Documenti di Didattica
Documenti di Professioni
Documenti di Cultura
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE
PSIHOLOGIA CUPLULUI ȘI
PSIHOSEXOLOGIE
-1-
CUPRINS
-2-
Lector Univ. Dr. Elena Anghel
Yin şi Yang
Este deci vorba, la origine, de versantul umbros şi de cel însorit al unei văi, al cărui studiu
a putut constitui una din bazele geomanţiei.
Yin şi Yang nu există decât unul în raport cu celălalt. Sunt de nedespărţit, iar ritmul
lumii este însuşi ritmul alternanţei lor. Nu am putea cunoaşte noaptea dacă nu ar exista ziua; nu
am putea vorbi despre inspiraţie dacă nu ar exista expiraţia.
Ambele forţe conţin în ele însele potenţialul de a se transforma în forţă opusă.
Yin este descrisă ca fiind senzaţia de rece, odihna, pasivitatea, întunericul, receptivitatea,
orientarea centripetă (către interior) şi descreşterea.
Yang este descrisă ca fiind senzaţia de cald, mişcarea, activitatea, strălucirea,
stimularea, mişcarea centrifugă (către exterior) şi creşterea.
Linia care desparte cele două suprafeţe indică faptul că cele două aspecte fuzionează tot
timpul unul cu celălalt. Micile puncte de culoare contrastantă indică potenţialul de
transformare.
Linia sinusoidală, de forma unui şarpe sau a unei spirale, reflectă acelaşi concept de
echilibru la care se poate ajunge prin unificarea celor doi poli ai existenţei.
-3-
Eternul feminin şi eternul masculin
“Nici un bărbat nu este numai bărbat şi nici o femeie nu este numai femeie. Fiecare este
şi bărbat şi femeie. Adam o are pe Eva în el, Eva îl are pe Adam în ea. Nimeni nu este Adam
sau Eva. Cu toţii suntem Adam-Eva. Aceasta este una dintre cele mai profunde viziuni care
există.” Osho
-4-
Existenţa omului are câteva coordonate clare, precise, care sunt atinse, inevitabil, mai
devreme sau mai târziu.
Ne naştem, de obicei, într-o matrice bipolară (cuplul parental), substitut arhetipal al
“diadei divine” (C. Jung, 1994). Continuăm marea aventură a existenţei devenind noi înşine
personalităţi polarizate masculin sau feminin, identităţi psihosexuale conştiente de sine. Ne
exprimăm prin sex-roluri şi ne integrăm social, sub semnul a ceea ce ne rămâne specific
întreaga viaţă: apartenenţa fundamentală la unul dintre sexe. Apoi încercăm să ne găsim
perechea, deoarece dimensiunea noastră psihologică este marcată profund de şansa de a fi şi a
te revela în cadrul convieţuirii, ca bărbat sau ca femeie. Aspirăm către structura arhetipală
(“masculin-feminin”, “bărbat-femeie”) bazată pe polaritatea principiilor, pe complementaritate,
căutând partenerul cu ajutorul căruia să ne dezvoltăm sexual, afectiv, mental şi spiritual unul
prin intermediul celuilalt.
Descoperim erotismul şi iubirea, nu neapărat în această ordine, iar când satisfacţia
generată de unul dintre cei doi factori sau chiar de amândoi este destul de intensă şi încrederea
în celălalt destul de mare începem să ne gândim la căsătorie. Când facem acest pas, înseamnă
că deja valorizăm instituţia familiei, înseamnă că ne putem pune (mai mult ca oricând)
problema descendenţilor, înseamnă că simţul responsabilităţii devine tot mai accentuat. Apoi
încercăm să păstrăm unitatea familiei, încercăm să socializăm eventualii urmaşi pentru a le
uşura integrarea în societate. Reluăm cu alte cuvinte ciclul.
Plecând de la acest ciclu putem înţelege mai bine triada “cuplu, căsătorie, familie.”
Însă, dincolo de experimentarea diverselor combinaţii ale coordonatelor prezentate, nu
putem ignora nici faptul că această triadă este dependentă
de dezvoltarea societăţii. Ea reprezintă un produs al societăţii, se modifică o dată cu aceasta
fiind supusă unei continue deveniri, ale cărei forme viitoare nu pot fi prevăzute cu precizie.
-5-
Lector Univ. Dr. Elena Anghel
Delimitări conceptuale
CĂSĂTORIA
FAMILIA reprezintă „o formă de comunitate umană alcătuită din doi sau mai mulţi
indivizi, uniţi prin legături de căsătorie şi/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puţin latura
biologică şi/sau cea psihosocială” (I. Mitrofan, C. Ciupercă). Acest lucru presupune că există
doi parteneri, cu sau fără copii, sau un partener cu unul sau mai mulţi copii proprii. Cred însă
că merită subliniată funcţia fundamentală a familiei de a forma personalitatea copiilor apăruţi
în cadrul ei. În cadrul familiei, fiecare dintre noi dobândim caracterisicile care ne vor defini ca
persoane. Aici învăţăm şi ne dezvoltăm identitatea sexuală, exprimată prin sex-roluri, adică
acel set coerent de comportamente care derivă din condiţia noastră de bărbat sau femeie şi la
care ceilalţi se aşteaptă, tocmai datorită apartenenţei noastre la un sex sau altul.
-6-
PSIHOSEXOLOGIA este “domeniul de studiu al particularităţilor comportamentale ale
celor două sexe în stabilirea, funcţionarea şi dezvoltarea relaţiilor interpersonale eroctico-
sexuale, interactive şi de intercunoaştere.” – Iolanda Mitrofan
Acest domeniu îşi propune să explice şi să evalueze din punct de vedere psihosocial
experienţele de comunicare, comuniune, coevoluţie şi coexistenţă din cuplu (erotic şi/conjugal)
şi din familie, să abordeze diagnoza şi terapia stărilor disfuncţionale ale cuplului din
perspectiva intimităţii.
Bibliografie
-7-
Lector Univ. Dr. Elena Anghel
Războiul sexelor
-8-
Divergenţele motivaţionale
Insatisfacţia sexuală
-9-
condamnă să se sfâşie între ei sau dacă nu cumva conflictele care-i fac să se opună, nu exprimă
decât un moment de tranziţie al istoriei umane” (S. De Beauvoir).
Pobabil, cu soţul, femeia reia lupta niciodată terminată cu tatăl. Astfel, cu cât tatăl a fost
mai puternic, cu atât mai zbuciumată va fi această luptă.
Probabil, cu soţia, bărbatul reia lupta niciodată terminată cu mama. Asfel, cu cât mama
a fost mai posesivă, cu atât mai zbuciumată va fi această luptă... (W. Stekel).
Puţină istorie...
Nevoiţi sau nu, bărbatul şi femeia au convieţuit de-a lungul istoriei, indiferent de gradul
de dezvoltare al societăţii, indiferent de gradul de implicare al celor două sexe în realizarea
funcţionalităţii diadei din care făceau parte.
Sociologul P. Andrei ne prezintă evoluţia relaţiilor dintre sexe pornind de la cea mai
primitivă formă de familie.
Clanul nediferenţiat este prima formă de familie, aflată sub semnul matriahatului,
femeia fiind centrul grupării social – familiale. A urmat apoi clanul diferenţiat caracterizat tot
prin existenţa matriarhatului, în care însă s-a împiedicat progresiv unirea dintre mamă şi fiu,
tată şi fiică, soră şi frate. Matriarhatul, însă n-a reprezentat exercitarea autorităţii de către
femeie, ci recunoaşterea descendenţei uterine.
A urmat apoi familia pereche în care se afirmă pentru prima dată dominaţia bărbatului
asupra femeii şi o dată cu care se face trecerea la monogamie.
Familia patriarhală a cunoscut de-a lungul timpului o multitudine de transformări. La
început ea funcţiona sub autoritatea celui mai în vârstă adult de sex masculin şi cuprindea pe
lângă soţ şi soţie, descendenţii necăsătoriţi indiferent de sex şi descendenţii căsătoriţi de sex
masculin, soţiile şi copiii acestora. Soţia nu era privită ca parteneră de viaţă a bărbatului, ci ca
o fiinţă marginală, ca una din persoanele casei, care nu contribuia cu nimic la rolul public jucat
de soţul ei.
În perioada Evului Mediu şi a Renaşterii vorbim deja de un nou tip de familie, familia
tradiţională. Diferenţele dintre bărbat şi femeie au devenit tot mai mari, fiind ierarhizate în
folosul bărbatului. Bărbatul era administrator unic al bunurilor familiei. Se ocupa de educaţia
soţiei sale care avea nevoie de experienţele şi de cunoştinţele lui. El era singurul care putea
decide asupra viitorului copiilor lui. Îndatoririle fundamentale ale soţiei erau maternitatea şi
conducerea gospodăriei, iar faţă de soţ, răbdarea şi obedienţa. Femeia rămâne în continuare o
persoană defavorizată în raport cu bărbatul.
Specifică secolelor XVI – XIX, a fost familia redusă numeric la cei doi soţi şi copiii lor
necăsătoriţi. Se baza pe o complementaritate a rolurilor de soţ-soţie, pe o mai mare
independenţă faţă de familiile de apartenenţă ale soţilor.
Secolul al XIX- lea a exilat femeia în viaţa privată, bărbatul dominând în întregime
spaţiul public, puterile lui extinzându-se şi asupra gospodăriei şi asupra viitorului copiilor.
Femeia nu putea să cunoască o promovare socială prin muncă decât sacrificându-şi viaţa
privată. Numai celibatarele şi văduvele puteau intra în afaceri în nume propriu. Drept urmare,
la începutul secolului XX, au avut loc mişcările feministe, ce au facilitat emanciparea şi
promovarea femeii.
Secolelor XX –XXI cuprind o pluralitate de configuraţii familiale adaptate realităţii
sociale contemporane: familii nucleare, familii monoparentale, familii reconstituite,
concubinaj, cupluri fără descendenţi, căsătorii deschise. Se impune aşadar un nou tip de
familie, familia restructurată. Sunt promovate astfel opţiunea individuală şi permanenta
modelare a rolurilor în funcţie de context, structură de personalitate a individului, pregătire
profesională, etc. Acest tip de familie pare a fi cel mai potrivit pentru afirmarea individualităţii
– în special pentru femei – dar, în acelaşi timp, pare a avea consecinţe printre cele mai nefaste
- 10 -
pentru societate, în ansamblul ei. Si aceasta pentru că după o perioadă destul de lungă de
stabilitate şi rigiditate privind percepţia şi comportamentul efectiv de rol sex din cadrul
cuplului, s-a produs o schimbare bruscă, generată în special de procesul de emancipare a
femeii.
Schimbarea rolurilor familiale a adus cu sine multiple transformări de natură
psihologică la nivelul structurii familiale şi a modului ei de funcţionare şi implicit la nivelul
identităţii psihosexuale a membrilor şi mai ales a copiilor şi adolescenţilor. Această schimbare
la nivelul rolurilor familiale a fost într-adevăr necesară. Însă atât femeia cât şi bărbatul nu au
fost pregătiţi pentru o asemenea schimbare.
„Femeile s-au găsit în ipostaza de a renunţa la un model cultural, nemaiavând ce pune
în loc. Ele au realizat că, înainte de a le impune bărbaţilor anumite valori, înainte de a le
reconsidera rolul în familie, este nevoie să conştientizeze ele ce vor să facă cu adevărat. Ori,
exact aici s-au împotmolit, căci rolurile au devenit tot mai ambigue, coeziunea cuplului a
scăzut, disensiunile s-au mărit. Femeile şi-au dat seama că, una e să vrei să schimbi ceva, şi
alta e să ştii ce să pui în loc. Ele nu au luat în calcul reacţia bărbaţilor vis-a-vis de noile cerinţe
ale lor, nu au intuit empatic care ar putea fi aşteptările acestora în noile condiţii şi posibilităţile
efective de a le oferi femeilor ceea ce acestea aşteaptă de acum în colo de la ei. Astfel, femeia
modernă a ajuns în situaţia de a oscila permanent între nevoia de independenţă şi dorinţa de a
se agăţa de vechile valori.” (C. Ciupercă)
Dacă femeia nu era pregătită pentru o asemenea schimbare, bărbatul cu atât mai puţin.
