2.

CONCEPŢIA DESPRE RĂZBOI ÎN EVUL MEDIU TIMPURIU

Evul mediu- o epocă de insecuritate,astfel încât practica armelor era o activitate

legitimă şi necesară, în vederea menţinerii sau a restabilirii unui echilibru.
În ideologia războiului în evul mediu, un rol important revenea şi Bisericii creştine.
Iniţial în forma originală, creştinismul era refractar oricărei forme de violenţă şi
război, fiind o religie a iubirii; dovadă textele din Noul Testament şi din Evanghelii.
a.Biserică şi Imperiu
.În epoca bisericii primitive, serviciul militar nu le era impus tuturor. Armata
romană era o armată de carieră, compusă din cei ce îşi doreau această activitate. Dar
fiindcă soldatul depunea jurământ de credinţă împăratului şi putea-trebuia să ucidă alţi
oameni, Biserica primitivă era ostilă serviciului militar.
Ex.- în sec. III, Tertulian ( 160-230) în Occident şi Origene în Orient (185-254)
arată incompatibilitatea între creştinism şi serviciul militar. Nu poţi sluji la doi stăpâni! În
plus, soldatul purta arma pe care Iisus a interzis-o adepţilor săi („cel ce ridică sabia de
sabie va pieri”, Ev. Matei).
Alţi autori, de ex. Hipolit din Roma redactează regulile pe care creştinii trebuie să le
respecte faţă de meseriile „periculoase”-incompatibile cu credinţa creştină: sculptorii
trebuiau să refuze să cioplească idoli, iar gladiatorii, prostituaţii să fie excluşi din
biserică. La fel, între credinţa creştină şi serviciul militar era o incompatibilitate.
Motivele- nu atât evitarea idolatriei legată de un cult imperial, cât de ordin moral,
evitarea omuciderii. Aşa că existau două variante:
-1. soldatul care devine creştin după înrolare trebuia să se angajeze să nu ucidă,
ceea ce echivala nu nerespectarea ordinelor superiorilor;
2. cei ce erau deja creştini trebuiau să evite profesia de soldat.

1
 Conform Faptelor martirilor, între legionarii romani se aflau şi creştini, care îşi
dezvăluiau credinţa prin refuzul oricărei forme de violenţă sau afirmând incapacitatea de
a oferi respectul absolut autorităţii statului- „christianus sum, non possum militare”- sunt
creştin, nu pot fi soldat! Dar ei sunt încă o minoritate, care chiar va accepta martirajul,
prin nerespectarea ordinului militar.
Însă răspândirea creştinismului în Orient (aici până la a deveni chiar majoritar în
rândul populaţiei) şi Occident a antrenat o schimbare a atitudinii imperiale faţă de
creştini, începând cu sec. IV şi epoca lui Constantin. Şi atitudinea creştinilor faţă de
război se va modifica. Acum ei trăiesc într-un imperiu roman favorabil credinţei lor,
astfel încât se vor simţi obligaţi să-l servească şi să-l apere. Folosirea violenţei şi a
armelor, interzisă până acum va fi admisă în anumite condiţii.
Dezvoltarea creştinismului se face deci în noul climat legat de „convertirea lui
Constantin cel Mare. Deşi evenimentul se situează între legendă (ex. bătălia din 312 de la
Ponte Milvius între Constantin şi Maxenţiu, cu apariţia semnului crucii pe cer şi mesajul
„prin acest semn vei învinge”) şi adevărul istoric (337- botezul lui Constantin pe patul
morţii, dar el se înconjurase încă din timpul vieţii de consilieri creştini şi a protejat
Biserica), este cert că el a inaugurat epoca Imperiului creştin.
Din punctul de vedere al războaielor încă nu se poate vorbi de un război sfânt, doar
de trecerea de la respingerea războiului la acceptarea acestuia în anumite condiţii.
Edictul de la Milano (313) recunoaşte creştinismul ca religie oficială, egală în
drepturi cu celelalte din imperiu. Toate bunurile confiscate de la creştini trebuiau
înapoiate, iar edificiile de cult restaurate. Conform legendei, Constantin a oferit
episcopului Romei, palatul său de la Lateran. De asemenea, a făcut din duminica „Dies
Solis”- o zi nelucrătoare, de sărbătoare şi obligatorie, marginalizându-i pe iudei care
rămâneau legaţi de sabat (sâmbăta) ca zi de odihnă.
Politica imperială şi religia creştină- până atunci despărţite, se unesc începând de
acum în persoana împăratului. În 392 Teodosie I interzice orice cult păgân în imperiu, aşa
încât creştinismul nu va mai fi doar una din religiile recunoscute de stat, ci religia
statului. Păgânii îşi pierd drepturile civice treptat, iar Teodosie II îi exclude din
administraţie şi din armată.

