Proiect de certificare

A CALIFICĂRII PROFESIONALE
ASISTENT MEDICAL GENERALIST
(NIVEL 5)

1
 Proiect de certificare
A CALIFICĂRII PROFESIONALE
ASISTENT MEDICAL GENERALIST
(NIVEL 5)

Tema
Îngrijirea pacientului cu sida

CUPRINS
Argument..................................................................................................................................................................4
CAPITOLUL I Anatomia şi fiziologia sângelui...............................................................................................…..5

Proprietăţile sângelui………………………………………………………………………………………………5

2
Imunitatea naturală………………………………………………………………………………………………...7
Imunitatea artificială……………………………………………………………………………………………….8
Funcţiile sângelui…………………………………………………………………………………………………..8
componenetele sângelui……………………………………………………………………………………………9

CAPITOLUL II Generalităţi ale bolii Sida……………………………………………………………………….14

Definiţie…………………………………………………………………………………………………………..14
Etiologie…………………………………………………………………………………………………………..14
Factori favorizanţi………………………………………………………………………………………………...15
Anatomie patologică……………………………………………………………………………………………...16
Fiziopatogenie…………………………………………………………………………………………………….17
Mod de transmitere la copii……………………………………………………………………………………….17
Simptomatologie………………………………………………………………………………………………….17
Examene paraclinice………………………………………………………………………………………………19
Diagnostic diferenţial……………………………………………………………………………………………..20
Treatament………………………………………………………………………………………………………...21
Evoluţie…………………………………………………………………………………………………………...22
Complicaţii………………………………………………………………………………………………………..23
Prognostic………………………………………………………………………………………………………...24

CAPITOLUL III - EDUCAȚIE PENTRU SĂNĂTATE. PROFILAXIE ȘI PREVENȚIE.................................26

PROFILAXIA INFECŢIEI HIV.......................................................................................................................26

Prevenirea transmiterii materno-fetale...........................................................................................................26

Prevenirea transmiterii HIV prin sânge şi derivate de sânge.........................................................................26

Prevenirea transmiterii sexuale HIV.............................................................................................................26

Prevenirea infecţiei nasocomiale....................................................................................................................27

Vaccinarea anti-HIV.......................................................................................................................................27

Vaccinările uzuale şi SIDA............................................................................................................................27

Particularităţile îngrijirilor paliative la persoanele cu HIV /SIDA ………………………………………….27

CAPITOLUL IV Rolul asistenţei medicale în îngrijirea pacienţilor cu sida……………………………………..29

Tipuri de îngrijiri paliative………………………………………………………………………………………..32

CAPITOLUL V - FIȘE TEHNICE......................................................................................................................35

Recoltarea sângelui cu trusa vacutainer.............................................................................................................35

Măsurarea şi notarea temperaturii......................................................................................................................36

Injecţia intramusculară…………………………………………………………………………………………37

CAPITOLU VI – STUDIU DE CAZ....................................................................................................................40

Cazul I................................................................................................................................................................40

Cazul II...............................................................................................................................................................43

Cazul III.............................................................................................................................................................45

Concluzii................................................................................................................................................................48

Bibliografie............................................................................................................................................................49

ARGUMENT

3
 Din cauza afecţiunilor, pacientul devine străin în fiinţa sa, în sinele său aflându-se ceva potrivnic lui, nu se mai regăseşte în lume
ca om întreg, având conștiința infirmității sale, de aceea asistentul medical are obligaţia de a elimina orice sentiment de înstrăinare, de
a reda încrederea în forţele proprii, înainte de a iniția un plan de îngrijire. În condiţiile vieţii moderne, ale actualei evoluţii
dermatografice, cu formarea de mari aglomerări urbane prin migrarea forţei de muncă, ale modificărilor comportamentului moral,
social, ale insuficientei educaţii sanitare, în special al celei cu privire la educaţia sexuală, s-a observant alarmanta progresie a unora
dintre bolile venerice, adăugându-se grupului de boală cu transmitere sexuală, una din cele mai grave afecţiuni care a ameninţat
vreodată specia umană, respectiv Sindromul de Imunodeficienţă Dobândită. Infecţia HIV şi evoluţia ei până la SIDA au dobândit o
importanţă mondială prin aspectele medicale pe care le antrenează numărul din ce în ce mai mare al pacientilor diagnosticaţi cu HIV.
Infecţia HIV/SIDA este în mod real o pandemie, cu cazuri raportate pe fiecare continent. În SUA studiile arată că raportarea
subestimează serios incidenta reală, datorită mecanismelor incomplete de raportare disponibile şi a lipsei facilităţilor de diagnostic şi
urmărire a cazurilor.În ţara noastră, primele cazuri de SIDA au apărut în 1985. După datele oficiale din octombrie 1995, numărul de
îmbolnăviri era de 3457, din care 2750 erau copii.Trebuie conştientizat faptul că SIDA este o boală care schimbă complet cursul vietii
persoanelor pe care le afectează. O bună informare despre bolile cutransmitere sexual şi mai ales despre SIDA, despre metodele de a-i
apăra pe copiisi adolescenţi şi de a-i învăţa pe ei să se apere împotriva acestora este sarcina cadrului medical, cadrului didactic şi al
părinţilor.Abordând această temă, atât profesorii cât şi părinţii, pot avea un rol important ineducatia pentru sănătate a adolescenţilor şi
a copiilor, ei reprezentând o autoritate pentru aceştia , uneori chiar nişte prieteni, iar informaţiile pe care le oferă au omare
credibilitate.Din stagiile practice efectuate cel mai profund m-a impresionat stagiul în care am aprofundat boala SIDA.Am
interacţionat cu pacienţii ce sufereau de această gravă afecţiune.Suferinţele fizice şi trăirile lor sufleteşti m-au impresionat
profund.Gândul că aceşti oameni trăiesc toată viața cu aceasta afecțiune este dureros. Am ales această temă în speranţa de a înţelege
mai bine această afecţiune, tratamentul şi modalităţile prin care le pot uşura suferinţa.
Motivaţia alegerii acestei teme este prezenţa SIDEI la persoanele tinere, active social şi profesional care nu au acces curent la
informaţii privind limitarea extinderii acestei boli sau folosesc tratamente inadecvate.Comunicarea oricărei fiinţe poate fi ameninţată la
un moment dat de aspectul inestetic, o suferinţă apărută instantaneu care necesită ajutorul medicului şi al asistenţei medicale, care vor
acţiona cu promptitudine şi deosebită competenţă.Consider că ajutând un bolnav, făcând tot ce este posibil şi uman pentru el,
folosindu-ţi toate cunoştiinţele şi priceperea pe care le deţii simţi cea mai mare satisfacţie sufletească.
Lucrarea are ca scop educarea şi sfătuirea persoanelor expuse riscului de îmbolnăvire şi mai ales a persoanelor adolescente şi
tinere. Trebuie evidențiat faptul că această boală nu se vindecă spontan, ci din contră apar complicaţii; sfătuim pacienţii să se prezinte
la medic ori de câte ori apar complicaţii specifice acestei boli.
Punerea diagnosticului şi prescrierea tratamentului intră în atribuţiile medicului, dar participarea asistentului la îngrijirea individuală a
bolnavului este extrem de importantă. Colaborarea cu medicul trebuie să fie deplină, asistenta medicală aplică tratamentul şi urmăreşte
reacţiile secundare ale terapiei locale şi generale.

Sursă:web:htpps://xbmate-info.wikispaces.com

CAPITOLUL I

ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA SÂNGELUI

4
 Sângele este un lichid vital existent în corpul oamenilor precum şi în cel al animalelor, care hrăneşte toate organele şi ţesuturile
corpului şi elimina substanțele nefolositoare sau reziduale din organism,de aici şi denumirea de "răul vieţii". Sângele împreuna cu
limfa şi lichidul interstițial formează mediul intern al organismului.El se caracterizează prin culoarea roşie,mirosul său specific prin
gustul sau sărat,printr-o slabă reacţie (Ph) alcalina, 727s1813h este vâscos şi iriga toate organele şi țesuturile.

Fig1.1 Sursă:web:htpps://xbmate-info.wikispaces.com

PROPRIETĂŢILE SÂNGELUI

Greutatea specifică(densitatea) a sângelui este la femei de 1057 iar la bărbaţi de 1061. Densitatea separată a masei globulare este
de 1097,iar a plasmei de 1027.La nou-născut valorile sunt ceva mai crescute decât la adult.Componentele sângelui cu importanța cea
mai mare în determinarea valorii densităţii sunt elementele figurate, eritrocitele în special, proteinele plasmatice şi apa.Variațiile
fiziologice determinate de sex şi vârsta (densitate mai mai mare la nou născut şi la bărbat)se datoresc deci unui număr mai mare de
globule roşii.Creşteri ale densităţii peste valorile normale se întâlnesc fiziologic la altitudine,în efort(datorită splenocontracţiei),
deshidratări prin transpirație ,iar patologic, în diaree, voma, poliglobulii primare sau secundare şi şoc. Scăderi fiziologice ale densităţii
sângelui se semnalizează la gravide, după ingerări masive de lichide, iar patologice în anemii în hemoragii.
Viscozitatea (în raport cu apa)variază în mod normal între 3,5 şi 5,4.Viscozitatea determina scurgerea laminară(în straturi)a sângelui
prin vase,creşterea vâscozităţii peste anumite valori este un factor de îngreunare a circulației.Variațiile greutăţii specifice și a
vâscozităţi sunt determinate de variația numărului de elemente figurate.Factorii care determină viscozitatea sângelui
sunt:hematocritul(dependent de elemente figurate)şi proteine plasmatice (în primul rând fibrinogenul şi imunoglobulinele Ig G şi Ig
M).Viscozitatea sângelui variază în funcție de o serie de parametrii fizici :

- temperatura ; viscozitatea variază invers proporţional cu temperatura ; ca urmare viscozitatea sângelui în teritoriul cutanat expus la
rece este mai mare decât în vasele profunde ; simpla scufundare a braţului în apă la 4 grade Celsius crește valorile viscozităţii regionale
de trei ori ; creșterea temperaturii, dimpotrivă, determina scăderea viscozităţii sângelui ;

- viteza de curgere a sângelui - în condițiile vitezelor mari eritrocitele se dispun în lungul axului central al sensului de curgere şi
forța de frecare internă este minimală.Odată cu scăderea vitezei,tendința eritrocitelor de a ocupa axul curentului diminua,iar curgerea
elementelor figurante în ' suspensie' permite numeroase coliziuni intercelulare care cresc frecarea internă deci,vaîcozitatea ;

- diametrul vascular - îscozitatea relativă a sângelui scade proporțional cu raza în vasele cu calibru mai mic de 300 ; scăderi ale
viscozităţii determina scăderi ale presiunii arteriale. În utilizarea de substituenți artificiali ai plasmei pentru refacerea volemiei și a
presiunii arteriale, asigurarea unei viscozităţi normale a substituienților perfuzați este o condiție obligatorie.

Volumul sanguin(volemia) cantitatea de sânge din organism reprezintă 7% din greutatea corpului. Aceasta înseamnă circa 5 litri
de sânge pentru un individ de 70 Kg. Volemia variază în condiții fiziologice, în funcție de sex (este mai mare la bărbaţi), vârsta (scade
cu înaintarea în vârstă) , mediul geografic (este mai mare la locuitorii podişurilor înalte). Volumul normal de sânge din corp se
numește normovolemie și organismul sănătos are mecanisme specifice pentru menținerea ei. În unele stări patologice volumul total al
sângelui se schimba : scade (hipovolemie) ca în cazuri de hemoragie , în diferite forme de anemii, în mixedem etc ; sau crește
(hipervolemie) ca în hipertiroidism, leucemie etc. În repaus o parte din masa sangvina a corpului stagnează în teritorii venoase și
capilarele din ficat, splina și țesutul subcutanat . Acesta este volumul sangvin stagnant sau de rezervă, în cantitate de 2 litri. Restul de 3
litri îl reprezintă volumul circulant. Raportul dintre volumul circulant și volumul stagnant nu este fix, ci variază în funcție de condițiile
de existența. În cursul efortului fizic sau termoreglator are loc mobilizarea sângelui de rezervă, crescând volumul circulant. Menţinerea
volumului saqnvin în limite constante, în ciuda ingerări unor cantităţi variabile de lichide, presupune existența unor mecanisme de
reglare. Reglarea se face diferit pentru volumul plasmatic și pentru cel globular.

Reglarea volumului plasmatic. În reglarea volumului plasmatic intervin mecanisme reflexe și umorale, care influențiaza atât
procesele de filtrare și reabsorbție capilara, cât și cele de excreție renală.

-mecanisme reflexe ; receptorii de volum(voloreceptorii) care iniţiază astfel de reflexe sunt situați, în parte, în atriu stâng. Distensia
atriului de către volumul sangvin mărit , determina stimularea receptorilor și o reducere reflexă a secreției de ADH din hipotalamus, cu
eliminarea excesivă a apei prin rinichi și restabilirea volumului plasmatic. Volumul sangvin mărit determina o anumită creștere a
debitului cardiac și presiunii arteriale. Presiunea arterială mai ridicată excita baroreceprtorii și provoacă un răspuns reflex similar cu
cel inițiat de stimularea voloreceptorilor. Reflexele declanșate de voloreceptori , de obicei , readuc volumul sangvin la normal într-o

5
oră. Voloreceptorii însa se adaptează complet la 1-3 zile de la instalarea modificări de volum și nu mai transmit semnale corectoare. De
aici reiese că receptorii pentru volum au importanța în restabilirea volumului sangvin în primele ore sau zile.

-mecanismele umorale. Păstrarea între limitele fiziologice a volumului plasmatic se face și prin intervenția hormonilor ADH,
aldosteron, factorului natriuretic atrial ,precum și a proteinelor plasmatice.

Reglarea volumului globular. Volumul globular crește sau se reduce în funcție de gradul de oxigenare a țesuturilor. Hipoxia
(scăderea aportului de oxigen la nivelul țesuturilor) determina creșterea volumului globular. Scăderea volumului globular are loc când
nevoile în oxigen ale țesuturilor diminua , cum se întâmpla în hipotiroidism. Ori de câte ori volumul globular scade , are loc o creștere
a volumului plasmatic, care reface volumul sangvin.

Reacția sângelui - condiţii fiziologice pH plasmatic fiind între 7,35-7,40. Constantă de cea mai mare importanţă pentru activitatea
unor sisteme enzimatice reacţia sanguină este menţinută în limite normale prin mecanisme complexe fizicochimice şi fiziologice.

Culoarea roşie a sângelui se datorează hemoglobinei din eritrocite. Culorea sângelui poate varia în condiții fiziologice sau
patologice. Sângele recoltat din artere (sânge arterial) este de culoare roșu deschis(datorită oxihemoglobinei) iar sângele recoltat din
vene (sânge venos) are culoare roșu închis (datorită hemoglobinei reduse)

Presiunea osmotică - în orice soluție , apare o presiune statică suplimentară ce poate fi pusă în evidența separând , printr-o
membrană semipermeabilă , solventul de soluția respectivă. Membrana semipermeabilă permite trecerea solventului prin membrana
spre compartimentul ocupat de soluția respectivă. Presiunea osmotică are rol important în schimburile de substanțe dintre capilare şi
țesuturi. Măsurarea presiunii osmotice se face cu osmometrul: un vas de sticlă prevăzut la o extremitate cu un tub capilar iar la cealaltă
extremitate cu o membrană semipermeabilă ce permite trecerea apei și împiedica trecerea sarurilor. În osmometru se introduce plasmă,
iar aparatul se scufunda în apă distilată. Apa este atrasă în osmometru și urcă pe tubul capilar proporțional cu presiunea osmotică.
Presiunea osmotică reprezintă presiunea ce poate opri expansiunea lichidului, fiind egală în plasmă cu 6,7 atmosfere, adică cu
5300mm/Hg. Presiunea osmotică a sângelui măsoară 300 miliosmoli pe litru. Două soluții cu aceeași presiune osmotică sunt
izoosmotice. O soluție ce are presiunea osmotică mai mare decât o soluție cu care se compara, este considerată hiperosmotica, iar când
are o presiune osmotică mai mică, hipoosmotica. Toate compartimentele lichidiene ale organismului au aceeași presine osmotica. O
soluție izotonică are presiunea osmotică egală cu a lichedelor organismului. Când presiunea osmotică depăşeşte pe cea a lichidelor
organismului se socotește drept hipertonica. Soluția hipotonică, se caracterizează printr-o presiune osmotică inferioară lichidelor
organismelor. Celule organismului sunt adevărate osmometre datorită faptului că membrana lor este semipermeabila. Când presiunea
osmotică crește sunt stimulați osmoreceptorii din hipotalamulul anterior și se declanşează secreția de ADH care reține apa și
restabilește presiunea.

Presiunea coloidosmotica - este atribuita prezenței în sânge a substanțelor macromoleculare (proteine) . Proteinele plasmatice
contribuie la presiunea osmotică abia cu 25mm/Hg. Valoarea scăzută a presiunii coloidosmotice se explică prin dimensiunile foarte
mari ale proteinelor (greutatea moleculară a unor fracţiuni este peste 1milion) și numărul redus de particole. Presiunea coloidosmotica
joaca rol important în procesul de schimb capilar. În zona ansei arteriale a capilarului, presiunea hidrostatică împinge apa cu
substanțele micromoleculare în interstițiu cu 35mm/Hg iar presiunea coloidosmotica de numai 25mm/Hg tinde să reţină apa și
substanțele micromoleculare în vase. Presiunea hidrostatică fiind predominantă, apa și micromoleculele trec în interstiții, proces numit
''transudare''. În capilarul venos presiunea coloidosmotica rămâne de 25mmHg, pe când presiunea hidrostatică scade la 15mm/Hg, ceea
ce face ca apa din lichidul interstițial să fie resorbita în capilare (edemele apar când proteinemia scade sub 5,5g%).

Proprietăţile de apărare ale sângelui

Imunitatea

Prin componentele sale, sângele îndeplineşte un rol foarte important și în apărarea organismului contra microorganismelor
producătoare de boli. Datorită acțiunii sângelui , organismul are o rezistența care împiedică îmbolnăvirea. Această stare de rezistența a
organismului fața de acțiunea de infecție a microorganismelor patogene se numește imunitate, iar ramura biologiei care studiază
imunitatea se numește imunologie. Un microorganism patogen (bacterie ,virus) produce toxine care au acțiune nocivă asupra
organismului. Pentru a împiedica această acțiune nocivă, și, în consecința, îmbolnăvirea ,organismul trebuie să acţioneze atât asupra
microorganismului, cât și asupra toxinelor produse de el. La această acțiune a organismului contribuie leucocitele şi anticorpii.
Substanța eliberată de microorganism exercita o acţiune de atracție asupra fagocitelor ; acestea părăsesc vasele sanguine și se apropie
de punctul de intrare a microorganismului. Mișcarea fagocitelor către microorganism constituie un chemotactism pozitiv. Apoi
fagocitele ingera și digeră microorganismul. Dacă fagocitele reușesc să distrugă microorganismele intrate în corp, îmbolnăvirea nu se
produce. Sunt însa cazuri în care numărul microorganismelor invadatoare fiind mare, acestea reușesc să omoare multe leucocite ;
leucocitele moarte formează puroiul care este , în cele din urmă, îndepărtat tot prin acţiunea fagocitelor. Dacă fagocitele nu vor reuși să
distrugă microorganismele invadatoare, se va declanșa boala.

6
 Pătrunzând în corpul omenesc, microorganismele se comporta ca antigene.În general, se numesc antigene acele corpuri care,
intrând în organism, îl fac să producă substanțe numite anticorpi, care intra în reacție cu antigenele care le-au determinat, sau cu unele
derivate ale acestora. Anticorpii sunt subsanțe proteice care apar în plasma numai în prezența unui antigen și au acțiune specifică, adică
acţionează numai asupra antigenului care le-a provocat apariția. Ei se formează în sistemul reticulohistiocitar și în țesutul limfatic. La
baza compoziției chimice a anticorpilor stau globulinele plasmatice. După cum acţionează , anticorpii se grupează:

- aglutinine care împiedica răspândirea în tot corpul a microorganismelor ;

- lizine, care distrug microorganismele;

- precipitine, care precipita substanțele proteice străine;

- antitoxine, care neutralizează toxinele produse de microorganisme;

- opsonine, care sensibilizează microorganismele fața de acțiunea fagocitelor.

Fagocitele și anticorpii joacă rolul principal în asigurarea imunităţii. Acțiunea lor nu se desfăşoară izolat : anticorpii pregătesc
stimulează, într-o mare măsură, acțiunea fagocitelor, prin sensibilizarea și slăbirea microorganismului, făcând, în felul acesta, ca el să
fie mult mai ușor distrus de fagocite. Între fagocite și anticorpi exista deosebiri care privesc felul cum își desfăşoară acțiunea.
Fagocitele pot încorpora orice particulă străină care a pătruns în corp sau chiar particule care au pătruns în corp (fragment de celule) ;
ele au o acțiune nespecifică , pe când acțiunea anticorpilor este strict specifică, cum s- a arătat mai sus. Pe lângă fagocite și anticorpi,
intervin în asigurarea imunităţii numeroase alte dispozitive, dintre care merita să amintim, dispozitivele de barieră, cum sunt
tegumentul cu anexele lui și diferite mucoase. Acestea au un rol foarte important în împiedicarea intrării microorganismelor, dacă sunt
intacte; fiecare leziune a lor reprezintă o poartă de intrare a microorganismelor în corp. Şi unele organe interne aparțin dispozitivelor
de barieră ; așa este ficatul, cu rol foarte important în apărarea organismului. Toate aceste dispozitive de apărare funcţionează
coordonat și se găsesc sub controlul sistemului nervos central și în special al scoarței cerebrale. Imunitatea poate prezenta aspecte
foarte variate, în general ea putând fi naturală sau artificială

IMUNITATEA NATURALĂ -este nereceptivitatea oganismului fața de anumite boli , fără nici un fel de intervenție artificială.
Ea se poate prezenta sub două forme: imunitate naturală înnăscută și imunitatea naturală dobândită.

