Sei sulla pagina 1di 49

ADRIAN PĂUNESCU (1943-2010)

- Totuşi, iubirea (1980-1982) - Ia priviţi-i cum se duc,


Ia priviţi-i cum se sting,
Rugă pentru părinţi Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.
Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor, Plini de boli şi suferind
Lângă noi se sting şi mor, Ne întoarcem în pământ,
Dragii noştri, dragi părinţi. Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.
Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost, E pământul tot mai greu,
Şi fă-i tineri cum au fost, Despărţirea-i tot mai grea,
Fă-i mai tineri decât noi. Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva Dar de ce priviţi asa,
Să-i mai poţi întârzia Fata mea şi fiul meu,
Să o ia de la început. Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.
Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori, Sărut-mâna, tatăl meu,
Doamne fă-i nemuritori Sărut-mâna, mama mea.
Pe părinţii care mor. Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,

1
Tatăl meu, băiatul meu, Mă rog cu puterea cuvântului
Mama mea, fetiţa mea. De sănătatea pământului.

Steaguri albe Florile, florile dalbe,


Iar pe lume steaguri albe.
Mă rog cu puterea cuvântului
Pentru copiii pământului, Totuşi, iubirea
Mă rog cu dulceaţa colinzilor
De sănătatea părinţilor. Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Florile, florile dalbe, Dau lumii, dau lumii de ştire
Iar pe lume steaguri albe. Iubesc, am curaj şi mă tem.

Mă rog cu lumina minunilor Şi totuşi e stare de veghe


În amintirea străbunilor, Şi totuşi murim repetat
Mă rog cu nădejdile omului Şi totuşi mai cred în pereche
De echilibrul atomului. Şi totuşi ceva sa-ntâmplat.

Florile, florile dalbe, Pretenţii nici n-am de la lume


Iar pe lume steaguri albe. Un pat, întuneric şi tu
Intrăm în amor fără nume
Mă rog cu putinţa mătuşilor Fiorul ca fulger căzu.
Contra venirii cenuşilor,
Mă rog cu blândeţea din flaute Motoarele lumii sunt stinse
Un happy end să ne caute. Reţele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Florile, florile dalbe, Trezeşte-le tu c-un sărut.
Iar pe lume steaguri albe.
Acum te declar Dumnezee
Mă rog cu pecete de fulgere Eu însumi mă simt Dumnezeu
Să ne ferim de distrugere, Continuă lumea femeie

2
Cu plozi scrişi în numele meu. V-aţi spălat de superstiţii,
De demoni şi dumnezei.
Afară roiesc întunerici
Aici suntem noi luminoşi Însă-i nu-i destul folos
Se ceartă-ntre ele biserici Dacă peste tot ce este
Făcându-şi acelaşi reproş. V-aţi spălat şi de poveste,
L-aţi pierdut pe Făt-Frumos.
Şi tu şi iubirea există
Şi moartea există în ea Vin la voi acum plângând,
Îmi place mai mult când eşti tristă Gura-mi sângeră ca rana,
Tristeţea, de fapt, e a ta. Unde este Consânzeana,
În ce bolţi, pe ce pământ?
Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer, Mă ridic plângând de jos,
Tu eşti în puterile mele, Ca la un pierdut examen,
Deşi închiziţii te cer. Unde vă e basmul, oameni.
Ce-aţi făcut cu Făt-Frumos?
Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi, Făt-Frumos n-a existat,
Prăval peste tine pădurea: N-a stat nimănui în cale,
Adio, adică rămâi. Era numai visul moale
Al vreunui trist băiat.
Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem Mai visaţi de vreţi să fiţi
Dau lumii, dau lumii de ştire Fericiţi cu capu-n pernă,
Iubesc, am curaj şi mă tem. Feriţi epoca modernă
De rigizi şi scofâlciţi.
Făt-Frumos
Din prea mult entuziasm
Oameni, oameni, fraţii mei, Să nu spargeţi Voroneţul,
Disperaţii, fericiţii, Daţi-i voi mai mare preţul,

3
Oameni, mai râvniţi la basm. Dă semne de cădere şi de pace,
Dezamăgita, tulburea mea soartă.
Voi, care aveţi copii,
Nu-i lăsati sub gând satanic, Ce vremuri de vremelnicii sărace,
Să respire sterp, mecanic, Mi-am dejugat şi tidva lângă poartă,
Ca şi când nu ar fi. Şi-acum aştept voios în noaptea moartă
Pe cineva să vină mai încoace.
Doborâţi himera jos,
Oameni, reveniţi în lume, E un tiran - de tirania pâinii -
Pe umana noastra culme Aicea în castelul fără geamuri
Regăsiţi pe Făt-Frumos. Şi tigrii lui domestici sar în hamuri
Şi-n lanţuri lupi se gudură, nu câinii.
Făt-Frumos şi toţi ai lui,
Fiincă unde nu-i poveste Miroase a pustiu şi a cenuşă,
Lume nu-i şi om nu este În beciuri e-o uzină de cătuşe.
Şi, de fapt, nimica nu-i.
Dor de Cluj
El venea la noi pe jos
Şi ni l-au răpit piraţii, Sfios vin la tine ca-n templul Ardealului,
Vameşi vigilenţi, redaţi-i Eu, fiu de ţărani din fierbintele sud,
Actele lui Făt-Frumos. Şi Clujul e, tot, hohotire de clopote,
Şi paşii lui Blaga pe străzi se aud.
Daţi-i viaţa înapoi,
Ochii mari, mişcarea buzii, Ca Iancu aş vrea pe suişul Feleacului
Făt-Frumosul din iluzii Să cad furtunos peste Cluj ca un cal,
Şi frumos numai prin voi. Dar astăzi e linişte dulce în inima
Prea mult patimitului nostru Ardeal.
Castel medieval
Acelaşi e Clujul, aceiaşi sunt oamenii,
Condamnă toţi şi numai unul iartă, Mereu născători şi mereu muritori,
Când toţi vorbesc se-aude cel ce tace, Dar şi de-aş avea tot o singură naştere

4
Aici aş muri de o mie de ori. Făcătorii de case
Mereu către dealul ciudat al Feleacului Mi-e dor de casă, dor de casa mea,
Atras mi-a fost neamul bătrân de oltean, Mi-e dor de-o casă care nu există,
Aici învăţară ai mei, toate rudele, Mi-o-nchipui iar, cu-o bucurie tristă,
Dumitru şi Ana şi Tina şi Ioan. Cu cer în cer şi-n gard cu-o fântânea.

Când noaptea se lasă tresar amintirile Ea nu se află azi în nici un sat,


Şi trec literaţi spre un magic castel, O rezidesc din lacrimi şi neştire,
Ce seamănă Clujul în noapte cu creierul, Mi-e dor de casa mea din amintire,
Un creier cu gânduri aprinse în el. Care-a plecat şi ea, când am plecat.

Şi ce n-a fost voie, şi clipele libere, Bătrânii mei se află în pereţi,


Şi ce-i mulţumire, şi ce e reproş Sau vitele îi calcă în copite,
Se-adună nostalgic la cumpana nopţilor Mi-e dor de casa mea pe negândite,
Când Blaga îşi murmură paşii sfioşi. Mi-e dor de dorul fostei mele vieţi.

El trece spre moarte, în marea lui trecere Băiatul meu zideşte el, acum,
Şi e printre noi şi din nou printre duşi, Nălucă-nlăcrimatei sale case,
Sfios într-un Cluj ca în templul Ardealului, Un pumn de var în zid şi altu-n oase,
Ce dor mi-e de Blaga, ce dor mi-e de Cluj. Stau, el şi casa, în acelaşi fum.

Roş-galben-albastre sunt razele Clujului, Şi iată-l, pune mâna pe pământ,


Furtuna din veac mai de preţ le făcu, Şi nu se joacă, stă şi se ridică,
Bătrâni înţelepţi poartă grija grădinilor, Şi cărnii mele i se face frică,
Cei tineri pe piept au insigne cu "U". În clipa când atât de-aproape-i sunt,

Atât de senin se transcriu tragediile, Încât băiatul meu şi-al nimănui,


Legendele iartă momentul cel crud, Iubindu-şi fiul şi uitându-şi tatăl,
Ce simplu cântăm: "Blaga-i mut ca o lebădă" Încă mi-e dor de casa mea, când iată-l,
Şi paşii lui Blaga prin Cluj se aud. El mă zideste-ncet în casa lui.

5
Şi carnea mea, fiindu-i dor mereu Capu-l pe perna pune-l, copile,
De-o casă ca un fulgerat de apă, Totul e bine, ai tai sunt vii
Tărână e şi viaţa mea e groapa Şi mai au viaţă şi mai au zile,
Lângă-nălţarea lujerului meu. Să crezi că pururea ei vor trăi.

Leagăn pentru toată copilăria Mama şi tata ţie-ţi vor face


Leagăn de stele şi de ninsori,
Pune-ţi, copile, capul pe pernă, Să-ţi fie bine, să dormi în pace,
Te-asteaptă vise, prunc adormit, Să ai lumina la ursitori.
În vise viaţa este eternă,
Cu ceruri blânde şi fără sfârşit. Pune-ţi, copile, capul pe pernă,
Dormi şi viseaza bunul tău vis,
Ce ştii tu-n lume câte se-ntâmplă, Că-n vise viaţa este eternă,
Nici nu e bine tu să le şti, Visul e lumea ce eu ţi-am promis.
Lumea-ngenunche la a ta tâmplă,
Şi, lângă tine suflet, cor de copii. Pat de rachită mirositoare,
Leagăn albastru şi-ncondeiat,
Astăzi, copile, eu îţi dau pâine, Pentru copilul care răsare
Tu pâinea asta o muşti firesc, Şi-ai cărui ochi ritmul lumii îl bat.
Ce-ţi dau eu astăzi tu-mi vei da mâine,
Eu, legănându-te, îmbătrânesc. Mama te leagană, veghează tata,
Somnul ţi-l apară ochi părinteşti,
Trupul tau fraged ca un mesteacăn Dormi şi visează că lumea-i gata
Să se îndoaie galeş în somn, Şi te asteaptă numai să creşti.
Ca să creşti mare, plâng şi te leagan,
Copile dulce, prea tinere domn. Mie-mi trec anii, ţie-ţi vin anii,
Poate că mâine îţi va fi greu,
La geam lumina lunii ţi-o scapăr S-accepti ca astăzi eu ţi-am spus nani,
Luminii tale să-i dau ecou, Dar nani-nani, frumosul meu.
Dormi, fericitule, că eu te apăr,
Că eu în tine mă nasc din nou.

