Universitatea “Dunărea de Jos”

Prof.univ.dr.RĂDUCAN OPREA
Prep.drd.RAMONA MIHAELA OPREA

DREPT COMERCIAL
partea I

Note de curs
pentru specializarea
DREPT

Galaţi – 2010

1
Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă
şi cu Frecvenţă Redusă

Facultatea de Drept
Specializarea – Drept
Anul de studii III/ Forma de învăţământ - IFR

2
OBIECTIVELE CAPITOLULUI I

După studiul în amănunt al

capitolului I studenţii vor fi
suficient de pregătiţi:
- să definească noţiunea şi
obiectul dreptului comercial;
- să facă o prezentare
succintă a istoricului dreptului
comercial;
- să enumere celelalte
ramuri ale dreptului cu care se
corelează dreptul comercial şi să
argumenteze relaţia dintre aceste
sisteme cu dreptul comercial;
- să enumere şi să
exemplifice izvoarele dreptului
comercial.

La finele studiului acestui

capitol studenţii vor fi suficient de
bine informaţi cu privire la
noţiunile introductive privind
dreptul comercial în ansamblul
lui.

3
 CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL
COMERCIAL

1.1. NOŢIUNEA, OBIECTUL ŞI DEFINIŢIA DREPTULUI

COMERCIAL

1. Noţiune
Denumirea “drept comercial” sugerează ideea că dreptul comercial
constituie o reglementare juridică, adică un ansamblu de norme juridice,
care priveşte comerţul1.
În sens etimologic, expresia de “comerţ” provine din cuvântul
latinesc commercium care la rându-i reprezintă o juxtapunere a cuvintelor
“cum” şi “merx”, ceea ce înseamnă “cu marfă”. Deci, în această
accepţiune, comerţul ar consta în operaţiuni cu mărfuri.
În sens economic comerţul este definit ca o activitate care are ca
scop schimbul şi, prin aceasta, circulaţia bunurilor de la producător la
consumator. Sub acest aspect, comerţul ar consta în operaţiunile cuprinse
în intervalul dintre momentul producerii mărfurilor şi intrării lor în circulaţie,
până în momentul ajungerii acestora la consumatori. Aceste operaţiuni
sunt realizate de comercianţi, denumiţi şi negustori, care sunt agenţi diferiţi
de producătorii mărfurilor.
Astfel s-ar putea spune că dreptul comercial este totalitatea
normelor juridice privind interpunerea şi circulaţia mărfurilor de la
producători la consumatori.
În sens juridic noţiunea de comerţ are un conţinut mai larg decât cel
al noţiunii definite în sens economic. Ea cuprinde nu numai operaţiunile de
interpunere şi circulaţia mărfurilor, pe care le realizează negustorii, ci şi
operaţiunile de producere a mărfurilor, prin transformarea materiilor prime,
materialelor, etc. şi obţinerea unor rezultate de o valoare mai mare, pe
care le realizează fabricanţii sau, în general, întreprinzătorii.
Având în vedere concepţiunea juridică a noţiunii de comerţ, dreptul
comercial are o sferă mai cuprinzătoare: el reglementează atât producţia
(industria), cât şi distribuţia (circulaţia) mărfurilor şi prestările de servicii 2.

2. Obiectul dreptului comercial.

Potrivit concepţiei clasice a dreptului comercial există două sisteme
care permit determinarea sferei dreptului comercial.
Într-un sistem, denumit sistemul subiectiv, dreptul comercial are ca
obiect normele juridice la care sunt supuşi comercianţii. Deci, dreptul
comercial este un drept profesional, care se aplică persoanelor care au
calitatea de comerciant.

1
S.D. Cărpenaru - Tratat de drept comercial, (citat în continuare Tratat...), Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2009, p. 9.
2
A se vedea D. Gălăsescu, Drept Comercial, Bucureşti, 1948, p. 62.
A se vedea şi M. de Juplart, B. Ipgolito, Cours de droit commercial, vol. I, Ed. Montchrestien, Paris,
1978, p. 53; S.D. Cărpenaru, Tratat..., op. cit., p. 10.

4
 După un alt sistem, denumit sistemul obiectiv, dreptul comercial are
ca obiect normele juridice aplicabile comerţului adică acelor acte juridice,
fapte şi operaţiuni, calificate de lege ca fapte de comerţ, indiferent de
persoana care le săvârşeşte. Deci, normele dreptului comercial sunt
aplicabile unei categorii de acte juridice şi operaţiuni - fapte de comerţ -,
iar nu unei categorii de persoane - comercianţi.

3. Definiţia dreptului comercial.

Din cele prezentate rezultă elementele pe baza cărora se poate
defini dreptul comercial, ca ramură a sistemului nostru de drept.
Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept
privat care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte din actele
juridice, faptele şi operaţiunile considerate de lege ca fapte de
comerţ, precum şi raporturilor juridice la care participă persoanele
care au calitatea de comerciant3.

1.2. SCURTĂ PRIVIRE ISTORICĂ ASUPRA DREPTULUI

COMERCIAL

Istoria dreptului comercial este strâns legată de istoria comerţului şi,

implicit, a dezvoltării societăţii omeneşti.

1. Perioada veche (antică). Primele manifestări ale schimbului au

apărut odată cu apariţia ideii de proprietate. Pentru satisfacerea
trebuinţelor existenţei, oamenii au început să schimbe între ei produsele
agonisite din mediul înconjurător ori făurite prin munca lor. Trocul, această
formă primitivă a schimbului, asigură în această perioadă nu numai
satisfacerea trebuinţelor economice ale indivizilor, ci şi pacea triburilor pe
durata schimbului produselor4.
Creşterea nevoilor oamenilor şi amplificarea relaţiilor dintre ei au
impus anumite forme de organizare, prin care se asigurau condiţiile pentru
a se putea întâlni un număr mai mare de indivizi, la anumite perioade şi în
locuri determinate. Aşa au apărut târgurile, care au jucat un rol însemnat
în naşterea şi înflorirea comerţului.

2. Perioada evului mediu. Prăbuşirea Imperiului Roman a dus la

fărămiţarea puterii politice şi la formarea statelor - cetăţi italiene (Veneţia,
Geneva, Florenţa, Pisa, Milano etc.). În locul dreptului uniform, statele -
cetăţi adoptă reguli de drept propriu.
Comercianţii, pentru a-şi apăra drepturile, se organizează în
corporaţiuni (universitas), care, cu timpul, vor dobândi autonomie
administrativă, judecătorească şi chiar legislativă.
Corporaţia cuprindea pe comercianţii şi meseriaşii din aceeaşi
ramură şi era condusă de un consul, ales din rândurile lor, asistat de
consilieri.
Urmând exemplul autorităţilor civile, consulul emitea norme interne,
bazate pe obiceiuri, care serveau la rezolvarea litigiilor ivite între membrii
corporaţiei.
3
A se vedea I.N. Finţescu, Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 7.
4
S. D. Cărpenaru, Tratat..., op. cit., p. 11-14.

5
 Aceste norme interne au fost adunate în culegeri numite statute.
Sunt cunoscute statutele din Pisa (1305), Roma (1317), Verona (1318),
Bergamo (1457), Bologna (1509) etc.
În formularea unor reguli proprii activităţii comerciale, un rol important
l-au avut târgurile medievale italiene, franceze, germane, spaniole etc.
Apare un drept al târgurilor, cu reguli aplicabile tuturor comercianţilor
participanţi, indiferent de originea lor, precum şi o procedură specială de
soluţionare a litigiilor dintre comercianţi.

3. Perioada modernă. Dezvoltarea comerţului a impus înlocuirea

dreptului statutar şi consuetudinar, cu un drept scris. Prima ţară în care s-a
trecut de la dreptul cutumiar la legi scrise, aplicabile pe întreg teritoriu, a
fost Franţa.5
Un prim act, care anunţa marile monumente legislative franceze, îl
constituie edictul lui Carol al IX-lea din 1563, prin care au fost create în
Franţa jurisdicţiile consulare, aplicabile numai comercianţilor.
Au urmat cele două ordonanţe ale lui Colbert emise de Ludovic al
XIV-lea. Prima ordonanţă, din 1673, privea comerţul terestru şi cuprindea
reguli aplicabile tuturor celor care făceau comerţ, indiferent de calitatea lor.
Cea de-a doua ordonanţă, din 1681, privea comerţul pe mare şi consacra
reguli specifice acestui gen de comerţ.
Un moment crucial în formarea dreptului comercial îl constituie
adoptarea, în 1807, a Codului comercial francez. Prin această
reglementare se consacră o materie comercială; anumite acte juridice,
fapte şi operaţiuni au fost scoase din Codul civil (adoptat în 1804) şi li s-au
dat o reglementare nouă, corespunzătoare cerinţelor producţiei,
schimbului şi circulaţiei. În acest fel, pentru prima oară, se recunoaşte şi
se consacră legal dualismul dreptului privat, în drept civil şi drept
comercial.
În Italia, Codul comercial francez a fost adoptat în 1808. Dar, după
obţinerea unităţii politice, în Italia au existat preocupări pentru elaborarea
şi adoptarea unui cod comercial propriu. Prin valorificarea tradiţiei, dar şi a
tot ce era nou în doctrina franceză, belgiană şi germană, în anul 1882 s-a
reuşit adoptarea Codului comercial italian.
Acest cod a reprezentat modelul care a servit la elaborarea codului
comercial român din 1887. De remarcat că, în 1942, în Italia a fost adoptat
un nou Cod civil, care cuprinde o reglementare unitară a dreptului privat.
În consecinţă, dreptul comercial nu mai are o reglementare juridică
consacrată printr-un cod comercial.
În Germania, în anul 1897 au fost adoptate Codul civil şi Codul
comercial, care au intrat în vigoare în anul 1900.

4. Evoluţia dreptului comercial în România.6

La începuturile sale, comerţul a fost guvernat de regulile cutumiare,
fie de sorginte locală (obiceiul pământului), fie de provenienţă străină, ca
urmare a legăturilor cu negustorii de pe alte meleaguri.
Primele legiuiri scrise (“Pravila lui Vasile Lupu” şi “Îndreptarea legii a
lui Matei Basarab”) nu cuprindeau reguli speciale pentru comerţ.
5
A se vedea R. Rodiére, R. Houin, Droit commercial, vol. I, Dalloz, Paris, 1970, p. 6-7.
6
A se vedea S.D. Cărpenaru, Tratat..., op. cit., p. 14-15.

6
 Unele reguli referitoare la “daraverile comerciale” şi la “iconomicosul
faliment” găsim, pentru prima oară, în Codul lui Andronache Donici, din
anul 1814.
O reglementare la fel de sumară se găseşte şi în Codul Caragea
(1817) din Muntenia, şi în Codul Calimach (1828) din Moldova.
Regulamentele organice din Muntenia şi Moldova (1831) cuprind
anumite reguli referitoare la comerţ, precum şi dispoziţii în temeiul cărora
se înfiinţează tribunalele de comerţ.
În anul 1840, în Muntenia şi Moldova a fost pus în aplicare Codul
comercial francez. După unirea celor două principate (1859) se pune în
aplicare o reglementare inspirată din Codul comercial francez denumită
“Condica de comerciu a principatelor unite române”.
În anul 1887 a fost adoptat Codul comercial român7, care este şi
astăzi în vigoare. Aşa cum am arătat, în elaborarea acestui cod s-a folosit
ca izvor de inspiraţie Codul comercial italian din anul 1882.
Codul comercial român se înscrie pe linia vechii tradiţii franceze. El
are la bază sistemul obiectiv; normele sale sunt aplicabile faptelor de
comerţ, indiferent de persoana care le săvârşeşte. Materia Codului
comercial este împărţită în patru cărţi (părţi): Cartea I, Despre comerţ în
general; Cartea a II-a, Despre comerţul maritim; Cartea a III-a Despre
faliment; Cartea a IV-a, Despre exerciţiul acţiunilor comerciale şi despre
durata lor.
Timpul scurs de la adoptarea Codului comercial a făcut ca unele
dintre dispoziţiile sale să fie depăşite. Este şi motivul pentru care, în pragul
celui de-al doilea război mondial, după o lungă perioadă de căutări, a fost
elaborat şi publicat proiectul unui nou cod comercial (1938). Dar,
vicisitudinile istoriei au făcut ca acest proiect să nu fie niciodată adoptat,
rămânând în vigoare bătrânul Cod comercial din 1887.

1.3. AUTONOMIA DREPTULUI COMERCIAL

Datele problemei. Aşa cum am arătat, la începutul secolului

al XlX-lea, nevoile dezvoltării comerţului şi, implicit, ale apărării intereselor
comercianţilor, au dus la recunoaşterea şi legiferarea dreptului comercial,
ca un drept special faţă de dreptul civil.8
Deşi s-a recunoscut caracterul particular al dreptului comercial,
totuşi, ulterior în doctrină s-a discutat dacă el trebuie să fie un drept
autonom sau trebuie să se integreze în dreptul civil, în vederea realizării
unui drept privat unitar.
Discuţiile au căpătat o mare amploare în Italia, cu ocazia lucrărilor de
elaborare a Codului comercial din 1882, extinzându-se şi în alte ţări.
Disputele s-au reaprins în prima jumătate a secolului XX şi există ecouri
ale controversei până în zilele noastre.
Fără a intra în analiza aprofundată a controversei, vom înfăţişa, pe
scurt, principalele argumente care au fost aduse în favoarea unităţii
dreptului privat, precum şi cele invocate în sprijinul autonomiei dreptului
comercial.

7
Ibidem, p. 14
8
Ibidem, p. 15.

7
 Argumentele în favoarea unităţii dreptului privat. Teza unităţii
dreptului privat se bazează pe mai multe argumente:
a) Unitatea reglementării asigură protecţia necomercianţilor. Prin
recunoaşterea caracterului autonom al dreptului comercial, necomercianţii
sunt nedreptăţiţi, deoarece, atunci când contractează cu comercianţii, li se
aplică legea comercială, cu toate că aceasta a fost adoptată în interesul
unei categorii profesionale - comercianţii;
b) Divizarea dreptului privat, în drept civil şi drept comercial, dă
naştere la dificultăţi de interpretare, deoarece aceeaşi instituţie juridică (de
exemplu, contractul de vânzare-cumpărare) este guvernată de două
categorii de norme juridice; unele cuprinse în Codul civil, iar altele în Codul
comercial. Totodată, această diviziune a dreptului privat creează dificultăţi
şi instanţelor judecătoreşti, care trebuie să se pronunţe asupra caracterului
civil sau comercial al litigiului;
c) Întrucât enumerarea faptelor de comerţ prevăzută în codurile
comerciale nu este limitativă, iar criteriile pentru determinarea
comercialităţii actelor juridice nu sunt prea sigure, există primejdia aplicării
legii comerciale şi unor activităţi desfăşurate de necomercianţi şi, implicit,
de a impune acestora obligaţiile care revin comercianţilor;
d) Dreptul comercial nu beneficiază de principii generale proprii,
motiv pentru care în calificarea unor instituţii se apelează la explicaţii
precum: excepţie de la dreptul comun, contract sui-generis, instituţie
anormală etc. Mai mult, în dreptul comercial sunt folosite aceleaşi noţiuni
şi categorii, ca şi în dreptul civil; de exemplu, contract, persoană juridică,
obligaţie, prescripţie etc;
e) Prin recunoaşterea uzurilor (obiceiurilor), ca izvor de drept în
materie comercială, se ajunge la o delegare a atribuţiilor legislative
comercianţilor, deoarece uzurile se nasc din practica comercianţilor;
f) Dacă regulile dreptului comercial s-au dovedit mai bine adaptate la
nevoile economice, ele ar trebui aplicate şi necomercianţilor;
g) În unele ţări, cum sunt Italia, Elveţia etc, s-a realizat o
„comercializare” a dreptului civil, nemaiavând o reglementare autonomă
dreptului comercial. În acest fel, au fost simplificate raporturile juridice la
care participă persoanele fizice şi persoanele juridice.
Argumentele în favoarea autonomiei dreptului comercial. Teza
autonomiei dreptului comercial are numeroase argumente în sprijinul ei;
unele argumente sunt menite să combată argumentele susţinătorilor
unităţii dreptului privat, iar altele relevă specificitatea raporturilor juridice
comerciale:
a) Aplicarea legii comerciale unor raporturi juridice dintre comercianţi
şi necomercianţi este impusă de necesitatea ca raportul juridic să fie
reglementat unitar; nu este posibil ca un raport juridic să fie guvernat, în
acelaşi timp, de două reglementări, una comercială, pentru comerciant, şi
alta civilă, pentru necomerciant. De remarcat că, în cazul analizat, numai
raportul juridic se află sub incidenţa legii comerciale, nu şi statutul juridic al
necomerciantului;
b) Dificultăţile pe care diviziunea dreptului privat le ridică în
interpretarea şi calificarea actelor juridice şi litigiilor nu reprezintă un
argument hotărâtor. Asemenea dificultăţi există şi în privinţa altor ramuri
ale dreptului; de exemplu, dreptul muncii, dreptul maritim etc.;

8
 c) Există anumite dificultăţi reale privind determinarea sferei de
aplicare a dreptului comercial. Dar, aceste dificultăţi pot fi surmontate
printr-o formulare cu caracter limitativ a faptelor de comerţ în Codul
comercial;
d) În dreptul comercial, în general, şi în sistemul Codului comercial
român, uzurile sunt consacrate cu caracter excepţional, având valoarea
unor norme cu caracter interpretativ; ele servesc la interpretarea voinţei
părţilor. Deci, în dreptul comercial, uzurile nu constituie un izvor formal de
drept;
e) Raporturile comerciale şi civile nu au omogenitate de natură şi
scop, aşa cum pretind adepţii unităţii dreptului privat. Evoluţia economico-
socială nu a realizat o uniformitate a activităţii comercianţilor şi
necomercianţilor, astfel încât activităţile lor să fie supuse aceleiaşi
reglementări juridice. Şi în prezent anumite soluţii, pe deplin explicabile în
activitatea comercianţilor, se dovedesc nepotrivite pentru activitatea
necomercianţilor; de exemplu, caracterul oneros al oricărei prestaţii,
curgerea de drept a dobânzilor, libertatea deplină a probelor privind actele
juridice etc;
f) Dreptul comercial este partea cea mai vie a dreptului privat; el este
un laborator în care se experimentează soluţiile juridice pentru a fi
adaptate la cerinţele vieţii economice. Numai în măsura în care se
dovedesc a fi benefice şi pentru necomercianţi, aceste soluţii pot fi
reglementate şi în legea civilă;
g) Faptul că unele ţări au o reglementare unitară a dreptului privat,
cuprinsă în Codul civil, nu este relevant. O asemenea reglementare
cuprinde dispoziţii care se aplică exclusiv comercianţilor; de exemplu,
dispoziţiile privind obligaţia de înmatriculare în registrul comerţului, cele
privind firma comercială; falimentul etc. Pe de altă parte, absenţa în aceste
ţări a unui Cod comercial nu înseamnă inexistenţa unui drept comercial, ca
ramură distinctă de dreptul civil. Un drept comercial există, numai că el are
o reglementare cuprinsă în Codul civil.

1.4. CORELAŢIA DREPTULUI COMERCIAL CU ALTE RAMURI

ALE DREPTULUI

Autonomia dreptului comercial nu are, evident, semnificaţia izolării

sale în sistemul dreptului nostru9. Dreptul comercial se află în anumite
corelaţii cu celelalte ramuri ale dreptului. Cu unele ramuri cum sunt dreptul
civil, dreptul procesual civil şi dreptul comerţului internaţional, legăturile
sunt foarte strânse. Cu alte ramuri există anumite legături care nu pot fi
ignorate. Avem în vedere, în special, dreptul administrativ, dreptul
financiar şi dreptul penal.
Corelaţia dreptului comercial cu dreptul civil. Ca subramuri ale
dreptului privat, dreptul comercial şi dreptul civil reglementează, în
principal, raporturile patrimoniale bazate pe egalitatea juridică a părţilor.
Corelaţia dintre dreptul comercial şi dreptul civil este definită de art. 1
C. com. care prevede: „În comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu
dispune se aplică Codul civil.”

9
Ibidem, p. 18-20.

9
 Din dispoziţiile citate rezultă că raporturile comerciale sunt
reglementate de Codul comercial, iar în absenţa unor dispoziţii, de Codul
civil. Deci, dreptul comercial, ca drept special, se completează cu dreptul
civil, care reprezintă dreptul comun al raporturilor de drept privat.
Întrucât dreptul comercial este un drept special, iar dreptul civil este
un drept comun al raporturilor de drept privat, Codul comercial cuprinde
numai regulile specifice raporturilor comerciale; regulile generale aplicabile
raporturilor comerciale sunt cuprinse în Codul civil, care se aplică
deopotrivă, atât raporturilor civile, cât şi raporturilor comerciale.
Corelaţia dreptului comercial cu dreptul procesual civil. În Codul
comercial sunt cuprinse, pe lângă normele de drept substanţial, şi
numeroase norme de drept procesual civil, care sunt menite să asigure
realizarea unor drepturi subiective născute din raporturile comerciale. Fac
parte din această categorie, în principal, normele cuprinse în Cartea a IV-a
a Codului comercial referitoare la exercitarea acţiunilor comerciale. 10
Asemenea norme cu caracter procesual se găsesc şi în legile comerciale
speciale, cum sunt: Legea registrului comerţului, Legea cambiei şi biletului
la ordin, Legea cecului etc.
Toate normele procesuale cuprinse în Codul comercial sau în legile
comerciale speciale au un caracter derogatoriu faţă de normele din Codul
de procedură civilă, care conţine normele cu caracter general în materie
procesuală.
Corelaţia dintre dreptul comercial şi dreptul procesual civil îşi are
suportul în dispoziţiile art. 889 C. com. care prevăd că „Exerciţiul acţiunilor
comerciale se reglementează de Codul de procedură civilă, afară de
dispoziţiile codului de faţă.” Deci, acţiunile comerciale sunt supuse
normelor procesuale cuprinse în Codul comercial, iar în absenţă, normelor
Codului de procedură civilă.
Cum se poate observa, între Codul comercial şi Codul de procedură
civilă există aceeaşi relaţie ca aceea existentă între Codul comercial şi
Codul civil (art. 1 C. com.).
Corelaţia dreptului comercial cu dreptul comerţului
internaţional. Dreptul comercial şi dreptul comerţului internaţional
reglementează raporturi patrimoniale, care, prin esenţa lor, sunt
asemănătoare, adică raporturile născute din săvârşirea faptelor de
comerţ.11 Dar, pe când dreptul comercial are ca obiect raporturile de drept
intern, dintre cetăţenii români ori persoanele juridice de naţionalitate
română, dreptul comerţului internaţional se referă la raporturile cu
elemente de extraneitate, adică raporturile Ia care participă persoane
fizice ori persoane juridice străine.
Unitatea de esenţă a celor două categorii de raporturi juridice este
dată şi de faptul că ele sunt guvernate, în parte, de aceeaşi reglementare
legală. Într-adevăr, raporturile juridice stabilite cu parteneri străini sunt
reglementate, ca şi raporturile comerciale interne, de Codul comercial
român, dacă, potrivit convenţiei părţilor, lex causae este legea română.

10
Norme cu caracter procesual au existat şi în Cartea a III-a, Despre faliment, însă ele au fost
abrogate prin Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului.
11
A se vedea şi D.A. Sitaru, Dreptul comerţului internaţional, vol. I, Ed. Actami, Bucureşti, 1995,
p. 98-99.

10
 Având în vedere elementele de extraneitate, raporturile comerciale
din sfera dreptului comerţului internaţional sunt guvernate şi de anumite
izvoare internaţionale, în special convenţiile internaţionale la care
România este parte.
Din cele arătate rezultă că dreptul comerţului internaţional constituie
o subramură a dreptului comercial. Deci, dreptul comerţului internaţional
apare ca un drept special faţă de dreptul comercial, care este dreptul
comun în materia raporturilor comerciale.
Corelaţia dreptului comercial cu dreptul administrativ.
Activitatea comercială are un rol important pentru societate. De aceea,
chiar atunci când ea are un caracter particular, fiind desfăşurată pe baza
proprietăţii private, statul intervine pentru a asigura o bună organizare şi
desfăşurare a acesteia, în vederea protejării intereselor consumatorilor.
Folosind mijloacele specifice rolului său, inclusiv cele administrative, statul
acţionează pentru crearea şi reglementarea unor instituţii necesare
desfăşurării activităţii comerciale: camerele de comerţ şi industrie12;
bursele de valori etc. Totodată, statul ia măsuri pentru ocrotirea unor
interese generale prin: reglementarea registrului comerţului; sancţionarea
faptelor care constituie activităţi comerciale ilicite; combaterea concurenţei
neloiale; protecţia consumatorilor etc.
Corelaţia dreptului comercial cu dreptul financiar. Întrucât
desfăşoară o activitate producătoare de profit, comercianţii se află sub
incidenţa reglementărilor legale în materie fiscală. Cunoaşterea
prevederilor legilor fiscale prezintă interes pentru dreptul comercial; pe de
o parte, ele oferă indicii pentru înţelegerea naturii unor activităţi şi, implicit,
pentru caracterizarea raporturilor comerciale la care dau naştere; pe de
altă parte, nerespectarea lor atrage aplicarea unor sancţiuni de drept
privat.
Corelaţia dreptului comercial cu dreptul penal. Codul comercial,
ca şi unele legi comerciale speciale, cuprind, pe lângă norme de drept
privat (norme de drept comercial) şi norme de drept penal, prin care se
asigură proteguirea unor interese generale.
Astfel, prin lege se sancţionează penal nerespectarea unor dispoziţii
privind constituirea şi funcţionarea societăţilor comerciale (art. 271-282 din
Legea nr. 31/1990 republicată în M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004) ori
nerespectarea unor obligaţii stabilite de Legea registrului comerţului (art. 48
din Legea nr. 26/1990 republicată).
Tot astfel, sunt sancţionate penal anumite fapte considerate
activităţi comerciale ilicite (art. 5 din Legea nr. 12/1990) ori concurenţă
neloială (art. 5 din Legea nr. 11/1991).
Sancţiunile penale se aplică ţinând seama de dispoziţiile legale
încălcate, precum şi de principiile dreptului penal.

1.5. IZVOARELE DREPTULUI COMERCIAL

Art. 1 din Codul comercial dispune “În comerţ se aplică legea de faţă.
Unde ea nu dispune se aplică Codul civil”. Din aceste dispoziţii legale
rezultă că dreptul comercial are ca izvoare formale Codul comercial şi
12
A se vedea Decretul Lege nr. 139/1990 privind înfiinţarea camerelor de comerţ şi industrie şi
funcţionarea Camerei de Comerţ şi Industrie a României (M. Of., p. I, nr. 65/12.05.1990).

11
Codul civil. Deşi nu sunt menţionate, izvoare ale dreptului comercial sunt
şi legile comerciale speciale, respectiv legile civile speciale. Un anumit rol
în aplicarea reglementării legale îl au uzurile, jurisprudenţa şi doctrina
dreptului comercial.

A. Izvoarele normative ale dreptului comercial.

1. Codul comercial şi legile comerciale speciale. Normele juridice

care reglementează activitatea comercială se află în Codul comercial 13.
Dar, acest act normativ cuprinde numai normele juridice principale;
anumite norme juridice privind activitatea comercială se găsesc în legile
comerciale speciale. Întrucât nu tot dreptul comercial se află în Codul
comercial, în mod corect, se poate spune că principalul izvor al dreptului
comercial îl constituie legile comerciale, înţelegând prin acestea Codul
comercial şi legile comerciale speciale.
a) Codul comercial. Acest act normativ constituie reglementarea de
bază a activităţii comerciale. El cuprinde norme juridice care
reglementează instituţiile fundamentale ale dreptului comercial: faptele de
comerţ, comercianţii, obligaţiile comerciale şi falimentul.
b) Legile comerciale speciale. Anumite aspecte ale activităţii
comerciale sunt reglementate prin legi comerciale speciale. În acest sens
menţionăm: Legea nr. 31/1990 republicată privind societăţile comerciale;
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului; Legea nr. 15/1990 privind
reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi
comerciale.

2. Codul civil şi legile civile speciale. Potrivit art. 1 C. com., în

absenţa unor norme în Codul comercial se aplică dispoziţiile Codului
civil14.
Aşa cum am arătat, anumite aspecte ale activităţii comerciale fac
obiectul reglementării unor legi comerciale speciale. Aceasta înseamnă că
numai în absenţa unor norme în Codul comercial şi legile comerciale
speciale se aplică dispoziţiile Codului civil.
Trebuie observat însă că, în realitate, izvorul subsidiar al dreptului
comercial îl constituie legile civile, respectiv Codul civil şi legile civile
speciale.
a) Codul civil. Întrucât Codul civil cuprinde normele generale
aplicabile dreptului privat, dispoziţiile sale servesc în mare măsură la
fundamentarea instituţiilor dreptului comercial.
b) Legile civile speciale. Şi unele legi civile speciale prezintă interes,
ca izvor subsidiar, pentru dreptul comercial. În acest sens, trebuie
menţionat cu deosebire Decretul 31/1954, privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice care are multe incidenţe asupra statutului juridic al
comercianţilor

13
A se vedea S.D. Cărpenaru, Tratat..., op. cit., p. 21-22.
14
Ibidem, p. 23.

12
 B. Izvoarele interpretative ale dreptului comercial

1. Uzurile comerciale
Uzul (obiceiul sau cutuma) este o regulă de conduită născută din
practica socială, folosită vreme îndelungată şi respectată ca o normă
juridică obligatorie15.
În dreptul comercial român, uzurile nu sunt izvoare de drept.
Concluzia se întemeiază pe dispoziţiile art. 1 C. com., care, reglementând
izvoarele dreptului comercial, are în vedere Codul comercial şi Codul civil.
Dacă în dreptul nostru comercial nu există uzuri legislative
(normative), doctrina recunoaşte uzurile interpretative (convenţionale).
Acestea îşi trag existenţa din voinţa prezumată a părţilor şi sunt menite să
lămurească sensul şi limitele acestei voinţe.

2. Rolul doctrinei şi al practicii judiciare

Doctrina16. Se admite în general că doctrina este un izvor de drept.
Concluzia este deopotrivă valabilă şi pentru dreptul comercial. Doctrina
dreptului comercial este un instrument important de interpretare a legilor
comerciale. Ea este un factor de progres al dreptului, deoarece, de multe
ori, soluţiile ei sunt preluate de legiuitor şi transpuse în actele normative.
Desigur, noua doctrină a dreptului comercial este în curs de formare; în
timp, ea îşi va spori influenţa asupra dreptului comercial.
Practica judiciară. Potrivit principiului separaţiei puterilor, instanţele
judecătoreşti sunt competente să aplice legea. Această regulă are un
caracter general. Deci, hotărârile instanţelor judecătoreşti nu pot fi izvor al
dreptului comercial.
Ca şi doctrina, practica judecătorească joacă un rol important în
interpretarea legii. Ea reprezintă însă şi “laboratorul” unde “se verifică”
eficienţa legii, dar şi soliditatea concepţiei şi construcţiei sale. Semnalele
practicii judiciare pot să constituie un izvor de inspiraţie pentru legiuitorul
comercial.

15
Ibidem, p. 24.
16
Ibidem, p. 25.

13
 CHESTIONAR NR. 1

1. În sens economic comerţul este definit ca:

a) o activitate care are ca scop operaţiunile de producere a
mărfurilor;
b) o activitate care are ca scop schimbul şi prin aceasta circulaţia
bunurilor de la producător la consumator;
c) o activitate care are ca scop transformarea materiilor prime în
produse finite.

2. În ce an a fost adoptat Codul Comercial francez:

a) 1887
b) 1907;
c) 1807.

3. În ce an a fost adoptat în Italia Codul Comercial francez:

a) 1890;
b) 1918;
c) 1808.

4. Codul Comercial român a fost adoptat în:

a) 1887;
b) 1807;
c) 1918.

5. Dreptul comercial se află în anumite corelaţii cu alte ramuri ale

dreptului cum ar fi:
a) cu dreptul civil;
b) cu dreptul administrativ;
c) cu dreptul penal.

6. Dreptul comercial are ca izvoare formale:

a) Codul comercial şi Codul civil;
b) Codul comercial şi Codul fiscal;
c) Codul civil şi Codul comercial internaţional.

7. Uzul (obiceiul sau cutuma) este:

a) izvor de drept;
b) o regulă de conduită născută din practica socială, folosită vreme
îndelungată şi respectată ca o normă juridică obligatorie;
c) un factor de progres al dreptului şi un izvor de inspiraţie pentru
legiuitorul comercial.

8. Doctrina este:
a) un izvor de drept;
b) un factor de progres al dreptului deoarece, de multe ori soluţiile ei
sunt preluate de legiuitor şi transpuse în actele normative;
c) nu este izvor de drept.

14
9. Hotărârile instanţelor judecătoreşti:
a) nu pot fi izvor al dreptului comercial;
b) pot fi izvor al dreptului comercial;
c) nu au relevanţă în dreptul comercial.

10. La elaborarea Codului comercial român din 1887 s-a folosit ca

izvor de inspiraţie:
a) Codul comercial german;
b) Codul comercial italian din 1882;
c) Codul comercial englez.

15
OBIECTIVELE CAPITOLULUI II

La finalul studiului individual

al capitolului II studenţii vor
putea:
- să definească noţiunea
faptelor de comerţ, să enumere
caracteristicile acestora şi să le
identifice;
- să enumere şi să clasifice
faptele de comerţ;
- să-şi exprime propriile
opinii cu privire la caracterul
operaţiunilor în domeniul
agriculturii.

16
 FAPTELE DE COMERŢ
Cuvânt introductiv

Codul comercial român, în vederea determinării raporturilor care

formează obiectul dreptului comercial, stabileşte anumite acte juridice şi
operaţiuni pe care le califică “fapte de comerţ”.
Prin săvârşirea uneia sau mai multor fapte de comerţ se nasc
raporturi juridice care sunt reglementate de legile comerciale.
Faptele de comerţ prevăzute de disp. art. 3 C. com. au un caracter
exemplificativ şi nu limitativ, asta înseamnă că la cele enunţate de
dispoziţiile legale amintite se mai pot adăuga şi alte fapte de comerţ, adică
alte acte juridice şi operaţiuni, cu condiţia să aibă caracteristicele faptelor
de comerţ reglementate de lege, ex.: publicitatea, producţia de film şi
televiziune, hotelăria etc.
Teza privind caracterul enunţiativ al enumerării faptelor de comerţ din
art. 3 C. com. se află şi la baza Legii nr. 300/2004 privind autorizarea
persoanelor fizice şi asociaţiilor familiale.
Prin aceste dispoziţii legale au fost stabilite categorii orientative de
activităţi economice permise organizării şi desfăşurării de către
întreprinzătorii particulari prevăzuţi în Legea nr. 300/2004.
Capitolul de faţă prezintă succint care sunt “faptele de comerţ” în
lumina dispoziţiilor Codului comercial şi corespondentul lor în realitatea
actuală.

Autorii

17
 CAPITOLUL II
FAPTELE DE COMERŢ

2.1. CONCEPŢIA CODULUI COMERCIAL ROMÂN PRIVIND

FAPTELE DE COMERŢ

Actele şi faptele de comerţ

Mai întâi, este necesar să facem o distincţie între “actele juridice” şi
“faptele juridice”, pentru ca, după cum vom vedea, Codul comercial român
conţine dispoziţii care s-ar putea preta la confuzii17.
Actul juridic civil este o manifestare de voinţă a uneia sau mai multor
persoane fizice sau juridice săvârşite în scopul de a crea, modifica sau
stinge raporturi juridice civile.
Faptele juridice sunt evenimente şi acţiuni săvârşite fără intenţia de a
produce efecte juridice.
Codul comercial român stabileşte - aşa cum am arătat - anumite acte
şi operaţiuni pe care le califică “fapte de comerţ”, prin săvârşirea cărora se
nasc raporturi juridice ce sunt reglementate prin legile comerciale.
“Faptele de comerţ” sunt enunţate în art. 3 din Codul comercial şi
sunt următoarele:
1. cumpărarea de produse sau mărfuri spre a se revinde, fie în
natură, fie după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se
închiria; asemenea şi cumpărarea spre a se revinde de obligaţii ale
statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ;
2. vânzările de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri în natură
sau lucrate şi vânzările de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit
circulând în comerţ, când vor fi fost cumpărate cu scop de revânzare sau
închiriere;
3. contractele de report asupra obligaţiilor de stat sau altor titluri de
credit circulând în comerţ;
4. cumpărările sau vânzările de părţi sau de acţiuni ale societăţilor
comerciale;
5. orice întreprinderi de furnituri;
6. întreprinderile de spectacole publice;
7. întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficii de afaceri;
8. întreprinderile de construcţii;
9. întreprinderile de fabrici, de manufactură şi imprimerie;
10. întreprinderile de editură, librărie şi obiecte de artă când altul
decât autorul sau artistul vinde;
11. operaţiunile de bancă şi schimb;
12. operaţiunile de mijlocire (samsărie) în afaceri comerciale;
13. întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri pe apă
sau pe uscat;
14. cambiile şi ordinele în producte sau mărfuri;

17
A se vedea Vasile Pătulea, Corneliu Turuianu, Curs de drept comercial român (citat în continuare
Curs...), Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 11-12.