Imunitatea naturală înnăscuta se manifesta chiar din momentul nașterii. La nou-născut , în primele săptămâni de viaţa , imunitatea
este realizată prin acțiunea anticorpilor care s- au format în corpul mamei și au trecut, prin placenta , în sângele fătului. Mai târziu se
declanşează mecanismul propriu de formare a anticorpilor. Imunitatea naturală înnăscuta se manifestă foarte diferit la organisme
diferite ; de aceea receptivitatea fața de un anumit microorganism patogen este și ea diferită, după indivizi. Așa se explică de ce unii
oameni se îmbolnăvesc de o anumită boală , iar alții nu.

Imunitatea naturală dobândita este imunitatea pe care organismul nu o are în momentul nașterii, dar o capăta după ce a suferit o
infectare naturală cu un anumit microorganism patogen, adică , după ce a suferit de o anumită boală infecțioasa, organismul devine
imun , nereceptiv pentru microorganismul care a produs această boală. În acest caz, în timpul infecţiei , sub acțiunea
microorganismului patogen , se declanşează mecanismele de apărare care previn o nouă infecție. Imunitatea naturală dobândita sau
imunitatea prin îmbolnăvire nu se manifesta pentru toate bolile infecțioase, iar durata ei este variabilă, depinzând de caracterele
individuale și de natura bolii. Sunt cazuri când, pentru aceeași boală infecţioasă , imunitatea dobândită , se manifestă la unii indivizi (la
care boala nu recidivează pentru toate bolile infecţioase, iar durata ei este variabilă, depinzând de caracterele individuale și de natura
bolii. Sunt cazuri când, pentru aceeaşi boală infecțioasa , imunitatea dobândită , se manifestă la unii indivizi (la care boala nu
recidivează) și nu se manifestă la alți indivizi (la care boala recidivează , chiar de mai multe ori) ; tot astfel unele boli infecțioase, cum
este scarlatina, dau imunitate dobândită, pe când altele, cum este gripa, nu dau imunitate dobândită și de aceea recidivează.

IMUNITATEA ARTIFICIALA- este imunitatea care se realizează în mod artificial ,adică prin tratament medical.După
mecanismul prin care se realizează ea poate fi: imunitate activa și imunitate pasivă.

Imunitatea activa este imunitatea în care organismul îşi produce singur mijloacele specifice de apărare , anticorpii, sub influența unui
preparat introdus în mod artificial. Introducerea acestui preparat în corp se numește vaccinare sau imunizare activa. Preparatele folosite
în acest scop pot fi: vaccinul și anatoxina.

Vaccinul este un preparat format dintr-o cultură de microorganisme patogene, care introdus în corp funționeaza ca antigen și provoacă
formarea anticorpilor specifici. Microorganismele pot fi omorâte sau slăbite. Prin omorârea sau slăbirea, microorganismele și-au
pierdut virulența, adică puterea de a produce toxină, și deci nu pot provoca starea de boală, dar îşi păstrează proprietăţile antigenice și
stimulează organismul la formarea anticorpilor. Omorârea sau atenuarea microorganismelor se poate face prin acțiunea unor agenți
fizici (căldura, radiații ultraviolete) chimici(formol,alcool) său biologic (bilă,ţesut nervos numită și toxoid este o toxină care și-a
pierdut toxicitatea, dar și-a păstrat proprietatea de antigen; ea se prepară prin supunerea toxinelor la acțiunea unei substanțe chimice.
Vaccinul și anatoxina funcţionează ca antigene și stimulează organismul în producerea anticorpilor, dar în același timp, sunt stimulate

7
și celelalte mecanisme care contribuie la asigurarea rezistenței organismului împotriva agenților patogeni. Vaccinarea este un mijloc de
prevenire a îmbolnăvirii organismlui și dau acestuia o imunitate de durată (în unele cazuri de câţiva ani)

Imunitatea pasivă este imunitatea care se obține prin introducerea în corp a anticorpilor specifici gata formatați ; în acest caz
organismul nu folosește mijloacele specifice proprii, este pasiv. Pentru obținerea acestei forme de imunitate se folosește serul imun.
Dacă în corpul omului au pătruns sau au fost introduse microorganisme patogene, în plasma apar anticorpi specifici. Serul care conţine
anticorpi se numește ser imun și poate fi folosit pentru vindecarea unei boli prin obținerea imunităţii pasive. Serul imun se poate obține
din sângele oamenilor care au fost bolnavi de boli contagioase sau din sângele unor mamifere (cal,iepure) care au fost infectate
special ; serurile obținute din sângele omului se numesc seruri omologe, iar cele obținute din sângele mamiferelor se numesc seruri
eterologe. După acțiunea pe care o au, serurile pot fi : seruri antitoxice, care acţionează asupra toxinelor, sau seruri antimicrobiene,
care acţionează asupra microorganismelor ; exista seruri cu acțiune mixtă. Folosirea serurilor se face cu foarte mare atenție, întrucât
,în unele cazuri , prin introducerea serului se pot produce stări grave, cunoscute sub numele de reacțiile serului, care pot provoca chiar
moartea. Imunitatea pasivă, care se obține cu ajutorul serului imun este, în general de scurtă durată. Ea variază , după natura serului
folosit, între 15 şi 40 zile. Seroterapia se folosește mai mult cu scop curativ decât preventiv. Imunitatea are o importanța covârşitoare
pentru menținerea sănătăţii organismului.

FUNCŢIILE SÂNGELUI

Transportul de gaze - sângele are rolul de a transporta gazele împlicate în procesul respirației. De la nivelul plămânilor sângele se
încarcă cu oxigen (O2), pe care îl transportă prin vasele de sânge la organe și țesuturi. Aici are loc schimbul de gaze între ţesuturi și
sânge, oxigenul fiind transferat către țesuturi, iar dioxidul de carbon (CO2), rezultat din procesele de ardere, trece în sânge, urmând a fi
transportat la plămâni, unde va avea loc un nou schimb de gaze.
Transportul de nutrienţi, apa și produşii de catabolism - această funcție a sângelui este de o importanța majoră, îndeplinind doua
necesitați ale organismelor vii: nutriția și excreția. De la nivelul zonei de absorție a tractului digestiv, sângele se încarcă cu nutrienți
(ex: proteine, lipide, glucide, vitamine, minerale etc.) și apa, pe care îi transporta cu ajutorul sistemului circulator, la organe și țesuturi.
Odată ajunși aici, nutrienții și apă sunt transferați țesuturilor, iar produșii reziduali rezultați din degradarea acestora, trec din țesuturi în
sânge, prin intermediul căruia sunt transportați la rinichi, de unde vor fi preluați de celulele specializate în filtrare.
Transportul de molecule în curs de măturare - sângele are rolul de a transporta substanțele în curs de măturare, de la un organ la
altul, unde suferă modificări, pentru a putea fi folosite în procesele fiziologice. De exemplu parcursul vitaminei D, care este produsă în
forma inactiva în celulele tegumentare, de unde este preluată de sânge și transportată la ficat, iar apoi la rinichi pentru a putea fi
transformată în vitamina D activa. De aici vitamina D activa este transportată de sânge în intestinul subţire unde ajuta la absorția
calciului.
Transportul moleculelor cu rol în reglarea proceselor vitale - majoritatea proceselor din corpul uman sunt reglate pe cale umorală,
de către hormoni. Pentru a ajunge de la organele, care îi produc, până la organele ținta, hormonii sunt transportați prin vasele sanguine,
de către sânge.
Reglarea pH-ului și menținerea presiunii osmotice a mediului intern -sângele conține substanțe care ajuta la menținerea pH-ului în
limitele lui normale (7,35-7,40), precum și substanțe care ajuta la menținerea în limite normale a presiunii osmotice a mediului intern.
Menţinerea temperaturii constante a corpului - sângele este implicat și în procesele de termoreglare din organism. Atunci când
temperatura internă a corpului crește, sângele preia o parte din energia termică și o transportă la periferie, unde căldura este eliminată
în mediul extern, iar în situațiile în care organismul risca să se răcească prea mult, prin vasoconstricție tegumentară, sângele ajunge din
ce în ce mai puțin în teritoriile periferice ale corpului pentru a evita pierderea suplimentară a căldurii.
Protecție împotriva substanțelor străine și agenților patogeni - unele celule sanguine (leucocitele), precum și o serie de compuşi
biochimici din sânge (anticorpii) constituie o importanța parte a sistemului imunitar, protejând organismul împotriva elementelor
străine, precum microorganismele şi toxinele.
Formarea de coaguli - sângele are proprietatea de a se coagula în locul unde un vas este lezat, astfel prevenindu-se o eventuală
pierdere excesivă de sânge. Deasemenea, procesul de coagulare este primul pas din fenomenul de refacere al ţesutului.

Componentele sângelui

Sângele tratat cu oxalat de sodiu 1% nu mai coagulează.

Prin centrifugarea unei eprubete cu sânge incoagulabil timp de 15 la 3 000 t/minut se produce separarea sângelui în două componente".

Elementele figurate ale sângelui, situate la fundul eprubetei, se prezintă ca un lichid foarte vâscos, de culoare roşie-închisă; Plasma
sangvină, situată deasupra, este un lichid mai puţin vâscos, transparent, de culoare galben-citrin.

8
 Fig1.2 Sursă:web:htpps://xbmate-info.wikispaces.com

Elementele figurate ale sângelui reprezintă 45% din volumul sangvin. Această valoare poartă numele de hematocrit sau volum
globular procentual. Hematocritul variază cu sexul (mai mic la femei), cu vârsta (scade cu vârsta) sau în funcţie de factori de mediu
ambiant (căldura provocând transpiraţie duce la scăderea apei din sânge şi creşterea valorilor hematocritu-lui) etc. Prin examenul
microscopic al sângelui se observa trei tipuri de elemente figurate:

- globulele roşii (hematii sau eritrocite);

- globulele albe (leucocitele)
- plachetele sangvine (trombocitele).
Pentru a studia elementele figurate se face un frotiu de sânge proaspăt. Se dezinfectează cu alcool pulpa degetului arătător şi se înţeapă
cu un ac sterilizat. În momentul când apare o picătură de sânge, aceasta se aplică pe o lamă şi se întinde în strat subţire cu o lamelă de
sticlă. După uscare, frotiul se examinează la microscop. Frotiul poate fi conservat prin fixare în amestec de alcool-eter, în părţi egale.

Hematopoieza este procesul de reînnoire continua a elementelor figurate ale sângelui. Există câte o cale separată pentru fiecare din
cele trei tipuri celulare principale (eritropoieza pentru eritrocite, leucopoieza pentru leucocite şi trombocitopoieza pentru trombocite)
iar la leucocite se descriu căi separate pentru granulocite (granulocitopoieza) şi pentru limfocite (limfopoieza).
Toate celulele sangvine au o origine comună: celula stem pluripotentiala din măduva osoasă (celula hematoformatoare primitivă).

Fig 1.3 Sursă:web:htpps://xbmate-info.wikispaces.com

Există două mari sectoare ale hematopoiezei: sectorul medular(mielopoieza), unde se formează eritrocitele, granulocitele și
trombocitele, și sectorul limfatic(limfopoieza), unde se formează limfocitele și plasmocitele. Producția de celulele sanguine este
adaptată permanent la necesităţile organismului; ea poate crește mult prin transformarea măduvei grasoase în măduva hematopoietică.

ERITROCITELE (hematiile- globulele roşii) sunt celule fără nucleu, bogate în hemoglobina, un pigment de culoare roşie, cu rol
în transportul 02 şi C02.
Numărul lor este considerabil : un mm3 de sânge conţine 4 500 000 hematii la femeie şi 5 000 000 la bărbat. La copilul mic numărul
eritrocitelor este şi mai mare (5 500 000-6 000 000/mm3), iar la locuitorii podişurilor înalte se înregistrează cifre de 8 000 000 globule
roşii la 1 mm3. Numărul hematiilor poate creşte temporar prin golirea rezervelor de sânge (mai bogate în hematii ca sângele circulant).
Creşteri de lungă durată sunt poliglobulia de altitudine şi poliglobulia unor bolnavi de plămâni sau cu defecte congenitale ale inimii.
Scăderea numărului este consecinţa unei distrugeri exagerate sau a unei eritropoieze deficitare. Forma şi structura hematiilor reprezintă
adaptări morfologice la funcţia de transport a gazelor. Privite din faţă, hematiile apar ca discuri rotunde sau uşor ovalare cu centrul, de
culoare mai deschisă şi periferia mai intens colorată galben-auriu. Acest aspect se datoreşte variaţiei grosimii hematiei care la centru
măsoară 1,5 iar la periferie, 2,5 µ. Lipsa nucleului permite o mai mare încărcare cu Hb. În structura hematiei se distinge o membrană
lipoproteica. În interiorul hematiei se afla o cantitate mare de hemoglobină(Hb). Hematia nu conţine organite celulare, nu este
capabilă de sinteză proteică iar metabolismul sau este
foarte redus, şi, ca atare, hematia consuma foarte puţin oxigen.
9
 ERITROPOIEZA Hematiile circulante reprezintă doar o etapă din viaţa acestor elemente. Din momentul pătrunderii în circulaţie
şi până la dispariţia lor trec aproximativ 120 zile (durata medie de viaţa a eritrocitelor). Deşi trăiesc relativ puţină vreme, numărul lor
rămâne constant. Exista un echilibru între procesul de distrugere şi cel de formare de noi hematii. Sediul eritropoiezei este măduva
roşie a oaselor, sediul distrugerii este splina. Un organism adult are cam 1,5 kg măduva roşie. Cantitatea ei variază în funcţie de nevoia
de oxigen a organismului.
Când aceste nevoi sunt reduse, o parte din măduva roşie intra în repaus, celulele se încarcă cu lipide şi măduva roşie se transforma în
măduva galbenă. Spre bătrâneţe, măduva galbenă suferă un proces de transformare fibroasă şi devine măduva cenuşie. Dacă apar
condiţii care solicita eritropoieza (efort repetat, viaţa la altitudine) are loc un proces invers, de transformare a măduvei galbene în
măduva roşie şi o sporire corespunzătoare a eritropoiezei. Între măduva roşie şi cea galbenă exista tot timpul vieţii un echilibru
dinamic, controlat de sistemul reglator neuro-endocrin.
Măduva cenuşie nu mai poate fi recuperată pentru hematopoieza. Eritropoieza se reglează prin mecanisme neuro-endocrine. Centrii
eritropoiezei sunt situaţi în diencefal, iar excitantul principal este scăderea aprovizionării cu oxigen a acestor centri (hipoxia).

Hipoxia acţionează şi la nivelul rinichiului care secretă, în aceste condiţii, un factor eritropoietic. Acesta determină formarea în
organism a unui hormon eritropoietic numit eritropoietina ce acţionează asupra celulei stern unipotente, eritroformatoare, determinând
creşterea numărului de hematii. Desfăşurarea normală a eritropoiezei necesita asigurarea cu substanţe nutritive, vitamine (C, B6, B12 ,
acid folie) şi Fe. În cazul unor deficite de aprovizionare apare anemia, cu toate că sistemul de reglare a eritropoiezei funcţionează
normal.

ROLUL HEMATIILOR

Hematiile joacă două roluri esenţiale pentru organism: în transportul 02 şi C02 şi în menţinerea echilibrului acido-bazic.
HEMOLIZA Hematiile bătrâne şi uzate sunt distruse prin hemoliza în splina ("cimitirul hematiilor"), ficat, ganglioni limfatici şi
măduva oaselor.

LEUCOCITELE

Globulele albe sunt elemente figurate ale sângelui ce posedă nucleu.Numărul lor este în medie 5000/mm3. Această valoare poate varia
în condiții fiziologice şi patologice.Creșterea numărului se numește leucocitoza,iar scăderea se numește leucopenie.Numărul
leucocitelor poate varia în condiții normale cu 1-3mii de elemente pe mm3.Astfel,la un copil se întâlnesc 8-9 mii leucocite pe mm3,iar
la bătrâni se întâlnesc 3-5 mii leucocite pe mm3.În efort fizic avem leucocitoza,iar după un repaus prelungit,leucopenie.

Variațiile patologice sunt mult mai mari. În bolile infecțioase microbiene numărul leucocitelor poate crește până la 15-30 mii pe
mm3,iar în unele forme de cancer (leucemii) numărul poate depăşi câteva sute de mii pe mm3, încât sângele capăta o culoare
albicioasă (sânge alb). Exista mai multe tipuri care diferă între ele ,atât ca origine şi morfologie, cât și în privința rolului în organism.
Exprimarea lor procentuala se numește formula leucocitara.În cadrul acestei formule deosebim leucocite cu nucleu unic
(mononucleare)şi leucocite cu nucleu fragmentat,polilobat (polinucleare).

Mononuclearele reprezintă 32%, iar polinuclearele reprezintă 68%din leucocite.Grupa mononuclearelor cupride limfocitele care
reprezintă 25% şi monocitele 7%.

Polinuclearele cuprind trei subgrupe celulare.Aceste celule se mai numesc şi granulocite,după granulaţiile ce se observa în citoplasmă
lor.În funcție de afinitatea diferită a granulațiilor fața de coloranți, polinuclearele se împart :

- polinucleare neutrofile(65%). Granulațiile acestora se colorează bine cu coloranți neutri. Ele se mai numesc polimorfonucleare
neutrofile(PMN).

- polinucleare eozinofile(2,5%). Au granulații ce se colorează cu coloranți acizi.

- polinucleare bazofile(0,5%). Au granulații cu afinitate pentru coloranți bazici.

Dimensiunile leucocitelor variază între 6-8microni pentru limfocitul mic şi 20 microni în diametru pentru monocite şi neutrofile.

Leucocitele prezintă o structură celulară completă. Au o membrană cu plasticitate remarcabilă. Datorită ei leucocitele întind prelungiri
citoplasmatice (pseudopode) cu ajutorul cărora devin mobile și se pot deplasa în afara vaselor capilare(diapedeza) și pot îngloba
microbi(microfagocitoza)sau resturi celulare(macrofagocitoza). Granulațiile polinuclearelor sunt mici saci şi vezicule(lizozomi) pline
cu enzime hidrolitice care participa la digestia corpului fagocitat. Tot în familia leucocitelor se includ şi plasmocitele,celule provenite
din limfocite,specializate în producția de anticorpi.

Leucopoieza-durata vieţii leucocitelor variază foarte mult de la 1-2 zile pentru polinuclearele neutrofile,până la cîtive ani pentru
limfocitele dependente de timus(limfociteT).Sediul leucopoiezei este diferit în raport cu sistemul celulelor de care aparține
leucocitul.Astfel,granulocitele şi monocitele sunt produse la nivelul măduvei roșii a oaselor,în timp ce limfopoeza are loc în splină,
timus,ganglionii limfatici,plăcile Payer din jejun-ileon.

10
Granulocitopoieza pornește tot de la celula stem pluripotenta care se afla și la originea hematiilor. Din aceasta se diferenţiază celula
stem unipotenta. Prin procese de diferențiere și multiplicare se formează granulocitele şi monocitele mature.

Limfopoieza. Limfocitele derivă din celula stem limfoformatoare, cu sediul în măduva roșie hematogenă. Organismul produce două
tipuri de limfocite:limfocite "T" sau timodependente,şi limfocite "B" sau bursodependente.Primele se dezvolta sub influența timusului,
iar ultimele sub influența unor structuri echivalente cu bursa lui Fabricius de la păsări(măduva osoasă).La adult măduva roșie produce
limfocite B,iar ganglionii limfatici şi splina produc ambele tipuri.

Reglarea leucopoiezei se face prin mecanisme neumorale complexe. Centrii leucopoiezei sunt situați în hipotalamus.Activitatea
acestor centri se intensifica atunci când în sânge crește concentrația acizilor nucleici rezultați din distrugerea leucocitelor bătrâne.În
cazul pătrunderii în organism a unor agenți patogeni are loc,de asemenea,o stimulare prin antigene a leucopoiezei,urmată de creșterea
peste normal a leucocitelor,fenomen numit leucocitoza.

Leucopoieza medulară se poate intensifica atât sub influența stimililor nervoși plecați de la centrul de reglare,cât și a unor substanțe
chimice numite leucopoietine.Creșterea numărului de leucocite circulante poate avea loc și fără creșterea prealabilă a leucopoiezei
numai prin mobilizarea rezervorului medular de leucocite.Acest mecanism asigura un răspuns precoce al organismului fața de invazia
agenților străini.

Rolul leucocitelor este complex şi diferit, după tipul lor. Principala funcție a leucocitelor consta în participarea acestora la reacția de
apărare a organismului.

Polinuclearele neutrofile au rol în fagocitoza agenților patogeni.Datorită vitezei de diapedeza și deplasării rapide prin
pseudopode,polinuclearele nu stau în sânge mai mult de câteva ore. Ele ajung primele la locul infecției unde fagocitează
microbii,distrugându-i. Datorită acestei acțiuni polinuclearele se numesc și microfage, numărul lor crește mult în infecțiile acute.
Ieșirea leucocitelor din vas este favorizată de încetinirea curgerii la nivelul focarului inflamator(datorită vasodilatației) precum și
alipirii acestora de endoteliul capilar, fenomen numit marginație. Marginația, diapedeza și deplasarea leucocitelor prin pseudopode
spre focarul inflamator sunt favorizate de atracția leucocitelor de către unele substanțe locale, fenomen cunoscut sub numele de
chimiotactism pozitiv. Ajunse în apropierea microbilor,neutrofilele emit pseudopode şi cu ajutorul lor îi înglobează, formând vacuole
citoplasmatice numite fagozomi. Ulterior, lizozomii neutrofilelor se contopesc cu fagozomul. În interiorul fago-lizozomului microbul
este digerat sub acțiunea enzimelor lizozomale. Când leucocitele fagocitează un număr prea mare de microbi ele suferă efectele toxice
ale unor substanțe eliberate de aceștia și mor. Amestecul de microbi, leucocite moarte și lichid exudat din vase formează puroiul.

Eozinofilele au rol în reacțiile alergice.Granulațiile lor conțin histamina.Numărul lor crește în bolile parazitare şi alergice.