Şi iată cum, RĂZBOIUL SEXELOR CONTINUĂ! Bărbatul s-a trezit în faţa unei realităţi
destul de greu de acceptat, fiind constrâns să ţină cont de noile cerinţe ale femeii.
Pus în situaţia de a-şi modifica rolul în cadrul familiei, nu înseamnă şi că a preluat noile
responsabilităţi cu zâmbetul pe buze, sau că le-a îndeplinit destul de bine ca partenera sa.
Acest fapt a generat, evident, frustrare şi disensiune pentru că bărbatul a resimţit o undă
de insatisfacţie în faţa unui comportament de rol-sex ce i se părea inadecvat şi înjositor.
Mai mult, faptul că ceea ce făcea nu atingea nivelul calitativ cu care fusese obişnuit
până să preia sarcinile de la sexul feminin (indiferent că se raporta la mamă, soţie sau iubită),
atingea destul de puternic orgoliul său personal, fie datorită incapacităţii sale, fie datorită
neputinţei de a înţelege de ce femeia încearcă să-şi dovedească sieşi că poate îndeplini şi rolul
partenerului său, obligându-l în acelaşi timp pe acesta să îndeplinească rolul deţinut până nu
demult de ea.
Timp de milenii, patriarhatul le-a ţinut pe femei în inferioritate, dar asta numai la
suprafaţă. În clar obscurul inconştientului, am putea spune că lucrurile stau exact invers: în
compensaţie femeia a căpătat un sentiment de superioritate. Forţa de afirmare a femeilor se
sprijină adesea pe această convingere lăuntrică în superioritatea lor. La bărbaţi se întâmplă
exact contrariul. Mulţi cred în superioritatea lor, credinţă ce le-a fost susţinută, din copilărie,
din cultura patriarhală. Dar superioritatea afişată ascunde o mare vulnerabilitate. Aşa se explică
de ce, la un eşec amoros, bărbaţii reacţionează abuzând de droguri, de alcool sau de sex,
comportamente ce trădează slăbiciunea interioară. În multe cupluri moderne, dinamica
tradiţională a puterilor a fost deja inversată.
Când femeia se afirmă cu pasiune, mândră de noua forţă ce se naşte în ea, bărbatul se
pomeneşte deodată anihilat fără motiv. Comunicarea între ei devine atunci foarte dificilă. De o
parte se află pasiunea şi mânia zeiţei, de cealaltă un băieţel care se teme să nu-şi piardă
privilegiile. „Sosirea amazoanelor” a determinat în planul cuplului schimbări surprinzătoare.
Feminismul le-a permis multor femei să-şi manifeste latura masculină, să-şi întărească amorul
– propriu şi să nu mai aştepte de la bărbat o confirmare ce întârzia să vină. Inversarea rolurilor
tradiţionale este tot mai frecventă şi mai ales la tânăra generaţie. Tot mai mulţi bărbaţi tineri îşi
acuză partenerele că sunt dure, intransigente şi dominatoare. Fiind ei înşişi fiii primelor
feministe, sunt mai sensibili la revendicările femeilor şi depun armele lăsându-şi iubitele să le
- 11 -
decidă soarta. Acestea au învăţat însă de la mamele lor să nu se mai încreadă total în propriul
sentiment de iubire. Au învăţat să fie tari şi uneori merg foarte departe în direcţia asta. Ele ucid
relaţia, urmând să înţeleagă abia mai târziu aspectul inconştient al dramei.
Secole de-a rândul, masculinitatea părea ceva evident şi firesc pentru bărbat. Însă
interdicţiei tradiţionale de a-şi manifesta feminitatea i se adaugă acum şi interdicţia de a-şi
manifesta masculinitatea, total negată de mişcarea feministă, ceea ce a făcut ca o întreagă
generaţie de bărbaţi să-şi piardă sentimentul identităţii. Aşadar, lipsit de vechile puncte de
referinţă, bărbatul modern se simte descumpănit. „Bărbatul aparţine focului, care este stins uşor
de apă, de care aparţine în schimb femeia.” (E. Leonelli). Din această perspectivă, bărbatul,
care şi aşa este mai vulnerabil decât femeia, pare a fi cel ce are astăzi mai multă nevoie de
ajutor.
Deci, cuplul modern a devenit un câmp de luptă, iar comunicatele de război ne vin
acum din dormitoare, din bucătării şi din saloane.
Familia modernă se caracterizează aşadar, printr-o accentuată flexibilitate a structurii
de autoritate şi putere. Relaţia modernă surprinde reciprocitatea puterii şi autorităţii, pe diferite
nivele şi în diferite intensităţi, în contextul mai general al unui egalitarism afirmat şi, tot mai
des, pus în practică. Dar, „egalitatea este posibilă doar cu ajutorul diferenţelor, printr-o
complementaritate a rolurilor, atitudinilor şi comportamentelor celor două sexe, printr-o
echilibrare a domeniilor şi nivelurilor în care cei doi îşi exercită autoritatea şi puterea. Altfel
spus, autoritatea şi puterea între cele două sexe pot fi relativ egal distribuite, în condiţiile în
care suma activităţilor şi importanţei acestora desfăşurate de o femeie ar fi echivalentă cu suma
activităţilor şi importanţei acestora desfăşurate de un bărbat.” (I. Mitrofan)
Activităţile nu trebuie să fie identice pentru bărbat şi femeie. Ele variază în funcţie de
caracteristicile, aptitudinile şi disponibilităţile fiecăruia şi pot fi supuse procesului de re-
negociere. Când atât femeile cât şi bărbaţii vor descoperii gustul dulce al unei astfel de
convieţuiri, şansele ca RAZBOIUL SEXELOR SĂ INCETEZE vor creşte substanţial.
Până atunci putem discuta despre influenţele nefaste pe care un astfel de climat
familial, tensionat de luptele încrâncenate mai ales pe arena cuplului conjugal, le au asupra
formării identităţii psihosexuale a copiilor şi adolescenţilor.
Îmi place de tine atunci Nu-mi place de tine atunci Aştept de la tine
când când
- 12 -
Lector Univ. Dr. Elena Anghel
Identitatea psihosexuală
- 13 -
Odată unificată cu principiul masculin, prin intermediul transformării catalizate de tată-
Foc, feminitatea, după o primă integrare iniţiatică, cea paternă, se exprimă şi tinde către o a
doua integrare iniţiatică, cea maternă, participând la actul gestaţiei şi generării.
În planul realităţii cosmice, norul redevine Apă (ploaie sau zăpadă), care se revarsă, se
amestecă sau se topeşte în Pământul-mamă, tinzând la o nouă fuziune iniţiatică, de data aceasta
cu participarea şi autotransformarea Apei-feminin matur prin fuziune cu Pământul-mamă
(potenţial gestant), în scopul asumării noului rol identitar creator - maternitatea
În plan psihologic, relaţia pozitivă, iubitoare şi protectivă sau forma acceptării,
confirmării şi căldurii emoţionale transformatoare a tatălui faţă de fiică (inclusiv relaţia dintre
un bărbat care îşi asumă rolul patern şi o femeie care îşi asumă rolul filial) conduce la
dezvoltarea, transformarea şi unificarea părţilor polare ale Egoului unei femei (masculin-
feminin), maturizând-o şi permiţându-i ulterior să-şi asume maternitatea în raportul egalitar cu
un alt bărbat (un partener, cel iubit) care, la rândul său, îşi asumă şi îşi dezvoltă, în consecinţă,
rolul patern.
E un fel de ştafetă care se transmite de la un rol patern pozitiv la un alt rol patern
potenţial, care se activează sau „pozitivează” de către un alt bărbat, prin intermediul aceleiaşi
femei (fiica ce integrează masculinitatea tatălui şi pe care o identifică sau o transferă în cea a
partenerului, oferindu-i, cel puţin teoretic, acestuia oportunitatea asumării noului rol –
paternitatea).
Relaţia tată-fiică patogenă (de tip incestuos sau de deficit) sau absentă are efecte nefaste
asupra asumării şi integrării feminităţii şi cu atât mai mult a maternităţii. Acestea sunt sever
stopate, blocate, pervertite sau regresate (infantile), ceea ce are un impact defavorabil, inclusiv
la nivel transgeneraţional.
Nivelul de autoîncredere al unei astfel de persoane (ca parteneră de cuplu şi ca femeie,
în general) este scăzut, iar capacităţile ei de afirmare sunt blocate, chiar dacă potenţialul său
intelectual sau energetic este crescut. Timiditatea, conduitele evitante, ostilitatea nemotivată,
dependenţa emoţională versus nonimplicare, lipsa de rezonanţă afectivă şi trăirea
compensatorie în fantasmă, susceptibilitatea şi anxietatea de relaţie pot fi câteva dintre
manifestările cele mai frecvente, simptomatice pentru o feminitate neintegrată .
Lucrurile se complică „la distanţă”, pentru că, în cazul unei feminităţi neintegrate, chiar
dacă se produce modificarea biologică de rol – respectiv maternitatea, aducând pe lume copii –
, din punct de vedere psihologic femeia poate fi inaptă să-şi asume corespunzător, matur şi
hrănitor emoţional rolul matern, ceea ce crează efecte patogene în relaţia sa de parteneriat şi în
cea cu proprii săi copii. Istoria relaţională ulterioară creşte progresiv riscul repetiţiilor
distructive în raporturile părinţi–copii, pentru că neintegrarea feminităţii, ca şi a masculinităţii,
prin intermediul Elementelor-Sursă, originare, este greu de compensat spontan prin intermediul
unui eventual partener de substituţie, reparator sau terapeutic. „Mimarea” unei relaţii paterno-
filiale (ca şi cea de tip fratern, incestuos) în context partenerial erotic nu face decât să agraveze
confuziile şi deficitele de confirmare mutuală, favorizând anumite deconectări sau dependenţe
afective blocante pentru ambii parteneri. (Acestea sunt „capcane” ale parteneriatului erotic).
Există şi un alt tip de perturbare a relaţiei tată-fiică, legat de Excesul de „feminitate” ca
urmare a unei coaliţii profunde, simbiotice între mamă şi fiică, orientată negativ faţă de tată, ca
urmare a frustrării emoţionale şi sexuale a mamei faţă de tată. O relaţie partenerială în care
deficitul de ofertă masculină antrenează o receptivitate neconfirmată, nesaturată, neîmplinită a
femininului, crează premisele unei coaliţii nefireşti între mamă şi copiii săi.
Dacă fiica este mai curând „unificată” cu mamă, ea se contaminează de sentimente de
respingere inconştientă şi ranchiună faţă de tată, identificându-se cu mama şi opunându-i-se
Eului patern cu toată forţa generată de energia unificată a două roluri identitare de tip feminin –
Apa şi Pământul. Ca şi în natură, în acest caz, Focul poate fi „stins” de excesul de Apă, de furia
- 14 -
apei dezlănţuite, aşa cum potopul sau inundaţia sunt generate de acumulări excesive de nori
care slăbesc, evident, contactul cu Soarele, aparent atenuându-i puterea.
Excesul de feminin subminează Eul patern (inclusiv cel masculin), ceea ce în plan
psihologic se reflectă în neintegrarea atributelor ce ţin de acest rol şi accentuarea distructivă ale
celor polare de tip feminin şi matern cu efecte nefaste asupra relaţiei de cuplu.
- 15 -
TRIUNGHIUL FAMILIAL
Tatăl şi fiica
Cuplul tată-fiică
» Tatăl tăcut;
» Tatăl incestuos;
» Tatăl puritan;
» Tatăl tiranic.