18
 15. construcţia, cumpărarea, vânzarea şi revânzarea de tot felul de
vase pentru navigaţiunea interioară şi exterioară şi tot ce priveşte
echiparea, armarea sau aprovizionarea unui vas;
16. expediţiile maritime, închirierile de vase, împrumuturile maritime
şi toate contractele privitoare la comerţul pe mare şi navigaţie;
17. asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra
vieţii;
18. asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiei;
19. depozitele pentru cauză de comerţ;
20. depozitele în docuri şi antrepozite, precum şi toate operaţiunile
asupra recipiselor de depozit (warante) şi asupra scrisorilor de gaj,
eliberate de ele.
Prin art. 4 din Codul comercial român se mai prevede că sunt
socotite fapte de comerţ şi “celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui
comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă
din însuşi actul”18.

2.2. NOŢIUNEA ŞI CARACTERISTICILE FAPTELOR DE COMERŢ

Codul comercial nu dă o definiţie a faptei de comerţ; el stabileşte

numai o listă a actelor juridice şi operaţiunilor pe care le declară fapte de
comerţ19.
Din examinarea dispoziţiilor art. 3 C. com. rezultă că în stabilirea
faptelor de comerţ, legiuitorul a avut în vedere, mai ales, aspectul
economic şi mai puţin pe cel juridic. Textul citat se referă la: “cumpărări”,
“vânzări”, “operaţiuni”, “întreprinderi”, “agenţii şi oficii de afaceri”,
“asigurări”, “depozite” etc. Enumerarea actelor şi operaţiunilor cuprinsă în
art. 3 C.com. apare ca imperfectă, vetustă şi incompletă.
În lipsa unei definiţii legale a faptei de comerţ doctrina a formulat mai
multe teorii. Unele au considerat ca determinant în definirea faptei de
comerţ fie scopul său: acte de interpunere în circulaţia mărfurilor între
producător şi consumator, fie cadrul organizat şi sistematic al întreprinderii
în realizarea actului de comerţ.
Negăsind satisfăcător nici unul din aceste criterii, luat izolat,
jurisprudenţa a făcut o aplicare combinată a lor într-o teorie mixtă. Parte a
doctrinei a adoptat şi ea teoria mixtă în definirea faptei de comerţ.
Reţinem ca pertinentă definiţia dată în baza teoriei mixte şi care
exprimă că faptele de comerţ sunt fapte juridice, acte juridice şi
operaţiuni economice prin care se realizează producerea de mărfuri,
executarea de lucrări ori prestarea de servicii sau o interpunere în
circulaţia mărfurilor, cu scopul de a obţine profit.

2.3. CLASIFICAREA FAPTELOR DE COMERŢ

Datorită caracterului eterogen al faptelor de comerţ reglementate de

lege nu este posibil a fi folosite criterii unitare de clasificare20.

18
Ibidem, p. 12.
19
Răducan Oprea, Drept Comercial român, (citat în continuare Drept...), Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2009, p. 6.
20
A se vedea Vasile Pătulea, Corneliu Turianu, Curs..., op. cit., p. 14-15.

19
 În doctrina clasică, faptele de comerţ au fost clasificate în două mari
categorii:
- fapte de comerţ obiective;
- fapte de comerţ subiective.
Faptele obiective sunt determinate şi produc efecte în temeiul legii,
independent de calitatea persoanei (comerciant sau necomerciant) care le
săvârşeşte, iar cele subiective sunt acele fapte care dobândesc caracter
comercial datorită săvârşirii lor de către o persoană care are calitatea de
comerciant. Ele sunt enumerate în principal în art. 3 Cod comercial.
În literatura noastră juridică faptele de comerţ se clasifică astfel:
- obiective;
- subiective;
- unilaterale sau mixte.

I. Faptele de comerţ obiective

Aceste fapte, în majoritatea lor sunt operaţii economice, adică

activităţi economice şi mai puţin acte juridice, ele nu pot fi clasificate decât
pe baza unor criterii economice, care au la bază obiectul şi funcţia
economică a operaţiunilor respective, fiind deci fapte de comerţ obiective.
Ţinându-se seama de aceste criterii (economice) faptele de comerţ
obiective pot fi împărţite în trei subgrupe:
a) operaţiunile de interpunere în schimb sau circulaţie;
b) operaţiunile care privesc organizarea şi desfăşurarea
activităţii de producţie (adică activitatea întreprinderilor;)
c) operaţiunile conexe ori accesorii (adică faptele care datorită
legăturii lor cu operaţiile pe care Codul comercial le consideră fapte
de comerţ sunt şi ele considerate fapte de comerţ).

A. Operaţiunile de interpunere în schimb sau circulaţie.

Aceste operaţiuni corespund noţiunii economice de comerţ, în sensul

de activitate de vânzare-cumpărare a mărfurilor, pentru a ajunge de la
producător la consumator. Din această categorie fac parte:
- cumpărarea şi vânzarea comercială;
- operaţiunile de bancă şi schimb.

Cumpărarea şi vânzarea comercială. Cumpărarea şi vânzarea

comercială este asemănătoare sub aspectul structurii sale cu vânzarea-
cumpărarea din domeniul dreptului civil (art. 1295 Cod civil). Într-adevăr
este vorba de un contract în temeiul căruia o parte (vânzătorul) se obligă
să transmită celeilalte părţi (cumpărătorul) proprietatea unui lucru în
schimbul unui preţ. Ceea ce deosebeşte vânzarea-cumpărarea comercială
de cea civilă este funcţia economică a contractului şi anume interpunerea
în schimbul bunurilor. Când contractul îndeplineşte această funcţie,
vânzarea-cumpărarea este o faptă de comerţ şi deci supusă legilor
comerciale21.

21
A se vedea Răducan Oprea, Drept..., op. cit., p. 7-8.

20
 Având în vedere această deosebire, Codul comercial instituie
anumite condiţii speciale referitoare la obiectul şi finalitatea vânzării-
cumpărării comerciale.
În temeiul dispoziţiilor citate, cumpărarea şi vânzarea comercială pot
avea ca obiect numai bunurile mobile: producte, mărfuri, obligaţiuni ale
statului şi alte titluri de credit.
Productele sunt produsele naturale ale pământului, care se obţin
prin cultură sau exploatare directă (de exemplu, cerealele, legumele) sau
produsele animalelor (de exemplu: laptele, lâna).
Mărfurile sunt produse ale muncii destinate schimbului prin vânzare-
cumpărare.
Titlurile de credit sunt înscrisuri în baza cărora titularii lor au
calitatea să exercite drepturile specificate în cuprinsul lor. Întrucât aceste
documente încorporează drepturi, titlurile de credit pot fi obiectul dreptului
de proprietate, precum şi a unor operaţii juridice, între care şi vânzarea-
cumpărarea.
Pentru a constitui o trăsătură distinctivă a vânzării-cumpărării
comerciale, intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să îndeplinească
trei condiţii:
a) Intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să existe la data
cumpărării. Dacă o atare intenţie nu există la această dată, cumpărarea
este un act juridic civil; de exemplu, o persoană cumpără un anumit bun
pentru uzul său. Situaţia nu se schimbă, dacă ulterior cumpărării,
dobânditorul vinde bunul, deoarece, în momentul cumpărării, nu a existat
intenţia de revânzare. În schimb, dacă în momentul cumpărării a existat
intenţia de revânzare dar ulterior cumpărării, dobânditorul nu mai vinde
bunul, actul cumpărării rămâne comercial;
b) Intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să fie exprimată
de cumpărător adică să fie cunoscută cocontractantului. Dacă
această intenţie rămâne necunoscută pentru cocontractant, actul nu poate
fi comercial. Intenţia de a revinde sau închiria poate să rezulte din
declaraţia expresă a cumpărătorului sau din cuprinsul actului. Ea poate fi
însă şi implicită, adică să rezulte din anumite împrejurări; de exemplu,
cantitatea mare de mărfuri care face obiectul contractului. În toate cazurile,
cel care pretinde că actul este comercial trebuie să facă dovada; în caz de
îndoială, actul este considerat civil, deoarece dispoziţiile art. 3 pct. 1 şi 2
C. com. au un caracter derogator de la dispoziţiile Codului civil privitoare la
contractul de vânzare-cumpărare.
c) Intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să privească, în
principal, bunul cumpărat. Condiţia nu este îndeplinită în cazul când, de
exemplu, un agricultor cumpăra un număr de saci pentru vânzarea
cartofilor recoltaţi, întrucât sacii au fost cumpăraţi nu pentru a fi revânduţi,
ci cu caracter accesoriu, pentru a facilita vinderea cartofilor, care
reprezintă obiectul principal al vânzării.
Aşa cum rezultă din lege, pentru a fi în prezenţa unei vânzări-
cumpărări comerciale nu se cere ca bunul cumpărat să fi fost revândut în
forma în care a fost cumpărat; bunul poate fi revândut şi după ce a suferit
unele transformări. Într-adevăr, potrivit art. 3 pct. 1 C. com, productele sau
mărfurile cumpărate pot fi revândute, “fie în natură, fie după ce se vor fi
lucrat sau pus în lucru”.

21
 Operaţiunile de bancă şi de schimb. Potrivit art. 3 pct. 11 C. com.
sunt considerate fapte de comerţ “operaţiunile de bancă şi schimb”. Deci,
în afară de producte şi mărfuri, banii şi creditul pot face obiectul circulaţiei,
al unor acte juridice. Şi în acest caz, comercialitatea operaţiunilor este
dată de elementul intenţional al interpunerii în schimb sau circulaţie. În
consecinţă, operaţiunile asupra banilor şi creditului sunt guvernate de
aceleaşi principii ca şi cele privitoare la circulaţia productelor şi mărfurilor.
Operaţiunile de bancă sunt operaţiunile asupra sumelor de bani în
numerar, creditelor şi titlurilor negociabile. Ele sunt operaţiuni de depozit,
de efectuare de plăţi, de acordare de credite, operaţiuni asupra titlurilor de
credit etc.
Operaţiunile de schimb sunt operaţiunile de schimb de monedă sau
bilete de bancă naţionale sau străine, precum şi operaţiunile referitoare la
transmiterea de fonduri, prin evitarea transferului de numerar.

B. Operaţiunile care privesc organizarea şi desfăşurarea

activităţii de producţie (activitatea întreprinderilor).

Codul comercial, în art. 3 pct. 5 şi următoarele enumeră activităţile

din întreprinderi care constituie acte de comerţ (furnituri, spectacole
publice, comisioane, agenţii şi oficii de afaceri, construcţii, fabrici şi
manufactură, imprimerie, editură, librărie şi obiecte de artă, întreprinderile
de transport sau lucruri, pe apă sau pe uscat, întreprinderile de asigurări şi
întreprinderile de depozit în docuri şi antrepozit), fără însă să dea o
definiţie întreprinderii în dreptul comercial, lacună ce a căutat să fie
complinită de literatura juridică22.

1. Întreprinderile de construcţii. Potrivit art. 3 pct. 8 C. com. sunt

considerate fapte de comerţ întreprinderile de construcţii.
În cazul unei întreprinderi de construcţii trebuie să existe o
organizare autonomă a factorilor de producţie (materiale, capital, muncă)
pentru construirea unor edificii.
Obiectul întreprinderii poate fi construirea de edificii noi, dar şi
lucrările de transformare, adăugire, amenajare etc. În toate cazurile,
construirea, transformarea, adăugirea, se referă la bunurile imobile:
locuinţe, construcţii industriale, canale, desecări, amenajări, irigaţii etc.
Totodată, întreprinderea de construcţii poate avea ca obiect şi lucrările de
reparaţii ale edificiilor.

2. Întreprinderile de fabrici şi manufactură. Art. 3 pct. 9 C. com.

prevede că sunt fapte de comerţ şi întreprinderile de fabrici, de
manufactură şi imprimerie23.
În concepţia Codului comercial, întreprinderile de fabrici şi
întreprinderile de manufactură privesc activităţile prelucrătoare
(industriale). Ele au ca obiect transformarea materiilor prime, materialelor
în produse noi. Deci, elementul caracteristic al acestor întreprinderi îl

22
Ibidem, p. 9.
23
Ibidem, p. 9.

22
constituie organizarea factorilor producţiei în scopul transformării materiilor
prime şi materialelor în produse noi, ca natură şi utilitate.

3. Întreprinderile de furnituri. Aşa cum prevede art. 3 pct. 5

C. com., sunt considerate fapte de comerţ şi întreprinderile de furnituri24.
În dreptul comercial, întreprinderea de furnituri constă într-o activitate
sistematic organizată prin care întreprinzătorul, în schimbul unui preţ
stabilit anticipat, asigură prestarea unor servicii sau predarea unor
produse la anumite termene succesive.
Din definiţia dată rezultă că, pentru a fi considerată faptă de comerţ,
întreprinderea de furnituri trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să existe o organizare a factorilor de producţie, în scopul asigurării
unor prestări de servicii sau predării unor produse;
b) obiectul activităţii constă în prestarea unor servicii sau
transmiterea dreptului de proprietate asupra unor produse; de exemplu,
furnizarea de electricitate, ridicarea gunoiului menajer etc.
c) prestarea serviciilor sau predarea produselor să se facă la mai
multe termene succesive. În cazul în care predarea se face la un singur
termen, ne aflăm în faţa unei vânzări, iar nu a unei furnituri;
d) preţul serviciilor sau produselor să fie stabilit anticipat.

4. Întreprinderea de spectacole publice. Art. 3 pct. 6 C. com.

califică drept fapte de comerţ şi întreprinderile de spectacole publice 25.
Întreprinderea de spectacole publice presupune organizarea unor
factori specifici, în scopul punerii la dispoziţia publicului a unei producţii
culturale sau sportive, în vederea obţinerii unui profit26.
Obiectul unei asemenea întreprinderi poate fi orice spectacol: de
teatru, circ, concert, film, întrecere sportivă etc.
Spectacolele publice se pot organiza şi desfăşura şi în condiţiile
Legii nr. 300/2004.

5. Întreprinderile de comision, agenţii şi oficii de afaceri. Potrivit

art. 3 pct. 7 C. com. sunt considerate fapte de comerţ întreprinderile de
comision, agenţiile şi oficiile de afaceri.
Codul comercial are în vedere organizarea unei activităţi al cărei
scop este facilitatea încheierii tranzacţiilor comerciale printr-un
intermediar, care poate fi un comisionar sau o agenţie, ori oficiu de afaceri.
Deci, în concepţia legii, sunt fapte de comerţ numai operaţiunile de
intermediere realizate în cadrul unei întreprinderi27.
Întreprinderile de comision au ca obiect operaţiunile de
intermediere care se realizează pe baza contractului de comision. În
temeiul contractului de comision, ca urmare a împuternicirii date de
comitent, comisionarul încheie acte de comerţ în nume propriu, dar pe
seama comitentului (art. 405 C. com). Acest contract de comision este
folosit pentru realizarea unor operaţiuni de vânzare, cumpărare, transport.

24
Ibidem, p. 10.
25
Ibidem, p. 10.
26
A se vedea Decizia C.S.J., secţ. com. nr. 32/1993, în Revista Dreptul nr. 4/1994, p. 91.
27
A se vedea Răducan Oprea, Drept..., op. cit., p. 11.

23
 Agenţiile sau oficiile de afaceri sunt şi ele întreprinderi care
realizează operaţiuni de intermediere între comercianţi şi clientelă.

6. Întreprinderile de editură, de imprimerie, de librărie şi obiecte

de artă. Art. 3 C. com. consideră fapte de comerţ şi întreprinderile de
editură, imprimerie, de librărie, precum şi cele de vânzare a obiectelor de
artă (pct. 9 şi 10)28.
Întreprinderile menţionate au ca obiect operaţiunile prin care se
valorifică drepturile de autor izvorâte din crearea unor opere ştiinţifice,
literare şi artistice.
Asemenea operaţiuni se pot organiza şi desfăşura şi în condiţiile
Legii nr. 300/2004 în care se prevede că întreprinzătorii pot organiza şi
desfăşura activităţi de “dactilografiere, multiplicare, tipografie şi editare”.
Întreprinderea de editură presupune organizarea factorilor specifici
în vederea reproducerii şi difuzării operei. Această activitate se întemeiază
pe contractul de editare, prin care autorul unei opere ştiinţifice, literare sau
artistice cedează întreprinzătorului (editorul), în schimbul unei remuneraţii,
folosinţa exclusivă şi temporară a dreptului de a reproduce opera, precum
şi dreptul de a răspândi în public această operă (Legea nr. 8/1996).
Întreprinderea de imprimerie presupune organizarea factorilor
specifici în vederea efectuării operaţiunilor de multiplicare, pe cale
mecanică sau manuală, a operelor ştiinţifice, literare sau artistice.
Noţiunea de imprimerie are o accepţiune largă; ea cuprinde orice formă de
multiplicare, indiferent de tehnica folosită.
Întreprinderea de librărie are ca obiect operaţiunile realizate cu
factorii specifici, prin care se asigură difuzarea în public a operei. Aceste
operaţiuni au la bază vânzarea către public a cărţilor, albumelor etc.
primite în depozit sau comision.
Întreprinderea de vânzare a operelor de artă, reglementată distinct
de art. 3 pct. 10 C. com., implică organizarea factorilor specifici, pentru
vânzarea obiectelor de artă, cum sunt tablourile, sculpturile, gravurile etc.
În cazul unor acte izolate, vânzarea este faptă de comerţ numai dacă sunt
îndeplinite condiţii, art. 3 pct. 1 şi 2 C. com.
Legea cere ca întreprinzătorul să fie o altă persoană decât autorul
operei, deoarece numai în acest caz, existând o interpunere între autor şi
cumpărător, operaţiunea poate fi considerată comercială.
Aceasta înseamnă că vânzarea operei de artă direct de către autorul
ei nu este considerată un fapt de comerţ.

7. Întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri. Art. 3

pct. 13 C. com. califică drept fapte de comerţ şi întreprinderile de transport
de persoane sau de lucruri, pe apă sau pe uscat29.
Transportul este o operaţiune de deplasare materială a unei
persoane sau a unui lucru de la un loc la altul, care se realizează în
condiţii şi cu mijloace diferite.
În concepţia Codului comercial, are caracter comercial, atât
transportul de persoane, cât şi transportul de lucruri (de mărfuri).

28
Ibidem., p. 11.
29
Ibidem, p. 11.

24
 8. Întreprinderile de asigurare. Potrivit art. 3 C. com., sunt fapte de
comerţ asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra
vieţii (pct. 17), precum şi asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor
navigaţiei (pct. 18). Deci, Codul comercial socoteşte că sunt comerciale,
atât asigurările terestre, cât şi asigurările maritime30.
Asigurările au rolul de a contribui la refacerea bunurilor avariate sau
distruse, precum şi de a plăti anumite sume de bani în cazul producerii
unor evenimente privind viaţa şi integritatea persoanelor.
În prezent, activitatea de asigurare se realizează numai de către
societăţile de asigurare înfiinţate potrivit legii.

9. Depozitele în docuri şi antrepozite. Potrivit art. 3 pct. 20

C. com. sunt socotite fapte de comerţ depozitele în docuri şi antrepozite,
precum şi toate operaţiunile asupra recipiselor de depozit (warante) şi
asupra înscrisurile de gaj eliberate de ele31.
Activitatea de depozitare a mărfurilor în locuri anume destinate, cum
sunt docurile, antrepozitele, silozurile etc. constituie faptă de comerţ,
indiferent de persoana care face depozitul.

C. Operaţiunile conexe ori accesorii

Cea de a treia subgrupă din categoria faptelor de comerţ obiective

sunt operatiunile conexe ori accesorii, care sunt calificate drept fapte de
comerţ datorită strânsei lor legături cu anumite acte sau operaţii
considerate de Codul comercial ca fiind fapte de comerţ32.
Din această subgrupă fac parte: contractele de report asupra
obligaţiilor de stat sau a altor titluri de credit care circulă în comerţ;
cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau acţiuni ale societăţilor
comerciale; contractele de mandat şi comision; contractele de consignaţie;
operaţiunile de mijlocire în afacerile comerciale; cambia sau ordinele în
producte sau mărfuri; operaţiunile cu privire la navigaţie; depozitele pentru
cauză de comerţ; contul curent şi cecul; gajul şi fidejusiunea.

1. Contractul de report asupra obligaţiilor de stat sau a altor

titluri de credit care circulă în comerţ (art. 3 pct. 3 C. com.) constă în
cumpărarea cu bani a unor titluri de credit care circulă în comerţ şi în
revânzarea simultană cu termen şi cu un preţ determinat către aceeaşi
persoană a unor titluri de aceeaşi specie (art. 74 C. com.). Deci, reportul
este un act juridic complex care cuprinde o dublă vânzare: prima se
execută imediat (atât în privinţa predării titlurilor, cât şi a preţului), iar a
doua este o vânzare cu termen, la un preţ determinat. În temeiul acestui
contract, o persoană (reportatul) deţinătoare de titluri de credit (acţiuni,
obligaţiuni etc.), care nu voieşte să le înstrăineze definitiv, dă în report
(adică vinde temporar) aceste titluri unei alte persoane (reportatorul) în
schimbul unui preţ ce se plăteşte imediat. Totodată, părţile se înţeleg ca la
un anumit termen reportatorul să revândă reportatului titluri de credit de

30
Ibidem, p. 12.
31
Ibidem, p. 12.
32
Ibidem, p. 12.

25
aceeaşi specie, primind, pentru aceasta, ceea ce a plătit plus o primă
(constituind preţul serviciului prestat de el, adică de reportator).

2. Cumpărările şi vânzările de părţi sociale sau acţiuni ale

societăţilor comerciale sunt fapte de comerţ obiective prin ele însele,
fără a fi condiţionate de existenţa intenţiei de revânzare (aşa cum prevede
art. 3 pct. 4 din C. com., pentru cumpărările şi vânzările de bunuri mobile).
Acest lucru este explicabil deoarece aceste operaţiuni sunt legate
indisolubil de fapte de comerţ, cum este contractul de societate. Deci,
cumpărarea şi vânzarea părţilor sociale şi acţiunilor societăţilor comerciale
sunt fapte de comerţ conexe sau accesorii.

3. Contractele de mandat şi comision au un caracter comercial,

dacă au ca obiect tratarea de afaceri comerciale.
Mandatul este contractul prin care o persoană (mandatarul) se
obligă să încheie acte juridice în numele şi pe seama altei persoane
(mandantul), de la care primeşte împuternicirea. El este considerat faptă
de comerţ numai în măsura în care actele juridice pe care le încheie
mandatarul sunt fapte de comerţ pentru mandant (art. 374 C. com), de
exemplu, împuternicirea mandatarului de a cumpăra o cantitate de marfă
pentru a fi revândută de mandant.
Contractul de comision este acel contract prin care o persoană
(comisionarul) se obligă, din însărcinarea altei persoane (comitentul) să
încheie anumie acte juridice în numele său, dar pe seama comitentului, în
schimbul unei remuneraţii (comisionul). Ca şi în cazul mandatului,
contractul de comision este considerat faptă de comerţ numai în măsura în
care actele juridice pe care le încheie comisionarul cu terţul sunt fapte de
comerţ pentru comitent (art. 405 C. com).
Contractul de consignaţie este contractul prin care una dintre părţi
(consignantul) încredinţează unei alte persoane (consignatar) anumite
bunuri mobile spre a le vinde, în nume propriu, dar pe seama
consignatarului. Este o varietate a contractului de comision şi, ca atare,
este supus aceluiaşi regim juridic, inclusiv prevederilor art. 405 C. com.
(referitoare la comision).
Fiind în esenţă un contract de comision, contractul de consignaţie
este faptă de comerţ şi în cazul în care este folosit în cadrul unei
întreprinderi de consignaţie (art. 3 pct. 7 C. com), precum şi în cazul când
este utilizat în cadrul comerţului profesional al uneia dintre părţi (art. 4
C. com.)

4. Operaţiunile de mijlocire în afacerile comerciale constă într-o

acţiune de intermediere între două persoane (fizice sau juridice), în scopul
de a le înlesni încheierea unei act juridic pentru care acestea sunt
interesate (art. 3 pct. 12 C. com.).
Mijlocitorul nu este un reprezentant al părţilor, el neacţionând în baza
unei împuterniciri.

5. Cambia sau ordinele în producte sau mărfuri sunt fapte

comerciale obiective prevăzute de art. 3 pct. 14 din C. com.

26
 Cambia este un titlu de credit prin care o persoană (trăgător) dă
dispoziţie altei persoane (tras) să plătească o sumă de bani, la scadenţă,
unei a treia persoane (beneficiar) sau la ordinul acesteia.
Biletul la ordin este un titlu de credit prin care o persoană (emitent)
se obligă să plătească o sumă de bani, la scadenţă, altei persoane
(beneficiar) sau la ordinul acesteia.
În accepţiunea Codului comercial român, noţiunea de cambie
desemnează atât cambia propriu-zisă, cât şi biletul la ordin, ambele titluri,
aşadar, fiind fapte de comerţ.
Ordinul în producte sau mărfuri este, de fapt, o cambie a cărei
particularitate constă în faptul că obligaţia are ca obiect o anumită
cantitate de producte sau mărfuri (acest gen de cambie nu a cunoscut o
aplicare practică).

6. Operaţiunile cu privire la navigaţie (vas, echipaj, transport,

credite etc.) art. 3 pct. 15 C. com. se prezintă ca o gamă foarte variată de
fapte de comerţ, cum sunt: cumpărarea şi vânzarea sau închirierea
vaselor; dotarea vaselor; aprovizionarea vaselor; expediţiile maritime;
împrumuturile maritime; ipoteca maritimă etc.
Aceste operaţiuni au un caracter comercial, indiferent de faptul că
sunt realizate în cadrul unei întreprinderi, sunt sau nu făcute într-un scop
speculativ.
Au un caracter comercial atât operaţiunile privind navigaţia pe mare,
cât şi navigaţia pe lacurile sau fluviile interioare.

7. Depozitele pentru cauză de comerţ, la care se referă art. 3 pct. 19

şi 20 din C. com. sunt acele depozite de mărfuri care se fac în docuri,
antrepozite etc. sunt fapte de comerţ numai dacă sunt efectuate în cadrul
unei întreprinderi.

8. Contul curent şi cecul (art. 6 C. com.) sunt şi ele fapte de comerţ

obiective.
Contul curent este un contract prin care părţile convin ca, în loc să
lichideze separat şi imediat creanţele lor reciproce, izvorâte din prestaţiile
ce şi le-au făcut una către cealaltă, lichidarea să se facă la un anumit
termen (legal sau convenţional), prin achitarea soldului de către partea
care va fi debitoare.
În concepţia Codului comercial român, contul curent constituie fapte
de comerţ în toate cazurile când el este folosit de un comerciant.
Cecul este un titlu negociabil prin care o persoană (trăgător) dă ordin
unei bănci la care are un disponibil (tras) să plătească o sumă de bani
unei persoane (beneficiar) sau în contul acesteia (Legea nr. 59/1934)
asupra cecului).
Atât contul curent, cât şi cecul sunt considerate fapte de comerţ
numai în măsura în care au o cauză comercială (de exemplu, cecul este
emis pentru plata unor mărfuri cumpărate în scop de revânzare).

9. Gajul şi fidejusiunea având şi ele un caracter conex ori accesoriu

al unei fapte de comerţ, au, prin aceasta, caracter de fapte de comerţ.

27
 Contractul de gaj este contractul în temeiul căruia debitorul remite
creditorului său un bun mobil pentru garantarea obligaţiei sale (art. 1685
C. civ).
Contractul de fidejusiune este contractul prin care o persoană
(fidejusor) se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia
debitorului, dacă aceasta nu o va executa (art. 1652 C. civ).
Atât contractul de gaj, cât şi contractul de fidejusiune vor fi fapte de
comerţ numai în măsura în care obligaţia principală care se garantează
este o obligaţie comercială.

II. Faptele de comerţ subiective

Art. 3 din Codul comercial enumeră actele şi operaţiunile

considerate, datorită conţinutului lor, fapte de comerţ obiective.
În art. 4 al Codului comercial se prevede însă că sunt socotite ca
fapte de comerţ şi “celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant,
dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi
33
actul”.
Prin urmare, pe lângă faptele de comerţ obiective (a căror
comerciabilitate este independentă de calitatea persoanei care le
săvârşeşte), Codul comercial consacră ca fiind fapte de comerţ şi acele
acte care dobândesc caracter comercial datorită calităţii de comerciant a
persoanei care le săvârşeşte (este vorba de categoria faptelor de comerţ
subiective).
Reglementarea faptelor de comerţ subiective derivă din necesitatea
cuprinderii în sfera dreptului comercial a tuturor actelor şi operaţiunilor
săvârşite de un comerciant, în această calitate.

III. Faptele de comerţ unilaterale sau mixte

Faptele de comerţ (obiective sau subiective) pot fi bilaterale (când

actul sau operaţiunea are caracterul unei fapte de comerţ pentru ambele
părţi implicate în raportul juridic) sau unilaterale sau mixte (când actul
sau operaţiunea are caracterul unei fapte de comerţ numai pentru una
dintre părţi, pentru cealaltă putând fi un act de natură civilă; de exemplu,
un contract încheiat între un comerciant şi un agricultor pentru cumpărarea
unei cantităţi de legume).34
Datorită împrejurării că faptele de comerţ unilaterale pot fi cuprinse
în sfera faptelor de comerţ obiective sau subiective, uneori se consideră
că nu constituie o categorie distinctă de fapte de comerţ.
Art. 56 din Codul comercial prevede, în această privinţă, că “dacă un
act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt
supuşi, în ce priveşte acest act, legii comerciale”. Soluţia se justifică prin
aceea că, întrucât este vorba de un act juridic unic, el nu poate fi supus,
simultan, la două reglementări: una comercială şi una civilă.
Trebuie însă făcută sublinierea că legea comercială reglementează
doar raportul juridic fără a avea vreo consecinţă asupra statutului juridic al

33
A se vedea Vasile Pătulea, Corneliu Turuianu, Curs ..., op. cit., p. 19-20.
34
Ibidem, p. 20-21.

28
necomerciantului. Necomerciantul nu este transformat în comerciant,
nefiindu-i, deci, impuse obligaţiile profesionale ale comerciantului (cum ar
fi, obligaţia de înmatriculare în registrul comerţului, ţinerea registrelor
comerciale sau desfăşurarea activităţii în limitele concurenţei licite).

2.4. SCURTE CONSIDERAŢII ASUPRA CARACTERULUI

35
OPERAŢIUNILOR DIN DOMENIUL AGRICULTURII

Concepţia Codului comercial. Delimitarea materiei comerciale

pune şi problema de a şti dacă operaţiunile agricole şi, implicit, actele
juridice ale agricultorilor privind valorificarea muncii lor, sunt sau nu fapte
de comerţ.
Urmând concepţia tradiţională, Codul comercial român consideră că
agricultura, în sensul de cultură a solului sub diferitele sale forme, nu intră
sub incidenţa legii comerciale, în acest sens, art. 5 C. com. prevede: „Nu
se poate considera ca fapt de comerţ... vânzarea productelor pe care
proprietarul sau cultivatorul le are de pe pământul său, sau cel cultivat de
dânsul.”
Soluţia legii se explică prin preocuparea legiuitorului de a proteja pe
agricultori, de a-i feri de obligaţiile şi răspunderile pe care le implică
activitatea comercială (înmatricularea în registrul comerţului, ţinerea
registrelor comerciale, aplicarea procedurii reorganizării judiciare şi a
falimentului etc).
În temeiul dispoziţiilor art. 5 C. com., vânzarea produselor agricole în
starea lor naturală, obţinute de cultivator, este socotită un act civil, iar nu
comercial. Se consideră că o atare operaţiune este inerentă valorificării
produselor pământului.
Vânzarea acestor produse este un act civil fără a distinge după cum
vânzătorul este ori nu proprietarul pământului, deoarece legea se referă la
vânzarea de către cultivator.
Soluţia nu se schimbă dacă vânzarea se face direct de la cultivator
către consumator ori se face cu ridicata către un comerciant. De
asemenea, este fără relevanţă locul unde are loc vânzarea (la cultivator, în
pieţe, târguri etc).
Doctrina consideră că vânzarea are tot caracter civil şi în cazul când
obiectul ei îl formează derivatele produselor agricole, rezultate din
transformarea acestora; de exemplu: făina, mălaiul, brânza, untul, vinul,
oţetul etc. Această prelucrare este privită ca un mijloc accesoriu destinat
să înlesnească valorificarea produselor agricole.36
Întrucât noţiunea de agricultură are o accepţiune largă, ea cuprinde
şi floricultura, horticultura, silvicultura şi creşterea vitelor şi deci, dispoziţiile
art. 5 C. com. sunt aplicabile şi acestor domenii de activitate.
În privinţa creşterii animalelor, s-a decis că au caracter civil, iar nu
comercial, toate operaţiunile care au drept scop creşterea şi vânzarea
animalelor de către agricultori. Soluţia este aceeaşi şi în cazul cumpărării

35
A se vedea S.D. Cărpenaru, Tratat..., op. cit., p. 55-57.
36
A se vedea M.A. Dumitrescu, Codul comercial adnotat, vol. I, p. 234. În acest sens şi Cas. III,
dec. nr. 2440/1937, în Practica judiciară în materie comercială, vol. I., p. 32. Pentru expunerea
sistemelor propuse în doctrină, a se vedea P. Demetrescu, Întreprinderile comerciale, Bucureşti,
p. 43.

29
de animale tinere pentru îngrăşat şi al cumpărării de furaje de la alte
persoane. Aceste operaţiuni de cumpărare a animalelor tinere sau a
furajelor sunt considerate ca accesorii.

Întreprinderea agrară. O problemă mult discutată în doctrină este

aceea de a şti dacă întreprinderea agrară are sau nu caracter comercial.
Potrivit unei opinii, în dreptul comercial român nu pot fi recunoscute
ca fapte de comerţ alte întreprinderi decât cele enumerate expres de art. 3
C. com. Nefiind menţionată în lege, întreprinderea agrară nu este faptă de
comerţ şi, deci, nu intră sub incidenţa Codului comercial.
După o altă opinie, întreprinderea agrară are caracter comercial
deoarece ea presupune organizarea sistematică a factorilor specifici.
Folosirea maşinilor şi specularea muncii altor persoane duc la pierderea
caracterului accesoriu al operaţiunilor de transformare a produselor
agricole. Această activitate de transformare dobândeşte caracter principal,
iar produsele agricole în forma lor naturală rămân un accesoriu. Cât
priveşte nemenţionarea în Codul comercial a întreprinderii agrare, se arată
că această întreprindere este în realitate o întreprindere de manufactură,
în sensul art. 3 pct. 9 C. com.
În doctrina noastră a prevalat ideea, îmbrăţişată şi de jurisprudenţa
din perioada interbelică, potrivit căreia întreprinderea agrară, în ciuda
folosirii cuceririlor tehnice şi a unui grad înalt de organizare a muncii,
păstrează caracter civil. În consecinţă, toate actele juridice încheiate în
cadrul acestei activităţi sunt civile, iar nu comerciale.

Societatea comercială agrară. Prin Legea nr. 36/1991 privind

societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură se stabileşte că
proprietarii de terenuri agricole care beneficiază de prevederile Legii
fondului funciar, nr. 18/1991, precum şi alţi proprietari de terenuri agricole
pot să-şi exploateze pământul sub forme de asociere cum sunt: asociaţia
simplă, contractul de societate reglementat de Codul civil, societatea
comercială constituită în condiţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale şi societatea agricolă37.
Asociaţia simplă şi contractul de societate reglementat de Codul civil,
evident, nu au caracter comercial. Nici societatea agricolă nu are un
asemenea caracter, soluţie expres consacrată de art. 5 alin. 2 din Legea
nr. 36/1991.
O problemă deosebită se pune în legătură cu societatea comercială
constituită în condiţiile Legii nr. 31/1990.
O societate comercială are, prin definiţie, un obiect comercial, adică
săvârşirea unor fapte de comerţ. Or, potrivit art. 5 C. com., actele juridice
şi operaţiunile cultivatorului pământului sunt acte civile. Prin reglementarea
posibilităţii constituirii unei societăţi comerciale pentru exploatarea
terenurilor agricole, înseamnă că Legea nr. 36/1991 a consacrat o soluţie
diferită de cea a art. 5 C. com., în sensul că recunoaşte caracter comercial
actelor şi operaţiunilor de exploatare a terenurilor agricole de către o
societate comercială organizată în condiţiile Legii nr. 31/1990. Deci,

37
În domeniul agriculturii au luat fiinţă societăţi comerciale cu capital integral de stat, în condiţiile
Legii nr. 15/1990, prin reorganizarea fostelor întreprinderi agricole de stat. A se vedea şi
D. Clocotici, Societăţile agricole comerciale şi necomerciale, în Dreptul nr. 12/1991, p. 16-17.

30
exploatarea terenurilor agricole de către o colectivitate de persoane poate
avea caracter necomercial sau comercial, în funcţie de forma juridică a
societăţii (societate agricolă ori societate comercială) în condiţiile Legii
nr. 36/1991. Se poate spune că, în realitate, Legea nr. 36/1991 consacră o
derogare de la regula generală, potrivit căreia caracterul comercial al
societăţii este dat de obiectul ei, în sensul recunoaşterii că societatea
poate fi comercială datorită formei sale comerciale, chiar dacă obiectul ei
este civil.
În încheiere, trebuie arătat că formele de asociere din agricultură
organizate ca persoane juridice au regimul exploataţiilor agricole, dacă
îndeplinesc condiţiile legii.

31
 CHESTIONAR NR. 2

1. Printre faptele de comerţ se numără următoarele:

a) întreprinderile de construcţii;
b) operaţiunile de bancă şi schimb;
c) întreprinderile de spectacole publice;

2. Faptele de comerţ sunt clasificate în literatura noastră

juridică astfel:
a) obiective;
b) subiective;
c) unilaterale sau mixte.