Bazofilele au rol în coagularea sângelui, prin intermediul unei substanțe anticoagulante numită heparină, conținuta în granulații. Tot
datorită heparinei, leucocitele bazofile au rol în metabolismul lipidelor, heparina favorizând dizolvarea chilomicronilor și dispersia lor
în particule fine, ce pot fi mai ușor utilizate de către țesuturi.

Monocitele sunt leucocite capabile de fagocitoza, atât direct, cât și în urma transformării lor în microfage, proces ce are loc după
ieşirea monocitelor din vase în țesuturi.Monocitele și macrofagele formează un singur sistem celular care fagocitează atât microbi, cât
și, mai ales, resturile celulare (leucocite, hematii, etc) și prin aceasta contribuie la curăţirea și vindecarea focarului inflamator.

Limfocitele au rol considerabil în reacția de apărare specifică.

Clasele de limfocite

Deși asemănătoare ca morfologie, limfocitele reprezintă o populație celulară cu funcții individuale foarte diferențiate. Se descriu două
clase principale de limfocite, în raport cu modul în care acestea participa la procesul de imunitate:

- limfocitele B , care participa la imunitatea umorală, mediata prin anticorpi;

- limfocitele T, care participa la imunitate prin mecanism celular. Morfologia limfocitelor T și B apare identică atât la microscopul
optic, cât și la cel electronic. Denumirea de T sau B provine de la inițialele organelor limfoide centrale în care se petrece "instructajul"
diferenţiat al limfocitelor. Există două asemenea organe limfoide centrale: timusul și bursa limfatică. Instructajul timic sau bursal al
limfocitelor are loc în perioada fetală.Toate limfocitele se dezvolta dintr - o celulă cap de serie mică, celula stem unipotenta
limfopoietica. După formare, o parte din limfocite se fixează în timus, altele în măduva hematogenă (organ omolog cu bursa limfatică,
prezenta numai la embrionul de păsări, și absența la fătul de mamifere). Aici are loc un proces de diferențiere și specializare a
limfocitelor. În timus se vor forma limfocite T (timodependente) capabile să lupte direct cu antigenele, iar în măduva osoasă se vor
forma limfocitele B (bursodependente), capabile să lupte indirect cu antigenele prin secreția de anticorpi specifici. După naştere
limfocitele B, T migrează din organele limfoide centrale în ganglionii limfatici, unde vor genera limfocitele necesare apărării specifice
a organismului.

Clonele limfocitare

11
În cursul limfopoiezei se diferenţiază zeci de milioane de familii limfocitare, numite clone: fiecare clonă este specializată pentru
recunoașterea unui singur antigen corespunzător ; s - au specializat pentru recunoașterea unui singur antigen tot atâtea tipuri de
limfocite T sau B, astfel ca la un anumit antigen reacţionează și se multiplică numai grupul limfocitelor care recunosc antigenul și îl
atacă direct (limfocitele T) sau fabrica împotriva lui anticorpi specifici (limfocite B). Un astfel de limfocit ultraspecializat formează,
împreuna cu descendenții săi o clonă celulară imună.

Markerii limfocitari

Diferența dintre un limfocit T sau B, precum și dintre clonele limfocitare, se afla la nivelul membranei acestora. Celula T poseda
markeri de suprafața ce funcţionează ca receptori și permit diferențierea subclaselor de limfocite T și receptori: celule T au receptor
antigen specific ce funcțineaza ca situs pentru recunoașterea antigenului. Celula B poseda ca markeri de suprafața un tip special de
imunoglobuline (Ig M monomerica) ce funcţionează ca situs pentru recunoașterea antigenului. Datorită acestor caracteristici
limfocitele acţionează numai cu antigenele corespunzătoare. Ddiferenta dintre un limfocit T sau B, precum şi dintre clonele limfocitare
se afla la nivelul membranei acestora. În structura membranei fiecărui limfocit se afla aproximativ 100 000 macromolecule de imuno-
globuline (anticorpi), identice pentru aceeaşi clonă dar diferite de la o clonă la alta, numite receptorii de antigen.

Eritrocite
Granulocit Granulocit
Granulocit bazofil
neutrofil eozinofil

Fig1.4 Sursă:web:htpps://xbmate-info.wikispaces.com

TROMBOCITE - cele mai mici elemente solide ale sângelui, au rolul important de a produce coagularea (închegarea) sângelui.
În caz de hemoragie, prin leziuni ale vaselor sanguine, trombocitele se aduna în grămezi și contribuie, pe lângă alte mecanisme la
formarea cheagului și închiderea rănii și deci la oprirea hemoragiei

Valori normale

150 000-300 000/mm cubi.

Scăderi patologice

Scăderea trombocitelor sub 80 000- 100 000 pe 1 mm cub predispune la sîngerearea vaselor sanguine, chiar după leziuni foarte
mici.De aceea, înainte de orice operație, se recomanda numărătoarea trombocitelor.

Creșteri patologice

Createrea numărului de trombocite peste 400 000 poate predispune coagularea accentuată a sângelui chiar în interiorul corpului,
împiedicând circulația în vase, cu producerea de cheaguri, infarcte, tromboflebite, accidente vasculare cerebrale, etc

Plasma

După îndepărtarea elementelor figurate ale sângelui, rămâne un lichid vâscos, gălbui, numit plasma. Plasma reprezintă 55% din
volumul sângelui. Plasma sangvină conţine apă (în proporţie de peste 90%) în care sunt dizolvate substanțe anorganice (în special ioni)
și substanțe organice (proteine, substanțe nutritive, produși de metabolism, hormoni, etc). Plasma sangvină din care au fost îndepărtate
proteinele de coagulare reprezintă serul.

Proprietăţile plasmei sunt similare cu ale sângelui, diferă doar valorile şi culoarea (plasma este incolora). Plasma este formată din:
apa (90%), care vehiculează celelalte componente și mijlocește schimburile de substanțe și reacții chimice; proteine (6,5 -8 g\100
ml)cu rol în asigurarea presiunii coloidosmotice, în transportul unor substanțe ,apărarea inimii ,cuagularea , precum și produși lor de
degradare (uree, acid uric , creatinina); lipide (400-800mg\100ml); glucoză(în jur de 200mg\100ml); săruri minerale (ai căror ioni au
fiecare funcții specifice); alte substanțe (bilirubina, hormoni,vitamine,enzime)

Funcțiile plasmei

Rolul proteinelor plasmatice

Albuminele rol de transport al unor substanţe minerale (Cu, Ca, Fe), hormoni, pigmenţi biliari, precum şi rol în presiunea coloid-
osmotica a sângelui. Scăderea albuminelor compromite schimburile de la nivelul capilarelor.
12
Globulinele au rol în transportul substanţelor prin sânge, în coagularea acestuia şi contribuie, alături de albumine, la presiunea
omotica. Gamaglobulinele, numite şi imunoglobuline (Ig), sunt suportul chimic al anticorpilor.
Fibrinogenul are rol în coagularea sângelui, prin trecerea sa din starea solubilă într-o reţea insolubilă numită cheag de fibrină

Fig1.5 Sursă:web:htpps://xbmate-info.wikispaces.com

CAPITOLUL II

GENERALITĂŢI ALE BOLII SIDA

1.Definiţie

13
 SIDA sau Sindromul Imunodeficitar Dobândit este o boală cauzată de sindromul imunodeficienţei umane HIV ce face parte din
clasa retroviruşilor producând depresie imună, favoriează dezvoltarea infecţiilor oportuniste ( virale, bacteriene, parazitale, fungice) şi
a tumorilor.

Numele de SIDA, sau de SIDA declarată se dă formelor majore ale acestei deficienţe imunitare sau dezvoltării uneia dintre
formele majore ale bolii. O persoană seropozitivă la H.I.V. nu prezintă în mod obligatoriu semnele bolii, ea este totuşi purtătoare de
virus şi deci susceptibilă să îl transmită.

H.I.V. face parte din familia retrovirusurilor (virusuri cu A.R.N., capabile să-l copieze pe acesta în A.D.N. proviral datorită unei
enzime pe care o conţine, reverstranscriptaza).

Fig 2.1 Sursă:web:htpps://xbmate-info.wikispaces.com

2. Etiologie

SIDA este determinată de un virus, virusul imunodeficienţei umane (HIV). Acest virus se cantonează la nivelul limfocitelor umane,
celule răspunzătoare de apărarea organismului. Virusul HIV atacă limfocitele şi produce o distrugere progresivă a acestora. Rezultatele
clinice ale distrugerii limfocitelor sunt reprezentate de apariţia unor infecţii severe, adesea letale, infecţii care ar putea fi evitate dacă
organismul ar putea să se apere.

Virusul HIV face parte din familia retrovirusurilor – un virus cu ARN, capabil să-l copieze în ADN proviral datorită unei enzime
numite reverstranscriptaza. Primul virus HIV (HIV-1) a fost izolat la Institutul Pasteur din Paris și este prezent în întreaga lume.
Ulterior un al doilea virus a fost descoperit (HIV-2), localizat în special în Africa de Vest și a cărui structură este apropiată de cea a
HIV-1.

Fiecare din aceste două grupe sunt divizate la rândul lor, continuând o multitudine de virusuri diferite. Între HIV-1 și HIV-2 există o
diferență de 50% în materialul genetic, iar între virusurile din aceeași grupă diferența este de 5–10%. În plus, virusurile evoluează în
organism, căci reverstranscriptaza este responsabilă pentru unele erori în copierea ARN-ului, determinând mutații. Mutațiile
diminuează eficacitatea tratamentului, iar introducerea altor virusuri în organism (recontaminarea) crește activitatea celulelor infectate
și deci multiplicarea virusului.[21]

Virusul HIV distruge unele globule albe – limfocitele T4 sau CD4 – care constituie baza imunității antiinfecțioase. [21] Celulele infectate
devin producătoare ale virusului și după o vreme mor. Virusurile nou produse circulă în sânge, căutând noi celule pe care să le
infecteze. În felul acesta numărul de celule albe din organism scade treptat și, împreună cu acestea, scade și imunitatea. În timp,
organismul pierde capacitatea de rezistență chiar și în fața unei boli obișnuite.

FIG2.2 Sursa www.medicalplace.blogspot.com

Originea virusului HIV

Un studiu realizat în 2014 de echipă de cercetători din cadrul Universității Oxford și publicat în revista Science Magazine arată că
virusul HIV ar fi apărut pentru prima dată în zona orașului Kinshasa, capitala Republicii Democrate Congo, în jurul anilor '20. În
momentul de față, se cunosc două ramuri ale virusului HIV.
Prima dintre acestea este cea a grupei M a virusului HIV-1; este originară din zona Kinshasei și este responsabilă pentru 90% din
totalul infecțiilor răspândite la nivel global.] Cea de-a doua este cea a grupei O a virusului HIV-1 și își are originile în regiunile
apropiate ale capitalei congoleze.] Echipa condusă de cercetătoarea Nuno Faria susține că răspândirea inegală, la nivel global, a celor
două ramuri ale virusului se datorează influenței factorilor ecologici și nu a celor evoluționari. ] Oamenii de știință au ajuns la această
concluzie după ce au analizat genomii-gazdă ai virsului HIV, colectați de la 800 de bolnavi originari din Africa Centrală și au realizat
un arbore genealogic al germenului inframicrobian.

14
Teoria modului de formare a virusului
Virusul HIV provine probabil de la virusul SIV găsit la cimpanzei.
Virusul HIV este strâns înrudit cu virusul care determină la primate boli asemănătoare cu SIDA. Există o ipoteză, azi unanim
acceptată, conform căreia virusul a trecut la începutul secolului al XX-lea de la maimuță la om. Există referiri la cazuri care arată că
această mutație de la primate la om a avut loc (pentru cazuri izolate) deja înaintea secolului trecut.Virusul HIV provine probabil de la
virusul SIV (simian immunodeficiency virus) găsit la cimpanzei. Nu există date certe privind timpul, locul, animalul gazdă, felul și
numărul de transmiteri de la primate la om.La cimpanzei s-a descoprit un virus, numit SIV, aproape identic cu virusul HIV.
Virusologii din Birmingham, Alabama au elaborat teoria apariției virusului HIV. Virusul SIV de care se îmbolnăvesc cimpanzei este
compus din două virusuri, găsite ambele la macaci, o specie de maimuțe vânate și mâncate de cimpanzei. Teoria elaborată spune că
acești doi viruși s-au unit în corpul cimpanzeilor, dând naștere virusului SIV. Transmiterea virusului la om a avut loc conform părerii
cercetătorilor deja în anii '30 ai secolului al XX-lea prin consumul cărnii de cimpanzeu.Alte cercetări au adus la iveală faptul că virusul
a apărut prima dată în Africa de Vest, dar nu se știe dacă nu au fost mai multe focare virale în zone geografice africane diferite.
Cercetările filogenetice a subtipurilor HIV și între HIV și SIV dau nașterii bănuielii transmiterii repetate de la cimpanzeu la om în
Camerun și/sau țările învecinate.Teoria elaborată de Tom Curtis în 1992 nu a putut fi demonstrată de jurnalistul Edward Hooper.
Conform acestei teorii virusul ar fi fost transmis de la cimpanzei la om cu ajutorul unui vaccin antipoliomielitic pentru că acest vaccin
ar fi fost produs cu ajutorul cimpanzeilor la sfârșitul anilor '50. Cu toate că se știe că au apărut cazuri mai dese de infectare în zona
actualei Republici Democratice Congo nu s-a putut demonstra această teorie pentru că o mostră de vaccin păstrată la Londra a arătat nu
doar absența ADN-ului de cimpanzeu, ci și absența virusului HIV din acest ser, nefolosindu-se pentru acest ser organe de cimpanzeu.
III. Factori favorizanţi:
Contactul sexual neprotejat cu un partener seropozitiv comportă un risc de 0,05–0,15 % la femei și 0,03–5,6% la bărbați.
Infectarea prin practici sexuale orale: la bărbat (felație) riscul este mai mic dar nu poate fi exclus; la femei (cunnilingus) și prin
anilingus este considerat ca fiind extrem de redus.

Fig2.3 Sursă:web:htpps://xbmate-info.wikispaces.com

În timpul contactului sexual anal se produc deseori mici ragade (zgârieturi) pe mucoasa anală. Pentru această practică riscul este
de 0,82% la partenerul pasiv și 0,3% la partenerul activ (studiu efectuat la parteneri homosexuali).
Alte practici sexuale, fără contact direct cu secreții său sânge infectat au un risc extrem de scăzut de infectare.
Infecția prin înțepăturile de ac depinde de situație. Riscul general este de 0,3% și crește în leziuni adânci (de 16 ori), urme vizibile de
sânge pe ac sau acul a fost anterior într-o arteră sau venă (de 5 ori), concentrația crescută de viruși în sânge (de 6 ori). Riscul în cazul
canulelor este mai ridicat decât la ace compacte (ac de seringă – canulă, ac de cusut – compact).
Riscul de contaminare prin folosirea în comun a acelor de seringă (practică întâlnită la toxicomani dependenți de heroină) scade odată
cu trecerea timpului dintre utilizările aceleiași seringi, ac de seringă, dar virusurile din interiorul canulei pot rămâne mult timp
virulenți, uneori chiar zile întregi. Fierberea acelor poate distruge virusurile dacă se respectă timpul de sterilizare însă nu se poate
efectua la acele uzuale din cauza amboului care este din plastic. O dezinfecție prin alcool sau substanțe dezinfectante nu este
suficientă, pentru că nu se poate pleca de la presupunerea că substanța dezinfectantă a ajuns și în lumenul (canula) acului.
IV.Anatomie patologică
Patogeneza infecţiei cu HIV

15
- infecţie cu HIV, un retrovirus care are mare afinitate pentru complexul CD4- afectarea primară a LTh -scaderea numărului LTh prin
efect direct citopatic şi efect indirect (distrugerea LTh infectate mediată de LT citotoxic-efectoare şi anticorpii anti-CD4 ) - inversarea
raport LT helper/LT supresoare- diminuarea răspunsului imun celular (anergie la antigeni, diminuarea proliferării LT la mitogeni,
scăderea producţiei de limfokine) şi umoral + diminuarea funcţiei celulelor killer şi natural killer;
Particularitatea bolii HIV este reprezentată de imunodeficienţa profundă rezultată primar dintr-o deficientă progresivă, cantitativa şi
calitativa, a subsetului limfocitelor T denumite helper sau inducer. Acest subset de celule T este definit fenotipic prin prezenta la
suprafaţa lor de molecule CD4 ( modulul 305) ce servesc ca receptori celulari primari pentru HIV Recent a fost demonstrată
necesitatea unui coreceptor (alături de CD4) astfel încât HIV-l să fuzioneze şi să pătrundă eficient în celulele sale ţinta. Aceşti
coreceptori sunt molecule care aparţin familiei de receptori cuplată cu domeniul transmembranar al proteinei G. Molecula numită
fusina sau CXCR4 este coreceptorul pentru tulpinile de HIV-l cu tropism T-celular, iar receptorul pentru |3-chemokine (CCR5) este
coreceptorul pentru tulpinile HIV-l cu tropism macrofagic ( mai înainte şi mai jos). Deşi au fost demonstrate, în vitro, mai multe
mecanisme responsabile pentru efectul citopatic şi disfuncţia imună a celulelor T CD4+ în special infecţia directă şi distrugerea acestor
celule de către HIV ( mai jos) a rămas neclar ce mecanism sau combinaţie de mecanisme este principalul responsabil pentru depleţia
lor progresivă şi alterarea funcţiei lor în vivo. Când numărul celulelor T CD4+ scade sub un anumit nivel ( mai jos) pacientul prezintă
un mare risc de a dezvolta multiple boli oportuniste, în special infecţii şi neoplasme, ce sunt definitorii pentru SIDA. Anumite
particularităţi ale SIDA (cum ar fi sarcomul Kaposi şi anomaliile neurologice) nu pot fi explicate complet prin efectele imunosupresive
ale HIV, câtă vreme aceste complicaţii ale SIDA pot apărea înainte de realizarea alterărilor imunologice severe.
Combinaţia de evenimente patogenice şi imunopatogenice virale ce apar în cursul bolii produsă de HIV, începând cu momentul iniţial
(primar) al infecţiei până la dezvoltarea bolii avansate, este complexă şi variată. Este important de apreciat faptul că mecanismele
patogenice ale bolii produsă de HIV sunt multifactoriale şi multifazice şi diferă în funcţie de stadiul bolii. De altfel, este esenţial de
considerat cursul clinic tipic al unui individ infectat HIV pentru a aprecia mai complet aceste evenimente patogenice

INFECŢIA HIV PRIMARĂ, VIREMIA INIŢIALĂ, DISEMINAREA VIRUSULUI

Evenimentele asociate cu infecţia HIV primară sunt determinante pentru cursul ulterior al bolii produsă de HIV În particular,
fenomenul diseminării virusului în organele limfatice este un factor major de silire a infecţiei cronice şi persistente ( mai jos).
Infectarea iniţială a celulelor susceptibile poate să se realizeze pe căi diferite. Virusurile ce intră direct în fluxul sangvin prin sânge sau
produse de sânge infectate (de exemplu, transfuzii, folosirea de ace contaminate pentru injectarea drogurilor, leziuni provocate de
obiecte ascuţite, transmitere maternofetala intrapartum sau perinatala şi în unele cazuri raporturile sexuale suficient de traumatice astfel
încât să producă sângerări) sunt cel mai probabil curăţate din circulaţie de către splina şi celelalte organe limfatice; aici se multiplică
până la un nivel critic ducând mai departe la o creştere a viremiei, ce diseminează virusul în întreg corpul. Este neclar care celulă din
sânge sau ţesutul limfatic devine prima infectată. În mod cert, celulele T CD4+ şi cele ale liniei monocitare sunt ultimele ţinte majore
ale infecţiei. Date recente indică faptul că celulele dendritice sunt transportori eficienţi sau prezentatori ai HIV către celulele T CD4+,
acţiuni compatibile cu rolul lor că celule prezentatoare de antigen extrem de eficiente în cursul răspunsului imun normal la antigen
( modulul 305). Cel mai probabil scenariu în infecţia contractată prin expunerea la sânge este acela în care virusurile libere şi celulele
infectate viral sunt reţinute de către sistemul reticuloendotelial şi ajung în contact cu celulele tinta susceptibile din aceste ţesuturi sau
acela în care celulele dendritice transporta virusurile în ţesuturi, în special ganglionii limfatici, unde îi pun în contact cu celulele T
CD4+ susceptibile. Acest fapt este oarecum diferit faţă de rolul celulelor dendritice foliculare rezidente în centrii germinativi ai
ţesutului limfatic, unde servesc ca filtre sau "capcane\" pentru virus . S-a constatat că celulele dendritice exprima nivele scăzute de
CD4. Cu toate acestea, exista opinii contradictorii în ceea ce priveşte posibilitatea că celulele dendritice să devină infectate cu HIV
Unele studii au arătat că celulele dendritice formează agregate cu unele celule T CD4+ şi ca replicarea virusului actise realizează în
interiorul acestor agregate. Datele provenite de la modelul SIV-macaqus indică faptul că celulele dendritice mucoase, cunoscute că
celule Langerhans devin infectate după expunerea mucoasei la virus, ce poate să apară atunci când fluidul seminal infectat vine în
contact cu suprafaţa mucoasă a tractului urogenital, tractului gastrointestinal superior sau a rectului. Acest mecanism operează cel mai
probabil atunci când virusul pătrunde local (opus modului de intrare directă în sânge) prin intermediul vaginului, rectului sau uretrei în
timpul contactului sexual, sau via tractul gastrointestinal superior prin intermediul spermei infectate înghiţite, fluidului vaginal sau
laptelui de mama. Numitorul comun al infecţiei locale este migrarea celulelor Langerhans către ganglionii limfatici regionali; aceste
celule fie sunt ele însele infectate, fie transporta virusul la ţesutul limfoid. Celulele T CD4+ din ganglionii limfatici regionali devin
infectate după contactul cu celulele Langerhans, iar replicarea virală se intensifica înainte de iniţierea unui răspuns imun HlV-specific
ducând la o explozie a viremiei, care mai apoi duce la o diseminare rapidă a virusului către alte organe limfatice, creier, precum şi alte
ţesuturi. Este bine documentat faptul că indivizii ce manifestă "sindromul HIV acut\", urmare a infecţiei primare, au nivele de viremie
mai înalte, ce persista câteva săptămâni . Simpto-mele asemănătoare mononucleozei acute sunt bine corelate cu prezenţa viremiei. Este
foarte probabil că majoritatea pacienţilor dezvolta acelaşi grad al viremiei care contribuie la diseminarea virală, chiar dacă ei rămân
asimptomatici sau nu-şi aduc aminte să fi prezentat simptome. Mulţi pacienţi ce au progresat la stadiul de SIDA şi au avut în mod clar

16
o diseminare largă a virusului nu menţionează să fi avut un sindrom viral acut. Examinarea atentă a ganglionilor limfatici din mai
multe grupuri ganglionare, la pacienţii cu infecţie HIV silită, ce nu au avut anamnestic simptome ce ar fi putut să fie legate de infecţia
primară, argumentează puternic faptul că la majoritatea pacienţilor apare o largă diseminare la nivelul ţesutului limfatic. O descriere
mai detaliată a rolului ţesutului limfoid în imunopatogeneza bolii produsă de HIV este dată mai jos. Este neclar dacă un nivel înalt al
viremiei plasmatice iniţiale este asociat cu un prognostic prost. Oricum, nivelul viremiei plasmatice silizate după aproximatiun an pare
a se corela cu rapiditatea progresiei bolii .

