Sei sulla pagina 1di 150

Lect. univ. dr. VALERIU MARINESCU

MOMENTE DE REFERINŢĂ ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE LITERARE

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MARINESCU, VALERIU Momente de referinţă ale evoluţiei limbii române literare /Valeriu Marinescu – Bucureşti:

Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005 152 p., 20,5 cm. Bibliogr.

ISBN: 973-725-266-7

811.135.1

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005

Redactor: Andreea DINU Tehnoredactor: Georgiana (GHEORGHE) GÎRJOI Coperta: Stan BARON

Bun de tipar:26.05.2005; Coli tipar: 9,5 Format: 16/61×86

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei nr.313, Bucureşti, s. 6, O. P. 83 Tel./Fax: 316.97.90; www.spiruharet.ro e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ

Lect. univ. dr. VALERIU MARINESCU

MOMENTE DE REFERINŢĂ ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE LITERARE

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE BUCUREŞTI, 2005

C U P R I N S

Cuvânt explicativ………………………………………………………. 7

9

Conceptul de limbă literară………………………………………… 9 Periodizarea istoriei limbii române literare………………………… 13

Originile limbii române literare……………………………………

16

Baza dialectală a limbii române literare……………………………. 17

I. CHESTIUNI TEORETICE………………………………………

II. ÎNCEPUTURILE SCRISULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ………… 19

 

Caracteristici generale ale primelor texte româneşti(particularităţi fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale)………………………

23

III.

PERIOADA 1640 – 1780…………………………………………

28

Particularităţile textelor din perioada 1640 – 1780…………………

28

Monumentele limbii române literare din perioada 1640 – 1780…… 33 IV. CONTRIBUŢIA CRONICARILOR ŞI A LUI DIMITRIE

CANTEMIR

LA

DEZVOLTAREA

LIMBII

ROMÂNE

49

Cronicarii moldoveni……………………………………………… 50 Grigore Ureche……………………………………………………… 50

Miron Costin……………………………………………………… 52

54

Ion Neculce………………………………………………………

Cronicarii munteni………………………………………………… 59

LITERARE………………………………………………………

 

Dimitrie Cantemir………………………………………………… Influenţa turcească şi influenţa neogreacă asupra limbii române

64

literare………………………………………………………………

66

V.

PERIOADA DE TRANZIŢIE DE LA EPOCA VECHE LA

EPOCA MODERNĂ: 1780-1836/1840……………………………

70

Şcoala Ardeleană…………………………………………………….

71

Scriitorii epocii premoderne şi limba română literară……………… 76

Ion Heliade Rădulescu…………………………………………

80

Susţinătorii direcţiilor latiniste………………………………………

86

VI. PERIOADA 1836/1840 – 1881……………………………………

89

Limba română literară în epoca marilor clasici……………………

98

Mihai Eminescu……………………………………………………

102

Ion Creangă…………………………………………………………

107

Ion Luca Caragiale………………………………………………….

112

VII. LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ ÎN SECOLUL AL XX-LEA

119

Norme ortografice şi ortoepice…………………………………….

124

Norme morfologice……………………………………………….

126

Lexicul limbii române literare în secolul al XX-lea………………

134

VIII. LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ ÎN ZILELE NOASTRE

137

Evaluarea cunoştinţelor…………………………………………….

144

Bibliografie……………………………………………………………. 151

CUVÂNT EXPLICATIV

Limba şi legile ei dezvoltă cugetarea. (Mihai Eminescu)

Rezultată din activitatea didactică, desfăşurată cu studenţii, în cadrul disciplinei Istoria limbii române literare, lucrarea de faţă se vrea un util manual, un îndrumar pentru tinerii studioşi, pentru cercetătorii în domeniu şi pentru toţi cei care vor să afle cum au evoluat normele limbii pe care o vorbim. Fără să aibă ambiţia realizării unui tratat, autorul acestei cărţi urmăreşte un scop practic, imediat, făcând o prezentare generală şi sistematică (pe cât a fost posibil) a problemelor ce ţin de istoria limbii noastre de cultură. Non multa, sed multum – iată principiul care l-a călăuzit pe autor în redactarea acestui curs universitar ce oferă o serie de repere, într-o formă cât mai accesibilă. Există multe scrieri despre epoca veche (cităm doar excepţionala Istorie a limbii române literare, avându-i ca autori pe Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu), despre limba şi despre stilul unor scriitori paşoptişti, clasici, interbelici sau contemporani (merită amintite cele două cărţi în care doamna prof. univ. dr. Mihaela Mancaş urmăreşte limbajul artistic românesc în secolele al XIX-lea şi al XX-lea), dar o carte unde să găseşti sintetizate aceste informaţii şi care să fie accesibilă în primul rând studenţilor şi celor ce doresc doar o iniţiere în domeniul istoriei limbii române literare, o astfel de carte nu se prea găseşte… Tocmai de aceea, sintetizând – cum a putut mai bine – opiniile celor mai avizaţi specialişti în domeniu (indicaţi în bibliografie) şi gândindu-se că, pentru studenţi, este preferabil să aibă la îndemână o singură lucrare, decât să citească, prin biblioteci, alte zece, semnatarul acestor rânduri a alcătuit cursul universitar de faţă. S-a acordat atenţie scriitorilor a căror operă s-a plasat de la început în perspectivă lingvistică şi a contat mai puţin relevarea valorilor literare ale scrierilor analizate.

Valeriu MARINESCU

I. CHESTIUNI TEORETICE

CONCEPTUL DE LIMBĂ LITERARĂ

Limba literară este o disciplină relativ nouă a lingvisticii (noţiunea de limbă literară se vehiculează din prima jumătate a

secolului al XIX-lea). Concret, ea reprezintă varianta cea mai îngrijită a limbii naţionale, caracterizată printr-un sistem de norme, care s-au fixat în scris şi care îi conferă o anumită stabilitate şi unitate. Noţiunii de limbă literară i s-au dat, de-a lungul timpului, accepţii diferite. Astfel, iniţial, ea a fost socotită exclusiv o limbă scrisă, având menirea de a servi pentru exprimarea unei literaturi.