3. Productele sunt:
a) produse ale muncii destinate schimbului prin vânzare-
cumpărare;
b) înscrisuri în baza cărora titularii lor au calitatea să exercite
drepturile specificate în cuprinsul lor;
c) produsele naturale ale pământului, care se obţin prin
cultură sau exploatare directă.

4. Pentru a constitui o trăsătură distinctivă a vânzării-

cumpărării comerciale, intenţia de revânzare sau închiriere
trebuie să îndeplinească:
a) 2 condiţii;
b) 3 condiţii;
c) 4 condiţii.

5. Operaţiunile de bancă sunt:

a) operaţiunile asupra sumelor de bani în numerar, creditelor
şi titlurilor negociabile;
b) operaţiunile de schimb de monedă sau bilete de bancă
naţionale sau străine, precum şi operaţiunile referitoare la
transmiterea de fonduri, prin evitarea transferului de
numerar;
c) produse ale muncii destinate schimbului prin vânzare-
cumpărare.

6. Contractul de comision este:

a) contractul prin care o persoană se obligă să încheie acte
juridice în numele şi pe seama altei persoane de la care
primeşte împuternicire;
b) acel contract prin care o persoană se obligă, din
însărcinarea altei persoane să încheie anumite acte
juridice în numele său, dar pe seama comitentului, în
schimbul unei remuneraţii;

32
c) un contract cu caracter comercial dacă are ca obiect
tratarea de afaceri comerciale.

7. Cambia este:
a) un titlu de credit prin care o persoană dă dispoziţie altei
persoane să plătească o sumă de bani, la scadenţă, unei a
treia persoane sau la ordinul acesteia;
b) este o faptă comercială subiectivă;
c) nu este o fapt comercială.

8. Biletul la ordin:
a) un titlu de credit prin care o persoană se obligă să
plătească o sumă de bani, la scadenţă, altei persoane sau
la ordinul acesteia;
b) este o faptă de comerţ;
c) nu este o faptă de comerţ.

9. Cecul este:
a) un titlu negocial prin care o persoană dă ordin unei bănci la
care are un disponibil să plătească o sumă de bani unei
persoane sau în contul acesteia;
b) considerat o faptă de comerţ chiar şi atunci când nu are o
cauză comercială;
c) o faptă de comerţ numai în măsura în care are o cauză
comercială.

10. Intenţia de revânzare sau închiriere trebuie:

a) să fie exprimată de cumpărător;
b) să privească, în principal bunul cumpărat.
c) să fie exprimată numai de vânzător.

11. Întreprinderile de construcţie sunt considerate fapte de

comerţ potrivit articolului:
a) art. 3 pct. 8 C. Comercial;
b) art. 4 pct. 8 C. Comercial;
c) art. 5 pct. 8 C. Comercial.

12. Operaţiunile de schimb sunt:

a) operaţiunile de schimb de monedă sau bilete de bancă
naţionale sau străine precum şi operaţiunile referitoare la
transmiterea de fonduri, prin evitarea transferului de
numerar;
b) operaţiunile de schimb de mărfuri;
c) operaţiuni de schimb ce fac parte din categoria faptelor de
comerţ obiective.

13. Operaţiunile conexe ori accesorii fac parte din cea de-a
treia subgrupă din categoria faptelor de comerţ:
a) obiective;
b) subiective;

33
c) atât obiective cât şi subiective.

14. Potrivit art. 3 C. Comercial sunt fapte de comerţ:

a) asigurările terestre;
b) depozitele din docuri şi antreprozite;
c) întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri, pe
apă sau pe uscat.

15. Contractul de consignaţie este:

a) în esenţă un contract de comision;
b) o faptă de comerţ şi în cazul în care este folosit în cadrul
unei întreprinderi de consignaţie;
c) în esenţă un contract de mandat.

34
OBIECTIVELE CAPITOLULUI III

După studiul în amănunt al

capitolului III studenţii vor fi
suficient de pregătiţi:
- să enumere categoriile de
comercianţi;
- să definească noţiunea de
comerciant;
- să identifice situaţiile
dobândirii calităţii de comerciant;
- să enumere şi să
exemplifice condiţiile de
exercitare a activităţii comerciale;
- să definească noţiunea
fondului de comerţ, să enumere
şi să argumenteze categoriile de
auxiliari ai comercianţilor.

35
 COMERCIANŢII
Cuvânt introductiv

Potrivit Codului comercial român, subiecte ale raporturilor comerciale

pot fi atât comercianţii cât şi necomercianţii.
Dacă săvârşirea faptelor de comerţ are un caracter profesional,
persoana în cauză devine comerciant. Odată dobândită calitatea de
comerciant toate actele şi faptele juridice ale acestei persoane sunt
prezumate a fi comerciale.
Dacă însă săvârşirea faptelor de comerţ obiective de către o
persoană are un caracter accidental, deşi raportul juridic care s-a născut
este supus reglementării comerciale, totuşi persoana care le-a săvârşit
păstrează calitatea de necomerciant.
Necomercianţii pot fi persoane fizice sau juridice.

Autorii

36
 CAPITOLUL III
COMERCIANŢII

3.1. NOŢIUNEA DE COMERCIANT ŞI CATEGORIILE

COMERCIANŢILOR

1. Concepţia Codului comercial român privind noţiunea de

comerciant.
Potrivit Codului comercial român, subiecte ale raporturilor comerciale
pot fi atât comercianţii, cât şi necomercianţii. Într-adevăr, dreptul comercial
român are la bază sistemul obiectiv. Reglementarea sa se aplică oricărei
persoane care săvârşeşte fapte de comerţ obiective (art. 3 C. com.),
indiferent dacă persoana care le săvârşeşte are sau nu calitatea de
comerciant.
Daca săvârşirea faptelor de comerţ are un caracter profesional,
persoana în cauză devine comerciant (art. 7 C. com.). Odată dobândită
calitatea de comerciant, toate actele şi faptele juridice ale acestei
persoane sunt prezumate a fi comerciale (art. 4 C. com.).38
Dacă însă săvârşirea faptelor de comerţ obiective de către o
persoană are caracter accidental, deşi raportul juridic care s-a născut este
supus reglementării comerciale, totuşi persoana care le-a săvârşit
păstrează calitatea de necomerciant (art. 9 C. com.). Situaţia este aceeaşi
şi în cazul în care actul încheiat este o faptă de comerţ numai pentru una
din părţile actului juridic; raportul juridic este supus reglementării dreptului
comercial, fără ca, prin aceasta, persoana pentru care actul nu este faptă
de comerţ să devină comerciant.
Cu toate că subiecte ale raporturilor comerciale pot fi atât
comercianţii cât şi necomercianţii, totuşi, în principal, activitatea
comercială se realizează de către comercianţi. De aceea, Codul comercial
precizează noţiunea de comerciant şi, printr-o serie de dispoziţii,
reglementeaza statutul juridic al comercianţilor.
Ca expresie a concepţiei sale obiective, Codul comercial prevede că:
“Sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca
profesiune obişnuită şi societăţile comerciale” (art. 7). Deci, au calitatea de
comerciant persoanele fizice care săvârşesc fapte de comerţ ca
profesiune obişnuită (comercianţii individuali); precum şi persoanele
juridice, adică societăţile comerciale (comercianţii colectivi).
Cum se poate observa, Codul comercial defineşte comerciantul
persoană fizică nu prin apartenenţa sa la un anumit grup profesional
(sistemul subiectiv), ci prin actele şi operaţiunile, adică prin faptele de
comerţ pe care le săvârşeşte cu caracter profesional. În privinţa
persoanelor juridice, Codul comercial se mulţumeşte să precizeze că au
calitatea de comerciant şi societăţile comerciale. Deci, persoanele juridice
au calitatea de comerciant dacă îmbracă forma juridică a societăţilor
comerciale.

38
A se vedea S.D. Cărpenaru, Tratat..., op. cit., p. 68.

37
 2. Categoriile de comercianţi
Potrivit art. 7 C. com., comercianţii se împart în două categorii:
comercianţii persoane fizice (comercianţii individuali) şi societăţile
comerciale (comecianţii colectivi). Acestea sunt principalele categorii de
comercianţi, dar nu sunt singurele categorii. În temeiul art. 1 alin. 2 din
Legea nr. 26/1990, la acestea se adaugă regiile autonome, organizaţiile
cooperatiste şi grupurile de interes economic cu caracter comercial. O
situaţie aparte o au micii comercianţi39.
a) Comercianţii persoane fizice. Persoanele fizice au calitatea de
comerciant dacă săvârşesc fapte de comerţ cu caracter profesional.
În concepţia Codului comercial, comerciantul persoană fizică este
definit nu prin apartenenţa sa la un anumit grup profesional, ci prin actele
şi operaţiunile, adică prin faptele de comerţ pe care le săvârşeşte în mod
profesional.
De remarcat că persoana fizică are calitatea de comerciant, atât în
cazul când săvârşeşte fapte de comerţ cu caracter profesional în mod
independent, cât şi în cazul când realizează această activitate în cadrul
unei asociaţii familiale, în condiţiile Legii nr. 300/2004, sau al unei societăţi
în participaţiune, în condiţiile art. 251. C. com.
b) Societăţile comerciale. În privinţa societăţilor comerciale, Codul
comercial se mulţumeşte să precizeze că ele au calitatea de comerciant.
Într-adevăr, prin însuşi obiectul lor comercial, societăţile comerciale sunt
recunoscute în calitate de comerciant.
În concepţia Codului comercial, prin societăţile comerciale trebuie să
înţelegem atât societăţile comerciale constituite în condiţiile Legii
nr. 31/1990 cât şi societăţile comerciale cu capital de stat înfiinţate în
temeiul Legii nr. 15/1990.
c) Regiile autonome. Aceste entităţi au luat fiinţă prin reorganizarea
unităţilor economice de stat, în temeiul Legii nr. 15/1990, în ramurile
strategice ale economiei naţionale.
Regiile autonome desfăşoară o activitate comparabilă cu cea a
societăţilor comerciale. Ele sunt persoane juridice şi funcţionează pe bază
de gestiune economică şi autonomie financiară.
d) Organizaţiile cooperatiste. Potrivit legilor lor organice,
organizaţiile cooperatiste desfăşoară o activitate de producere şi
desfacere de mărfuri şi prestări de servicii. Organizaţiile cooperatiste îşi
desfăşoară activitatea pe baza principiilor gestiunii economice şi
beneficiază de personalitate juridică, conform Legii nr. 1/2005.
e) Micii comercianţi. Art. 34 C. com. prevede că dispoziţiile Codului
comercial privind registrele comerciale nu se aplică colportorilor,
comercianţilor care fac micul trafic ambulant, cărăuşilor sau acelor al căror
comerţ nu este un act de profesiune manuală.
f) Grupurile de interes economic (G.I.E). Reprezintă o formă
asociativă al cărui scop este înlesnirea sau dezvoltarea activităţii
economice a membrilor săi, precum şi îmbunătăţirea rezultatelor activităţii
respective.

39
Ibidem, p. 70-76.

38
 Potrivit Legii nr. 161/2003, grupul de interes economic are calitatea
de comerciant când obiectul său de activitate are caracter comercial.

3.2. CALITATEA DE COMERCIANT

I. Dobândirea calităţii de comerciant

În temeiul Codului comercial, calitatea de comerciant se dobândeşte

în mod diferit, după cum este vorba de o persoană fizică sau o societate
comercială (persoana juridică).40
Deosebirea se explică prin caracterele specifice celor două categorii
de subiecte participante la raporturile comerciale.

A. Dobândirea calităţii de comerciant de către o persoană fizică

Potrivit art. 7 C. com. “sunt comercianţi aceia care fac fapte de

comerţ având comerţul ca profesiune obişnuită”... Din textul legal rezultă
că, pentru a dobândi calitatea de comerciant, persoana fizică trebuie să
îndeplinească două condiţii: să săvârşească fapte de comerţ şi să
săvârşească fapte de comerţ ca o profesiune obişnuită.
Referitor la condiţiile cerute pentru dobândirea calităţii de comerciant
de către persoana fizică, în doctrină nu există un punct de vedere unitar.
Majoritatea autorilor consideră că, alături de cele două condiţii
prevăzute de art. 7 C. com., trebuie să se adauge o a treia condiţie: aceea
ca faptele de comerţ să fie săvârşite în nume propriu. Această condiţie
este necesară pentru a delimita pe comerciant de auxiliarii folosiţi de
acesta în activitatea comercială.
Condiţiile cerute pentru dobândirea calităţii de comerciant
În lumina celor arătate, consideram că pentru dobândirea calităţii de
comerciant sunt necesare trei condiţii: săvârşirea de fapte de comerţ
obiective; săvârşirea faptelor de comerţ ca profesiune; săvârşirea faptelor
de comerţ în nume propriu.
a) Pentru a deveni comerciant, persoana fizică trebuie să
săvârşească anumite fapte de comerţ obiective, care sunt prevăzute de
art. 3 C. com. Această condiţie se explică prin aceea că, în concepţia
Codului comercial român, numai săvârşirea de fapte de comerţ obiective
conferă calitatea de comerciant, (mercatore facit mercatores). După
dobândirea calităţii de comerciant, toate actele şi faptele juridice ale
comerciantului sunt prezumate a fi comerciale (art. 4 C. com.).
b) Pentru a dobândi calitatea de comerciant nu este suficient ca o
persoană să săvârşească fapte de comerţ obiective; se cere ca săvârşirea
faptelor de comerţ să aibă caracter de profesiune. Săvârşirea faptelor de
comerţ are caracter profesional când constituie o ocupaţie, o îndeletnicire
permanentă pe care o exercită o anumită persoană.
c) Pentru dobândirea calităţii de comerciant este necesară o a treia
condiţie, ca săvârşirea faptelor de comerţ să se facă în nume propriu. O
persoană nu devine comerciant decât dacă săvârşeşte fapte de comerţ

40
Ibidem, p. 77-78.

39
obiective cu caracter profesional, în nume propriu, independent şi pe riscul
său.
Această condiţie asigură delimitarea sub aspect juridic a comercian-
tului de auxiliarii folosiţi de acesta în activitatea sa, care sunt reprezentanţi
ai comerciantului.
Săvârşind fapte de comerţ în nume propriu, comerciantul angajează
numele şi patrimoniul său în raporturile cu terţii. În schimb, auxiliarii, ca
reprezentanţi ai comerciantului, săvârşesc şi ei fapte de comerţ cu
caracter profesional, dar în numele şi pe seama comerciantului.
Delimitarea calităţii de comerciant de alte profesiuni îndeplinite
de persoanele fizice. Calitatea de comerciant a unei persoane fizice se
cere a fi delimitată de alte profesiuni pe care le exercită persoanele fizice.
Avem în vedere pe meseriaşi, pe cei care exercită profesii liberale şi pe
agricultori.
a) Meseriaşii. Un meseriaş este o persoană care, pe baza
cunoştinţelor dobândite prin şcolarizare sau practică, execută anumite
operaţiuni de prelucrare şi transformare a obiectelor muncii sau prestează
anumite servicii. Elementul caracteristic al meseriei este munca personală
calificată a meseriaşului asupra materiei ori în prestarea unor servicii.
În cazul când o persoană desfăşoară o activitate limitată la exerciţiul
meseriei sale, pe baza comenzilor clienţilor şi cu materiale acestora,
activitatea este civilă (locatio operis) şi deci supusă legii civile. Deci, în
acest caz, calitatea de comerciant a meseriaşului este exclusă.
Situaţia nu mai este la fel de simplă în cazul în care meseriaşul
cumpără materialele şi execută anumite produse pe care le vinde
clienţilor, sau în cazul când meseriaşul nu lucrează singur, ci ajutat de alte
persoane.
b) Persoanele care exercită profesiuni liberale. În mod tradiţional, se
admite că persoanele care exercită profesiuni liberale nu au calitate de
comerciant. Sunt avuţi în vedere medicii, avocaţii, arhitecţii etc.
Spre deosebire de activitatea comercială, activitatea desfăşurată de
aceste persoane constă în punerea la dispoziţia celor interesaţi a
cunoştinţelor şi competenţei lor. În schimbul acestei activităţi, persoanele
în cauză primesc onorarii şi deci nu urmăresc obţinera de profit.
O caracteristică a profesiunilor liberale este ataşamentul pe care îl au
clienţii faţă de persoanele care exercită aceste profesiuni (bolnavul faţă de
medic, justiţiabilul faţă de un avocat etc.).
c) Agricultorii. Aşa cum am arătat, potrivit art. 5 C. com., nu sunt
considerate fapte de comerţ vânzările produselor pe care proprietarul sau
cultivatorul le are de pe pământul său ori pe care l-a cultivat. Întrucât
vânzarea produselor agricole nu este faptă de comerţ, ci act juridic civil,
înseamnă că agriculturii nu au calitatea de comerciant.

B. Dobândirea calităţii de comerciant de către societăţile

comerciale

Condiţiile de dobândire a calităţii de comerciant41. Potrivit art. 7

C. com., pe lângă persoanele fizice, au calitatea de comerciant şi

41
A se vedea S.D. Cărpenaru, Tratat ..., op. cit., p. 84-85.

40
societăţile comerciale. În prezent, trebuie să admitem că sunt avute în
vedere societăţile comerciale reglementate de Legea nr. 31/1990
republicată; societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă,
societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu
răspundere limitată. Totodată, dispoziţiile legale menţionate privesc şi
societăţile comerciale (societăţi pe acţiuni şi societăţi cu răspundere
limitată) constituite prin reorganizarea întreprinderilor de stat, în temeiul
Legii nr. 15/1990.
Trebuie observat că, spre deosebire de cazul persoanelor fizice,
pentru care sunt prevăzute condiţiile dobândirii calităţii de comerciant, în
cazul societăţilor comerciale, art. 7 C. com. se mulţumeşte cu precizarea
că ele au calitatea de comerciant, fără să arate în ce condiţii dobândesc
această calitate. Deosebirea de reglementare juridică se explică prin
specificul celor două categorii de comercianţi.
Persoana fizică dobândeşte calitatea de comerciant prin exercitarea
comerţului cu caracter profesional, pe când societatea comercială
dobândeşte această calitate prin însăşi constituirea ei (ab origine),
independent de săvârşirea vreunui fapt de comerţ.
Aşa cum s-a spus, deosebit de plastic, persoanele fizice “devin”
comercianţi, în timp de societăţile comerciale “se nasc” comercianţi.
În calitatea sa de comerciant, societatea comercială are toate
obligaţiile profesionale prevăzute de lege pentru comercianţi.
Calitatea de comerciant a altor persoane juridice. Unele probleme
se pun referitor la calitatea de comerciant a altor personaje juridice decât
societăţile comerciale. Avem în vedere: statul şi unităţile sale
administrativ-teritoriale, regiile autonome, organizaţiile cooperatiste,
asociaţiile şi fundaţiile.
Statul şi unităţile sale administrativ-teritoriale. Art. 8 C. com.
prevede că “Statul, judeţul şi comuna nu pot avea calitatea de
comercianţi”. Această concepţie a Codului comercial era pe deplin
justidicată la data adoptării sale, când activitatea statului şi a unităţilor sale
administrativ-teritoriale privea numai serviciile publice. De multă vreme
însă, statul a intervenit în activitatea economică, mai ales acolo unde
iniţiativa particulară s-a dovedit mai puţin fructuoasă (transporturi, poştă,
telefon, telegraf etc.). Mai mult, statul a monopolizat exploatarea unor
bogăţii sau industrii. În toate aceste activităţi, statul se manifestă ca orice
agent economic, în raporturile juridice la care participă.
Regiile autonome. Potrivit art. 136 alin. 2 din Constituţie,
proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor sale administrativ-
teritoriale.
Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiului aerian, apele cu
potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea
teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului
continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul
exclusiv al proprietăţii publice.
Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii
organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor
publice, pot fi concesionate sau închiriate; de asemenea, ele pot fi date în
folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.

41
 Organizaţiile cooperatiste. Potrivit legii, organizaţiile cooperatiste
desfăşoară o activitate de producere şi desfacere de mărfuri, de prestări
de servicii etc. Întrucât prin desfăşurarea acestei activităţi se urmăreşte
obţinerea de profit, această activitate are caracter comercial. În
consecinţă, organizaţiile cooperatiste au calitatea de comerciant42.
Art. 1 alin. 2 din Legea nr. 26/1990 republicată menţionează şi
organizaţiile cooperatiste în categoria comercianţilor, care au obligaţia de
a se înmatricula în registrul comerţului.
Organizaţiile cooperatiste dobândesc calitatea de comerciant de la
data înfiinţării lor în condiţiile legii.
Asociaţiile şi fundaţiile. Potrivit legii, scopul înfiinţării asociaţiilor şi
fundaţiilor este desfăşurarea unei activităţi dezinteresate (activitate
culturală, sportivă, caritabilă etc.), iar nu obţinerea unui profit. Deci,
asociaţiile şi fundaţiile nu au calitatea de comerciant43.
Cu toate că nu au calitatea de comerciant, asociaţiile şi fundaţiile pot
săvârşi anumite fapte de comerţ.
Grupul de interes economic. Se constituie prin contract, încheiat în
formă autentică, denumit act constitutiv.
În termen de 15 zile de la data autentificării actului constitutiv,
fondatorii sau administratorii vor cere înmatricularea în registrul comerţului
în a cărui rază teritorială îşi va avea sediul grupul.
Pe data înmatriculării în registrul comerţului, grupul de interes
economic dobândeşte personalitate juridică. Grupul de interes economic al
cărui obiect de activitate are caracter comercial, o dată cu personalitatea
juridică dobândeşte şi calitatea de comerciant.

II. Dovada calităţii de comerciant

În cazul unui litigiu, se poate pune problema existenţei calităţii de

comerciant al uneia dintre părţile litigante. Potrivit legii, sarcina probei
revine părţii care formulează anumite pretentii (onu probandi incumbit
actori). Deci, cel care invocă ori neagă calitatea de comerciant a unei
persoane fizice sau a unei societăţi comerciale trebuie să facă dovada. O
atare dovadă se poate face cu orice mijloace de probă admise de legea
comercială (art. 46 C. com.).
Dovada calităţii de comerciant se face în condiţii diferite, după cum
este vorba de o persoană fizică ori de o societate comercială.

Dovada calităţii de comerciant a unei persoane fizice. În cazul

unei persoane fizice, întrucât calitatea de comerciant se dobândeşte prin
săvârşirea faptelor de comerţ obiective cu caracter profesional, înseamnă
că această calitate se poate proba numai prin prezentarea unor dovezi din
care să rezulte că persoana în cauză a săvârşit efectiv una sau mai multe
fapte de comerţ prevăzute de art. 3 C. com. ca o profesiune obişnuită şi în
nume propriu. Deci, calitatea de comerciant nu se consideră probată cu
dovezi privind existenţa autorizaţiei administrative de exercitare a
comerţului, înmatricularea în registrul comerţului, titulatura de comerciant

42
A se vedea în acest sens Cas., S.U., dec. nr. 19/1930, în Practica judiciară în materie
comercială, vol. I, p. 128 şi Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei.
43
A se vedea S.D. Cărpenaru, Tratat...., op. cit., p. 86-87.

42
folosită în anumite înscrisuri, dobândirea unui fond de comerţ, plata unor
impozite pe profit etc. Toate aceste elemente sunt simple prezumţii, care
pot fi combătute cu proba contrară. Ele ar putea fi folosite numai împreună
cu alte mijloace de probă din care rezultă exerciţiul efectiv al comerţului de
către persoana în cauză.
Deoarece proba calităţii de comerciant este o chestiune de fapt, o
hotărâre judecătorească prin care se constată această calitate are efect
relativ, neputând fi invocată în alt litigiu.

Dovada calităţii de comerciant a societăţii comerciale. În cazul

societăţii comerciale, calitatea de comerciant se dobândeşte prin însăşi
constituirea societăţii. Deci, calitatea de comerciant a societăţii comerciale
se poate proba prin dovedirea constituirii societăţii în condiţiile prevăzute
de lege. Un mijloc de dovadă care ar putea fi folosit este copia certificată
de pe înregistrarea în registrul comerţului a societăţii comerciale (art. 4 din
Legea nr. 26/1990 republicată).
În cazul regiei autonome şi organizaţiei cooperatiste, calitatea de
comerciant se poate proba, în mod asemănător, prin dovedirea înfiinţării
lor în condiţiile stabilite de lege, putându-se folosi copia certificată de pe
înmatricularea în registrul comerţului.

III. Încetarea calităţii de comeciant

Asa cum calitatea de comerciant se dobândeşte, ea se şi pierde ori

încetează în anumite condiţii.
Şi în privinţa încetării calităţii de comerciant, trebuie să se ţină seama
de condiţiile în care această calitate este dobândita.

Încetarea calităţii de comerciant a persoanei fizice44. În cazul

persoanei fizice, de vreme ce calitatea se dobândeşte prin săvârşirea unor
fapte de comerţ obiective cu caracter profesional, înseamnă că persoana
în cauză încetează să mai aibă calitatea de comerciant în momentul în
care nu mai săvârşeşte fapte de comerţ ca profesiune.

Încetarea calităţii de comerciant a societăţii comerciale. În cazul

societăţii comerciale, întrucât dobândirea calităţii de comerciant este
legată de însăşi constituirea societăţii comerciale ca persoană juridică,
înseamnă că această calitate se pierde în momentul când societatea
încetează să mai existe ca persoană juridică.
Societatea comercială îşi încetează existenţa prin dizolvare şi
lichidare. Potrivit legii, dizolvarea poate avea loc prin trecerea termenului
stabilit pentru durata societăţii, imposibilitatea realizării obiectului societăţii
sau realizarea acestuia, hotărârea adunării generale, faliment (art. 227 din
Legea nr. 31/1990 republicată).
Trebuie arătat că, potrivit legii, dizolvarea societăţii nu atrage după
sine pierderea autonomă a personalitătii juridice a societăţii.
Într-o atare situaţie, societatea nu mai poate face operaţiuni
comerciale noi, dar poate face operaţiunile necesare lichidării. Aceasta

44
Ibidem, p. 88.

43
înseamnă că, practic, personalitatea juridică a societăţii încetează odată
cu ultima operaţiune de lichidare.

3.3. CONDIŢIILE DE EXERCITARE A ACTIVITĂŢII COMERCIALE

1. Principiul libertăţii comerţului

Caracterizare generală. Constituţia din 1991, republicată în 2003,
stabileşte că economia României este o economie de piaţă, bazată pe
libera iniţiativă şi concurenţă45. Deci, economia ţării se bazează pe
proprietatea privată şi se dezvoltă prin acţiunea legii cererii şi a ofertei. În
aceste condiţii de organizare a economiei, statul este obligat să asigure
libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului
favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie (art. 135).
Statornicind că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, Constituţia
dispune că alegerea profesiei este liberă (art. 41), iar exerciţiul acestei
libertăţi poate fi restrâns „numai prin lege şi numai dacă se impune, după
caz, pentru apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a
moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”... (art. 53).
Dacă alegerea profesiei este liberă, înseamnă că orice persoană are
libertatea să exercite o profesie comercială, în funcţie de dorinţele şi
interesele sale. Accesul liber la profesiunile comerciale cunoaşte anumite
limite, stabilite de lege, care au un fundament diferit.
Astfel, legea stabileşte anumite condiţii speciale privind capacitatea
persoanei fizice de a desfăşura o activitate comercială. Prin lege sunt
instituite unele incapacităţi, care sunt menite să protejeze anumite
persoane, punându-le la adăpost de consecinţele grave ale unei profesiuni
comerciale.
Apoi, legea stabileşte anumite incompatibilităţi, decăderi şi interdicţii
din dreptul de a face comerţ, precum şi anumite autorizaţii pentru a putea
desfăşura o activitate comercială. Ele au ca scop protecţia interesului
general, adică respectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri.

2. Capacitatea persoanei fizice cerută pentru a fi comerciant

Precizări prealabile. Cu privire la capacitate, trebuie făcută distincţie
între capacitatea persoanei fizice de a face acte de comerţ izolate şi
capacitatea cerută pentru a fi comerciant.
Codul comercial nu cuprinde dispoziţii speciale privind capacitatea
de a face acte de comerţ izolate. în consecinţă, pentru încheierea acestor
acte se cer a fi îndeplinite condiţiile generale ale dreptului civil referitoare
la încheierea actelor juridice.
În privinţa capacităţii cerute pentru a fi comerciant, Codul comercial
cuprinde unele dispoziţii speciale privitoare la minor şi femeia căsătorită
(art. 10-21). Aceste dispoziţii trebuie să fie interpretate în lumina
dispoziţiilor legale actuale privind capacitatea persoanelor fizice de a
încheia actele juridice46.

45
Ibidem, p. 89-94.
46
Dispoziţiile art. 10-12. C. com. privind capacitatea minorului emancipat au fost abrogate prin
art. V din Decretul nr. 185/1949, iar dispoziţiile art. 15 şi 16 C. com. privind incapacitatea femeii
căsătorite au fost abrogate prin Legea din 20 aprilie 1932 privitoare la ridicarea incapacităţii civile a
femeii măritate.

44
 Capacitatea. În temeiul dispoziţiilor Codului comercial şi ale
Decretului nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice, o persoană
fizică are capacitatea de a fi comerciant dacă are capacitate deplină de
exerciţiu.47 Având o asemenea capacitate, persoana fizică poate să-şi
exercite drepturile şi să-şi asume obligaţii săvârşind acte juridice.
Concluzia este în concordanţă cu concepţia Codului comercial.
Într-adevăr, art. 10 C. com. (în prezent abrogat) stabilea vârsta minimă de
18 ani pentru recunoaşterea capacităţii de a fi comerciant unui minor
emancipat.48
Incapacităţile. Având în vedere aceleaşi dispoziţii ale Codului
comercial şi ale Decretului nr. 31/1954, nu au capacitatea de a fi
comerciant: minorul şi persoana pusă sub interdicţie.
Întrucât aceste persoane sunt lovite de incapacitate, ele nu pot
dobândi calitatea de comerciant, chiar dacă săvârşesc fapte de comerţ, în
condiţiile art. 7 C. com.
a) Minorul. Nu are capacitatea de a fi comerciant persoana care are
condiţia juridică de minor.
Incapacitatea de a fi comerciant priveşte pe orice minor. Deci, ea se
referă nu numai la minorul sub 14 ani, care este lipsit de capacitate de
exerciţiu, ci şi la minorul care a împlinit această vârstă, care are capacitate
de exerciţiu restrânsă,
O problemă se poate pune în legătură cu capacitatea de a fi
comerciant a minorului care a împlinit vârsta de 16 ani. S-ar putea discuta
dacă nu ar trebui să i se recunoască acestui minor capacitatea de a fi
comerciant, de vreme ce, potrivit art. 10 din Decretul nr. 31/1954, minorul
de 16 ani poate să încheie contractul de muncă ori să intre într-o
organizaţie cooperatistă, fără a avea nevoie de încuviinţarea părinţilor sau
a tutorelui.
Cu toate că legea recunoaşte acestui minor capacitatea de a încheia
actele menţionate, fără încuviinţarea ocrotitorului legal, considerăm că
dispoziţiile citate nu pot justifica recunoaşterea capacităţii de a fi
comerciant unui minor care a împlinit vârsta de 16 ani.
Concluzia se bazează, în primul rând, pe deosebirile care există între
condiţia juridică a salariatului sau a membrului organizaţiei cooperatiste şi
cea a comerciantului. Salariatul ori membrul organizaţiei cooperatiste se
află într-un raport de subordonare şi are drepturile şi obligaţiile rezultate
din raportul de muncă, pe când comerciantul îşi asumă personal obligaţii
prin actele juridice pe care le încheie, cu consecinţe grave pentru
patrimoniul său, inclusiv aplicarea procedurii falimentului în cazul
insolvenţei.
Soluţia se întemeiază, în al doilea rând, pe dispoziţiile art 10 C. com.
(în prezent abrogate), care, pentru recunoaşterea capacităţii de a fi
comerciant unui minor cereau, pe lângă condiţiile emancipării şi autorizării,
şi condiţia ca minorul să fi împlinit 18 ani. Deci, în concepţia Codului
comercial, vârsta minimă pentru recunoaşterea capacităţii de a fi
comerciant era de 18 ani.

47
Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când persoana devine majoră, adică la
împlinirea vârstei de 18 ani (art. 8 din Decretul nr. 31/1954).
48
A se vedea I.N. Finţescu, op. cit., vol. I, p. 80.

45
 Cu toate că, în perioada actuală, aptitudinile şi cunoştinţele tinerilor
sunt superioare, comparativ cu epoca adoptării Codului comercial, totuşi
considerăm că incapacitatea de a fi comerciant a minorului, indiferent de
vârstă, continuă să-şi păstreze valenţele sale de mijloc de protecţie a
minorului.
O problemă se pune în legătură cu capacitatea femeii minore
căsătorite. Într-adevăr, potrivit legii, femeia se poate căsători la împlinirea
vârstei de 16 ani şi, cu dispensă, la împlinirea vârstei de 15 ani. Prin
căsătorie, femeia minoră dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu (art. 8
alin. 3 din Decretul nr. 31/1954).
Cu toate că, prin căsătorie, femeia minoră dobândeşte deplina
capacitate de exerciţiu socotim că ea nu poate avea capacitatea de a fi
comerciant, până la împlinirea vârstei de 18 ani.
Aşa cum s-a arătat49, recunoaşterea deplinei capacităţi de exerciţiu
minorei căsătorite se întemeiază pe principiul egalităţii care trebuie să
existe între soţi în timpul căsătoriei. Această raţiune a legii nu este cu
nimic încălcată, sub aspectul care se discută, deoarece, aşa cum am
arătat, nici bărbatul nu are capacitatea de a fi comerciant înainte de
împlinirea vârstei de 18 ani.
Trebuie arătat că şi în trecut, femeia minoră era emancipată de
drept, prin efectul căsătoriei. Dar, legea a considerat că emanciparea pe
această cale nu reprezintă o garanţie suficientă pentru exercitarea
comerţului cu titlul profesional. De aceea, art. 10 C. com., stabilind
condiţiile cerute pentru recunoaşterea capacităţii de a fi comerciant unui
minor, a prevăzut nu numai condiţia ca minorul să fie emancipat, ci şi o
altă condiţie, distinctă, ca minorul, indiferent de sex, să aibă 18 ani
împliniţi. Această din urmă condiţie are în vedere tocmai pe minora
căsătorită, deoarece minorul necăsătorit putea fi emancipat numai la
împlinirea vârstei de 18 ani50.
În concepţia Codului comercial, incapacitatea minorului priveşte
începerea unui comerţ. Minorul nu are capacitatea de a începe un comerţ.
Legea permite însă continuarea comerţului în numele minorului. Se au în
vedere acele cazuri în care s-ar afla minorul, de a fi titularul unui fond de
comerţ dobândit pe cale succesorală. În măsura în care, în asemenea
cazuri, comerţul ar fi profitabil, continuarea comerţului în numele minorului
constituie un mijloc de ocrotire al acestuia. De aceea, art. 13 C. com.
prevede posibilitatea continuării comerţului în numele minorului, prin
intermediul părinţilor sau, după caz, al tutorelui.
Continuarea comerţului în numele minorului se face cu autorizaţia
instanţei, care trebuie publicată în Monitorul Oficial şi înregistrată în
registrul comerţului (art. 21 lit. h, din Legea nr. 26/1990 republicată).
Persoana împuternicită să continue comerţul în numele minorului
poate săvârşi toate actele necesare exercitării comerţului. Sunt excluse,
desigur, actele care ar contraveni scopului continuării comerţului; de
exemplu, vânzarea fondului de comerţ.
Întrucât comerţul este continuat în numele minorului, doctrina a decis
că, prin săvârşirea faptelor de comerţ, minorul dobândeşte calitatea de
comerciant, iar nu părintele sau tutorele, în consecinţă, în cazul
49
A se vedea C. Stătescu, Drept civil, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 226.
50
A se vedea I.L. Georgescu, op. cit, vol. I, p. 451-452.