Fiziopatogenie

Se cunosc două tipuri ale virusului imunodeficienţei umane (HIV):

- HIV-1, cauza majorităţii cazurilor de SIDA din lume;

- HIV-2, care produce o boală asemănătoare cu SIDA.

Mod de transmitere HIV se transmite atunci când o persoană intră în contact cu sângele, sperma sau secreţiile vaginale ale unei
persoane infectate. Calea de transmitere este de obicei:- contactul sexual: virusul poate intra în organism printr-o discontinuitate a
peretelui rectului, vaginului, uretrei sau a cavităţii bucale; 75-80% din totalul cazurilor de HIV au ca mod de transmitere contactul
sexual;

- sângele infectat: HIV poate fi transmis atunci când o persoană:

- foloseşte în comun ace, seringi, materiale folosite la injectarea ilegală de droguri sau anabolizante (steroizi)

- se înţeapă accidental cu un ac sau cu un obiect ascuţit contaminat cu HIV.

Mai rar HIV poate fii transmis prin transfuzii; la toţi donatorii de sânge li se fac analize pentru anticorpii HIV şi sunt monitorizaţi
pentru factorii de risc.Personalul sanitar nu mai este considerat a fi la mare risc pentru infecţia HIV, deoarece exista măsuri de
protecţie împotriva expunerii accidentale. Protecţia se face prin depozitarea în siguranţă a obiectelor ascuţite, a mănuşilor, a halatelor,
a ochelarilor şi a măştilor de protecţie. Aceste măsuri s-au dovedit utile în protejarea personalului medical de infecţia HIV.

Mod de transmitere a HIV la copii

Femeia infectată cu HIV poate transmite virusul la făt în timpul sarcinii, a naşterii sau în timpul alăptatului la sân.Majoritatea copiilor
sub 13 ani infectaţi cu HIV au primit virusul de la mama.Riscul ca o femeie să transmită HIV la copilul ei, poate fi semnificativ redus,
dacă ea este tratată în timpul sarcinii cu Zidovudina (ZDV, cunoscut şi ca AZT) şi dacă nu va alăpta la sân. După  naştere se poate trata
şi copilul cu ZDV.

Căi prin care HIV nu se transmite.

Virusul HIV nu supravieţuieşte în afara organismului, deci HIV nu se transmite prin contact întâmplător cu o persoană infectată (cum
ar fii folosirea în comun a veselei sau prin sărut). HIV nu se transmite prin contactul cu salivă, transpiraţia, lacrimile, urina sau
materiile fecale ale unei persoane infectate; de asemenea, HIV nu se transmite prin înţepături de insecte.

Fig2.4 Sursă:web:htpps://xbmate-info.wikispaces.com

Contagiozitatea şi perioada de incubaţie

Perioada de incubaţie (timpul scurs de la infecţia cu HIV până la apariţia primelor simptome) poate fi de la câteva zile la câteva
săptămâni.Timpul scurs de la contactul infectant până la detectarea anticorpilor în sânge, poate să dureze între 2 săptămâni şi 6 luni.
Această perioadă este numită perioada de seroconversie sau perioada "fereastra". În tot acest timp, persoana în cauză este contagioasă
şi poate transmite virusul. Dacă exista suspiciunea infectării dar testul HIV este negativ, trebuie făcut un nou test la 6 luni de la

17
contact. Odată cu infecţia cu HIV, sângele, sperma sau secreţiile vaginale devin întotdeauna infectate, chiar dacă persoana în cauză se
afla sub tratament pentru infecţia HIV.

VI. Simptomatologie

Infecţia cu virusul HIV evoluează în mai multe stadii. Stadializarea este făcută pe baza unor simptome şi pe încărcătură virală
(cantitatea de virus din sânge).

1. Stadiul iniţial

Perioada de incubaţie, timpul scurs de la infecţia cu virusul HIV şi până la apariţia primelor simptome, poate varia de la câteva zile la
câteva săptămâni. În acest prim stadiu al infecţiei, sunt comune simptomele asemănătoare gripei, simptome grupate în aşa-numitul
sindrom retroviral acut. Adeseori simptomele acestui sindrom sunt greşit catalogate ca simptome ale altor infecţii virale, cum ar fi
gripa sau mononucleoza.

Simptomele sindromului retroviral acut pot fi:

- colici (crampe) abdominale, greţuri, vărsături;

- diaree;
- mărirea în volum a ganglionilor de la nivelul gâtului, axilelor şi abdomenului;

- febra;
- cefalee (durere de cap);

- dureri musculare şi articulare;

- erupţii cutanate;

- dureri de gât;

- scădere în greutate.

Aceste prime simptome pot fi de la uşoare la severe şi de obicei dispar spontan după 2-3 săptămâni. 
Perioada de stare

După infecţia cu HIV se poate trăi mulţi ani fără nici un semn de boală. Când simptomele reapar, ele pot fi vagi şi greu de descris (deşi
unii oameni acuza oboseală sau dureri cu diverse localizări). Medicul specialist poate suspecta infecţia HIV dacă simptomele persistă
sau dacă nu poate fi identificată o cauză a simptomelor (cum ar fi gripă).

De asemenea se poate suspecta infecţia HIV în prezenţa următoarelor simptome:

- stări confuzionale;

- diaree sau alte modificări de tranzit intestinal (constipaţie/diaree);

- dificultate de concentrare;

- tuse uscată;

- oboseala (fatigabilitate);
- febră;

- lipsa poftei de mâncare;

- răni (ulceraţii) la nivelul mucoasei bucale;

- modificări ale unghiilor;

- transpiraţii nocturne;

- creşterea în volum a ganglionilor de la nivelul gâtului, axilelor şi abdomenului;

- durere la înghiţit;

- tulburări de personalitate;

- infecţii repetate cu virusul Herpes Simplex;

- respiraţie dificilă;

- furnicături, amorţeală, slăbiciune la nivelul membrelor;

- scădere inexplicabilă în greutate;

- afte. 
În plus, infecţia HIV poate fi suspectata la o femeie atunci când aceasta prezintă cel puţin unul dintre următoarele simptome:

18
- mai mult de trei episoade de infecţii vaginale micotice pe an, infecţii care nu au legătură cu folosirea de antibiotice;
- boala inflamatorie pelvina recurenta;

- test Babes-Papanicolau anormal sau cancer cervical.

Copii cu HIV prezintă adesea simptome diferite faţă de adolescenţi sau adulţi (de exemplu, întârzieri în creştere şi dezvoltare sau
creşterea în volum a splinei).

3. Stadiul final

În stadiul final al infecţiei HIV, boala progresează spre sindromul imunodeficienţei dobândite (SIDA). Simptomatologia SIDA include
oboseala, scădere în greutate, diaree, febră, transpiraţii nocturne, afte bucale. În acest stadiu bolnavul va fi mai predispus la infecţii
oportuniste, cum ar fii pneumonia. La majoritatea oamenilor, infecţia HIV netratata evoluează spre SIDA în 12-13 ani de la contactul
infectant.

Cu tratament, progresia spre SIDA poate fii încetinita sau prevenită.

La un număr mic de infectaţi HIV, boala este rapid progresivă, aceştia fac SIDA în aproximativ 3 ani în cazul în care nu primesc
tratament. La aceste cazuri progresia infecţiei este mai rapidă, deoarece aceşti oameni au avut, anterior infecţiei HIV, alte probleme ale
sistemului imunitar.

VII. Examene paraclinice

Testul HIV nu poate fi făcut fără permisiunea (consimţământul) persoanei în cauză.Producătorii testului HIV pentru autotestare, oferă
şi un serviciu de consiliere prin telefon. Cele mai multe unităţi medicale de testare oferă rezultatele testului ELISA în 2-4 zile.
Rezultatele testului Western Blot sunt disponibile doar după 1-2 săptămâni. Testul OraQuick Rapid HIV-1 Antibody oferă rezultate cu
o acurateţe de 99.6% în doar 20 minute.
După testarea iniţială, medicul trebuie să contacteze pacientul pentru a-i da rezultatul testului; dacă în 1-2 săptămâni de la testare nu se
primeşte rezultatul, pacientul trebuie să solicite acest rezultat.Negarea, teama şi depresia, sunt reacţii comune atunci când pacientului i
se comunica diagnosticul de infecţie HIV. Trebuie solicitat sprijinul emoţional necesar. Un consilier specializat este disponibil ori de
câte ori familia şi anturajul celui în cauză, nu pot oferi sprijinul adecvat.

Testarea pentru infecţia HIV poate înspăimânta; totuşi, este importanta aceasta testare dacă se suspectează infecţia, deoarece se poate
începe tratamentul pentru HIV. Descoperirea în stadiu incipient şi monitorizarea (urmărirea) infecţiei HIV, va ajuta medicul în a
determina dacă boala progresează şi de asemenea, în a începe tratamentul. Medicul poate recomanda consiliere înaintea şi după
testarea HIV, cosiliere care este de obicei disponibilă în spitalul sau în clinica unde se face testarea.

Consilierea oferă următoarele posibilităţi:

- de a dicuta despre temerile pe care le ridică testarea;

- se poate învăţa cum se reduce riscul de infecţie, în cazul unui test negativ;

- învăţarea modului în care se poate împiedica transmiterea HIV, în cazul unui test pozitiv;

- discuţii personalizate pe teme, cum ar fi felul în care influenţează infecţia HIV viaţa socio-economica, profesională şi emoţională;

- se poate învăţa ce trebuie făcut pentru a avea o stare de sănătate bună cât mai mult timp.
Diagnosticul HIV este pozitiv atunci când sunt detectaţi în sânge anticorpi anti-HIV. Cele două teste primare folosite în detectarea
anticorpilor anti-HIV în sânge sunt:

- testul ELISA (testul enzimatic imunologic);

- testul Western Blot, folosit pentru confirmarea unui rezultat pozitiv al testului ELISA. 
Diagnosticul de infecţie HIV este pus doar după două sau mai multe teste ELISA pozitive, confirmate de un test Western Blot
pozitiv.Timpul scurs de la contactul infectant până la detectarea anticorpilor în sânge, poate varia între 2 săptămâni şi 6 luni. Această
perioadă este numită perioada de seroconversie sau perioada "fereastra". În tot acest timp, persoana în cauză este contagioasă şi poate
transmite virusul. Dacă exista suspiciunea infectării dar testul HIV este negativ, trebuie făcut un nou test la 6 luni de la contact.

Testul HIV pozitiv

Testul HIV pozitiv poate aduce anxietate şi temeri legate de viitor. Vestea bună este ca bolnavii care urmează tratament pentru HIV,
supravieţuiesc mai mult decât până acum, cu ajutorul medicamentelor care încetinesc viteza de progresiune a infecţiei HIV spre SIDA.
Medicul poate ajuta pacientul în înţelegerea stării sale şi în alegerea schemei cele mai bune de tratament.
În cazul unui test HIV pozitiv, medicul va completa foaia de observaţie a bolnavului, cu toate bolile anterioare sau actuale, şi o
examinare fizică a pacientului (antecedentele şi examenul obiectiv). Se vor indica anumite examinări de laborator pentru a evalua
19
starea de sănătate în asamblu şi pentru a identifica eventualele infecţii anterioare sau actuale, care ar putea evolua cu complicaţii din
cauza infecţiei HIV.
Aceste teste de laborator sunt:
- hemoleucograma (numărătoarea completă a celulelor sanguine), pentru a afla tipul şi numărul celulelor din sânge;
- determinări ale anumitor substanţe din sânge (electroliţi, glucoză) şi evaluarea funcţionarii ficatului şi a rinichilor;
- test pentru sifilis;
- testarea pentru hepatita A, hepatita B şi hepatită C;
- testare pentru tuberculoza (detectarea bacilului Koch);
- radiografie toracică, pentru evidenţierea problemelor pulmonare asociate cu HIV;
- test pentru toxoplasmoza, pentru a detecta parazitul care produce toxoplasmoza (infecţie cauzată de ingerarea de carne insuficient
preparata termic sau de contactul cu animale, cum ar fi pisicile); această boală este gravă la persoanele cu sistemul imunitar slăbit.

Unele tulpini ale virusului HIV pot fi rezistente la anumite medicamente. În cazul unui test HIV pozitiv, în acest stadiu al infecţiei,
medicul poate testa dacă tulpina virală este sau nu rezistenta la medicaţie. Aceasta testare îl va ajuta în alegerea tratamentului
adecvat.Medicul va folosi rezultatele examinării fizice şi de laborator, pentru a determina modul de evoluţie al infecţiei la examinările
ulterioare.

Fig 2.5Sursă:web:htpps://xbmate-info.wikispaces.com
VIII. Diagnostic diferenţial
Consecinţele clinice ale infecţiei HIV acoperă un spectru larg, plecând de la sindromul acut asociat cu infecţia primară, la un stadiu
asimptomatic prelungit şi apoi la boala avansată. Este cel mai bine să considerăm boala produsă de HIV ca debutând în momentul
infecţiei primare şi progresând către stadii variate. Aşa cum am menţionat mai sus, la majoritatea pacienţilor apar, în tot cursul infecţiei
HIV, o replicare activa virala şi o înrăutăţire progresivă a climatului imunologic. Cu excepţia nonprogresivilor de lungă durată ( mai
sus), boala produsă de HTV progresează inexorabil, chiar şi în timpul stadiului clinic latent. Ea poate fi împărţită empiric pe baza
gradului imunodeficienţei, într-un stadiu timpuriu (nilul celulelor T CD4+>500/|îl), un stadiu intermediar (nilul celulelor T CD4+ între
200 şi 500 la JJ.1) şi un stadiu avansat (nilul celulelor T CD4+ lcm) în cel puţin două grupe extrainghinale pentru mai mult de trei luni,
fără o cauză evidenta, este, de obicei, cel mai timpuriu semn de infecţie HIV după infecţia primară. Ea se datorează hiperplaziei
foliculare marcate apăruta ca răspuns la infecţia HIV; ganglionii sunt, în general, mobili şi nu confluează. Această caracteristică a bolii
HIV, ce poate fi văzută în orice punct din spectrul disfuncţiei imune, nu se asociază cu o probalitate crescută de a dezvolta SIDA.
Paradoxal, o pierdere a limfadenopatiei sau o reducere a mărimii ganglionilor limfatici pot fi markeri de prognostic ai progresiei bolii.
în stadiile timpuriu şi intermediar ale infecţiei HIV (nilul celulelor T CD4+>200/(îl), diagnosticul diferenţial principal se face cu forma
adenopatica a sarcomului Kaposi. Târziu în cursul bolii, numărul afecţiunilor cu care se face diagnosticul diferenţial creşte incluzând:
limfoame, infecţii micobacteriene, toxoplasmoza, infecţie fungica sistemica şi angiomatoza bacilară. La pacienţii cu boala
timpurie, biopsia limfatica nu este indicată decât dacă sunt semne şi simptome de boala sistemica cum ar fi febra şi pierderea în
greutate sau dacă ganglionii limfatici încep să crească, să-şi piardă mobilitatea sau să fuzioneze.
Leziuni ale cavităţii bucale Leziunile cavităţii bucale, incluzând candidoza, leucoplakia păroasă şi ulcerele aftoase sunt în special
comune în timpul acestei faze a infecţiei HIV Infecţia bucală cu Candida şi leucoplakia păroasa orală (presupus generată de virusul
Epstein-Barr) sunt, de obicei, indicatoare ale unui declin imunologic moderat, apărând, în general, la pacienţi cu mai puţin de 300 de
celule T CD4+ la microlitru. într-un studiu, 59% dintre pacienţii cu candidoza orală au dezvoltat SIDA în anul următor. Candidoza
orală se manifestă ca un exsudat alb-branzos, de obicei pe o mucoasă eritematoasă ( să ID-42). Deşi cele mai frecnte leziuni se găsesc
pe palatul moale, leziunile timpurii sunt frecnt găsite de-a lungul marginii gingivale. Diagnosticul este realizat prin examinarea directă
a unui prelevat, pentru identificarea elementelor pseudohifale. Cultura nu are nici o valoare, câtă vreme majoritatea pacienţilor cu
infecţie HIV prezintă o cultură din exsudatul faringian pozitivă pentru Candida, chiar şi în absenţa leziunilor. Leucoplakia orala
păroasa se prezintă sub formă de leziuni filamentoase albe situate, în general, de-a lungul marginilor laterale ale limbii ( să ID-41)

IX. Tratament

20
 Fig 2.6 Sursă:web:htpps://xbmate-info.wikispaces.com
Acesta cuprinde două capitole: tratamentele de inhibiție a virusului și tratamentele preventive sau curative ale diferitelor boli
dezvoltate. De altfel, un oarecare număr de reguli de viață sunt recomandate persoanelor seropozitive, cu scopul de a frâna evoluția
spre SIDA declarată și transmisia bolii. Tratamentul împotriva virusului se bazează pe mecanismele care inhibă replicarea virală, ca
zidovudina (AZT) sau didanozina. Se folosesc, de asemenea, antiproteazele, proteazele fiind enzimele care permit virusului să fabrice
proteine necesare supraviețuirii sale. Uneori, este util să fie asociate unele cu altele până la trei astfel de medicamente (triterapie), cu
scopul de a-i creşte eficacitatea globală. Aceste diferite metode de tratament antrenează o ameliorare provizorie a stării bolnavului. În
plus, după studii recente, luarea de AZT de către o femeie gravidă contaminată ar diminua cu 50% riscul contaminării fătului. Totuși,
nicio terapeutică nu permite actualmente să se aibă în vedere o eradicare a virusului din organism, deoarece el este integrat în genomul
limfocitelor pe care le infectează.Tratamentele preventive sau curative, a consecințelor deficitului imunitar (infecții oportuniste,
tumori), se bazează pe administrarea de antibiotice, de antifungice și de antimitotice (ehimioterapie, interferon), precum și pe
radioterapie și chirurgie.Sfaturile pentru igiena vieții cuprind precauțiile care trebuie să fie luate de o persoană seropozitivă pentru a nu
se recontamina. În fapt, contaminările multiple, prin aporturile repetate de virus pe care le antrenează, precipită evoluția bolii, deci
trecerea la faza de SIDA declarată. Seropozitivului i se mai recomandă să-și asigure o urmărire medicală regulată: medicamente
administrate preventiv sau precoce și asociate cu o bună igienă a vieții (alimentație corectă, curățenie corporală, odihnă, abținerea de la
medicamente sau de la droguri care pot deprima suplimentar imunitatea, abținerea de la activități care riscă provocarea unor răniri),
întârzie deosebit de eficace evoluția bolii.
Terapia HAART Highly Active Antiretroviral Therapy (HAART) este denumirea folosită pentru complexul mai multor medicamente
antiretrovirale folosite concomitent. Scopul terapiei este reducerea numărului de viruși sub limita detectabilității și redresarea
sistemului imun pentru a preveni astfel apariția acelor boli care definesc declanșarea SIDA.Terapia HAART constă de regulă din două
medicamenete asemănătoare inhibitorilor de transcriptază nucleozidică inversă NRTI (nucleoside reverse transcriptase inhibitor) și un
inhibitor de reverse transcriptază nenucleozidic NNRTI (non-nucleoside reverse transcriptase inhibitor), un inhibitor de protează PI
(protease inhibitor) sau un al treilea analog nucleozidic. Ambele combinații medicamentoase au avantaje și dezavantaje și nu se poate
spune care din ele este de recomandat, decizia luându-se pentru fiecare caz în parte. Combinația 2 NRTI + 1 PI a fost studiată în timp
îndelungat, concluziile efectelor clincie trase din acest studiu reflectând un spectru larg. Dezavantajul este numărul mare de tablete
necesare pentru terapia zilnică care duce o acceptanță redusă din partea pacientului. În plus mai există pericolul toxicității prin
administrare de lungă durată. Combinația 2 NRTI + 1 NNRTI are se pare o putere de frânare a înmulțirii virale asemănătoare dar nu
există încă rezultate din studii clinice ci doar studii de laborator. Acceptanța din partea pacientului este mai bună pentru că NNRTI este
administrat oral doar o dată iar NRTI de două ori pe zi. Combinația din 3 NRTI (AZT, 3CT, Abacavir) este administrată cel mai ușor,
presupune cele mai puține tablete. Substanțele active se găsesc toate trei într-o singură tabletă care se administrează de două ori pe zi.
Alte combinații de NRTI nu pot fi incluse într-o singură tabletă din cauza drepturilor de patent asupra lor. În India, Africa de
Sud,Brazilia și Kenya se produc și generice care conțin 2 NRTI + NNRTI. Se pare că există puține interacțiuni cu alte medicamente iar
în caz de rezistență medicamentoasă mai stau încă două clase terapeutice la dispoziție. Nu există însă studii de lungă durată cu punct
final pentru această terapie cu generice, iar efectul inhibitor al dezvoltării virale pare a fi mai mic.
Complete Curing Device (CCD) Aceasta este o tehnologie inventată de medici militari egipteni (Ibrahim Abdel Aty și Ahmed Amin)
cu ajutorul căreia sunt detectați și omorâte virusurile din corpul uman. Tehnologia a fost creată după 20 de ani de teste și elimină
virusul primar..