Tatăl tăcut:Relaţia cu un tată absent facilitează idealizarea acestuia de către fiica sa şi
determină formarea unei femei care încearcă cu toată fiinţa ei să se facă plăcută, să fie în
centrul atenţiei tuturor. De timpuriu, fetiţa ajunge să creadă că tatăl ei nu-i vorbeşte pentru că
nu este destul de frumoasă sau de inteligentă, sau destul de bună pentru a fi iubită. Ajunge
chiar să se simtă vinovată de tăcerea tatălui şi începe să se submineze: „Nu sunt interesantă.
Nimeni nu mă place. Nimeni nu mă vrea.” Din acest moment tânăra începe să-şi ţeasă destinul
amoros, căci, dacă pe de o parte se subestimează, pe de alta idealizează bărbatul şi umple golul
cu fantasma prinţului din poveste. „Într-o zi prinţul meu va veni” s-ar putea traduce în multe
cazuri: „într-o zi tatăl meu va veni, îmi va vorbi şi în sfârşit voi exista ca femeie.”
Este evident că în această situaţie primele ei relaţii vor avea un final catastrofal,
deoarece nici un bărbat nu va putea înlocui o imagine ideală de bărbat. Sentimentul de a nu fi
valoroasă şi de a nu fi niciodată o femeie dorită o va marca întreaga viaţă, iar şansele ca ea să
aibă o viaţă de cuplu armonioasă sunt aproape inexistente.
Tatăl incestuos:Tatăl incestuos, este cel care determină, de asemenea, mari probleme
în asumarea şi manifestarea rolurilor de sex adolescentelor. Victima abuzurilor sexuale este
afectată grav atât în identitatea ei sexuală cât şi în ceea ce priceşte sentimentul ei de a exista.
Acestor persoane le este foarte greu să rămână în contact cu propria lor vieţuire şi să întreţină
relaţii de intimitate cu cei apropiaţi. Această dificultate de a exista trădează o preţuire de sine
care a fost total distrusă de gestul tatălui său. Când o fiică este victima unui incest, integritatea
ei corporală este extrem de afectată, încât riscul de a se oferi oricărui bărbat este foarte mare.
Studiile dovedesc că majoritatea prostituatelor sunt victime ale incestului. Pentru că nu au fost
respectate, nu izbutesc nici ele însele să se respecte. Adesea îşi urăsc tatăl şi pe toţi bărbaţii
care le sunt clienţi. Poate să devină exhibiţionistă. Pentru a nu-i aparţine tatălui, decide să se
ofere privirii tuturor.
Incestul afectiv este şi el extrem de dăunător pentru construirea identităţii psihosexuale
a fetei. Tatăl parazitează viaţa sexuală a fiicei, fiind incapabil s-o lase să-şi trăiască singură
viaţa proprie. Este cazul copiilor parentificaţi –cei nevoiţi să devină părinţii propriilor părinţi.
Aceşti copii nu se pot separa de părinţi pentru că se simt culpabili dacă i-ar abandona. Relaţiile
pe care le vor avea vor fi cu persoane extrem de dependente, la fel ca şi părinţii lor.
- 16 -
Tatăl puritan:Tatăl puritan se află la antipodul tatălui incestuos. Acest puritanism
exacerbat este motivat de aceeaşi dorinţă incestuoasă. La tatăl incestuos există trecerea la act,
la tatăl puritan se instaurează interdicţia sau nevoia de inhibiţie a actului. În marea majoritate a
cazurilor tatăl nu se atinge de fiica sa adolescentă. Această răceală şi mai ales tăcerea care o
însoţeşte au efecte nefaste asupra fiicei sale. Printr-un astfel de comportament tatăl îi poate
provoca fetei sale adolescentă prima şi cea mai mare suferinţă din iubire. Când ea începe să
devină femeie, când e mândră că în sfârşit seamănă mamei, un bărbat, prin tăcerea lui, îi spune
că atributele ei par a fi periculoase.
Două tipuri de reacţii ale fetei putem înregistra în acest caz: fie îşi pune farmecele în
evidenţă pentru a seduce şi a atrage atenţia, fie, dimpotrivă, încearcă să refuze diferenţa sexuală
purtând veşminte suficient de largi pentru a-şi acoperi rotunjimile şi a-şi ascunde, în felul
acesta, feminitatea.
Aşadar, erosul patern, când se manifestă în mod adecvat este un factor determinant în
evoluţia unei fete. El ajută la dezvoltarea unui animus pozitiv, care susţine încrederea în sine şi
spiritul de iniţiativă. Indiferent că este absent fizic, absent cu gândul, distant, sau de-a dreptul
abuziv, relaţia pe care i-o oferă fiicei sale o răneşte, iar ea va adopta comportamente
reprezentând reacţii la suferinţă, dar care n-o vor vindeca şi nu-i vor oferi posibilitatea să-şi
integreze o identitate psihosexuală aducătoare de satisfacţii personale în viaţa de cuplu.
Tatăl tiran:Tatăl tiranic sau despotic este cel care îşi terorizează fiicele prin rigiditatea
regulilor pe care le impun adolescentelor, din nevoia de a-şi exercita controlul absolut asupra
lor, gândindu-se că în acest fel le pot proteja mai mult. Nu reuşesc însă decât să-i alimenteze
orgoliul de a stăpâni şi de a dispune şi de a sădi în inima fiicelor lor puternice sentimente de
ură şi dorinţă de răzbunare. Adevărate amazoane ele se vor lupta cu stoicism cu toţi bărbaţii din
viaţa lor, ne-reuşind să se împlinească ca femei lângă nici unul dintre ei.
- 17 -
nu a căpătat simţul propriei valori, iar revolta o împiedică să realizeze o relaţie adevărată cu
bărbatul care-i place.
Marginalele, spune autoarea se identifică cu un tată ajuns obiect de ruşine, care s-a
revoltat împotriva societăţii sau a fost respins de aceasta. Fetiţa a fost mişcată de drama tatălui
şi a rămas prinsă în ea. În orice situaţie ea va simţi nevoia să critice şi să-şi afirme diferenţa,
fiind combativă dar niciodată nu va acţiona în consecinţă. Se va refugia în alcoolism, drog,
prostituţie sau sinucidere, fiind extrem de deprimată. Printre ele se numără şi cele agresate
sexual de tată, fete care nu mai reuşesc să-şi capete respectul de sine.
Eternele adolescente suferă, după cum s-a putut observa, de pasivitate, amazoanele
procedează exact invers, fiind hiperactive. O femeie care a trăit teroarea unui tată tiranic va
încerca să reuşească în lume uzând de aceeaşi autoritate despotică, ea le va face celorlalţi ceea
ce tatăl i-a făcut ei, le va impune ceea ce el i-a impus.
Amazoanele devin femei ale datoriei şi ale principiilor. În loc să caute privirea
bărbaţilor, cum fac seducătoarele, ele resping avansurile masculine şi merg uneori până la a
dispreţui toţi bărbaţii din lume. „Amazoana este o femeie care a adoptat caracteristicile
asociate în general temperamentului masculin şi identificate cu puterea masculină. Simultan,
renunţă la capacitatea sa de a stabili relaţii afectuoase, capacitate care, de regulă, a fost asociată
cu feminitatea. În consecinţă, amazoana care preia puterea negându-şi capacitatea de a se lega
afectiv de alte fiinţe, rămâne unidimensională şi devine victima caracteristicilor pe care a vrut
să le acapareze.” – ne spune psihanalista June Singer.
Amazoanele Lindei Shierse-Leonard sunt:
• femeia superstar;
• fata ascultătoare;
• femeia martir;
• regina războinică;
Femeia superstar – femeia care încearcă să reuşească în toate, cu riscul însă de a
pierde orice contact cu emoţiile sale sub povara responsabilităţilor şi a oboselii şi de a cădea în
depresie. Este femeia care de cele mai multe ori a avut un tată care o trata ca pe un băiat şi care
a investit în ea propriile ambiţii. În loc să-i respecte diferenţa sexuală tatăl i-a hotărât o viaţă şi
un destin masculin. Iar această femeie va trăi perpetuu povara temerii de a fi respinsă dacă n
devine „băiatul tatei” .
Fata ascultătoare este femeia datoriei şi a principiilor, cea care a pierdut orice contact
cu spontaneitatea şi originalitatea ei.
Femeia martir este cea care se devotează total soţului şi copiilor, unei cauze sau unei
religii, ca şi când n-ar avea dreptul să se gândească şi la sine; dar toate nevoile refulate găsesc,
pentru a se exprima, căi ocolite: suspine, toane, tăceri – ecouri ale unei suferinţe pentru care
copiii şi cei din jurul ei vor plăti.
Regina războinică este cea care se opune cu forţă şi hotărâre iraţionalităţii tatălui, pe
care-l consideră un degenerat; ea îşi va nega orice tentativă de sensibilitate şi-i va interzice
chiar să şi iubească. Toată viaţa ei este o luptă, receptivitatea însăşi este confundată cu
pasivitatea şi astfel femeia profundă este suprimată.
- 18 -
Mama şi fiica
Mama şi fiul
Cuplul mamă-fiu
Uneori relaţia mamă – fiu poate fii extrem de strânsă mai ales în condiţiile în care
femeia îşi găseşte raţiunea de a trăi în rolul matern, uitându-şi propria feminitate. Maternitatea
poate deveni astfel un loc de investire a nevoilor de recunoaştere şi a dorinţelor reprimate ale
femeii, ba chiar un prilej de revanşă pentru frustrările legate de negarea valorii feminine. O
femeie poate hotărî astăzi să nască pentru a umple un gol, deci dintr-un deficit emoţional, şi nu
din nevoia firească de zămislire a unui copil. Acesta se naşte, iar destinul său este deja
creionat: să umple lacunele afective ale unei femei căreia i-a lipsit tatăl şi căreia îi lipseşte
acum partenerul. Şi dacă se întâmplă ca acest copil să fie băiat, simbolic, încă de la naştere este
împovărat cu o „căsătorie”, fiind forţat să fie de timpuriu bărbat şi soţul propriei mame. Care
sunt implicaţiile psihologice asupra evoluţiei ulterioare a unui astfel de băiat sunt lesne de
ghicit. Fantoma incestului îl va bântui întreaga viaţă iar a trăi alături de o femeie ar fi
echivalentul unui prizonierat din care de multă vreme simte nevoia să scape.
O astfel de situaţie împiedică rezolvarea favorabilă a complexului lui Oedip, rezolvare
ce presupune ca fiul să cedeze tatălui său pretenţia la rolul de soţ, el urmând a se orienta spre
alte femei. Când tatăl nu este prezent pentru a bara fiului calea spre mamă, fiul şi mama rămân
unul prizonierul celuilalt adesea pentru tot restul vieţii. Deci separarea mamă-fiu este absolut
necesară.
Dacă aceasta nu se rezolvă firesc la 4 – 5 ani, complexul lui Oedip se va reactiva la
pubertate. În acest moment, relaţia dintre mamă şi fiu riscă să se transforme într-o luptă pentru
putere. Marea lor iubire devine brusc o închisoare ce împiedică înflorirea individuală a
fiecăruia. Insuficient afirmat, lipsit de modele masculine cu care să se identifice, fiul va încerca
să încalce legea maternă pentru a-şi câştiga propria identitate de bărbat, devenind un
„războinic” veritabil. Dacă mamele reuşesc să înţeleagă că este timpul să-şi regăsească
feminitatea şi să se ocupe mai mult de ele, războiul are şanse să înceteze. Motivat de procesul
de individuaţie, copilul poartă în el dorinţa de separare de mamă pentru a-şi urma evoluţia.
Tatăl uşurează acest proces.
- 19 -
Adolescenţii îşi caută instinctiv tatăl tocmai pentru a se putea separa de mamă, şi pentru
a-şi crea o identitate masculină. Mama trebuie să accepte că fiul nu-i poate fi nici partener, nici
prieten, nici amant. Altfel există riscul ca eul băiatului să fie inflaţionat de complexul
contrasexual, iar identitatea sa psihosexuală să aibă de suferit.