2
 În ciuda acestor măsuri, păgânismul va mai supravieţui câteva secole, mai ales la
sate (de unde dubla semnificaţie a term. paganus), de unde şi importanţa misiunilor de
evanghelizare şi difuzarea ereziilor, ex. arianismul în lumea germanică.
b. Concepţia despre războiul drept
Religia creştină devenea brusc din sec. IV din una persecutată una recunoscută şi
favorizată de împărat. În plus, favoarea arătată de împăraţi duce şi la „convertiri”masive,
mai puţin sincere decât cele din timpurile dificile.
O schimbare şi de mentalitate în rândul credincioşilor! Acum jurământul lor de
fidelitate era faţă de un împărat creştin, nu faţă de un adept al unui cult păgân. Prin
depunerea acestui jurământ funcţiile oficiale le deveneau accesibile creştinilor, ca şi
cariera publică, inclusiv cea militară.
Dar rămânea problema morală, cea a omuciderii. Conciliul de la Arles (314- întrunit
după legiferarea creştinismului) decreta „pentru cei ce lasă armele jos pe timp de pace, s-
a decis ca ei să fie ţinuţi departe de comuniune”. Rezultă:
1. existenţa unui curent pacifist în rândul creştinismului;
2. noua poziţie a Bisericii care acceptă serviciul militar pe timp de pace, când
riscul omuciderii nu mai exista. Aceasta va fi întărită la Conciliul de la Niceea
(325) care prin can. 12 arată nişte defecţiuni în rândul soldaţilor: ordonă 10 ani
de penitenţă tuturor celor ce au crezut că e bine să părăsească rândurile armatei
şi care acum ar cere să fie reintegraţi.
Imperiul creştin are nevoie de forţe militare., în paralel cu scoaterea păgânilor din
armată şi cu intensificarea atacurilor barbarilor. Acum e momentul în care teologii scriu
pagini pentru a justifica războiul dus de creştini. În special- meritul Sf.Augustin,
ideologul teoriei „războiului drept”. Ea apare în contextul social care a însemnat
dezvoltarea clericalismului din nevoia de a-i instrui pe credincioşi şi de a le împărtăşi
tainele. Astfel în viitor doar clerului i se va interzice vărsarea de sânge- tocmai pentru a-şi
păstra puritatea, mâinile curate în administrarea sacramentelor. Laicii în schimb erau
oricum înconjuraţi de alte păcate în viaţă, de care puteau fi purificaţi prin spovedanie şi
penitenţe.
Au provocat un şoc printre contemporani mai ales atacurile asupra Romei, ex. razia
vizigoţilor conduşi de Alaric în 410. Roma părea eternă chiar dacă nu mai era capitala