X. Evoluţie
Evoluţia naturală a infecţiei cu HIV se desfăşoară în mai multe stadii. Fiecare din aceste stadii este caracterizat de apariţia unor semne
şi simptome specifice, de numărul acestora, de evoluţia imunităţii şi a virusului (ce se stabilesc prin investigaţii de laborator). Astfel, la
copii stadiile infecţiei sunt:asimptomatic (N), cu simptome minore (categoria A), cu simptome moderate  (categoria B) şi boala
severă (categoria C). Practic stadiul C înseamnă boala SIDA. La adulţi infecţia cu virusul HIV are următoarele stadii: A
(asimptomatica), B (simptomatica), C (stadiul SIDA). 
Semne şi simptome

21
După infectarea cu HIV exista o reacţie individuală fata de acesta. Reacţia organismului diferă de la o persoană la alta în funcţie de
cantitatea de virus pătrunsă în organism, virulenta acestuia şi rezistenţa naturală a persoanei infectate. Iniţial, semnele infecţiei HIV pot
lipsi sau sunt adesea nespecifice.
La aproximativ 1-5 săptămâni după contactul cu virusul HIV şi infectarea organismului, în 50% din cazuri, apar unele semne de boală,
dar acestea sunt nespecifice şi se pot confunda uşor cu simptomele unei gripe. Semnele iniţiale dispar după cel mult o lună. Această
etapă este cunoscută sub numele de "primoinfecţie".
După dispariţia semnelor "primoinfecţiei" exista o perioadă îndelungata de timp în care infecţia este asimptomatica. Această perioadă
variază între 2 şi peste 10 ani. În toată această perioadă persoana arata şi se simte foarte bine, dar poate transmite virusul. Pe fondul
multiplicării virale şi a scăderii imunităţii organismului apar apoi semnele şi simptomele specifice.

Fig 2.7Sursă:web:htpps://xbmate-info.wikispaces.com

Acestea pot fi:

Adenopatiile înseamnă mărirea în volum a ganglionilor şi persistenţa acestei măriri câteva luni, fără identificarea unor alte cauze.
Adenopatiile pot apare în diferite stadii ale infecţiei şi pot determina unele complicaţii ce necesită tratamente îndelungate sau chiar
intervenţii chirurgicale. De asemenea, ganglionii pot dispare pur şi simplu, iar acest lucru poate sau nu să semnifice o ameliorare a
bolii.
Manifestări respiratorii datorate infecţiilor cu diferite bacterii, virusuri sau ciuperci (pmneumonii recurente, TBC, etc.). Acestea sunt
printre cele mai frecvente şi grave suferinţe ale persoanelor infectate cu HIV.
Manifestări digestive sunt cel mai frecvent traduse prin diaree cronică care duce la scăderea în greutate până la situaţia extremă de
caşexie. De cele mai multe ori ea este urmarea unor parazitoze, a unor infecţii virale sau bacteriene de la nivelul tubului digestiv. Cea
mai frecventă afecţiune este stomatita micotică (depozite albicioase la nivelul cavităţii bucale şi a stomacului). Alte manifestări pot fi:
vărsăturile, disfagia, anorexia, durerile abdominale, scăderea în greutate. De asemenea, pot exista atingeri hepato-biliare, esofagiene şi
altele.
Manifestările cutanate sunt foarte variate şi pot fi cauzate de infecţia cu diferite virusuri, paraziţi sau ciuperci ce dau manifestări
diverse cum ar fi: piele uscată, herpes zoster, diferite erupţii) .
Manifestările neurologice(ale sistemului nervos) pot apărea în toate stadiile infecţiei cu HIV şi sunt destul de frecvent întâlnite.
Afecţiunile ce pot apărea la acest nivel sunt: meningite, neuropatii, accidente vasculare cerebrale, tumori, diferite infecţii oportuniste
(ex. toxoplasmoza). Acestea au o gamă largă de simptome: dureri de cap, paralizii, tulburări de comportament, tulburări ale funcţiilor
cognitive, degradări motorii şi ale limbajului etc. În fazele avansate ale bolii apare encefalopatia HIV, care reprezintă complicaţia
neurologică cea mai de temut în infecţia cu HIV. Encefalopatia apare datorită acţiunii directe a virusului asupra sistemului nervos şi
are o evoluţie gradată, dar progresivă, cu scăderea funcţiilor motorii, cognitive şi comportamentale, până la deces. De asemenea, în
cursul infecţiei cu HIV, apar tulburări psihice care fie se asociază cu leziunile cerebrale, fie sunt date de dificultăţile de acceptare a
bolii sau de adaptare la problemele implicate de aceasta.
Tumorile pot avea diverse localizări în organism. Unul din cancerele caracteristice în infecţia HIV este sarcomul Kaposi ce se
dezvolta la nivelul pielii, dar şi în alte zone ale corpului, în fazele înaintate de boală. Mai frecvente sunt, de asemenea, şi limfoamele -
cancere ale sistemului limfatic, ce pot avea localizări diverse .
Tulburările de creştere şi dezvoltare apar frecvent la copiii infectaţi cu HIV. Acestea se referă, în special, la dezvoltarea staturo-
ponderala datorată disfuncţiilor endocrine sau evoluţiei infecţiei cu HIV.
În faza de boala SIDA, organismul este afectat pe mai multe planuri pe fondul ineficientei sistemului imunitar, simptomatologia fiind
complexă şi diferită de la un individ la altul.
Factorii care influenţează negativ, adică grăbesc evoluţia infecţiei HIV spre faza SIDA sunt:

22
 - rezistenta individuală scăzută,
- nutriţia precară a individului,
- stresul.
În absenţa unui tratament, evoluţia de la infectare până la apariţia bolii SIDA este în general între 5-10 ani. Durata supravieţuirii, după
instalarea bolii SIDA variază între 9 luni şi 2 ani. Această perioadă poate fi mult prelungită în condiţiile unui tratament adecvat şi
susţinut cu medicamente antiretrovirale.
Apariţia manifestărilor de boala anterior menţionate nu arata şi viteza evoluţiei. Există situaţii în care, deşi exista simptomele anterior
amintite, boala are o evoluţie lentă şi există situaţii contrare, fără semne, care sunt însoţite însa de un deficit imunitar sever şi evoluţii
defavorabile.
O persoană afectată de HIV/SIDA poate avea o viaţă normală, mai ales dacă sistemul său imunitar este încă în stare bună. Dacă
sistemul imunitar cedează, apar riscuri legate de evoluţia infecţiei.

XI. Complicaţii

Fig 2.8 Sursă:web:htpps://xbmate-info.wikispaces.com

Infecţia HIV slăbeşte sistemul imunitar, făcând bolnavul susceptibil la un mare număr de infecţii bacteriene, virale, fungice şi
parazitare. Pate fi vulnerabil deasemenea la anumite tipuri de cancere.
Pneumonia bacteriană. Zeci de tipuri de bacterii pot produce pneumonie bacteriană, care se poate dezvolta singură sau după ce aţi
avut o infecţie de tract respirator superior cum ar fi guturai sau gripă.
Complexul Mycobacterium avium (CAM). Aceasta infecţie este produsă de un grup de bacterii numite într-un cuvânt — CAM.
Bacteriile produc în mod normal infecţii alte tractului respirator. Dar dacă aveţi infecţie HIV avansată iar numărul de limfocite CD4
este mai mic de 50, foarte probabil veţi dezvolta o infecţie sistemica care poate afecta aproape orice organ intern, inclusiv măduva
osoasă, ficatul sau splina. CAM produce simptome nespecifice cum ar fi febră, transpiraţiile nocturne, pierderea în greutate, durere de
stomac şi diaree.
Tuberculoză (TBC). În ţările în curs de dezvoltare, TBC-ul este cea mai obişnuită infectieoportunista asociată cu HIV şi cauza
principală de deces la persoanele cu SIDA.
Salmoneloza (infecţia cu salmonella). Vă puteţi infecta cu acesta bacterie prin apa sau mâncarea contaminată. Simptomele includ
diaree severă, frisoane, durere abdominală şi, ocazional, vomă.
Angiomatoza bacilară. Rareori observată la persoanele neinfectate cu HIV, acesta infecţie apare pe piele mai întâi ca peteşii vineţii
spre roşu deschis.
Citomegalovirusul (CMV). Acest herpes virus obişnuit se transmite prin fluidele corpului cum ar fi saliva, sângele, urină, sperma şi
laptele. Mai mult de jumătate din populaţia adultă a fost infectată, dar un sistem imunitar sănătos inactivează virusul, şi acesta rămâne
dormitând în organism. Dacă slăbeşte sistemul imunitar, virusul se reactivează, producând leziuni ale ochilor, tractului digestiv,
plămânilor şi altor organe.
Hepatita virală. Dacă sunteţi HIV-pozitiv şi aveţi şi hepatită, boala HIV poate progresa mai rapid, şi puteţi dezvolta în plus toxicitate
hepatică de la medicamente.
Herpes simplex virus (HSV) - HSV, care în mod normal produce herpes genital, poate fi transmis în timpul unui raport sexual
neprotejat, anal sau vaginal. Dacă aveţi HIV, infecţia cutanată este probabil mai severă decât la persoanele care nu au HIV, iar
leziunile se pot vindeca mai greu.

23
Papilloma virusul uman (HPV).  Acesta este una dintre cauzele cele mai frecvente de boala transmisă sexual. Dacă sunteţi HIV-
pozitiv, sunteţi susceptibil în mod special la infecţia cu HPV şi mai expus la infecţii recurente. Infecţia cu HPV este serioasă în special
pentru că ea creşte riscul femeii de a face cancer de col.
Leucoencefalopatia progresivă multifocala (LPM). LPM este o infecţie extrem de gravă a creierului produsă de virusul polio uman
JCV. Simptomele variază şi pot include probleme de vorbire, slăbiciune pe o parte a corpului, pierderea vederii unui ochi, sau
amorţirea unui braţ sau a unui picior. LPM apare deobicei numai atunci când sistemul imun a fost serios lezat.
Candidoza. Candidoza este o infecţie obişnuit asociată cu HIV.
Meningita cryptococica. Meningita este o inflamaţie a membranelor şi a lichidului care înconjoară creierul şi măduva (meningele).
Meningita cryptococica, cea mai obişnuită infecţie a sistemului nervos central asociată cu HIV, este cauzată de o ciupercă care este
prezentă în sol. Simptomele includ cefalee, febra înalta, redoarea (înţepenirea) cefei şi sensibilitate la lumină.
Pneumonia cu Pneumocystis carinii (PPC). Aceasta este cea mai comună infecţie oportunistă care apară în SIDA.
Toxoplasmoza. Toxoplasmoza este cea mai obişnuită cauza de leziuni cerebrale la oamenii cu boala HIV avansată.
Cryptosporidioza. Aceasta infecţie este cauzată de un  parazit intestinal care este găsit în mod obişnuit la animale. Vă infectaţi cu el
prin ingestia apei sau a alimentelor contaminate. Parazitul creşte în intestine şi căile biliare, ducând la diaree severă cronica la
persoanele cu SIDA.
Sarcomul Kaposi. Sarcomul Kaposi este o tumoră a pereţilor vaselor de sânge. Este cel mai frecvent cancer depistat la persoanele
HIV-pozitive, în special bărbaţi homosexuali şi bisexuali dar este extrem de rar la persoanele neinfectate cu HIV.

XII. Prognostic

Prognosticul unei boli este definit ca rezultatul sau aşteptat cursul bolii. Vine de la un vechi cuvânt grecesc, care înseamnă "să ştiţi
dinainte".
În prezent nu există nici un leac pentru SIDA şi este fatală fără tratament. Infecţia cu HIV, cu toate acestea, ia foarte mult timp să se
dezvolte în SIDA plin cu sufletul la gură. Virusul începe să reproducă în organism în celule CD4 şi începe să distrugă imunitatea.
Timpul necesar pentru dezvoltarea de SIDA de la infecţia cu HIV poate varia de la 6 luni (foarte rar) la 15 ani. În Marea Britanie
timpul mediu de dezvoltare SIDA la infecţia HIV iniţială este în jur de 12 ani.
Întârzierea debutul SIDA
Începutul anti terapie retrovirală după depistarea HIV pozitiv starea ajută în întârzierea debutul SIDA şi condiţiile aferente. Aceste
medicamente împiedică replicarea virală şi nu vindecă efectiv boala.
În SUA, majoritatea pacienţilor supravieţui mulţi ani după diagnosticare, datorită disponibilităţii a terapiei antiretrovirale highly active
(HAART). HAART a crescut dramatic cantitatea de timp, persoanele cu HIV rămâne în viaţă.
Ce afectează prognosticul HIV/SIDA?
Factorii care afectează rezultatul de persoanele cu HIV includ:
Numărul de celule CD4. Contează mai mici indică o imunitate slabă şi şansele de a obţine infecţii, care adesea se poate transforma
viaţa în pericol.
Încărcătura virală în sânge. Numărul mare de ARN viral viabile în sânge este un alt indicator de prognostic mai sărace.
Vârsta pacientului. Sugari şi persoanele în vârstă sunt mai mult la riscul de a un rezultat mai sărace şi progrese rapide a bolii.
Cei care au dezvoltat o HIV grave legate de starea înainte de a începe anti-HIV medicamente sunt, de asemenea, la un risc ridicat de
începutul anului de progresie de SIDA şi de moarte.
Infecţii concomitentă cu hepatita B sau C virus
Cei care abuzează de droguri injectabile
Cei cu boli cardiace sau boli hepatice de multe ori au un prognostic, precum şi.
Dezvoltare de vaccin HIV
În ultimele trei decenii a fost cercetat un vaccin eficient împotriva HIV. Dată a fost găsit nici un vaccin eficient împotriva bolii.
Tratamente de droguri şi dezvoltare de vaccin de cercetare continuă.
Statutul HIV în ţările în curs de dezvoltare
Medicamente HIV nu sunt întotdeauna disponibile în curs de dezvoltare, în cazul în care cea mai mare parte a epidemiei face ravagii.
Factorii care au îmbunătăţit prognosticul infecţiei HIV în ţările dezvoltate ca SUA şi Marea Britanie
Cel mai important factor este disponibilitatea de medicamente HIV. Cantitatea de boală şi deces cauzat de HIV a scăzut dramatic,
deoarece puternic combinaţii de medicamente anti-HIV au devenit disponibile în 1996. În plus, screening-ul de rutină şi depistarea
precoce a facilitat de asemenea instituţia timpurie de anti-retrovirale terapie şi -a îmbunătăţit prognoza.
O viaţă mai lungă şi mai sănătoasă poate fi, de asemenea, posibil cu controale regulate la clinicile de HIV, luând medicaţie regulat de
HIV şi alte medicamente, nu fumat, mănâncă un regim alimentar sănătos echilibrat şi îşi exercită în mod regulat. Menţinerea o stare
mentală sănătos, de asemenea, este important.

24
 Fig 2.9 Sursă:web:htpps://xbmate-info.wikispaces.com

CAPITOLUL III

EDUCAȚIE PENTRU SĂNĂTATE. PROFILAXIE ȘI PREVENȚIE

PROFILAXIA INFECŢIEI HIV

În absenţa unui vaccin sau a unui tratament eficace, măsurile de protecţie rămân singurele de care dispunem pentru a evita
difuziunea infecţiei HIV în rândul populaţiei.

25
 Fig3.1 Sursă:web:htpps://xbmate-info.wikispaces.com

Prevenirea transmiterii materno-fetale

Măsuri prenatale
Întrucât infecţia HIV la copil este paralelă infecţiei materne, măsurile profilaxiei prenatală se suprapun infecţiei la adult. Din acest
motiv este esenţial să se întreprindă o educaţie a publicului prin toate mijloacele de informare în masă, vizând cele două căi esenţiale
de transmitere la adult şi anume calea sexuală şi cea parenterală. Femeilor seropozitive li se va recomanda contracepţie sistematică.
Măsuri perinatale
Acestea se adresează copiilor născuţi din mame seropozitive a căror şansă de a fi neinfectaţi la naştere este de 45-50%. Se va
minimaliza la maximum riscul de infecţie intrapartum prin contactul cu sângele şi secreţiile genitale ale mamei infectate. Naştere prin
operaţie cezariană nu este o soluţie, existând cercetători care o recomandă şi alţii care o contraindică.
Este necesar să se stabilească, cât mai curând posibil dacă copilul este sau nu infectat. Se consideră că este prudent să se contraindice
alimentaţia naturală a copilului neinfectat la naştere.
Măsuri postnatale
Aceste măsuri urmăresc în egală măsură preântămpinarea infecţiei unui copil seronegativ cât şi evitarea producerii infecţiei la
contracţia unui copil seropozitiv.

Prevenirea transmiterii HIV prin sânge şi derivate de sânge.

Sângele persoanelor infectate cu HIV este o cale importantă de transmitere a infecţiei . Începând cu anul 1985, când devenise cert
că HIV se transmite prin intermediul sângelui infectat, s-a introdus testarea HIV obligatorie a donatorilor de sânge şi a sângelui
transfuzat.
Prin selectarea şi testarea donatorilor voluntari s-a rupt o verigă importantă a lanţului transmiterii infecţiei cu HIV. Alături de
testarea donatorilor, o măsură importantă o constituie şi reducerea numărului de transfuzii, limitarea lor la situaţii bine precizate.
Microtransfuziile în scop de “Întărire” a sugarilor idstrofici, practicate pe scară largă în România înainte de 1989, nu au nici o raţiune
ştiinţifică.
Autotransfuzia este o tehnică de recoltare, conservare şi readministrare a sângelui propriu, în vederea evitării fezavantajelor pe
care le prezintă transfuzia cu sânge de la donatori.
În această categorie se încadrează şi prevenirea infecţiei HIV la consumatorii de droguri pe cale intravenoasă care este o problemă
extrem de dificilă. Ideal în acest sens ar fi renunţarea la drog, dar, aceasta rămâne adesea un simplu deziderat.
În lume se încearcă diferite metode de tratare a dependenţei chimice: programe de detoxifiere, comunităţi terapeutice, programe de
substituţie cu metadonă, grupuri de autoajutoare etc. dar nu întotdeauna acestea aduc rezultate.

Prevenirea transmiterii sexuale HIV

La nivel global se apreciază că în circa 80% din cazuri, infecţia cu HIV s-a produs pe cale sexuală( heterosexuală, homosexuală
sau bisexuală). În prezent extinderea infecţiei se face în special pe cale heterosexuală.
Protecţia începe prin educaţie pentru educaţie sexuală. Educaţia sexuală privită din punct de vedere al infecţiei cu HIV nu este una
particulară ci una firească, în care respectul de sine şi responsabilitatea faţă de propria sănătate se conjugă normal cu respectul pentru
partener şi sănătatea acestuia.

Prevenirea infecţiei nasocomiale

În România mulţi copii s-au infectat în cursul unor îngrijiri medicale. Cauzele acestei situaţii sunt complexe, de ordin economic,
socia, moral dar şi profesional şi organizatoric.
Prevenirea extinderii infecţiei în rândul copiilor necesită respectarea cu stricteţe a normelor şi instrucţiunilo igienico-sanitare, a
regolilor de asepsie şi antisepsie, controlul riguros al modului de aplicare a acestora şi sancţionarea fermă a oricărei abateri.
Pentru prevenirea răspândirii infecţiei HIV în rândul populaţiei infantile se impun unele măsuri cum ar fi: asigurarea permanentă
de echipamentele şi materiale sanitare în primul rând ace şi seringi de unică folosinţă, sterilizarea corectă a acelor refolosibile, educaţia
profesională continuă a personalului medical, aplicarea cu regulozitate în toate unităţile sanitare a normelor privind organizarea
prevenirii şi combaterii infecţiilor nasocomiale, aprobate prin ordinul Ministerului Sănătăţii.

26
 Prevenirea şi combaterea infecţiei cu HIV are o importanţă colosală pentru că dacă la ora actuală nu putem vindeca bolnavi cu
SIDA, infecţia HIV poate fi prevenită, iar aceasta stă în puterile noastre, ale fiecărui locuitor al planetei.

Vaccinarea anti-HIV
Nu există încă un vaccin eficace împotriva virusului imunodeficienţei umane şi se crede că acesta nu va putea fi obţinut înainte de
anul 2010.

Vaccinările uzuale şi SIDA

La copiii cu infecţie HIV, imunizările uzuale ridică unele probleme specifice. Vaccinarea BCG este contraindicată deoarece
poate produce declanşarea unei tuberculoze. Vaccinarea antirujeolică se va face cu virus mort. Vaccinul anti-polio poate declanşa
semne caracteristice bolii. Vaccinarea antirujeolică se va face cu virus mort. Vaccinul anti-polio poate declasa semne caracterice
bolii. Vaccinarea anti-hepatică acută virală tip B nu implică nici un risc. .

Particularităţile îngrijirilor paliative la persoanele cu HIV/SIDA

Complexitatea bolii, cu decurgere imprevizibilă şi multiple complicaţii, face ca îngrijirea paliativă să balanseze între
tratamentul simptomelor noi şi controlul celor vechi;
Evoluţia infecţiei HIV/SIDA este foarte variabilă şi imprevizibilă, prin numărul mare de complicaţii potenţiale. Unele persoane
nu manifestă nici o simptomatologie gravă o perioadă îndelungată de timp, altele prezintă perioade alternative de episoade de boli
acute sau de complicaţii frecvente, care nu pun în pericol viaţa. Astfel, îngrijirea paliativă în HIV/SIDA se deosebeşte de îngrijirea
paliativă în alte boli prin balansarea între controlul simptomelor acute şi acelor cronice. Persoanele suferinde, de asemenea, diferă
prin răspunsul lor emoţional la infecţie, ceea ce, din nou, complică planificarea şi acordarea îngrijirii paliative.