G. Ivănescu defineşte „limba literară românească” drept „limba scrisă

sau, cum i se mai spune de către unii lingvişti, limba comună

românească”, în timp ce, pentru Al. Rosetti, B. Cazacu şi Liviu Onu, istoria limbii literare constituie „istoria scrisului românesc de la origini şi până în prezent”. Mult timp, noţiunea de limbă literară a fost suprapusă peste noţiunea de limbă a literaturii artistice. Ideea că Eminescu a creat limba română literară a fost exprimată de multe ori (vezi cazul lui

G. Călinescu), chiar de către unii lingvişti. Însă istoria literaturii şi

istoria limbii literare sunt domenii diferite, iar interpretarea literară a unui text nu echivalează cu interpretarea lingvistică, întrucât scopurile urmărite de cele două discipline diferă. Pe de altă parte, limba literară a fost considerată instrumentul de expresie a culturii, în general (instrumentul de expresie a producţiilor intelectuale din diverse domenii ale culturii). Cel care a examinat riguros problemele de ordin teoretic şi

metodologic ale cercetării limbii literare a fost Iorgu Iordan, după a cărui părere, limba literară reprezintă „un aspect al limbii naţionale, aspectul ei cel mai corect, produs al unei prelucrări continue din partea scriitorilor, oamenilor de ştiinţă, publiciştilor etc., sinteză a posibilităţilor de exprimare pe care le are limba întregului popor. Ea este limba ştiinţei, literaturii, ideologiei, politicii, teatrului, administraţiei”. În raport cu limba naţională, varianta ei literară se dovedeşte mai unitară: „Faptul se datoreşte caracterului normativ al

acesteia din urmă şi conştiinţei vorbitorilor despre necesitatea de a-i respecta cu cea mai mare stricteţe normele”. Şi Al. Rosetti, B. Cazacu şi Liviu Onu definesc limba literară drept „o sintetizare a posibilităţilor de exprimare a limbii întregului popor, destinată în special exprimării în scris, mijloc de comunicare a celor mai de seamă manifestări culturale, caracterizată prin existenţa unui sistem de norme care îi conferă o anumită stabilitate şi unitate”. Caracterul „îngrijit” al limbii literare este subliniat de Al. Graur (care socoteşte limba literară a fi „limba îngrijită, corectă, conformă cu normele curente”), de Ion Coteanu („limba literară reprezintă aspectul cel mai îngrijit al limbii comune”), de J. Byck („limba literară are în vedere nu ce-i frumos, ci ce-i corect, corect din punctul de vedere al normelor stabilite şi acceptate printr-un consimţământ, tăcut sau exprimat, în orice caz manifestat în scriere sau în vorbire de o colectivitate”) sau de D. Macrea (după a cărui opinie, limba literară este „aspectul normat cel mai îngrijit al limbii naţionale, folosit în literatură, în lucrările tehnico-ştiinţifice, filosofice, economice, politice, în periodice şi în presa zilnică”. Cel care defineşte cel mai bine limba literară pare a fi acad. Ion Gheţie: „limba literară este varianta cea mai îngrijită a limbii întregului popor, care serveşte drept instrument de exprimare a celor mai diverse manifestări ale culturii şi se caracterizează prin respectarea unei norme impuse cu necesitate membrilor comunităţii căreia i se adresează.

Obiectul istoriei limbii române literare îl reprezintă constituirea şi dezvoltarea normelor limbii literare, de la origini şi până în zilele noastre. Limba literară se situează deasupra dialectelor, reprezentând norma unică supradialectală. Spre deosebire de dialecte şi de graiuri, folosirea limbii literare presupune o selecţie atentă a mijloacelor de exprimare, deci, ţine seama de anumite norme, unanim acceptate. Prin norma limbii literare, înţelegem expresia convenţională a unui anumit uzaj lingvistic, expresie obligatorie pentru toţi cei care folosesc limba literară respectivă. Noţiunea de normă şi noţiunea de abatere de la normă se găsesc într-un raport de corelaţie, în sensul că o normă există în măsura în care se înregistrează abateri de la ea. Dar normele nu trebuie concepute ca nişte realizări statice, ci ele trebuie considerate în perspectiva dinamicii istoriei limbii. Normele limbii literare se constituie în diacronie, iar

îndreptarele şi tratatele academice consemnează existenţa lor în sincronie. Crearea şi cultivarea normelor limbii literare se află într-o strânsă legătură cu procesul general de dezvoltare a limbii, iar acesta, la rândul lui, cu procesul de dezvoltare social-culturală. Iată ce spunea, în acest sens, Mihai Eminescu: „Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră… este însăşi floarea sufletului etnic al românimii. […] Norma limbii scrise trebuie să fie cea care există obiectiv şi în realitate în gura poporului de jos… iară nu fantasiile mai mult sau mai puţin ingenioase ale filologilor noştri. Aşadar, adevăr obiectiv şi nu arbitraritate subiectivă. În acest proces de a stabili o normă pentru limba scrisă, trebuie luate în considerare şi unele influenţe istorice care au rezistat tendinţei de espulsiune şi s-au conservat în limba vie… Limba noastră, cum ea există obiectiv, toată lumea o va recunoaşte de frumoasă şi dulce”. Orice creaţie literară se elaborează, în general, pe baza limbii literare, dar scriitorii pot apela şi la mijloace care „depăşesc” cadrul strict al limbii literare, ei putând folosi, atunci când conţinutul operei o impune, elemente din fondul arhaic sau din cel regional al limbii. Studierea limbii şi a stilului creaţiilor artistice ţine de domeniul lingvistic, întrucât această disciplină dispune de mijloacele necesare pentru a da un caracter riguros ştiinţific cercetării şi pentru a elimina observaţiile adesea subiective ale criticilor literari. Cercetătorul trebuie să ştie să delimiteze fenomenele generale ale limbii literare a epocii de cele proprii unui scriitor. Trebuie să facem distincţia între norma literară şi norma lingvistică. E Coşeriu a subliniat că norma lingvistică arată „cum se spune”, în timp ce norma literară stabileşte „cum trebuie să se spună”. Norma lingvistică are un caracter „natural” şi abstract, în timp ce norma literară este concretă şi convenţională, presupunând un acord prealabil din partea celor care o hotărăsc şi o respectă. Condiţiile de folosire a limbii în scris se deosebesc de acelea ale limbii vorbite. Textul scris este, de regulă, rodul unei mai îndelungate elaborări conştiente, cel care scrie având posibilitatea de a reveni asupra textului şi de a-l corecta, perfecţionându-l. În exprimarea orală, se constată (şi chiar se admit) unele abateri. Iată de ce istoria limbii literare urmăreşte fenomenele lingvistice consemnate în texte scrise. Caracterul normat al limbii literare se evidenţiază la toate palierele structurii limbii: fonetic, lexical, morfologic, sintactic. La nivelul fonetic, normele indică pronunţarea corectă a cuvintelor