Psihologia analitică susţine că legăturile de tip heterosexual nu pot fi formate sau
eşuează datorită dezvoltării patologice a complexului contrasexual. O astfel de dezvoltare
depinde deci de experienţele existenţiale nefericite pe care copilul le are în relaţionarea cu
părintele de sex opus.
• „Prin intermediul unei intense identificări cu părintele de sex opus, eul este inflaţionat de
arhetipul contrasexual ceea ce duce la eşecul actualizării principiului sexual care
corespunde genului biologic al individului. Acest fapt va conduce fie spre o femeie
dominată de animus, fie spre un bărbat slab, dominat de anima, care vor sfârşi în legături de
tip homosexual.
• Băiatul deprivat de mamă sau fata deprivată de tată suferă de o atrofiere a animei sau
animusului, lipsindu-le astfel organul psihic pentru formarea legăturilor heterosexuale.
• O relaţie prea apropiată de părintele de sex opus, poate conduce, de asemenea la o
dezvoltare hipertrofiată a complexului contrasexual şi la o identificare a eului cu acesta,
mai ales dacă părintele de sex opus a fost absent în perioadele critice ale copilăriei, sau
relaţia cu el a fost neimplicată afectiv. Bărbaţii de acest tip tind să fie capricioşi, cu un
comportament greu previzibil, moale, fără să se afirme. Femeile dominate de animus sunt
agresive, dogmatice, încăpăţânate. Identificarea cu complexul contrasexual poate duce în
aceste cazuri spre transsexualism.” - Mihaela Minulescu
Familiile monoparentale
- 20 -
fenomenului de contagiu emoţional. De asemenea, ele tind să preia şi rolul tatălui, ceea ce se
întâmplă foarte rar în cazul bărbaţilor părinţi singuri.
În aceste familii este foarte evidentă:
1. modificarea regulilor (D. Vasile, 2006) - de exemplu, mamele singure au uneori
tendinţa de a deveni mai autoritare, mai rigide în aplicarea regulilor, încercând să suplinească
lipsa tatălui; taţii, dimpotrivă, au uneori tendinţa de a deveni mai delicaţi, mai afectuoşi, dar şi
mai restrictivi în unele reguli (de exemplu, venirea acasă seara a fetelor);
2. modificarea graniţelor dintre membri şi subsisteme (D. Vasile, 2006) – de
exemplu graniţele dintre părinte şi copilul unic sau copilul cel mare tind să devină difuze,
transformând relaţia lor fie în una de prietenie exagerată, fie în una de parteneriat. „Datorită
acestor caracteristici, mama se aşteaptă de la copil să fie mult mai matur decât este el sau ea,
actualmente. Mama obişnuieşte să-i facă, astfel, confidenţe, să-i mărturisească variatele ei
sentimente, ceea ce îi conferă copilului rolul de confident. Aşa încât, treptat şi subtil, mama îi
atribuie copilului rolul de partener, de suport emoţional substitutiv al părintelui absent. Ca
urmare, copilul este forţat, în cadrul patternurilor interacţionale, să-şi dezvolte maturitatea în
devans, în perioade în care, el sau ea, nu este pregătit(ă) s-o facă.
Presiunile acestui copil, fiind inadecvate nu pot fi satisfăcute decât prin şi pentru mamă,
deşi aceasta nu este conştientă de faptul că nu i le poate acoperi în totalitate. Când unele dintre
aceste mame atribuie copilului rolul tatălui absent, conflictul părinte-copil ajunge până la a
imita conflictele maritale ale mamei cu fostul soţ. Copilul găseşte el însuşi modalităţi de a se
implica în noua situaţie câştigată, dar el se simte presat de asumarea noului rol şi „pedepsit”
pentru că începe să îi placă rolul soţului anterior. (...) Copiii în astfel de situaţii, în mod
frecvent, nu sunt capabili să-şi exprime sentimentele lor conflictuale, tensive sau
resentimentele faţă de plasarea lor în această păziţie de către propriile mame. Mai mult se pot
observa numeroase îmbolnăviri psihosomatice şi comportamente explozive, ca semnal al
numărului mare de griji şi temeri ale acestor copii.” (I. Mitrofan, C. Ciupercă, 1997) Ajunşi la
vârsta adolescenţei aceşti copii vor avea mari probleme în asumarea identităţii de gen-rol.
Astfel, fetele îşi vor respinge mamele, care le-au tracasat ani la rândul şi implicit îşi vor
respinge propria feminitate datorită procesului de identificare.
De asemenea asumarea identităţii psihosexuale poate fi vitregită de absenţa tatălui. Băieţilor le
va fi, de asemenea, dificil să-şi integreze o bună identitate de gen-rol, din lipsa modelului
masculin sau din aderenţa la o critică deseori prezentă la mamele singure: „bărbaţii nu sunt
buni de nimic” sau „eşti ca taică-tu: incapabil, insensibil, iresponsabil”. Toate acestea vor
modela negativ atitudinea ulterioară a adolescentului devenit adult faţă de partener şi, eventual,
faţă de proprii copii. În ceea ce-i priveşte pe taţii singuri, putem spune că adesea aceştia
păstrează o distanţă mai mare faţă de proprii copii decât mamele singure, astfel încât graniţele
dintre părinte şi adult sunt mult mai clar conturate. „Taţii singuri au un rol adecvat în susţinerea
nevoilor emoţionale, fiind recunoscută abilitatea lor de a furniza „hrană emoţională” copiilor
lor. (...) Ei, deseori, abandonează tradiţionalismul în abordarea copiilor, sunt mai puţin directivi
în disciplinare, fiind mai preocupaţi de calitatea factorilor de îngrijire a copiilor, mai interesaţi
de experienţele educaţionale ale acestora şi mult mai protectivi faţă de ei. O preocupare
deosebită o vădesc taţii-singuri pentru fiicele lor, în privinţa dezvoltării lor ca „stăpâne şi
mame” ale casei. Cercetările remarcă o anumită preocupare anxioasă pentru o socializare
adecvată a fetelor şi a dezvoltării lor sexuale. Aceşti taţi sunt şovăielnici în privinţa discutării
chestiunilor sexuale şi îşi exprimă îngrijorarea cu privire la adecvarea modelului social al fiicei
lor” (I. Mitrofan, C. Ciupercă.
3. modificarea întregii structuri familiale (D. Vasile, 2006) – adică subsistemul
adulţilor este redus la un singur adult. De aceea vor exista lacune în modelarea intimităţii
erotico-sexuale, ceea ce va determina dificultăţi în manifestarea intimităţii la copii atunci când
ei se vor implica într-o relaţie de parteneriat şi în viitoarea lor familie.
- 21 -
Pentru copiii din aceste familii se pune următoarea problema: cum se formează
identitatea lor sexuală? Cine reprezintă modelul feminin şi cine cel masculin? Cum vor
introiecta ei modelul mamei şi cel al tatălui? Iată de ce prezenţa ambelor modele, indiferent de
gradul de rudenie, este foarte necesar, chiar dacă vor rămâne încă unele lacune în identitatea
sexuală a copilului şi în abilităţile lui de manifestare a intimităţii.
Familiile reconstituite
Se formează dacă părinţii au mai fost căsătoriţi şi au divorţat sau şi-au pierdut
partenerul. Ei vin cu proprii copii în noua căsătorie, dar pot avea şi copii comuni.
Familiile reconstituite întâmpină o serie de dificultăţi pe care vor trebui să le
depăşească şi care provin din pierderile suferite anterior formării lor. Iată prezentate mai jos
câteva dintre cele mai întâlnite obstacole sau probleme întâlnite de familiile reconstituite ca şi
efectele lor asupra formării identităţii de gen la copii.
Neacceptarea părintelui vitreg de către copil (copii) din simplul fapt că îl percepe ca
"înlocuind-ul" pe cel natural este însoţită adesea de sentimente de respingere, furie, ură,
gelozie. Aceste sentimente sunt însă destul de fireşti pentru copil. Ele se pot diminua în timp.
La această situaţie pot contribui şi atitudinea sau greşelile de comportament ale părinţilor, cum
ar fi devalorizarea părintelui vitreg în faţa copiilor, retragerea dreptului de a educa sau
admonesta copilul, tehnicile educative dure sau pur şi simplu diferite pe care părintele vitreg le
foloseşte etc. În astfel de condiţii implicaţiile nefaste în ceea ce priveşte formarea şi integrarea
unei identităţi de sex-rol vor exista cu siguranţă atât în cazul fetelor cât şi al băieţilor. Fetele
vor pacta fie cu mama, fie cu tatăl natural datorită fenomenului de loialitate familială şi vor
respinge celălalt partener. Vor învăţa că toţii bărbaţii pot fi răi şi nepricepuţi în ale educaţiei,
sau că toate femeile sunt periculoase şi este cazul să te fereşti de ele.
În alte cazuri, copilul poate considera că părintele său natural îi oferă mai puţină atenţie
şi iubire după recăsătorire, mai ales dacă părintele nu explică diferenţa dintre iubirea parentală
şi cea conjugală. Şi în aceste condiţii poate respinge şi sancţiona inconştient în orice tip de
relaţie persoanele de acelaşi sex cu părintele „trădător”. Evident se autosabotează şi pe sine,
dacă întâmplarea face ca părintele cu pricina să fie de acelaşi sex cu el.
Neacceptarea copilului de către părintele vitreg este o altă problemă care crează mari
probleme copiilor în formarea identităţii de gen, indiferent de faptul că părintele este sau nu de
acelaşi sex cu el. Într-adevăr este uneori foarte dificil pentru părintele vitreg să manifeste
afecţiune pentru copilul partenerului, mai ales dacă acesta îl respinge sau chiar se revoltă şi
luptă împotriva sa. De multe ori, părintele este cel care are nevoie să îşi ajusteze
comportamentul astfel încât să poată să facă faţă acestei situaţii.
Respingerea copilului poate afecta stima de sine a acestuia şi în plus poate atrage o
serie de resentimente ale copilului faţă de acesta. Se creează aşadar un cerc vicios din care
copilul înţelege că persoanele de acelaşi sex cu părintele vitreg sunt rele şi deci trebuie evitate.
Conflictele fraterne dintre copiii proprii ai celor doi parteneri şi/sau copiii proveniţi din
căsniciile lor anterioare sunt un alt tip de obstacol cu care se pot confrunta familiile
reconstituite. Copiii din căsătoriile anterioare se pot simţi mai puţin importanţi, mai puţin doriţi
sau iubiţi decât noul copil al cuplului. Sau se pot considera dezavantajaţi sau mai pedepsiţi
atunci când greşesc decât fratele sau sora lor vitregă. Şi în acest caz vor exista urmări nefaste în
formarea şi asumarea identităţii de gen.
- 22 -
Iniţierea erotică
- 23 -
Lector Univ. Dr. Elena Anghel
Mit: Oamenii opuşi se atrag reciproc. Într-un cuplu, diferenţele dintre parteneri îi fac să
se completeze.
Realitate: Pentru o relaţie excelentă e nevoie de valori esenţiale identice.
Când se simt împotmoliţi în relaţia în care se află, blocaţi într-o problemă sau într-un
conflict care nu se lasă rezolvat orice ar face, partenerii de cuplu se confruntă cu un “curent
puternic din trecut”. Criza care aduce o relaţie de cuplu pe punctul dizolvării a fost pusă în
mişcare cu ani mulţi înainte să se cunoască partenerii. Ea îşi are rădăcinile în modelele lor
familiare. Aşadar, atracţia către partenerul/a de cuplu este, de fapt, atracţia dintre modelele
familiare compatibile şi, de asemenea, de valori compatibile. Atracţia dintre cei doi constă într-
o combinaţie complexă de impulsuri: de a vindeca trecutul şi de a rămâne blocat în el, de a
accepta provocarea prezentului şi de a conspira cu partenerul pentru a evita prezentul. Iubirea
pe care un partener o simte pentru celălalt într-un cuplu exprimă deopotrivă cele mai înalte
idealuri şi cele mai profunde răni.