Complexitatea tratamentului poate suprasolicita serviciile de sănătate;

Actualmente diverse tratamente sunt disponibile persoanelor cu HIV/SIDA. Medicaţia antiretrovirală şi-a demonstrat eficienţa
sa înaltă în controlul evoluţiei infecţiei HIV. Persoanele bolnave pot face multiple infecţii oportuniste şi alte simptome, care atât
stresează sistemul de sănătate, cât şi creează probleme de complianţă, când tratamentul are efecte adverse nedorite. Deoarece
persoanele cu HIV/SIDA trăiesc mai mult, aparţin unei generaţii mai tinere şi pot avea diferite istorii în comportament, inclusiv
utilizare de droguri intravenos, ele pot deveni mai dependente de lucrătorii medicali, ceea ce poate crea probleme psihologice atât lor,
cât şi celora ce au grijă de ele şi, uneori, pot complica îngrijirea paliativă.

Stigmatizarea şi discriminarea;
Bolnavii, care suferă de HIV/SIDA, se confruntă cu un şir de probleme psihologice specifice. Mulţi sunt nevoiţi să suporte
stigmatizare şi discriminare. Persoanele în cauză nu doresc să fie sincere în privinţa statutului lor HlV-pozitiv, astfel, dezvoltându-şi
sentimentul de izolare, iar cei care-i îngrijesc, pot fi îngrijoraţi de descoperirea seropozitivităţii la HIV.
În comunităţile cu infecţia HIV rară, persoanele HlV-pozitive, în majoritatea cazurilor, fac parte din grupuri minoritare sau
marginalizate, cum sunt utilizatorii de droguri intravenos, femeile care practică sex comercial, etc. Pentru ei reţeaua de susţinere
poate fi insuficient dezvoltată, confruntându-se cu discriminarea, în caz de suspecţii la seropozitivitate HIV.

Distingerea întregii familii, prin infectarea ambilor parteneri;

HIV/SIDA are un efect major asupra familiei, în special, în regiunile cu o prevalenţă înaltă a infecţiei, unde majoritatea
persoanelor sunt tinere şi economic independente. Ambii parteneri, prin relaţii, pot fi infectaţi, sau, mai des, partenerul unei persoane
HlV pozitive poate fi nesigur, dacă el (ea) este infectat(ă). Dacă un copil este seropozitiv, atunci unul din părinţi vor fi, de obicei,
infectaţi. Problemele financiare cresc, dacă persoana care întreţine familia, este HIV infectată şi nu este în stare să muncească.
Când pacienţii HlV infectaţi sunt incapabili să lucreze pentru a-şi întreţine familia, ei pot reveni la părinţi, pentru a fi îngrijiţi,
în ultimul stadiu al bolii. Persoanele vârstnice rămân a purta grijă de nepoţi. În alte cazuri, copiii sunt principalii îngrijitori de părinţi,
fraţi sau surori bolnave. Aceştia, de asemenea, au nevoie de un suport special emoţional şi de protecţie (fenomenul schimbului de
roluri în familie).

27
 Fig3.2Sursă:web:htpps://xbmate-info.wikispaces.com

CAPITOLUL IV
ROLUL ASISTENŢEI MEDICALE ÎN ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU SIDA

Problemele infecţiei cu HIV, din punctul de vedere al medicilor şi al asistenţilor medicali, indiferent de profil, care lucrează cu
sânge şi alte produse biologice ce conţin sânge, au două aspecte principale, mijloacele prin care să asigure îngrijirea pacienţilor în cele
mai bune condiţii: căile prin care se pot proteja pe ei înşişi şi pe colegii de echipa concomitent cu acordarea îngrijirilor de cea mai

28
înaltă calitate tuturor pacienţilor indiferent de statusul serologic HIV al acestora.

Fig4.1 Sursă:web:htpps://xbmate-info.wikispaces.com
Responsabilitatea primordială a asistenţei medicale consta în acordarea îngrijirii persoanelor care au nevoie în această privinţă.
Obiectivele sunt:
- Asistenta prin măsuri de tratare a infecţiei;
- Reducerea fricii şi a anxientatii;
- Mentinearea unei stări de confort;
- Ajutarea pacientului să treacă peste momentul aflării diagnosticului;
- Educarea acestuia cu privire la îngrijirile ce vor urma.
O mare atenţie în îngrijirea pacientului cu SIDA trebuie acordată prevenirii contaminării altor persoane. Este responsabilitatea oricărui
furnizor de servicii medicale să aplice mijloace de prevenire, aşa cum sunt ele definite de poliţia spitalului, pentru a împiedica
transmiterea bolii.
În viaţa fiecărui om, cât şi a comunităţii în ansamblu, HIV/ SIDA reprezintă o dramă. Ea rupe un echilibru, în realitate fragil, intre
individ şi mediul său ambiant, cel social şi mai ales cel familial. Ea crează anxietăţi cu consecinţe imprevizibile, stabileşte raporturi noi
între oamenii puşi faţă în faţă cu destinul şi întrebările la care de multe ori răspunsul nu este uşor de dat.
Procesul de îngrijire comporta cinci etape:
- culegerea de date;
- analiza şi inerpretarea lor;
- planificarea îngrijirilor;
- realizarea intervenţiilor;
- evaluarea.
Obiective de îngrijire specifice pacientului HIV pozitiv
Anxietatea indusă de un mediu nefamilial:
- semne şi simpome;
- neînţelegerea testelor de diagnosticare, diagnosticul SIDA, implicaţiile sale şi planul de tratament;
- aducerea la cunoştinţa a diagnosticului;
- probabilitatea unei morţi premature.
Obiective 
Pacientului să i se reducă starea de anxietate şi teamă, fapt care să reiasă din:
- felul în acre se exprima fata de situaţia să;
- modul în care se mişca şi o expresie relaxată a fetei;
- semne vitale stabile;
- culoarea normală a pielii;
- discuţii care să dovedească faptul că înţelege procedura spitalicească, testele de diagnosticare, planul de tratament şi pronosticul.
Nutriţie alterată – mai puţin decât necesarul organismului din următoarele motive:
- hrănirea orală insuficientă;
- consum sporit de nutrienţi ca urmare a unei rate metabolice crescute asociată cu infecţia;
- absorbţia scăzută a nutrienţilor ca urmare a diareei cronice.

29
 Fig4.2 Sursă:web:htpps://xbmate-info.wikispaces.com

Obiective: pacientul să îşi menţină o stare nutriţională decvata, evidenţiata prin:

- greutate corporală corespunzătoare vârstei, înălţimii şi constituţiei sale;
- membrana mucoasă bucală sănătoasă.
Confort alterat – frisoane şi diaforeza excesivă cauzate de temperatură persistenta sau recurenta asociată cu HIV sau infecţii cu
caracter oportunist.
Obiective: pacientul să nu sufere de disconfort cauzat de frisoane şi diaforeză.
Hipertermia – cauzată de stimularea centrulzi termoreglator din hipotalamus.
Obiective: menţinerea temperaturii corpului cât şi a funcţiilor vitale în parametrii normali.
Membranele mucoasei bucale alterate: stomatite, faringite, esofangite.
Obiective: pacientul să îşi menţină cavitatea bucală sănătoasă.
Intoleranţa la activitate ca urmare a:
- incapacităţi de a dormi şi a se odihni;
- malnutriţiei;
- hipoxiei ţesuturilor asociate cu un defectuos schimb de gaze la nivel alveolar;
- în cazul infecţiilor respiratorii.
Obiective: pacientul să demonstreze o creştere a tolerantei la activităţile cotidiene, fără efort, dureri toracice, ameţeală, transpiraţie
abundenta sau modificări semnificative ale semnelor vitale.
Capacitatea restrânsă de a se îngriji singur – apărute pe fondul intolerantei la activitate, procesului de gândire încetinit, restricţiilor
de activitate impuse de planul de tratament.
Obiective: pacientul să demonstreze o intensificare a participării la activităţile de auto-ingrijire în limitele toleranţei la activitate şi a
restricţiilor impuse de planul de tratament.
Diaree cauzată de:
- enterocolite asociate cu infecţii bacteriene, virale şi/sau provocate de paraziţi;
- motilitate gastrointestinală crescută;
- posibil efect direct al HIV asupra celulelor din mucoasa intestinală.
Proces de gândire alterat:
- răspuns verbal încetinit;
- incapacitate de concentrare;
- pierderea memoriei;
- judecata şi raţionare afectate;
- dezinteres fata de responsabilităţile personale şi profesionale;
- dezorientare şi halucinaţii cauzate de: encefalopatie HIV asociată cu efectul direct al virusului asupra sistemului nervos sau de
toxoplasmoza cerebrală, meningita tuberculoasă sau criptococica, herpes simplex, herpes zoster, citomegalovirus, encefalite şi
neoplasm al SNC.
Obiective:
- răspuns verbal cu timp de reacţie îmbunătăţit;
- păstrarea atenţiei pentru mai mult timp;
- memorie îmbunătăţită;
- scăderea apatiei;
- dispariţia halucinaţiilor.

30
Dereglări ale somnului – datorate fricii, anxietăţii, examinărilor şi tratamentelor frecvente, frisoanelor, diareei, transpiraţiilor
nocturne, dispneei.
Obiective: pacienntul să nu doarmă suficient, în parametrii regimului de tratament.
Posibile infecţii oportuniste – ca urmare a slăbirii rezistenţei organismului asociată cu:
- imunodeficienţa celulară şi umorala, prezente la infecţia cu HIV;
- debilitate generală şi malnutriţie;
- epuizarea mecanismelor imunitare.
Obiective: pacientul să nu contacteze infecţii oportuniste.
Potenţial de traumă – care apare ca urmare a traumatismelor prin cădere datorită: epuizării, oboselii, confuziei şi/sau afectării funcţiei
motorii ca rezultat al encefalopatiei HIV.
Obiective: evitarea traumatismelor prin cădere.
Incapacitatea de a face faţă situaţiei – ca urmare a:
- depresiei, fricii, anxietăţii, asociate cu diagnosticul şi o prognoză sumbră;
- efectului reacţiei imunitare slăbite şi efectelor SIDA asupra stilului de viaţă;
- temerea de a nu fi respins de ceilalţi.
Obiective: pacientul să demonstreze că face faţă, fapt evidenţiat prin:
- dorinţa de a participa la planul de tratament şi la activităţile de autoingrijire;
- exprimarea verbală a capacităţii de a face fata diagnosticului şi implicaţiilor acestuia.
Neputinţa ca urmare a:
- sentimentului de pierdere a controlului asupra sănătăţii şi propriei vieţi;
- caracterul epuizant al SIDA;
- dependenţa de alte persoane pentru satidfacerea celor mai elementare nevoi;
- schimbarea rolurilor, a relaţiilor şi a planurilor de viitor.
Obiective: pacientul să demonstreze o creştere a sentimentului de control asupra propriei vieţi.

Fig4.3Sursa:web:htpps://xbmate-info.wikispaces.com

Deznădejdea asociată cu:
- schimbările survenite în funcţionarea organismului cauzate de boală;
- posibila moarte prematură.
Obiective: pacientul să dea dovadă că reuşeşte să treacă peste această fază, fapt evidenţiat prin:
- exteriorizarea stării de supărare;
- exprimarea sentimentelor cu privire la boală şi implicaţiilor acesteia;
- folosirea tuturor sistemelor de suport disponibile;
- discutarea despre integrarea unui plan de îngrijire viitor în stilul de viaţă.
Izolare socială din următoarele cauze:
- stigma asociată acestui diagnostic şi teama celorlalţi de a nu se contamina;
- măsuri preventive necesare pentru a împiedica transmiterea bolii;
- teama pacientului de a nu contamina o infecţie de la ceilalţi.
Obiective: menţinerea relaţiilor cu cunoscuţii şi începerea de noi relaţii, exprimarea scăderii senzat;iei de singurătate şi respingere.
Aprecierea trebuinţelor pacientului în planurile: biologic, emoţiona, sprijinul de căminul familial, financiar, în cercul prietenilor,
întreţinerea speranţei, suport spiritual – susţinerea psihologică, ajutarea pacientului să îşi practice religia.
Alterarea climatului familial ca urmare a:
- fricii de a nu aduce la cunoştinţa membrilor de familie a diagnosticului şi a fricii de a nu se pierde unitatea familiei;
- fricii de a nu lua boala de la pacient.
Obiective: membrii de familie să înceapă să se adapteze la boala pacientului şi la schimbările iminente survenite, fapt evidenţiat prin
participarea activă a deciziilor şi la îngrijirea pacientului.
31
Pentru pacienţii în faza terminală obiectivele sunt:
- Ameliorarea efectelor sentimentului de tristeţe;
- Menţinerea autonomiei cât mai îndelungată în activităţile cotidiene;
- Nivelul de sedare sau vizita cuiva anume pot fi esenţiale în asigurarea confortului fizic sau psihologic;
- Atenuarea sentimentului de izolare;
- Pregătirea pentru moarte.
Considerăm că în actul de îngrijire a pacienţilor HIV-pozitiv trebuie să existe o responsabilitate dublă: fata de pacient şi fata de noi
înşine, cei care acordăm îngrijiri medicale, precum şi fata de cei apropiaţi nouă.
Nursingul combina profesionalismul unei echipe multidisciplinare incluzând pacientul şi familia încercând să asigure pacienţilor HIV-
pozitiv o calitate cât mai bună a vieţii şi o moarte decentă
Tipurile de îngrijiri paliative
Îngrijirea paliativă a persoanelor seropozitive HIV devine tot mai importantă pe măsură ce boală progresează. În diverse stadii ale
bolii pot fi acordate variate tipuri de îngrijire paliativă pacienţilor, acestea fiind în dependenţă de etapele bolii, disponibilitatea
TARV şi necesităţile pacienţilor şi a familiilor lor.
1). Îngrijirea clinică este oferită de personalul medical. Acest tip de îngrijire prevede un spectru larg de tratament şi îngrijire,
inclusiv: reducerea durerii şi altor simptome, consilierea individuală, identificarea timpului potrivit pentru a începe terapia ARV şi
susţinerea pacienţilor în aderarea la această terapie, prevenirea şi tratamentul infecţiilor oportuniste, prevenirea HIV şi schimbarea
comportamentului.
a) Serviciile medicale sunt asigurate de un medic calificat, licenţiat în medicină generală, care are perfecţionare în îngrijiri paliative.
Serviciile medicale cuprind: decizia medicului de preluare în îngrijire, evaluarea iniţială, stabilirea planului de tratament şi
îngrijire, reevaluarea şi monitorizarea, supervizarea medicală, consilierea, transferul, externarea/scoaterea din evidenţă,
comunicarea şi educarea pacienţilor şi familiei/îngrijitorului, promovarea îngrijirilor paliative, instruirea personalului, cercetare.
b) Serviciile de nursing se asigură de către asistenţi medicali calificaţi, instruiţi în îngrijiri paliative. Activităţile de nursing cuprind:
acordarea îngrijirilor, observarea/ evaluarea pacientului, întocmirea şi adaptarea continuă a planului de îngrijire, comunicarea cu
pacientul/ familia/ îngrijitorul şi echipa, educarea pacientului şi a familiei, supervizarea infirmierilor/voluntarilor, consilierea,
promovarea îngrijirilor paliative, educaţie.

2) Tipurile de intervenţii (în dependenţă de prezenţa sau absenţa simptomelor clinice):

a) Îngrijirea clinică asimptomatică este orientată pentru persoane care nu manifestă simptome specifice ale infecţiei HIV.
Acest tip de intervenţie prevede: monitoringul de rutină şi evaluarea clinică, inclusiv determinarea timpului optimal pentru
iniţierea terapiei antiretrovirale; activităţi de prevenire a tuberculozei şi a altor infecţii oportuniste; consilierea şi evaluarea regimului
alimentar; evaluarea stării igienice din locuinţă şi explicarea aspectelor igienice, atât personale, cât şi pentru gospodărie, evaluarea
problemelor de ordin psihologic, oferirea sfaturilor suplimentare privind îngrijirile de bază.

b) Îngrijirea clinică simptomatică este prevăzută pentru persoane care au probleme cu sistemul imun şi manifestă simptome ale
bolii SIDA.
Acest tip de intervenţie include: tratamentul manifestărilor simptomatice - înlăturarea/diminuarea durerii şi altor simptome întâlnite
la pacient, prevenirea TB şi altor infecţii oportuniste, evaluarea regimului alimentar şi consiliere, evaluarea stării igienice şi a
problemelor de ordin psihologic, acordarea îngrijirilor medicale elementare (inclusiv, dar nu numai, evaluarea şi monitorizarea
simptomelor şi aderenţa la medicamente, suportul în procesul efectuării igienei personale, îngrijirea plăgilor, a cavităţii bucale şi a
pielii, pregătirea pentru iniţierea şi tratamentul ARV).
3) Îngrijirea în ultimele etape ale bolii şi după decesul pacientului este prevăzută pentru pacient şi membrii familiei lui.
Îngrijirea terminală este parte integră a îngrijirii paliative şi se referă la îngrijirea pacienţilor a căror moarte este iminentă
şi poate interveni în decurs de câteva ore sau zile. Aceasta include controlul simptomelor şi a durerii, îngrijirea propriu zisă a
persoanei.
După decesul pacientului cu SIDA, membrii familiei beneficiază de suport, sfat şi sprijin. Serviciile în perioada de doliu cuprind:
suportul familiei după decesul pacientului, consiliere individuală şi familială, corespondenţă/ telefoane/ vizite în familiile îndoliate,
consiliere spirituală, legătură cu alte surse de sprijin din comunitate, înclusiv grupuri de sprijin a PTHS. Împărtăşirea experienţei,
spre exemplu, prin grupurile de sprijin a PTHS, poate fi foarte utilă pentru asemenea situaţii.
Serviciile în perioada de doliu sunt asigurate de către membrii echipei şi voluntari, care activează în colaborare cu personalul
medical şi asistenţii sociali, având o instruire specială.
Suportul psihologic al pacienţilor şi familiilor acestora. Acest tip de intervenţie include: consilierea privind starea psihologică şi
mintală a pacientului, consilierea familiei şi prietenilor; suportul psihologic acordat pacientului şi membrilor familiei, oferirea către
grupurile de suport, susţinerea confidenţialităţii, suportul acordat după deces, dezvoltarea şi implementarea iniţiativelor orientate

32
spre suportul psihologic, tratamentul dereglărilor psihologice provocate de HIV, cum ar fi depresia şi starea de nelinişte, riscul de
sinucidere , etc.
Consilierea este oferită de către fiecare membru al echipei interdisciplinare. Pentru probleme psihologice complexe se va asigura
accesul la profesionişti calificaţi.

Suportul spiritual/religios este oferit în momentele critice din viaţa persoanelor cu HIV/ SIDA. Serviciile de suport
spiritual/religios cuprind: consiliere, rugăciune, servicii şi ritualuri religioase specifice, ascultare activă, meditaţie, participare la
servicii funerare. Intervenţiile în aceste cazuri sunt efectuate ţinând cont de apartenenţa la religie, cultura şi obiceiurile persoanei date
sau a comunităţii, şi include (dar nu se rezumă): analiza şi evaluarea vieţii, consilierea individuală, având în vedere temerile şi
speranţele persoanei, sentimentul de vină, evaluarea scopurilor în viaţă.
Persoanele care acordă îngrijire trebuie să fie informate despre necesităţile spirituale ale pacientului şi asigură sprijinul şi
vizita la preot sau la alte persoane de cult, când există o asemenea necesitate.
Serviciile de suport spiritual/religios sunt asigurate de slujitorii bisericii.

Suportul social este acordat indivizilor şi familiilor acestora pentru a-i ajuta să menţină legătura între ei, pentru a preveni
răspândirea infecţiei HIV şi pentru a asigura aderarea la TARV.
Acest tip de intervenţie prevede: evaluarea psiho-socială, participarea la stabilirea şi implementarea planului de îngrijire, relaţii cu
alte servicii, educaţie, protecţia drepturilor pacientului/ familiei, sprijin pentru organizarea serviciilor funerare, suportul familiei în
perioada de doliu, participarea la selectarea voluntarilor, promovarea îngrijirii paliative, supervizare, cercetare, formarea grupurilor
comunitare de suport şi ajutor reciproc, inclusiv pe principiul „ de la egal la egal”, mobilizarea comunităţii şi dezvoltarea
organizaţiilor neguvernamentale, inclusiv acelora, în care activează persoane ce trăiesc cu HIV/SIDA, reducerea stigmatizării,
acordarea serviciilor legale, inclusiv în alcătuirea documentelor notariale (cum ar fi moştenirea etc.), acordarea ajutorului în îngrijirea
la domiciliu, sporirea conştientizării publicului privind îngrijirea persoanelor HIV-pozitive, prevenirea răspândirii HIV, alte activităţi
care ar consolida familiile şi comunităţile afectate.

În procesul acordării îngrijirilor la domiciliu a persoanelor HIV pozitive, personalul medical va furniza consultaţii şi educaţie
membrilor familiei în îngrijire, care este inofensivă pentru familia lor, iar riscul contaminării este foarte mic, în cazul respectării
următoarelor reguli:
1) îmbrăcarea mănuşilor de latex în timpul contactului cu sângele sau cu lichidele biologice;
2) aplicarea obligatorie a bandajelor pe rănile de pe piele, dacă bandajul este îmbibat cu sânge sau cu lichide biologice, el
trebuie înlocuit şi distrus;
3) înlăturarea petelor de sânge, fecale şi urină se va face, aplicând pe mâini mănuşi de latex;
4) hainele şi lenjeria de pat sau corp murdară, pătate de sânge, excremente, urină sau alte lichide biologice, trebuie
păstrate, dezinfectate şi spălate separat;
5) hainele sau lenjeria de pat sau corp vor fi atinse doar utilizând mănuşi sau o bucată de plastic,
6) se interzice utilizarea aceleiaşi periuţe de dinţi, lamelor de ras, ace sau al altor obiecte ascuţite, ce sunt utilizate de o
persoană HIV pozitivă,
7) spălarea pe mâini cu săpun, după contactul cu hainele, lenjeria de pat murdară de sânge sau după orice contact cu
lichide biologice,
8) contactele obişnuite cu o persoană seropozitivă HIV sunt inofensive
(nu necesită îmbrăcarea mănuşilor),
9) utilizarea lichidelor obişnuite, la curăţarea veselei de bucătărie,
precum şi pentru curăţarea obiectelor sanitare.