6
Dumnezeul salvării
Fii azi râzătoare, fii azi optimistă,
Închide fereastra, perdeaua o lasă, Soluţia buna e-n noi şi există
Dă zgomotul mării afară din casă, Şi dacă, iubito, femeie visată,
Dă-mi voie s-aşez fruntea mea pe-al tău pantec, Ar fi să ne stingem curând, nu odată,
S-ascult al rodirii şi-al tainelor cântec,
Din dragostea noastră nebună şi bună,
Să fiu tot o rană, să fii tot o rană, Cu marea în casă, şi-n pat arşi de lună,
Materia-n fierberea ei grosolană, Eu ştiu că s-or naşte sub cinice astre
Să trecem în moarte din cauze varii, Alţi doi să repete-ntrebările noastre.
Cu marea venind către noi ca barbarii.
Ţi-ai naşte copilul, ţi-aş naşte copila,
Eu las adevărul acesta să steie, În pumni de olar ar surâde argila
Eşti cea mai fierbinte şi dulce femeie, Şi daca nu e Dumnezeu să audă
La noapte, plângând lângă tot ce mă doare, Ce luptă dăm astăzi cu moartea cea crudă,
Pe ochi desena-te-voi, straniu, cu sare.
Din dragostea noastră, prin timpul prea greu
Dă marea afară din casă şi vino, S-ar naşte el, vindecător Dumnezeuul,
Nestinso, neblândo şi iar nestrăino, Pe tronuri sărace suindu-şi fiinţa
Pereche de umbra noptatecă pune Ar face să cânte prin noi suferinţa.
În contul durerii că eşti slăbiciune,
Iubito, amână secunda fatală,
Că inima-mi pica din piept şi mă cheamă, Să dăm alor noştri şi dramă şi boală,
Că sufletul meu te consideră mamă, Copiilor noştri să dăm să învingă
Că norii se-adună şi vremea se strică Prin ei tragedia cu chip de seringă.
Şi eu, stând sub grijă, te ţin ca pe-o fiică,
Dă zgomotul mării afară din casă,
Dar tu dintre toate mai nouă, mai vechea, Vreau linişte, linişte, marea m-apasă.
Îmi eşti dulcea umbra, împasul, perechea, Vreau moartea să vină să lupte cu mine,
Tu, drama cu mii de soluţii greşite, Eu sunt cineva, moartea e oarecine.
Te plâng până ochii îmi ies din orbite.

7
Şi mută din tine în mine durerea, Iubito de taină şi jale-mpreună,
Că tot ţi-o voi lua folosind mângâierea Iubito de carne, iubito de şoapte,
Te-nchină şi crede, în mine te mută, Suav miazăzi şi brutal miazănoapte,
Cu jale cu tot şi cu clipa temută.
Dar ăstea sunt simple şi bune cuvinte,
Şi daca se-ngăduie fapta aceasta, Şint legile care fac vieţi şi morminte,
Cu pumnii aprinşi mergi şi sparge fereastra, Dar ăstea nimic nu înseamnă când vine
Să intre barbara şi tulburea mare O grijă la mine şi moartea la tine.
Prin noi în pământul pe care nu-l doare,
Apleaca-ţi fiinţa prin ceaţa albastră
Să intre săratele zbateri şi unde Să naştem salvarea din dragostea noastră
Sub toţi cei ce n-au simţăminte profunde, Şi roagă-te fiului tău ce e-n tine,
Să-mi spele armura, sa-ţi treacă de coapsă, Să vină mai repede, să-ţi fie bine.
Căci marea e singura lumii pedeapsă,
Să vina să urle ca mama şi tatăl
Să rupa, în val, şantinele de veghe, Îi sunt duşi la moarte; el şovăie, iată-l,
Căci marea e singura morţii pereche, Da sângele tău, pur şi tânăr, să-l crească
Să vina fatal, consfinţând cu toţi solii În ritm fără pauză neomenească,
Mutarea în mine a dramei şi bolii,
Dă pantecul tău, rodniciei, seminţei,
Să vina să stingă cu tot vicleşugul Fii gazdă nu bolii, ci vietii, fiinţei,
Şi lampa din casă şi ochii şi rugul Tu meriţi pământul să-ti stea sub picioare,
Şi-apoi să mă ducă departe, departe, Regină prea blândă şi nemuritoare,
Sătulul de viaţă, bolnavul de moarte,
Din mare să-ţi bată mătănii catargul,
Să-ţi scriu cărţi poştale pe piele de cegă Cum buzele tale îşi tânguie arcul,
Din Marea Niponă, din Marea Norvegă, Cum inima mea te-a găsit şi te ştie
Din Marea de Flăcări ce plânge sub mare, Şi eşti bucurie, şi eşti tragedie.
Iubito, pedeapsa, iubito, mirare,
Hai, vino, în liniştea mea neguroasă,
Iubito de neguri, iubito de lună, Dă zgomotul mării afară din casă

8
Şi-n larmele lumii şi-n templele mării Podeaua care-l ţine,
Să naşti Dumnezeul cinstit al salvării. Cu timpul s-ar dărăpăna
Şi-n casă-ar fi ruine
Pastel de toamnă
Şi peste molcomul prăpăd
Pe muntele negru de frunza de vară Peste privirea-mi oarbă
Te chem cu accent brumariu să te sperii Cu gura începând să vad
Când spicul de toamnă dă-n spicele verii Eu, năpădit de iarbă,
Şi cade lumina şi trage să moară.
Din somnul ca un trist magnet
Şi sunt întrebări prin natura puzderii Ce ştie doar să cheme,
Şi sfârâie ploaia dintâi ca o ceară Ţi-aş mai încredinţa încet
Şi vara ne-nchide în toamna afară Mistere şi poeme.
Femeie, bărbat sub pecetea tăcerii.
Albitul firii mele os,
Aicea la munte mai poate să spere Schiloada chipăroasă,
Şi cel care moare că moartea-i departe Lovit de pietre dureros
Şi noi să fugim şi să scriem o carte Şi mărunţit de-o coasă.
În ea cuprinzând ale toamnei mistere.
Ar face gura şi-ar sopti
Că suntem în lume pe-acolo prin partea Despre ce e şi nu mi-i
Pe unde întârzie poşta şi moartea. În veacul de schizofrenii
Pân-la sfârsitul lumii
Poetul
Şi dacă varul cel nestins,
Aş sta, aşa cu faţa-n sus, Ce-i una cu folosul,
Lovit pieziş de vreme Cu cinic urlet dinadins
Şi-ncet ca un izvor supus Mi-ar înghiţi şi osul,
Ţi-aş murmura poeme.
Eu, tainic, blând şi tutelar,
Şi patul de sub şira mea, Călcând tăceri postume,

9
Din toţi pereţii daţi cu var Ferească Dumnezeu
M-aş reîntoarce-n lume, De acea dragoste retorică,
În stare să ucidă
Către o casă, unde-acum Numai eroii
Şi moartea mai aşteaptă, Pe scenele de scândura uscată.
Până să-nceapă tristul drum
De dincolo de şoaptă. Alt fel de dragoste am trăit eu
În zilele şi-n nopţile vieţii mele.
Să-ţi spun că încă nu-i târziu. Am fost devorat,
Ruina e departe, De patimi reale,
Iar eu cu inima te ştiu Şi nici un regizor
Pe viaţă şi pe moarte. Nu mi-a putut iscăli pieptul
Cu biata lui cerneală roşie,
Aş sta aici, pe-acest prundiş De care s-au învrednicit toţi actorii.
Pe care-mi este bine,
Ca vremii, pus hotar pieziş, Eu însumi am ceva teatral
Să-mbătrânesc de tine. În fiinţa mea.
Dar eu nu sunt actorul,
Să-mi sugă oasele-n pământ Eu nu sunt regizorul,
De parcă oase-aş plânge, Eu sunt autorul
Să fiu doar calcar şi cuvânt Tragediei pe care o joacă atâţia.
Şi-un ultim strop de sânge.
Adolescenţi şi adolescente
Iubiţi-vă pe tunuri Se vor regăsi teatral
În poemele mele de dragoste
Mă voi feri ca de foc de pericolul Pe care le restitui lumii
Că dragostea să devină Ca pe-o boală de care voiesc să mă lepăd
Obiect al meditaţiei, Şi nu pot.
Al speculaţiei,
Al filozofiei. Căci nici o boală nu devine
Mai mică în tine

10
Dacă se molipsesc şi alţii de ea; Se joacă, dragii mei,
O, dragostea mea devăstătoare, Tragedia dragostei
Câţi tineri îşi vor face iluzia În faţa scaunelor goale.
Că-i poţi salva când te vor ciţi Murim şi nimeni nu se uită la noi,
În cuvintele mele. Actorii turbează pe scândura goală
Şi poate ca de-atâta singurătate
Nu există propriu-zis experienţă umană, În sălile în care joacă
Nimic nu e valabil decât o singură dată, Ei încep să ia în serios
Ca o seringă în vremea modernă. Rolurile din tragedia dragostei.
Totul se aruncă după folosinţă,
Înclusiv dragostea unui poet N-a fost chip să scap de aceste cuvinte,
Citită în cărţile lui. A trebuit să vi le spun
Gelos pe Shakespeare,
Nici Biblia nu foloseşte, Care a avut răbdarea
Nici Biblia n-are un conţinut exemplar, Să-şi omoare toţi eroii,
Experienţa din Cântarea Cântărilor Stiind
Se pierde ca un proces verbal de şedintă, Că vă fi absolvit de marea lui vină
Nu e nimic de făcut, Pentru că, între timp, oricum,
Nu e nimic de ales Toţi aveau să moară,
Din toate acele cuvinte, De moarte firească.
Decât plăcerea estetică.
Dar eu sunt poet liric,
Eu simt autorul tragediei, Eu încă n-am deprins învăţul
Eu declam împreună cu actorii, De-a pune la persoana a treia
Eu fac fibrilaţie la inimă odată cu regizorii, Ceea ce devoră persoana întâi.
Eu aplaud şi huidui împreună cu spectatorii, Şi de-atâtea ori am simţit nevoia
Eu mă spânzur împreună cu administratorul teatrului Să mă salvez cu un plural al majestăţii
În acest final de veac Şi n-am putut şi unii dintre voi
În care dragostea Au numit, prosteşte,
A ajuns atât de prost vandabilă. Această care mi s-a întâmplat,
Egoism.