Iubirea înseamnă multe lucruri minunate dar nu reprezintă o soluţie. Când o relaţie de
cuplu se împotmoleşte în tipare distructive cu rădăcini în trecutul îndepărtat, valorile comune
sunt cele care îi împing pe cei doi către un prezent mai fericit. Valorile nu şterg suferinţa din
trecut dar oferă posibilitatea de a lua hotărâri noi mai bune. Cu cât poţi recunoaşte mai deplin
influenţa trecutului tău asupra a ceea ce simţi în prezent, cu atât devii mai liber să acţionezi în
concordanţă cu valorile tale. Când aceste valori sunt împărtăşite şi de partener şi acţionaţi
împreună în virtutea lor, te simţi atras de partener din cele mai bune motive. Il respecţi, îl
admiri, te bucuri de prezenţa lui şi te respecţi pe tine însuţi pentru că îl iubeşti.
Mit: Trebuie să lucrezi asupra relaţiei tale dacă vrei să fie o relaţie bună.
Realitate: Nu relaţiile, ci oamenii au probleme.
- 24 -
Mit: Altruismul şi dăruirea faţă de alţii dau naştere la cele mai bune relaţii.
Realitate: Limitele clare şi graniţele dau naştere la respect reciproc şi relaţii durabile.
Relaţia simbiotică dintre cei doi parteneri face aproape imposibilă impunerea unor
limite sau graniţe clare care să contribuie la păstrarea şi protejarea individualităţii. A nu ştii
cine eşti, a nu ştii ce-ţi doreşti, a nu ştii ce aştepţi din parte celuilalt sunt premize ale unei vieţi
de cuplu furtunoase, nesatisfăcatoare, care nu facilitează propria dezvoltare ciâ este o garanţie
sigură pentru involuţie, “parazitare”. Când fiecare partener îi arată celuilalt care sunt graniţele
sale, îl invită la parteneriat deplin şi la o intimitate mai profundă. “Când ne încălcăm valorile
fzndamentale, ne încălcăm şi graniţele. Dacă ne concentrăm la a trăi potrivit valorilor noastre,
vom putea să vedem foarte clar care ne sunt limitele. De pildă, dacă preţuieşti devotamentul
deplin faţă de misiunea ta în viaţă, acest lucru va impune o limită firească măsurii în care eşti
dispus să devii dădaca, terapeutul sau sclavul sexual al partenerului tău, fiindcă trebuie să te
trezeşti dimineaţa şi să te apuci de treabă. Dacă preţuieşti răspunderea, există o limită pentru
cât de departe vei merge ca să salvezi un partener care se distruge singur. Dacă preţuieşti
comunicarea de calitate, asta înseamnă că nu vei minţi despre ceea ce simţi ca să-i faci pe plac
partenerului tău. ” - Moriie & Arleah Shechtman
Şi în plus, aducând de fiecare dată în relaţie ceva nou, care te bucură, te împlineşte,
menţine treaz interesul partenerului/partenerei pentru tine. Noutatea, dinamismul se află de
data aceasta în interiorul relaţiei, iar riscul ca monotonia – monstrul care distruge totul- să
apară, este aproape inexistent.
Mit: Acceptarea necondiţionată a partenerului constituie temelia unei căsnicii bune sau
unei relaţii de cuplu de durată.
Realitate: Dacă nu ai pretenţii de la partener, nu ţii la el cu adevărat.
“Acceptarea necondiţionată este o reacţie adecvată faţă de cineva care suferă de ruşinea
temporară de a fi bebeluş. Nimeni n-ar supravieţui prunciei dacă iubirea i s-ar acorda pe baza
meritelor. Dar cumva, ne-a intrat în cap că iubirea mamei pentru nou-născutul ei este modelul
ideal pentru toate celelalte feluri de dragoste. Iubirea înseamnă să nu trebuiască niciodată să-ţi
ceri scuze. Iubirea înseamnă să nu trebuiascăn niciodată să-ţi bagi cămaşa în pantaloni. Iubirea
înseamnă să fii acceptat aşa cum eşti. Filozofia asta e foarte bună dacă vrei ca mariajul tău să
se transforme într-o situaţie de ajutor de şomaj afectiv. Asta obţii când dragostea devine ceva
ce se cuvine, când partenerul tău nu trebuie să facă nimic cât de cât agreabil ca să primească
iubirea ta. Puneţi partenerul pe lista celor care primesc ajutor de şomaj afectiv – sau aşteaptăţte
ca partenerul să te pună pe tine pe listă – şi o să vă treziţi că trăiţi într-o mahala relaţională.” -
Moriie & Arleah Shechtman
A-ti provoca partenerul/a prin cerinţe foarte clar formulate înseamnă a te provoca şi pe
tine însăţi/însuţi. Şi aceasta pentru că e de datoria ta să fii consecvent în cerinţe şi să oferi exact
ceea ce pretinzi. Asta vă va ajuta să vă iubiţi şi să va apreciaţi reciproc multă, multă vreme.
Pentru a avea o intimitate autentică este nevoie să stabileşti limite, să trasezi graniţe, să-
ţi provoci partenerul şi să exprimi cerinţe. Orice relaţie de cuplu este o provocare pentru
dezvoltare, pentru evoluţie personală şi familială. Intensitatea afectivă a unui conflict depinde
- 25 -
de locul unde se găsesc rădăcinile sale: în trecut sau în prezent. Conflictele raportate cu
adevărat
la prezent sunt uşor de gestionat în prezent. Cele care nu se lasă rezolvate şi terzesc simţăminte
intense vin din trecut şi din modelele familiale ale celor doi parteneri. Ele ăţi au originea cu
mult înainte ca cei doi parteneri să se fi întâlnit.
Uneori se întâmplă ca într-un conflict, un partener să acţioneze din perspectiva
prezentului, pe când celălalt se zbate în ghearele unui model familiar. Unul încearcă să rezolve
cu calm problema dată, iar celălalt reacţionează complet disproporţionat la ea.
O vizită la un consilier marital poate fi extrem de bine venită în acest caz, dacă cei doi
nu găsesc o rezolvare problemei/lor. Depăşirea cestui moment de criză va apropia şi mai mult
cei doi parteneri.
Mit: E foarte important ca cei doi parteneri să petreacă mult timp împreună.
Realitate: Cele mai bune relaţii se întreţin cu efort puţin şi multă intimitate.
“Când aud expresi “mai multă intimitate”, mulţi oameni (îndeosebi bărbaţi) se gândesc
“mai mult la sex”. În cultura noastră, bărbaţii n-au învăţat nici o altă metodă de a cultiva
intimitatea. Mulţi dintre ei caută contactul sexual mult mai des decât le cere libidoul fiindcă e
singura modalitate în care ştiu să simtă apropierea. Femeile, în ansamblu, nu sunt prea
receptive la aşa ceva. Sexul ca înlocuitor al intimităţii adevărate le pare o înşelătorie.
Femeile sunt mult mai înclinate să pună semnul egal între intimitate şi a vorbi. Pentru
că ele se pricep la a vorbi, există o presupunere larg acceptată (cel puţin de către femei) cum că
sunt mai pricepute la intimitate decât bărbaţii. Multe femei consideră că a avea intimitate
înseamnă a face o “evacuare a minţii”, adică să le povestească partenerilor, într-o singură
şedinţă, tot ce li s-a întâmplat de când au vorbit ultima oară. Bărbaţii, în ansamblu, nu sunt prea
receptivi la aşa ceva. Povestirile ca înlocuitor al intimităţii adevărate îi plictisesc teribil.”
- Moriie & Arleah Shechtman
Terapeuţii de cuplu au constatat că femeile au nevoie de tot atâta consiliere ca şi
bărbaţii cu privire la felul cum ar trebui să vorbească şi că o dată ce învaţă, bărbaţii sunt l fel de
capabili ca şi ele să se achite de partea lor. Ar fi de dorit ca fiecare să exprime cee ce simte cu
privire la
cele petrecute în loc să spună unul altuia ceea ce s-a întâmplat. Secretul relaţiilor cu un grad
mare de intimitate şi un grad mic de efort constă în a învăţa să separi ceea ce este esenţial de
ceea ce nu este, a învăţa să ajungi direct la miezul lucrurilor. Această capacitate decurge din
permanenta conştientizare a propriilor simţăminte. Cu eşti mai apropiat de tine însuţi, cu atât
poţi fi mai apropiat de partener.
- 26 -
Lector Univ. Dr. Elena Anghel
Ce este AT?
- O teorie a personalităţii;
- O teorie a comunicării;
- O psihoterapie centrată pe optimizarea şi dezvoltarea personală;
AT – o teorie a personalităţii
P
A
C
Stările eului sunt sisteme de emoţii, gândire şi de comportament legate de diferite
etape de dezvoltare a unui individ şi chiar ale unui grup, o familie sau o organizaţie.
• Exemple: fereşte-te de străini, să nu ai încredere în nimeni, joacă cum îţi spune şeful.
Subdiviziuni
• Părintele Normativ
• Părintele Întreţinător / Hrănitor
- 27 -
Părintele Normativ
• Părintele normativ: reprezintă judecăţile de valoare şi normele sociale. El spune
copilului ce trebuie să facă. Este determinat de scenarii culturale şi familiale (scări de
valori şi scheme de comportament). El facilitează executarea automată a sarcinilor
repetitive.
Exemple:
• Când intri pe uşă trebuie să spui bună-ziua.
• Trebuie să ajungi la timp când ai o întâlnire.
• Nu ai voie să faci asta.
• Niciodată nu faci ceva ca lumea.
Exemple:
•Dacă aveţi vreo problemă veniţi să mă vedeţi.
•Aşa trebuie să faceţi, aţi înţeles?
•Bravo!
•Te pot ajuta cu ceva?
•Nu te nelinişti!
- 28 -
Starea eului: Copilul
Subdiviziuni
- Copilul Spontan sau Copilul Liber;
- Copilul Adaptat Supus vs. Copilul Rebel;
- Copilul Creator sau Micul Profesor;
•În aspectul său pozitiv este chiar centrul fiinţei umane. Exprimarea emoţională onestă,
perceperea nevoilor şi satisfacerea lor sunt acţiuni productive care îi permit persoanei să
evolueze.
•In aspectul negativ, generează prin acţiunile sale spontane consecinţe personale şi sociale
neplăcute, la limită punând în pericol propria viaţă sau a altora.
Exemple:
» Vreau asta.
» Dă-mi asta!
» Vrei să ne jucăm?
» Vreau să încerc şi eu.
» Mi-e bine.
» Nu mai vreau.
Copilul Adaptat
Se exprimă ori de câte ori acţionăm pentru a câştiga „persoane cu greutate” reale
sau imaginare în anturajul nostru sau în scopul de a le face să reacţioneze în felul dorit.
Copilul Adaptat
- 29 -
Copilul adaptat supus: vorbim despre el atunci când obiectivul este de a trăi în
armonie cu aceste persoane, de a le obţine aprobarea, sau de a fi supus lor.
Exemple:
• Da, sigur, facem cum vrei tu! (ce-mi vine să-ţi spun câteva vorbe de duh...)
• Da, domnule director! (aoleu, n-am înţeles nimic, ce o să mă fac?)
• Poate fi victima, cea care nu are încredere în ea, sau primeşte permanent lovituri
ale soartei.
Copilul adaptat rebel: vorbim despre el dacă persoana acţionează contra
directivelor parentale, în scopul de a obţine atenţia în detrimentul afecţiuni sau reacţionează la
un părinte abuziv.
• Exemplu:
Nu mă duceţi pe mine de nas! O să mă adresez şefului ierarhic.
AT – o teorie a comunicării
Tipuri de tranzacţii
TRANZACŢII SIMPLE
- 30 -
Ex: “Cât este ceasul?” (A)
“Este 10 si 10 minute.” (A)
2. Tranzacţii încrucişate
Se realizează atunci când starea eului căreia îi este transmis mesajul diferă de cea
care oferă răspunsul, sau, altfel spus, când individul căruia i-a fost solicitată o stare a eului nu
răspunde pornind de la acea stare a eului şi furnizează interlocutorului lui un răspuns
neaşteptat.