46
insolvenţei, minorul va fi supus procedurii reorganizării judiciare şi a
falimentului. Dar, sancţiunile penale pentru infracţiunile săvârşite în cursul
procedurii se aplică reprezentantului, deoarece ele privesc persoana care
a comis infracţiunea51.
b) Persoana pusă sub interdicţie. Potrivit art. 14 C. com., persoana
pusă sub interdicţie nu poate fi comerciant şi nici continua comerţul.
Neavând discernământ, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale,
persoana în cauză este pusă sub interdicţie. În consecinţă, ea nu va mai
putea încheia acte juridice, inclusiv actele juridice pe care le reclamă
activitatea comercială. Legea interzice acestei persoane să înceapă ori să
continue un comerţ.
De vreme ce legea interzice şi continuarea comerţului, înseamnă că,
în cazul în care persoana pusă sub interdicţie ar dobândi pe cale
succesorală un fond de comerţ, părintele ori tutorele nu ar putea continua
comerţul în numele interzisului. În consecinţă, fondul de comerţ aparţinând
interzisului va fi supus lichidării. Soluţia legii se explică prin aceea că
interzisul este o persoană care este lovită de o infirmitate iremediabilă,
lipsită de speranţa de a putea desfăşura o activitate comercială.
Trebuie arătat că art. 14 C. com. mai prevede că nu poate fi
comerciant şi nici continua comerţul „cel pus sub consiliu judiciar”.
Această incapacitate privea pe risipitor (prodigul) care, odată pus sub
consiliu judiciar, era lipsit de capacitatea de a încheia acte juridice 52.
Instituţia punerii sub consiliu judiciar a fost suprimată, prin abrogarea
art. 445 şi 458-460 C. civ., în temeiul art. 49 din Decretul nr. 32/1954
pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului privitor la
persoanele fizice şi persoanele juridice.
Unele, precizări sunt necesare cu privire la capacitatea de a fi
comerciant a persoanei puse sub curatelă.
Potrivit art. 152 C. fam., curatelă se poate institui dacă, din cauza
bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi capabilă, nu
poate să-şi administreze bunurile sau să-şi apere interesele în condiţii
mulţumitoare şi, din motive temeinice, nu-şi poate numi un reprezentant.
De asemenea, se poate institui curatelă dacă, din cauza bolii sau din alte
motive, o persoană, deşi capabilă, nu poate, nici personal, nici prin
reprezentant, să ia măsurile necesare în cazurile a căror rezolvare nu
suferă o amânare.
Instituirea curatelei constă în numirea de către autoritatea tutelară a
unei persoane în calitate de curator, cu sarcina de a reprezenta interesele
persoanei în cauză.
În cazurile în care se instituie curatela, se aplică regulile de Ia
mandat. Autoritatea tutelară poate da instrucţiuni curatorului în locul celui
reprezentat, în toate cazurile în care acesta din urmă nu este în măsură să
o facă (art. 155 C. fam.).
Aşa cum rezultă din art. 153 C. fam., prin instituirea curatelei, în
cazurile menţionate, nu se aduce nici o atingere capacităţii celui pe care
curatorul îl reprezintă. Aceasta înseamnă că, strict juridic, persoana pusă
sub curatelă nu este lipsită de capacitatea de a fi comerciant. Deşi,

51
A se vedea: I.N. Finţescu, op. cit, vol. I,p. 86; I.L. Georgescu, op. cit., vol. I, p. 467.
52
A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, AI. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. I,
Ed. Naţională, Bucureşti, 1928, p. 773 şi urm.

47
teoretic, persoana pusă sub curatelă poate să înceapă ori să continue un
comerţ, practic, exercitarea comerţului este dificilă, deoarece implică
asistenţa permanentă a curatorului, ceea ce nu este de natură să
satisfacă exigenţele profesiunii de comerciant.
În lumina celor arătate, punerea sub curatelă a unei persoane, în
condiţiile art. 152 C. fam., ne apare, dacă nu de lege lata, cel puţin de lege
ferenda, ca o incapacitate de a fi comerciant.

3. Restricţiile privind exercitarea activităţii comerciale

Incompatibilităţile. Activitatea comercială are, prin definiţie, un
caracter speculativ, în sensul că ea urmăreşte obţinerea unui profit. Acest
caracter face ca activitatea comercială să nu poată fi exercitată de
persoanele care au anumite funcţii sau profesii legate de interesele
generale ale societăţii. Existând o incompatibilitate de interese, legea
interzice persoanelor care au asemenea funcţii sau profesii să exercite
comerţul cu caracter profesional. Scopul urmărit prin instituirea acestor
incompatibilităţi este să asigure demnitatea şi prestigiul funcţiei sau
profesiei în cauză.
Constituţia României prevede că funcţia de judecător este
incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor
didactice din învăţământul superior (art. 125 alin. 3). O prevedere identică
există şi în privinţa procurorilor (art. 132 alin. 2) şi judecătorilor Curţii
Constituţionale (art. 144). Din generalitatea dispoziţiilor constituţionale
rezultă că persoanele care au funcţiile de judecător, procuror sau
judecător al Curţii Constituţionale nu pot exercita profesiunea de
comerciant.
Potrivit Legii nr. 161/2003, calitatea de deputat, senator, membru al
guvernului, de ales local şi funcţionar public este incompatibilă cu calitatea
de comerciant persoană fizică.
Prin Legea nr. 188/1999 republicată53 sunt stabilite anumite
incompatibilităţi pentru funcţionarii publici, dezvoltate în statutele
profesionale.
Astfel, funcţionarii nu pot deţine funcţii în regiile autonome, societăţile
comerciale ori în alte unităţi cu scop lucrativ.
Tot astfel, funcţionarii publici nu pot exercita Ia societăţi comerciale
cu capital privat activităţi cu scop lucrativ care au legătură cu atribuţiile ce
le revin din funcţiile publice pe care le deţin şi nu pot fi mandatari ai unor
persoane în ceea ce priveşte efectuarea unor acte în legătură cu funcţia
publică pe care o îndeplinesc.
Trebuie observat că, reglementând incompatibilităţile, legea nu
prevede existenţa unei incompatibilităţi între calitatea de funcţionar public
şi calitatea de comerciant. Considerăm că incompatibilităţile reglementate
de lege impun recunoaşterea şi a unei atare incompatibilităţi. Cât timp o
persoană are calitatea de funcţionar public, ea nu poate desfăşura o
activitate comercială în calitate de comerciant. Soluţia este impusă de
necesitatea protejării prestigiului funcţiei publice.
În virtutea aceloraşi considerente nu pot exercita profesiunea de
comerciant ofiţerii şi diplomaţii.

53
M. Of. nr. 25/22.03.2004.

48
 În mod tradiţional, se consideră că incompatibilitatea de a fi
comerciant există şi în privinţa celor care exercită profesii liberale
(avocaţii, notarii publici, medicii, arhitecţii etc), Trebuie observat, însă că în
actele normative recente, problema este reglementată mai nuanţat.
Astfel, exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu
„exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comerţ” (art. 12 lit. c din
Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat).
Deci, avocatul poate avea calitatea de comerciant cu excluderea săvârşirii
nemijlocite a unor fapte materiale de comerţ.
Apoi, exercitarea profesiei de notar public este incompatibilă cu
„desfăşurarea unor activităţi comerciale, direct sau prin persoane
interpuse” (art. 35 lit. b din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a
activităţii notariale). Din aceste dispoziţii legale rezultă că profesia de notar
public este incompatibilă, în toate cazurile, cu calitatea de comerciant.
În sfârşit, exercitarea profesiei de medic este incompatibilă cu
calitatea de comerciant (art. 14 lit. b din Legea nr. 306/2004 pentru
exercitarea profesiei de medic).
Având în vedere raţiunile incompatibilităţilor instituite de lege,
sancţiunea încălcării lor nu poate fi decât profesională şi disciplinară.
Persoana care nu respectă dispoziţiile legate privind incompatibilitatea şi
exercită o profesiune comercială urmează să fie destituită din funcţia ce
deţine ori, după caz, să fie exclusă din organizaţia profesională din care
face parte.

3.4. OBLIGAŢIILE PROFESIONALE ALE COMERCIANŢILOR

1. Noţiuni generale
Exercitarea unei activităţi comerciale impune existenţa unor condiţii
care să asigure cadrul corespunzător. În acest scop, legea instituie
anumite obligaţii în sarcina acelora care desfăşoară activitatea comercială
ca profesiune, adică a comercianţilor54. Întrucât aceste obligatii sunt strâns
legate de exercitarea profesiunii comerciale, ele sunt denumite obligaţii
profesionale ale comercianţilor.
Prin instituirea obligaţiilor profesionale ale comercianţilor se
urmăreşte apărarea intereselor publice, în special, a creditului comercial,
dar şi protejarea intereselor terţilor şi ale comercianţilor înşişi.
Astfel, comercianţii au obligaţia să îndeplinească anumite formalităti
de publicitate în vederea aducerii la cunoştinţa celor interesaţi a existenţei
unui nou comerciant, precum şi a unor acte şi fapte din activitatea
comercianţilor. Această obligaţie a comercianţilor se realizează, în
principal, prin publicitatea în registrul comerţului.
Apoi, pentru a asigura o bună organizare şi desfăşurare a activităţii
comerciale, ca şi pentru a avea în permanenţă o oglindă a întregii activităţi
desfăşurate, precum şi un control asupra acesteia, comercianţii sunt
obligaţi să ţină anumite registre comerciale sau de contabilitate, cu
respectarea cerinţelor legii.

54
A se vedea S.D. Cărpenaru, Tratat..., op. cit., p. 88-89.

49
 În sfârşit, desfăşurarea activitătii comerciale în condiţii normale
impune obligaţia pentru fiecare comerciant să acţioneze pentru atragerea
clientelei, în limitele unei concurenţe loiale.

2. Publicitatea prin Registrul Comerţului

A. Rolul publicităţii prin registrul comerţului

Publicitatea prin registrul comerţului este reglementată prin Legea

nr. 26/1990 republicată privind registrul comerţului. Potrivit reglementării
legale, comercianţii sunt obligaţi să se înmatriculeze în registrul comerţului
şi totodată, să ceară înscrierea în acelaşi registru a unor menţiuni privind
actele şi faptele prevăzute de lege.
Înregistrările impuse de lege au drept scop să asigure, prin intermediul
registrului comerţului, o evidenţă privind existenţa şi activitatea comercian-
ţilor. Această evidenţă are un caracter strict profesional şi este organizată
pentru ocrotirea intereselor generale ale societăţii, ale terţelor persoane şi
intereselor comercianţilor înşişi. Importanţa şi implicaţiile economice şi
sociale pe care le are activitatea comercială impune instituirea unui cadru
juridic corespunzător care să asigure buna desfăşurare a acestei activităţi.
Pentru terţele persoane care ar dori să stabilească raporturi de
afaceri cu un anumit comerciant, registrul comerţului reprezintă o sursă de
informaţii sigure asupra bonităţii comerciantului respectiv.
Prin înmatricularea şi înscrierea în registrul comerţului a menţiunilor
prevăzute de lege se asigură opozabilitatea acestora faţă de terţi. Sub
acest aspect registrul comerţului reprezintă instrumentul publicităţii legale
a activităţii comerciale.
Pentru comercianţi, datele privitoare la ei, cuprinse în registrul
comerţului, pot juca un anumit rol în atragerea clientelei. Totodata, prin
înregistrările operate în registrul comerţului se asigură protecţia firmei
comerciale, a emblemei şi al altor drepturi ale comerciantului cuprinse în
fondul de comerţ.

B. Registrul comerţului - instrument de evidenţă şi publicitate a

comercianţilor

Obligaţia de înregistrare. Potrivit art. 1 din Legea nr. 26/1990

republicată, comercianţii au obligaţia ca, înainte de începerea comerţului
să ceară înmatricularera în registrul comerţului, iar în cursul exercitării şi la
încetarea comertului să solicite înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor
privind actele şi faptele ce se cer a fi înregistrate55.
Totodată comercianţii au obligaţia de a depune la oficiul registrului
situaţiile financiare anuale precum şi alte acte prevăzute de lege.
În sensul Normelor metodologice56, termenul înregistrare include
înmatricularea comerciantului şi înscrierea de menţiuni în registrul
comerţului, precum şi alte operaţiuni care, potrivit legii se menţionează în
acelaşi registru.

55
Conform prevederilor din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului şi din Legea nr. 31/1990
republicată privind societăţile comerciale sau din alte legi speciale.
56
A se vedea Elena Cârcei, Drept Comercial român, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 30-32.

50
 Conform legii, comercianţii care au obligaţia de înregistrare sunt
persoanele fizice care exercită în mod obişnuit acte de comerţ, societăţile
comerciale, regiile autonome, organizaţiile cooperatiste şi grupurile de
interes economic cu caracter comercial.
Înregistrările se efectuează la Oficiul registrului comerţului din
reşedinţa de judeţ sau din municipiul Bucureşti în care comercianţii îşi au
domiciliul sau, după caz, sediul.
Dispoziţiile legii care instituie obligaţia de înregistrare nu se aplică
meseriaşilor şi ţăranilor care îşi desfac produsele din gospodăria proprie.

C. Organizarea registrului comerţului

Registrul comerţului se ţine de către Oficiul Naţional al Registrului

Comerţului, organizat ca instituţie cu autogestiune în cadrul Ministerului
Justiţiei O.U.G. nr. 129/2002.
Registrul comerţului se ţine în sistem computerizat şi este format din:
- registru computerizat pentru înregistrarea comercianţilor persoane
fizice şi a asociaţiilor familiale;
- registru computerizat pentru înregistrarea comercianţilor persoane
juridice (societăţi comerciale, organizaţii cooperatiste, regii autonome,
sucursale, grupuri de interes economic cu caracter comercial).
Acest registru se ţine pe fiecare an calendaristic. Comerciantul
înregistrat va purta un număr de ordine, începând cu nr. 1 în fiecare an.
Registrele computerizate se gestionează de către administratorul
bazei de date. Acesta împreună cu directorul Oficiului au răspunderea
corectitudinii, calităţii şi securităţii datelor.
Pentru fiecare comerciant se va constitui şi un dosar care va conţine
cererile depuse la Oficiul registrului comerţului precum şi actele
doveditoare în susţinerea cererilor.
Înregistrarea în registrul comerţului a actelor şi faptelor prevăzute de
lege se face, după caz, la solicitarera comerciantului sau a oricăror
persoane interesate ori din oficiu, prin completarea formularelor tipizate
ale Oficiului registrului comerţului (art. 7 din Normele metodologice
publicate în M. Of. nr. 773 din 21 aprilie 1998).
Cererile se întocmesc şi se semnează de titular sau, după caz, de
împuternicitul acestuia cu procură specială şi autentică.

D. Efectuarea şi controlul operaţiunilor registrului comerţului

Înregistrările în registrul comerţului se fac pe baza unei încheieri a

judecătorului delegat, sau, după caz, a unei hotărâri judecătoreşti
definitive.
Pentru realizarea acestui fapt se instituie prin lege obligaţia pentru
instanţele judecătoreşti de a trimite oficiului registrului comerţului în termen
de 15 zile de la data când au rămas irevocabile, copii legalizate de pe
dispozitivul hotărârilor şi de pe încheierile ce se referă la acte şi menţiuni a
căror înregistrare este cerută de lege.
Potrivit art. 37 din Legea nr. 31/1990 republicată, controlul legalităţii
actelor şi faptelor care, conform legii, se înregistrează în registrul

51
comerţului se exercită de justiţie, printr-un judecător, delegat de
preşedintele tribunalului la începutul fiecărui an calendaristic.
Judecătorul delegat va controla operaţiunile registrului comerţului cel
puţin o dată pe lună.
Acest fapt nu exonerează de răspundere personalul oficiului care
conduce şi execută operaţiunile registrului comerţului pentru conformitatea
cu legea a datelor înscrise.
Lucrările de grefă, secretariat şi arhivă ale judecătorului delegat se
asigură de către personalul registrului comerţului.
Hotărârile judecătoreşti definitive, încheierile judecătorului delegat
prin care se dispune o înregistrare în registru sunt executorii pentru
personalul oficiului care conduce activitatea de înregistrare.
Operarea înregistrărilor în registrul comerţului se face, după caz, la
următoarele termene:
- în termen de 24 ore de la data pronunţării încheierii judecătorului
delegat de autorizare a înmatriculării (art. 26 alin. 2 din Legea nr. 26/1990
republicată cu modificările ulterioare);
- în termen de 24 ore de la data încheierii judecătorului delegat
(art. 26 alin. 2 din Legea nr. 26/1990 republicată cu modificările ulterioare);
- la expirarea termenului pentru exercitarea dreptului de opoziţie,
dacă nu s-a făcut opoziţie;
- în termen de 15 zile de la data la care hotărârea judecătorească de
soluţionare a recursului sau a opoziţiei a devenit irevocabilă;
- în termen de cel mult 15 zile de la data primirii copiei legalizate de pe
dispozitivul hotărârii definitive, pentru faptele menţionate de lege (art. 21
lit. e, f, g din Legea nr. 26/1990 republicată), precum şi pentru alte hotărâri
definitive care dispun înregistrarea lor în registrul comerţului.
Potrivit art. 25 din Legea nr. 26/1990 republicată, oricine se
consideră prejudiciat prin înmatriculare sau printr-o menţiune din registrul
comerţului are dreptul să ceară radierea ei după procedura instituită de
acest text de lege.

E. Efectele înregistrării în registrul comerţului

Înregistrările în registrul comerţului au ca efect asigurarea publicităţii

şi a opozabilităţii lor faţă de terţi57.
Conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 26/1990 republicată, registrul
comerţului este public. Oficiul registrului comerţului este obligat să
elibereze, pe cheltuiala persoanei care a solicitat copii certificate conform
cu originalul, certificate constatatoare că un anumit act sau fapt este
înregistrat.
Solicitarea şi eliberarea acestor acte se poate face şi prin
corespondenţă.
Înmatriculările şi menţiunile sunt opozabile terţilor de la data
efectuării lor în registrul comerţului. Data înregistrării este data la care
înregistrarea a fost efectiv operată în registru, la termenele mai sus
menţionate.

57
Ibidem, p. 32.

52
 Persoana care are obligaţia de a cere o înregistrare nu poate opune
terţilor actele ori faptele neînregistrate, în afară de cazul în care face
dovada că ele erau cunoscute de aceştia.
Legea instituie pentru comerciantul înregistrat în registrul comerţului
obligaţia de a menţiona pe facturi, scrisori, oferte, comenzi, prospecte şi
pe orice alte documente întrebuinţate în comerţ, numărul de înregistrare în
registrul comerţului şi anul înregistrării.
Nerespectarea acestor obligaţiiv atrage, în condiţiile legii, aplicarea
unei sancţiuni (amenzi) civile.

3. Noţiuni generale de contabilitate a activităţii comerciale

O a doua obligaţie profesională a comercianţilor este aceea de
organizare şi conducere a contabilităţii în partida dublă şi de întocmire a
situaţiilor financiare anuale, conform Legii nr. 82/1991 - legea contabilităţii.
Astfel art. 1 alin. 1 din Legea nr. 82/1991 republicată dispune:
societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome,
institutele naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţile cooperatiste şi
celelalte persoane juridice au obligaţia să organizeze şi să conducă
contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară, potrivit prezentei
legi, şi contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activităţii.

A. Organizarea şi conducerea contabilităţii

1. Principii generale. Răspunderea pentru organizarea şi ţinerea

contabilităţii potrivit legii, revine persoanei care are obligaţia gestionării
patrimoniului58.
Contabilitatea trebuie condusă în partidă dublă, înregistrările în
contabilitate efectuându-se cronologic, potrivit planurilor de conturi şi
normelor emise de Ministerul Finanţelor. Ca urmare a dublei înregistrări,
pentru cunoaşterea situaţiei financiare, se face diferenţa între cele două
partide: debit şi credit şi se obţine soldul.
Fiecare operaţiune patrimonială este supusă unei duble înregistrări:
la activ şi pasiv, reprezentată într-un cont în registru. Cu cât activitatea
comercială este mai complexă, cu atât numărul de conturi este mai mare.
Planul de conturi general cuprinde opt clase, fiecare clasă conţinând
subdiviziuni de conturi. Cele două clase sunt; clasa 1: conturi de capital;
clasa a 2-a: conturi de imobilizări; clasa a 3-a: conturi de stocuri şi
producţie în curs de execuţie; clasa a 4-a: conturi de terţi; clasa a 5-a:
conturi de trezorerie; clasa a 6-a: conturi de cheltuieli; clasa a 7-a: conturi
de venituri şi clasa a 8-a: conturi speciale.
Contabilitatea se ţine în limba română şi în monedă naţională.
Contabilitatea operaţiunilor efectuate în valută se ţine atât în monedă
naţională, cât şi în valută.
Înregistrarea în contabilitate a bunurilor mobile şi imobile se face la
valoarea de achiziţie, de producţie sau la preţul pieţei, după caz.
Creanţele şi datoriile se înregistrează în contabilitate la valoarea lor
nominală.

58
Ibidem, p. 33.

53
 La baza înregistrărilor în contabilitate stau înscrisurile care
consemnează operaţiunile comerciale şi care au calitate de documente
justificative: aceste documente angajează răspunderea persoanelor care
le-au întocmit, vizat şi aprobat ori le-au înregistrat în contabilitate, după
caz.
2. Registrele contabile. Principalele registre ce se folosesc în
contabilitate sunt: registrul jurnal, registrul inventar şi cartea mare.
Evidenţa contabilă a activităţii comerciantului este reglementată şi de
Codul comercial - art. 23-24, titlul IV “Despre registrele comercianţilor”.
Articolul 22 Cod comercial instituie obligativitatea ţinerii următoarelor
registre: registrul jurnal. registrul inventar şi registrul copier.
Registrul jurnal este registrul în care se înscriu zilnic operaţiunile
comerciale, tot ce primeşte şi plăteşte societatea sub orice titlu.
Registrul inventar cuprinde inventarele efectuate în cazurile şi la
termenele prevăzute de lege.
Registrul cartea mare este registrul de fonduri personificate, cu
contabilitatea în partida dublă, înregistrările făcându-se sistematic.
Conform Legii nr. 82/1991 - legea contabilităţii, dacă societatea
utilizează sisteme de prelucrare automată a datelor are obligaţia să
asigure respectarea normelor contabile, stocarea, păstrarea sub forma
suporturilor tehnice şi controlul datelor înregistrate în contabilitate.
Registrele de contabilitate se utilizează în concordanţă cu destinaţia
lor, într-o formă care să permită, în orice moment, identificarea şi controlul
operaţiunilor patrimoniale efectuate.
Atât registrele cât şi documentele justificative care stau la baza
înregistrărilor în contabilitate se păstrează în arhiva comerciantului, potrivit
legii, timp de 10 ani, cu începere de la data încheierii exerciţiului în cursul
căruia au fost întocmite.

B. Situaţiile financiare anuale59

Exerciţiul financiar reprezintă perioada pentru care trebuie întocmite

situaţiile financiare anuale şi, de regulă, coincide cu anul calendaristic.
Durata exerciţiului financiar este de 12 luni.
Exerciţiul financiar poate fi diferit de anul calendaristic:
a) pentru sucursalele cu sediul în România, care aparţin unei
persoane juridice străine, cu excepţia instituţiilor de credit, entităţilor
autorizate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi societăţilor de
asigurare, dacă exerciţiul financiar diferă pentru societate;
b) pentru filialele consolidate ale societăţii-mamă, precum şi pentru
filialele filialelor, cu excepţia instituţiilor de credit, entităţilor autorizate de
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi societăţilor de asigurare, dacă
exerciţiul financiar diferă pentru societatea-mamă.
Exerciţiul financiar al unităţilor nou-înfiinţate începe la data înfiinţării,
potrivit legii.
Exerciţiul financiar al unei persoane juridice care se lichidează
începe la data încheierii exerciţiului financiar anterior şi se încheie în ziua

59
Conform Legii nr. 82/1991, republicată în M. Of. nr. 48/14.01.2005.

54
precedentă datei când începe lichidarea. Perioada de lichidare este
considerată un exerciţiu financiar, indiferent de durata sa.
Situaţiile financiare anuale consilidate ale unei societăţi-mamă se
întocmesc pentru acelaşi exerciţiu financiar aplicabil situaţiilor financiare
anuale ale societăţii-mamă. Dacă exerciţiul financiar al filialelor diferă de
exerciţiul financiar aplicabil societăţii-mamă, situaţiile financiare anuale
consolidate pot fi întocmite la o altă dată pentru a ţine cont de exerciţiul
financiar al majorităţii sau al celor mai importante dintre societăţile
consolidate.
Exerciţiul financiar pentru instituţiile publice este anul bugetar.
Persoanele prevăzute la art 160 din Legea nr. 82/1991 republicată, au
obligaţia să întocmească situaţii financiare anuale, inclusiv în situaţia
fuziunii, divizării sau încetării activităţii acestora, în condiţiile legii.
Ministerul Finanţelor Publice poate stabili întocmirea şi depunerea
situaţiilor financiare şi la alte perioade decât anual, în cadrul exerciţiului
financiar.
Pentru persoanele juridice fără scop patrimonial situaţiile financiare
anuale se compun din bilanţ, contul rezultatului exerciţiului, politici
contabile şi note explicative.
Situaţiile financiare anuale constituie un tot unitar şi sunt însoţite de
raportul administratorilor.
Pentru sucursalele din România ale instituţiilor de credit şi ale altor
instituţii financiare cu sediul în străinătate, instituţiile prevăzute la art. 4
alin. 3 din lege, stabilesc conţinutul situaţiilor financiare anuale care
trebuie publicate de aceste sucursale. Instituţiile respective stabilesc şi
cerinţele referitoare la informaţiile privind activitatea proprie a sucursalelor,
care trebuie publicate de sucursalele respective în situaţia în care acestea
nu sunt obligate să publice situaţii financiare anuale referitoare la
activitatea proprie.
Instituţiile publice întocmesc situaţii financiare trimestriale şi anuale,
conform normelor elaborate de Ministerul Finanţelor Publice.
Raportul anual cuprinde situaţiile financiare anuale, raportul
administratorilor, raportul de audit sau raportul comisiei de cenzori, după
caz, şi propunerea de distribuire a profitului sau de acoperire a pierderii
contabile.
Situaţiile financiare anuale vor fi însoţite de o declaraţie scrisă a
persoanelor prevăzute la art. 10 alin. 1 din Legea nr. 82/1991 republicată
prin care îşi asumă răspunderea pentru întocmirea situaţiilor financiare
anuale şi confirmă că:

60
Art. 1 – (1) Societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, institutele
naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice au obligaţia
să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară, potrivit
prezentei legi, şi contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activităţii.
(2) Instituţiile publice, asociaţiile şi celelalte persoane juridice cu şi fără scopul patrimonial, precum
şi persoane fizice care desfăşoară activităţi producătoare de venituri au, de asemenea, obligaţia să
organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară şi, după caz,
contabilitatea de gestiune.
(3) Subunităţile fără personalitate juridică, cu sediul în străinătate, care aparţin persoanelor
prevăzute la alin. (1) şi (2), cu sediul sau domiciliul în România, precum şi sediile permanente din
România care aparţin unor persoane juridice cu sediul sau domiciliul în străinătate au obligaţia să
organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, potrivit prezentei legi.

55
 a) politicile contabile uzilizate la întocmirea situaţiilor financiare
anuale sunt în conformitate cu reglementările contabile aplicabile;
b) situaţiile financiare anuale oferă o imagine fidelă a poziţiei
financiare, performanţei financiare şi a celorlalte informaţii referitoare la
activitatea desfăşurată;
c) persoana juridică îşi desfăşoară activitatea în condiţii de
continuitate.
O societate-mamă trebuie să întocmească atât raportul anual pentru
propria activitate, cât şi raportul anual consolidat.
Obiectivul situaţiilor financiare anuale consolidate este de a oferi o
imagine fidelă a poziţiei financiare, performanţei financiare şi a celorlalte
informaţii referitoare la activitatea grupului, potrivit reglementărilor
contabile aplicabile.
Situaţiile financiare anuale consolidate constituie un tot unitar.
Acestea cuprind bilanţul consolidat, contul de profit şi pierdere consolidat,
precum şi celelalte componente, respectiv informaţii referitoare la
activitatea grupului, potrivit reglementărilor contabile aplicabile, politici
contabile şi note explicative la situaţiile financiare anuale consolidate, şi
vor fi făcute publice împreună cu situaţiile financiare anuale individuale ale
societăţii-mamă.
Situaţiile financiare anuale ale persoanelor juridice prevăzute la
art. 28 alin. 3 sunt supuse auditului financiar, care se efectuează de către
auditori financiari, persoane fizice sau juridice autorizate, potrivit legii.
Sunt supuse, de asemenea, auditului financiar situaţiile financiare
întocmite cu ocazia fuziunii, divizării sau încetării activităţii persoanelor
prevăzute la art. 28 alin. 3.
Persoanele juridice prevăzute la art. 28 alin. 3 au obligaţia auditării
situaţiilor financiare anuale pe perioada premergătoare aplicării
reglementărilor armonizate, în condiţiile stabilite de Ministerul Finanţelor
Publice şi instituţiile prevăzute la art. 4 alin. 3, după caz.
Criteriile în funcţie de care situaţiile financiare anuale ale persoanelor
juridice prevăzute la art. 28 alin. 4 sunt supuse auditului financiar se
stabilesc prin ordin al ministrului finanţelor publice. Verificarea de către
cenzori a situaţiilor financiare anuale se efectuează potrivit legii.
Persoanele juridice care organizează contabilitatea în partidă dublă
trebuie să publice situaţiile financiare anuale. Fac obiectul publicării
situaţiile financiare anuale, raportul administratorilor şi raportul de audit
sau raportul comisiei de cenzori, după caz. Aceste prevederi se aplică şi
sucursalelor înregistrate în România, care aparţin unor persoane juridice
cu sediul în străinătate, precum şi societăţilor-mamă care întocmesc
situaţii financiare consolidate.
Acţionarii şi angajaţii unei societăţi au dreptul să se informeze în
legătură cu situaţiile financiare anuale la sediul social al societăţii sau al
societăţii-mamă, fără nici o discriminare.
Situaţiile financiare anuale se păstrează timp de 50 de ani.
În caz de încetare a activităţii persoanelor prevăzute la art. 1,
situaţiile financiare anuale, precum şi registrele şi celelalte documente la
care se referă art. 25 se predau la arhivele statului, în conformitate cu
prevederile legale în materie.

56
 Pentru asigurarea informaţiilor destinate sistemului instituţional al
statului, un exemplar al situaţiilor financiare anuale se depune la direcţia
generală a finanţelor publice judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti,
sau, după caz, la Direcţia generală de administrare a marilor contribuabili,
astfel:
a) persoanele prevăzute la art. 28 alin. 3, în termen de 150 de zile de
la încheierea exerciţiului financiar;
b) persoanelor prevăzute la art. 28 alin. 4 şi 6, în termen de 120 de
zile de la încheierea exerciţiului financiar;
c) persoanele care, de la constituire, nu au desfăşurat activitate vor
depune o declaraţie în acest sens, în termen de 60 de zile de la
încheierea exerciţiului financiar.
Prevederile prezentului alienat se aplică până la data de 31
decembrie 2006, inclusiv pentru situaţiile financiare aferente exerciţiului
financiar al anului 2006.
Instituţiile publice şi celelalte persoane juridice, ai căror conducători
au calitatea de ordonator de credite, depun un exemplar din situaţiile
financiare trimestriale şi anuale la organul ierahic superior, la termenele
stabilite de acesta.
Ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale, alte autorităţi publice, instituţiile publice autonome şi unităţile
administrativ-teritoriale, ai căror conducători au calitatea de ordonator
principal de credite, depun la Ministerul Finanţelor Publice un exemplar din
situaţiile financiare trimestriale şi anuale, potrivit normelor şi la termenele
stabilite de acesta.

4. Exercitarea comerţului în limitele concurenţei licite

În economia de piaţă, agenţii economici acţionează în mod liber pe
baza proprietăţii private şi în concordanţă cu legea cererii şi ofertei. Prin
urmare, o foarte importantă parte a economiei de piaţă o reprezintă libera
competiţie, concurenţa liberă între comercianţi.
Concurenţa reprezintă confruntarea dintre comercianţi desfăşurată
pe piaţă, pentru câştigarea şi conservarea clientelei.
Dreptul la concurenţă, pe care îl are fiecare agent economic, trebuie
exercitată cu bună-credinţă fără a fi încălcate drepturile celorlalţi
comercianţi din câmpul activităţii comerciale.
Concurenţa trebuie să fie licită, adică să se exercite conform cu
reglementările legale în vigoare. Această activitate este protejată prin
două modalităţi:
a) legea reprimă înţelegerile şi practicile anticoncurenţiale,
monopolitice (Legea nr. 21/1996 republicată);
b) legea sancţionează folosirea unor mijloace ilicite de atragere a
clientelei – concurenţa neloială (Legea nr. 11/1991).
Art. 5. din Legea nr. 21/1996 republicată: sunt interzise orice
înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici ori asociaţiile de
agenţi economici, orice decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi
orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect restrângerea,
împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o
parte a acesteia, în special cele care urmăresc:

57
 a) fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de
vânzare ori de cumpărare, a tarifelor, a rabaturilor, a adaosurilor, precum
şi a oricăror alte condiţii comerciale;
b) limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehno-
logice ori investiţiilor;
c) împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare,
pe criteriu teritorial, al volumului de vânzări şi achiziţii ori pe alte criterii;
d) aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale
la prestaţii echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un
dezavantaj în poziţia concurenţială;
e) condiţionarea încheierii unor contract de acceptare de către
parteneri a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin
natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul
acestor contracte;
f) participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitaţii sau la
orice alte forme de concurs de oferte;
g) eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi, limitarea sau împiedi-
carea accesului pe piaţă şi a libertăţii exercitării concurenţei de către alţi
agenţi economici, precum şi înţelegerile de a nu cumpăra de la sau de a
nu vinde către anumiţi agenţi economici fără o justificare rezonabilă.
Pot fi exceptate de la interdicţia stabilită la alin. 1 înţelegerile,
deciziile luate de asociaţiile de agenţi economici sau practicile concertate
care îndeplinesc cumulativ condiţiile prevăzute la lit. a - d şi una dintre
condiţiile prevăzute la lit. e, după cum urmează:
a) efectele pozitive prevalează asupra celor negative sau sunt
suficiente pentru a compensa restrângerea concurenţei provocată de
respectivele înţelegeri, decizii luate de asociaţiile de agenţi economici sau
practici concertate;
b) beneficiarilor sau consumatorilor li se asigură un avantaj
corespunzător celui realizat de părţile la respectiva înţelegere, decizie
luată de către o asociaţie de agenţi economici sau practică concertată;
c) eventualele restrângeri ale concurenţei sunt indispensabile pentru
obţinerea avantajelor scontate, iar prin respectiva înţelegere, decizie luată
de către o asociaţie de agenţi economici sau practică concertată părţilor
nu li se impun restricţii care nu sunt necesare pentru realizarea
obiectivelor enumerate la lit. e;
d) respectiva înţelegere, decizie luată de o asociaţie de agenţi
economici sau practică concertată nu dă agenţilor economici sau
asociaţiilor de agenţi economici posibilitatea de a elimina concurenţa de
pe o parte substanţială a pieţei produselor ori serviciilor la care se referă;
e) înţelegerea, decizia luată de o asociaţie de agenţi economici sau
practica concertată în cauză contribuie ori poate contribui la:
1. ameliorarea producţiei ori distribuţiei de produse, executării de
lucrări ori prestărilor de servicii;
2. promovarea progresului tehnic sau economic, îmbunătăţirea
calităţii produselor şi serviciilor;
3. întărirea poziţiilor concurenţiale ale întreprinderilor mici şi mijlocii
pe piaţa internă;
4. practicarea în mod durabil a unor preţuri substanţial mai reduse
pentru consumatori.

58
 Regimul exceptării sub formă de dispensă, al deciziei de acordare a
acesteia, termenele, informaţiile de prezentat, durata şi condiţiile dispensei
se stabilesc de către Consiliul Concurenţei, prin regulamente şi
instrucţiuni. Beneficiul exceptării prevăzut la alin. 2 se acordă prin decizie
a Consiliului Concurenţei pentru cazuri individuale de înţelegeri, decizii
luate de asociaţii de agenţi economici sau practici concertate şi se
stabileşte prin regulamente ale Consiliului Concurenţei pentru cazurile de
exceptare pe categorii de înţelegeri, decizii ale asociaţiilor de agenţi
economici sau practici concertate. Agenţii economici sau asociaţiile de
agenţi economici pot solicita Consiliului Concurenţei dispensă, probând
îndeplinirea condiţiilor stabilite la alin. 2.
Categoriile de înţelegeri, deciziile luate de asociaţiile de agenţi
economici şi practici concertate, exceptate prin aplicarea prevederilor
alin. 2, precum şi condiţiile şi criteriile de încadrare pe categorii de
acordare şi de retragere a beneficiului exceptării se stabilesc de Consiliul
Concurenţei, prin regulament.
Înţelegerile, deciziile luate de asociaţiile de agenţi economici şi
practicile concertate care se încadrează în vreuna dintre categoriile
exceptate prin aplicarea prevederilor alin. 2 şi stabilite prin prevederile
alin. 3 sunt considerate legale, fără obligaţia notificării sau obţinerii unei
decizii din partea Consiliului Concurenţei. Agenţii economici sau asociaţiile
de agenţi economici, care se prevalează de beneficiul exceptării pe
categorii, sunt ţinuţi să facă dovada îndeplinirii condiţiilor şi criteriilor
prevăzute la alin. 3 şi 4.
Deciziile de acordare a dispenselor pentru înţelegeri, decizii ale
asociaţiilor de agenţi economici ori practici concertate, emise în aplicarea
prevederilor alin. 3, vor prevedea data de la care se aplică, durata pentru
care este acordată dispensa, precum şi condiţiile şi obligaţiile ce trebuie
respectate de către beneficiari.
Dispensa acordată conform alin. 6 pentru o înţelegere, decizie luată
de o asociaţie de agenţi economici ori practică concertată poate fi
reînnoită, la cerere, dacă sunt satisfăcute în continuare condiţiile cerute, şi
poate fi revocată dacă condiţiile în care a fost acordată nu mai corespund;
decizia de acordare a dispensei este nulă dacă a fost acordată pe baza
unor informaţii false, inexacte ori incomplete în raport cu cele solicitate.
Art. 6 din Legea nr. 21/1996 republicată: este interzisă folosirea în
mod abuziv a unei poziţii dominante deţinute de către unul sau mai mulţi
agenţi economici pe piaţa românească ori pe o parte substanţială a
acesteia, prin recurgerea la fapte anticoncurenţiale, care au ca obiect sau
pot avea ca efect afectarea activităţii economice ori prejudicierea
consumatorilor. Asemenea practici abuzive pot consta, în special, în:
a) impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau
de cumpărare, a tarifelor ori a altor clauze contractuale inechitabile şi
refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau beneficiari;
b) limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnologice în
dezavantajul utilizatorilor ori consumatorilor;
c) aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale
la prestaţii echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un
dezavantaj în poziţia concurenţială;

59
 d) condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare, de către
parteneri, a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin
natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul
acestor contracte;
e) practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri de
ruinare, în scopul înlăturării concurenţilor, sau vânzarea la export sub
costul de producţie, cu acoperirea diferenţelor prin impunerea unor preţuri
majorate consumatorilor interni;
f) exploatarea stării de dependenţă în care se găseşte un alt agent
economic faţă de un asemenea agent sau agenţi economici şi care nu
dispune de o soluţie alternativă în condiţii echivalente, precum şi ruperea
relaţiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul refuză să se
supună unor condiţii comerciale nejustificate.
Art. 11 din Legea nr. 21/1996 republicată. Nu constituie o operaţiune
de concentrare economică situaţiile în care:
a) controlul este dobândit şi exercitat de către un lichidator desemnat
prin hotărâre judecătorească sau de către o altă persoană mandatată de
autoritatea publică pentru îndeplinirea unei proceduri de încetare de plăţi,
redresare, concordat, lichidare judiciară, urmărire silită sau altă procedură
similară;
b) băncile şi alte instituţii de credit, instituţiile financiare şi societăţile
financiare, societăţile de servicii de investiţii financiare sau societăţile de
asigurare şi reasigurare, a căror activitate normală include tranzacţii şi
negocieri de titluri pe cont propriu sau pe contul terţilor, deţin, cu titlu
temporar, participări de capital la un agent economic pe care le-au
dobândit în vederea revânzării lor, cât timp ele nu exercită drepturile de
vot aferente acestor participări astfel încât să determine comportamentul
concurenţial al respectivului agent economic ori le exercită numai în
vederea revânzării acestei participări, cu condiţia ca revânzarea
respectivei participări să intervină în termen de un an calculat de la data
dobândirii; la cerere, Consiliul Concurenţei poate proroga termenul, dacă
solicitantul dovedeşte că revânzarea participării dobândite nu a fost
rezonabil posibilă în termenul fixat;
c) controlul este dobândit de persoanele sau agenţii economici
menţionaţi la art. 10 alin 2 lit. b, cu condiţia ca drepturile de vot aferente
participării deţinute să nu fie exercitate, mai ales la numirea de membri în
organele de administrare, conducere executivă, supraveghere şi control
ale agentului economic la care deţin participarea, decât în scopul
salvgardării valorii integrale a acestei investiţii, fără a determina direct sau
indirect comportamentul concurenţial al agentului economic controlat;
d) agenţii economici, inclusiv cei care fac parte din grupuri
economice, realizează operaţiuni de restructurare sau reorganizare a
propriilor activităţi.
Practicile anticoncurenţiale şi încălcarea limitelor legale ale
concentrării economice atrag răspunderea civilă (art. 7 alin. 1 lit. a şi b,
art. 54 şi art. 64 din Legea nr. 21/1996 republicată), contravenţională
(art. 55 şi 56 din Legea nr. 21/1996 republicată) sau penală (art. 63 din
Legea nr. 21/1996 republicată).