3
imperială de altădată, părea invulnerabilă. Sf. Ieronim retras la Bethleem pentru a traduce
Biblia în latină, se confesa că civilizaţia pare a se prăbuşi sub loviturile barbarilor, iar asta
din cauza păcatelor creştinilor.
Sf. Augustin în Cetatea lui Dumnezeu susţinea că sfârşitul Imperiului roman nu ar
echivala cu sfârşitul lumii, nici cu sfârşitul Bisericii. Bazându-se pe Vechiul Testament el
a demonstrat că există războaie îndreptăţite şi că creştinismul nu interzice toate
războaiele. Ce este un război drept?
1. unul al cărui scop este curat şi conform cu dreptatea: să-l împiedice pe
duşman să facă rău, să omoare, să jefuiască ( ceea ce ar echivala cu legitima
apărare), să restabilească o stare de dreptate, să recupereze bunuri furate, să
împiedice sau să pedepsească acţiunile rele; (apărarea)
2. să fie purtat cu dragoste, fără ură, fără interes personal, fără sete de
răzbunare (restaurarea păcii)
3. să fie public nu privat, declarat de autoritatea supremă, în cazul de faţă
împăratul (declarat de o autoritate).
Sf.Augustin mai face câteva precizări: la fel cum gâdele care omoară din ordinul
magistratului nu poate fi vinovat de omucidere, nici soldatul care luptă şi omoară din
ordinul împăratului nu poate fi vinovat. În plus, cei care ordonă şi conduc aceste tipuri de
războaie sunt „slujitori ai dreptăţii”, nu elemente de dezordine. Împăratul are o autoritate
care vine de la Dumnezeu, nu deţine puterea prin sine însuşi.
Câteva decenii mai târziu, Isidor de Sevilla va dezvolta această ideologie a
războiului drept, adăugând elemente din teoria războiului sfânt: atunci când Biserica este
ameninţată, acţiunea apărătorilor îmbracă un aspect moral şi sfânt fiindcă laicii-
războinicii sunt cei care permit clericilor să-şi exercite activitatea.
Dar deja prin teoria războiului drept al lui Sf.Augustin s-a distrus pentru laici
vechiul „tabu al sângelui”; chiar prestigiul de care Sf.Augustin se bucura în biserică a
contribuit la dispariţia din mentalitate a suspiciunilor creştinilor faţă de război şi meseria
de războinic.
Augustin a făcut distincţia între războiul drept şi războiul nedrept şi a arătat că
orice creştin poate lua parte la cel dintâi. „Bellum justum” (războiul drept) nu însemna
totuşi o justificare pentru orice tip de război, doar modalitatea de a delimita acele cazuri

4
(cele 3 de mai sus) în care creştinii puteau în mod legitim să apeleze la arme. Războiul
drept nu admitea însă violenţa, dimpotrivă era o formă de a învinge violenţa, o formă prin
care dreptatea să învingă nedreptatea.
Augustin nu a abandonat principiul păcii, dovadă şi că în sec. XIII în formula
definitivă a investiturii cavalerilor dată de Guillaume Durand, episcop de Mende, se
introducea un citat din Sf.Augustin ca deviză a noului cavaler: „ Sis miles pacificus!” (Să
fii un cavaler paşnic!)
Teoria războiului just tratează deci despre justificarea războiului (jus ad bellum) şi
despre felul în care acesta trebuie condus ( jus in bello) pentru a respecta principiile
morale. Deci- o reflexie morală asupra scopurilor şi mijloacelor războiului.
Sf. Augustin, apoi Toma d~Aquino au fost cei care au discutat nu doar despre
justificarea războiului, ci şi despre tipul de comportament care trebuie adoptat în astfel de
circumstanţe.
Războiul drept trebuie să aibă o cauză justă, care să fie declarată de o autoritate
legitimă responsabilă cu ordinea publică, nu de indivizi sau de grupuri private.
„Jus in bello” implică un anume comportament în război şi care trebuie să respecte
2 principii: cel de discriminare ( adică să separeu combatanţii de necombatanţi, civili,
femei, copii, prizonieri) şi cel de proporţionalitate ( implica ca efectele colaterale ale
violenţei, în termeni de distrugeri materiale şi pierderi de vieţi umane să fie minime); deci
bătălia trebuia să se oprească înainte de a deveni un masacru.

c. Război şi societate în rândul barbarilor

Evul mediu-rezultat al simbiozei între moştenirea romană şi aportul barbarilor.
Regii germanici mai ales şefi de triburi războinice, iar valorile la care se raportau erau:
tovărăşia războinică, cultul curajului, eroismul în luptă, devotament faţă de şeful militar.
Profesia militară la ei era una foarte onorabilă.
În societatea lor- atenţie pentru cavalerie, mai ales la goţi, şi calitatea
armamentului- săbii din oţel. De fapt predominau două tipuri de aristocraţi:
-cea militară
-cea religioasă.