(norme ortoepice); de aceste norme, se leagă cele ortografice, care stabilesc reprezentarea grafică a structurii fonetice a cuvântului. Normele ortografice pot avea caracter subiectiv (vezi, de pildă, normele ce reglementează scrierea cu â în interiorul cuvintelor). Normele morfologice ale limbii literare cuprind, în special, regulile declinării şi pe cele ale conjugării, adică regulile modificării structurii cuvintelor în comunicarea scrisă sau orală. Normele sintactice oglindesc mecanismul de funcţionare a sistemului sintactic al limbii (de pildă, subiectul şi predicatul, în limba română, se acordă după anumite principii, topica părţilor de propoziţie îşi are normele ei, propoziţiile se leagă între ele după nişte reguli consacrate etc.). Pe plan lexical, dicţionarele normative ale limbii menţionează caracterul neliterar al unui termen sau al unei expresii (indicaţii precum popular, regional, dialectal, familiar, argotic precizează că un anumit termen nu aparţine limbii literare, recomandând implicit evitarea lui în exprimarea îngrijită). Primele studii de istorie a limbii române literare s-au alcătuit la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar cel mai vechi este articolul lui I. Nădejde, intitulat Limba literară, urmărind evoluţia limbii române literare din cele mai îndepărtate vremuri până în secolul al XIX-lea. Alte lucrări de referinţă sunt Dezvoltarea limbii literare române în prima jumătate a secolului al XIX-lea (ediţia I: 1905; ediţia a II-a:

1928), de P.V. Haneş, şi Probleme capitale ale vechii române literare (1947), de G. Ivănescu. Începând cu anul 1950, în programa analitică a facultăţilor de filologie, este introdus cursul de Istoria limbii române literare, ceea ce duce la creşterea interesului pentru această disciplină lingvistică. Şi după 1960, apar lucrări de o deosebită importanţă în acest domeniu, dintre care menţionăm: Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti (1962), de N.A. Ursu, Baza dialectală a românei literare (1975), de Ion Gheţie, Normele limbii literare în gramaticile româneşti (1979), de Mariana Costinescu, Limba presei româneşti din secolul al XIX-lea (1979), de Al. Andriescu etc. O primă încercare de a investiga o perioadă mai largă a evoluţiei limbii române o constituie Istoria limbii române literare (ediţia I:

1961; ediţia a II-a: 1971), avându-i ca autori pe Al. Rosetti, B. Cazacu şi Liviu Onu. Din păcate, valoroasa lucrare se reduce la un singur volum, dedicat epocii vechi (până la 1830). Cele dintâi istorii ale limbii române literare din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre sunt Istoria limbii române literare.

Privire generală, de Şt. Munteanu şi V. D. Ţâra, şi Istoria limbii române literare. Privire sintetică, de Ion Gheţie; ambele lucrări au apărut în 1978.

PERIODIZAREA ISTORIEI LIMBII ROMÂNE LITERARE

De-a lungul istoriei sale, limba română literară evoluează, în strânsă legătură cu dezvoltarea culturală a societăţii. Din acest motiv, se impun a fi stabilite cele mai importante perioade ale istoriei limbii literare. Această problemă (a periodizării) a preocupat pe foarte mulţi cercetători, fapt care a dus la existenţa unui mare număr de opinii. Al. Rosetti, B. Cazacu şi Liviu Onu – de exemplu – propun o periodizare pe secole, ceea ce nu convine, întrucât inovaţiile lingvistice nu se produc între limite temporale exacte. Ion Gheţie socoteşte că periodizarea limbii româneşti de cultură trebuie să surprindă principalele momente ale procesului de unificare şi de modernizare şi, astfel, acceptăm periodizarea susţinută de cunoscutul lingvist român în Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532-1780), unde sunt distinse două mari epoci: epoca veche (1532-1780 sau din prima jumătate a secolului al XVI-lea până în 1780) şi epoca modernă (1780-1960). Ce reprezintă aceşti ani? 1532 este anul celei mai vechi menţionări a unui text literar românesc şi, implicit, al folosirii limbii române pentru realizarea unui act de cultură. În acest an, este semnalată, într-o scrisoare poloneză, intenţia unui bătrân învăţat din Moldova de a pune sub tipar două monumente literare, Evanghelia şi Apostolul. Informaţia aceasta a fost interpretată, în general, ca o mărturie că, la data respectivă, existau, în Moldova, traduceri româneşti ale celor două cărţi sacre. Din păcate, aceste două lucrări nu au ajuns până în zilele noastre. În 1780, apare prima gramatică românească tipărită Elementa linguae daco-romanae sive valachicae –, datorată lui Samuil Micu (şi lui Gheorghe Şincai), prima dintre lucrările lingvistice ale Şcolii Ardelene, în care sunt enunţate principiile de cultivare a limbii literare ce vor sta la baza constituirii aspectului ei actual. Acum, procesul de înnoire lingvistică intră într-o nouă fază, decisivă, la capătul căreia limba română literară îşi dobândeşte înfăţişarea de astăzi. Procesul de constituire a limbii române literare se încheie în secolul al XX-lea, mai exact prin anii 1953-1960, odată cu publicarea

Îndreptarului ortografic, ortoepic şi de punctuaţie şi a Gramaticii Academiei. Aşadar, deosebim două mari faze în evoluţia limbii române literare: prima este faza constituirii limbii literare, care porneşte de la origini şi ţine până în momentul când se poate vorbi despre o limbă pe deplin formată, sub raportul normelor şi al structurii sale stilistice; a doua fază este aceea a consolidării şi a desăvârşirii limbii literare. După 1960, vorbim despre perioada contemporană, caracterizată prin păstrarea şi prin consolidarea unităţii câştigate şi, în acelaşi timp, printr-o intensă difuzare a normelor literare în graiuri. Epoca veche, la rândul ei, se împarte – după opinia lui Ion Gheţie – în două mari perioade:

1) 1532-1640 – delimitează faza formării variantelor teritoriale ale limbii române literare. 1640 este anul când, după o întrerupere de peste 50 de ani, se reia activitatea de tipărire a cărţii româneşti, prin Pravila de la Govora. Este o perioadă extrem de importantă în evoluţia limbii noastre de cultură, pentru că reprezintă punctul de pornire atât pentru literatura, cât şi pentru limba literară naţională. Din această perioadă, datează cele mai vechi texte literare româneşti ce ne-au parvenit, precum şi cele dintâi cristalizări ale unor norme literare. Tot acum, apar şi indiciile constituirii stilurilor funcţionale ale limbii, deocamdată în forme mai puţin coerente. În această perioadă, cultivarea limbii se face prin scrieri religioase şi mai puţin prin scrieri originale. Acum, se poate vorbi despre două variante literare: una de tip nordic (maramureşeană) şi alta de tip sudic (zona sudul Transilvaniei – nordul Munteniei). În lipsa lucrărilor cu caracter normativ (nu se cunoaşte, din această perioadă, nici o lucrare cu caracter teoretic sau practic din care să reiasă concepţiile de atunci cu privire la problemele limbii literare), şcolile promovează normele limbii de cultură şi asigură perpetuarea tradiţiei literare. În acest sens, un rol important l-au jucat şi textele bilingve slavo-române, destinate învăţării, de către români, a limbii slave, dar având o contribuţie importantă în procesul de scriere şi de normare a limbii române (Ion Gheţie). 2) 1640-1780 reprezintă perioada primei unificări a limbii române literare. Prin înlăturarea slavonei ca limbă oficială, limba română se dezvoltă din ce în ce mai vizibil ca limbă de cultură. Acum apar opere de referinţă, datorate unor personalităţi precum Dosoftei,

Miron Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, Constantin Cantacuzino (Dosoftei şi Dimitrie Cantemir contribuie la dezvoltarea stilului artistic). Variantele literare distincte sunt, ca şi în perioada precedentă, două: moldovenească şi muntenească. Între limba literară şi cea populară, există mari apropieri, iar principalele surse de împrumut sunt slavona, turca şi greaca. Din această perioadă, avem şi primele opinii (deşi sumare) asupra problemelor limbii literare, mai ales cu privire la unificarea şi la modernizarea ei. Tot acum, apar primele gramatici şi primele lucrări lexicografice (este vorba despre aşa-numitele „lexicoane”). Epoca modernă, la rândul ei, cunoaşte trei perioade:

1) 1780-1840 – această perioadă este socotită, de unii lingvişti, drept faza de tranziţie spre epoca modernă. Cea mai importantă lucrare de acum pentru istoria limbii române literare este Gramatica românească, apărută la Sibiu, în 1828, şi datorată lui Ion Heliade Rădulescu. În 1836, începe corespondenţa dintre Ion Heliade Rădulescu şi Costache Negruzzi, în care sunt expuse unele principii (ale lui Heliade) privind limba literară, principii însuşite de Negruzzi. În 1840, apare, la Iaşi, revista Dacia literară. 2) 1840-1881 – reprezintă faza modernă propriu-zisă, în care constatăm dezvoltarea stilurilor limbii române literare şi o deosebită evoluţie a stilului literaturii artistice (şi chiar apariţia şi dezvoltarea stilurilor individuale: stilul lui Al. Odobescu, stilul lui Mihai Eminescu, stilul lui Ion Creangă etc.). Anul 1881 marchează stabilirea primelor norme ortografice ale Academiei Române, cu un rol deosebit de important în procesul de unificare a limbii române literare scrise. 3) 1881-1960 reprezintă etapa definitivării, în amănunt, a normelor limbii literare. Stilurile funcţionale cunosc dezvoltarea care ne permite să vorbim despre cele patru variante cunoscute: ştiinţific, administrativ, jurnalistic, beletristic. Limba literară se răspândeşte şi se impune tot mai mult, tinzând să se identifice cu limba naţională unică, dar deosebindu-se de aceasta prin caracterul ei normativ mai accentuat.

ORIGINILE LIMBII ROMÂNE LITERARE

În privinţa perioadei de formare a limbii române literare, părerile specialiştilor sunt împărţite. Astfel, Iorgu Iordan (în studiul Limba literară. Privire generală, din 1954) susţine că limba română literară s-ar fi format în secolul

al XIX-lea, cam în preajma Unirii celor două Principate Române. Iordan consideră că începuturile constituirii limbii noastre naţionale, împreună cu aspectul ei literar, trebuie plasate în această perioadă, întrucât, până în secolul al XIX-lea, am avut numai o limbă scrisă şi nu o limbă literară în sensul adevărat al termenului. Acest punct de vedere a fost respins aproape de toţi specialiştii, iar principalul opozant al lui Iorgu Iordan a fost Boris Cazacu, care vede în veacul al XIX-lea o epocă de accentuare a procesului definitivării normelor limbii literare. În această perioadă, se cristalizează norma supradialectală unică, ea constituind rezultatul unui proces început încă din secolul al XVI-lea, iar în tot acest răstimp, se constată o îmbogăţire şi o diversificare a stilurilor limbii literare. Deosebirea dintre punctul de vedere al lui Iorgu Iordan şi acela al lui Boris Cazacu constă în faptul că, dacă Iordan consideră limba literară ca pe un rezultat, Cazacu crede că aceasta este un proces în dezvoltare, fixarea unei date fiind inoperantă. O altă teză susţine că limba română literară ar începe odată cu literatura noastră populară, aşadar, din cele mai vechi timpuri. Punctul de vedere a fost lansat de Liviu Onu, într-un articol apărut, în 1955, în revista Steaua de la Cluj-Napoca, şi a fost împărtăşit de Ion Coteanu şi de Al. Graur. Însă, limba literară se distinge nu numai prin faptul că este mai îngrijită, ci mai ales prin caracterul ei normat şi prin voinţa colectivităţii de a-şi însuşi normele limbii literare şi de a le respecta, ceea ce nu se întâmplă în cazul producţiilor folclorice. Boris Cazacu recunoaşte că limba folclorică a exercitat o influenţă mare asupra stilului beletristic, dar consideră că începuturile limbii literare au ca bază limba primelor tipărituri şi a primelor manuscrise în româneşte. Această limbă prezintă o serie de trăsături specifice, care o delimitează net de limba creaţiilor folclorice. Iată de ce Boris Cazacu respinge teza împărtăşită de Liviu Onu, de Ion Coteanu şi de Al. Graur, fiindcă, adoptând-o, ar însemna să extindem cercetarea limbii literare dincolo de limitele propuse prin însuşi obiectul cercetării. Şi D. Macrea respinge acest punct de vedere. N. Iorga şi G. Ivănescu leagă începuturile limbii literare de momentul realizării primelor texte literare româneşti, aşa-numitele texte rotacizante, databile, conform opiniei lingviştilor menţionaţi, în secolul al XV-lea. Ion Gheţie arată că începuturile românei literare trebuie plasate în momentul când limba română devine instrumentul de expresie a

unei literaturi, în momentul când se săvârşeşte, prin limbă, un act de cultură. Acest moment trebuie aşezat în secolul al XVI-lea, în perioada din care datează primele noastre texte literare. Punctul de vedere este împărtăşit de foarte mulţi cercetători: B. P. Hasdeu, O. Densusianu, Al. Rosetti, J. Byck, D. Macrea, B. Cazacu. Toţi leagă începuturile limbii noastre de cultură de tipăriturile diaconului Coresi. Coresi elimină (după cum vom vedea ceva mai departe) unele cuvinte din textele maramureşene, considerate de el „neînţelese”, cuvinte cu o sferă restrânsă de circulaţie.