60
 Concurenţa neloială este o formă a concurenţei ilicite şi constă în
săvârşirea de către comerciant, pentru a-şi atrage cientela, a unor acte şi
fapte contrare legii, bunelor moravuri şi loialităţii profesionale.
Art. 2 din Legea nr. 11/1991 - Constituie concurenţă neloială, în
sensul prezentei legi, orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în
activitatea industrială şi de comercializare a produselor, de execuţie a
lucrărilor, precum şi de efectuare a prestărilor de servicii.
Acte şi fapte considerate de lege drept manifestări ale concurenţei
neloiale sunt:
a) confuzia (art. 5 din Legea nr. 11/1991): este orice prin care un
comerciant foloseşte o firmă, o emblemă sau o desemnare specială ori a
unor ambalaje de natură de a produce confuzie cu cele folosite legitim de
alt comerciant.
b) denigrarea (art. 4 din Legea nr. 11/1991) constă în comunicare
sau răspândirea de către un comerciant de afirmaţii mincinoase asupra
unui sau mărfurilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunul mers al
activităţii comerciantului lezat.
c) dezorganizarea (art. 4 din Legea nr. 11/1991) constă în desta-
bilizarea activităţii comerciantului rival.
d) acapararea clientelei prin oferirea unor avantaje (art. 4 din Legea
nr. 11/1991).
Actele şi faptele de concurenţă neloială atrag răspunderea civilă
(art. 6, 9 şi 12 din Legea nr. 11/1991) contravenţională (conform O.G.
nr. 2/2001; art. 4 din Legea nr. 11/1991) şi penală (art. 7 şi 8 din Legea
nr. 11/1991).

3.5. FONDUL DE COMERŢ

1. Noţiunea fondului de comerţ

Desfăşurarea unei activităţi comerciale impune existenţa şi folosirea
unor instrumente de lucru adecvate. Acestea pot fi, în funcţie de obiectul
comerţului, bunuri precum: local, mobilier, mărfuri, instalaţii, brevete de
invenţii etc.
Toate aceste bunuri, destinate realizării activităţii comerciale,
formează fondul de comerţ61.
Cu toate că fondul de comerţ joacă un rol important în desfăşurarea
activităţii comerciale, Codul comercial nu cuprinde dispoziţii prin care să
reglementeze regimul său juridic.
În Codul comercial există o singură dispoziţie care se referă
incidental la fondul de comerţ. Art. 861 prevede că “Falitul concordatar,
mai înainte de împlinirea obligaţiilor luate prin concordat, nu va putea
constitui fondul său de comerţ în gaj şi nici înstrăina acest fond, în alt mod,
decât acela cerut de felul comerţului său”.
O referire la fondul de comerţ găsim şi în Legea nr. 26/1990 privind
registrul comerţului. Art. 21 din lege prevede că în registrul comerţului se
vor înregistra menţiuni privind “donaţia, vânzarea, locaţiunea sau gajul
fondului de comerţ”, precum şi orice alt act prin care se aduc modificări

61
A se vedea S.D. Cărpenaru, Tratat..., op. cit., p. 130.

61
înmatriculărilor sau menţiunilor, “sau care face să înceteze firma ori fondul
de comerţ”.

A. Definiţia fondului de comerţ.

Din cele arătate au rezultat elementele caracteristice ale fondului de

comerţ.
În primul rând, fondul de comerţ este un ansamblu de bunuri. Aceste
bunuri sunt bunuri mobile şi imobile. Între bunurile mobile, unele sunt
corporale, altele sunt incorporale.
În al doilea rând, acest ansamblu de bunuri este afectat de către
comerciant desfăşurării unei activităţi comerciale.
În al treilea rând, scopul urmărit de comerciant este atragerea
clientelei, şi implicit, obţinerea de profit din activitatea desfăşurată.
Deci, fondul de comerţ poate fi definit ca un ansamblu de bunuri
mobile sau imobile, corporale şi incorporale pe care un comerciant le
afectează desfăşurării unei activităţi comerciale, în scopul atragerii
clientelei şi, implicit, obţinerii de profit.

2. Elementele fondului de comerţ

A. Consideraţii generale

Fondul de comerţ cuprinde acele bunuri pe care le reclamă

desfăşurarea activităţii comerciale avute în vedere de către comerciant.
Deci, fondul de comerţ nu are o compoziţie unitară, ci una variată, în
funcţie de specificul activităţii comerciantului. Totodată, compoziţia
fondului de comerţ nu este fixă, ci variabilă; elementele fondului de comerţ
se pot modifica, în funcţie de nevoile comerţului, însă fondul de comerţ să
subziste62.
Oricare ar fi obiectul activităţii comerciale, în general, fondul de
comerţ cuprinde două categorii de bunuri: corporale şi incorporale. Fiecare
categorie subsumează anumite bunuri care au regim juridic propriu.

B. Elementele corporale ale fondului de comerţ

Din categoria elementelor corporale sau materiale fac parte bunurile

imobile şi bunurile mobile corporale.
Bunuri imobile. În activitatea sa, comerciantul se serveşte şi de
anumite bunuri imobile. Acestea pot fi imobile prin natura lor (de exemplu,
clădirea în care se desfăşoară comerţul) sau imobile prin destinaţie (de
exemplu, instalaţii, utilaje, maşini etc.).
Bunurile mobile corporale. Fondul de comerţ cuprinde şi bunurile
mobile corporale cum sunt: materii prime, materialele etc., destinate a fi
prelucrate, precum şi produsele (mărfurile) rezultate din activitatea
comercială.
În privinţa mărfurilor, rezultate din activitatea comerciantului ori
achiziţionate de acesta pentru a fi revândute, trebuie observat că ele au o

62
A se vedea S.D. Cărpenaru, Tratat...., op. cit., p. 137-147.

62
legătură mai slabă cu fondul de comerţ, deoarece sunt destinate
valorificării prin vânzare către clientela. De aceea, în doctrină s-a discutat
dacă aceste bunuri sunt ori nu elemente ale fondului de comerţ.

C. Elementele incorporale ale fondului de comerţ

În categoria elementelor incorporale ale fondului de comerţ sunt

cuprinse drepturile care privesc: firma, emblema, clientela şi vadul
comercial, brevetele de invenţii, mărcile de fabrica, de comerţ şi de
serviciu, dreptul de autor etc.
Aceste drepturi, denumite şi drepturi privative, conferă comerciantului
dreptul exclusiv de a le exploata în folosul sau, în condiţiile stabilite de lege.
Întrucât sunt menite să asigure realizarea activităţii comerciale,
drepturile privative au o valoare economică şi sunt ocrotite de lege.
Firma63. Firma sau firma comercială este un element de identificare
a comerciantului în câmpul activităţii comerciale. Ea constă în numele,
sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi
sub care semnează (art. 30 alin. 1 din Legea nr. 26/1990 republicată)64.
În cazul comerciantului individual (persoana fizică), firma se
compune din numele comerciantului, scris în întregime, adică numele de
familie şi prenumele, sau din numele şi iniţiale prenumelui. Deci, firma
comerciantului persoana fizică, coincide, în principiu, cu numele civil al
comerciantului.
Legea interzice adăugarea altor elemente care ar putea induce în
eroare asupra naturii sau întinderii comerţului ori situaţiei comerciantului.
Sunt admise însă, menţiunile care sunt menite să arate mai precis
persoana comerciantului sau felul comerţului său (art. 31 alin. 2 din Legea
nr. 26/1990 republicată).
Legea prevede că oficiul registrului comerţului are obligaţia să
refuze înscrierea unei firme care, fără a introduce elemente de deosebire,
poate produce confuzie cu alte firme înregistrate (art. 39 alin. 1 din Legea
nr. 26/1990 republicată).
Emblema65. Ca şi firma, emblema este un atribut de identificare în
activitatea comercială.
Potrivit art. 30 alin. 2 din Legea nr. 26/1990 republicată, emblema
este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de
acelaşi gen.
Această definiţie a emblemei este diferită de cea consacrată de
reglementarea existentă în perioada interbelică, potrivit căreia emblema
era definită ca un semn sau o denumire, care deosebeşte o întreprindere
de alta.
Clientela şi vadul comercial. Clientela are un rol important pentru
activitatea unui comerciant; ea determină, prin număr, calitate şi frecvenţă,
situaţia economică a comerciantului, succesul sau insuccesul acestuia. De

63
Regimul juridic ale firmelor comerciale este reglementat în Legea nr. 26/1990 republicată, privind
registrul comerţului.
64
În doctrină se foloseşte noţiunea de nume comercial, rezervată comerciantului persoana fizică şi
cea de firmă, cu referire la societăţile comerciale.
65
Regimul juridic al emblemelor este reglementat în Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului,
aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 161/2003.

63
aceea, clientela apare ca un element indispensabil al fondului de comerţ,
iar după unii autori, chiar principalul element al fondului de comerţ.
Cu toată importanţa pe care o are clientela în activitatea
comerciantului, legea nu cuprinde o reglementare referitoare la aceasta.
Clientela este definită ca totalitatea persoanelor fizice şi juridice care
apelează în mod obişnuit la acelaşi comerciant, adică la fondul de comerţ
al acestuia, pentru procurarea unor mărfuri şi servicii.
Clientela se află într-o strânsă legătură cu vadul comercial, care este
definit ca o aptitudine a fondului de comerţ de a atrage publicul. Această
potenţialitate a fondului de comerţ este rezultatul unor factori multipli care
se particularizează în activitatea fiecărui comerciant. Asemenea factori
sunt: locul unde se află amplasat localul, calitatea mărfurilor oferite
clienţilor, preţurile practicate de comerciant, comportarea personalului
comerciantului în raporturile cu clienţii, abilitatea în realizarea reclamei
comerciale, influenţa modei etc.
Dreptul de proprietate industrială. Fondul de comerţ poate
cuprinde şi anumite drepturi de proprietate industrială.
În doctrină, obiectele dreptului de proprietate industrială se împart în
două categorii: creaţii noi şi semne noi. Din categoria creaţiilor noi fac
parte: investiţiile, know-how-ul, desenele şi modelele industriale şi
modelele de utilitate. În categoria semnelor noi intră: mărcile de fabrică,
de comerţ şi de serviciu, denumirile de origine şi indicaţiile de provenienţă.
Mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu sunt semne distinctive
folosite de agenţii economici pentru a deosebi produsele, lucrările şi
serviciile lor de cele identice sau similare ale altor agenţi economici.
Titularul dreptului la marcă are dreptul exclusiv de a folosi sau exploata
semnul ales ca marcă, precum şi dreptul de a interzice folosirea aceluiaşi
semn de către alţii66.
Drepturile de autor. Fondul de comerţ poate să cuprindă şi anumite
drepturi de autor rezultate din creaţia ştiinţifică, literară sau artistică.
Titularul fondului de comerţ, în calitate de autor sau de dobânditor al
drepturilor patrimoniale de autor, are dreptul de reproducere şi difuzare, de
reprezentare sau folosire în alt mod a operei şi, în consecinţă, dreptul la
foloasele patrimoniale corespunzătoare67.
Valorificarea drepturilor patrimoniale de autor are loc în condiţiile
prevăzute de lege.

3. Actele juridice privind fondul de comerţ

Fondul de comerţ, ca bun unitar, precum şi elementele sale
componente pot face obiectul unor acte juridice: vânzare-cumpărare,
locaţiune, gaj etc.
Vânzarea-cumpărarea fondului de comerţ. Contractul de vânzare-
cumpărare poate avea ca obiect fondul de comerţ, ca bun unitar, sau
elemente componente ale acestuia.
În principiu, vânzarea priveşte fondul de comerţ ca bun mobil unitar,
cu toate elementele care îl compun. Acest lucru trebuie subînţeles, chiar

66
A se vedea Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate industrială, vol. II, Semne distinctive, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1983, p. 109-110.
67
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept Civil, Drepturile de creaţie intelectuală, Succesiunile (citat în
continuare Drept civil...), Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 50-52.

64
dacă nu există o stipulaţie expresă în acest sens. Soluţia se justifică prin
aceea că fondul de comerţ reprezintă un ansamblu de elemente legate
între ele prin destinaţia lor, de a servi la desfăşurarea comerţului.
Transmiterea fondului de comerţ ca aport în societatea
comercială. Fondul de comerţ poate face obiectul unui aport într-o
societate comercială la a cărei constituire participă titularul fondului. Deci,
titularul fondului de comerţ, dorind să devină asociat într-o societate
comercială, se obligă să contribuie la formarea capitalului social al
societăţii prin transmiterea către societate a fondului de comerţ. Potrivit
legii, titularul poate transmite dreptul de proprietate ori numai dreptul de
folosinţă asupra fondului de comerţ.
Locaţiunea fondului de comerţ. Fondul de comerţ poate face
obiectul unui contract de locaţiune68.
În temeiul contractului de locaţiune, proprietarul fondului, în calitate
de locator, transmite locatarului folosinţa asupra fondului de comerţ.
În lipsa unei stipulaţii contrarii, dreptul de folosinţă priveşte, ca şi în
cazul vânzării, toate elementele fondului de comerţ.
Ca efect al contractului, locatarul are dreptul să continue exercitarea
comerţului sub firmă proprie, exploatând fondul de comerţ. Locatarul va
putea să continue activitatea şi sub firma anterioară, menţionând în
cuprinsul ei calitatea de posesor, dacă locatorul a consimţit expres (art. 41
alin. 1 din Legea nr. 26/1990 republicată).
Gajul asupra fondului de comerţ. Fondul de comerţ poate face
obiectivul unui contract de gaj.
O condiţie a constituirii gajului o reprezintă, aşa cum prevede Codul
civil, remiterea lucrului către creditor. Această remitere materială a bunului
este menită să confere creditorului posibilitatea de a-şi exercita drepturile
sale asupra bunului (dreptul de retenţie, dreptul de urmărire şi dreptul de
preferinţă), precum şi ca mijloc de publicitate.
Pentru a stimula desfăşurarera activităţii comerciale cu ajutorul
creditului, prin lege a fost consacrat şi gajul fără deposedare. În acest
sens, art. 480 C.com. reglementează gajul asupra produselor solului,
materialelor în stare de fabricaţie, sau fabricate şi aflate în depozite. În
aceste cazuri, gajul se consideră constituit ca efect al contractului, care
trebuie să prevadă natura, calitatea şi locul unde se află bunurile, fără
remiterea lor materială.
Fondul de comerţ, fiind considerat un bun mobil, poate forma obiectul
contractului de gaj. Dar, remiterea fondului de comerţ către creditor ar
avea drept consecinţă imposibilitatea continuării comerţului de către
comerciantul debitor. În cazul în care creditorul nu ar putea ori nu ar voi să
continue comerţul, remiterea fondului de comerţ ar echivala cu încetarea
activităţii comerciale a debitorului.
Întrucât interesul economic pledează pentru continuarea comerţului
de către comerciantul debitor, iar Codul comercial nu a consacrat gajul
fără deposedare privitor la fondul de comerţ, doctrina şi jurisprudenţa au
imaginat procedeul tehnic al remiterii simbolice a detenţiuni fondului de
comerţ. Acest lucru se realizează prin predarera către creditor a titlurilor şi
documentelor privind fondul de comerţ; de exemplu, contractul de
68
O varietate specială a locaţiunii fondului de comerţ o constituie locaţia gestiunii reglementată de
Legea nr. 15/1990 şi Hotărârea Guvernului nr. 1228/1990.

65
vânzare-cumpărare ori contractul de locaţiune a fondului de comerţ,
brevetul de invenţie etc.

66
 CHESTIONAR NR. 3

1. Au calitatea de comerciant persoanele fizice care:

a) săvârşesc fapte de comerţ cu profesiune obişnuită;
b) săvârşesc fapte de comerţ în mod accidental;
c) nici un răspuns nu este corect.

2. Printre categoriile de comercianţi se numără:

a) organizaţiile cooperatiste;
b) regiile autonome;
c) grupurile de interes economic.

3. Câte condiţii sunt cerute pentru dobândirea calităţii de comerciant:

a) 3 condiţii;
b) 2 condiţii;
c) nici o variantă.

4. Grupurile de interes economic:

a) se constituie prin contract încheiat în formă autentică;
b) dobândesc personalitate juridică pe data înmatriculării în registrul
comerţului
c) nu are personalitate juridică.

5. Dovada calităţii de comerciant se face:

a) numai prin prezentarea unor dovezi din care să rezulte că
persoana în cauză a săvârşit efectiv una sau mai multe fapte
de comerţ prevăzute de art. 3 C. Com. ca o profesiune obişnuită
şi în nume propriu;
b) numai cu dovezi privind existenţa autorizaţiei administrative
de exercitare a comrţului;
c) calitatea de comerciant nu poate fi probată.

6. Societatea comercială îşi pierde calitate de comerciant:

a) în momentul când aceasta încetează să mai existe ca persoană
juridică;
b) această calitate nu se poate pierde;
c) când nu mai desfăşoară activitate.

7. O persoană fizică are capacitatea de comerciant dacă:

a) are capacitate deplină de exerciţiu;
b) are capacitate restrânsă de exerciţiu;
c) are doar capacitate de folosinţă.

8. Persoana pusă sub interdicţie:

a) nu poate fi comerciant;
b) nu poate continua comerţul;
c) poate fi comerciant.

67
9. Publicitatea prin registrul comerţului este reglementată prin legea:
a) nr. 31/1990 republicată;
b) nr. 26/1990 republicată;
c) nr. 1/2005.

10. Principalele registre ce se folosesc în contabilitate sunt:

a) registrul jurnal;
b) registrul inventar;
c) cartea mare.

11. Bunurile destinate realizării activităţii comerciale:

a) formează fondul de comerţ;
b) formează capitalul social;
c) nici un răspuns corect.

12. Elementele corporale ale fondului de comerţ sunt:

a) bunurile imobile;
b) bunurile mobile corporale;
c) firma.

13. Elementele incorporale ale fondului de comerţ sunt:

a) firma, emblema, clientela şi vadul comercial etc.;
b) numai clientela şi vadul comercial;
c) dreptul de proprietate industrială, drepturile de autor, brevetele
de invenţii, mărcile de fabrică etc.

14. Capacitatea de comerciant se dobândeşte de la vârsta de:

a) 14 ani;
b) 16 ani;
c) 18 ani.

15. Exerciţiul financiar pentru instituţiile publice este:

a) anul bugetar;
b) anul calendaristic;
c) alte perioade ale anului.

16. Reprezentarea este un procedeu tehnico-juridic prin care:

a) o persoană, numită reprezentant, încheie acte juridice cu terţii, în
numele şi pe seama altei persoane numită reprezentant,
cu consecinţa că efectele actelor juridice încheiate se produc
direct în persoana reprezentantului;
b) o persoană, numită reprezentant, încheie acte juridice cu terţii, în
numele şi pe seama altei persoane numită reprezentant, cu
consecinţa că efectele actelor juridice încheiate se produc direct în
persoana reprezentantului;
c) o persoană, numită reprezentant, încheie acte juridice cu terţii, în
numele şi pe seama altei persoane numită reprezentant, cu
consecinţa că efectele actelor juridice se produc direct în persoana
reprezentantului.

68
OBIECTIVELE CAPITOLULUI IV

La finalul studiului individual

al capitolului IV studenţii vor
putea:
- să enumere elementele
specifice societăţilor comerciale
şi clasificarea acestora;
- să identifice formele
societăţilor comerciale;
- să elaboreze un act
constitutiv al unei societăţi
comerciale şi să detalieze
articolele cuprinse în contractul
de societate;
- să detalieze şi să explice
funcţionarea societăţilor
comerciale pe fiecare categorie în
parte;
- să elaboreze proiecte şi
referate cu tema „dizolvarea şi
lichidarea societăţilo comerciale”

69
 SOCIETĂŢILE COMERCIALE
Cuvânt introductiv

În sistemul economiei de piaţă importanţa existenţei şi funcţionării

societăţilor comerciale, ca subiecte de drept distincte, este de netăgăduit.
Astfel, prezenta lucrare se dovedeşte a fi un studiu actual şi necesar. În
plus, cercetarea realizată în domeniul specific dreptului comercial prezintă
o utilitate teoretică şi practică învederată mai ales de problemele pe care
le ridică aplicarea legii comerciale cât şi de lipsa dezbaterilor doctrinare
referitoare la acestea.
Acest studiu contribuie la cunoaşterea şi înţelegerea instituţiilor
juridice comerciale, respectiv în domeniul societăţilor comerciale.

Autorii

70
 CAPITOLUL IV
SOCIETĂŢILE COMERCIALE

4.1. SCURTĂ PRIVIRE ASUPRA CAUZELOR CARE AU

DETERMINAT CREAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Funcţia economică a societăţii comerciale.

Societatea comercială, ca şi toate celelalte instituţii ale dreptului, îşi
datorează apariţia unor cauze economice şi sociale69.
Pe măsură ce societatea omenească s-a dezvoltat, iar nevoile
economice şi sociale au crescut, oamenii şi-au dat tot mai mult seama că
energiile individuale, oricât de mari ar fi fost ele, nu mai erau
îndestulătoare pentru satisfacerea acestor nevoi. O acţiune individuală,
indiferent de mărimea resurselor de muncă şi financiare ale
întreprinzătorului, nu mai putea face faţă realizării unor activităţi
economice de amploare. În aceste condiţii s-a născut ideea cooperării
între mai mulţi întreprinzători, care să realizeze împreună astfel de
activităţi. Această idee şi-a găsit expresia, pe planul dreptului, în conceptul
de societate comercială, care implică asocierea a două sau a mai multor
persoane, cu punerea în comun a unor resurse, în vederea desfăşurării
unei activităţi economice şi împărţirii beneficiilor rezultate.
Pentru a-şi îndeplini rolul său economic, societatea comercială a fost
concepută ca un organism autonom, căruia legea i-a conferit personalitate
juridică.
Aşa cum s-a spus, societatea comercială a fost o descoperire a
timpurilor moderne, de aceeaşi valoare ca şi descoperirea forţei aburului şi
cea a electricităţii70.
Folosindu-se această cucerire a minţii omeneşti, la început au apărut
colectivităţi restrânse, formate din câteva persoane, care puneau în comun
bunurile şi priceperea lor, în vedereraa realizării unei afaceri. Mai târziu,
prin perfecţionarea tehnicii juridice au apărut colectivităţi mult mai mari, cu
sute sau chiar mii de persoane, necunoscute între ele, care, prin
capitalurile lor, contribuiau la realizarea unor mari afaceri în toate
domeniile de activitate.
Asemenea grupări de persoane şi capitaluri, îmbrăcate în haina
juridică a societăţii comerciale, au făcut posibile marile realizări ale
veacului al XIX-lea, cum sunt: Canalul de Suez, Canalul Panama,
exploatarea minelor şi zăcămintelor, reţelele de căi ferate etc.
Societăţile comerciale au contribuit la dezvoltarea maşinismului şi
comunicaţiilor, care au permis extinderea pieţelor, cu toate consecinţele
benefice asupra civilizaţiei moderne.
Societăţile comerciale au fost şi sunt şi în prezent cel mai adecvat
instrument juridic de drenare a energiilor umane şi financiare pentru
realizarea unor scopuri sociale, ca şi pentru satisfacerea unor interese
personale ale întreprinzătorilor.

69
M. de Juglart, B. Ippolito, op. cit., p. 6-10.
70
A se vedea S.D. Cărpenaru, Tratat..., op. cit., p. 161-171.

71
 A. Originea şi evoluţia societăţilor comerciale

Perioada veche (antică). Germenii instituţiei juridice a societăţii

comerciale au apărut încă din perioada antichităţii.
În dreptul roman, societatea era de mai multe feluri71: societatea
tuturor bunurilor prezente şi viitoare ale asociaţilor (societas omnium
bonorum), societatea care avea ca obiect un singur lucru (societas unius
rei) şi societatea al cărei obiect îl formau veniturile (societas questus).
Ceea ce trebuie remarcat este faptul că, indiferent de forma sa,
societatea era lipsită de personalitate juridică. Bunurile care formau fondul
social erau considerate că aparţin asociaţilor în proprietate, iar nu
societăţi, ca patrimoniu distinct al acesteia.
Perioada Evului Mediu. Societatea comercială cu principalele ei
atribute caracteristice apare în evul mediu. Începând din secolul al XII-lea,
în republicile italiene Genova, Florenţa şi Veneţia, comerţul maritim şi
terestru cunosc o mare înflorire. Dezvoltarea comerţului a declanşat o
mare nevoie de credite. Dar, clericii, nobilii şi militarii, deţinători de mari
capitaluri, nu puteau să acorde împrumuturi cu dobândă comercianţilor,
datorită interdictiei impuse de dreptul canonic, respectiv incompatibilităţii
cu rangul de nobil sau militar.
Pentru a eluda aceste oprelişti, comercianţii au folosit contractul de
commenda. În temeiul acestui contract, o persoană (sau mai multe
persoane) denumită commendator, încredinţează unei alte persoane
(comerciant) numită tractor, o sumă de bani ori o cantitate de mărfuri
pentru a face comerţ în alte ţări, urmând ca beneficiile să se împartă între
ele.
Prin folosirea acestui contract, creditorul (împrumutătorul de fonduri)
devine asociat al comerciantului. Pentru creditor, riscul este limitat la suma
ori bunurile puse în joc.
În scopul protejării terţilor, sumele de bani şi bunurile puse în comun
de către asociaţi constituie un patrimoniu distinct şi care are drept titular
persoana juridică, recunoscută ca atare de către autorităţi.
Această instituţie a fost folosită şi în Franţa, sub numele de contract
de command. Ea a fost reglementată, pentru prima oară, prin Ordonanţa
lui Ludovic al XIV-lea privind comerţul terestru din 1673, sub denumirea de
societate în comandită.
În secolul al XVII-lea apar primele societăti pe acţiuni. Înfiinţarea
acestor societăţi este legată de expansiunile coloniale ale unor ţări
maritime, ca Olanda, Anglia şi Franţa. Au luat fiinţă Compania Olandeză a
Indiilor Orientale (1602), Compania Olandeză a Indiilor Occidentale
(1621), Compania Insulelor Americii (1626) pentru colonizarea Insulelor
Martinica şi Guadelup, Compania Noii Franţe (1628) pentru colonizarea
Canadei etc.
Perioada modernă. Prima reglementare sistematică şi cuprinzătoare
a societăţilor comerciale o reprezintă Codul comercial francez din 1807. El
conţinea dispoziţii privind formele de societate existente în activitatea
comercială.

71
A se vedea C. Tomulescu, Drept privat român, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1972, p. 292.

72
 Astfel, o formă de societate cunoscută sub numele de société
generale este consacrată sub denumirea de societate în nume colectiv.
Societatea are personalitate juridică, iar asociaţii au o răspundere
nelimitată şi solidară pentru toate obligaţiile societăţii.
Apoi, pe baza contractului de command se reglementează
societatea în comandită. Această societate cuprinde două categorii de
asociaţi: comanditaţii, care au o răspundere nelimitată şi solidara, şi
comanditarii, care răspund numai în limita contribuţiilor lor.
În sfârşit, preluând principiile care reglementau marile companii
coloniale, Codul comercial francez reglementează societatea anonimă, cu
cele două forme ale sale: societatea pe acţiuni şi societatea în comandită
pe acţiuni.
Aceste forme ale societăţilor comerciale au fost preluate de
reglementările din alte ţări, ca Italia, Olanda, Belgia, Spania etc. Ele au
fost consacrate şi de Codul comercial român din 1887, prin intermediul
Codului comercial italian din 1882, care i-a servit ca model.

B. Reglementarea juridică a societăţilor comerciale în România

Regimul juridic al societăţilor comerciale a fost reglementat în Codul

comercial, Cartea I, în Titlul VIII (art. 77-269), intitulat “Despre societăţi şi
despre asociaţiuni comerciale”. Prin acest act normativ se reglementau:
societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea
anonimă (pe acţiuni), societatea în comandită pe acţiuni şi asociaţia în
participaţie.
Întrucât reglementarea societăţilor comerciale cuprinsă în Codul
comercial era, în mare măsură, depăşită, ea a fost înlocuită cu o nouă
reglementare, care face obiectul Legii nr. 31/1990 privind societăţile co-
merciale.
Reglementarea cuprinsă în Legea nr. 31/1990 modificată 72 repre-
zintă, în prezent, reglementarea generală privind societăţile comerciale.
Reglementarea generală a societăţilor comerciale. Reglemen-
tarea generală, dreptul comun, în materia societăţilor comerciale este
cuprinsă în Legea nr. 31/1990 republicată privind societăţile co-merciale.
Această lege reglementează: societatea în nume colectiv, societatea în
comandită simplă, societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe
acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.
Ca mod de reglementare, Legea nr. 31/1990 republicată cuprinde
reguli generale aplicabile oricărei societăţi comerciale, precum şi reguli
speciale privind fiecare formă juridică de societate comercială.
Caracterul de reglementare generală a societăţilor comerciale, pe
care îl are Legea nr. 31/1990 republicată, se manifestă sub mai multe
aspecte.
În primul rând, ea priveşte orice societate comerciala, indiferent de
obiectul ei de activitate. În temeiul legii, activităţile care nu pot face
obiectul unei societăţi comerciale se stabilesc prin hotărâre a guvernului
(art. 287 din Legea nr. 31/1990 republicată).

72
Legea nr. 31/1990, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 161/2003, republicată în M. Of.
nr. 1066/17.11.2004.

73
 În al doilea rând, Legea nr. 31/1990 republicată se aplică şi
societăţilor comerciale cu participare străină. Această reglementare se
completează cu dispoziţiile privind regimul investiţiilor străine73.

4.2. NOŢIUNEA, ELEMENTELE SPECIFICE ŞI CLASIFICAREA

SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Noţiuni generale
Nici Legea nr. 31/1990 republicată şi nici Codul comercial nu
cuprinde o definiţie a societăţii comerciale. Într-o asemenea situaţie
trebuie să apelăm la dispoziţiile Codului civil, care reglementează
contractul de societate, adică societatea civilă. Aceste dispoziţii legale,
întregite cu unele elemente cuprinse în Legea nr. 31/1990 republicată,
permit definirea societăţii comerciale.

1. Definiţia societăţii comerciale

Elementele definiţiei. Din cele arătate rezultă elementele care
definesc societatea comercială. Unele dintre aceste elemente sunt
comune oricărei societăţi, iar altele sunt specifice societăţii comerciale.
Însă, numai împreună aceste elemente pot contura definiţia societăţii
comerciale.
Astfel, trebuie avut în vedere că o societate comercială se constituie
în temeiul unui contract de societate, care este actul ei constitutiv74. Prin
contractul pe care îl încheie, asociaţii realizează o triplă înţelegere: să
pună în comun anumite bunuri, să realizeze împreună o activitate
economică şi să împartă între ei beneficiile rezultate.
Apoi, în societatea comercială, activitatea economică pe care o
desfăşoară asociaţii constă în săvârşirea unor operaţiuni considerate de
lege ca fapte de comerţ.
În sfârşit, se impune a se reţine că, prin îndeplinirea condiţiilor şi
formalităţilor prevăzute de lege, societatea comercială dobândeşte
personalitate juridică, care îi conferă calitatea de subiect de drept de sine-
stătător.
Elementele menţionate atestă faptul că societatea comercială este
un contract şi, totodată, o persoană juridică. Această dublă esenţă a
societăţii comerciale este, aşa cum se va arăta, bogată în consecinţe
juridice.
Definiţie. Pe baza elementelor menţionate, societatea comercială
poate fi definită ca o grupare de persoane constituită pe baza unui
contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care
asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru
exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii
beneficiilor rezultate.

73
A se vedea: Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 31/1997 şi Ordonanţa de Urgenţă nr.
92/1997 (abrogate).
74
Contractul de societate mai este denumit şi pact social.

74
 2. Elementele specifice ale contractului de societate care stă la
baza societăţii comerciale

2.1. Noţiuni generale

Din definiţia dată societăţii comerciale rezultă că, prin încheierea
contractului de societate, asociaţii realizează o triplă înţelegere.
În primul rând, asociaţii convin să pună ceva în comun, adică fiecare
asociat să aducă anumite bunuri în societate. Această contribuţie a
asociaţilor poartă denumirea de aport sau miză.
În al doilea rând, asociaţii pun laolaltă anumite bunuri cu intenţia de a
colabora în desfăşurarea activităţii comerciale.
În al treilea rând, activitatea comercială se realizează în vedere
obţinerii şi împărţirii beneficiilor rezultate.
Deci, trei sunt elementele specifice contractului de societate care stă
la baza societăţii comerciale: aporturile asociaţilor, intenţia de a exercita în
comun o activitate comercială, precum şi împărţirea beneficiilor.
Prin aceste elemente, contractul de societate se deosebeşte de
alte contracte, cum sunt contractul de vânzare-cumpărare, locaţiune,
împrumut etc.
Aceste elemente sunt indispensabile pentru existenţa contractului de
societate; în absenţa unuia dintre ele, contractul nu va fi nul, dar el nu va fi
un contract de societate75.

2.2. Aporturile asociaţilor

A. Regimul juridic al aporturilor
Noţiunea aportului. Această noţiune are un sens juridic şi unul
etimologic. Sub aspect juridic, prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o
asumă fiecare asociat de a aduce în societate un anumit bun, o valoare
patrimonială. În limita aportului, asociatul devine debitor al societăţii, cu
toate consecinţele care decurg din această calitate.
Sub aspect etimologic, noţiunea de aport desemnează chiar bunul
adus în societate de către asociat.
Deşi sensul juridic este sensul propriu al noţiunii de aport, totuşi,
noţiunea este folosită şi în sensul ei etimologic.
Obiectul aportului. Aportul poate avea ca obiect orice bun cu valoare
economică al asociatului76, care prezintă interes pentru activitatea
societăţii. Potrivit art. 1492 C. civ., fiecare asociat trebuie să pună în
comun “sau bani, sau alte lucruri, sau industria sa”. Deci, aportul poate fi
în numerar, în natură sau în industrie.
a) Aportul în numerar. Acest aport are ca obiect o sumă de bani pe
care asociatul se obligă să o transmită societăţii.
Întrucât sumele de bani sunt indispensabile începerii activităţii
comerciale, aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea societăţii
comerciale, indiferent de forma ei (art. 16 din Legea nr. 31/1990
republicată).
75
A se vedea D.D. Gerota, op. cit., p. 37; I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 75; S.D. Cărpenaru,
Tratat..., op. cit., p. 175 şi urm.
76
Bunul care constituie obiectul aportului trebuie să aparţină asociatului. Asociatul nu poate aduce
ca aport un bun care este proprietate publică (C.S.J., secţ. com., dec. nr. 117/1992, în Dreptul
nr. 5-6/1993, p. 138) ori proprietate a unei cooperative (C.S.J., secţ. com., nr. 128/1993, în Dreptul
nr. 8/1994, p. 94).