5
 O educaţie militară la barbari, în familia proprie sau pe lângă un şef, psihologia lor
fiind bazată pe ardoarea luptei. De exemplu chiar cuvântul franc însemna om curajos,
războinic.
Că germanicii au fost luptători de temut o precizează şi scriitori romanici, ca
Sidonius Apollinaris care în jurul anului 470 vorbea despre saxoni ca despre „cel mai
crud dintre toţi duşmanii. El atacă pe neaşteptate şi atunci când i-ai prevăzut atacul, el
scapă. Îi dispreţuieşte pe cei care i se opun, îi doboară pe cei care i se opun, îi doboară pe
cei pe care i-a luat prin surprindere; dacă pleacă în urmărire, taie retragerea, dacă trebuie
să fugă, scapă. Naufragiile departe de a-l înspăimânta, sunt pentru el un mijloc de a se
antrena…”
Acelaşi autor descrie şi armele pe care le poartă francii, iar descrierea sa corespunde
cu informaţiile lăsate de bizantini şi cu datele arheologice. Dintre armele ofensive, se
remarcă securea de luptă, utilizată în lupta corp la corp, lancea lungă din lemn, terminată
cu un fier ascuţit sau cu un cârlig, marea spadă şi sabia cu un singur tăiş. Pentru apărare,
germanicii foloseau un scut rotund din lemn a cărui parte centrală este din metal, zale din
metal sau piele, căşti din metal sau lemn. De fapt, armura era rezervată elitei de
războinici.
Aristocraţii reiau şi obiceiurile vechilor proprietari de pământuri şi se înconjoară cu
trupe private. Compuse din oameni liberi şi dependenţi, din care se recrutează şi gărzile
lor de corp. Aici- originile vasalităţii medievale. Datorită acestor trupe, aristocraţia în
slujba regelui îşi poate menţine ordinea şi supremaţia.
Armata are un rol important şi în creştinarea locuitorilor din satele pe care le
domină (ex. francilor- de sus în jos!). O creştinare care vehiculează şi propriile valori şi
care trece prin următoarele transformări esenţiale:
-nu un Hs.suferind, învins, umilit până la moarte, ci un Hs. învingător, în faţa
forţelor răului;
-cultul sfinţilor înlocuieşte vechii martiri cu noii sfinţi proveniţi din rândul
aristocraţiei ecleziastice recente. Majoritatea sunt episcopi, astfel sfinţenia se
aristocratizează, urmând ca abia mai târziu să se militarizeze.
-preluarea de către Biserica creştină a unor repere ale vechilor religii păgâne: de ex.
biserici construite pe locul vechilor sanctuare păgâne, pietre sfinte folosite şi în practicile

6
creştine, ordalia sau duelul judiciar care are acelaşi mesaj, că Dumnezeu este cel care
deţine cheia dreptăţii.
-jurământul depus pe sabie, frecvent la vechii germanici este adoptat în forma unui
jurământ pe crucea reprezentată prin mânerul sabiei. Mai târziu- şi relicve introduse în
mânerul săbiilor.
Dacă creştinismul primitiv propovăduia doar o luptă interioară împotriva gândurilor
rele, acum concepţia despre război a evoluat până la lupta efectivă împotriva ereticilor,
protejarea credincioşilor şi mai ales a clerului de către armată, lupta împotriva duşmanilor
creştinătăţii: adică păgânii.