Ex:
(A) – (A): Unde erai ieri, când am avut nevoie de ajutorul tău?
R: (C) – (P): N-ai terminat de pus întrebări, doar sunt liber!
Exemple:
1.I1: Nu ştiu dacă termin, mai e atâta de făcut . (A) - Nu mă ajuţi? (C -P)
Nu vii la sedinţă mâine? (A ) – Mă laşi singur in fata şefului? ( C –P)
2.I2: “Cred ca această variantă este peste posibilităţile dumneavoastră” (A) – Poate că ar trebui
să-ţi ofer ceva mai ieftin (P - C),
“Mi-ar placea să-mi mai adăugaţi câteva dotări” (A) – Ei, drept cine mă iei? (C-P)
- 31 -
Regulile Comunicării
• Atâta timp cât tranzacţiile sunt complementare, comunicarea se menţine;
• Când tranzacţiile se încrucişează, comunicarea este fie întreruptă, fie ruptă;
• Rezultatul tranzacţiilor duble este determinat mai degrabă la nivel psihologic decât la
nivel social.
Steve & Shaaron Biddulph, (1999) prezintă patru modalităţi excelente în care doi
parteneri de cuplu pot interacţiona cu diferite părţi ale Eului lor pentru a obţine o comunicare
bună:
» Afecţiunea;
» Aprecierea reciprocă;
» Cooperarea;
» Apropierea.
Toţi avem nevoie, din când în când, de cineva de care să depindem, care să aibă
grijă de noi şi să ne dăruiască afecţiune. Nimic nu se compară cu a şti că celălalt doreşte ca tu
să fii
fericit(ă). Cuplurile recente fac asta frecvent: cei doi îşi spun cuvinte dulci, se ating fizic, sunt
atenţi unul la celălalt – toate acestea făcând parte din ritualul de curtare. Când ne îndrăgostim,
asemenea gesturi sunt uşor de oferit şi sunt preţuite de partener.”
- 32 -
Cooperarea: Adult → Adult
O mare parte din viaţa de zi cu zi e compusă pur şi simplu din chestiuni practice.
Mersul cu maşina sau cu autobuzul, împărţirea banilor, cumpărăturile, şcoala copiilor, bona,
treburile casei, cine va face asta şi când. Cei doi terapeuţi recomandă o foarte mare atenţie la
detalii şi centrarea pe soluţii rezonabile care să permită rezolvarea tuturor situaţiilor cu care se
pot confrunta doi parteneri de cuplu.
» Capcana salvării
» Competiţia
» Cuplul înstrăinat
- 33 -
Scenariul de viaţă
Caracteristici:
1.Scenariul este un plan de viaţă;
2.Scenariul este orientat către o plată finală – adulţii îşi joacă scenariul şi aleg inconştient acele
comportamente care să-i apropie de scena pe care ei înşişi au proiectat-o în copilărie şi care
reprezintă recompensa sau pedeapsa finală pentru întreaga lor viaţă;
3.Scenariul este expresia unei decizii – sunt intemeiate pe trăiri
Emoţionale – si reprezinta cea mai bună strategie adaptativă pentru
copil;
4.Scenariul este întărit de părinţi;
5.Scenariul este stocat sub planul conştiinţei;
6.Realitatea este astfel interpretată încât să justifice scenariul.
Scenariul învingător
Poziţii de viaţă
Conform lui Eric Berne, distingem patru poziţii de viaţă principale, adică patru
moduri de a vedea relaţiile cu sine însuşi şi cu ceilalţi. Frank Ernst a propus reprezentarea
acestora sub forma unui tabel pătrat, denumit „OK-ul Corral”
EU SUNT OK
TU NU EŞTI OK TU EŞTI OK
Mă devalorizez şi îl Mă devalorizez şi îl
devalorizez şi pe celălalt. supravalorizez pe celălalt.
EU NU SUNT OK
- 34 -
Stiluri de relaţionare în cuplu
1. EU SUNT OK, TU EŞTI OK, este soluţia cea mai constructivă. În această poziţie
persoana este conştientă de propriile ei calităţi, are încredere în forţele proprii şi nu evită
asumarea responsabilităţilor cerute de relaţia de cuplu. „Hai să vedem împreună ce se poate
face!”, „Să căutăm cea mai bună soluţie!”
2. EU NU SUNT OK, TU EŞTI OK, este situaţia persoanei care stă în umbra partenerului
de cuplu, complăcându-se în această ipostază. Se supune partenerului şi depinde de el.
Afecţiunea nu este gratuită. Ea cultivă de asemenea sentimentul neputinţei sale, alegând de
fiecare dată poziţia de victimă. Persoana se simte deprimată, demnă de dispreţ, inferioară,
vinovată şi aşteaptă mereu ca salvarea să vină de la ceilalţi. Are de asemenea o nevoie
puternică de a fi remarcată, solicitând partenerul până la epuizare, nesuportând să fie singură.
„Este din vina mea!”, „Gata, o întind de aici!” „Eşti mai bun decât mine!”
3. EU SUNT OK, TU NU EŞTI OK, presupune manifestarea unor sentimente de dispreţ sau
milă faţă de partener: „E numai din vina ta!”, „Eu am întotdeauna dreptate!”, „Dispari!”,
„Tacă-ţi gura!” Persoana se identifică cu ceea ce este grandios şi extrem de valoros. Caută
permanent originalitatea şi perfecţiunea, fiind foarte sensibilă şi intolerantă la orice tip de
critică. Trebuie să fie mereu în situaţia de a fi lăudată şi apreciată. În schimb, îi devalorizează
pe ceilalţi şi nu are încredere în ei
4. EU NU SUNT OK, TU NU EŞTI OK, este soluţia resemnării. Această persoană este
mereu în poziţia de spectator al propriei vieţi. Nu face niciodată nimic pentru ea şi în plus nu-i
crede nici pe ceilalţi în stare să facă ceva pentru ea. „E din vina noastră.” „Nu valorăm nimic.”
„Nu ne rămâne nimic de făcut.” Depresia şi disperarea sunt sentimente pe care le încearcă
frecvent o astfel de persoană.
Concluzii:
Majoritatea oamenilor nu sunt fixaţi într-o singură poziţie, ci au o poziţie
dominantă pe care o pot folosi în funcţie de anumite situaţii, de persoanele implicate sau de
gradul de urgenţă. Este evident însă faptul că poziţia de viaţă „Eu sunt OK, tu eşti OK” este
benefică pentru o viaţă echilibrată.
Triunghiul dramatic
- 35 -
Ansamblul acestor trei roluri, jucat către o persoană (prin stările eului personale) sau de către
mai mulţi indivizi pe o scenă de teatru, constituie triunghiul dramatic. Cuplurile prinse în acest
triunghi sunt cupluri disfuncţionale, supuse unui risc mare de a se destrăma în timp.
Persecutorul Salvatorul
Victima
(Rebelă sau Supusă - +)
“Soluţia” jocurilor
Modalităţi de a ieşi din triunghiul dramatic:
Activarea unor stări ale eului: Adultul sau Copilul Liber sau altfel spus în trecerea
în poziţia de viaţă + + (Eu sunt Ok, Tu eşti OK).
- 36 -
Lector Univ. Dr. Elena Anghel
Se poate pune capăt acestei tendinţe prin scoaterea în evidenţă, înţelegerea şi celebrarea
contrastelor dintre cele două sexe. Înţelegerea aprofundată a diferenţelor ajută la eliminarea
multora dintre frustrările întâmpinate în relaţiile cu sexul opus. Neînţelegerile pot fi spulberate
rapid sau prevenite. Speranţele nerealizabile sunt corectate uşor. Perceperea acestor diferenţe
aduce după sine o mai mare toleranţă şi acceptare a partenerului de sex opus pe tărâmul
relaţiilor de cuplu.
Presupunem în mod greşit, când partenerii noştri ne iubesc, că ei vor reacţiona şi se vor
comporta într-un anume fel – felul în care reacţionăm şi ne comportăm şi noi când iubim pe
cineva. Această atitudine ne determină să fim dezamăgiţi şi ne împiedică să acordăm suficient
timp pentru a discuta cu afecţiune despre diferenţele dintre noi.
Bărbaţii sunt foarte mândrii de ei atunci când reuşesc să-şi rezolve lucrurile ei înşişi.
Autonomia este un simbol al eficienţei, puterii şi competiţiei. A oferi unui bărbat sfaturi pe
care nu le-a cerut înseamnă să presupui că el nu ştie ceea ce are de făcut sau că nu se poate
descurca singur. Un bărbat înţelept va solicita cu adevărat ajutorul atunci când îşi dă seama că
are nevoie de el şi se va adresa pentru aceasta unei persoane pe care el o consideră competentă
şi pe care o respectă.
În virtutea celor enunţate, un bărbat va oferi instinctiv soluţii unei femei care vorbeşte
despre necazurile/problemele sale. El vrea să o facă să se simtă mai bine, rezolvându-i
problemele şi dovedindu-şi în felul acesta dragostea. Ea ar avea nevoie doar să fie ascultată. A
vorbi despre porblemele proprii nu constituie o invitaţie de a oferi soluţii.
- 37 -
Aşadar:
Atunci când caută rezolvarea unei probleme, bărbatul devine din ce în ce mai distant,
uituc, inert şi preocupat. În aceste momente el este incapabil să acorde unei femei atenţia și
sentimentele pe care aceasta le merită şi de care beneficiază de obicei. De îndată ce va găsi o
soluţie la problema lui va fi din nou disponibil pentru persoanele semnificative din jurul său.
Într-o astfel de situaţie, de retragere a bărbatului “în vizuina lui”, o femeie neavizată se
va simţi ignorată şi-şi va cere dreptul la atenţie şi afecţiune pe un ton supărat/iritat. Nu va
obţine insă ceea ce-şi doreşte, bărbatul fiind incapabil să ofere, într-o manieră autentică aşa
ceva.
Când o femeie este încordată ea simte nevoia de a vorbi despre sentimentele ei şi despre
toate problemele posibile în legătură cu aceasta. Ea nu se concentrează asupra rezolvării uneia
dintre probleme, ci caută mai degrabă să se descarce pentru a se simţi mai bine. Treptat,
încordarea ei dispare. De cele mai multe ori, bărbatul presupune că femeia îi vorbeşte despre
necazurile ei deoarece ea îl consideră responsabil de ele. Cu cât sunt mai multe probleme, cu
atât bărbatul se simte mai acuzat. Evident că o astfel de analiză a situaţiei va fi generatoare de
conflicte. Bărbatul ar trebui să înveţe să tacă şi să o asculte pur şi simplu.
Când bărbatul înţelege că nevoia unei femei de a vorbi nu este datorată vreunei
deficienţe de-a lui (incapacitatea de a-i găsi o soluţie pe placul ei) şi o lasă să se exprime
poate constata că femeia nu mai insistă asupra problemelor ei şi devine foarte constructivă.
Conştient de acesta el poate să asculte fără a se mai simţi obligat să-i rezolve problemele.
3. Bărbaţii se simt motivaţi şi mobilizaţi atunci când se simt necesari, femeile se simt
motivate şi mobilizate atunci când se simt apreciate.
Când bărbatul nu se simte necesar în cadrul unei relaţii, el devine treptat pasiv şi apatic,
cu fiecare zi ce trece are mai puţin de oferit. În schimb când i se oferă încredere să facă tot ce
poate şi i se apreciază eforturile, se mobilizează şi are mai multe de oferit. Când este
îndrăgostit oferă tot ceea ce poate bucurându-se de câştigurile partenerei, care se simte în felul
acesta respectată, protejată şi apreciată. El simte împlinirile partenerei ca şi cum ar fi ale sale.
- 38 -
Poate îndura uşor orice greutăţi pentru a o face fericită, deoarece fericirea ei îl face şi pe cel
fericit. Îi este mai uşor să lupte. Este dinamizat, având o motivaţie mai înaltă.