75
 Aportul asociatului la capitalul social nu este purtător de dobânzi
(art. 68 din Legea nr. 31/1990 republicată).
b) Aportul în natură. Acest aport are ca obiect anumite bunuri, care
pot fi bunuri imobile (clădiri, instalaţii etc.) şi bunuri mobile corporale
(materiale, mărfuri etc.) sau incorporale (creanţe, fond de comerţ etc.)77
Aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate
comercială. Aceste aporturi se realizează prin transferarea drepturilor
corespunzătoare şi predarea efectivă a bunurilor către societate (art. 16
alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Bunul care face obiectul aportului în natură trebuie evaluat în bani,
pentru a se putea stabili valoarea părţilor de interes (părţilor sociale) sau
acţiunilor cuvenite asociatului în schimbul aportului.
Aportul în natură poate avea ca obiect bunuri mobile incorporale,
cum sunt creanţele, brevetele de invenţie, mărcile etc.
Aportul în creanţe se consideră liberat numai după ce societatea a
obţinut plata sumei de bani care face obiectul creanţei78.
c) Aportul în industrie. În terminologia legii, aportul în industrie
constă în munca sau activitatea pe care asociatul promite să o efectueze
în societate, având în vedere competenţa şi calificarea sa79.
Aportul în prestaţii în muncă este permis numai asociaţilor din
societatea în nume colectiv şi asociaţilor comanditaţi din societatea în
comandită (art. 16 alin. 5 din Legea nr. 31/1990 republicată)80.
Un atare aport nu este cuprins în capitalul social, deoarece el nu
poate constitui un element al gajului general al creditorilor societăţii.
Totuşi, în schimbul aportului în prestaţii în muncă, asociatul are dreptul să
participe la împărţirea beneficiilor şi a activului social şi, totodată, are
obligaţia să participe la pierderi. În acest scop, aportul în prestaţii în
muncă trebuie evaluat şi precizat în actul constitutiv.
Obligaţia de a constitui aportul şi executarea ei. Pentru constituirea
societăţii, fiecare asociat este ţinut să contribuie la formarea patrimoniului
societăţii. De aceea, în actul constitutiv trebuie să se arate aportul fiecărui
asociat.

B. Capitalul social şi patrimoniul societăţii

Aporturile asociaţiilor trebuie privite nu numai în individualitatea lor, ci
şi în totalitatea acestora. Într-adevăr, aceste aporturi reunite formează
capitalul social al societăţii şi totodată, ele constituie elemente ale
patrimoniului societăţii.

77
În situaţiile în care investiţiile străine în România se realizează sub forma unor societăţi
comerciale în asociere cu persoane fizice sau juridice române, asociaţii români pot constitui, cu titlu
de aport la capitalul social, dreptul de proprietate sau alte drepturi reale asupra terenului ori a altor
imobile necesare, pe toată durata societăţii comerciale.
78
Conform art. 84 din Legea nr. 31/1990 republicată, asociatul care a depus ca aport una sau mai
multe creanţe nu este liberat cât timp societatea nu a obţinut plata sumei pentru care au fost aduse.
Dacă plata nu s-a putut obţine prin urmărirea debitorului cedat, asociatul, în afară de daune,
răspunde de suma datorată, cu dobânda legală din ziua scadenţei creanţelor. Prin art. 16 alin. 3 din
lege se instituie interdicţia aporturilor în creanţe la societăţile pe acţiuni care se constituie prin
subscripţie publică şi la societăţile în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată.
79
Un aport în muncă îl poate constituie şi know-how-ul. A se vedea Lamy, Sociétés commerciales,
Paris, 1995, nr. 243. În societăţile cu participare străină, aportul poate consta în servicii, cunoştinţe
şi management din partea investitorului străin.
80
Prestaţiile în muncă nu pot constitui aport la formarea sau majorarea capitalului social – art. 16
alin. 4 din Legea nr. 31/1990 republicată.

76
 Capitalul social şi patrimoniul societăţii sunt două concepte strâns
legate între ele, dar nu trebuie confundate.
Capitalul social. Prin capitalul social al unei societăţi comerciale se
înţelege expresia valorică a totalităţii aporturilor asociaţilor care participă la
constituirea societăţii. Capitalul social mai este denumit şi capital nominal.
Capitalul social are o dublă semnificaţie: contabilă şi juridica.
Capitalul social are o semnificaţie contabilă; el nu are o existenţă
reala, concreta, ci reprezintă o cifră convenită de asociaţi.
Capitalul social are însă şi o semnificaţie juridică; el constituie gajul
general al creditorilor societăţii.
Datorită rolului său de gaj general al creditorilor societăţii, capitalul
social este fix pe toată durata societăţii. El poate fi modificat, în sensul
măririi sau micşorării sale, numai în condiţiile prevăzute de lege, prin
modificarea actului constitutiv.
În scopul asigurării intereselor creditorilor societăţii, pentru anumite
forme de societate, legea stabileşte un plafon minim al capitalului social:
25.000.000 lei, în cazul societăţii pe acţiuni sau comandită pe acţiuni81;
2.000.000 lei, în cazul societăţii cu răspundere limitată.
Întrucât capitalul social este fix pe întreaga durată a societăţii, în
cazul în care el se diminuează sub o anumită limita, datorită folosirii sale
în desfăşurarea activităţii, legea prevede obligaţia reîntregirii sau reducerii
capitalului social, mai înainte de a se putea face vreo repartizare sau
distribuire de beneficii (art. 69 din Legea nr. 31/1990 republicată).
În privinţa capitalului social, legea distinge între capitalul subscris şi
capitalul vărsat.
Capitalul subscris reprezintă valoarea totală a aporturilor pentru care
asociaţii s-au obligat să contribuie la constituirea societăţii. Capitalul
subscris coincide cu capitalul social.
Capitalul vărsat este valoarea totală a aporturilor efectuate şi care
au intrat în patrimoniul societăţii. În anumite cazuri, legea stabileşte
condiţii privind vărsarea capitalului; în cazul societăţii pe acţiuni sau în
comandită pe acţiuni, la constituirea societătii, capitalul vărsat de fiecare
acţionar nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris, dacă prin lege nu
se prevede altfel. Restul de capital social va trebui vărsat în termen de 12
luni de la înmatricularea societăţii (art. 8 lit. d din Legea nr. 31/1990
republicată).
Capitalul social al societăţii este divizat în anumite fracţiuni, denumite
diferit după forma juridică a societăţii: părţi de interes82, în cazul societăţii

81
Conform art. I, pct. 1 din Legea nr. 302/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990,
se modifică art. 10 din legea societăţilor comerciale după cum urmează: Capitalul social al societăţii
pe acţiuni şi al societăţii în comandită pe acţiuni nu poate fi mai mic de 25.000 euro, în echivalent
lei, calculat la cursul de schimb comunicat de Banca Naţională a României la data subscrierii.
Potrivit art. II alin. 1 şi 2, în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi, societăţile
pe acţiuni şi societăţile în comandită pe acţiuni la care nivelul capitalului social este inferior valorii
prevăzute la pct. 1 al art. I au obligaţia majorării, potrivit legii, a capitalului social la o valoare de
minimum 25.000 euro, în echivalent lei, calculat la cursul de schimb comunicat de Banca Naţională
a României la data subscrierii. De la data expirării termenului prevăzut la alin. 1, Oficiul Naţional al
Registrului Comerţului va solicita tribunalelor dizolvarea societăţilor pe acţiuni şi a societăţilor în
comandită pe acţiuni care nu şi-au îndeplinit obligaţia de majorare a capitalului social în limita
prevăzută de lege.
82
Art. 87 din Legea nr. 31/1990 republicată, foloseşte denumirea de “aport de capital social”.
Această denumire este improprie, deoarece noţiunea de aport desemnează, fie obligaţia asociatului
de a aduce în societate o valoare patrimonială, fie chiar bunul care face obiectul obligaţiei.

77
în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă; părţi sociale, în cazul
societăţii cu răspundere limitată; acţiuni în cazul societăţii pe acţiuni sau
în comandită pe acţiuni.
Asociaţii dobândesc în schimbul aportului un număr de părţi de
interes, părţi sociale sau acţiuni corespunzător valorii aportului fiecăruia
(art. 7 lit. d şi art. 8 lit. e din Legea nr. 31/1990 republicată).
Patrimoniul societăţii. Noţiunea de patrimoniu al societăţii sau de
patrimoniu social este distinctă de cea de capital social.
În lumina principiilor dreptului civil, patrimoniul societăţii îl constituie
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică aparţinând
societăţii.
Patrimoniul social cuprinde activul social şi pasivul social, care se
evidenţiază în bilanţul societăţii cu respectarea dispoziţiilor legale contabile.
Activul social (denumit şi fond social) cuprinde bunurile aduse ca
aport în societate şi cele dobândite în cursul activităţii societăţii83.
Pasivul social cuprinde obligaţiile societătii, indiferent de natura lor.

3. Realizarea şi împărţirea beneficiilor

Scopul societăţii este acela de a realiza beneficii din activitatea
comercială desfăşurată şi de a le împărţi între asociaţi.
Cota-parte din beneficii ce se plăteşte fiecăruia dintre asociaţi poartă
denumirea de dividend (art. 67 din Legea nr. 31/1990 republicată)84.
Noţiunea de beneficii. În general, prin beneficii se înţelege un câştig
evaluabil în bani85.
Condiţiile de repartizare a beneficiilor. Realizarea ori nerealizarea
de beneficii poate fi stabilită numai la sfârşitul exerciţiului financiar, prin
întocmirea situaţiilor financiare anuale şi a contului de profit şi pierderi.
Pentru a putea fi repartizate, beneficiile trebuie să fie reale (art. 67
alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată). Aceasta înseamnă că trebuie să
se fi înregistrat un excedent, adică o sumă care să fie mai mare decât
capitalul social, deoarece nu pot fi distribuite beneficii din capitalul social.
Totodată, beneficiile trebuie să fie utile, adică să reprezinte
beneficiile rămase după întregirea capitalului social, când acesta s-a
micşorat în cursul exerciţiului financiar. Într-adevăr, potrivit art. 69 din
Legea nr. 31/1990 republicată, dacă se constată o micşorare a capitalului
social, acesta va trebui reîntregit sau redus, mai înainte de a se putea face
vreo repartizare sau distribuire de beneficii.
Criterii de împărţire a beneficiilor. În privinţa împărţirii beneficiilor
între asociaţi, legea consacră libertatea asociaţilor de a decide. Potrivit
Legii nr. 31/1990 republicată, în actul constitutiv trebuie să se prevadă
“partea fiecărui asociat la beneficii şi la pierderi” (art. 7) sau “modul de
distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor” (art. 8).
Principiul care guvernează înţelegerea asociaţilor decurge din însăşi
finalitatea societăţii; toţi asociaţii trebuie să primească beneficii şi să
participe la suportarea pierderilor.
83
În unele reglementări legale, activul social este denumit patrimoniu activ sau patrimoniu real.
84
Potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 26/1995 privind impozitul pe dividende, dividendul include orice
distribuire în bani sau în natură, în favoarea asociaţilor, din profitul stabilit pe baza bilanţului
contabil şi a contului de profit şi pierderi (M. Of. nr. 201/1995).
85
Asupra evoluţiei noţiunii de beneficiu, a se vedea M. De Juglart, B. Ippolito, op. cit., vol. II, p.
81-83.

78
 Aceasta nu înseamnă că participarea la beneficii şi pierderi trebuie
să fie neapărat egală (egalitatea nu este sufletul contractului de societate).
Cum este şi firesc, criteriul care este avut în vedere este contribuţia
asociaţilor la formarea capitalului social al societăţii. Acestui criteriu i se
pot aduce anumite corective potrivit înţelegerii asociaţilor, în funcţie de
anumite elemente relevante. Legea interzice însă aşa-numitele clauze
leonine, adică acele înţelegeri care favorizează unii asociaţi (partea leului,
din fabulă) în detrimentul celorlalţi. Art. 1513 C. civ. prevede că este nul
contractul de societate prin care un asociat îşi stipulează totalitatea
câştigurilor. De asemenea, este nul şi contractul prin care s-a convenit ca
unul sau mai mulţi asociaţi să fie scutiţi să participe la pierderi.

4.3. FORMELE SOCIETĂŢII COMERCIALE ŞI CLASIFICAREA

LOR

1. Formele societăţii comerciale

Formele societăţii comerciale reglementate de Legea nr. 31/1990
republicată. Potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată, societatea
comercială îmbracă una dintre următoarele forme juridice: societatea în
nume colectiv; societatea în comandită simplă; societatea pe acţiuni;
societatea în comandită pe acţiuni; societatea cu răspundere limitată.
Formele societăţii comerciale reglementate de legea noastră sunt, în
general, aceleaşi, ca şi cele existente în alte ţări86. Acest lucru se explică
prin faptul că formele juridice ale societăţii comerciale nu sunt expresia
imaginaţiei unor specialişti, ci mai degrabă rezultatul practicii îndelungate
în activitatea comercială din ţările cu economie de piaţă.
Deosebirile dintre diferitele forme ale societăţii comerciale au drept
criteriu întinderea răspunderii asociaţilor faţă de terţi pentru obligaţiile
societăţii (art. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată).
a) Societatea în nume colectiv este acea societate ale cărei obligaţii
sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi
solidară a tuturor asociaţilor.
b) Societatea în comandită simplă este societatea ale cărei obligaţii
sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată si
solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai
până la concurenţa aportului lor87.
c) Societatea pe acţiuni este societatea al cărui capital social este
împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul
social; acţionarii răspund numai în limita aportului lor.
d) Societatea în comandită pe acţiuni este societatea al cărui capital
social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu
patrimoniul social si cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor
comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa
aportului lor.
e) Societatea cu răspundere limitată este societatea ale cărei
obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social; asociaţii răspund
numai în limita aportului lor.

86
A se vedea D.D. Saguna, M.R. Nicolescu, Societăţile comerciale europene, Ed. Oscar Print,
Bucureşti, 1996.
87
A se vedea S.D. Cărpenaru, Tratat.., op. cit., p. 189-193.

79
 2. Clasificarea societăţilor comerciale
Criteriile de clasificare. Societăţile comerciale pot face obiectul
unor clasificări. În doctrina dreptului comercial sunt folosite mai multe
criterii de clasificare, cu o valoare diferită şi deci cu consecinţe diferenţiate
pe planul dreptului.
Dintre criteriile mai des folosite menţionăm: natura societăţii,
întinderea răspunderii asociaţilor, împărţirea capitalului social, putinţa
emiterii unor titluri de valoare şi provenienţa capitalului social88.
Prezentarea acestor clasificări are un interes deosebit pentru
înţelegerea regimului juridic al societăţilor comerciale.
Societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri. După natura lor
sau după prevalenţa elementului personal ori a celui material, societăţile
comerciale se împart în două categorii: societăţi de persoane şi societăţi
de capitaluri.
Societăţile de persoane se constituie dintr-un număr mic de
persoane, pe baza cunoaşterii şi încrederii reciproce, a calităţilor
personale ale asociaţilor (intuitu personae). Fac parte din această
categorie: societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă.
Prototipul societăţii de persoane este societatea în nume colectiv.
Societăţile de capitaluri se constituie dintr-un număr mare de
asociaţi, impus de nevoile capitalului social, fără să prezinte interes
calităţile personale ale asociaţilor. Elementul esenţial îl reprezintă cota de
capital investită de asociat (intuit pecuniae). Intră în acestă categorie:
societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni. Prototipul
societăţii de capitaluri este considerat societatea pe acţiuni.
Societăţi în care asociaţii au o răspundere nelimitată şi societăţi
în care asociaţii au o răspundere limitată. Aşa cum am arătat,
răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este diferită în raport de
forma juridică a societăţii.
În societatea în nume colectiv, asociaţii răspund nelimitat şi solidar
pentru obligaţiile societăţii.
În societatea pe actiuni şi societatea cu răspundere limitată, asociaţii
răspund până la concurenţa aportului lor.
În privinţa societătii în comandită simplă sau pe acţiuni, răspundrea
asociaţilor este diferită; asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi solidar,
iar asociaţii comanditari numai în limita aportului lor.
Cum se poate observa, pentru obligaţiile societăţii, toţi asociaţii,
indiferent de forma societăţii, răspund în limita aportului lor. Răspunderea
asociaţilor în această limită echivalează, de fapt, cu răspunderea societăţii
pentru obligaţiile sociale. Într-adevăr, societatea răspunde cu capitalul
social, care este format din totalitatea aporturilor asociaţilor. Dar, în plus,
asociaţii din societatea în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi din
societatea în comandită simplă sau pe acţiuni, răspund peste limita
aportului lor, nelimitat şi solidar, cu patrimoniul propriu.
Aşa cum se va arăta, răspunderea nelimitată şi solidară a acestor
asociaţi este o răspundere subsidiară. Asociaţii au rolul de garanţi; ei sunt

88
Pentru o amplă analiză a se vedea O. Căpăţână, op. cit., în Dreptul nr. 9-12/1990 p. 9 şi urm.

80
ţinuţi să execute obligaţiile sociale, care nu au fost respectate de către
societatea comercială.
Societăţi cu părţi de interes şi societăţi pe acţiuni. După structura
capitalului social şi modul de împărţire a acestuia, societăţile comerciale
se clasifică în două categorii: societăţi în care capitalul social se divide în
părţi de interes şi societăţi în care capitalul social se împarte în acţiuni.
Capitalul social se divide în părţi de interes în cazul societăţii în
nume colectiv şi societăţii în comandită simplă (societăţi de persoane),
precum şi în cazul societătii cu răspundere limitată. În cazul acestei din
urmă societăţi, legea desemnează aceste diviziuni prin denumirea de
părţi sociale.
Capitalul social este împărţit în acţiuni în cazul societăţii pe acţiuni şi
societăţii în comandită pe acţiuni (societăţi de capitaluri).
Între părţile de interes, respectiv părţile sociale, şi acţiuni există
multe puncte comune89.
Societăţi care emit titluri de valoare şi societăţi care nu pot
emite asemenea titluri. În raport cu existenţa ori inexistenţa posibilitătii
de a emite titluri de valoare, societăţile comerciale pot fi clasificate în
societăţi care au dreptul să emită titluri de valoare şi societăţi cărora li se
interzic asemenea acte. În prima categorie intră societatea pe acţiuni,
societatea în comandită pe acţiuni. În cea de-a doua categorie sunt
cuprinse societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă şi
societatea cu răspundere limitată.
Titlurile de valoare emise poartă denumirea de acţiuni.
Aceste titluri de valoare au un element comun: ele materializează
dreptul asociaţilor asupra unei fracţiuni din capitalul social. Totodată
acţiunile fac parte din categoria titlurilor de valoare negociabile.

4.4. CONSTITUIREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Legea nr. 31/1990, în forma modificată şi completată cuprinde, în

Titlul II, regulile generale privind constituirea societăţilor comerciale.
Aşa cum am arătat, societatea comercială este, în esenţă, un
contract şi, totodată, o persoană juridică90.
La baza constituirii oricărei societăţi comerciale se află voinţa
asociaţilor, manifestată în condiţiile legii. Asociaţii se înţeleg să pună în
comun anumite bunuri, să desfăşoare o activitate comercială şi să împartă
beneficiile. Deci, fundamentul societăţii comerciale îl reprezintă actul
constitutiv sau, în anumite cazuri, actele constitutive.
Societatea comercială dobândeşte personalitate juridică prin
îndeplinirea unor formalităţi cerute de lege. Aceste formalităţi se
întemeiază pe actul constitutiv sau, după caz, pe actele constitutive.
În cele ce urmează vom analiza regimul juridic al actelor constitutive
ale societăţii, după care vom examina formalităţile cerute pentru
dobândirea personalităţii juridice. Vom încheia cu cercetarea personalităţii
juridice a societăţii comerciale şi efectele ei.

89
A se vedea I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 25-26.
90
A se vedea S.D. Cărpenaru, Tratat..., op. cit., p. 194-207.

81
 1. Actele constitutive ale societăţii comerciale

1.1. Noţiuni generale

Voinţa asociaţilor privind constituirea unei societăţi comerciale
trebuie să se materializeze în condiţiile legii.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 31/1990 republicată, societatea în nume
colectiv sau în comandită simplă se constituie prin contract de societate,
iar societatea pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspunderea
limitată se constituie prin contract de societate şi statut.
În cazul societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu
răspundere limitată, legea permite ca cele două acte - contractul de
societate şi statutul - să se încheie sub forma unui înscris unic, denumit
act constitutiv.
Societatea cu răspundere limitată se poate constitui şi prin actul de
voinţă al unei singure persoane (societatea cu răspundere limitată cu
asociat unic). În acest caz se întocmeşte numai statutul.
Când se încheie numai contract de societate sau numai statut,
acestea pot fi denumite, de asemenea, act constitutiv.
Din cele arătate rezultă că, în concepţia Legii nr. 31/1990
republicată, denumirea de act constitutiv are un caracter generic; ea
desemnează atât contractul de societate şi/sau statutul societăţii, cât şi
înscrisul unic.
Menţionăm că societăţile comerciale organizate în baza Legii
nr. 15/1990 au fost înfiinţate prin actele organelor administative compe-
tente şi funcţionează pe bază de statut (art. 283 din Legea nr. 31/1990
republicată).

1.2. Contractul de societate

Contractul de societate91 pentru a fi încheiat valabil, trebuie să
îndeplinească anumite condiţii.
În primul rând, contractul de societate trebuie să aibă elementele
care îl particularizează faţă de celelalte contracte (aporturile asociaţilor,
affectio societatis şi împărţirera beneficiilor).
În al doilea rând, contractul de societate, ca orice contract, trebuie să
îndeplinească anumite condiţii esenţiale pentru validitatea unei convenţii
(art. 948 C. civ.). La aceste condiţii de fond, se adaugă şi condiţia formei
contractului impusă de lege.
Cum elementele specifice contractului de societate au fost analizate,
urmează să examinăm numai condiţiile de fond şi de formă ale
contractului de societate.
De asemenea, vom examina şi cuprinsul contractului de societate,
aşa cum este reglementat de lege.

A. Condiţiile de fond ale contractului de societate. În lumina

art. 948 C. civ., condiţiile pentru validitatea contractului de societate sunt
următoarele: consimţământul valabil al părţilor care se obligă, capacitatea
de a contracta, un obiect determinat şi o cauză licită.

91
Asupra naturii juridice a contractului de societate care stă la baza constituirii societăţii
comerciale, a se vedea S. Neculaescu, M. Danil, Contractul de societate în Dreptul nr. 5-6 din
1994, p. 31-39. D.A. Popescu, Contractul de societate, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, p. 29-31.

82
 Consimţământul părţilor. Constituirea societăţilor comerciale, în
condiţiile Legii nr. 31/1990 republicată, este dominată de principiul libertăţii
de asociere a persoanelor fizice şi juridice (art. 40 din Constituţie).
Limitările aduse libertăţii de asociere prin dispoziţiile legii sunt de strictă
interpretare.
Încheierea contractului de societate presupune manifestarea de
voinţă a părţilor, în sensul încheierii contractului92.
Potrivit legii, societatea comercială va avea cel puţin doi asociaţi, în
afară de cazul când legea prevede altfel (art. 4 din Legea nr. 31/1990
republicată).
În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, societatea
se constituie prin consimţământul a cel puţin cinci asociaţi, societatea se
constituie prin voinţa unei singure persoane în cazul societăţii cu
răspundere limitată cu asociat unic.
Pentru a produce efecte juridice, voinţa părţilor contractante trebuie
să fie declarată, să fie făcută cu intenţia de a produce efecte juridice şi să
nu fie alterată de vicii.
a) Intenţia de a încheia contractul. În contractul de societate, spre
deosebire de alte contracte, consimţământul părţilor trebuie să aibă o
natură specifică; voinţa fiecăreia dintre părţile contractante trebuie să fie
animată de intenţia de a desfăşura în comun o activitate comercială
(affectio societatis). În absenţa acestui element psihologic nu există un
contract de societeate.
b) Părţile contractante (Fondatorii). Potrivit art. 6 din Legea
nr. 31/1990 republicată, persoanele care încheie contractul de societate şi,
deci, îl semnează, au calitatea de fondatori. Mai au această calitate şi
persoanele care au un rol determinant în constituirea societăţii.
O societate comercială poate fi constituită de persoane fizice, de
persoane juridice şi de persoane fizice împreună cu persoane juridice.
Aceste persoane fizice sau juridice pot fi necomercianţi sau comercianţi. În
sfârşit, aceste persoane fizice sau juridice pot fi române sau străine.
În concepţia Legii nr. 31/1990 republicată, nu pot fi fondatori şi, deci,
nu pot încheia contractul de societate, persoanele care, potrivit legii, sunt
incapabile sau care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă,
abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie
mincinoasa, dare sau luare de mită, precum şi pentru alte infracţiuni
prevăzute de lege (art. 6 alin. 2 din lege).
c) Viciile de consimţământ. Pentru a fi valabil, consimţământul dat la
încheierea contractului de societate trebuie să nu fie alterat de eroare, dol
sau violenţă.
Eroarea nu produce nulitatea când cade asupra persoanei cu care
s-a contractat, afară de cazul când consideraţia persoanei este cauza
determinantă pentru care s-a încheiat contractul (art. 954 C. civ.).
Nulitatea contractului de societate pentru eroare asupra persoanei
asociatului ar putea interveni în cazul unei societăţi de persoane, în care
caz la constituirea societăţii se au în vedere calităţile personale ale

92
Două sau mai multe persoane fizice sau juridice nu pot fi obligate prin hotărâre judecătorească
să devină asociaţi, iar hotărârea nu se poate substitui contractului de societate. A se vedea
D. Ciobanu, Inadmisibilitatea obligării prin ordonanţă preşedinţială a unei persoane fizice sau
juridice de a se asocia cu alte persoane fizice sau juridice, în Dreptul nr. 2/1992, p. 40.

83
asociaţilor. În cazul societăţilor de capitaluri, eroarea nu ar trebui să ducă
la nulitatea contractului, deoarece persoana asociatului nu are relevanţă
pentru încheierea contractului.
Dolul duce la anularea contractului numai când manoperele dolosive
emană de la celalaltă parte contractantă (art. 960 C. civ.). În cazul
contractului de societate, dolul viciază consimţământul unui asociat numai
dacă emană de la toţi ceilalţi asociaţi sau de la persoane care reprezintă
valabil entitatea colectivă şi are o anumită gravitate93, de exemplu,
folosirea unei situaţii financiare false pentru a determina la subscrierea
acţiunilor unei societăţi.
Violenţa este un viciu de consimţământ care nu se întâlneşte în
practică. În cazul în care s-ar ivi, vor fi aplicabile principiile dreptului comun
(art. 955-959 C. civ.)
Capacitatea părţilor. O persoană fizică poate fi parte în contractul
de societate dacă are capacitatea pentru a încheia acest act juridic.
Referitor la capacitatea cerută pentru încheierea contractului de
societate, în doctrină nu există un punct de vedere unitar.
Pe baza reglementării în forma iniţială a Legii nr. 31/1990
republicată, pentru încheierea contractului de societate, persoana fizică
trebuie să aibă capacitatea cerută de lege pentru încheierea actelor
juridice, în condiţiile dreptului comun94. În prezent, această concluzie are
un temei legal. Art. 6 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că
nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile.
Aşadar, pentru încheierea contractului de societate, persoana fizică
trebuie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu.
În privinţa persoanei puse sub curatelă, aceasta are capacitatea de a
încheia un contract de societate (art. 153 C. fam.).
În sfârşit, comerciantul supus procedurii reorganizării judiciare şi a
falimentului nu devine incapabil şi, deci, poate încheia un contract de
societate. Dar, în cazul aplicării procedurii falimentului, el pierde dreptul de
a administra şi dispune de bunurile sale şi, în consecinţă, este lipsit de
posibilitatea de a efectua un aport în societate (art. 50 din Legea
nr. 64/1995 republicată).
Obiectul contractului. Noţiunea de obiect al contractului de
societate are două sensuri: cel al dreptului comun şi cel de obiect al
societăţii95.
a) În sensul dreptului comun, obiectul convenţiilor este acela la care
părţile se obligă (art. 962 C. civ.). Deci, obiectul contractului de societate îl
constituie prestaţiile la care se obligă asociaţii. Aceste prestaţii se
materializează în aporturile asociaţiilor, care pot fi în numerar, în natură
sau în industrie (în muncă sau prestări de servicii).
Obiectul contractului trebuie să fie determinat, licit şi moral. În cazul
în care aportul are ca obiect anumite prestaţii ale asociatului, se cere ca
obiectul să fie posibil şi personal.

93
A se vedea O. Căpăţână, op. cit., p. 164.
94
Soluţia fără a fi motivată a fost împărtăşită şi de O. Căpăţănă, Societăţile comerciale, op. cit., p.
163.
95
A se vedea G. Ripert, R. Roblot, op. cit., vol. I, p. 608.

84
 b) În sensul limbajului curent al societăţilor comerciale, noţiunea de
obiect al contractului de societate desemnează activitatea societăţii sau,
altfel spus, faptele de comerţ pe care le va săvârşi societatea comercială.
Cauza contractului. În general, cauza ca o condiţie a contractului,
este scopul concret în vederea căruia se încheie actul juridic. Ea constituie
elementul psihologic care determină consimţământul şi explică motivul
încheierii actului juridic.
În privinţa contractului de societate, existenţa cauzei, ca element
esenţial al contractului, este o problemă controversată.
Consecinţele nerespectării condiţiilor de fond ale contractului
de societate. În cazul nerespectării condiţiilor de fond, prevăzute de
art. 948 C. civ, contractul de societate este lovit de nulitate.
Finalitatea contractului de societate, aceea de a fi fundament al
constituirii societăţii comerciale, ca şi caracterul plurilateral al contractului
determină anumite particularităţi privind efectele nulităţii.

B. Condiţiile de formă ale contractului de societate

Potrivit Legii nr. 31/1990 republicată art. 5 alin. 6, actul constitutiv se
încheie sub semnătură privată, se semnează de toţi asociaţii sau în caz de
subscripţie publică de fondatori. Forma autentică a actului constitutiv este
obligatorie atunci când:
a) printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un
teren;
b) se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;
c) societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică
Conform art. 5 alin. 7 din Legea nr. 31/1990 republicată: actul con-
stitutiv dobândeşte dată certă şi prin depunerea la registrul comerţului.
Contractul de societate este actul constitutiv al societăţii. Prin acest
contract sunt asumate obligaţiile asociaţilor, şi deci, se stabilesc relaţiile
dintre asociaţi. Având în vedere complexitatea acestor relaţii, precum şi
valoarea pecuniară a obligaţiilor, forma autentică a contractului de
societate acolo unde este cazul, asigură toate garanţiile pentru a înlătura
orice dubii privind constituirea societăţii.
Totodată, contractul de societate este actul în temeiul căruia se
îndeplinesc formalităţile legale pentru ca societatea să dobândească
personalitate juridică. Pentru a asigura eficienţa acestor formalităţi, care
au ca efect naşterea unui subiect de drept, este necesar ca actul
constitutiv să îmbrace forma autentică unde legea prevede în mod expres.
Consecinţele nerespectării formei autentice a contractului de
societate. Condiţia formei autentice a contractului de societate a fost
consacrată şi în forma iniţială a Legii nr. 31/1990 republicată, dar fără să
reglementeze şi sancţiunea nerespectării ei. Din această cauză, în
doctrina de specialitate s-a discutat dacă forma autentică a contractului de
societate este cerută ad validitate sau ad probationem96.
În actuala reglementare legală, problema este tranşantă. Reglemen-
tând cazurile de nulitate a societăţii, art. 56 lit. a din Legea nr. 31/1990
prevede că nulitatea unei societăti înmatriculate în registrul comerţului

96
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept comercial român, II, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1993, p. 45-46.

85
poate fi declarată când lipseşte actul constitutiv sau când acesta nu a fost
încheiat în formă autentică în situaţiile prevăzute la art. 5 alin. 6.
Deci, condiţia formei autentice a contractului de societate este cerută
ad validitatem. Nerespectarea acestei condiţii atrage nulitatea societăţii.
Sancţiunea nulităţii societăţii este impusă de noua concepţie a legii
privind consecinţele încălcării cerinţelor legale de constituire a societăţilor
comerciale.

C. Cuprinsul contractului de societate

Ca act constitutiv al societăţii, contractul de societate trebuie să
cuprindă anumite clauze (elemente) care să stabilească relaţiile dintre
asociaţi. Aceste clauze sunt prevăzute de Legea nr. 31/1990 republicată,
diferenţiat în funcţie de forma juridică a societăţii (art. 7 şi art. 8).
Majoritatea clauzelor sunt comune tuturor formelor juridice de
societate comercială. Ele privesc identificarea părţilor, individualizarea
viitoarei societăţi, caracteristicile societăţii, conducerea şi gestiunea
societăţii, drepturile şi obligaţiile asociaţiilor, dizolvarea şi lichidarea
societăţii.
Pe lângă clauzele comune, contractul de societate poate să cuprindă
şi anumite clauze specifice unei anumite forme juridice de societate
comercială.
Clauzele expres prevăzute de lege trebuie, în mod obligatoriu, să fie
cuprinse în contractul de societate. În cazul nerespectării acestei obligaţii,
societatea nu va putea fi înmatriculată.
Clauzele de identificare a părţilor. Părţile contractante se
determină potrivit principiilor dreptului civil referitoare la identificarea
persoanelor fizice şi juridice.
În cazul persoanelor fizice, în contract trebuie să se prevadă numele
şi prenumele, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia asociaţilor şi
C.N.P.
În cazul unor persoane juridice, trebuie să se arate denumirea, sediul
şi naţionalitatea persoanei juridice în cauză şi codul unic de înregistrare.
Clauzele privind identificarea viitoarei societăţi comerciale. Prin
aceste clauze se stabilesc denumirea, forma juridică şi sediul societăţii şi,
dacă este cazul, emblema societăţii.
a) Denumirea sau firma societăţii. Acest atribut de identificare se
stabileşte cu respectarea dispoziţiilor legale referitoare la regimul firmelor
societăţilor comerciale (art. 30-43 din Legea nr. 26/1990 republicată).
b) Forma juridică a societăţii. Aceasta este una dintre formele de
societate reglementate de lege, pe care o aleg asociaţii (art. 2 din Legea
nr. 31/1990 republicată).
c) Sediul societăţii. Ca atribut de identificare, sediul societăţii,
denumit şi sediul social, este locul care situează în spaţiu societatea
comercială, ca subiect de drept. El este stabilit de părţile contractante,
având în vedere locul unde societatea îşi va desfăşura activitatea
comercială ori vor funcţiona organele sale.
d) Emblema societăţii. Acest element de identificare a societăţii are
caracter facultativ. El constă în semnul sau denumirea care deosebeşte un
comerciant de altul de acelaşi gen (art. 30 din Legea nr. 26/1990
republicată).

86
 Clauze privind caracteristicile societăţii. Sunt avute în vedere
clauzele privind obiectul şi durata societăţii, precum şi capitalul social.
a) Obiectul societăţii. În contract trebuie să se indice obiectul
societăţii sau obiectul social. Legea cere să se arate obiectul de activitate
al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale.
Obiectul societăţiii nu trebuie formulat generic, ci trebuie stabilit
concret, prin arătarea activităţilor ce urmează a fi desfăşurate de către
societate97.
b) Durata societăţii. Prin contract, asociaţii urmează să hotărască
asupra duratei societăţii. Ei se pot înţelege asupra unui termen în cadrul
căruia să existe societatea ori pot conveni ca durata societăţii să fie
nelimitată.
Precizarea duratei societăţii prezintă interes practic; în cazul stabilirii
unui termen, la expirarea lui, societatea se dizolvă de drept; în cazul unei
durate nelimitate, asociaţii trebuie să precizeze condiţiile în care
societatea de persoane va continua cu moştenitorii asociatului decedat.
c) Capitalul social. În contractul de societate trebuie să se precizeze
anumite elemente legate de capitalul social.
Astfel, trebuie arătat care este capitalul social subscris şi capitalul
vărsat. Se înţelege că asociaţii trebuie să respecte plafoanele minime
prevăzute de lege.
Apoi, trebuie menţionat aportul fiecărui asociat, în numerar sau alte
bunuri, valoarea lor şi modul evaluării, precum şi data la care se va vărsa
întregul capital social subscris.
În sfârşit, trebuie să se arate modul în care a fost divizat capitalul
social, numărul şi valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale, după
caz, precum şi repartizarea acestora între asociaţi.
Clauzele privind conducerea şi gestiunea societăţii. Potrivit legii,
în contractul de societate, asociaţii trebuie să prevadă unele elemente
referitoare la administrarea societăţii.
Asociaţii trebuie să stabilească persoanele, din rândurile asociaţilor
ori din afara societăţii, care vor administra şi reprezenta societatea, cu
precizarea puterilor ce li s-au conferit şi dacă ei urmează să le exercite
împreună sau separat.
În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, în contract
trebuie să se menţioneze numărul, numele, prenumele şi cetăţenia
cenzorilor societăţii.
Clauzele privind sediile secundare ale societăţii. Dacă asociaţii
doresc ca societatea să aibă sedii secundare, contractul de societate
trebuie să cuprindă anumite menţiuni în acest sens.
În concepţia legii, sediile secundare sunt unităţi fără personalitate
juridică ale societăţii, care poartă denumirea de sucursale, agenţii sau
reprezentanţe.
Clauze privind dizolvarea şi lichidarea societăţii. În contractul de
societate trebuie să se prevadă şi clauze privind încetarea existenţei
societăţii. Asociaţii stabilesc condiţiile în care societatea se va dizolva şi
lichidată.