11
La care nu copii voştri, ci voi aţi putea rămâne repetenţi.
Şi nici nu am blestemată
Răceala de cuget Vă voi trece clasa,
A şefului de cadre Pe voi şi pe femeile voastre,
Care iubeşte-n taină, În faţa cărora îngenunchez
În vreme ce acţionează Pentru sfânta răbdare pe care o au cu noi
Cu dosare şi referinţe de tot felul Şi pentru misteru1 care ne leagă.
Împotriva tuturor iubirilor şi a tuturor celor Vă voi trece clasa, vă voi trece veacul,
Care iubesc. Veţi supravieţui în poezia mea,
Şi poate mai mult în pozia mea de dragoste,
Dragostea mea are un aspect Care nu e reglementată
Aproape clasic, Prin hotărâre a Consiliului de Miniştri.
În romantismul ei O, bieţii mei prieteni!
Desuet şi expresionist.
Iubesc Scriu poezie de dragoste
În numele tuturor umilinţelor, Şi ştiu că n-am nici o şansă
Şi al tuturor aşa-ziselor faradelegi pedepsite În timpul vieţii mele.
De legi fără de lege. Sunt făcut să par altceva,
Suport interdictia de a vă fi unul din semeni,
Vai mie, autor de tragedii, Teatral uneori,
O s-ajung exemplar, o să se predea Pentru că-n clădirea teatrului nostru
Lecţii de literatură universală A ascuns armata
Pe textele mele, Toata muniţia, toate drapelele.
Biată autopsie, Teatral uneori
Vinovată şi impudică autopsie, Pentru că în oraşul nostru
Câti din voi, care vă veţi supăra pe copii voştri Nu mai e loc nicăieri altundeva de poeţi
C-au luat note mici Întrucât primaria e plina de funcţionari.
La lecţia "Poezia lui Adrian Păunescu",
N-aţi fi azi în stare Teatral, teatral, într-adevăr,
Să mă ucideţi Şi rugindu-vă,
Pentru poezia de dragoste Implorindu-vă,

12
Ordonidu-vă: În versurile mele nu veţi găsi
Pace şi dragoste Descrise somptuos
Şi dacă sunt pe lume şi dragostea, şi pacea Poziţiile dragostei
Va fi şi Truda de-a le păstra. Ca-n manualele de pornografie indiana
Bucuraţi-vă că mai aveţi Sau chiar daneză.
Poeti din acest os, O, nu. Toată poezia mea de dragoste
Păsări de această marcă, E o imensa vatră de cenuşă
Împulsuri în această direcţie. La temelia unui rug
Bucuraţi-vă, bucuraţi-vă, plângând, Ce arde încă.
Că în vreme ce voi mă credeaţi surghiunit Luaţi această carte-n mâini,
În sintaxa unei singure orientari, Această machetă a unui teatru tragic,
Să lucrez ca orbetele Iubirea e tragică.
Pentru infăţişarea voastră festivă, Pentru că iubirea e moarte,
Eu iubeam şi scriam Iubirea e tragică
Poezie de dragoste. Pentru că actorii o rostestesc cu suflarea tăiată,
Măreaţă cum e
Iar pe voi, fraţii mei tineri, În scriitura pe care au învăţat-o,
Pe voi, care mă veţi ciţi crezând Dar abia aşteaptă să coboare
Că veţi avea ceva de învăţat din poezia mea de dragoste Dupa ce şi-au îmbrăcat hainele de stradă
Vă rog, nu pariaţi prea mult În fierbintea, urâtă, dar pasionata lor
Pe această iluzie. Iubire de oameni.
În sală pe fiecare-l aşteapt-o femeie,
Nimic nu se învaţă de la nimeni Undeva, la balcon, o fată pură plânge,
Până când nu înveţi acel lucru Când iubitul ei, actor la Teatrul municipal,
Din propria ta experienţă. Se sărută pe scenă cu o actriţă.
Voi mă veţi iubi Vai, eterna contradicţie
Abia după ce Dintre artă şi viaţă!
Veţi ajunge-n situaţia mea.
Nu vă luaţi după spusele mele, ci după cele scrise
Poezia mea nu e de dragoste, ea e dragoste, Citiţi cartea mea
Poezia mea de dragoste nu e iniţiere, Când viaţa v-a obosit de-ajuns într-o zi,

13
Eu nu am pretenţia să vă învăţ nimic, Şi dezamorsaţi obuzele
N-am decât orgoliul de-a mă alatura Şi daţi-ne acest prim şi netrecător
Cu toată cenuşa distrugerii mele Semn al păcii universale.
Cenuşilor voastre,
Căci fiecare dintre voi Iubiţi-vă,
E un cuplu Iubiţi-vă pe tunuri!
De la care ar putea începe Iubiţi-vă până le veţi hodorogi,
Iaraşi Lumea. Până le veţi scoate din funcţiune,
Iubiţi-vă aruncând din mâini
Şi când veţi vedea Tot ce vi se-ntâmplă s-aveţi în mâini,
În faţa ochilor voştri arzând de iubire Actele voastre, banii voştri, oglinzile,
Tunurile veacului pregătindu-se s-ă-distrugă Chiar şi această carte care nu are decât meritul
Câmpiile şi fabricile, Că aparţine unui om
Oamenii şi munţii, Care în viaţa lui, deşi n-a avut norocul
Păsările şi peştii, Să facă dragoste pe nici un tun,
Bibliotecile şi spitalele, Când n-a dormit şi n-a scris,
Mormintele şi bisericile, A iubit
Nu pregetăţi, aruncaţi-vă hainele de pe voi, Cu disperarea condiţiei umane,
Îmbrăţişaţi-vă, sărutaţi-vă, Cu lacomia venitului de pe front,
Şi pentru că pământul e rece, Cu grija medicului
Iar tunurile care vor să-l distrugă sunt calde, Şi cu dăruirea muribundului.
O, voi, tineri ai planetei mele
Convulsionată de-atâtea arme, Facă-se profeţia mea,
Sub ochii holbaţi ai armatelor, Fie o dată pentru totdeauna a tinerilor
Sfărimând ochelarii greţoşi ai generalilor, Iubirea pe tunuri!
Fără nici o ruşine,
În numele singurei religii care ne uneşte,
Credinţa în continuitatea speciei umane,
Iubiţi-vă,
Iubiţi-vă pe tunuri!
Concediaţi tunarii

14
- Locuri Comune (1986) - Această dulce ţară zbuciumată.
Pacient la final de veac
Deci, doctore, acestea se întîmplă,
Şi află, doctore, c-aici mă doare, Acestea să le afle telegraful
Acolo unde geme-un colţ de ţară, Mă trage mîlul veacului de tîmplă
Acolo unde plînge fiecare Din care nu vreau să se-aleagă praful.
Ca naţiunea noastră să nu moară.
Mai am în mine bucurie multă,
Iar dacă e de completat o fişă, Mai am în mine dorul de-a vă spune
Te rog, permite-mi să o scriu cu sînge, Că nu doar voi, ci alţii mă ascultă,
Începătura bolii este grijă, Să vadă dacă am cuvinte bune.
Am tricolorul ciuruit pe sînge.
De nici de sanatoriu nu m-apropii
Farmacopeea stă să se răstoarne Că n-aveţi voi rezervă pentru mine
Asupra mea cu toate ale sale, Eu sînt bolnav de soarta Europei
Dar eu port rana veacului în carne Şi Pacea doarme-n inimă la mine.
Şi am în splină ţărăneasca jale.
Încolo, cîte-o tuse, cîte-o gripă,
Tăiaţi-mă de-a lungul şi de-a latul Dureri de şale, şoc de şapte arte,
Şi dumneata şi ceilalţi doctori, încă, Artrită la picior şi la aripă
Apoi să-mi iscăliţi certificatul Şi, mai ales, în tot, un pic de moarte.
Că nu ştiţi boala care mă mănîncă.
1983
O, doamne, cum vă înşelaţi cu toţii
Mi-e capul greu de fiecare veste Căţel emigrant
Şi nici un minister al sănătăţii
De folosinţă, astăzi, nu-mi mai este. Pe şosea, l-am văzut, hăituit de maşini,
A fugit spre-a uita sărăcia din sat,
Sînt numai un creion care îşi scrie Pe-un asfalt unde-ai lui sunt aşa de puţini
Problema ţării lui, încă o dată, Şi-i vacarm, de te poţi sătura de urlat.
Şi-şi copiază pe curat, tîrzie,

15
Cei bogaţi s-au oprit să mănânce-n păduri Adevăratul fiu
Şi mâncau elegant cu tacâmul frumos,
L-au văzut şi pe el, i-au privit ochii puri Din cîţi copii tot crezi că ai matale
Şi i-au dat generos nişte pâine şi-un os. Prea bună maică, spune-mi care-ţi este
Adevăratul fiu a cărui mamă
Într-o zi, când trecea dintr-un loc în alt loc, Te simţi într-adevăr pînă la capăt.
L-a lovit cineva ce grăbea către scop,
Carnea lui de bărbat a simţit că ia foc Nu poţi avea copii mai mulţi ca unul,
Şi s-a tras din şosea plin de sânge şi şchiop. Mărturiseşte-mi care-ţi aparţine,
Pe care l-ai făcut, murind tu însăţi,
Tot ce-avea a pierdut, nu mai simte nimic, Ca să le dai şi celorlalţi putere.
Ar muşca disperat porţiuni de şosea,
Dac-ar şti unde e satul lui trist şi mic Căci, dacă fiul are doar o mamă,
Ar pleca spre-un cioban ce-l minţea şi-l bătea. Irepetabil este şi copilul,
Dar spune-mi, maică bună, adevărul
Trepied aberant, de căţel emigrant, Din toţi aceştia, care-ţi este fiul?
Şi lătrat pervertit la şosele cu fum
Ar pleca înapoi, s-ar topi în neant Ai mei sînt toţi, răspunse maica tristă,
Şi-ar mai vrea doar atât, pacea-ntâiului drum. Dar cel mai mult acel ce n-are mamă.

Pe şosea sunt, acum, câini mai ageri şi noi, Cine iese ultimul din ţară
Mai mâncând ce găsesc, fără apă un strop,
Numai el, neaflând nici un drum înapoi, Sărăcia noastră ne omoară,
A ajuns trei perechi de mănuşi într-un shop. De atîta marş ne doare splina,
Cine iese ultimul din ţară
Dacă, totuşi, va fi vreun lătrat pe pământ E rugat să stingă şi lumina.
Pentru câini viaţa-n veci va fi aspră şi grea,
Câine şchiop eu te plâng că spinarea ţi-au frânt Noi mereu le-am suportat pe toate,
Dar de ce ai fugit să cerşeşti pe şosea. Ducă-se dezastrele de-a dura,
Dar de ce, în plină libertate,
Cea mai mare să devină ura?

16
Pluralismul tuturor ne place, Om pe om la zid fatal îl scoate,
Chiar dacă îl facem numai unii, Singură se scoală o baladă
Dar vedem, de-atîta timp încoace, Şi în zdrenţe circulă pe sate.
Pluralismul cinic al minciunii.
Fînul necosit se-nvîrtoşează,
Sfîntă-i opoziţia pe lume Putrezeşte sus, pe crengi, caisa,
Şi organic preferăm răspărul, În tăcerea-naltă de amiază
Dar de ce, în păcăleli şi glume, Morţii îşi aud ei înşişi zisa.
Nu se mai distinge adevărul?
Cale pietruită cu dezastre,
Mai contează, uneori, şi fapta, Noapte-ntredeschisă pentru-o oră
Nu se poate construi cu tînga, Grijulii cu soarta ţării noastre,
Nu există stînga fără dreapta, Voievozii-a moarte ne imploră.
Nu există dreapta fără stînga.
N-avem nici o şansă de izbîndă,
Ne vor întreba copiii, mîine, Vom rămîne bieţi orfani pe-aicea,
Morţii vor sări să ne condamne, Dacă, supăraţi pe cei la pîndă,
Dacă, pentr-un colţ mai bun de pîine, Am trezit din moarte cicatricea.
Ne vom vinde ţara noastră, Doamne.
C-un refren de muzică uşoară,
Libertate şi democraţie, Într-un fel, ne recunoaştem vina,
Paşapoarte pentru fiecare, Cine iese ultimul din ţară
Dar de milă nimeni nu mai ştie E rugat să stingă şi lumina.
Şi e vraişte la hotare.
Mugur de nichel
Coridor european şi-atîta,
Sub o licitaţie măruntă, Primăvara în ţări dezvoltate
Provocarea, patima si bîta Un mugur de nichel străbate
Şi în curţi, şi-n pieţe se înfruntă. şi-un verde ciudat, monoton,
Livezi de săpun şi şampon,
Om la om nici nu mai vrea să creadă, Primăvara în ţări dezvoltate.