Puţini bărbaţi sunt conştienţi de importanţa pe care o are pentru o femeie faptul de a se
simţi susţinută de cineva care ţine la ea. Femeile sunt fericite când cred că nevoile lor vor fi
bine întâmpinate. Când o femeie este supărată, copleşită, dezorientată, epuizată sau disperată,
are nevoie să simtă că nu este singură. Vrea să se simtă iubită şi preţuită.
Aşadar, bărbaţii trebuie să-şi înfrângă reţinerea de a oferi afecţiune, în timp ce femeile
trebuie să-şi depăşească reţinerea de a o primi.
• Observaţia;
• Sentimentul;
• Nevoile;
• Cererea.
Observaţia înseamnă aşadar să spunem pur şi simplu ce fac oamenii, ce ne place sau nu ne
place.
2. Sentimentul: este componenta care exprimă trăirile pe care le avem ca urmare a implicării
noastre în tot felul de situaţii.
Aşadar în această etapă a CNV formulăm felul în care ne simţim când observăm situaţia în
care ne aflăm: suntem jigniţi, speriaţi, bucuroşi, amuzaţi, iritaţi?
3. Identificarea nevoilor: noastre şi ale celorlalţi este cea de-a treia componentă a procesului
de CNV.
- 39 -
Este etapa în care identificăm şi verbalizăm nevoile personale legate de stările afective pe care
le-am identificat.
4. Cererea: este etapa în care exprimăm într-o manieră foarte concretă ceea ce ne dorim, ceea
ce aşteptăm de la noi sau de la Ceilalţi pentru a ne îmbogăţi viaţa, a ne-o face mai frumoasă
Exemplu: Sunt în faţa ta, mă simt extrem de prost pentru că am vărsat cafeaua pe cămaşa ta cea
nouă, am nevoie să fac ceva pentru a-mi repara greşeala, îţi propun să intrăm în primul
magazin pentru a-ţi cumpăra o cămaşă nouă.
Procesul CNV
Când un bărbat iubeşte o femeie, are nevoie periodic să se îndepărteze de ea, înainte de
a se apropia din nou.
În tot acest răstimp o femeie se poate simţi respinsă, abandonată şi poate penaliza în
orice moment bărbatul de lângă ea. Având viziunea felului cum sunt afectate femeile de ciclul
intimităţii sale, un bărbat poate recunoaşte cât de important este să asculte cu devotament când
îi vorbeşte o femeie. El înţelege şi respectă nevoia ei de a fi asigurată că este interesat de ea şi
că o iubeşte. Atunci când nu este cuprins de nevoia de a se îndepărta, un bărbat înţelept îşi
găseşte timp să-şi întrebe partenera ce a mai făcut, cum se simte astăzi etc. El ajunge să-şi
înţeleagă propriul ciclu şi o va asigura, la retragere, că va veni. Ar putea spune: “Am nevoie de
un timp ca să mă gândesc la ceea ce mi-ai spus şi apoi vom sta din nou de vorbă”
Bărbatul presupune că schimbările bruşte de dispoziție ale femeii sunt datorate exclusiv
purtării lui. Dacă ea este fericită consideră că meritul îi aparţine, dar se simte răspunzător şi
când ea este nefericită şi atunci poate fi extrem de frustrat dacă nu ştie cum să îndrepte
lucrurile. Tot ceea ce poate face el este să o asculte şi să-i accepte sentimentele nu tocmai bune
şi să-şi spună “aşa sunt femeile”.
- 40 -
Aşadar,
Pe tărâmul relaţiilor de cuplu bărbaţii îşi pot disputa dreptul de a fi liberi, iar femeile
cel de a fi supărate. Bărbaţii vor spaţiu, în timp ce femeile vor înţelegere.
- 41 -
Lector Univ. Dr. Elena Anghel
Nouă terenuri...
Etape în desfăşurarea unei relaţii intime
- Gail Parent
Din punct de vedere al modului în care trupele pot fi folosite, terenul poate fi
clasificat în teren de dispersiune, teren de frontieră, teren cheie, teren de comunicaţii, teren de
convergenţă, teren serios, teren dificil, teren încercuit şi teren al morţii.
2. “Terenul de frontieră”
Atunci când un bărbat şi o femeie încep o relaţie nouă, explorându-şi reciproc lumea
interioară, înseamnă că intră pe “terenul de frontieră”. Fiecare dintre ei doreşte să prezinte
celuilalt indicatoarele de circulaţie din teritoriul propriu: să vadă unde locuiesc fiecare, ce
anume îi pasionează, să meargă în locuri cunoscute despre care cred că o să-i placă celuilalt, să
prezinte prietenilor noul partener/noua parteneră, să afle părerea lor despre el/ea.
Atenţie!
- 42 -
3. “Terenul de comunicaţii”
O relaţie trebuie începută într-un loc public. Primul contact fizic între o femeie şi un
bărbat ar trebui să aibă loc pe un teren de comunicaţii: în parc ţinându-se de mână, la o piesă de
teatru, etc.
Este important pentru o femeie să se vadă cu un bărbat în public până când va şti că el o
respectă suficient de mult în condiţiile în care ajung să fie singuri.
“Atunci când un stat se învecinează cu alte trei state, teritoriul său este un teren de
convergenţă. Cel ce îl va lua în stăpânire primul va obţine sprijinul a “Tot ce este sub Cer”.”
-Sun Tzu
Un bărbat în viaţa căruia există mai multe femei este înconjurat. Pentru a-l câştiga, o
femeie trebuie să-şi imagineze o strategie care să o ajute să se insinueze în cât mai multe
intersecţii cu putinţă ale vieţii lui. Uneori un bărbat va avea o femeie cu care face dragoste, una
cu care poate vorbi cu adevărat, una care nu-i face prea multe probleme şi una care îi este
profesoară.
Femeia care reuşeşte să întruchipeze toate aceste roluri concomitent va câştiga bărbatul
de lângă ea.
5. “Terenul cheie”
O relaţie se găseşte pe un teren cheie atunci când femeia şi bărbatul se apropie unul de
celălalt şi se cunosc cu adevărat. Este terenul pe care ies la iveală nu numai calităţile reale ale
fiecăruia ci şi o serie de vulnerabilităţi sau defecte.
Există uneori situaţii în care un bărbat poate rămâne de-a dreptul paralizat pe un teren-
cheie, ne dorind ca femeia de lângă el să ştie ceva despre el sau ca el să descopere ceva despre
această femeie. Există toate şansele ca el să înainteze pe acest tărâm doar dacă va fi speriat la
gândul că va putea pierde. Bărbatul iubit nu trebuie însă ameninţat. Simpla îndepărtare de el,
petrecerea timpului liber mai mult cu prietenii decât cu el, sau acordarea unei atenţii mai mari
unor nevoi personale pot determina la bărbat sentimentul că femeia îi lipseşte. În aceste
condiţii, dacă bărbatul iubeşte femeia, s-ar putea să devină din ce în ce mai preocupat de a o
descoperi, de a şi-o readuce aproape.
- 43 -
6. “Terenul serios”
Atunci când şi bărbatul şi femeia intră într-o relaţie serioasă care este mai profundă
decât toate cele de dinaintea sa, înseamnă că ei se află pe un teren serios. Ei nu se mai
întâlnesc absolut întâmplător ci exclusiv. Ei s-au legat deja unul de celălalt, au o viaţă
împlinătoare din punctul de vedere al valorilor, al comunicării, al sexualităţii. Nici unul dintre
ei nu mai are timp pentru altcineva.
Este perioada în care cei doi se pot cunoaşte în profunzime şi se pot lega şi mai mult
unul de celălalt, astfel încât relaţia să treacă de la “fierbinte şi serioasă” la “fierbinte şi cu
viitor”
Un lucru destul de greu în această perioadă pe care ar fi de dorit să-l facă o femeie este
acela de a lăsa bărbatul de lângă ea să-i preia o serie din responsabilităţi.
Un alt lucru important pe care tot femeia ar trebui să îl facă este acela de a aduce la
cunoştinţa bărbatului faptul că se simte bine alături de el. Multe femei se plâng de lucrurile noi
pe care le văd şi uită să le pună în balanţă cu lucrurile bune pe care le-au văzut deja. Prea multe
văicăreli şi vociferări îl vor face pe bărbat să creadă că vă face nefericită şi atunci el va pleca.
7. Dragostea poate fi dificilă – atunci când cei doi înfruntă o serie de obstacole şi probleme
neaşteptate şi relaţia este ameninţată ei se află pe “terenul dificil”
Nici o relaţie nu vine de-a gata şi lipsită de probleme. Aşa cum există momente de
tandreţe, amintiri foarte dragi, o istorie comună, într-o relaţie sunt la fel de previzibile
perioadele de tristeţe, secretele compromiţătoare, ghinioanele, accidentele, izbucnirile de
supărare şi frustrare.
Terenul dificil îi pune pe cei doi în faţa unor provocări şi este un test de caracter,
rezistenţă şi largheţe sufletească. Poate fi trecut şi atunci pune încă o treaptă în construirea unei
relaţii de durată sau poate să nu fie trecut şi atunci evident că cei doi se vor separa.
8. Când o relaţie suferă din cauza unor evenimente din afara ei, înseamnă că ea se găseşte pe
un “teren încercuit”. Astfel de evenimente pot fi: un copil dintr-o căsătorie anterioară care
este pe cale să repete clasa, o mamă bolnavă, un accident de maşină, etc
Atunci când relaţia celor doi se află pe un asemenea teren, fiecare dintre ei trece prin
momente dificile, relaţia se tensionează şi ar fi de dorit să încerce să realizeze o strategie
comună de ieşire dintr-o astfel de situaţie pentru a se putea Îndrepta către un teren mai sigur.
Există şi situaţii când unul dintre parteneri se află mereu pe acest teren încercuit.
Alegerea de a sta sau nu cu o astfel de persoana aparține fiecăruia.
- 44 -
9. Dragostea poate supravieţui numai dacă cei doi parteneri sunt dispuşi să lupte pentru ea.
“Aveţi două alternative: luptaţi sau fugiţi! S-ar putea să fugiţi dintr-o relaţie abuzivă, sau
luptaţi pentru supravieţuirea unei relaţii dacă ea are suficient de multe aspecte bune. Acestea
sunt condiţiile pe care le veţi întâlni pe “tărâmul morţii”.” –Gail Parent
- 45 -
Lector Univ. Dr. Elena Anghel
Elemente de psihosexologie
Iubirea este sentimentul puternic de afecțiune, atracție și unire a celor doi parteneri
care formează cuplul. Actualmente iubirea este principala motiva ție pentru transformarea
cuplurilor erotice în cupluri conjugale (căsătorie).
E.Wheat (1980, apud I. Mitrofan, 1997, p. 177) descrie cinci forme de manifestare a iubirii:
1. Epithumia - se referă la dorința fizică put ernică, reciproc exprimată prin dragoste
sexuală plină de satisfac
ție. Satisfacția sexuală este un indicator sigur al sănătății căsniciei,
chiar dacă, după Wheat, relațiile sexuale nu sunt aspectul cel mai important al căsătoriei.
2. Eros - este forma de dragoste ce implică cel mai mult romantismul. Eros presupune
mai ales ideea de contopire, unificare, fuziune cu ființa iubită, dar și dorința de a o poseda total
(fizic, mental, spiritual). De aici - romantismul. Este o iubire pasională și sentimentală ș i
reprezintă cel mai adesea punctul de plecare în căsătorie.
4. Fileo - este genul de iubire care prețuiește pe cel iubit manifestând -se cu gingășie,
dar așteptând întotdeauna un răspuns. Se traduce prin prietenie, reciprocitate. Fileo creează
prieteni, în strânsă apropiere. Eișiî mărturisesc și împărtășesc gânduri, planuri, sentimente,
atitudini, visuri, probleme intime, pe care nu le-ar putea încredința altcuiva.