97
Obiectul societăţii trebuie concretizat pentru a se putea verifica dacă nu se încalcă legea (C.S.J.,
secţ. com., dec. nr. 258/1992, în Revista de drept comercial nr. 5/1994, p. 76).

87
 Cel mai adesea, cu privire la această problemă, asociaţii reproduc
dispoziţiile legale ori fac trimitere la ele.

1.3. Statutul societăţii

Art. 5 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că societatea
pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată se constituie
prin contract de societate şi statut.
Deci, în cazul acestor forme ale societăţii comerciale, constituirea
societăţii are ca fundament două acte constitutive: contractul de societate
şi statutul.
Aceste acte constitutive apar ca două acte constitutive distincte. Dar,
potrivit art. 5 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată, contractul de
societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit
act constitutiv.
Din dispoziţiile legale rezultă că, pentru constituirea societăţii pe
acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitata, asociaţii au
posibilitatea să aleagă între a încheia două acte constitutive distincte -
contractul de societate şi statutul - şi încheierea unui singur înscris, care
să le cuprindă pe amândouă98.
În realitate, statutul societăţii este conceput ca un act constitutiv
dezvoltător al contractului de societate, menit să-i întregească cuprinsul
acestuia.
Necesitatea statutului, ca al doilea act constitutiv, este impusă de
specificul societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere
limitată.
Noţiunea şi condiţiile de validitate ale statutului societăţii. Din
dispoziţiile legale rezultă că statutul societăţii este un act juridic de natură
contractuală99. Ca şi contractul de societate, statutul societăţii reprezintă o
înţelegere a asociaţilor. Obiectul statutului îl constituie stabilirea regulilor
de organizare, conducere şi funcţionare a societăţii.
Întrucât statutul societăţii este o convenţie, înseamnă că pentru
validitatea sa trebuie să fie îndeplinite condiţiile cerute de art. 948 C. civ.
(consimţământ, capacitate, obiect, cauză).
Potrivit legii, statutul societăţii trebuie să se încheie, ca şi contractul
de societate în formă prevăzută (art. 5 alin. 5 şi 6 din Legea nr. 31/1990
republicată). Forma autentică cerută de lege are aceleaşi raţiuni, ca şi cele
care justifică forma autentică a contractului de societate.
Cuprinsul statutului societăţii. Statutul societăţii trebuie să
cuprindă în mod obligatoriu anumite clauze (elemente).
Potrivit Legii nr. 31/1990 republicată, statutul societăţii pe acţiuni, în
comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată cuprinde clauzele
prevăzute pentru actul constitutiv al societăţii în cauză (art. 7 şi art. 8 din
lege).

98
În forma iniţială a Legii nr. 31/1990, a fost consacrată existenţa a două acte constitutive distincte.
În aceste condiţii s-a decis ca între cele două acte constitutive, contractul de societate este
principalul act constitutiv. În consecinţă nu s-a recunoscut calitatea de asociat unei persoane
care a semnat statutul, fără să semneze contractul de societate (C.S.J., secţ. com., dec. nr.
303/1994, în Dreptul nr. 2/1995, p. 73).
99
Statutul nu are caracter contractual în cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic şi
nici în cazul societăţilor comerciale înfiinţate în baza Legii nr. 15/1990.

88
 2. Formalităţile necesare constituirii societăţilor comerciale
Aşa cum am arătat, o societate comercială are ca bază a constituirii
sale voinţa asociaţilor, manifestată, după caz, în contractul de societate
sau în contractul de societate şi statutul societăţii ori în înscrisul unic100.
Dar, societatea comercială nu se poate constitui exclusiv prin voinţa
asociaţilor. Pentru constituirea societăţii, adică pentru ca societatea să
devină persoană juridică, asociaţii trebuie să îndeplinească anumite
formalităţi impuse de lege.
Prin Legea nr. 359/2004 s-a realizat o simplificare a formalităţilor de
înregistrare şi autorizare a persoanelor juridice.
În prezent, procesul constituirii unei societăţi comerciale implică două
formalităţi: întocmirea actului sau a actelor constitutive şi înmatricularea
socieţăţii. Prima formalitate se realizează de către asociaţi, cu contribuţia
notarului public, acolo unde legea prevede în mod expres, a doua
formalitate implică participarea organelor competente.

A. Înmatricularea societăţii comerciale

Organul competent să înmatriculeze societatea comercială.
Potrivit art. 36 din Legea nr. 31/1990 republicată, competenţa privind
înmatricularea societăţii comerciale aparţine oficiului registrului comerţului
în a cărui rază teritorială îşi va avea sediul societatea.
Înmatricularea societăţii în registrul comerţului se face în condiţiile
stabilite de Legea nr. 31/1990 şi Legea nr. 26/1990 republicate.
Cererea de înmatriculare. Înmatricularea societăţii în registrul
comerţului se face în temeiul cererii de înmatriculare.
Înmatricularea societăţii se cere de către fondatorii sau persoanele
desemnate ca administratori ai societătii ori un împuternicit al acestora.
Cuprinsul cererii. Cererea de înmatriculare trebuie să cuprindă datele
necesare înmatriculării, care, în esenţă, sunt elementele cuprinse în actul
constitutiv (art. 14 din Legea nr. 26/1990 republicată).
Termenul de înmatriculare. Înmatricularea societăţii trebuie cerută de
către persoanele obligate să îndeplinească această formalitate în termen
de 15 zile de la data încheierii actului constitutiv (art.17 lit. b din Legea
nr. 26/1990 republicată).
Avizele şi actele de autorizare. În anumite cazuri prevăzute de lege
pentru constituirea societăţii comerciale sunt necesare unele avize sau
acte de autorizare din partea autorităţilor publice competente101.
Conform Legii nr. 359/2004 procedura autorizării funcţionării
societăţii se face în baza declaraţiei pe proprie răspundere dată de
persoanele care reprezintă societatea (asociaţi sau administratori) din care
să rezulte, după caz:
a) persoana juridică nu desfăşoară, la sediul social sau la sediile
secundare, activităţile declarate, o perioadă de minim 3 ani;
b) persoana juridică îndeplineşte condiţiile de funcţionare prevăzute
de legislaţia specifică în domeniul prevenirii şi stingerii incendiilor (PSI),

100
A se vedea S.D. Cărpenaru, Tratat..., op. cit., p.208-215.
101
În actuala reglementare s-a renunţat la avizul consultativ al Camerei de Comerţ şi Industrie
teritorială cu privire la utilitatea societăţii, mărimii capitalului social faţă de scopul urmărit şi
onorabilităţii fondatorilor şi asociaţilor.

89
sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei mediului şi protecţiei muncii, pentru
activităţile precizate în declaraţia-tip.
Orice modificare cu privire la cele declarate atrage obligaţia
solicitantului de a depune la biroul unic din cadrul oficiului registrului
comerţului de pe lângă tribunal, o nouă declaraţie tip pe propria
răspundere corespunzătoare modificărilor intervenite.
Oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunal înregistrează în
registrul comerţului datele din declaraţiile-tip mai sus menţionate.102
Potrivit art. 17 din Legea nr. 359/2004, procedura de autorizare a
funcţionării pe baza declaraţiei-tip pe propria răspundere se desfăşoară
prin intermediul biroului unic din cadrul oficiului registrului comerţului de pe
lângă tribunal, la care solicitantul are obligaţia înregistrării sediului social
sau secundar.
În vederea efectuării controlului de către autorităţile publice
competente, în ceea ce priveşte conformitatea celor declarate (potrivit art.
15 din Legea nr. 359/2004), oficiul registrului comerţului de pe lângă
tribunal transmite acestora, (organelor cu atribuţii în materia controlului),
copiile declaraţiilor tip şi, pe cale electronică, datele de identificare ale
persoanelor juridice, în termen de 3 zile de la data înregistrării în registrul
comerţului (art. 172 alin. 1 din Legea nr. 359/2004). Aceste autorităţi
competente sunt enumerate în art. 172 alin. 2 din Legea nr. 359/2004.
În cazul în care autorităţile publice competente constată că nu sunt
îndeplinite condiţiile legale de funcţionare notifică acest fapt solicitantului,
la sediul înregistrat acordă un termen de remediere a neregularităţilor
constatate. Termenul curge de la data primirii notificării şi poate fi prelungit
la cererea expresă a solicitantului, adresată autorităţii publice competente.
În cazul în care neregularităţile nu sunt remediate, autorităţile publice
competente notifică oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal
actul prin care s-a interzis desfăşurarea activităţii, în termen de 3 zile de la
emiterea acestuia, pentru a fi înregistrat din oficiu în registrul comerţului.103
Controlul legalităţii înmatriculării societăţii. În temeiul art. 37 din
Legea nr. 31/1990 republicată, controlul legalităţii actelor sau faptelor
care, potrivit legii, se înregistrează în registrul comerţului se exercită de
către justiţie prin judecătorul delegat la oficiul registrului comerţului.
Deci, înmatricularea societăţii este supusă controlului de legalitate,
care este realizat de către judecătorul delegat. Obiectul controlului de
legalitate îl reprezintă respectarea normelor imperative privind constituirea
societăţilor comerciale.
Astfel, judecătorul delegat examinează actul sau actele constitutive,
în privinţa condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege.
Apoi, se verifică respectarea cerinţelor legale privind cuprinsul actului
constitutiv (numărul asociaţilor, capitalul social, subscris şi vărsat,
aporturile asociaţilor, obiectul societăţii etc.)104.
De asemenea, se verifică existenţa sediului societătii, care este
esenţial pentru existenţa societăţii ca persoană juridică.
În sfârşit, judecătorul delegat verifică existenţa şi valabilitatea actelor
anexate cererii de înmatriculare.

102
Conform art. 15 din Legea nr. 359/2004.
103 3
Art. 17 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 359/2004.
104
C.S.J., secţ.com., dec. nr. 122/1994, în Dreptul nr. 12/1994, p. 76.

90
 În acţiunea de verificare a legalităţii înmatriculării societăţii,
judecătorul delegat are dreptul să dispună administrarea de dovezi şi
efectuarea unei expertize.
Legea prevede că, în cazul unei societăţi pe acţiuni, dacă există
aporturi în natură, avantaje rezervate fondatorilor, operaţiuni încheiate de
fondatori în contul societăţii ce se constituie şi pe care aceasta urmează
să le ia asupra sa, judecătorul delegat numeşte, în termen de 5 zile de la
înregistrarea cererii de înmatriculare unul sau mai mulţi experţi.
Încheierea de înmatriculare. În cazul când cerinţele legale privind
constituirea societăţii sunt îndeplinite, judecătorul delegat va da o
încheiere, prin care va autoriza constituirea societăţii şi va dispune
înmatricularea ei în registrul comerţului (art. 40 din Legea nr. 31/1990
republicată).
Judecătorul delegat trebuie să pronunţe încheierea în termen de 5 zile
de la data îndeplinirii cerinţelor legale privind înmatricularea societăţii.
Încheierea de înmatriculare va cuprinde, după caz, menţiunile actului
constitutiv prevăzute de art. 7 şi 8 din Legea nr. 31/1990 republicată.
În cazul când cerinţele legale privind constituirea societăţii nu sunt
îndeplinite, judecătorul delegat va respinge, prin încheiere, motivat,
cererea de înmatriculare, afară de cazul când neregularităţile sunt
înlăturate în condiţiile art. 46 din Legea nr. 31/1990 republicată.
Încheierea judecătorului delegat privind înmatricularea societăţii este
supusă numai recursului (art. 60 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Termenul în care se poate exercita calea de atac a recursului este de
15 zile de la data pronunţării încheierii pentru părţi şi de la data publicării
încheierii în Monitorul Oficial, Partea a IV-a, pentru orice alte persoane
interesate.
Recursul se depune şi se menţionează în registrul comerţului unde
s-a făcut înregistrarea cererii de înmatriculare. Oficiul registrului comerţului
are obligaţia ca, în termen de 3 zile de la data depunerii recursului, să îl
înainteze la curtea de apel în a cărei rază teritorială se află sediul
societăţii.
Motivele recursului pot fi depuse cu cel puţin două zile înaintea
termenului de judecată (art. 60 alin. 4 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Efectuarea înmatriculării societăţii în registrul comerţului.
Înmatricularea dispusă prin încheierea judecătorului delegat se efectuează
în termen de 24 de ore de la data pronunţării încheierii judecătorului
delegat prin care se autorizează înmatricularea (art. 41 alin. 2 din Legea
nr. 31/1990 republicată).
Pe data înmatriculării în registrul comerţului, societatea se consideră
constituită105. Ca efect al înmatriculării, societatea devine persoană
juridică. În acest sens, art. 41 din Legea nr. 31/1990 republicată dispune:
“Societatea comercială este persoană juridică de la data înmatriculării în
registrul comerţului”.
Potrivit legii, persoanele desemnate ca reprezentanţi ai societăţii sunt
obligate să depună la oficiul registrului comerţului semnăturile lor (art. 45
din Legea nr. 31/1990 republicată).

105
A se vedea S.D. Cărpenaru, Tratat..., op. cit., p. 216.

91
 Publicarea privind constituirea societăţii. Constituirea societăţii
comerciale trebuie adusă la cunoştinţă celor interesaţi.
Pe lângă publicarea încheierii judecătorului delegat, la cererea şi pe
cheltuiala părţilor, se poate publica şi actul constitutiv al societăţii, integral
sau în extras. În acest caz, actul constitutiv, vizat de judecătorul delegat,
se publică în acelaşi Monitor Oficial al României.
Neîndeplinirea cerinţelor legale privind publicitatea constituirii
societăţii comerciale are drept consecinţă inopozabilitatea faţă de terţi, a
înmatriculării societăţii în condiţiile prevăzute de lege.

3. Înfiinţarea sucursalelor şi filialelor societăţii comerciale

La consituirea societăţii comerciale, asociaţii pot avea în vedere, încă
din acest moment, perspectivele dezvoltării activităţii societăţii. Este vorba
de posibilitatea extinderii activităţii societăţii în alte localităţi sau chiar
localitatea unde îşi are sediul societatea. O atare extindere se poate
realiza prin înfiinţarea unor sucursale şi filiale, care să desfăşoare aceeaşi
activitate comercială, ca şi societatea care se constituie106.
Pentru asemenea cazuri, Legea nr. 31/1990 republicată prevede
condiţiile care trebuie îndeplinite pentru înfiinţarea acestor entităţi juridice.
Trebuie arătat că înfiinţarea de sucursale sau filiale ale societăţii
poate fi hotărâtă de asociaţi şi după constituirea societăţii, în cursul
existenţei acesteia. Dar, în asemenea cazuri, înfiinţarea sucursalelor sau
filialelor impune o modificare a actelor constitutive ale societăţii, care se
realizează în condiţiile art. 204 din Legea nr. 31/1990 republicată.
În ceea ce urmează vom examina regimul juridic al sucursalelor şi
filialelor, precum şi condiţiile de înfiinţare a acestora, concomitent cu
constituirea societăţii comerciale.
Regimul juridic al sucursalei şi filialelor. Ţinând seama că, în
trecut, lipsa unei reglementări legale a dat naştere unor confuzii,
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 32/1997 a reglementat regimul
juridic al sucursalelor şi filialelor.
Sucursala. Potrivit art. 43 din Legea nr. 31/1990 republicată,
sucursala este un dezmembrământ fără personalitate juridică al societăţii
comerciale. Această subunitate est dotată de societate cu anumite fonduri,
cu scopul de a desfăşura o activitate economică, care intră în obiectul de
activitate al societăţii. Sucursala dispune de o anumită autonomie, în
limitele stabilite de societate.
Întrucât sucursala nu are personalitate juridică, ea nu poate participa
în nume propriu la circuitul juridic. Actele juridice pe care le reclamă
desfăsurarea activităţii sucursalei se încheie de reprezentanţii (prepuşii)
desemnaţi de societatea comercială.
Regimul juridic al sucursalei se aplică oricărui alt sediu secundar,
indiferent de denumirea lui (agenţie, reprezentanţă etc), căruia societatea
care îl înfiinţează îi atribuie statut de sucursală107.
Filiala. Potrivit art. 42 din Legea nr. 31/1990 republicată, filiala este o
societate comercială cu personalitate juridică. Această societate, filiala,
este constituită de societatea primară (societatea mamă), care deţine

106
Idem, p. 225-226.
107
Pentru a se evita confuziile din trecut, art. 43 alin. 5 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede
că nu se pot înfiinţa sedii secundare sub denumirea de filială.

92
majoritatea capitalului său. Din această cauză, deşi este subiect de drept
distinct, totuşi, filiala este dependentă şi se află sub controlul societăţii
primare.
Ca persoană juridică, filiala participă la raporturile juridice în nume
propriu, prin actele juridice ale reprezentanţilor săi, dobândeşte drepturi şi
îşi asumă obligaţii, cu angajarea unei răspunderi proprii.
Filiala se constituie într-una dintre formele de societate reglementate
de art. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată şi va avea regimul juridic al
formei de societate în care s-a constituit.

4. Personalitatea juridică a societăţii comerciale

4.1. Elementele definitorii ale personalităţii juridice a societăţii

comerciale
Societatea comercială se constituie din iniţiativa asociaţilor, prin
îndeplinirea formalităţilor prevăzute de lege. Din moment ce s-a constituit
cu respectarea condiţiilor stabilite de lege, societatea comercială
dobândeşte personalitate juridică.
Art. 1 din Legea nr. 31/1990 republicată dispune: “În vederea
efectuării de acte de comerţ, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot
asocia şi constitui societăţi comerciale, cu respectarea dispoziţiilor
prezentei lei108.
Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice
române”.
Societatea comercială este persoană juridică, deoarece ea are
elementele constitutive impuse de lege: organizare de sine-stătătoare, un
patrimoniu propriu şi un scop determinat (art. 26 lit. e din Decretul
nr. 31/1954)109.
Personalitatea juridică îi conferă societăţii comerciale calitatea de a fi
titulară de drepturi şi obligaţii, de a fi un subiect (colectiv) de drept.
Ca orice persoană juridică, societatea comercială are un statut care
cuprinde anumite elemente de identificare ale subiectului de drept: firma,
sediul şi naţionalitatea.
Societatea comercială are o voinţă proprie care exprimă voinţele
individuale ale asociaţilor, precum şi o capacitate care îi permite să
dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii.
Graţie personalităţii juridice, societatea comercială participă în nume
propriu la raporturile juridice şi răspunde pentru obligaţiile asumate.

4.2. Atributele de identificare a societăţii

Ca orice subiect de drept, societatea comercială trebuie să se
identifice în mod obligatoriu prin anumite elemente de individualizare.
Societatea comercială se identifică prin trei elemente: firma, sediul şi
naţionalitatea.
Un anumit rol în identificarea societăţii comerciale îl are şi forma
juridică a societăţii comerciale.

108
A se vedea S.D. Cărpenaru, Tratat..., op. cit., p. 227-228..
109
Asupra fundamentului personalităţii juridice a se vedea D.D. Gerota, op. cit., p. 18-26. A se
vedea şi Yolanda Eminescu, Subiectele colective de drept în România, Ed. Academiei, Bucureşti,
1981, p. 15-27.

93
 Firma societăţii. Pentru identificarea ei în activitatea comercială,
societatea trebuie să aibă un nume. Acest nume poartă denumirea de
firma.
Potrivit legii, firma este numele sau, după caz, denumirea sub care
un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează (art. 30 din
Legea nr. 26/1990 republicată)110.
Firma trebuie precizată în mod obligatoriu în contractul de societate
(art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 31/1990 republicată). În stabilirea firmei,
asociaţii trebuie să se conformeze dispoziţiilor Legii nr. 26/1990
republicate, care reglementează conţinutul firmei, diferenţiat după forma
juridică a societăţii; în cazul societăţilor de persoane firma constă într-un
nume, pe când în cazul societăţilor de capitaluri, ea constă într-o
denumire.
Firma unei societăţi în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a
cel puţin unuia dintre asociaţi. Se are în vedere numele şi prenumele
asociatului sau numele şi iniţiala prenumelui acestuia. În toate cazurile,
numele ales ca firmă trebuie să fie însoţit de menţiunea “societate în nume
colectiv”, scrisă în întregime.
Firma unei societăţi pe acţiuni sau comandită pe acţiuni se compune
dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi.
Această denumire trebuie însoţită de menţiunea scrisă în întregime
“societate pe acţiuni” sau prescurtat “S.A.” ori după caz, “societate în
comandită pe acţiuni”.
Firma societăţii cu răspundere limitată se compune tot dintr-o
denumire proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau mai multor
asociaţi, însoţită de menţiunea scrisă în întregime “societate cu
răspundere limitată” sau prescurtat “S.R.L.”
Fiind un element de identificare al societăţii, firma stabilită de către
asociaţi trebuie să se deosebească de firmele existente, inclusiv cele
folosite de comercianţii din sectorul public.
Verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege se face de către
oficiul registrului comerţului. Când acest organ constată că o firmă nouă
este asemănătoare cu o alta, trebuie să ceară să se adauge o menţiune
care să o deosebească de aceasta, fie prin desemnarea mai precisă a
persoanei, fie prin indicarea felului de comerţ exercitat sau în orice alt
mod.
În afară de firmă, legea reglementează şi emblema, ca element de
identificare a societăţilor comerciale. Emblema este semnul sau
denumirea care deosebeşte o societate de o altă societate care
desfăşoară acelaşi fel de activitate (art. 30 alin. 2 din Legea nr. 26/1990
republicată).
Întrucât este un atribut de identificare facultativ, emblema are un
regim juridic diferit de cel al firmei111.
Sediul societăţii. Acest atribuit este menit să situeze societatea în
spaţiu, în cadrul raporturilor juridice la care participă. Pentru a-l distinge
mai bine de domiciliul asociaţilor, sediul societăţii mai este denumit şi
sediul social.

110
Sub imperiul Codului comercial, în doctrină s-a folosit şi noţiunea de firmă socială, mai ales cu
privire la societăţile de persoane.
111
A se vedea S.D. Cărpenaru, Tratat..., op. cit., p. 229-233.

94
 Potrivit legii, asociaţii sunt obligaţi să arate sediul societăţii în
contractul de societate (art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Cu toate că instituie obligaţia determinării sediului societăţii, totuşi
legea nu cuprinde nici o dispoziţie privind criteriile de stabilire a acestui
atribut de identificare al societăţii, aşa cum prevede în privinţa firmei
societăţii.
Naţionalitatea societăţii. Societatea comercială se identifică şi prin
naţionalitatea sa. Într-adevăr, deşi se constituie de către persoane fizice,
care au o anumită cetăţenie, societatea are o naţionalitate proprie.
Cu privire la societatea comercială, noţiunea de naţionalitate nu este
folosită în înţelesul ei tehnic, de apartenenţă a unui individ la un anumit
stat, ci în sensul de statut juridic, adică de lege aplicabilă constituirii,
funcţionării, dizolvării şi lichidării societăţii. Deci, naţionalitatea societăţii
determină legea aplicabilă persoanei juridice.

4.3. Voinţa societăţii comerciale

Ca persoană juridică, societatea comercială are o voinţă de sine-
stătătoare, care nu se confundă cu voinţele asociaţilor. Desigur, societatea
comercială, ca orice persoană juridică, nu are o existenţă organică şi nici o
voinţă naturală. Societatea comercială este un procedeu tehnic pentru
realizarea unei finalităţi şi anume punerea în valoare, în comun, a
resurselor şi capacităţilor mai multor persoane, în scopul obţinerii şi
împărţirii beneficiilor rezultate.

4.4. Capacitatea juridică a societăţii

Ca orice persoană juridică, societatea comercială are capacitatea
juridică; ea dispune de aptitudinea de a avea şi de a exercita drepturi şi de
a-şi asuma obligaţii.
Capacitatea juridică a societăţii cuprinde capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu.
În absenţa unor dispoziţii legale speciale, capacitatea juridică a
societăţii comerciale este guvernată de regulile generale privind
capacitatea persoanelor juridice, stabilite de Decretul nr. 31/1954, cu
luarea în considerare a specificului societăţilor comerciale112.
Capacitatea de folosinţă. Societatea comercială are capacitate de
folosinţă, adică aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii.
Capacitatea de folosinţă se dobândeşte din ziua înmatriculării în
registrul comerţului (art. 50 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Societatea are o capacitate de folosinţă restrânsă de la data întocmirii
actelor constitutive, cât priveşte drepturile constituite în favoarea ei,
îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare,
dar numai întrucât sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în
mod valabil (art. 33 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954).
Capacitatea de exerciţiu. Având calitatea de persoană juridică,
societatea comercială beneficiază şi de capacitate de exerciţiu; ea are
aptitudinea de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind
acte juridice.

112
A se vedea Gh. Beleiu, Capacitatea juridică a societăţilor comerciale din România, în Revista de
Drept Comercial nr. 1/1991, p. 35 şi urm.

95
 Potrivit legii, persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi
îndeplineşte obligaţiile prin organele sale. Actele juridice făcute de
organele persoanei juridice în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt
actele persoanei juridice însăşi (art. 35 din Decretul nr. 31/1954).
Aşa cum prevedea Legea nr. 31/1990 republicată, societatea
comercială are organe de deliberare şi decizie (adunarea asociaţilor),
organe de administrare (administratorii) şi organe de control al gestiunii
societăţii (cenzorii).

4.5. Patrimoniul societăţii

Patrimoniul societăţii este format din totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor cu caracter patrimonial care aparţin societăţii.
Potrivit principiilor generale, patrimoniul societăţii cuprinde activul
social şi pasivul social.
În activul social sunt cuprinse drepturile patrimoniale, reale sau de
creanţă. Aceste drepturi privesc, în principal, bunurile aduse de asociaţi ca
aport la constituirea societăţii. De asemenea, intră în activul social bunurile
dobândite de societate ulterior constituirii, în cursul desfăşurării activităţii,
precum şi beneficiile nedistribuite.
În pasivul social sunt cuprinse obligaţiile patrimoniale ale societăţii,
contractuale şi extracontractuale (obligaţii sociale).
Întrucât patrimoniul societăţii are drept titular societatea, ca persoană
juridică, înseamnă că acest patrimoniu are un caracter autonom;
patrimoniul societăţii este distinct de patrimoniile asociaţiilor care au
constituit societatea. Pentru a evidenţia caracterul său autonom,
patrimoniul societăţii mai este denumit şi patrimoniu social.

4.5. FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Consideraţii introductive
Regulile care guvernează funcţionarea societăţilor comerciale sunt
prevăzute în Titlul III al Legii nr. 31/1990 republicată. Acest titlu cuprinde
dispoziţii comune (Capitol I) şi dispoziţii specifice funcţionării fiecărei forme
juridice de societate comercială (Capitolele II-VI)113.
Dispoziţiile comune ale funcţionării societăţilor comerciale privesc
următoarele aspecte: regimul juridic al bunurilor aduse ca aport în
societate; dreptul asociaţilor la dividente; administratorii societăţii; obligaţii
referitoare la actele societăţii comerciale.
Întrucât problemele privind regimul juridic al aporturilor asociaţilor şi
cel al beneficiilor societăţii au fost examinate, urmează ca în această
secţiune să ne ocupăm, numai de organele societăţii.
Organele societăţii. Aşa cum am arătat, ca orice persoană juridică,
societatea comercială nu are o existenţă organică şi, deci, nici o voinţă
naturală. Ca atare, voinţa societăţii se manifestă prin organele sale.
Voinţa socială se formează în organul de deliberare, care este
adunarea generală a asociaţilor, respectiv a acţionarilor. Adunarea
generală este un organ colectiv format din totalitatea asociaţilor.

113
A se vedea S.D. Cărpenaru, Tratat..., op. cit., p. 238-250.

96
 Voinţa socială este adusă la îndeplinire prin actele juridice ale
organului executiv (de gestiune), care este administratorul sau
administratorii societăţii.
Controlul gestiunii administratorilor se realizează de către asociaţi
sau, în anumite cazuri, de un organ specializat - cenzorii societăţii, audit.

1. Adunarea generală

1.1. Noţiuni generale

Adunarea generală este organul de deliberare şi decizie al societătii
comerciale. Ea este formată din totalitatea sociaţilor societăţii. Potrivit legii,
adunarea generală exprimă voinţa socială, care decide în toate
problemele esenţiale ale activităţii societăţii114.
Legea nr. 31/1990 republicată reglementează adunarea generală, ca
atare, numai în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni si
societăţii cu răspundere limitată. În cazul societăţii în nume colectiv şi
societăţii în comadită simplă, chiar dacă legea nu instituţionalizează un
atare organ al societăţii, deciziile privind viaţa societăţii se iau de către
asociaţi pe baza regulilor care guvernează adunarea generală, afară de
cazurile când aplicarea lor ar conveni specificului acestor societăţi
comerciale.

1.2. Felurile adunării generale

Ca organ de deliberare, adunarea generală este chemată să decidă,
atât asupra unor probleme obişnuite pentru viaţa societătii, cât şi asupra
unor probleme deosebite, care vizează elementele fundamentale ale
existenţei societăţii.
Având în vedere această situaţie, în cazul societăţii pe acţiuni sau în
comandită pe acţiuni, legea reglementează adunarea ordinară si adunarea
extraordinară, cu precizarea atribuţiilor fiecăruia şi a condiţiilor de cvorum
şi majoritate cerute pentru luarea hotărârilor.
În urma modificărilor aduse Legii nr. 31/1990 au fost instituţionalizate
şi adunările speciale, la care participă anumite categorii de acţionari.
În cazul societăţii cu răspundere limitată, deşi legea nu face distincţie
între cele două adunări, totuşi ea stabileşte condiţii de cvorum si majoritate
diferite, în funcţie de natura problemelor care fac obiectul deliberării.
Adunarea ordinară. Această adunare se întruneşte cel puţin o dată
pe an, în cel mult patru luni de la încheierea exerciţiului financiar. Ea se va
ţine la sediul societăţii şi în localul indicat în convocare.
Adunarea ordinară poate să discute şi să decidă asupra oricărei
probleme înscrise în ordinea de zi. Potrivit legii, adunarea generală este
obligată să discute, să aprobe sau să modifice situaţiile financiare anuale,
după ascultarea raportului administratorilor şi cenzorilor şi să fixeze
dividendul cuvenit asociaţilor (acţionarilor); să aleagă pe administratori şi
cenzori; să pronunţe asupra gestiunii administratorilor; să stabilească
bugetul de venituri şi cheltuieli şi, după caz, programul de activitate, pe
exerciţiul următor etc. (art. 111 din Legea nr. 31/1990 republicată).

114
A se vedea I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 361 şi urm.; O. Căpăţână, Societăţile comerciale,
op. cit., p. 309 şi urm.

97
 În societatea pe acţiuni sau comandită pe acţiuni, pentru validitatea
deliberărilor adunării ordinare este necesară prezenţa acţionarilor care să
reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social; hotărârile se iau de
acţionarii care deţin majoritatea absolută din capitalul social reprezentat în
adunare, dacă actul constitutiv sau in lege nu se prevede o majoritate mai
mare necesară luării hotărârilor, adunarea ce se va întruni, după o a doua
convocare, poate să delibereze asupra aceloraşi probleme, oricare ar fi
partea de capital reprezentată de acţionarii prezenţi, iar hotărârile se iau
cu majoritatea celor prezenţi.
În societatea cu răspundere limitată, asupra problemelor obişnuite,
adunarea decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor
şi a părţilor sociale (art. 191 din Legea nr. 31/1990 republicată)
În cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă,
hotărârile se iau prin votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută
a capitalului social. Deşi legea consacră această soluţie pentru anumite
cazuri exprese, totuşi considerăm că ea se aplică pentru toate hotărârile,
cu excepţia celor care privesc modificarea actului constitutiv.
Adunarea extraordinară. Această adunare se intruneşte ori de câte
ori este nevoie a se lua o hotărâre în probleme care reclamă modificarea
actelor constitutive ale societăţii. Acestea sunt: prelungirea duratei
societăţii; mărirea sau reducerea capitalului social; schimbarea obiectului
ori a formei societăţii; mutarea sediului; fuziunea cu alte societăţi;
dizolvarea anticipată a societătii etc. (art.113 din Legea nr. 31/1990
republicată)115.
Întrucât vizează probleme grave pentru viaţa societăţii, condiţiile de
cvorum şi majoritate sunt mai riguroase.
În societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, pentru
validitatea deliberărilor adunării extraordinare, când actul constitutiv nu
prevede altfel, este necesară prezenţa acţionarilor reprezentând trei
pătrimi din capitalul social, iar hotărârile se iau cu votul unui număr de
acţionari care să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social (art. 115
din Legea nr. 31/1990 republicată). Dacă aceste condiţii nu sunt
îndeplinite, la convocările următoare, pentru validitatea deliberării este
necesară prezenţa acţionarilor reprezentând jumătate din capitalul social,
iar hotărârile se iau cu votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel
puţin o treime din capitalul social.
Potrivit noilor dispoziţii legale, adunarea generală extraordinară
poate delega consiliului de admnistraţie sau, după caz, administratorului
unic, exerciţiul atribuţiilor sale privind: mutarea sediului societăţii,
schimbarea obiectului de activitate al societătii, majorarea capitalului
social, reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiunea de
noi acţiuni şi conversia acţiunilor dintr-o categorie în cealaltă (art. 114 din
Legea nr. 31/1990 republicată).
În societatea cu răspundere limitată, pentru hotărârile având ca
obiect modificările contractului de societate sau ale statutului este necesar
115
Adunarea generală extraordinară este formată, ca şi adunarea ordinară, din toţi asociaţii.
Deosebirea esenţială dintre ele priveşte condiţiile cerute pentru luarea hotărârilor, care sunt mai
exigente în cazul adunărilor extraordinare. În consecinţă, adunarea extraordinară ar putea lua
hotărâri cu privire la probleme, care după lege aparţin adunării ordinare. În acest sens a se vedea
Maria Moraru, Dacă adunarea extraordinară poate să hotărască în probleme de competenţă
adunării generale ordinare în Dreptul nr. 2/1994, p. 78.

98
votul tuturor asociaţilor, afară de cazurile când legea sau actul constitutiv
dispune altfel (art. 192 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Cu toate că nu este consacrată de lege, soluţia unanimităţii
asociaţilor se impune şi în cazul modificărilor aduse actului constitutiv, în
cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă.
Adunarea specială. Această adunare priveşte societatea pe acţiuni
sau în comandită pe acţiuni şi cuprinde anumite categorii de acţionari.
Legea nr. 31/1990 republicată are în vedere adunarea specială a
titularilor de acţiuni preferenţiale cu dividendul prioritar fără drept de vot
(art. 95 şi 96) şi adunarea specială a deţinătorilor de acţiuni dintr-o
anumită categorie, în legătură cu care se hotărăşte modificarea drepturilor
şi obligaţiilor privind acţiunile lor (art. 116).

1.3. Convocarea adunării generale

Iniţiativa convocării. Adunarea generală se convoacă de către
administratori şi de către asociaţi.
Administratorii sunt obligaţi să convoace adunarea generală cel puţin
o dată pe an sau de câte ori este necesar (art. 117 şi 119 din Legea
nr. 31/1990 republicată). Soluţia este aplicabilă oricărei societăţi comer-
ciale, indiferent de forma sa.
Asociaţii sunt în drept să ceară convocarea adunării generale în
cazul pasivităţii administratorilor.
Pentru cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, legea
prevede că administratorii sunt obligaţi să convoace de îndată adunarea
generală, la cererea acţionarilor reprezentând a zecea parte din capitalul
social sau o cotă mai mică, dacă în contractul de societate se prevede
astfel şi dacă cererea cuprinde dispoziţii ce intră în atribuţiile adunării.
În cazul societăţii cu răspundere limitată, un asociat sau un număr de
asociaţi care reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social vor putea
cere convocarea adunării generale, arătând scopul acestei convocări
(art. 195 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată). Deşi legea nu o
prevede expres, cererea este adresată administratorilor, iar în cazul când
aceştia nu îi dau curs în termen de o lună, se va urma procedura
reglementată de art. 119 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată.
În cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comadită simplă,
asociatii au deschisă calea instanţei judecătoreşti, dacă administratorul nu
îşi îndeplineşte obligaţia legală privind convocarea adunării asociaţilor.
Conţinutul convocării. Pentru o bună organizare a adunării
generale, convocarea trebuie să cuprindă în mod obligatoriu anumite
elemente. Potrivit legii, ea trebuie să conţină locul si data ţinerii adunării,
precum şi ordinea de zi. Locul adunării este sediul societăţii, dacă în
actele constitutive nu s-a prevăzut altfel. În convocare trebuie să se
precizeze si localul unde se va desfăşura adunarea.
Data adunării trebuie astfel fixată încât să asigure timpul necesar
ajungerii convocării la cunoştinţa asociaţilor. Termenul de întrunire nu
poate fi mai mic de 15 zile, de la data comunicării convocării.
Ordinea de zi trebuie să fie explicită; ea trebuie să arate toate
problemele care vor face obiectul dezbaterilor adunării. Dacă în ordinea de
zi figurează propuneri pentru modificarea actelor constitutive, convocarea
va trebui să cuprindă textul integral al propunerilor.