17
Si vin nebuni sa faca schi.
Primăvara, a câta putere?,
La vamă nici acte nu-ţi cere, Si ninge pâna la prasele
Duminica totu-i deschis, Ninsoarea-mi intra-n în trupul tot
Ai lua-o încet spre Paris, Un dans de oameni de zapada
Primăvara doar ea grănicer e. Ce îmbratisarea n-o mai pot
La noi e iarna pe vecie
Primăvara pe-aici e o criză, Doi fosti nefericiti amanti
Răspunde cu-o frunză şi-o fisă Ia-ti înflorirea, primavara
Şi oamenii-i sunt bieţii servi, Si toti cocorii emigranti.
Primăvara-i o criză de nervi,
E o criză ea însăşi în criză. Primavara, care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Antiprimavara Poti sa pleci suntem reci
Iarna ni-i pe veci.
Ce daca vine primavara
Atâta iarna e în noi Eu sunt eu
Ca martie se poate duce
Cu toti cocorii înapoi Trenuri somnoroase pleacă întrebând
In noi e loc numai de iarna Ce-i cu mine-n gară, ce-oi avea de gând,
Vom îngheta sub ultim ger Plec şi eu din gară şi tristeţea-mi port
Orbecaind pe copci de gheata Spre mirajul galben din aeroport.
Ca un stingher spre alt stingher.
Galbenă-i lumina, ochii mei sunt trişti,
Si vin din patriile calde Toţi privesc la mine ca la terorişti.
Cocorii toamnei ce trecu Unde-aş pune pasul liber şi corect,
Si cuiburi si-au facut la stresini Fără îndoială, aş părea suspect.
Si lânga mine nu esti tu
Ninsori mai grave decât moartea Şi pe zi ce trece lumea-i tot mai rea,
Au fost si sunt si vor mai fi Când nu vreau nimica, crede că aş vrea.
La mine-n suflet este vifor Gara mă somează, iarba nu-mi dă loc,

18
Pe aeroporturi parcă aş da foc.

Încordarea-n lume a crescut cumplit,


Eu mă simt suspectul care a iubit,
Şi cu cât iubirea mi-o arăt firesc,
Cu atât toţi ceilalţi straniu mă privesc.

Am cocoaşă-n spate şi am mâini prea mari,


Ştergători de lacrimi am la ochelari,
Cum în lumea asta totul e cum nu-i,
Mă transform în altul fără voia lui.

Bat cu pumnu-n masă şi cu biciu-n cal,


Nu mai sunt patetic şi sentimental,
Fug râzând din gară la aeroport,
Un pistol cu apă într-o mână port.

Pun pistolu-n ceafă la aviator,


Nu crâcni, urmează ruta ta de zbor,
Ruta dumitale este ruta mea,
Dar eu sunt eu însumi, nu altcineva.

Vreau după acestea pe acest pământ


Să mă luaţi cu toţii drept ceea ce sunt,
Acum observ cât e de greu,
Să vă arăt că eu sunt eu.

19
- ALTE VOLUME - Să fie cumva şi de noi amândoi,
Basarabia pe cruce Să fie de rău şi să fie de bine,
Să fie de mierea ascunsă-ntr-un roi.
Se urcă Basarabia pe cruce
Şi cuie pentru ea se pregătesc Să fie de cer şi să fie de munte,
Şi primăvara jertfe noi aduce Să fie de mâine, să fie de azi,
Şi plînge iarăşi neamul românesc. Să fie de tâmplele mele cărunte,
Să fie de ceaţa ieşită din brazi.
Noi n-avem nici un drept la fericire,
Mereu în casă moare cineva Să fie de zi şi să fie de noapte,
Şi n-are ţara dreptul să respire Să fie de clipa când vrei să şi mori,
Şi nici pe-acela, simplu, de-a visa. Să fie de gustul cireşelor coapte,
Să fie de drumul spre Malu cu flori.
De-acolo unde s-a sfîrşit pămîntul,
Vin triburi, să ne ia pămînt şi fraţi Să fie de calul ce mânzu-şi învaţă,
Şi-n faţa lor abia rostim cuvîntul Să pască în voie, s-alerge constrâns,
Şi, prin tăcere, suntem vinovaţi. Să fie de ziua schimbării la faţă,
Să fie de purificare prin plâns.
Ce cale poate ţara să apuce?
În tragica, neconvertita zi, Să fie de pas şi să fie de pernă,
Se urcă Basarabia pe cruce Să fie de toată intrarea-n destin,
Şi nu ştim învierea cînd va fi. Să fie de ţara asta eternă,
Pe când o femeie îţi iese cu plin.
Descântec de viaţă şi moarte
Să fie de-a-nvinge, să fie de-a pierde,
Să fie de dulce, să fie de vară, Să fie de brazdă, să fie de spic,
Să fie de iarbă ajunsă la brâu, Să fie de treflă, să fie de verde,
Să fie de dragoste ultima oară, Să fie de mare, să fie de mic.
Să fie de pietre spălate de-un râu.
Să fie de viaţă, să fie de moarte,
Să fie de mine, să fie de tine, Să fie de gustul de măr pădureţ,

20
Fecioara muşcându-l cu buzele sparte, Nici n-aştept să se mai facă zi,
Să fie de sângele ei fără preţ. Şi pornesc spre Albă-ca-Zăpada
S-o ating, dar fără-a o topi.
Să fie de salcia plânsului veşnic,
Când teatrele lacrimi confiscă din ochi, Şi mi-e frig, dar mult mai drag îmi este
Să fie de ornic, să fie de sfeşnic, Şi îngheţ păzind-o vinovat,
Să fie de drag, spre a fi de deochi. Şi mă tem că va fugi-n poveste
Şi-o să moară la vreun dezgheţat.
Să fie de toate în devălmăşie,
Plătind consecvent cel din urmă pariu, Turture înmiresmat mi-e spada,
Să fie, să fie, dar cine să fie? Să despice-n jurul ei femei,
O ştiţi fiecare. Eu asta n-o ştiu. o iubesc pe Albă-ca-Zăpada
Şi-am să mor în basm de dragul ei.
O iubesc pe Alba-ca-Zapada
Ce frumoasă eşti
Mi se-nlăcrimează rece spada
Când ajung în faţa ei şi-o vad, Ce frumoasă eşti în prag de iarnă,
O iubesc pe Albă-ca-Zăpada Ninge disperat asupra ta,
Şi albastrul ochilor prăpăd. Cerul peste tine se răstoarnă,
Ţurţurii în plete vor suna.
Uneori ea spune şi cuvinte
Cum ar fi ca frigul e frumos, Hai să fim doi oameni de zăpadă
Dar îmbrăţişarea mea fierbinte Ridicaţi de braţe de copii,
Ar putea s-o dea din sine jos. Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă
Că se pot iubi, se pot iubi.
Legea ei e depărtarea noastră,
Ca să fie, nu o vom avea. Ce frumoasă eşti în prag de vară,
Fulgera o lacrimă albastră Când miroşi a mere ce se coc,
Şi mă tem că se topeşte ea. Cerul în fiinţa ta coboară
Trupul meu din trupul tău ia foc.
Îmi păstrez în drob de gheaţă spadă

21
Focurile noastre se cunună, bălţile,
Focurile noastre se-nţeleg, mâinile noastre întinse.
Suntem baza lumii împreună
Suntem vara focului întreg. Ca o injecţie intravenoasă
într-un organism slăbit,
Ce frumoasă eşti în prag de toamnă, ca o injecţie intravenoasă
Ca o zi egală între nopţi, de care se rup
Când iubirea noastră te condamnă mugurii,
Să ai soarta strugurilor copţi. bălţile,
mâinile noastre întinse.
Să înveţi, iubito, să te bucuri
Că ţi-am dat din jertfă un destin, Şi sângeră florile,
Şi că via asurzând de struguri, şi sângeră sălciile,
Va trăi definitiv în vin. şi vinele noastre se-nvineţesc.

Ce frumoasă eşti în primăvară, Dreptul la întrebare


Cea mai minunată-ntre femei,
Iezii pasc năframa ta uşoară, Din toate drepturile lumii
Tu, cu muguri, bluza ţi-o închei. Pe unul singur nu-l cedez,
E strategia mea intimă
Sigilat de taine nepătrunse Şi este singurul meu crez.
Cerul bate drumul tău îngust,
Trupul tău de muguri şi de frunze Nu-l dau chiar dacă vin la mine
De la cine să învăţ să-l gust? Toate statuile călări,
E dreptul meu la îndoială
Şir de cocori Şi de a pune întrebări.

Ca o injecţie intravenoasă Nu l-a epuizat nici Hamlet,


acest şir de cocori Deşi l-a folosit de-ajuns,
de care ţipă Cred în puterea întrebării
mugurii, Chiar dacă nu-i găsesc răspuns.

22
Ea mi-e religie în viaţă, Intraductibil
Cu ea termin, cu ea încep,
Eu , simplu cetăţean al lumii, Ştiu multe, mai multe decît agenţiile de specialitate,
Măcar atât mai am: întreb. Ştiu adevăruri mortale,
Ştiu fapte compromiţătoare,
Cu pumnii strânşi în faţa morţii Dar ştiu intraductibil.
La fel copiii mi-i cultiv,
Ca neamul omenesc de-a pururi Ştiu intraductibil în toate direcţiile,
Să fie interogativ. Nu mai pot nici s-acuz, nici să apar,
Atîta mi se mai întîmplă să pot:
Hipnoză de toamnă Ştiu.
Ştiu multe, ştiu aproape totul,
E-o linişte plătită-atât de scump Dar ştiu intraductibil.
Şi e o pace de sorginte sfântă
De se aude tăinuit cum cântă Mi-e imposibil să spun ce ştiu;
Mătasea în ştiuleţii de porumb. Ce bine era
Cînd spuneam multe, aproape totul.
Colinele se-ntunecă de cai, Dar nu ştiam nimic
Amărăciunea toamnei reînvie Şi eram un palavragiu poliglot.
Şi cade sufletul din ciocârlie
Pecetluind ţâţânile din rai. Nobilul viciu
Dinspre poteci de purpură subţire Cetatea peste mine se răstoarnă,
Se cântă imnul nunţilor de cerbi, În carnea mea îi simt într-una biciul,
Cerboaice senzuale fată-n ierbi De este vară sau de este iarnă,
Şi reîncep legende să respire. Femeia este singurul meu viciu.

Orfeu, curând, va fi răpit de sterpi Nici nu mi-e teamă, nici nu-mi este silă
Şi-nchis într-un azil de patru lire. De tot ce împotrivă mi se-ntâmplă,
Orgolioasă, dreaptă sau umilă
Femeia-mi şade veşnic lângă tâmplă.