5. Agape - este dragostea completă, lipsită de egoism, care are capacitatea de a se oferi
continuu, fără a aștepta nimic în schimb. Ea prețuiește și slujește necondiționat, spre deosebire
de Fileo care presupune reciprocitate. Este modelul iubirii Christice, dincolo dețiiemo și
sentimente pasionale, fiind profund infuzată spiritual, rod al unei op țiuni conștiente, al unei
alegeri libere. Este definităși ca o dragoste a acțiunii, presupunând ajutorare, a face bine, a
avea compasiune pentru celălalt, fiind mai curând o atitudine și un comportament motivat
spiritual, și aproape deloc emoție.
Dincolo de aceste modalități, putem diferenția între o dragoste sau IUBIRE IMATURĂ și una
MATURĂ.
- 46 -
Iubirea imatură se caracterizează printr-o intenistate mare, printr-un amestec de dependențe și
deci de aștepări ca partenerul s ă satisfacă mult din nevoile personale; este de fapt dragostea
fuzională. Astfel, dragostea imatură este specifică adolescenților și tinerilor.
Multe relații de cuplu trec de la dragostea imatură la cea matură. Altele se destramă în această
tranziție din cauza incapacității unuia sau ambilor parteneri de a iubi matur. Trecerea nu se face
ușor, ci dimpotrivă cu conflicte, suferințe adaptări.
Erich Fromm considera că iubirea este o artă, un mod de a trăi în artă” și milita pentru
învățarea acestei arte așa cum se procedează în oricare artă (muzică pirctură etc.). Ceea ce ajută
însă la transformarea iubirii imature în iubire matură, după Fromm sunt:
• Disciplina – adică angajarea responsabilă a timpului și eu-lui personal;
• Concentrarea – asupra partenerului, pentru a-l putea cunoaște și înțelege;
• Răbdarea – e nevoie de exercițiu, în timp și treptat, pentru a învăța să iubești;
• Sensibilitatea – legată mult de conștientizarea propriilor erori, fluctuații de sentime nte
și auto-control;
• Depășirea narcisismului – ieșirea din propriul eu, din propriile plăceri, din egocentrism
și egoism și a manifesta modestie și disponibilitate în relație.
Toți cei care au ajuns la dragostea matură afirmă că satisfacția maritală este mult mai crescută,
că intimitatea și satisfacția sexuală sunt incomparabil mai plăcute și pline de satisfacții decât în
timpul îndrăgostirii sau la tinerețe.
Intimitatea
D. Bagarozzi (2001) oferă o defini ție a intimității din Random House Dictionary of the
Rnglish Language: o „relație personală apropiată, familară și de regulă afectuoasă sau de
dragoste cu o altă persoană care presupune o cunoaștere detaliată sau o înțelegere profundă a
celeilalte persoane, precum și o exprimare activă a gândurilor și sentimentelor”.
Intimitatea este o nevoie umană de bază, ce derivă din nevoia fundamentală de supravie
țuire,
de atașament. Acest lucru poate fi observat cu relativă ușurință la persoanele care au fost
private în perioada imediat după na
ștere de un atașament bun față de mamă și care devenite
- 47 -
adulte, au dificultă
ți de dezvoltare a intimității (Ainsworth, Blehar, Waters, Wall, 1978,
Bowlby, 1969, 1973, 1988, Horner, 1984).
- 48 -
narcisică. De asemenea dragostea erotică trebuie să ajungă la maturitate pentru a facilita
intimitatea sexuală.
• mesajele mincinoase - partenerii pot minţi fie ca să se apere de eventualele refuzuri sau
conflicte, fie pot avea tulburări de caracter. În ambele cazuri însă minciunile erodează
sentimentele de încredere şi iubire dintre cei doi;
• mesajele confuze - când mesajele sunt neclare, putând avea mai multe înţelesuri. De
exemplu, dacă soţul îi spune soţiei sale într-o zi „În sfârşit mi-au dat o primă
consistentă. Acum ne permitem să ne facem de cap” – în acest caz, soţia nu va şti cu
exactitate dacă el se referă la mult-visata călătorie de la sfârşitul săptămânii despre care
au tot vorbit sau la a-şi cumpăra frigiderul de care au nevoie;
• mesajele paradoxale – sunt cele care exprimă două idei opuse în acelaşi timp. De
exemplu, un soţ dominator şi agresiv care îi cere soţiei să îşi exprime mai clar şi mai
des opiniile proprii sau o soţie care plânge în urma unei certe cu soţul îi spune acestuia
să nu ţină cont de plânsul ei;
• mesajele agresive – sunt cele care jignesc, ridiculizează, critică;
- 49 -
• mesajele incongruente.
Sexualitatea în cuplu
4. Orgasmul – faza în care excita ția ajunge la punctul culminant, crescând până la
elberarea totală. La bărbat, indicatorul este ejacularea, respira
ția greoaie. La femeie, apara
contracțiile musculare scurte, repirație puternică și senzația de extaz.
- 50 -
Disfuncţii sexuale
- 51 -
• deterioararea imaginii de sine;
• neacordarea de timp suficient preludiului (alinturilor, complementării partenerului,
mângâierilor și atingerilor înainte de actul sexual)
Sunt rezultatul informa țiilor p recare despre sex pe care oamenii le primesc și le
răspândesc ulterior fără a le verifica validitatea informației. Acestea se înrădăcinează în mințile
oamenilor și declanșează o serie de frici, dificultăți și blocaje în planul vieții sexuale în loc să
contribuie la o viață sexuală bogată și plăcută.
Un exercițiu specific pentru cei care suferă de im potență în urma unor cauze
psihologice este concentrarea simțurilor, tehnică ce cuprinde trei stadii. Ea se bazează pe
contactul intim și căldura emoțională, punând un accent mai mic pe raportul sexual și unul mai
mare pe construirea relației.
- 52 -
• Primul stadiu implică mângâiere; cuplul se concentrează pe oferirea de plăceri fără
atingerea zonelor genitale.
• În cea de a doua fază se pot atinge organele genitale
și zonele erogene, dar raportul
sexual va fi evitat.
• În a treia fază are loc actul sexual.
Ambii parteneri trebuie să se bucure de fiecare nivel al intimită
ții înainte să li se
permită trecerea la următorul stadiu.
Ejacularea precoce este cea mai întâlnită problemă sexualăși afectează aproximativ
40% dintre bărba ți. Pri ntre aceștia se întâlnec cu o frecvență mai mare cei tineri și
neexperimentați care asociază actul sexual cu o anumită anxietate. Dintre cauzele de ordin
psihologic ale acestei afecțiuni amintim: stresul, problemele de acasa, frica de eșec, lipsa de
experiență sexuală a partenerei, frigiditatea sau indiferența, faptul că partenera are probleme
ginecologice, depresia
De obicei, bărbatul care suferă de ejaculare precoce nu insistă foarte mult asupra
preludiului, fapt care lasă partenerei sale un sentiment de excitare parțială care la rândul său
determină un act sexual dureros deoarece vaginul ei nu a fost lubrifiat adecvat. Astfel de
experiențe menținute pe o perioadă mai mare de timp pot determina evitarea relațiilor de
intimitate. Cu cât perioada dintre două contacte sexuale e mai mare cu atâtșansele ca bărbatul
să aibă o ejaculare precoce sunt mai mari. Ca urmare a unor astfel de cercuri vicioase create pe
tărâmul intimității sexuale a relației de cuplu, se pot naște o serie de tensiuni care nu sunt în
favoarea unui partenriat împlinător.
Ejacularea târzie are loc atunci când bărbatul continuă să aibă erecție pentru o vreme,
iar ejacularea are loc doar târziu. Asemenea cazuri sunt rare, însă este un fapt cunoscut că
bărbaților mai în vârstă le ia mai mult până să aibă un orgasm. Unele antidepresive, unele
pastile pentru reducerea tensiunii arteriale sau pentru tratamentul persoanelor cu diabet pot
afecta ejacularea. La acestea se pot adăuga și cauze psihologice precum teama față de
penetrarea vaginală sau frica de a ejacula și de a da naștere copiilor.
Anorexia sexuală sau lipsa dorin ței de a se angaja într -un raport sexual se
regăsește atât la bărbați cât și la femei. Cei afectați se plâng de anxietate, frică sau dezgust la
gândul oricărui tip de relație sexuală
- 53 -
Anorgasmia este definită ca incapacitatea unei persoane de a avea orgsam sau climax
în timpul actului sexual. Ea poate să apară atât la bărbat și
câtla femeie. Un orgasm poate
transforma sexul în ceva plăcut sau, dimpotrivă, acesta poate fi văzut ca o obliga
ție și să fie
dezagreabil
Anorgasmia masculină apare atât în relațiile heterosexuale cât și cele homosexuale. Ejacularea
este identificată de obicei cu orgasmul, deși există și ejaculări neplăcute pentru care nu există
nici o explicație medicală. Se presupune că principalu l motiv ar fi că senzația de ejaculare nu
este percepută decreier și, chiar dacă un asemenea mesaj ajunge la creier, acesta nu -l traduce
neapărat ca fiind echivalent cu plăcerea.
Anorgasmia feminină este una din cele mai comune disfuncții sexuale existen te și o problemă
care afectează aproape 75% dintre femeile cu viață sexuală activă, ducând la frustrare, depresie
și chiar teamă de sex. Cauzele psihologice au un rol important în producerea și menținerea
anorgasmiei. Printre acestea enumerăm:
• Anxietatea de a avea orgasm, nu doar pentru propria plăcere a femeii, șici pentru că
acest lucru l-ar face pe partener să se simtă împlinit și satisfăcut;
• Stima de sine scăzută;
• Propria interpretare a moralei;
• Trecutul sexual;
• Preferințele sexuale sau refuzul placerii
- 54 -
• sentimentul de obligație de a avea raport sexual; de aici, respingerea partenerului,
însoțită uneori de culpabilizarea acestuia;
• neplăcere, insuficientă atracție erotică;
• teama de o sarcină nedorită;
• istorii de abuz sexual.
Remedii:
• Prevenția: Dezvoltarea personală a tinerilor în vederea integrării unei identități de sex -
rol corespunzătoare sexului biologic, pregătirea pentru viața de cuplu și viața de familie
Consilierea și terapia de cuplu fac parte din acele tipuri de intervenții cu scop de
asistare psihologică a cuplurilor aflate în impas, care îmbină o anumită orientare teoretică, cu
un set de metodeși tehnici specifice de intervenție. Diferența dintre ele, deși nu toți autorii
consideră acest lucru, constă în formularea scopului, durata, efectele lor.
Consilierea are un scop mai limitat la o singură problemă cu care se confruntă cuplul,
cum ar fi relațiile cu familiile de origine ale partenerilor sau comunicarea e moțiilor negative
durează mai puțin iar efectele, de cele mai multe ori sunt limitate la problema pentru care s -a
cerut ajutor și la ce este legat de ea
Deși multă lume consideră altfel, nici consilierea și nici terapia de cuplu nu presupun ca
cei doi parteneri să rămână împreună sau, dimpotrivă, să se despartă. Scopul este de cele mai
multe ori clarificarea relației, a resurselor și barajelor relaționale, și va continua atâta vreme cât
cei doi parteneri doresc acest lucru.
Unul din scopurile consilierii și terapiei maritale este modelarea stilurilor nepotrivite de
comunicare și relaționare dintre cei doi parteneri și obținerea unor stiluri noi și eficiente. Acest
lucru se obține prin clarificarea și înțelegerea de către cei doi a propriului comportament.
Inevitabil, când intrăm într-o relație intimă, ne sunt puse la încercare vechile modalități de
comportament pe care le foloseam zi de zi. Acum însă, ele nu ne mai sunt de folos, deoarece
ele erau eficiente doar pentru noi și eventual pentru familia din care provenim. Când doi
oameni trăiesc împreună, se îmbină de fapt două tipuri de concep ții despre viața de cuplu fapt
care de cele mai multe ori dă na ștere la tensiuni și conflicte, fiecare crezând că modul său de
- 55 -
acțiune este cel potrivit. Astfel, consilierul are rolul de ghid și în același timp de oglindă neutră
a ceea ce se întâmplă între parteneri și a concepției lor.
- 56 -