BAZA DIALECTALĂ A LIMBII ROMÂNE LITERARE

Alături de problema perioadei de formare a românei literare, chestiunea bazei dialectale a limbii noastre de cultură a fost foarte dezbătută în cercetarea lingvistică şi s-au emis numeroase păreri în legătură cu graiul care stă la baza limbii române literare. Astfel, Nicolae Iorga şi Sextil Puşcariu consideră că, la baza românei literare, se află graiul maramureşean, datorită prestigiului câştigat de primele texte literare româneşti (Psaltirea şi Apostolul), traduse – cred cei doi lingvişti – în nordul extrem al teritoriului de peste munţi. Sextil Puşcariu chiar vede în limba română un compromis între graiul maramureşean şi cel muntean, reflectat de tipăriturile lui Coresi. G. Ivănescu socoteşte că româna literară din diverse regiuni ale ţării a avut o bază comună maramureşeană, până la jumătatea secolului al XVIII-lea, şi una munteană, după această dată. Iorgu Iordan, reluând teza dialectelor literare, susţine că limba română literară ar fi un compromis între toate graiurile dacoromâne. Aceasta, întrucât oamenii noştri de cultură, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, au scris, cu diferenţe neimportante, în graiul lor provincial, nu într-un aspect al limbii noastre pe care l-am putea numi literar. Deşi Iorgu Iordan recunoaşte că graiul muntenesc a fost şi este cel mai apropiat de limba literară, el nu admite că acest fapt ne dă dreptul să considerăm că la baza limbii române literare ar sta graiul muntenesc. Ca argument, Iordan invocă autoritatea scriitorilor moldoveni din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Alţi lingvişti (precum I. Nădejde, L. Onu, D. Macrea) pun la baza românei literare întregul dialect dacoromân, unitar în epoca de

început a scrisului românesc (secolul al XV-lea sau secolul al XVI-lea). Emil Petrovici crede că, dintre graiurile dacoromâne, numai două au jucat un rol hotărâtor în unificarea lingvistică: graiul muntean şi graiul moldovean, reprezentate prin două variante literare: cea bucureşteană şi cea ieşeană. Însă opinia care a întrunit cele mai numeroase adeziuni (ne socotim şi noi printre susţinătorii ei) este aceea conform căreia la baza limbii române literare stă graiul muntean (muntenesc). Sunt de această părere B. P. Hasdeu, O. Densusianu, Al. Rosetti, Al. Graur, B. Cazacu, I. Coteanu, care arată rolul major jucat de tipăriturile munteneşti (mai ales cele datorate lui Coresi) în impunerea acestui grai ca bază a limbii române literare. Alte argumente aduse: sistemul vocalic al limbii române literare se suprapune peste cel al graiului muntenesc; africatele č şi ğ se scriu şi se pronunţă la fel numai în acest grai; în secolul al XIX-lea, Ţara Românească a dobândit un ascendent politic foarte pronunţat, iar limba vorbită în Bucureşti (devenit, în 1862, capitala României) a exercitat o mare înrâurire. Şi Ion Gheţie împărtăşeşte această opinie, subliniind că unificarea limbii de cultură s-a produs la jumătatea secolului al XVIII-lea, în condiţiile naţionalizării slujbei religioase în biserica românească. Un dialect devine limbă literară ca urmare a poziţiei privilegiate pe care provincia unde se vorbeşte el o deţine în viaţa economică, politică şi culturală a întregii comunităţi lingvistice.

II. ÎNCEPUTURILE SCRISULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Limba slavonă a fost folosită în biserică şi în cancelariile domneşti până în vremea lui Petru Şchiopul, în Moldova (1574) şi a lui Mihai Viteazul, în Muntenia (1593). Totuşi, oficial, româna nu a înlocuit slavona în serviciul divin decât în primele decenii ale secolului al XVIII-lea. P.P. Panaitescu (în Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română) arată că se poate vorbi despre texte scrise în româneşte înainte de 1500. Încă de la 1396, suntem informaţi că regele Ungariei cerea conducătorilor oraşului Sibiu să îi găsească un interpret de limbă românească pe lângă solul său la curtea domnitorului Ţării Româneşti, Vlad I, interpret care, în acelaşi timp, să poată furniza (probabil pe cale scrisă) şi unele ştiri despre mişcările turcilor la sud de Dunăre. Cert este că, tot după documentele sibiene, la 1495, s-a plătit suma de un florin unui preot român pentru redactarea unei scrisori în româneşte. Tot P.P. Panaitescu crede că a existat şi o versiune românească (ea nu ni s-a păstrat) a jurământului omagial prestat de Ştefan cel Mare către regele polon, Cazimir, la Colomeea, în anul 1485. Ca argument, se aduce însemnarea de pe marginea documentului redactat în limba latină: „Haec inscriptio ex Valachico in latinum versa est, sed rex ruthenica lingua scriptam accepta” (=Acest act a fost tradus din româneşte în latineşte, dar regele a primit exemplarul tradus în slavonă). Din păcate, cele mai vechi scrieri româneşti care ne-au parvenit nu sunt anterioare secolului la XVI-lea, cap de serie fiind Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung (1521):