d. Relaţia papalitate-regalitate
Pe acest fundal se pun bazele relaţiei dintre viitoarea dinastie regală, cea
carolingiană şi Papalitate.
Punctul de pornire îl reprezintă afirmarea majordomilor în lumea francilor, care pe
lângă atribuţiile crescânde în plan administrativ, devin şi şefi ai armatei. Ei reunesc
armata pe câmpul lui Marte, în formula adunării oamenilor liberi, pentru a duce campanii
împotriva vecinilor, mai ales alamani şi saxoni. Războiul devine pentru aceşti majordomi
şi o sursă rapidă de îmbogăţire, din prada celor învinşi; în comparaţie, regii merovingieni
pierd treptat şi din avere, apelând la concesionări de terenuri pentru a-şi mai păstra
„credinţa” aristocraţiei laice.
Primele succese de amploare ale majordomului se leagă de numele lui Carol Martel,
care iniţial câştigă lupta cu saxonii, pe Rin şi Weser, apoi susţine eforturile de
evanghelizare ale lui Bonifaciu în această regiune. Însă cea mai însemnată victorie a sa
este cea din 732 de la Poitiers împotriva arabilor. Răsunetul acestei bătălii a fost chiar
mai mare decât impactul său real, în mentalitatea cronicarilor creştini; important şi faptul
că un creştin din Cordoba a scris un poem în care armata lui Carol Martel numită pentru
prima oară a „europenilor”. Războiul dus de Carol Martel capătă proporţii nemaiîntâlnite
fiindcă este unul dus de creştini împotriva islamului, a păgânilor de la marginile Europei.
În plus, apelul papalităţii la forţa sa militară contribuie la transformarea sa în
personaj eminamente pozitiv al epocii. Numit „aproape rege”, în scrisorile papei Grigore
III din 739, fiindcă oficial nu i s-a încredinţat autoritatea regală. Apelul papei echivalează

7
şi cu o schimbare de mentalitate a acestei instituţii, în condiţiile în care bizantinii au fost
până atunci protectorii oficiali ai papalităţii. Însă -divergenţele religioase din Orient, ca şi
faptul că francii erau mai aproape + erau noua putere militară a Occidentului. Chiar dacă
Carol Martel nu va interveni împotriva longobarzilor, ce ameninţaseră să-l transforme pe
papă într-un simplu episcop lombard, doar îi va trimite daruri simbolice, după cum papa
trimisese cheile mormântului Sf. Petru, e clar că se profilează doar o amânare a ceea ce
va deveni alianţa dintre papalitate şi Carolingieni.
Se va încheia în vremea fiului său, Pepin III care va trimite o ambasadă la Roma
pentru a cere sfatul papei Zaharia în legătură cu „aceşti regi care în Francia nu exercită
puterea”. Zaharia îi oferă un răspuns favorabil, ştiind că va avea nevoie de protecţia
militară a francilor: „ fără nici o îndoială, se cuvine să fie numit rege cel care are puterea,
mai degrabă decât cel care nu o are”. Astfel, adunarea reunită la Soissons consacră noua
dinastie. În fapt, asistăm la o lovitură de stat, care este sacralizată prin ungerea cu mir a
lui Pepin III de către episcopul Bonifaciu, regele creştin devenind astfel „alesul lui
Dumnezeu”.
În 754 ameninţat din nou de longobarzi, noul papă Ştefan II trece Alpii şi vine să
caute sprijinul lui Pepin; cronicarii îl prezintă pe rege ieşind în întâmpinarea papei şi
ducându-i calul de frâu, ca un scutier, însemn de deferenţă. Acum papa cere „restituirea
donaţiei lui Constantin”, probabil în baza unui text fals pe care îl duce cu sine; acesta
specifica nu doar că împăratul Constantin la plecarea din Roma a lăsat episcopului palatul
din Lateran, ceea ce era exact, ci şi ducatul Romei, Italia şi toate provinciile occidentale,
ceea ce era un fals. Pe de o parte- papa legitimează noua dinastie, încoronându-l din nou
pe Pepin III , dar şi pe cei doi fii; astfel- o dinastie se vede „aleasă de Dumnezeu”. Pe de
altă parte, Pepin face două expediţii victorioase împotriva longobarzilor în 754 şi 756, la
finalul cărora pune bazele „patrimoniului Sf. Petru”, nucleul statului pontifical.
Astfel s-a pecetluit alianţa dintre papalitate şi Carolingieni. Pe de o parte, noua
dinastie a fost recunoscută şi sacralizată de papă, pe de altă parte, papa a primit garanţii la
Roma că va fi protejat de forţa militară a Carolingienilor.