23
O simt ca vulpe, ori ca pe-o tanagră, N-aveau puterea nici un an să steie
Dar cel mai drag îmi e acest exemplu, Ca într-un joc de-absurde artificii
Iubirea pentru-o tristă capră neagră Şi creanga lor îmi mirosea femeie.
Din care am facut răsfăţ şi templu.
Motorul meu şi-al lumii de aceea,
Ştiu că mi-e viaţa scurtă, ştiu că moartea Motorul meu cuminecat cu biciul,
În fiece femeie stă la pândă, A fost femeia şi-a rămas femeia,
Dar fie de femei umplută cartea Puterea mea şi singurul meu viciu.
De care viaţa lumii e flămândă.
Ea m-a condus, eu am condus-o-n lume,
Nu mi-au plăcut averi, nici vinuri bune Am fost mereu un cuplu în derivă,
Şi n-am avut în rest nici un capriciu Şi chiar de nu i-am dat nimic din nume
Deşertăciune din deşertăciune Trecând mereu, mi-a fost definitivă.
Femeia este singurul meu viciu.
Iubirea mea nu a mişcat nici aştri
Nu m-am bătut în târguri sau războaie, Şi nici pământul sub o-mbrăţişare,
N-am vrut să fiu împerator sub stele, Dar lance cand a fost, cu ochi albaştri,
Femeia care nu se încovoaie, Simţeam că-n ochi privirea ei mă doare.
Am înjugat-o nebuniei mele.
De n-avea rană, îi făceam eu rană,
Şi am arat cu ea mereu pământul, Să-i pot iubi supremul sacrificiu,
Şi-am semănat ogoare numeroase, În faţa ta, condiţie umană,
Nu i-am lăsat pe buze nici cuvântul Femeia este singurul meu viciu.
Ca pe-un metal am resorbit-o-n oase. 1984

E-adevărat că am iubit pe una, Pluton


E-adevărat tot ceea ce se zice,
Am căutat-o prin neant cu luna Aştept primăvara:
E-adevărat c-a fost Euridice. vreau să fiu dus de un pluton suav
la primul zid şi împuşcat cu muguri
E-adevărat că-n geamul meu caisii şi când voi muri să-mi înflorească toate rănile,

24
să vină toate albinele la rănile mele
şi să mă transporte pe aripi Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
către tărâmul de polen unde merită să ajung Ei încurcând ce ele limpezesc
cu flori cu tot, cu tristeţe cu tot, Ei numai tălpi şi ele numai palme
cu primăvară cu tot, Acesta e destinul femeiesc.
acum şi-n veacul vecilor.
Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
A mea Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Cum treci acum şi apa e-n ruine, Pun lucrurile iar la locul lor.
şi-ţi este bine şi îmi este bine,
aş vrea să-ţi spun, iubito, că în tine Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
e vie vrerea ambelor destine. Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Te voi iubi cu milă şi mirare Ar fi ajuns şi dincolo de cer.
cu întrebare şi cu disperare,
cu gelozie şi cu larmă mare, Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
c-un fel de fărdelege care doare. Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Şi jur pe tine şi pe apa toată Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.
care ne ţine barca înclinată
că vei ramane - dincolo de număr Aşa e mama şi a fost bunica
şi dincolo de forme, măşti şi vorbe - Şi ca ele mâine eu voi fi.
a mea, de-a pururi, ca un braţ în umăr. Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.
Cântec femeiesc
Suntem veriga firului de aţă
Aşa e mama şi a fost bunica În fiecare lanţ făcut din doi
Aşa suntem femei lângă femei Ce greu cu noi femeile în viaţă
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica Dar e şi imposibil fără noi...
Doar nişte "ele" ce slujesc pe "ei".

25
Spune-mi ceva Dar nu pentru a-ţi spune că e rău
Am dat cu bulgări mari în geamul tău,
Dacă-am să te chem Ci ca să ştii, în viscolul câinesc,
Dă-mi măcar un semn Că plec şi mor şi plâng şi te iubesc.
Fie şi-un blestem
Din partea ta. Şi vreau să-ţi dau cu acte înapoi
Totuşi nu ştiu cum Dezastrul împărţirilor la doi,
Pentru-atâta drum Ca să-nţelegi şi tu ce-i cuplul frânt
Ce-a-nceput acum Şi cum e să fii singur pe pământ.
Spune-mi ceva.
Din nou, Dacii liberi
În noaptea despărţirii dintre noi
Copacii cad pe drum din doi în doi, Noi n-am avut nevoie
În ochi mă bate viscolul câinesc Să luam adeverinţe
Şi am venit să-ţi spun că te iubesc. Că vieţuim acasă,
În patrie la noi,
Probabil drumul meu va duce-n iad Am fost şi vom rămâne
Mă-mpiedic de o lacrimă şi cad De-a pururi dacii liberi
Şi iar adorm şi iar mi-e dat un vis Şi iubitori de pace,
Că biata cifră doi s-a sinucis. Şi vrednici de război.

Şi de atâta viscol vestitor La Sarmisegetuza,


Nu ochii mei, ci ochii tăi mă dor, La focuri, cu Zamolxe,
Că tineri am intrat şi cu ce rost Şi stelele din ceruri
Şi ce bătrâni ieşim din tot ce-a fost. Din sânge ni se rup.
Nu ne-au învins romanii
Nici aripile zboruri nu mai pot, Şi-am râs de toţi barbarii
E numai despărţire peste tot Strigând la ei cu steagul
Şi se aude că va fi mai greu Făcut din cap de lup.
Decât vom fi departe tu şi eu.
Această dăm de ştire,

26
De sub pământul nostru, Ne-a aşezat sub scoarţă,
Urmaşilor în care Dar dacă e nevoie
Reinviem acum. Ne vom scula oricând.
Femeile iubindu-şi
Să nască dacii liberi Iertările
Spre răzbunarea noastră
Pe cel din urmă drum. tu să mă ierţi de tot ce mi se-ntâmplă
că ochii mei sunt când senini când verzi
Numiţi şi ţara noastră că port ninsori sau port noroi pe tâmplă
Cu numele ei dacic ai să mă ierţi altfel ai să mă pierzi
Iubiţi pe nou veniţii
După atâţia ani, văd lumea prin lunete măritoare
Dar veşnic ţineţi minte şi vad grădini cu arme mari de foc
Că peste dacii liberi sub mâna mea deja planeta moare
Au tot călcat invazii şi în urechi am continentul rock
Şi altfel de romani.
ai să ma ierţi că sunt labilitate
Noi am rămas în glie că trec peste extreme fulgerând
Şi devenim pădure, ai să mă ierţi preablânda mea de toate
Şi devenim recolte, eu sunt nemuritorul tău de rând
Să vă hrănim pe voi,
Şi temelia ţării ai să ma ierţi că nu pot fără tine
S-o întărim cu oase şi dacă n-ai să poţi şi n-ai să poţi
Şi iubitori de pace, mie pierzându-te-mi va fi mai bine
Şi vrednici de război. eu tristul cel mai liber dintre toţi

Cu tot ce năzăreşte şi cum se-ntâmplă moartea să le spele


Din firea noastră veche, pe toate-nobilându-le fictiv
Dăm Romelor de ştire, ai să te-apleci deasupra morţii mele
Prin ierburi murmurind, şi tot ai să mă ierţi definitiv
Că numai oboseală

27
ai să mă ierţi în fiecare noapte Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
şi-am să te mint în fiecare zi
şi cât putea-va sufletul să rabde Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
cu cât îţi voi greşi te voi iubi Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Repetabila povară Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi, Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi. Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,


De atâţia copii şi de-atât nenoroc Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu, Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu. Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei, Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor, Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Nu contează deloc, ei albiră de dor Cine are părinţi are încă trecut.
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn, Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn! Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla, Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva. Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor, Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Dacă nu au murit trişti în casele lor... Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini, Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?

28
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa un nou născut viu într-o iesle mai este,
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga... lemne de foc, oarbe caruţe mai cară,
ultim sărut, ca o pecete de ceară.
Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus Misticul sat luneca în rugăciune,
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer, nimeni nimic, înspre pământ nu mai spune,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer. toate se-ntorc ireductibil spre ceruri,
Iar când vom începe şi noi a simţi florile ţin sipete de adevăruri.
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu, Iarăşi amurg, dangatul parcă revarsă,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu, cucii dispar lângă clopotniţa arsă,
Vom pricepe de ce fiii uită curând, cade-n fântâni ziua să urce iar, mâine,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând, în amintiri satul miroase a pâine.
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins, În cimitir, oile nu mai pasc iarbă,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns mieii o pasc, pofta din ei este oarbă,
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns. nevinovaţi, anii se-ncarcă de vină
cum ne-ating, fiinţele cum le declină.
Sara pe deal
Sara pe deal seamănă cel mai ades cu
Iese amurg dintr-o bătaie de clopot sara pe deal cum o scria Eminescu
caii culeg iarba din ultimul tropot, sara pe deal e şi-aici cum şi-ntr-însul,
păsări adorm dacă amurgul le-atinge, sara pe deal, fetişizându-ne plânsul.
sus la izvor, sus la obirsie, ninge.
Sara pe deal, parte din noaptea eternă,
Case cuprind sufletul zilnicei frângeri, sara pe deal, capul se-apleacă pe pernă,
oamenii sunt umbre tăcute de îngeri, sara pe deal, totul deodata învie,
nimeni aici legea cerească n-o calcă, sara pe deal, muzică din poezie.
sufletu-n plop, trupul se-apleacă în salcă.
Caii în apus pasc magnetismul chindiei,
S-a auzit de peste uliţi o veste, omului bun, casa puternică fie-i,

29
noi între noi să mai gustăm cât se poate plânge-un copil, sau parcă latră un câine.
sara pe deal, cea mai de preţ dintre toate.
Plaurii morţi, cresc dintr-o apă uitată,
Şi să privim cerul cu tragice stele, sfinţi înţelepţi celor cuminţi li se-arată,
care mai ia forma poruncilor grele, sara pe deal, uite un mânz care moare,
oamenii trec, nici nu vom şti unde pleacă, suflet din el, ca şi o seară apare.
iar după ei se mai aude o toacă.
Dulce-albăstrui caută suflet de iapă,
Urmele lor sunt sau copiii sau munca, ea nu mai e, alta va şti să-l înceapă,
într-un temei lasă întreaga porunca, ultimi copii strigă pe uliţa noastră,
sara pe deal nu e decât un amestic blânde bunici îi însoţesc din fereastră.
de fabulos, de nebunesc şi domestic.
Sara pe deal, cumpănă sinea nu-şi strică,
Ziua s-a stins, zeamă de zarzară crudă, sara pe deal e ca un duh de bunică,
ţipă guzgani, cine-are timp să-i audă, fruct zemuit împrăştiat pe tot locul,
carii bătrâni de-o veşnicie lucrează, coacem porumb, unde ai noştri fac focul.
printre copii zgomotul lor isca groază.
Sara pe deal, dulce vânare de vară,
Dacă întinzi mâna cu-o mică lumină azi nici un om nu are dreptul să moară,
ai să şi simţi vrejuri crescând în grădină, sara pe deal, fum doborât dintr-un sfeşnic,
nişte pândari, haulituri îşi aruncă, cade pe om, parcă-ntrupându-şi-l veşnic.
fetele mari grup se întorc de la luncă.
Sara pe deal, cânepa fumegă bice,
Poartă în sâni dorul de-o mână bărbată, cei pedepsiţi, nu au curajul s-o strice,
cei cautaţi mult mai târziu se arată, toate rămân, precum au fost în natură,
podul pe râu scârţâie şi se îndoaie, starea de om trece spre starea cea pură.
muştele bat, semn de-nnorare şi ploaie.
Sara pe deal, spune că asta ni-i rostul,
Lâna-n fuior în turbioane se leagă, să o numim suflet din sufletul nostru,
creşte-n dovleci dor de sămânţa întreagă, sara pe deal, sufletul mare al lumii,
parcă de ieri luna răsare-nspre mâine, sara pe deal, ochii în lacrimi ai mumii.

