenumărate situaţii în care pacienţii cazuri sociale (în special rromi),
ca şi cei care nu pot dovedi calitatea de asigurat, rămân neînscrişi pe listele
medicilor de familie.
Lipsa medicului de familie sau neînscrierea pe listele acestuia a
persoanelor aparţinând grupelor sociale defavorizate determină apariţia unor
situaţii dificile, greu de controlat, dintre care enumerăm:
• nu se depistează activ, nu se iau în evidenţă şi nu se examinează
gravidele care nu sunt în listele medicilor de familie;
• nu se preia nou-născutul din maternitate şi nu se efectuează
supravegherea acestuia;
• nu se pot efectua şi supraveghea vaccinările la toţi copiii;
• unii copii nu figurează pe catagrafia de vaccinare şi sunt excluşi din
programul de vaccinare;
• depistarea şi supravegherea focarelor TBC se face cu greutate, un
număr foarte mic din aceşti bolnavi fiind înscrişi la medicul de familie;
• nu se pot urmări tratamentele la domiciliu, nu se pot supraveghea şi
urmări în evoluţie bolnavii cronic, atât copii, cât şi adulţi;
• dispensarizarea activă a bolnavilor cronic lipseşte;
• nu se poate stabili adevărata stare de morbiditate a populaţiei unei zone,
din cauza faptului că un număr destul de mare de persoane nu sunt pe
listele medicilor de familie.
Cadrul legislativ
Conform Legii nr. 100/1998 privind asistenţa de sănătate publică, art. 15,
lit. a, b, j, şi art. 16, Ministerul Sănătăţii, prin Direcţiile de sănătate publică
judeţene şi a municipiului Bucureşti, evaluează starea de sănătate a populaţiei în
vederea realizării şi implementării unor programe de sănătate destinate prevenirii
îmbolnăvirilor şi promovării sănătăţii.
Totodată, H.G.R. nr. 22 din 4 ianuarie 2001 privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei, în art. 2, alin. 2 specifică:
Ministerul Sănătăţii organizează, coordonează şi urmăreşte activităţile de asistenţă
socială pentru asigurarea sănătăţii populaţiei, sprijinirea sănătăţii familiilor şi
categoriilor de populaţie defavorizate. În art. 16 se prevede că Ministerul Sănătăţii
colaborează cu Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale în domeniul coordonării
metodologice a activităţii instituţiilor specializate care asigură servicii de asistenţă
socială.
Managementul serviciilor publice
Atribuţii
Asistenta medicală comunitară va îndeplini următoarele atribuţii:
¾ activitate de teren - depistarea activă a cazurilor neînscrise pe listele
medicilor de familie, în special a gravidelor şi copiilor;
¾ activitate medicală curativă - pachet minimal de servicii medicale
acordate pacienţilor care nu pot dovedi calitatea de asigurat;
¾ activitate profilactică: depistarea focarelor de boli transmisibile, luarea
în evidenţă a copiilor neîncrişi pe listele medicilor de familie pentru a fi
incluşi în programele de imunizări;
¾ supravegherea stării de sănătate a populaţiei din zonele rurale în care nu
există medic, din zonele greu accesibile, datorită particularităţilor
geografice sau cu condiţii grele de muncă;
¾ raportarea cazurilor sociale depistate către serviciile sociale din
subordinea autorităţilor locale pentru a beneficia de protecţie socială.
Activităţi
Activităţile asistentei medicale comunitare constau în:
supravegherea unei zone teritoriale foarte bine determinate (un sat sau
mai multe, o comună, un număr de blocuri sau un număr de străzi cu
un anumit număr de gospodării, familii sau indivizi);
Managementul serviciilor sociale de sănătate
Formare
Asistentele medicale comunitare vor avea ca pregătire de bază pregătirea
medicală şi un modul de pregătire în domeniul social. Curriculum-urile de
pregătire, formatorii şi modalitatea de acreditare vor fi stabilite ulterior.
Angajare şi plată
Asistentele medicale comunitare urmează a fi angajate în aparatul propriu
al consiliilor locale, în cadrul serviciilor de asistenţă socială. Plata salariilor
asistentelor medicale comunitare urmează a fi făcută din bugetele locale.