Mudromu i plemenitomu, i čistitomu i b[o]gom darovannomu jupan Hanăş Begner ot Braşov mnog[o] zdravie ot Neakşul ot Dlăgopole (=Preaînţeleptului şi cinstitului, şi de Dumnezeu dăruitului jupân Hanăş Begner din Braşov multă sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung). I pak (=şi iarăşi) dau ştire domnietale za (=despre) lucrul turcilor, cum am auzit eu că înpăratul au eşit den Sofiia şi aimintrea

nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre. I pak să ştii domniiata că au venit un om de la Nicopoe de mie me-au spus că au văzut cu ochii loi că au trecut ciale corabii ce ştii şi domniiata pre Dunăre în sus. I pak să ştii ca bagă den tote oraşele câte 50 de omin să fie în ajutor în corabii. I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşter(i) den Ţ[a]rigrad cum vor treace aceale corabii la locul cela strimtul ce ştii şi domniiata. I pak spui domnietale de lucrul lui Mahamet beg cum am auzit de boiari ce sunt megiiaş(i) şi de generemiu Negre cumu i-au dat înpăratul slobozie lui Mahamet beg pre io-i va fi voia pren Ţara Rumânească iară el să treacă. I pak să ştii domniiata că are frică mare şi Băsărab de acel lotru de Mahamet beg mai vârtos de domniele vostre. I pak spui domnietale, ca mai marele miu de ce am înţeles şi eu. Eu spui domnietale, iară domniiata eşti înţelept şi aceaste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniele vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine. I b[o]gu te veselit (=şi Dumnezeu să te bucure). Aminu.

După cum se observă cu uşurinţă, limba scrisorii lui Neacşu este foarte puţin deosebită de româna vorbită astăzi, textul având un caracter compact şi unitar. Excepţie fac formulele protocolare de introducere şi de încheiere, care sunt în slavonă; celelalte două cuvinte slavoneşti, din corpul textului („I pak” şi „za”), pot fi deduse, ca

înţeles, din context, deci fără a fi nevoie de un dicţionar. Scrisoarea aceasta se caracterizează prin claritate, prin concizie şi prin cursivitate, iar statisticienii lingvişti arată preponderenţa masivă a elementului latin: 92,31%. Identificăm, desigur, şi câteva particularităţi ale limbii române vorbite la începutul secolului al XVI-lea:

- auxiliarul pentru perfectul compus, persoana a III-a singular

este „au”, în loc de „a”: înpăratul au eşit; au venit un om; i-au dat

înpăratul sloboziie etc.;

- omisiunea lui „i” final pentru pluralele meşter(i), megiaş(i),

omin(i);

- popularul muntenesc „mieu”, în loc de „meu”: generemiu;

- forma veche şi populară aimintrea, pentru „altminteri” etc.

Textele traducerilor religioase sunt cunoscute sub denumirea de texte rotacizante, numele venind de la fenomenul numit „rotacism”, potrivit căruia „n” intervocalic trece la „r” în cuvintele de origine

latină: „mâră” sau „mânră” în loc de „mână”, „pâră” sau „pânră” în loc de „până”, „lură” sau „lunră” în loc de „lunăş.a.m.d. Potrivit acestei trăsături, respectivele texte au fost plasate în Maramureş şi reprezintă traduceri din slavonă ale cărţilor bisericeşti. Ele sunt:

Psaltirea Scheiană (copie provenind din biblioteca lui Dim. Sturdza Scheianu), Psaltirea Voroneţeană (copie), Psaltirea Hurmuzaki (este un manuscris original şi provine din biblioteca lui Eudoxiu Hurmuzaki, fiind donat de acesta Academiei Române) şi Codicele Voroneţean (păstrat în copie şi numit astfel după numele Mănăstirii Voroneţ, de unde provine). Limba acestor texte se dovedeşte destul de greoaie, în primul rând din cauza sintaxei, traducătorul lăsându-se mult influenţat de original. Şi în ceea ce priveşte lexicul, influenţa slavă este destul de puternică. Cauza trebuie căutată în grija tălmăcitorilor anonimi de a păstra „neschimbată” litera cărţii sfinte, pentru a nu se îndepărta de la dogmele ortodoxiei. Românii nu au trecut la husitism, la calvinism sau la luteranism, dar asemenea curente religioase au trezit ideea folosirii limbii naţionale în biserică. Din cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, datează un număr relativ mare de texte literare: 58 (după opinia lui Ion Gheţie), dintre care o parte reprezintă versiuni ale aceluiaşi text de bază. Sunt de amintit cele 9 versiuni ale Psaltirii, cele 5 versiuni ale rugăciunii Tatăl nostru, Molitvenicul, Liturghierul, Palia, Catehismul.

Originile limbii române literare, datând din secolul al XVI-lea, trebuie legate de activitatea diaconului Coresi, originar din Târgovişte, trăind aproximativ între 1510-1581. Împreună cu ucenicii săi, Coresi tipăreşte, în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, lucrări de o deosebită importanţă: Catehismul luteran (tipărit sub titlul Întrebare creştinească), Evangheliarul, Apostolul, Cazania, Liturghierul, Psaltirea românească, Molitvenicul, Psaltirea slavo- română etc. În epilogul ultimei cărţi citate, descoperim una dintre pro- fesiunile de credinţă ale tipografului: „Cu mila lui Dumnezeu, eu diacon Coresi, deaca văzui că mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limbă, numai noi rumânii n-avăm, şi Hs zise, Mathei 109: <Cine ceteşte să înţeleagă> şi Pavel apstl (=apostol) încă scrie în Corint. 155 că întru besearecă mai vrătos cinci cuvinte cu înţelesul mieu să grăiesc, ca şi alalţi să învăţ, decăt un tunearec de cuvinte neîn- ţelease într-alte limbi. Derept aceea, fraţii miei preuţilor, scrisu-v-am aceste psăltiri cu otveat (=răspuns, traducere), de-am scos

de în psăltirea srăbească pre limbă rumânească, să vă fie de înţelegătură, şi grămăticilor, şi vă rog ca fraţii miei să cetiţi şi bine să socotiţi că veţi vedea înşivă că e cu adevăr”. Şi în Cazania a II-a (de la 1581), Coresi îşi explică demersul: „…ca să fie mai lesne şi mai uşor a ceti şi a înţelege oamenii cei proşti” (=simpli, fără ştiinţă de carte). La baza limbii cărţilor lui Coresi, se află, după cum se ştie, graiul din sudul Ardealului-nordul Ţării Româneşti (Coresi a tipărit la Braşov şi la Târgovişte). În efectuarea traducerilor, diaconul porneşte de la textele rotacizante, maramureşene, însă operează anumite modificări. Astfel, el înlătură particularităţile arhaice şi dialectale din textele maramureşene, înlocuindu-le cu forme din graiul vorbit de sine însuşi, graiul muntenesc. Sunt înlocuite unele cuvinte mai puţin cunoscute cu altele având o mai largă circulaţie. Deosebirile dintre cele două categorii de texte pot fi urmărite şi în domeniul sintaxei:

fraza lui Coresi este ceva mai firească, iar raporturile sintactice, în textul său, sunt exprimate mai exact faţă de întorsăturile de frază mai greoaie ce caracterizează textele maramureşene. Traducerile lui Coresi au avut o largă circulaţie. Diaconul şi ucenicii săi, prin munca de „revizuire” şi de muntenizare a textelor maramureşene, au făcut ca aceste tipărituri, prin trăsăturile specifice, să se aşeze la baza limbii române literare. Comparând textele maramureşene cu textele lui Coresi, ajungem la concluzia (susţinută, de altfel, de lingvişti) că, în perioada 1532- 1640, întrevedem două arii lingvistice – nordică şi sudică –, fiecare având particularităţi fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale. Înainte de a prezenta aceste particularităţi, ne-am gândit că ele se vor reţine mai uşor dacă vor fi susţinute de texte; în acest sens, transcriem acelaşi text – Psalmul 101 – din Psaltirea Scheiană şi din Psaltirea slavo-română a lui Coresi:

Doamne auzi rugăciunre me şi strigarea me cătră tine să vinie. Nu întoarce faţa ta de mine; în ce zi chemu-te, corundu auzi-me. Că periră ca fumul zilele meale, şi oasele meale ca uscarea uscare-se. Vătămat fuiu ca iarba şi usucă-se înema me, că ultai să mănâncu pânea me. De glasul suspinilor meale lepiră-se oasele meale peliţei meale. Podobiiu-me nesăturatul pustinei… Fuiu ca de noapte corbu în turnu. Privegiaiu şi fuiu ca pasăre ce însingură-se în zidu. În toată zi împută-mi dracii miai şi ce lăuda-me cu mine giurase. Derep ce

cenuşe ca pine mâncaiu şi berea me cu plângere mestecaiu; de faţa mâniei tale şi de urgia ta, că ridicaşi, aruncaşi-mă.

ŞEDEREA 14. RUGĂCIUNEA MEASERULUI CÂND OŢĂRAŞTE-SE ŞI ÎNTRE DOMNUL VARSĂ RUGĂCIUNEA SA, 101.

Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea cătră tine să viie. Nu întoarce faţa ta de mine; în ce zi tânjesc, pleacă cătră mine ureachea ta. În ce zi chemu-te, curând auzi-mă. Că periră ca fumul zilele meale şi oasele meale ca uscarea uscară-se. Vătămat fuiu ca iarba şi uscă-se inema mea, că ultai să mănânc pâinea mea. De glasul suspinilor meale, lepiră-se oasele meale peliţeei meale. Podobii-mă nesăturatul pustiiei. Fui ca de noapte corb în turn. Prevegheiu şi fuiu ca pasărea ce însingură-se în zid. În toată zi împutară-mi dracii miei şi ce lăuda-mă cu mine jura-se. Derep ce cenuşe ca pâinea mâncai şi bearea mea cu plângere mestecaiu; de faţa mâniei tale şi de urgiia ta, că rădicaşi, aruncaşi-mă.

CARACTERISTICI GENERALE ALE PRIMELOR TEXTE ROMÂNEŞTI:

PARTICULARITĂŢI FONETICE, MORFOLOGICE, SINTACTICE ŞI LEXICALE

PARTICULARITĂŢI FONETICE

1) În nordul Ardealului, în Maramureş şi în Moldova (vom numi această regiune „aria nordică”), a etimologic se păstrează în cuvântul samă, în timp ce în sudul Ardealului şi în Ţara Românească (prin urmare, în „aria sudică”), a evoluează la ea (seamă). 2) În aria nordică, dar şi în Banat, întâlnim consoanele africate dz şi ğ (în cuvinte precum dzâce, ğos), pe când, în aria sudică,

africatele au evoluat la consoanele fricative z şi j: zice, jos. De observat că, în nord, după africata dz se păstrează î (dzâc), în timp ce, în sud, după dz întâlnim vocala i: dzic. 3) În aria nordică, se menţine î provenit din a nazal (a+n): câne, mâne, pâne etc.; în aria sudică, sub influenţa formei de plural, apare diftongul îi: câine, mâine, pâine etc. 4) În aria nordică, diftongul ea se reduce la è: pentru mea, avè pentru avea, vedè pentru vedea ş.a.m.d.; în sud, diftongul ea se păstrează: mea, avea, vedea ş.a.m.d. 5) În nord, întâlnim palatalizarea consoanelor oclusive labiale şi a consoanelor fricative labio-dentale: hier pentru fier, va hi pentru va fi etc.; acest fenomen lipseşte din aria sudică. 6) Fenomenul definitoriu pentru nordul Ardealului, pentru Maramureş şi pentru Moldova este, în această perioadă, rotacismul, fiind frecvente forme precum bunrătate, burătate (pentru bunătate), mânră (pentru mână), ura (pentru una) ş.a.m.d. Evident că fenomenul este absent în sudul Ardealului şi în Ţara Românească, unde n se păstrează neatins. 7) În Moldova, în Maramureş, în nordul Transilvaniei, dar şi în Banat, se păstrează n palatalizat (muiat): călcâń (pentru călcâi), cuń (pentru cui), spuń (pentru spui), cuvinios (pentru cuvios) etc. În aria sudică, n palatalizat trece la i. 8) În aria nordică, se întâlneşte, în această perioadă, r vibrant (rrădăcină, urrăciunile), în timp ce, în sud, apare r normal: rădăcină, urăciunile.

PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE

1) În tipăriturile din Moldova, din Transilvania şi din Banat, este utilizată frecvent forma invariabilă a pentru articolul posesiv- genitival. În textele din celelalte zone, întâlnim formele variabile ale articolului posesiv: al, a, ai, ale. 2) Multe substantive de genul feminin, care, astăzi, au pluralul în i, aveau, pe atunci, pluralul în e: talpe, grădine, nunte. Mai rar, întâlnim şi situaţia inversă, de plural în i în loc de e: fieri (pentru fiare), pietri (pentru pietre) etc. Aceleaşi substantive prezintă, în unele texte, forme de plural în i, iar în alte scrieri, forme de plural în e:

bălţi/balte, vieţi/viaţe ş.a.m.d. Pentru forma de plural mânu(le), în textele din sud, apare forma normală mâni şi chiar forma mâini.