30
Iar când noi toţi vom murmura ce ne doare, Firea ta ciudată n-o voi regăsi-o
tu să ne dai o creştinească iertare, Nici n-ar fi nevoie, tu rămâi un mit.
sara pe deal, nu a murit idealul, Nuntă fericită, te-am iubit, adio,
suntem aici: Oamenii..Sara..Şi Dealul. Nu întoarce capul, pleacă, te-am iubit!

Oraţie de nuntă Vezi că se confirmă bârfa despre mine:


Te-am lasat deodată crud şi nefiresc
Astfel după tine se încheie toate. Totuşi ţine minte, ţine bine minte
Trag oblonul negru la fereastra mea. Te salvez de mine fiindcă te iubesc.
Nu mai vreau decepţii, vreau singurătate,
Nu mai vreau iubire, voi abandona. Îmi pasă

Avusesem dreptul şi eu, ca oricare, Mi-e dor de tine


La o nebunie, la un ultim glonţ Şi nu-mi ajung celelalte
Ultima speranţă, ultima-ncercare Uite ca un surogat
Dar în magazie era doar găblonz. Pentru puritate
Nu s-a găsit.
Nu-i nici o problemă, toate-s foarte bune.
Te-am iubit desigur, cum mi-ar sta să neg... Mi-e dor de tine
Şi cu pasiune, şi cu voluptate Mi-e tine de tine
Şi credeam în tine, vrednic şi întreg. Mi-e înlăuntrul meu de tine
Mi-e nu ştiu cum,
Hai, întinde mâna pentru despărţire Mi-e nu ştiu ce,
Schimbă-ţi telefonul, că şi eu mi-l schimb Mi-e dor de tine ca de acasă.
Salutări miresei, salutări la mire,
Poate se rezolvă toate între timp. Îmi pasă!

Întră în mulţime, nimeni n-o să ştie Detalii


Două, trei persone care ne-au ascuns,
Eu voi ţine minte scurta nebunie Ştiu unde
Şi-ntrebarea noastră fără de răspuns. Nu ştiu de unde,

31
Nu ştiu de ce
Şi nu ştiu
Pentru ce merit
Dumnezeu te-a trimis
Pe buzele mele.

32
- Poezii cenzurate - Sunt radical (1979-1989) - mai dau halou părerilor de rău.
Îndrăgostit de Bucureşti
Când pe terase se mai bea o bere
Nu ştiu de ce, pe cât m-afund în viaţă şi oamenii romanţe triste vor,
mă simt atras de fleacuri omeneşti, şi-n curţi se face vin din must de struguri
şi-mi place-n anotimpul de vacanşă şi toţi bucureştenii au umor.
să-ntârzii, să rămân în Bucureşti.
L-am părăsit destul, ca azi să-l caut
De el ne-am săturat, dar el ne place, şi să-l găsesc întodeauna treaz,
el e un prag lovit să vezi alt prag, nu este el cel mai frumos din lume,
şi-acum, când sunt sătul de locul zilnic dar cel mai drag ne e în orice caz.
mă simt golit şi-mi e deodata drag.
Mă pregătesc să fug din nou în ţară
Pe piatra lui am tot bătut cadenşa şi să ciştig aripi dumnezeieşti,
şi-am s-o mai bat atât cât voi trăi, să pot gusta melancolia toamnei
spre un Olimp ascuns pe orice stradă în fiecare colţ de Bucureşti.
în cautarea marii poezii.
3 august 1989
Aici m-au sufocat cu dulce teii
şi au trecut aiurea anii mei Şoferul şi nevastă-sa
aici copiii mi-au venit la viaţă
şi am născut şi-am îngropat idei. Ne urcasem cu toţii în autobuz
Care nu era confortabil, dar era independent,
La Bucureşti, copilăria toată, N-avea fiecare locul său,
visam s-ajung să pot şi eu vedea Dar ne gândeam că o să aibă,
celebrii câini ce au covrigi în coadă Era primăvară,
şi să-ntâlnesc şi eu pe mama mea. Venea vara,
Se dezgheţau drumurile,
Eu vara aş iubi-o pe orbeşte, Puteai să mergi cu gulerul cămăşii descheiat,
dar simt că toamna-i anotimpul meu, Se dezgheţau drumurile,
când frunze şi lumini pe bulevarde Noi cântam cântece de-ale noastre, vechi,

33
Pe care nu le mai cântasem de multă vreme Cal încurcăm la condus.
Şi unii din cauza vitezei, În fond e autobuzul dvs.,
Care-i îmbăta, Eu sunt al dvs.,
Alţii cu o tandră ironie, M-aţi ales să conduc autobuzul,
Am început să zicem, să cântăm Asta-i treaba mea.
Că autobuzul nostru
E cel care dezgheaţă Noi am aplaudat, chiar şi aceasta lepădare, a lui,
Drumul pe care mergem. De laudele noastre.

Pe direcţia aceea spre munte, Şi autobuzul mergea mai departe


Spre marele munte, Şi-n diverse localităţi, în care ne opream,
Nu mai mersese niciodată un autobuz, Mulţi urcau
Numai turişti particulari, Şi nimeni nu mai voia să coboare.
Numai nebuni ocazionali. Era un autobuz unic
Nu mai exista aşa ceva în imprejurimi.
Aşa că nu ne interesa destinaţia, Rămăseseră-n urmă troleibuzele agăţate
Ne ajungea bucuria De reţeaua electrică
Că mergem cu toţii spre marele munte. Şi lipsite de orice independenţă,
Şoferul era tânăr, Tramvaiele înghesuite între sine
Conducea pentru prima oară Şi aceeaşi reţea.
Un asemenea autobuz.
Fusese ajutor de şofer, Autobuzul nostru se încărcase înspăimântător,
Lucrase mult şi cinstit, Fiecare urca în autobuz cu ce avea mai bun,
După cum mergea, după cum frâna, Şoferul conducea exceptional,
Era fără îndoială cel mai bun şofer Nimeni nu conduce mai bine ca el,
Dintre toţi şoferii noştri, Strigam noi
Ăsta conduce exceptional, strigăm noi, Şi el dădea moale din mână,
Ăsta-i omul care ne trebuie Şi noi strigam iarăşi,
Şi el dădea din mână cu modestie Lasă frate, lasa modestia la o parte,
Rugându-ne să nu-l mai lăudăm, Da-o dracului de modestie
Noi, care n-am avut niciodată posibilitatea

34
Unui asemenea drum, Ca şi el e om.
Ştim valoarea lui adevărată,
Eşti al nostru, În autribuz vara e cald
Eşti dintre ai noştri, Iarna e frig,
Rămâi între noi, Drumul continua,
Bravo, Am început să obosim,
Ura, Nene şoferule, opreşte,
Să ne odihnim şi noi.
Şi el nu mai putea să ne oprească, Să te odihneşti şi dumneata,
Trebuia să fie atent la drum, Că n-o fi foc,
Iar noi eram prea mulţi Dar el nu mai aude,
Şi începusem să-l încomodăm, El conduce,
Stăteam claie peste grămadă în autobuz, Şi-ntr-adevăr, conduce exceptional,
Dar uneori îi blocam o mână sau un picior, E cel mai bun, strigam toţi,
Până când câţiva meseriaşi Dar ne e foame,
L-au rugat să oprească pentru câteva minute Pentru că n-am mai oprit demult,
Ca să-i faca o cuşca de protecţie, Şi-avem nevoie şi noi
Să nu-l mai încomodăm la condus, De pâine, de apă, de un răgaz,
Probabil c-am început să-l şi enervăm
Dar să-şi ia şi nevasta lângă el, Cu mofturile noastre
Au zis alţii, Setea, foamea, somnul,
Că drumul e lung şi se plictiseşte omul. Geamurile autobuzului nu mai există demult,
Şi uite-l acum în cuşca lui de protecţie, Pe ele au sărit cei ce n-au mai putut suporta,
În cabina lui blindată! Uşile au ruginit şi nu se mai deschid,
Şi şoferul conduce autobuzul
Ce hotărât conduce, Din ce în ce mai nervos,
A dat drumul şi la muzică, A început să facă şi accidente,
Se aude în toată maşina o muzică eroica, Stau şi el şi nevastă-sa cu mâinile pe volan,
Pe care o întrerupem noi din când în când Marile piscuri îi cheamă,
Cu cântece despre el şi de drumul nostru, Mai e puţin combustibil,
Şi hai, mă, să fim atenţi şi cu nevastă-sa, Am intrat pe un fel de linie ferată,

35
Vecină cu drumul, Cineva mă ascultă
După ce ni s-au spart cauciucurile
Şi după ce şoferul a dărâmat În veac cu putere ocultă
Cu lovituri de autobuz din zid cineva mă ascultă.
Case şi biserici, cu cât mă coboară pe mine.
Sate şi oraşe, cu-atât el mai mare devine.
Începem să coborâm,
Şi bineînţeles că viteza creşte, Iubirea mi-o suge prin tuburi.
Aşa e la orice coborâre, mă simt răstignit pe şuruburi,
Viteza creşte, ce face cu mine nu-i veghea,
Nu mai e nimeni în autobuz, el trage din zid cu urechea.
Unii au murit,
Alţii au fugit, Ai zice că apără, poate,
Alii ne-am uscat de foame şi de sete, poporul de rău şi păcate,
Alţii am îngheţat de frig, de cei ce ţin arme în liră
Muntele e tot mai departe, de cei care mint şi conspiră.
Dar autobuzul coboară
Halucinând pe linia moartă Dar nu el ascultă orbeşte,
De cale ferată, pe om când acasă trăieste,
Şi numai ei doi, ne întră-n cearceaf şi sub piele,
Şoferul şi nevastă-sa, în creier de gânduri săi-l spele.
În cabina blindată,
Se uită doar înainte, Prin mări, electronice unde
Nu mai ştiu pe cine conduc şi unde se duc, în ochi şi în tălpi ne pătrunde,
Şi de ce tac toţi pasagerii putere zeiască şi oarbă
Şi de ce se merge cu viteza prăbuşirii, el scris e şi-n firul de iarbă.
Când excursia începuse atât de frumos
Către marele munte. Ascultă fereastra deschisă
şi viermii urcând în caisă,
12/13 iulie 1987 cum gâfâie-n dragoste mirii,
concertul mărunt al pieirii.