Tuberculoza este cea mai răspândită infecţie oportunistă întâlnită la persoanele cu SIDA. Intervenţiile pentru prevenirea
răspândirii HIV/SIDA şi tuberculozei reprezintă un component integral al îngrijirilor paliative în HIV/SIDA, prin:
1) diagnosticarea, tratamentul şi îngrijirea persoanelor cu HIV/SIDA şi tuberculoză activă;
2) acordarea consilierii şi testarea tuturor pacienţilor implicaţi în îngrijire în cadrul programelor de tuberculoză;
3) acordarea îngrijirii persoanelor HIV-pozitive, diagnosticaţi cu tuberculoză;
4) asigurarea aderenţei la TARV a persoanelor cu HIV/SIDA şi coinfecţie cu tuberculoză.

Îngrijirea paliativă a copiilor se acordă după modelul adulţilor şi răspunde la aspectele clinice, profilactice, psihologice, spirituale şi
sociale, cu excepţia unor particularităţi:

33
 1) copiii sunt în proces de creştere, metabolismul diferă de cel al adulţilor, prin urmare şi manifestările infecţiei HIV sunt
diferite;
2) îngrijirea paliativă a copiilor începe din momentul când fătul este expus la HIV (în uter, în procesul naşterii, şi/sau în timpul
alăptării);
3) îngrijirea este oferită până la stabilirea diagnosticului şi continuă toată viaţa;
4) familia este unitatea, care în primul rând, acordă îngrijire pentru copil şi lucrul cu familia este important în îngrijirea
copiilor HIV infectaţi;
5) identificarea tuturor membrilor din familie seropozitivi şi îndrumarea lor la specialişti de diferite profiluri, pentru a beneficia
de un spectru larg de îngrijire, cum ar fi prevenirea răspândirii HIV, tratament, supraveghere, consiliere şi planificarea
familiei.

Pentru persoanele seropozitive HIV sunt importante măsurile de prevenire a acestei infecţii pentru cuplurile, unde unul din
parteneri este seropozitiv, care includ:
1) consilierea şi testarea voluntară;
2) crearea sau aderarea la grupurile de suport din comunitate;
3) testarea partenerilor;
4) asigurarea confidenţialităţii;
5) utilizarea prezervativelor şi respectarea fidelităţii.

Sprijinul cu produse alimentare este un component important în îngrijirea paliativă a persoanelor cu HIV/SIDA. Suportul alimentar
este acordat numai în cazurile prevăzute de actele normative în vigoare, implicând alte organizaţii, inclusiv non-guvernamentale în
aceste activităţi.

Fig4.4Sursa:web:htpps://xbmate-info.wikispaces.com

CAPITOLUL V

FIȘE TEHNICE

1.RECOLTAREA SÂNGELUI VENOS CU TRUSA VACUTAINER

Sistemul Vacutainer de recoltare a sângelui venos, constituie o tehnică simplă şi sigură.

34
 Etapele prelevării: -recoltarea sângelui prin puncţie venoasă pentru investigaţii de laborator se practică dimineaţa pe nemâncate, în
timpul frisoanelor sau la indicaţia medicului indiferent de oră;
-pregătirea psihică şi instalarea pacientului pentru recoltare;
-verificarea şi completarea datelor privind probele sanguine de recoltat indicate de medic;
-alegerea şi pregătirea materialului pentru puncţia venoasă;
-alegerea locului pentru afectuarea puncţiei venoase;
-aplicarea garoului;dezinfectarea locului de elecţie;efectuarea puncţiei venoase;
-aplicarea pansamentului adeziv;
-reorganizarea mediului (eliminarea materialelor utilizate) ;
-transmiterea tuburilor la laborator.

FIG5.1 Sursă:web:htpps://xbmate-info.wikispaces.com

Tehnica recoltării sângelui venos:

-montare holder-ac - ţinem acul cu ambele mâini;
-efectuăm o mişcare de răsucire dintr-o parte spre cealaltă având loc astfel ruperea benzii de siguranţă;
-îndepărtăm carcasa protectoare de culoare albă;
-se înşurubează capacul liber al acului în holder.
Puncţia venoasă:
-în timpul lucrului ne poziţionam vis-a-vis de pacient;
-alegem locul puncţiei şi îl dezinfectam, interzis a palpa vena după dezinfectare;
-menţinem braţul pacientului înclinat în jos cu pumnul strâns;
-întindem pielea pentru imobilizarea venei şi facilitarea penetrării acului prin
cuprinderea extremelor în mâna stângă, în aşa fel ca policele să fie situat la 4-5 cm sub locul puncţiei, exercitând mişcarea de tracţiune
şi compresiune în jos asupra ţesuturilor vecine;
-holderul trebuie să formeze cu braţul pacientului un unghi de 15°;
-detaşam carcasa colorată a acului;
-introducem acul în vena cel puţin 1 cm.
Efectuarea recoltării în tuburi:
-introducem tubul în holder, apucând aripioarele laterale ale holderului cu indexul şi
mediusul, iar cu policele împingem tubul;
-presiunea de împingere se efectuează numai asupra holderului, nu şi asupra acului
aflat în venă;-capătul căptuşit al acului înşurubat în holder străpunge diafragma gumată a capacului
tubului Vacutainer, iar sângele va fi aspirat în tub;-când sângele nu mai curge în tub, acesta va fi scos din holder printr-o
uşoarăîmpingere a policelui asupra aripioarelor; holderul este menţinut stabil;
-după recoltare, comprimăm locul puncţiei 3-5 minute cu un tampon steril îmbibat în
soluţie antiseptică, iar la pacienţii cu tratament anticoagulant sau antiagregante plachetare, durata compresiei trebuie mărită şi aplicăm
pansament adeziv.
Complicaţii posibile:
-puncţia albă(imposibilitatea de cateterizare a venei);
-hematom şi revărsări sanguine = prin străpungerea venei sau retragerea acului
menţinând stază venoasă datorită garoului nedesfăcut. Interzis a se puncţiona din nou vena după formarea hematomului; vom
comprima cu un tampon steril 3-5 minute;
-ameţeli, lipotimie,colaps=întrerupem imediat injectarea şi se anunţă medicul;
-dacă sângele nu este aspirat în tub, controlăm că acesta să fie corect împins în holder;
-dacă sângele nu curge, nu am puncţionat corect venă şi împingem sau retragem acul
fără a-l scoate din venă; atât timp cât acul se găseşte sub piele, tubul este vidat, iar sângele va fi aspirat imediat ce am puncţionat
corect vena.
35
2. MĂSURAREA ŞI NOTAREA TEMPERATURII
Scop: evaluarea funcţiei de termoreglare şi termogeneză.
Locuri de măsurat:
-cavităţi semi închise: axila, plica inghinală, cavitatea bucală;
-cavităţi închise: rect, vagin.
Temperatura = rezultatul proceselor oxidative din organism, generatoare de căldură prin dezintegrarea alimentelor energetice.
Termoreglare = funcţia organismului care menţine echilibrul între producerea căldurii (termogeneza) şi pierderea căldurii (tremoliza)
pentru păstrarea valorilor constante.

Fig5.2 Sursă:web:htpps://xbmate-info.wikispaces.com

Materiale necesare:
termometru digital;
casoletă cu tampoane de vată şi comprese sterile;
recipient cu soluţie dezinfectantă (alcool sanitar, alcool iodat, )
tăviţă renală;
ceas;
foaie de observaţie;
pix de culoare albastră;
carneţel individual.
Intervenţiile asistenţei medicale:
- pregătirea materialelor lângă bolnav;
- pregătirea psihică a bolnavului;
- spălarea pe mâini;
- se scoate termometrul din cutie şi îl deschide prin apăsarea unicului buton,
- se verifică ca acesta să afişeze pe ecranul digital gradaţia 0.
A). Pentru măsurarea în axilă:
- se aşează pacientul în poziţie de decubit dorsal sau în poziţie şezândă;
- se ridică braţul bolnavului;
- se şterge axila prin tamponare cu prosopul pacientului;
- se aşează termometrul cu senzorul ( vârful metalic) în centrul axilei, paralel cu toracele;
- se apropie braţul de trunchi,cu antebraţul flectat pe suprafaţa anterioară a toracelui;
- la pacienţii slăbiţi, agitaţi, precum şi la copii, braţul va fi menţinut în această poziţie de către asistentă medicală;
- termometrul se menţine până la semnalul sonor
B). Pentru măsurarea în cavitatea bucală
- se introduce termometrul în cavitatea bucală, sub limbă sau pe latura externă a arcadei dentare;
- pacientul este rugat să închidă gura şi să respire pe nas;
- se menţine termometrul timp de 5 min.
C). Pentru măsurarea rectală:
- se lubrefiază termometrul;
- se aşează pacientul în decubit lateral,cu membrele inferioare în semi flexie,asigurându-i intimitatea; 
- se introduce tubul termometrului în rect, prin mişcări de rotaţie şi înainte;
- termometrul va fi ţinut cu mâna tot timpul măsurării;
- se menţine termometrul timp de trei minute;
- după terminarea timpului de menţinere,se scoate şi se şterge cu o compresă;;
- se dezinfetează partea de plastic cu soluţia dezinfectantă;

36
- se notează valoarea obţinută pe foaia de temperatură;
- notarea unui punct pe verticală,corespunzătoare datei şi timpului zilei, scoţând pentru fiecare linie orizontală, două diviziuni de grad;
- se uneşte valoarea prezentă cu cea anterioară, pentru obţinerea curbei termice;
- în alte documente medicale se notează cifric.
Interpretarea rezultatelor
Temperatura normală (fiziologică) = 36-37° C
Valori patologice:
a) starea de hipertermie:
-subfebrilitate 37-38° C
-febră moderată 38-39° C
-febră ridicată 39-40° C
-hiperpirexie 40-41° C
b) starea de hipotermie < 36° C
Recomandări:
măsurarea temperaturii dimineaţa între orele7-8 şi seara între orele 18-19
susţinerea termometrului la copii, bătrâni, inconştienţi, agitaţi şi măsurarea în cavităţile semi închise;
în situaţia unor valori prea ridicate sau scăzute, neprăvăzute, repetaţi măsurarea temperaturii sub supraveghere.

3.INJECŢIA INTRAMUSCULARĂ

Injecţia musculară introduce substanţa medicamentoasă adnac în ţesutul muscular. Această cale de administrare permite o acţiune
rapidă prin absorbţia în circulaţia sistemica. Administrarea intramusculară este aleasa atunci când pacientul nu poate înghiţi medicaţie
orală, când este prea iritanta gastric.
Deoarece ţesutul muscular are mai puţini senzori nervoşi permite administrarea de substanţe iritante.
Locul de injectare trebuie ales cu multă grijă, se va face şi în funcţie de constituţia fizică a pacientului. Se evita  zonele cu edeme,
iritaţii, semne din naştere, echimoze. Injecţiile intramusculare sunt contraindicate pacienţilor care prezintă tulburări ale mecanismelor
de coagulare, după terapii antitrombotice, în timpul unui infarct miocardic.
Injecţia intramusculară se efectuează prin tehnica sterilă.

Fig5.3

Materiale necesare
· medicaţia prescrisă de medic comparată cu cea ridicată de la farmacie
· seruri pentru dizolvat
· seringa
· ac
· mănuşi
· comprese
· păduri alcoolizate

37
Medicaţia prescrisă trebuie să fie sterilă. Seringa şi acul trebuie alese adecvat ( pentru injectia  intramusculara acul trebuie să fie mai
lung , în funcţie de ţesutul adipos al pacientului, de locul ales pentru injecţie, şi cu un calibru potrivit pentru vâscozitatea substanţei de
injectat).
Pregătirea echipamentului:
· se verifica medicaţia prescrisă ca data de expirare, coloraţie , aspect
· se testează pacientul să nu fie alergic , în special înaintea administrării primei doze
· dacă medicaţia este în fiolă, aceasta se dezinfectează, se sparge şi se trage doza indicată, scoţând aerul din seringă. Apoi se
schimba acul cu unul potrivit pentru injectare intramusculară
· dacă medicamentul este în flacon sub formă de pudră, se dezinfectează capacul de cauciuc, se reconstituie lichidul , se trage
doza indicată, se scoate aerul şi se schimba  acul cu cel pentru injecţia intramusculară
· tehnica de extragere a substanţei dintr-un flacon este următoarea: se dezinfectează capacul flaconului se introduce acul, seringa
se umple cu aer, trăgând de piston, aceea cantitate echivalentă cu doză care trebuie extrasă din flacon, se ataşează apoi la acul
din flacon şi se introduce aerul, se întoarce flaconul siA  seringa se va umple singura cu cantitatea necesară
· alegerea locului de injectare în injecţia intramusculară trebuie făcută cu grijă. Acest loc poate fi muşchiul deltoid ( se poate
localiza foarte uşor pe părea laterală a bratuli, în linie cu axila), muşchiul dorsogluteal ( poate fi uşor localizat împărţind
imaginar fesa cu ajutorul unei cruci, rezultând patru cadrane.Cadranul superior şi exterior este muşchiul căutat), muşchiul
ventrogluteal( poate fi localizat prin linia imaginară ce trece prin extremitatea superioară a şanţului interfesier) şi muşchiul de
pe fata antero-externa a coapsei( vastus lateralis).
Administrarea:
· se confirmă identitatea pacientului
· se explică procedura pacientului
· se asigură intimitate
· se spală mâinile, se pun mănuşile
· se va avea în vedere să se rotească locul de injectare dacă pacientul a mai făcut recent injecţii intramusculare
· la adulţi deltoidul se foloseşte pentru injectare de cantităţi mici, locul de administrare uzual fiind fața superoexternă a fesei, iar
la copil fața antero laterală a coapsei
· se poziţionează pacientul şi se descoperă zona aleasă pentru injectare
· se stimulează zona de injectare prin tapotări uşoare
· se şterge cu un pad alcoolizat prin mişcări circulare
· se lasa pielea să se usuce
· se fixează şi se întinde pielea cu ajutorul mâinii nedominante
· se poziţionează seringă cu acul la 90 de grade, se atenţionează pacientul că urmează să simtă o înţepătură, se recomandă să nu
îşi încordeze muşchiul
· se introduce printr-o singură mişcare, repede , acul prin piele, ţesut subcutanat, până în muşchi
· se susţine seringa seringă cu cealaltă mână, se aspiră pentru a verifica dacă nu vine sânge. Dacă apare sânge, se va retrage acul
şi se va relua tehnica
· dacă la aspirare nu apare sânge, se va injecta substanţa lent pentru a permite muşchiului să se destindă şi să absoarbă gradat
medicaţia
· după injectare se retrage acul ptrintr-o singură mişcare, bruscă, sub acelaşi unghi sub care a fost introdus
· se acoperă locul puncţionării cu un pad alcoolizat şi se masează uşor pentru a ajuta distribuirea medicamentului ( masajul nu se
va efectua atunci când este contraindicat, cum ar fi la administrarea de fier)
· se îndepărtează padul cu alcool şi se inspectează locul puncţionării pentru a observa eventualele sângerări sau reacţii locale
· dacă sângerarea continuă se va aplica compresie locală sau gheaţă în caz de echimoze
· se va reveni şi inspecta locul injecţiei la 10 minute şi la 30 de minute de la momentul administrării
· nu se va recapa acul
· se vor arunca materialele folosite în recipientele specfice de colectare
Consideraţii speciale:
· la pacienţii care au tratament îndelungat intramuscular se va ţine o evidentă clară a zonelor de injectare pentru a le roti
· la pacienţii anxioși se poate ţine gheață câteva secunde pe zona de injectare înainte de adminstrare, pentru a anestezia
întrucâtva locul
· se încurajează pacientul întotdeauna să relaxeze muşchiul pentru că injectarea într-un muşchi încordat este dureroasă
· injecţia intramusculară poate distruge celule musculare determinând astfel creşteri ale nivelului CK ( creatinkinaza) care pot
duce la o confuzie, deoarece aceeaşi creştere  poate indica un infarct miocardic. Pentru a diferenţia cauzele, trebuie cerută
analiza celulelor musculare specifice inimii (CK-MB)  şi a lactodehidrogenazei. La pacienţii care necesită o monitorizare

38
 atentă a CK  şi CK-MB  se va schimba modul de adminstrare medicamentoasă din intramuscular în intravenos, tocmai
pentru a evita confuziile precizate mai sus
· din cauza unui ţesut muscular mult mai slab dezvoltat, trebuie avut în vedere că la pacienţii vârstnici absorbţia medicamentului
are loc mult mai rapid

Complicaţii:
· injectarea accidentală de substanţe iritative în ţesutul subcutanat datorită alegerii unui ac inadecvat  sau unei tehnici greşite de
administrare. Aceasta poate determina apariția unui abces
· dacă locul de injectare nu se roteşte ci se fac injecţii repetate în acelaşi loc, aceasta poate conduce la o slabă absorbţie a
medicamentului şi, implicit, la scăderea eficienţei acestuia

CAPITOLU VI – STUDIU DE CAZ

Cazul I
Nume: D
Prenume: F
Sex: Masculin
Vârsta: 36 ani
Naţionalitate: Român
Religie: Ortodoxă
+.
Grup sanguin: 0I Rh

39
Domiciliu: Păltiniș, Jud. Ialomița
Ocupaţia: muncitor în construcții
Echipa de susţinere: Familia
T.A.: 110/70 mmHg
Temperatura: 38,7° C
Puls: 75 puls/min
Respiraţie: 15 resp/min
Data internării: 15.05.2021
Data externării: 21.05.2021
Număr zile de spitalizare: 5 zile
Diagnostic la internare: Infecţie HIV
Limfom malign Non-Hodgkin
TBC Pulmonar
- Motivele internării: Pacientul se internează acuzând durere la nivelul lojei submandibulare stângi, scădere ponderală şi febră.
Simptomatologia se agravează motiv pentru care se internează.
- Antecedente personale: Polispitalizat, suferind de TBC pulmonar, Limfom malign Non-Hodgkin şi infecţii repetate ale căilor
respiratorii în antecedente
- Antecedente heredocolaterale: Neagă
Istoricul bolii:
Pacientul în vârstă de 36 ani se prezintă cu o infecţie HIV pozitiv depistat în 1996, infectat probabil pe cale parenterală, a fost internat
la data de 15 mai acuzând febră, dureri la nivelul lojei submandibulare stângi şi scădere ponderală.
A fost consultat de medicul stomatolog suspiciunându-se iniţial un abces dentar
După aproximativ 4 zile apare o tumefacţie la nivelul zonei menţionate ce nu cedează sub tratament antibiotic: amoxicilină.
Simptomatologia se agravează, motiv pentru care se internează.

TAB 6.1

Nevoi afectate Diagnostic de nursing Obiectivele îngrijirii Intervenţii Evoluare

Autonome Delegate
Nevoia de Dificultate de Pacientul să expectoreze Spiramicin Pacientul reuşeşte să
a respira şi eliberare a secreţiile la fiecare 2 ore. Am administrat tb IV p.o elibereze căile respiratorii
a avea o căilor respiratorii Să-şi eliberee lichide pacientului, Trinidazol cu mai puţină dificultate.
bună circulaţie din cauza căile respiratorii şi-l îndeamn să tuşească tb I p.o
durerii cu minimum de la fiecare 2 ore . Penicilină
abdominale dificultate în termen de Asigur condiţiile de igienă 1flacon/12or
R=20 2 zile şi aerisire din încăpere. e.
resp/min,manifestată Asigur un aport
prin dispnee,tuse cu suficient de lichide pe 24
expectoraţie de ore
Educ pacientul pentru
a folosi batista
individuală de
unică folosinţă
Nevoia de a se - Pacientul este Să-şi menţină Planific un program de exerciţii fizice Pacientul începe să-şi
mişca şi a avea imobil datorită sistemul în funcţie recapete mobilitatea
o bună postura asteniei fizice osteoarticular integru de capacitatea pacientului şi efectuează datorită exerciţiilor dar
şi atrofiei musculare Să-şi recapete exerciţii fizice pasive rămâne
- Sistemul forţa musculară Supraveghez permanent pacientul imobilizat la
muscular Să-şi menţină pentru a nu pat
integru: hipotrofic integritatea fizică se răni. datorită durerilor
manifestat prin Planific un program de exerciţii în
dureri articulare funcţie de cauză imobilizării şi de
capacitatea pacientului
Masez regiunile predispuse la escare,

40
 pudrez
cu talc
Suplinesc pacientul în satisfacerea
nevoilor sale,
îl servesc la pat cu cele necesare
Nevoia de Dificultate Pacientul să fie bine Fac zilnic bilanţul hidric măsurând Pacientul nu mai prezintă
a elimina Datorită bolii de echilibrat hidroelectrolitic cu conştiinţiozitate ingestia şi excreţia. scaune diareice şi vărsături
baza manifestată prin şi nutriţional. Corectez dezechilibrul hidric prin
Incontinenţa urinară Să aibă greutate corporală hidratarea
şi scaune diareice în funcţie de sau prin reducerea aportului de lichide
înălţime, vârstă, sex. şi
electroliţi
Asigur o atmosferă caldă, răspund
prompt şi
plină de solicitudine la chemare
Explorez gusturile bolnavului la diferite
categorii de alimente
Urmăresc bolnavul să consume numai
alimentele cuprinse în regim
Protejez lenjeria cu muşama şi aleză, în
funcţie
de poziţia pacientului
Aplic tratamentul medicamentos:
vitamine,
săruri minerale, antiemetice.
Nevoia de Dificultatea în a Pacientul să beneficieze Planific îngrijirile şi intervenţiile Pacientul începe să se
a dormi se odihni de un somn delegate astfel încât să nu trezesc odihneasca8 ore pe noapte
a se odihni datorită corespunzător calitativ pacientul între orele 22-06
trezirilor şi cantitativ în termen Temperatura camerei să fie între 18°C
frecvente, somn agitat, de 4 zile şi 24°C
manifestată prin Identific prin discuţiile cu pacientul
oboseală. cauza
Identific care sunt activităţile agreate
de pacient
Administrez tratamentul
medicamentosMenţin condiţiile
necesare somnului, respectând dorinţele
şi deprinderile persoanei
Îi explic necesitatea menţinerii unei
vieţi ordonate, cu un program stabilit
Îl învăţ tehnici de relaxare şi modalităţi
care să-i favorizeze somnul prin
discuţii, demonstraţii, material,
documentar
Administrez tratamentul medicamentos