3) Acuzativul numelor de persoane apare fără prepoziţia pre ca morfem al acuzativului: mene nu mă trage inima (pentru pe mine nu mă trage inima). 4) La indicativul mai mult ca perfect, alături de formele sintetice, apar şi forme analitice (perifrastice): au fost lăsat, au fost poruncit, au fost început (pentru lăsaseră, porunciseră, începuseră). 5) Formele de indicativ imperfect pentru persoana a III-a plural fără u sunt generale: era pentru erau. 6) Formele de perfect simplu pentru persoanele I şi a II-a plural apar fără grupul ră: fum în loc de furăm, ţinum în loc de ţinurăm etc. 7) La indicativul perfect compus persoana a III-a singular, întâlnim forma de auxiliar au în loc de a: au aprins pentru a aprins. 8) Formele verbale iotacizate sunt generale: puiu (=pun), spuiu (=spun).

PARTICULARITĂŢI SINTACTICE

Traducerile religioase înregistrează o serie de construcţii străine limbii române, ca rezultat al imitării, de către traducător, a originalelor slave sau maghiare. O altă explicaţie pentru sintaxa uneori nefirească ar fi lipsa unei tradiţii a scrisului românesc. Iată cele mai importante particularităţi:

1) întrebuinţarea pleonastică a pronumelui de persoana a III-a: se ştiţi că domnul elu e dzeul nostru; 2) lipsa pronumelui personal neaccentuat în construcţii precum:

luară elu (în loc de îl luară pe el), dărui ţie (în loc de îţi dăruiesc ţie); 3) aşezarea pronumelor reflexive după verbe, sub influenţa slavonă: să veselească-se (în loc de să se veselească), plecă-se giurele (=se plecă junele); 4) aşezarea nefirească, în româneşte, a adjectivului pronominal demonstrativ după substantiv: pasă cătră oamenii miei aceştia; 5) întrebuinţarea nefirească a pronumelui relativ în construcţii de tipul în cărora mână va veni aceste cărţi; 6) unele verbe care nu se pot folosi cu dativul sunt întâlnite totuşi în asemenea construcţii, ca în limba slavă: că-şi era soţi; bătuşi ğoc lor; tocmi-se domnului în fii dzeului 7) ordinea cuvintelor imită ordinea din versiunea originală:

Esaias prorokul tuturora au scris lassat.

Nici unul dintre aceste fenomene nu se întâlneşte în textele netraduse, a căror limbă este mult mai apropiată de cea vorbită. Totuşi, urme ale influenţei slave întâlnim şi în textele netraduse: de exemplu, construcţia cu prepoziţia de, în locul genitivului numelui, imitată după construcţia slavă cu ot: mănăstire de Bistriţa (în loc de mănăstirea Bistriţei), mijloc de besearecă (în loc de mijlocul bisericii).

PARTICULARITĂŢI LEXICALE

De la început, trebuie arătat că lipsa unei tradiţii literare, ca şi contactul strâns cu slavona, au întârziat dezvoltarea lexicului limbii române literare. Observăm sărăcia lexicală a textelor de început, de unde polisemantismul exagerat al unor cuvinte. Traducătorii s-au văzut nevoiţi să efectueze împrumuturi lexicale din originalele slavone sau maghiare, cele mai multe din aceste cuvinte întâlnindu-se în textele maramureşene. Amintim câteva elemente slave: besădui (=a vorbi), dodei (=a supăra), gadină (=fiară, vită), grobnic (=giulgiu), hrăborie (=vitejie), iscodnic (=sol), mojdan (=măduvă), pamente şi pamite (=pomenire, amintire), pravednic (=drept), săblaznă (=greşeală, sminteală), stepenă (=treaptă), upovăi (=a nădăjdui), zăbleală (=fereastră) ş.a.m.d. Dintre elementele maghiare, amintim: adămană (=camătă, lăcomie), aldui (=a binecuvânta), bănat (=necaz, scârbă), băsău (=mânie, urgie), de biu (=din belşug), feleleat (=justificare, îndreptare), gilălui (=a urî), nemzet (=popor) etc. Traducerile religioase din secolul al XVI-lea conţin un număr destul de mare de elemente lexicale latine, care nu s-au păstrat în limba literară: agru (=ogor, ţarină), auă (=strugure), căsătoriu (=om cu familie), cumândare (=jertfă), cumpli (=a pierde, a da pieirii), cura (=a şterge, a ierta), despune (=a stăpâni), deşidera (=a dori, a pofti), deştinge (=a coborî), a ferica (=a ferici, a face bine), înveşti (=a se îmbrăca), lucoare (=lumină), prepune (=a bănui), prevence (=a birui, a învinge), temoare (=teamă, spaimă), urăciune (=urare, binecuvântare), viptu (=grâne, bucate). Destul de puţine cuvinte sunt cunoscute şi astăzi dialectal:

bezaconie (=nelegiuire), bolovan (=idol, chip cioplit), dihanie (=duh, suflet), fămeie (=familie), greaţă (=greutate), limbă (=popor, neam străin), mişel (=sărac), silă (=putere) etc.

Câteva cuvinte întâlnite numai în Maramureş şi în nordul Transilvaniei apar doar în textele rotacizante, deci nu se întâlnesc în textele coresiene: adămană, a felelui etc. Textele din secolul al XVI-lea cuprind o serie de cuvinte derivate cu sufixe, dintre care unele sunt cunoscute şi în secolul al XVII-lea şi chiar mai târziu. Astăzi, însă, ele sunt neobişnuite:

-ame: mişelame (=sărăcime), voinicame (=oştire); -ătate: bogătate (=bogăţie), meserătate (=mizerie); -ciune: fericăciune (=fericire); -eală: odihneală (=odihnă); -esc: peliţesc (=trupesc); -et: omenet (=mulţime de oameni, popor); -ime: necurăţime (=necurăţie); -inţă: întâinţă (=întâietate); -nic: mezerernic (=milos); -os: pănos (=acoperit de pene); -ură: călcătură (=urmă).

În textele netraduse, formaţiunile cu sufixe sunt destul de rare.

III. PERIOADA 1640 – 1780

În istoria limbii române literare, perioada 1640-1780 are o importanţă aparte, în primul rând deoarece ea consemnează consolidarea structurii şi a normelor acestei limbi, precum şi momentul primei sale unificări. Faţă de perioada anterioară, în intervalul despre care discutăm, cultura scrisă cunoaşte o dezvoltare fără precedent. În Moldova şi în Muntenia, se întemeiază tipografii în care se desfăşoară o bogată activitate; de aici se vor pune în circula