36
În veac cu poliţie multă, O voi gasi-o şi voi veni
din zid, cineva mă ascultă. Să-ţi spun ce rău e pe pământ
Să-ţi spun că-n luptele pentru dreptate
1981 Dreptate a ieşit
Atât de zdrobitor victorioasă
Călugăr Încât a devenit idee,
Nu mai are nici o realitate.
Doamne, fă-mă călugăr
Şi cheamă-mă până la tine Doamne e nedrept totul,
Să-ţi spun adevarul Copiii nu mai au decât recreaţii şi examene,
Despre marele dezastru pământesc. Ore de clasă nu mai sunt,
Doamne, fă-mă călugăr. Bătrânii sunt puşi la zid
Au fost haituiţi, Sub nişte taloane de pensii
Au fost ofensaţi, Care sunt trase din tunuri
Dar călugării au totuşi Ale binevoinţei generale.
O oarecare liberă trecere
La vamile cerului. În rest muncim până ne cad mâinile din umeri
Şi nu mai ştim pentru cine muncim
Undeva, la Cheia, Mai ales că ei ne dau să facem
Am auzit eu că există Lucruri pe care tot ei le considera inutile
O scară de răşină de brad Şi ne reproşează nouă
Care ajunge până la tine, Doamne, Că facem lucruri inutile.
Lasă-mă să urc şi să-ţi spun.
Dar, în fine Doamne, primeşte-mă în audienţă
Voi gasi-o chiar dacă Pe mine, călugărul cel mai limbut,
Nu e în evidenţa primăriei din Mîneciu Al mânăstirii tale cu 5 continente.
O voi gasi-o după miros, Hai, Doamne, fi bun şi primeşte-mă
După mirosul morţilor Că, alttel, dacă întârzii,
După mirosul viilor, Nu mai am pe unde urca
După mirosul de tămâie. Vine omenirea flămândă

37
Să mănânce scara de răşină Dar, dragă Păcală, tu ce faci acolo?
Care duce la tine, În campionate de ce nu apari?
Doamne, fă-mă călugăr,
Fă-mă şi ascultă-mă Se minte cum nu s-a minţit niciodată,
La ora când mânăstirea ta E multă minciună la noi pe pământ,
Cu 5 continente Sunt false recursuri şi nu-i judecată,
Şi cu 4 miliarde de prăpădiţi Balanţa cea veche-a dreptăţii s-a frânt.
Instalează ultimele arme
În clopotniţă! Dar, hai, să minţim fără nici o ruşine,
Dar, hai, să minţim în direct şi-n răspăr,
10 decembrie 1983 Că poate prin rău vom ajunge la bine,
Minciuna supremă va fi adevăr.
Minciunile
1984
Dar, hai, să ne spunem minciuni importante,
Dar, hai, să ne spunem minciuni şi mai mici, Analfabeţilor
Aşa cum amanţii le mint pe amante
Şi ele îi mint pe pământ pe aici. V-am spus că sunt un om periculos
Şi nu mi-aţi luat avertismentu-n seamă.
Dar, hai, să ne spunem cu patos braşoave, V-am spus s-aveţi pentru persoana mea
Dar, hai, să vedem cine minte mai mult, Un plus de-ngrijorare şi de teamă.
Ascultă delirul consoanelor grave,
Cum şi eu minciunile tale le-ascult. V-am spus că fac teribil de urât
De sunt călcat puţin pe libertate.
E foarte frumoasă, e foarte frumoasă V-am spus ca sunt oşteanul credincios
Minciuna aceasta pe care mi-o spui, Dar care doar cu inamici se bate.
Aşa că, te rog, şi pe mine mă lasă
Să palavrăgesc doar ce nu-i, doar ce nu-i. V-am spus să vă astâmpăraţi şi voi,
Cenzori capricioşi ai vremii mele,
Concurs de minciuni la echipe şi solo C-o să vă coste scump măruntul moft,
Şi ies campioni mincinoşii cei mari, De a ne face nouă zile grele.

38
V-am spus că muzica nu-i un microb
V-am spus să puneţi mâna să munciţi. Care ameninţă civilizaţii
Să nu mai tot pândiţi zeloşi din umbră, E-a omului pentru a fi mai bun,
V-am spus că n-o să placa nimănui V-am spus: ceva care să-i placa daţi-i.
Pornirea voastră, tulbure şi sumbră.
V-am spus, concetăţeni analfabeţi,
V-am spus că vremurile s-au schimbat Şi luaţi aminte şi să ţineţi minte.
Şi că situaţia e mai complexă, Dar nu ştiam ca v-aţi născut şi surzi
Nu-i intelectualul - servitor. Şi scoateţi arma când vedeţi cuvinte.
Cultura nu-i ceva ca o anexă.
1979
Şi lumea nu se poate cuceri
Umflând la cifre şi mimind tumulturi Probă olimpică
Cu aroganţi şi trindavi doctoranzi,
Cu papagali care ţin loc de vulturi. Mintea mea obosită
nu e mai proastă
V-am spus şi am puterea să mai spun decât mintea voastră odihnită,
Ca nu încape muntele în seră hai să gândim împreună,
Ca prea-i scurt drumul de la rai la iad hai gândiţi şi voi,
Şi de la căprioară la panteră. încordaţi-vă minţile odihnite
şi produceţi gânduri.
V-am spus să nu-l fetişizaţi pe Marx,
Să nu-i păstraţi în spirt învaţătura Ce cânt acele broboane de sudoare
Şi voi într-una fără să-l ciţiti de pe frunţile voastre?
Îl pomeniţi până vă doare gura. Străduiţi-vă,
concentraţi-vă,
V-am spus că bătălia pentru om gândiţi-vă,
Nu iartă astăzi nici o dezertare aveţi minţile odihnite,
Şi voi v-aţi decorat voi între voi dormiţi de 2.000.000 de ani,
Când lupta este în desfăşurare. aţi avut scutire,
aţi avut permisie,

39
aţi avut concediu mental, Ruşii, da, Maghiarii, da,
ce dracu! Polonezii, da, Bulgarii, da,
noi, nu, noi nu, noi nu progresăm,
Vă depăşeşte în viteză broasca ţestoasă, că se interpretează,
melcul, de-a cărui trecere când nu voiau vecinii,
vă ţiuie urechile, noi nu puteam, n-aveam voie,
e un melc mort, când vor vecinii,
ariciul v-apare ca un ideal imposibil, nu vrem noi, n-avem nevoie,
vă mişcaţi ca prin corpuri solide, asta e, aşa suntem noi, ai dracului,
ca prin undelemn îngheţat daţi în Paşte, asta e, daţi în Paşte,
ca prin ochi de sticlă, nu-i nimic, e-n regulă,
ce dracu! mai vedem noi, mai vedem,
aveţi răbdare, nu bateţi din picioare,
Gândiţi, nu vă pripiţi
nu mai amânaţi aceasta, noi regresăm cu plăcere,
gândiţi, ar fi trist pentru voi noi regresăm cu talent,
şi vaţi fi pus mintea la uscat noi nu ne luăm după nimeni
pe gardurile în care închideţi, decât când regresează.
cu depline sentimente Două sute de ani! Atât!
de posesiune şi protecţie, Aveţi răbdare, nu chemaţi salvarea,
mintea mea obosită. nu exageraţi, nu cricniţi,
regresaţi cu noi!
10 noiembrie 1983
Înapoi, marş!
Regresăm
8 aprilie 1988
Nu-i nimic, e-n regulă,
mai aşteptăm două sute de ani, Motorul greşit
ce-o să fie, un biet accident istoric,
o socoteală matematică greşită, Şi dacă după cum s-a auzit
suntem în Estul Europei, nu uitaţi. şi dacă după cum un simţ o spune

40
întregul drum e o deşărtăciune să mă zdrobească ritmuri pe-o şosea,
şi chiar motorul e croit greşit! nici nu mai am nevoie de o cruce,
mi-a fost destul c-am dus-o pe a mea.
Maşina e din ce în ce mai grea,
o-mpingem năzuind la zile bune Eu, sclavul trist al harpei mele tristre,
şi aşteptăm s-apară o minune prăpădul întinzându-se îl văd
să ne putem urca şi noi în ea. şi nu mai e nimic să mai reziste
acestei sinucideri în prăpăd.
Tu nu auzi constructor de motoare,
că ţi l-am da pe-acesta înapoi? De n-aş avea puterea diavolească
E un motor prea leneş, prea greoi să înţeleg că totul a căzut,
nu poartă, ci-i purtat de fiecare. dar vin heralzii cinici să-mi izbească
scrisorile prăpădului de scut.
Şi zi de zi motorul nostru moare
şi-n loc să meargă el, l-împingem noi. Prietenii mă ocolosc de frică,
probabil mă consideră ciumat,
1983 eu însumi scriu acum la lampa mică
să nu mă vadă cei care se bat.
Condamnaţi
Iubire? Vis de mâine? Regăsire?
Eu, sclavul trist al tristei mele harpe, N-au gizii mei un minim interes
eu vad pierind, cu ochii, ce-am iubit, poveşti cu dulci iluzii să-mi înşire
mi-ar fi prea mult şi-o gaură de şarpe din starea condamnatului să ies.
să merg în ea, tăcut şi umilit.
Se pregăteşte marele exemplu!
Ce să mai cânt. când au venit piraţii Acela, zic Casandrele, sunt eu!
şi apele din mătci ni le-au furat, Ca un berbec am să mă duc în templu.
o lacrimă fiinţei mele daţi-i Murind, măcar s-ajung la Dumnezeu.
şi-o s-auziţi de omul scufundat.
Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
M-aş îneca, m-aş stinge şi m-aş duce, eu, cântăreţul soarelui din nord,

41
de-aicea, dintr-o gaură de şarpe, între minciună şi adevăr,
rostesc un acatist şi-un dezacord. între eroi şi eroi,
între plus şi minus,
Ce să mai cânt? Doar calea pân-la gide! sunt radical,
Ce să mai cânt? Pe voi, ca pe eroi? mai precis,
Îmi vine şi a plânge şi a râde mi-e silă de demagogia socialistă
că nu există cale înapoi. mai tare decât de
demagogia burgheză
Voi nu vedeţi ea nu mai aveţi ţară pentru că o simt
şi ca străini vi-s pruncii, cobitori, apăsându-mă cu mult mai de aproape.
învaţă ei ceva pe dinafară,
dar n-au părinti, ei au meditatori. Sunt radical,
cred că nu e bună legea
Voi nu simtiţi că nu mai aveţi ape? care te condamnă mai grav
V-au luat piraţii tot pe vasul lor dacă ucizi un urs
şi iată, din aproape în aproape, decât dacă ucizi un om,
noi suntem un pustiu nemuritor. ba mai mult,
te condamnă mai grav
Din harpa mea ridicolă şi tandră dacă vorbeşti,
învoluntar un cântec fără rang dacă ai opinii,
te cheamă lângă mine, hai Casandra, decât dacă ucizi.
sărută-mi gâtul gata pentru streang.
Sunt radical
1981-1983 adica îmi închipui
că dacă ecuaţia
Sunt radical "poporul ne-a ales,
vorbim în numele poporului,
Sunt radical guvernăm în numele poporului,
mai precis construim socialismul
sunt pentru păstrarea cu oamenii şi pentru oameni,"
unui just raport este adevărată,

42
nu e corect ci o tara emotionata
să-i distrugi omului ca va trebui să traverseze.
casa, oraşul sau satul, Sunt radical,
fără să-l întrebi pe om; adica mi-e groaza
zece elevi au declarat la şcoală, de remuscarile
când i-a întrebat dirigintele care nu mai pot salva nimic,
ce fapte bune au săvârşit, mai ales viata
care şi asa se incapaţineaza
în ziua aceea, de câteva generaţii incoace
ca au ajutat o bătrâna să se duca în pastele mă-sii.
să treaca strada
dar de ce asa de multi, Sunt radical,
s-a mirat dirigintele îmi plac prunele, piersicile,
pentru ca bătrâna marele veraţice, libertatea,
nu voia să treaca strada femeia, granitele istorice,
au raspuns ei. şi strugurii tamiiosi.