Nevoia de a se Dificultatea de a Pacientul să cunoască Solicit persoanei să se îmbrace Pacientul

41
 îmbrăca se îmbrăca şi importanţa vorbindu-i se îmbracă
dezbraca dezbrăca satisfacerii nevoii clar, distinct, cu respect, cu răbdare şi dezbracă
datorită imobilizării de a se îmbrăca şi dezbrăca respectând ritmul acesteia cu dificultate
,manifestată prin Evaluez gradul de confuzie şi observ
durere schimbările de comportament,
orientându-l regulat în timp şi spaţiu
Anotez zilnic interesul persoanei pentru
a se îmbrăca şi dezbrăca
Nevoia de a-şi Dificultate în Să aibă o stare de bine Menţin igiena tegumentelor şi schimb Pacientul nu mai prezintă
păstra a-şi fizic şi psihic des febră moderată
temperatura menţine Să aibă teperatura corpului lenjeria de corp şi de pat
corpului în temperatura în limite fiziologice. Aplic comprese reci, împachetări reci,
limite normale corpului în pungă cu gheaţă, fricţiuni
limitee normale Pregătesc psihic pacientul înaintea
manifestată prin febra tehnicilor
datorită febrei de recoltare şi examinare
moderate Administrez tratamentul prescris:
38°C antibiotice, analgezice.
Nevoia de a se Dificultate în a aavea Să-şi recapete încrederea Organizez activităţi recreative specifice Pacientul începe să
receea activităţi în forţele proprii şi să pentru copii şi adulţi parcipe la programele
recreeative prezinte o stare Asigur mediu corespunzător şi antrenez recreative
datorită neplăcerii de a de bunădispoziţie bolnavul în activităţi şi-l ajut
efectua Am în vedere că activităţile să nu-l
activităţi recreative prea suprasolicite, să nu-l obosească ci
manifestată prin să-i
închidere în sine creeze o stare de bunădispoziţie
Nevoia de a Dificultate Pacientul să fie echilibrat Determin pacientul să participe la Pacientul în cepe să-şi
cunoaşte Datorită insuficientelor psihic şi să-şi luarea deciziilor priviind îngrijirile. capete încrederea în sine
cunoştinţe despre satisfacă nevoile Asigur un mediu de protecţie psihic
boala manifestată prin în funcţie de starea adecvat
pierderii imaginii de de sănătate şi gradul stării de boală a pacientului.
sine de dependenţă Aplic măsurile de prevenire a
complicaţiilor septice.Aduc şi informez
pacientul despre supravieţuirea cu
boala şi acceptarea acesteia
Administrez tratamentul medicamentos

CAZUL CLINIC NR 2
- Nume: B.
- Prenume: M.
- Sex: Masculin
- Vârsta: 25 ani
- Naţionalitate: Română
- Religie: Ortodoxă
+.
- Grup sanguin: AII Rh
Date variabile: Domiciliul: Slobozia, Jud. Ialomița
Ocupaţia: Student
Echipa de susţinere: Familia
TA: 100/60 mmHg
Temperatura: 37,8° C
Puls: 70 puls/min
Respiraţia: 14 resp/min
Data internării: 12.04.2021
42
Data externării: 16.04.2021
Număr zile de spitalizare: 5 zile
Diagnostic la internare: Infecţie HIV, Pneumonie bazală stânga , hepatită cronică bilaterală
Motivele internării: Pacientul se internează pentru tuse cu expectoraţie mucopurulentă, atalgie, inapetenţă şi febră.
Tablou clinic se agravează motiv pentru care se internează.
Antecedente personale: Polispitalizat, suferind de hepatită cronică, numeroase infecţii ale căilor respiratorii, suspect TBC
Antecedente heredocolatorale: Neagă
Istoricul bolii
Pacientul a fost descoperit că fiind purtător al virusului HIV în anul 1996, sursa de infecţie fiind neelucidată, niciunul dintre părinţi nu
este purtător al virusului HIV sau purtător de SIDA.
În acest moment se internează prezentând tuse cu expectoraţie, atalgie, inapetenţă.
Boala debutează în urmă cu 10 zile cu tuse cu expectoraţie mucopurulentă, febră, atalgie, inapetenţă.
Tabloul clinic se agravează motiv pentru care se internează.

TAB 6.2
Nevoia afectatăDiagnostic de nursing Obiective Intervenţii autonome şi delegate Evaluare

Nevoia de a Dificultate Pacientul să aibă Planific un program de exerciţii în Pacientul prezintă

se mişca şi adatorită tonus muscular şi funcţie de cauză imobilizării şi dorinţa de
avea o bunăimobilizării, forţă musculară păstrată de capacitatea acestuia a se mişca, dar datorită
postura atrofiei musculare,Depăşirea refuzului de Insuflu pacientului dorinţa de a se mişca durerii nu reuşeşte să
manifsetata prin a face activităţi Ajut pacientul să-şi satisfacă nevoile realizeze toate
refuzul de a Diminuarea durerilor organismului exerciţiile fizice.
face activităţi,
dureri articulare
Nevoia de aDificultate datorităPacientul să poată să Aerisirea camerei şi asigurarea unui Pacientul nu menţine
dormi a secantităţii inadecvate se odihnească bine, confort fizic şi psihic starea de nelinişte şi
odihni de odihnă, stare să-i dispară neliniştea, Elaborez împreună cu pacientul cantitatea inadecvată de
psihică de să doarmă 10ore/24ore un program de activitate, care să somn,doarme 8 ore pe
tensiune Să fie activ şi cooperant corespundă stării pacientului zi
manifestată şi posibilităţilor organismului
prin nelinişte pe care Observ somnul, calitatea acestuia, raportul
îl împiedică să între starea de veghe şi somn şi administrez
se odihnească medicaţia indicată de medic şi notarea
efectului acestuia
Nevoia de a seDificultate în a Pacientul să se Antrenez pacientul în realizarea activităţii Pacientul se poate
îmbrăca se îmbrăcă şi poată îmbrăca şi de îmbrăcare şi dezbrăcare îmbrăca şi dezbrăca
dezbraca dezbrăca datoritădezbrăca singur Explic gesturile pe care trebuie să le singur
imobilizării la patSă cunoască facă pentru a se îmbrăca în limbaj inteligibil
manifestată prin durerei importanţa Aşez obiectele în cameră în aceeaşi
musculare şi articulare satisfacerii de a ordine tot timpul iar hainele în ordinea
se îmbrăca şi dezbrăca folosirii lor şi solicit pacientului
la dezbrăcare să le pună în ordine inversă
Nevoia de a-şiDificultate de a păstraPacientul să-şi menţinăAerisesc încăperea şi aplic comprese reci,Pacientul nu este
păstra temperatura corpului întemperatura în fricţiuni febril.
temperatura limite normale limite fiziologice Servesc cantităţi mari de lichide
corpului îndatorită infecţiei HIVSă fie Calculez bilanţul ingesta-excreta pe 24 de
limite normale manifestată prin stări echilibrat ore
febrile 39,3°C hidroelectrolitic Administrez medicaţia recomandată de
Să-şi menţinămedic şi îi urmăresc efectul acesteia
temperatura corpului în
limite normale
Nevoia de aDificultate Pacientul să beneficiezeAsigur condiţii de mediu adecvat Pacientul colaborează
evita pericolele datorită de mediu de siguranţăIau măsuri sporite de evitare a infecţiilor în vederea atingerii
43
 vulnerabilităţii faţă fără accidente şi infecţii Urmăresc şi apreciez corect acestor obiective şi
de Să fie echilibrat psihic potenţialul infecţios al participă la realizarea
pericole, predispoziţie pacientului, receptivitatea şi aplic măsuri deintervenţiilor
la infecţii, izolare a surselor de infecţie
Favorizez adaptarea persoanei la noul mediu
la îmbolnăviri
frecvente, fragilitate
Nevoia de a seDificultate Pacientul să prezinte Organizez activităţi recreative Pacientul prezintă
recreea datorită o stare de bunăspecifice vârstei interes în îndeplinirea
îndeplinirii activităţilordispoziţie Antrenez pacientul în activităţi şi îl ajut activităţilor recreative
recreative şiSă-şi în satisfacerea lor
inactivităţilor,manifesta amelioreze Asigur mediu corespunzător,
tă prin tristeţe condiţiile fizice determin pacientul să-şi exprime emoţiile şi
Să-şi recapete sentimentele
încrederea în Câştig încrederea bolnavului
forţele proprii şi în
cele din jur
Nevoia de aDificultate în eliberareaSă expectoreze la fiecareTrebuie să determin pacientul să tuşească Pacientul reuşeşte să-şi
respire şi acăilor respiratorii dindouă ore, să tuşească la fiecare două ore elibereze căile
avea o bunăcauza dureriiţinându-şi abdomenul şiÎndepărtez secreţiile nazale respiratorii cu mai
circulaţie abdominale şi asă-i calmeze durereaPregătesc psihic pacientul în puţină dificultate şi
secreţiilor nazale abdominală vederea aplicării tehnicilor de îngrijire şi acceptă să tuşească
Să respire liber pe nas în vederea aspirării secreţiilor bronşice
Învăţ pacientul să tuşească , să expectoreze
şi să colecteze sputa.
Administrez tratamentul medicamentos cu
expectorante şi calmante ale durerii
abdominale.
Nevoia de aDificultate datorităPacientul să aibă o stareAjut pacientul în timpul vărsăturilor şi Pacientul acceptă ajutor
elimina inapetenţei, greţuri,de bine, fără greţuri şiîl sprijin şi medicaţia, ingeră
vărsături biloase, durerivărsături Asigur un climat cald, comfortabil cantităţi mici de
abdominale manifestateSă fie echilibratÎncurajez pacientul şi îi explic lichide, apetitul rămâne
prin şi dezechilibruelectrolitic şi nutriţional scopul intervenţiilor scăzut
hidroelectrolitic şiSă fie echilibrat psihic Aplic tratamentul medicamentos: vitamine,Nu prezintă vărsături
nutriţional săruri minerale, antitermice.

CAZUL CLINIC NR .3
Nume: A
Prenume: M
Sex: feminin
Vârsta: 45 ani
Naţionalitatea: română
Religia: Ortodoxă
Motivele internării:
Pacienta se internează pentru stare generală gravă, febră, tuse şi paluare a tegumentelor
Antecedente heretocolaterale: fără importanţă
Antecedente personale: neagă
Condiţii de viaţă şi muncă: corespunzătoare
Istoricul bolii: Pacienta în vârstă de 45 ani se prezintă cu stare generală gravă, febră, paloare a tegumentulor, câteva echimoze pe
membrele superioare şi inferioare.
Pacienta cunoscută cu infecţie HIV din 1994, multiplu experimentată terapeutic cu TBC pulmonare, motiv pentru care se spitalizează.
TAB6.3

Nevoia afectată Diagnostic de Obiective Intervenţii Evaluare

44
 nursing
Nevoia de a cunoste Dificultate Pacienta să-şi Am discutat cu pacientă, o încurajez Pacienta este liniştită şi s-a
datorită exprime diminuarea să gândească pozitiv adaptat din prima zi la mediul
neadaptării la anxietăţii în 3 – 4 Am instalat-o într-un salon cu spitalicesc
mediul de spital zile şi dispoziţia ei în pacienţi care au o evoluţie favorabilă
manifestată prin o săptămână a bolii
neîncredere în Asigur condiţii de mediu adecvat,
vindecare iau măsuri de igienă , condiţii de
datorită cazare (alimentaţie, sterilizare,
spitalizării curăţenie, dezinfecţie)
prelungite
Nevoia de a se mişca Dificultate Să-şi menţină Efectuez exerciţii pasive la fiecare 2 Pacienta îşi menţine astenia şi
şi a avea o bună datorită atrofiei integritatea ore şi ajut pacienta în satisfacerea starea alterată
postura musculare , articulaţiilor şi nevoilor sale
imobilităţii şi tegumentelor şi să Planific un program de exerciţii
asteniei aibă tonus şi forţă fizice în funcţie de capacitatea
musculară păstrată pacientei Insuflu pacientei dorinţa de
a se mişca şi planific un program de
exerciţii, în funcţie de cauză
imobilizării şi de capacitatea
acesteia
Nevoia de a se Dificultate de a Să se poată îmbrăca Învăţ pacienta să-şi aleagă Pacienta începe să realizeze
îmbrăca dezbraca se îmbrăca şi şi dezbrăca singură îmbrăcămintea corespunzătoare această activitate singură
dezbrăca datorită fără dificultate climei, temperaturii mediului
slăbiciunii înconjurător, activităţii, vârstei
manifestată prin Educ pacienta în această activitate şi
dureri musculare particip la realizarea ei Antrenez
pacienta în realizarea activităţii de
îmbrăcare şi dezbrăcare
Explic legătura dintre ţinuta
vestimentară şi stima de sine
Nevoia de a-şi păstra Dificultate de a Pacienta să-şi Pregătesc psihic pacienta înaintea Pacienta este afebrilă
temperature corpului –si pastra menţină temperatura tehnicilor de recoltare şi examinare
în limite normale temperature în în limite normale şi Schimb des lenjeria de corp şi de pat
limite normale să fie echilibrate şi menţin igiena tegumentelor
datorită infecţiei hidric Aerisesc încăperea şi aplic comprese
HIV manifestată reci
prin stăre febrile Servesc cantităţi mari de lichide şi
schimb des lenjeria de corp şi de pat
Administrez tratament antibiotic şi
antitermic prescris de medic
Nevoia de a evita Dificultate Pacienta să Iau măsuri sporite de evitare a Pacienta datorită bolii prezintă
pericolele datorită beneficieze de un tranzmiterii infecţiilor în cazul predispoziţie la infecţii şi boli
vulnerabilităţii mediu adecvat fără îmbolnăvirilor cu boli transmisibile:
faţă de pericole pericole, infecţii prin izolarea pacienţilor, respectarea
datorită bolii Să fie echilibrată circuitelor şi măsurilor de igienă
manifestată prin psihic spitalicească
necunoaştere Favorizez adaptarea la noul mediu
Determin pacienta să-şi exprime
emoţiile şi sentimentele şi câştig
încrederea bolnavei
Analizez şi stabilesc dacă acestea
sunt în concordanţă cu starea sa

45
 fizică şi psihică
Nevoia de a se Dificultate în a Să se amelioreze Asigur condiţii de mediu adecvat Pacienta participă la activităţi
receea îndeplini condiţiile fizice şi să Iau măsuri sporite de evitare a recreative care nu sunt
activităţi prezinte o stare infecţiilor şi urmăresc potenţialul împiedicate de condiţia sa fizică
recreative de bunădispoziţie infecţios al pacientei şi aplic măsuri
datorită bolii de izolare a surselor de infecţii
manifestată prin
lipsa de interes
Nevoia de a respira Dificultate în a Pacienta să prezinte Pregătesc psihic pacienta oricărei Pacienta îşi ameliorează funcţia
şi a aavea o bună respira datorită rezistenţă crescută tehnici la care va fi supusă respiratorie
circulaţie încărcăturii faţă de infecţii Umezesc aerul din încăpere şi
bronşice Să prezinte o bună îndepărtez secreţiile
manifestată prin respiraţie
dispnee
Nevoia de a dormi a Dificultatea sau Pacienta să Menţin condiţiile necesare somnului Pacienta are un somn liniştit şi
se odihni incapacitatea de beneficieze de un respectând dorinţele pacientei doarme 8/h pe noapte
a se odihnii somn corespunzător Îi explic necesitatea menţinerii unei
manifestată prin calitativ şi cantitav vieţi ordonate, cu un program stabilit
nelinişte Planific îngrijirile şi intervenţiile
delegate astfel încât să nu trezesc
pacienta între orele 21-05 şi
temperatura camerei să fie între 18°-
25°C
Asigur un confort fizic şi psihic şi
administrez medicaţie indicată de
medic şi notez efectul acesteia.
Nevoia de a se Dificultate Pacienta să-şi Servesc alimente bogate hipercaloric Pacienta are o stare de bine şi
alimenta hidrata datorită stimuleze apetitul şi la ore regulate mănâncă cantităţi mici de
dezechilibrului să fie echilibrată Protejez lenjeria cu muşama şi aleză alimente
hidro-electrolitic hidroelectrolitic şi în funcţie de poziţia pacientei
şi acidobazic acido-bazic Conştientizez pacienta asupra
manifestată prin importanţei regimului alimentar în
inapetenta menţinerea sănătăţii
Servesc alimentaţia bogată
hipercaloric la ore regulateUrmăresc
bolnavă să consume numai
alimentele cuprinse în regim
Administrez lichide şi alimente în
cantităţi mici, bogate în calorii
După încetarea vomei, rehidratez
pacienta prin administrare de lichide
în cantităţi mici

46
 CONCLUZII

Persoanele cu SIDA necesită îngrijiri generale, dar în special în funcţie de varietatea cazului şi caracteristicilor bolii.
Situaţia cu care ne confruntăm adesea la spital, este cea în care bolnavii se prezintă direct în faza complicată.
Lucrând cu omul şi pentru om, cadrele medicale trebuie să dea dovadă de calm, înţelegere faţă de bolnavi şi devotament faţă de
profesia sa.
În secţia de “Boli Infecţioase”, pacientul are un comportament psihic aparte, gândindu-se că boala să îi va afecta stilul de viaţă.
Asistenta medicală îl convinge că urmând tratamentul totul o să fie bine şi îşi poate relua activităţile anterioare. Fiind singur şi
neliniştit cu mediul spitalicesc, asistenta comunică cu bolnavul îşi creează o legătură şi încredere.
Pregătirea profesională şi pasiunea pentru meseria aleasă, pregătirea teoretică , practică şi îmbunătăţirea continuă a cunoştiinţelor
acumulate în prezent. Dar pentru a-şi îndeplini menirea, nu trebuie să se mulţumească să cu noască şi să aplice chiar perfect diferitele
tehnici de îngrijire a bolnavului, ci trebuie să cunoască noţiuni teoretice care să-i permită depistarea unui semn precoce, interpretarea
acestuia şi dacă este nevoie, chiar intervenţia în situaţiile în care viaţa bolnavului depinde de cunoştiinţele sale.
Competenţa profesională se demonstrează prin cunoştiinţe teoretice aprofundate şi capacitatea de a le aplica într-o activitate
creatoare, de îngrijire individualizată, personalizată, completă şi umană. Din stagiile practice efectuate cel mai profund m-a
impresionat stagiul în care am aprofundat boala SIDA.
Am interacţionat cu pacienţii ce sufereau de această gravă afecţiune.Suferinţele fizice şi trăirile lor sufleteşti m-au impresionat
profund.Gândul că aceşti oameni trăiesc toată viața cu aceasta afecțiune este dureros. Am ales această temă în speranţa de a înţelege
mai bine această afecţiune, tratamentul şi modalităţile prin care le pot uşura suferinţa.Motivaţia alegerii acestei teme este prezenţa

47
SIDEI la persoanele tinere, active social şi profesional care nu au acces curent la informaţii privind limitarea extinderii acestei boli sau
folosesc tratamente inadecvate.
Comunicarea oricărei fiinţe poate fi ameninţată la un moment dat de aspectul inestetic, o suferinţă apărută instantaneu care
necesită ajutorul medicului şi al asistenţei medicale, care vor acţiona cu promptitudine şi deosebită competenţă.
Consider că ajutând un bolnav, făcând tot ce este posibil şi uman pentru el, folosindu-ţi toate cunoştiinţele şi priceperea pe care le
deţii simţi cea mai mare satisfacţie sufletească.Lucrarea are ca scop educarea şi sfătuirea persoanelor expuse riscului de îmbolnăvire şi
mai ales a persoanelor adolescente şi tinere. Trebuie evidențiat faptul că această boală nu se vindecă spontan, ci din contră apar
complicaţii; sfătuim pacienţii să se prezinte la medic ori de câte ori apar complicaţii specifice acestei boli.
Punerea diagnosticului şi prescrierea tratamentului intră în atribuţiile medicului, dar participarea asistentului la îngrijirea individuală a
bolnavului este extrem de importantă. Colaborarea cu medicul trebuie să fie deplină, asistenta medicală aplică tratamentul şi urmăreşte
reacţiile secundare ale terapiei locale şi generale.

BIBLIOGRAFIE

1. CĂRUNTU AL. F. - “Strategii diagnostice în manifestările neurologice din cursul infecţiei cu HIV şi SIDA” ( II ), Rev. Info
Medica, 1994
2. CUPŞA A. - “Prevenirea infecţiei profesionale cu virusul imunodeficienţei umane”, seria HIV-SIDA, nr.1, ACSA, Craiova 1993
3. CUPŞA A., BULUCEA D. - “Infecţia cu HIV la copii şi tineri”, Editura Universităţii, Craiova, 1995
4. MĂNESCU S. PASCU GEORGETA - “SIDA”, Colecţia “Ştiinţa pentru toţi”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1990
5. MĂTUŞA RODICA - “SIDA, manifestări clinice”, Ed. The Flair Group, UK, London-Bucharest-Constanţa, 1994
6. POPA M.I., POPESCU PIA, TUDORACHE MARIANA, ISPAS DOINIŢA - “Prevenirea transmiterii infecţiei HIV Într-o
colectivitate de copii”, Info Medica, Bucureşti, 1994
7. SCRIPCARU G. - “Aspecte medico-legale în infecţia cu HIV/SIDA”, revista “Viaţa medicală”, 1992
8. TITIRCĂ LUCREŢIA - “Tehnica îngrijirii bolnavului”, Editura “Viaţa Medicală Românească”, Bucureşti, 1998
9. TITIRCĂ LUCREŢIA - “Ghid de nursing, cu tehnici de evaluare şi îngrijiri corespunzătoare nevoilor fundamentale”, Editura “Viaţa
Medicală Românească”, Bucureşti, 2003
10. TITIRCĂ LUCREŢIA - “BREVIAR de explorări funcţionale şi de îngrijiri speciale acordate bolnavului”, Editura “Viaţa Medicală
Românească”, Bucureşti, 2006

48
49