Cam asta ar fi situaţia Sunt radical,


sunt radical as putea dicta un poem
şi o privesc în fata, şi de la un telefon public,
dacă bătrâna nu vrea să treaca strada dar tot radical sunt
e greu să te lauzi şi mentionind
ca eşti cel mai bun dintre oameni ca n-aş putea face aceasta
pentru ca o obligi decât dacă şi cea
să traverseze, careia îi dictez
şi lucrurile stau chiar asa, ar avea telefon.
bătrâna nu vrea
să treaca strada. Sunt radical,
bătrâna nu se afla pe strada cred ca Maresalul Ion Antonescu,
nici nu exista strada, dacă ar fi rejudecat
şi bătrâna nici nu e bătrâna. de un tribunal impartial,

43
ar putea fi declarat formula chimica.
fără rezerve,
erou al Romaniei post-mortem Sunt radical,
şi martir universal, când ploua
măcar după lectura şi când ninge
Pactului Ribbentrop-Molotov. ştiu ca e vorba
despre mine,
Sunt radical, despre apa care sunt,
cred în valoarea frunzei de varza despre apa care sunt.
aplicata pe lucrurile dureroase
ale corpului. 1 august 1988

Sunt radical,
nu cred să existe
înger mai urât
şi demon mai frumos
decât omul,
si, mai mult decât atât,
nu cred să existe
accident mai rodnic
şi lege mai contrariata
decât omul.

Din mine insumi


şi din ceilalti
extrag radacina patrata
şi observ ca nu e decât apa,
apa în stare de gândire,
apa cu suflet şi cu virtejuri,

apa într-o nevindecabila

44
- Preaplinul sufletului (1994-1997) - hai acasă, eu plec, n-are rost să rămân,
Prea târziu, la Paris e prea scump pentru mine să mor în străini.
1995
Prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,
n-am avut nici noroc, nici chemări, nici curaj, Lume, lume
unde sunt, mă trezesc doritor să rămân
şi, cu grele picioare, m-ating de pavaj. De la mine pân' la tine
Numai fluturi şi albine,
Nu-i de mine nimic din infernul modern, De la tine pân' la mine,
eu în peşteri, acum, aş avea locul meu, Numai rău şi nici un bine.
pe o piatră de râu mi-ar fi dor să-mi aştern,
orice drum la Paris mi se pare prea greu. De la mine pân' la ea,
Numai lanţ şi numai za,
E trei sferturi sub ierbi generaţia mea, Unde-i ea şi unde-s eu,
ce să caut aici, fără nimeni din toţi? Numai piese de muzeu.
invalizi glorioşi, lângă voi aş cădea,
dar mă cheamă absurd nebunia pe roţi. De la noi până la lume,
Numai fiare fără nume,
Prea târziu am ajuns, prea bătrân, la Paris, De la lume pân' acasă,
amintirea s-a şters, în memorie-i gol, Numai vreme friguroasă.
era bine să-l gust, cât mi-a fost inetrzis,
de pe oricare loc, azi, abia mă mai scol. De la mine pân' la ei,
Numai lupte şi scântei,
Şi mi-e dor de Brâncuşi, cel mai mult de Brâncuşi, Ei acolo, eu aici,
dacă nu-ntârziam, într-un straniu pariu, Şi-ntre noi e-un fel de bici.
îi umblam la fereşti, îi dormeam pe la uşi,
pentru opera lui, măcar piatră să-i fiu. De la voi la oarecine,
Numai guşteri şi ruine,
Condamnat, pentru veci, să fiu numai român, Din neanţ la dumneavoastră,
noapte bună, oraş al eternei lumini, Numai gratii la fereastră.
prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,

45
De la noi până la noi, Orfani
Numai ei, din doi în doi,
Invers, de la noi la noi, A fi om e mai greu decât plumbul pe lume,
Numai stare de război. Noi nici nume n-avem. Dar câţi oameni au nume?

De la toate pân' la toate, Ne-aţi uitat în cămin şi ni-i greu şi ruşine,


Numai tu, singurătate, Mai cumplită, oricum, e uitarea de sine.
Numai tu şi eu şi plânsu-mi,
De la eu până la însumi. Suntem răi între noi, tot ce-i rău ne-răieşte,
7 noiembrie 1997 Cei mai răi sunt acei ce urăsc omeneşte.
E prea puţin Noi - parinţi nu avem, cum destinul ne arată,
Pe pământ, cei mai mulţi n-au nici mamă, nici tată.
De-atâtea zilnice-ncercări mizere,
De-atâta umilinţă şi păcat, Poate că, între noi, peste traiul de câine,
De-atâta moarte câtă ni s-a dat, Sunt cei supradotaţi pentru lumea de mâine.
E prea puţin o singură-Nviere.
Şi mai mare ca noi e, oricum, altă rană,
Şi, totuşi, pe pământul îngheţat, Un popor de orfani, într-o lume orfană.
Lumina lunii drepturile-şi cere 10 aprilie 1997
Şi-n stupi lucrează vechiul dor de miere
Şi vânturile primenirii bat. Târziu
E ca un fel de rupere de ere Când v-am rugat să-i ocrotim,
Şi ca un întuneric luminat, Când v-am rugat a nu-i uita,
E lupta-ntre femeie şi bărbat, N-aţi auzit şi mi-aţi răspuns
Ca la un alt scandal pentru putere. Că-i o problemă foarte grea.

Şi, vai, în tot ce, zilnic, s-a-ntâmplat, Şi-am fost ridicol stăruind
E prea puţin o singură-Nviere. Şi-am încercat să vă mai spun
25 aprilie 1997 Şi noi m-aţi învinovăţit

46
Şi m-aţi considerat nebun. Ea, tocmai în aceste zile,
Ne mai trimite-un preşedinte,
Şi eu v-am zis că nu e timp, În căruciorul cu rotile.
Că suntem nişte pasageri,
Şi voi aţi construit minciuni, Prin orizonturi numai ţinte,
Mai multe astăzi decât ieri. În voie mişună reptile,
Şi iarăşi e-un fior fierbinte
Şi-acum de ce vă bucuraţi În graniţele inutile.
De arta celor ce-au murit,
Când voi i-aţi condamnat pe ei Din lacrimile fostei mile,
La trai pe muchie de cuţit? Mai strigă ruşii: înainte!
De Yalta tragicelor file,
O locuinţă v-am cerut, Ne-aducem iarăşi, toţi, aminte.
S-o dăm artiştilor pribegi,
Şi jaful vostru mi-a răspuns Şi, sub căruţul cu rotile,
Cu literele unei legi. Se scoală morţii din morminte.

Acum, e gata casa lor 20 martie 1997


Şi v-aţi putea şi voi mândri
Că daţi o casă celor morţi, Bătrânul cerşetor
Deşi ei v-au cerut-o, vii.
La colţul străzii e un cerşetor
Târziu răspuns şi ipocrit, Cu mâna-ntinsă, către-o altă lume
Artiştii au ajuns pământ, Decât aceea unde, fără nume,
E gata casa vieţii lor, El ispăşeste râsul tuturor.
Dar locatarii nu mai sunt. Adolescenţii se mai ţin de glume
20 mai 1994 Şi-i pun în palmă semne de-ale lor,
El e bătrân şi înţelegător,
Căruciorul cu rotile Cu noi, cu toţii, dar, cu cei mici, anume.

America nu se dezminte. Şi cine observă, înt-o doară,

47
Ca el e-aici din vremuri de demult, Care pardon,
Imperturbabil, în acest tumult, Care adio,
El, cerşetorul, a uitat să moară. Care peron?

Sub zdreanţa lui, minunea se-ntrupează, Ce despărţire,


În el e Dumnezeu, ce stă de paza. Când amândoi
Nu ne cunoaştem
9 aprilie 1997 Noi între noi?

Unde să pleci Nu fi precoce,


Nu insista,
Află şi-nvaţă Încă-i abstractă
Acest refren: Iubirea mea,
Până la moarte,
N-ai nici un tren. Cât tu, pe lume
Nici n-ai venit
Clipă absurdă Şi, într-un pantec,
Şi, noi, năuci, Suferi cumplit.
Nici nu ştiu unde
Vrei să te duci. Creşte, sub cerul
Astrilor căşti,
Încă nu-i gata, Maternitatea
În hale reci, Unde urmează
Trenul cu care Să mi te naşti.
Crezi c-ai să pleci.
Deocamdată, 28 decembrie 1997
Încă de ieri,
Acarii însuşi Viaţa, dublu mixt
Se simt şomeri.
Trăiesc aici, dar mă simt că sunt departe,
Care plecare, Din ce în ce mai singur şi mai trist,

48
Nici nu mai ştiu cât pot să rezist,
Închis într-un ziar şi într-o carte. M-am băgat de bună voie slugă,
dragostei morale ce ţi-o port,
Mă-ncredinţez iluziei deşarte dar pricep că mi-ar fi fost rentabil
Că mă salvează regăsirea-n Christ, să privesc destinul ca pe-un sport.
Dar, vai, ajung un fel de dublu-mixt,
Cu viaţă-n minus şi cu plus de moarte. Nu-i o simplă încăpăţânare,
pentru un ambiţios pariu,
Şi, totuşi, nu m-a ocolit norocul, dar aleg o cale complicată,
Deşi mi-a fost întotdeauna greu, tocmai din motivul că sunt viu.
Şi-am transformat în foc destinul meu
Ca, azi, cenuşa să rezume focul. Eu detest relaţia burgheză,
decorată circumstanţial,
Şi de-aş cădea, aşa cum cere jocul, mă închin la legile naturii
Ca să devin o piesă de muzeu, şi salut iubirea, ca scandal.
Eu tot îi mulţumesc lui Dumnezeu
C-a-ntârziat şi-aşa, prea mult, sorocul. Mama ei de viaţă prefacută,
tatăl ei de soartă la mezat,
18 iulie 1997 te iubesc în felul unui trăznet,
te prefer aşa cum s-a-ntâmplat.
Ce simplu mi-ar fi, dacă nu te-aş iubi
Greu îmi e şi greu îţi e şi ţie
Altceva nu-i nimic cu acest fel de a trăi al meu,
Şi mereu mă complic totuşi, vreau să ştii că, din pacate,
Şi ce simplu mi-ar fi, dragostea e o dificultate,
Dacă nu te-aş iubi. fără care-ar fi cu mult mai greu.

Dacă m-aş lua după pretexte, 31 decembrie 1996 - 1 ianuarie 1997


dacă-aş trage unde e uşor, Bucureşti
nici nu trebuia s-aud de tine
şi-mi era mai de folos să mor.

49