99
 Comunicarea convocării. Convocarea trebuie adusă la cunoştinţă
asociaţilor. Modalitatea de încunoştiinţare a asociaţilor este diferită, ţinând
seama de forma societăţii, în special de numărul asociaţilor.
În cazul societăţilor pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, care au
un număr mare de acţionari, înştiinţarea se face prin publicarea convocării
în Monitorul Oficial, precum şi într-unul din ziarele de largă răspândire din
localitatea în care se află sediul societăţii sau din cea mai apropiată
localitate (art. 117 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată)116.
Dacă toate acţiunile societăţii sunt nominative, convocarea poate fi
făcută prin corespondenţă ori prin afişare la sediul societăţii, însoţită de un
convocator care va fi semnat de acţionari, în condiţiile legii (art. 117 din
Legea nr. 31/1990 republicată).
În societatea cu răspundere limitată, datorită faptului că aceasta nu
poate avea mai mult de 50 de asociaţi, comunicarea convocării se face
prin scrisoare recomandată, dacă prin actele constitutive nu s-a prevăzut o
altă modalitate (art. 195 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată).
În cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă,
comunicarea convocării trebuie să se facă în condiţiile care asigură
participarea asociaţilor la adunarea generală.

1.4. Şedinţa adunării generale

Condiţii de participare. Calitatea de asociat conferă dreptul
asociatului de a participa la adunarea generală. Acest drept se exercită
personal de către fiecare asociat. Legea permite şi reprezentarea
asociaţilor la adunarea generală, dar în condiţii speciale.
Potrivit art. 125 din Legea nr. 31/1990 republicată, acţionarii nu vor
putea fi reprezentanţi în adunarea generală decât prin alţi acţionari, în
baza unei procuri speciale, în afară de cazul când prin actul constitutiv s-a
prevăzut altfel.
Desfăşurarea şedinţei. Şedinţa adunării generale se va ţine în ziua,
ora si locul arătate în convocare.
Potrivit legii, şedinţa se deschide de către preşedintele consiliului de
administraţie sau de către acela care îi ţine locul.
Adunarea generală va alege dintre acţionari unu până la trei
secretari, care vor verifica lista de prezenţă a acţionarilor, arătând capitalul
pe care îl reprezintă fiecare, precum şi procesul-verbal întocmit de cenzori
pentru constatarea îndeplinirii tuturor formalităţilor cerute de lege şi actul
constitutiv pentru ţinerea adunării.
Dacă sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de lege referitor la
prezenţa la adunarea generală pentru luarea hotărârilor, se trece la
dezbaterea problemelor care fac obiectul ordinii de zi.
În cazul celorlalte forme ale societăţii comerciale, adunarea este
condusă de unul dintre administratorii societăţii şi se desfăşoară pe baza
aceloraşi principii.
Dreptul de vot şi exercitarea lui. Dreptul de vot este strâns legat de
participarea la capitalul social.

116
Legea impune o publicare obligatorie atât în Monitorul Oficial cât şi într-un ziar, iar nu o
publicaţie alternativă, C.S.J., secţ. com., dec. nr. 55/1995, în Revista de Drept comercial nr. 3/1996,
p. 148.

100
 Potrivit legii, orice acţiune achitată dă dreptul la un vot în adunarea
generală dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel (art. 101 din
Legea nr. 31/1990 republicată).
Nu au drept de vot acţionarii care deţin acţiuni preferenţiale cu
dividend prioritar fără drept de vot (art. 95 din Legea nr. 31/1990
republicată).
Exerciţiul dreptului de vot este suspendat pentru acţionarii care nu au
achitat vărsămintele ajunse la scadenţă.
Adoptarea hotărârilor. Hotărârile adunării generale se iau prin vot
deschis. În mod excepţional, votul secret este obligatoriu, oricare ar fi
prevederile actelor constitutive, pentru alegerea membrilor consiliului de
administraţie şi a cenzorilor, pentru revocarea lor şi pentru luarea
hotărârilor referitoare la răspunderea administratorilor (art. 130 alin. 2 din
Legea nr. 31/1990 republicată).
Aşa cum am arătat, în cazul societăţii cu răspundere limitată, votarea
se poate face şi prin corespondenţă, dacă prin statutul societăţii s-a
prevăzut o atare modalitate de vot.
Procesul-verbal al şedinţei. Lucrările adunării trebuie consemnate
într-un proces-verbal semnat de preşedinte şi secretar. Procesul-verbal va
cuprinde menţiuni cu privire la îndeplinirea formalităţilor de convocare,
data şi locul adunării, acţionarii prezenţi, numărul acţiunilor, precum şi
dezbaterile în rezumat şi hotărârile luate117. La cererea acţionarilor se vor
consemna şi declaraţiile făcute de ei în şedinţă (art. 130 din Legea
nr. 31/1990 republicată).
La procesul-verbal se vor anexa actele referitoare la convocare,
precum si listele de prezenţă a acţionarilor.
Procesul-verbal va fi trecut în registrul adunărilor generale.
Aceste cerinţe privind consemnarea lucrărilor adunării sunt
deopotrivă aplicabile şi celorlalte forme juridice ale societăţii comerciale.

1.5. Hotărârile adunării generale

Obligativitata hotărârilor. Hotărârile luate de adunarea generală cu
respectarea legii şi a actului constitutiv sunt obligatorii pentru toţi asociaţii.
Cu privire la societatea pe acţiuni sau în comadită pe acţiuni, legea
prevede expres că hotărârile adunării generale sunt obligatorii chiar şi
pentru acţionarii care nu au luat parte la adunare ori au votat contra
(art. 132 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Obligativitatea hotărârilor adunării generale pentru toţi asociaţii este
un corolar al principiului majorităţii, care guvernează formarea voinţei
sociale a oricărei societăţi comerciale.
Publicitatea privind hotărârile. Pentru a fi opozabile terţilor,
hotărârile adunării generale trebuie publicate în condiţiile legii.
În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, hotărârile
adunării vor fi depuse, în termen de 15 zile, la oficiul registrului comerţului,
pentru a fi menţionate în registru şi publicate în Monitorul Oficial. Potrivit
legii, hotărârile nu vor fi executate mai înainte de aducerea la îndeplinire a
acestor formalităţi (art.131 alin. 5 din Legea nr. 31/1990 republicată).

117
În lipsa dovezii convocării adunării generale, cât şi a precizărilor obligatorii referitoare la
prezenta şi modalitatea votării, deliberările adunării generale sunt lipsite de validitate, C.S.J., secţ.
com., dec. nr. 157/1996, în Revista de drept comercial nr. 9/1996, p. 155.

101
 Pentru celelalte forme ale societăţii comerciale, legea nu prevede
obligaţia aducerii la cunoştinţa terţilor a hotărârilor adunării generale. Cu
toate acestea, hotărârile adunărilor generale ale acestor societăţi sunt
supuse înregistrării în registrul comerţului, dacă ele privesc acte sau fapte
ale căror înregistrare este prevăzută de lege. Avem în vedere actele şi
faptele stabilite de art. 21 din Legea nr. 26/1990 republicată; de exemplu,
hotărârile privind donaţia, vânzarea, locaţiunea sau gajul fondului de
comerţ118.
Anularea hotărârilor. Hotărârile adunării generale adoptate cu
încălcarea legii ori a actelor constituitive pot fi anulate pe cale
judecătorească.
În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, legea
prevede că hotărârile adunării generale contrare legii sau actului
constitutiv pot fi atacte în justiţie de oricare dintre acţionarii care nu au luat
parte la adunarea generală sau au votat contra şi au cerut să se
însereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei (art. 132 alin. 2 din Legea
nr. 31/1990 republicată).
Dispoziţiile prevăzute pentru societăţile pe acţiuni, în ceea ce
priveşte dreptul de a ataca hotărârile adunărilor generale, se aplică şi
societăţilor cu răspundere limitată (art. 196 din Legea nr. 31/1990
republicată).
Cererea de anulare a hotărârii adunării generale se poate face în
termen de 15 zile de la data publicării in Monitorul Oficial.
Competenţa de soluţionare a cererii aparţine tribunalului în a cărei
rază teritorială societatea îşi are sediul (art. 132 din Legea nr. 31/1990
republicată).
Hotărârea definitivă de anulare trebuie să fie menţionată în registrul
comerţului şi publicată în Monitorul Oficial. De la data publicării ei,
hotărârea de anulare este opozabilă tuturor acţionarilor (art. 132 alin. 10
din Legea nr. 31/1990 republicată).

2. Administratorii societăţii

2.1. Noţiuni generale

Voinţa socială a oricărei societăţi comerciale exprimată de adunarea
generală este adusă la îndeplinire prin actele de executare ale
persoanelor anume învestite, care realizează administrarea societăţii119.
Cu privire la administrarea societăţilor comerciale, Legea nr. 31/1990
republicată cuprinde dispoziţii diferite, în funcţie de forma juridică a
societăţii.
În societatea în nume colectiv, gestiunea societăţii este asigurată de
unul sau mai mulţi administratori. Fiecare administrator are dreptul să
reprezinte societatea, afară de stipulaţie contrară în actul constitutiv
(art. 75).
În societatea în comandită simplă, administrarea societăţii se va
încredinţa unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi (art. 88).
În privinţa societăţii pe acţiuni, legea cuprinde mai multe dispoziţii.

118
A se vedea şi O. Căpăţână, Societăţile comerciale, op. cit., p. 320.
119
A se vedea S.D. Cărpenaru, Tratat..., op. cit., p. 252-257.

102
 Art. 137 din lege prevede că societatea pe acţiuni este administrată
de unul sau mai mulţi administratori. Atunci când sunt mai mulţi adminis-
tratori, ei constituie un consiliu de administraţie.
Potrivit art. 143 din lege, consiliul de administraţie poate delega o
parte din puterile sale unui comitet de direcţie, compus din membri aleşi
dintre administratori.
Preşedintele consiliului de administraţie poate fi şi director general
sau director al societăţii, în care calitate conduce şi comitetul de direcţie.

2.2. Reguli generale privind administratorii societăţii

Calitatea de administrator. În calitatea de administrator este
numită, în mod obişnuit, o persoană fizică. De multă vreme s-a admis,
însă, posibilitatea ca funcţia de administrator să fie îndeplinită şi de o
persoană juridică120.
Soluţia a fost consacrată şi de Legea nr. 31/1990, în forma sa
actuală, care prevede că o persoană juridică poate fi numită sau aleasă
administrator al unei societăţi comerciale (art. 7, 8 şi 139 din lege).
În cazul în care o persoană juridică a dobândit calitatea de
administrator al societăţii, ea trebuie să-şi desemneze un reprezentant
permanent, persoană fizică, prin care să-şi îndeplinească funcţia.
Persoana fizică desemnată ca reprezentant al administratorului
persoană juridică trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii şi are
obligaţiile şi răspunderile pe care legea le instituie pentru administratorul
persoană fizică.
Condiţiile cerute pentru numirea administratorilor. Având în
vedere rolul care revine administratorului în gestiunea societăţii, persoana
care este desemnată în această calitate trebuie să îndeplinească condiţiile
cerute de lege121.
a) Capacitatea administratorului. Întrucât administratorul încheie acte
juridice pentru realizarea scopului societăţii, persoana fizică desemnată ca
administrator trebuie să aibă capacitatea de exerciţiu deplină.
b) Onorabilitatea administratorului. Persoana desemnată ca adminis-
trator trebuie să aibă o moralitate neştirbită. Potrivit art. 6 şi 138 din lege,
calitatea de administrator nu poate fi îndeplinită de o persoană care a fost
condamnată pentru gestiune frauduloasa, abuz de încredere, fals, uz de
fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită,
precum şi pentru alte infracţiuni pedepsite de legea societăţilor comerciale.
Şi această condiţie priveşte pe administatorul oricărei societăţi
comerciale.
c) Cetăţenia administratorului. În calitate de administrator al unei
societăţi poate fi desemnat un cetăţean român. Dar, această calitate o
poate dobândi şi o persoană de cetăţenie străină, dacă legea ori actele
constitutive nu stabilesc anumite interdicţii. Într-adevăr, străinii au, în
condiţiile legii, toate drepturile civile pe care le au cetăţenii români.

120
Pentru dreptul francez, a se vedea art. 91 din Legea nr. 66-573 din 24 iulie 1966. Asupra
necesităţii consacrării soluţiei şi în dreptul nostru, a se vedea: Cristina Irinel Stoica, Exercitarea
funcţiei de administrator al unei societăţi comerciale de către o persoană juridică, în Revista de
Drept comercial nr. 1/1995, p. 87 şi urm.; E. Munteanu, Unele aspecte privind statutul juridic al
administratorilor societăţilor comerciale (I) în Revista de drept comercial nr. 3/1997, p. 34-38.
121
Asupra unor incompatibilităţi, a se vedea art. 35 din Legea nr. 36/1995 asupra notarilor publici şi
activităţii notariale.

103
 d) Calitatea de asociat a administratorului. În forma sa iniţiala, Legea
nr. 31/1990 cuprindea o distincţie: în societatea în nume colectiv şi
societatea în comandită simplă, administratorul trebuia să aibă calitatea de
asociat, pe când în societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni şi în
societatea cu răspundere limitată, administrator putea fi un asociat sau
neasociat.
În prezent, în orice formă de societate comercială, administratorul
poate fi asociat sau neasociat.
e) Limitarea cumulului. Cu privire la cumulul calităţii de administrator
la mai multe societăţi comerciale, Legea nr. 31/1990 republicată cuprinde
anumite dispoziţii aplicabile societătii pe acţiuni sau comandită pe acţiuni.
Art. 145 din lege prevede că o persoană nu poate funcţiona în mai
mult de trei consilii de administraţie concomitent. Interdicţia nu se aplică în
cazurile când cel ales în consiliul de administraţie este proprietar a cel
puţin o pătrime din totalul acţiunilor sau este administrator al unei societăţi
ce deţine pătrimea menţionată.
În cazul încalcării interdicţiei, persoana în cauză va pierde de drept
calitatea sa de administrator, obţinută prin depăşirea numărului legal, în
ordinea cronologică a numirilor şi va fi obligat, în folosul statului, la plata
remuneraţiei şi celorlalte beneficii ce i se cuvin, cât şi la restituirea sumelor
încasate.
Desemnarea administratorilor. Potrivit Legii nr. 31/1990 republi-
cată, administratorii sunt desemnaţi la constituirea societăţii sau, ulterior,
de către adunarea generală.
La constituirea societăţii, administratorii sunt stabiliţi în actul
constitutiv.
Cu privire la societatea în nume colectiv, societatea în comandită
simpla şi societatea cu răspundere limitată, actul constitutiv trebuie să
prevadă asociaţii care administrează şi reprezintă societatea sau
administratorii neasociaţi, persoane fizice ori juridice, puterile ce li s-au
conferit şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat (art. 7 din
lege).
Referitor la societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, actul
constitutiv trebuie să cuprindă numele şi prenumele, locul şi data naşterii,
domiciliul şi cetăţenia administratorilor persoane fizice; denumirea, sediul
şi naţionalitatea administratorilor persoane juridice; garanţia pe care
administratorii sunt obligaţi să o depună, puterile ce li se conferă şi dacă ei
urmează să le exercite împreună sau separat; drepturile speciale de
reprezentare şi de administrare acordate unora dintre ei (art. 8 din lege)122.
Durata funcţiei de administrator. Realegerea administratorilor.
Legea nr. 31/1990 reglementează durata funcţiei şi condiţiile realegerii
administatorilor.
a) Durata funcţiei de administrator. Referitor la durata funcţiei de
administrator, legea cuprinde puţine dispoziţii.
Pentru societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă
şi societatea cu răspundere limitată, legea prevede că asociaţii care
reprezintă majoritatea absolută a capitalului social pot alege unul sau

122
În cazul când societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni se constituie prin subscripţie
publică, administratorii societăţii sunt numiţi de adunarea constitutivă a subscriitorilor (art. 28 din
Legea nr. 31/1990 republicată).

104
mai mulţi administratori dintre ei, fixându-le puterile şi “durata
însărcinării” (art. 77 şi art. 197 alin. 3).
Pentru cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, legea
prevede că societatea este administrată de unul sau mai mulţi
administratori temporari şi revocabili (art. 137 alin. 1). Primii administratori
numiţi prin actul constitutiv pot îndeplini această funcţie pe o durată de cel
mult patru ani (art. 137 alin. 4). Dacă durata funcţiei nu a fost stabilită prin
contractul de societate sau statut, aceasta va fi de doi ani (art. 137 alin. 5).
b) Realegerea administratorilor. La expirarea duratei mandatului,
administratorii pot fi realeşi, dacă prin contractul de societate sau statut nu
s-a prevăzut altfel (art. 137 alin. 6). Legea consacră această soluţie pentru
societăţile de capitaluri, dar ea poate fi extinsă şi la celelalte forme juridice
ale societăţii comerciale.
Depunerea unei garanţii băneşti. Cu referire la societatea pe
acţiuni sau în comandită pe acţiuni, Legea nr. 31/1990 republicată
prevede că fiecare persoană care a fost numită administrator trebuie să
depună o garanţie bănească pentru administraţia sa.
Obligaţia administratorului de a depune o garanţie este impusă de
specificul gestiunii acestor societăti, de valoarea patrimoniului acestor
societăţi comerciale. Scopul depunerii garanţiei este acela de a asigura
posibilitatea despăgubirii societăţii, în cazul în care aceasta ar fi
prejudiciată prin actele administratorului.
Suma de bani care constituie garanţia se stabileşte prin actul
constitutiv ori în lipsa unei stipulaţii în actul constitutiv, garanţia se aprobă
de adunarea generală a acţionarilor.
Cât priveşte cuantumul sumei de bani care constituie garanţia, el se
stabileşte de către asociaţi, respectiv de adunarea generală a acţionarilor.
Dar, legea prevede că această sumă nu poate fi mai mică decât valoarea
nominală a 10 acţiuni sau decât dublul remuneraţiei lunare.
Publicarea numirii administratorilor. În scopul cunoaşterii de către
terţi a persoanelor care administrează şi reprezintă societatea, legea
instituie anumite formalităţi de publicitate.
Potrivit Legii nr. 26/1990 republicată, cererea de înmatriculare a unei
societăţi comerciale trebuie să arate administratorii societăţii şi puterile
acestora (art. 15). Referitor la puterile administratorilor, în cerere trebuie
să se menţioneze care dintre ei au împuternicirea să reprezinte
societatea123.
După înmatricularea societăţii, administratorii împuterniciţi cu
reprezentarea societăţii au obligaţia să depună, la registrul comerţului,
semnăturile lor (art. 45 din Legea nr. 31/1990 republicată). Potrivit art. 19
din Legea nr. 26/1990 republicată, această obligaţie revine adminis-
tratorilor şi, după caz, reprezentanţilor societăţii comerciale.
Depunerea semnăturilor la oficiul registrului comerţului trebuie să se
facă în termen de 15 zile, care curge, după caz, de la data înmatriculării
societăţii sau de la data alegerii administratorilor de către adunarea
asociaţilor.

123
A se vedea S.D. Cărpenaru, Tratat..., op. cit., p. 258-271.

105
 Încetarea funcţiei de administrator. Funcţia de administrator al
societăţii încetează prin: revocare, renunţarea administratorului,
moartea, incapacitatea administratorului.
a) Revocarea administratorului. În privinţa revocării administratorilor,
Legea nr. 31/1990 republicată cuprinde dispoziţii diferite.
În cazul societăţilor de persoane şi al societăţii cu răspundere
limitată, asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social
pot decide asupra revocării administratorilor sau asupra limitării puterilor
lor, afară de cazul în care administratorii au fost numiţi prin actul constitutiv
(art. 77, 90 şi 197 alin. 3 din lege).
În cazul societăţilor de capitaluri, administratorii sunt revocabili
(art. 137). Ca şi alegerea administratorilor, revocarea lor este de
competenţa adunării generale ordinare a acţionarilor (art. 111) 124.
b) Renunţarea administratorului. Prin renunţarea sau demisia
administratorului, funcţia de administrator încetează.
Principiul simetriei impune că, dacă revocarea este ad nutum şi
renunţarea are un caracter discreţionar. Dar, în cazul în care datorită
renunţării s-a cauzat un prejudiciu, societatea are dreptul la despăgubiri
(art. 391 C. com.)

2.3. Răspunderea administratorilor

Aşa cum am arătat, potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990 republicată,
obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile
referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege. Deci,
răspunderea administratorilor este diferită.
Administratorii răspund pentru nerespectarea obligaţiilor izvorâte din
contractul de mandat. Această răspundere este o răspundere civilă
contractuală.
Răspunderea civilă a administratorilor. Această răspundere este
supusă dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 republicată şi principiilor generale ale
răspunderii civile125.
Răspunderea penală a administratorilor. Potrivit Legii nr. 31/1990
republicată, unele fapte săvârşite de administratorii societăţii sunt
incriminate şi pedepsite ca infracţiuni. În Titlul VIII al legii (art. 271-282)
sunt prevăzute infracţiunile, precum şi sancţiunile corespunzătoare126.
Cu toate că art. 155 din Legea nr. 31/1990 republicată se referă în
mod general la “acţiunea în răspundere”, totuşi acţiunea penală nu poate
aparţine adunării generale, ci ea se exercită de către procuror (art. 264
C. proc. pen.).

124
Revocarea calităţii de administrator nu poate fi considerată o măsură vremelnică şi deci nu poate
fi realizată prin ordonanţa prezidenţială în condiţiile art. 581 C. proc. civ. (C.S.J., secţ. com.,
dec. nr. 59/1996 în Dreptul nr. 8/1996, p. 133). S-a admis însă suspendarea pe această cale a
administratorului din funcţie pentru administrare defectuoasă (C.A. Braşov, dec. civ. nr. 141/A/ 1995,
în Revista de Drept Comercial nr. 8/1997, p. 162).
125
În doctrină s-a susţinut că răspunderea administratorilor este o răspundere de drept comercial
denumită “răspundere societară”; A se vedea în acest sens M. Danil, Câteva probleme ale
funcţionării şi administrării societăţilor comerciale, în Revista de Drept comercial nr. 3/1993, p. 89-91.
126
În legătură cu răspunderea penală, contravenţională ori prin aplicarea unor amenzi civile, în
cazul încălcării dispoziţiilor legale care reglementează.

106
 3. Controlul gestiunii societăţii
Buna funcţionare a unei societăţi comerciale implică necesitatea
asigurării unui control asupra actelor şi operaţiunilor administratorilor. Un
atare control se exercită în mod diferit127.
În societăţile de persoane, care, în general, au un număr mic de
asociaţi şi se bazează pe încredere între asociaţi, controlul se exercită de
către toţi asociaţii, cu excepţia celor care au calitatea de administrator.
În societăţile de capitaluri şi societatea cu răspundere limitată,
datorită complexităţii lor, controlul privind gestiunea societăţii este
încredinţat unor persoane anume investite, denumite cenzori ai societăţii.
Societăţile comerciale, ale căror situaţii financiare anuale, sunt
supuse potrivit legii, auditului financiar, vor organiza auditul intern potrivit
normelor elaborate de Camera Auditorilor din România.
Societăţile comerciale ale căror situaţii financiare anuale nu sunt
supuse auditului financiar potrivit legii, adunarea generală a acţionarilor va
hotărî contactarea auditului financiar sau numirea cenzorilor după caz.
Societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni va avea trei cenzori
şi tot atâţia supleanţi, dacă în actul constitutiv nu se prevede un număr mai
mare. În toate cazurile însă, numărul cenzorilor trebuie să fie impar (art. 159
şi art. 187 din Legea nr. 31/1990 republicată). În cazurile în care situaţiile
financiare ale societăţilor comerciale intră sub incidenţa reglementărilor
contabile armonizate cu Directivele europene şi standardele internaţionale
de contabilitate, societăţile respective vor fi auditate de către auditorii
financiari - persoane fizice sau persoane juridice - în condiţiile prevăzute
de lege (art. 160 alin. 1 Legea nr. 31/1990 republicată).
În privinţa societăţii cu răspundere limitată, legea prevede că, în actul
constitutiv se poate stipula alegerea unuia sau a mai multor cenzori. Dacă
numărul asociaţilor trece de cincisprezece, numirea cenzorilor este
obligatorie (art. 199 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Regulile privind desemnarea cenzorilor, drepturile, obligaţiile şi
răspunderile acestora sunt reglementate unitar prin lege (art. 199 alin. 4
din Legea nr. 31/1990 republicată).

3.1. Desemnarea cenzorilor. Cenzorii societăţii sunt desemnaţi în

mod diferit.
În societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, cenzorii sunt
stabiliţi prin actele constitutive, care trebuie să prevadă numele,
prenumele şi cetăţenia cenzorilor persoane fizice; denumirea, sediul şi
naţionalitatea cenzorilor, persoane juridice (art. 8 din Legea nr. 31/1990
republicată). Ulterior, cenzorii sunt aleşi de către adunarea generală
ordinară (art. 111 din Legea nr. 31/1990 republicată).
În societatea cu răspundere limitată cenzorii se aleg de adunarea
asociaţilor (art. 194 din Legea nr. 31/1990 republicată).
În toate cazurile, durata mandatului cenzorilor este de trei ani, putând
fi realeşi. Legea cere ca unul dintre cenzori să fie contabil autorizat sau
expert contabil128.
Cenzorii pot fi persoane fizice sau persoane juridice; ei pot fi asociaţi
sau neasociaţi.
127
A se vedea S.D. Cărpenaru, Tratat..., op. cit., p. 272-276.
128
A se vedea art. 159 din Legea nr. 31/1990 republicată.

107
 În sfârşit, cenzorii societăţii trebuie să depună o garanţie, care
reprezintă a treia parte din garanţia cerută pentru administratori cu excepţia
cenzorilor experţi-contabili sau contabili autorizaţi dacă fac dovada încheierii
asigurării de răspundere civilă profesională (art. 159 alin. 5).
Cenzorii sunt remuneraţi cu o indemnizaţie fixă, determinată prin
statut sau de adunarea asociaţilor care i-a desemnat.
Potrivit art. 161 din Legea nr. 31/1990 republicată, nu vor putea fi
desemnaţi ca cenzori, iar dacă au fost desemnaţi decad din mandatul lor:
rudele sau afinii până la al patrulea grad inclusiv sau soţii administratorilor;
persoanele care primesc sub orice formă, pentru alte funcţii decât aceea
de cenzor, un salariu sau o remuneraţie de la administratori sau de la
societate sau ai căror angajatori se află sunt în raporturi contractuale sau
se află în concurenţă cu aceasta; persoanele cărora le este interzisă
funcţia de administrator; persoanele care, pe durata exercitării atributelor
conferite de această calitate, au atribuţii de control în cadrul Ministerului
Finanţelor Publice sau al altor instituţii publice, cu excepţia situaţiilor
expres prevăzute de lege.
Revocarea cenzorilor se va putea face numai de adunarea generală, cu
votul cerut la adunarea extraordinară, adică în condiţiile art. 115 şi art. 189
alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată.
Moartea, împiedicarea fizică sau legală, încetarea sau renunţarea la
mandat a unui cenzor are drept consecinţă înlocuirea cenzorului în cauză
cu supleantul cel mai în vârstă. Dacă însă numărul cenzorilor nu se poate
completa în acest mod, cenzorii rămaşi numesc alte persoane în locurile
vacante până la întrunirea adunării asociaţilor.

3.2. Răspunderea cenzorilor. Obligaţiile şi răspunderea cenzorilor

sunt guvernate de regulile mandatului şi de dispoziţiile legii societăţilor
comerciale (art. 166 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Ca şi răspunderea administratorilor, răspunderea cenzorilor poate fi
civilă şi penală.
Cenzorii răspund solidar pentru nerespectarea obligaţiilor prevăzute
de art. 73 din Legea nr. 31/1990 republicată.
Acţiunea în răspunderea civilă contra cenzorilor se exercită în
condiţiile art. 155 din Legea nr. 31/1990 republicată.
Cât priveşte răspunderea penală a cenzorilor, aceasta este
reglementată de art. 271 şi art. 272 din Legea nr. 31/1990 republicată.

4. Auditorii financiari
Auditul şi auditorul financiar. Activitatea de audit financiar şi
statutul auditorului financiar sunt reglementate de O.U.G. nr. 75/1999
privind activitatea de audit financiar.
Auditul financiar reprezintă activitatea de verificiare a situaţiilor
financiare ale societăţilor comerciale de către auditorii financiari în
conformitate cu standardele de audit internaţionale.
Auditorul financiar este persoana fizică sau juridică care
dobândeşte această calitate prin atribuire de către Camera Auditorilor
Financiari din România în condiţiile ordonanţei.
Desemnarea auditorului financiar. Auditorul financiar este
desemnat în mod diferit. Primul auditor financiar este desemnat prin actul

108
constitutiv. După constituirea societăţii adunarea generală ordinară
numeşte şi revocă pe auditorul financiar şi fixează durata minimă a
contractului de audit financiar.

4.6. MODIFICAREA ACTULUI CONSTITUTIV AL SOCIETĂŢILOR

COMERCIALE

1. Noţiunea modificării societăţii comerciale

În anumite cazuri, condiţiile economice pot determina necesitatea
modificării societăţii comerciale constituită potrivit legii, pentru a fi adaptată
noilor cerinţe. Într-adevăr, asociaţii pot fi interesaţi în mărirea ori reducerea
capitalului social, schimbarea obiectului societăţii sau formei juridice a
societăţii, prelungirea duratei societăţii etc129.
Întrucât elementele care reclamă schimbarea au fost stabilite prin
actul constitutiv al societăţii, modificarea societăţii impune modificarea
acestui act constitutiv. De aceea, Legea nr. 31/1990 republicată
reglementează modificarea actului contitutiv, iar nu modificarea societăţii
(Titlu IV).
În doctrină au fost incluse în sfera noţiunii de modificare a actului
constitutiv şi cazuri cum sunt: transmiterea părţilor de interes sau a părţilor
sociale către un terţ, cu excepţia cazului când transmisiunea a fost
autorizată prin actul constitutiv130, excluderea ori retragerea unui asociat,
înfiinţarea de sucursale ale societăţii, continuarea societăţii cu moştenitorii
unui asociat si continuarea societăţii cu răspundere limitată cu un singur
asociat ca urmare a retragerii, excluderii sau decesului celui de-al doilea
asociat131.
Pornind de la cazurile înfăţişate, a căror enumerare nu poate fi decât
exemplificativă, se poate trage concluzia că noţiunea de modificare a actului
constitutiv cuprinde orice schimbare privind elementele prevăzute în actul
constitutiv la constituirea societăţii (art. 7 şi 8 din Legea nr. 31/1990
republicată).

2. Condiţii generale ale modificării societăţii comerciale

Art. 204 din Legea nr. 31/1990 dispune: “Actul constitutiv poate fi
modificat prin hotărârea adunării generale adoptată în condiţiile legii sau
printr-un act adiţional la actul constitutiv sau prin hotărârea instanţei
judecătoreşti în condiţiile art. 223 alin 3 şi art. 226 alin. 2”.
Aşa cum am arătat, condiţiile de fond cerute pentru validitatea
încheierii actului contitutiv sunt condiţiile prevăzute de lege pentru
valabilitatea oricărei convenţii: consimţământul valabil al părţilor care se
obligă, capacitatea de a contracta, un obiect determinat şi o cauză licită
(art. 948 C. civ.). Ca o condiţie de formă, legea impune ca actul constitutiv
să se încheie sub semnătură privată, cu unele excepţii (art. 5 alin. 6 din
Legea nr. 31/1990 republicată).
Modificarea actului constitutiv trebuie înregistrată în registrul
comerţului şi publicată în Monitorul Oficial, este realizat sub forma unui

129
A se vedea S.D. Cărpenaru, Tratat..., op. cit., p. 277-288.
130
O. Căpăţână, Societăţile comerciale, op. cit., p. 348-349.
131
I. Turcu, Dreptul afacerilor, op. cit., p. 199-220.

109
înscris sub semnătură privată cu unele excepţii reglementate de art. 204
alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată.
Actul de modificare al actului constitutiv. Modificarea actului
constitutiv se realizează prin voinţa asociaţilor, manifestă în cadrul
adunării asociaţilor.
Hotărârea privind modificarea actului constitutiv se ia în condiţiile de
cvorum şi majoritate cerute de lege; în cazul societăţi pe acţiuni şi în
comandită pe acţiuni, condiţiile prevăzute pentru adunarea generală
extraordinară (art. 120 din Legea nr. 31/1990 republicată); în cazul
societăţii în nume colectiv, societăţii în comandită simplă şi societăţii cu
răspundere limitată, prin votul tuturor asociaţilor (art. 192 alin. 2 din Legea
nr. 31/1990 republicată).
Potrivit legii, dacă se aduc mai multe modificări actului constitutiv,
concomitent sau succesiv, aceasta va fi actualizat cu toate modificările la
zi. În această formă actualizată se pot omite numele sau denumirea şi
celelalte date de indentificare ale fondatorilor şi ale primilor membri ai
organelor societăţii dacă au trecut cel puţin 5 ani de la data înmatriculării
societăţii, afară de cazul când actul constitutiv prevede altfel (art. 204
alin. 7, 8 şi 9 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Înregistrarea şi publicarea actului modificator al actului
constitutiv. În scopul protejării terţilor, actul modificator al actului
constitutiv trebuie înregistrat şi publicat, în condiţiile legii.
Actul adiţional cuprinzând textul integral al prevederilor actului
constitutiv, modificate, se depune la oficiul registrului comerţului pentru a
se menţiona în registrul comerţului (art. 204 alin. 4 din Legea nr. 31/1990
republicată).
Ca orice înregistrare în registrul comerţului, modificarea actului
constitutiv este supusă controlului de legalitate.
După efectuarea menţiunii în registrul comerţului a modificării
actului constitutiv, actul adiţional modificator se transmite, din oficiu,
Monitorului Oficial al României spre publicare, pe cheltuiala societăţii. Nu
este obligatorie publicarea în Monitorul Oficial a actului modificator al
actului constitutiv al unei societăţi în nume colectiv sau în comandită
simplă.
În încheiere, trebuie arătat că modificarea actului constitutiv al unei
societăţi comerciale are drept urmare modificarea societăţii, faţă de
situaţia iniţială, de la data constituirii ei. În consecinţă, modificarea actului
constitutiv nu are ca efect crearea unei persoane juridice noi. Societatea,
ca persoană juridică, subzistă, cu modificările aduse în urma modificării
actului constitutiv (art. 205 din Legea nr. 31/1990 republicată).

3. Principalele cazuri de modificare ale actului constitutiv al

societăţii comerciale

3.1. Noţiuni generale

Pe lângă condiţiile generale care privesc orice modificare a actului
constitutiv, Legea nr. 31/1990 republicată reglementează şi unele condiţii
speciale, care se referă la anumite cazuri concrete de modificare a actului
constitutiv, mai frecvente în viaţa societăţilor comerciale: mărirea sau
reducerea capitalului social, prelungirea duratei societăţii, dizolvarea

110
anticipată a societăţii, fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale,
transformarea societăţii comerciale.

3.2. Mărirea capitalului social

Necesitatea măririi capitalului social. Anumite nevoi ale societăţii
comerciale pot impune necesitatea măriri capitalului social al acesteia.
Aceste nevoi pot consta în dorinţa asociaţilor de a dezvolta activitatea
societăţii sau de a înlătura unele dificultăţi financiare.
Pentru societatea comercială, procurarea de fonduri financiare prin
mărirea capitalului social este mai puţin împovărătoare decât împrumutul
bancar sau emiterea de obligaţiuni.
În anumite cazuri, majorarea capitalului social poate fi determinată
de acumularea unor rezerve care nu au fost folosite sau de necesitatea
reevaluării patrimoniului societăţii132.
Condiţiile măriri capitalului social. Mărirea capitalului social se
realizează în condiţiile prevăzute de Legea nr. 31/1990 republicată.
În primul rând, trebuie respectate dispoziţiile art. 204 din lege. Deci,
pentru mărirea capitalului social se cere să existe hotărârea adunării
asociaţiilor, iar actul modificator, în formă autentică, acolo unde legea cere
acest lucru, să fie menţionat în registrul comerţului publicat în Monitorul
Oficial.
În al doilea rând, cu privire la societatea pe acţiuni şi societatea cu
răspundere limitată, mărirea capitalului social se face cu respectarea
dispoziţiilor referitoare la constituirea societăţii (art. 212 şi art. 221 din
lege)133 prin dispoziţiile privind constituirea societăţii comerciale trebuie să
înţelegem prevederile legii care reglementează elementele specifice
diferitelor forme ale societăţii comerciale (de exemplu, aporturile
asociaţilor, modalităţile de formare a capitalului social, numărul asociaţilor
etc.)
Mărirea capitalului social prin noi aporturi. În mod obişnuit,
mărirea capitalului social se realizează prin noi aporturi. Potrivit art. 210
din Legea nr. 31/1990 republicată, capitalul social se poate mări prin
emisiunea de acţiuni noi sau prin majorarea valorii nominale a acţiunilor
existente în schimbul unor noi aporturi în numerar şi/sau în natură.
Capitalul social nu va putea fi însă mărit şi nu se vor putea emite noi
acţiuni cât timp nu vor fi fost complet plătite acţiunile din emisiunea
precedentă (art. 92 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Alte modalităţi de mărire a capitalului social. Capitalul social al
unei societăţi comerciale poate fi mărit şi pe alte căi decât prin noi
aporturi134:
a) Mărirea capitalului social prin încorporarea rezervelor. Acţiunile noi
pot fi liberate prin încorporarea rezervelor, cu excepţia rezervelor legale
(art. 210 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).

132
A se vedea I. Băcanu, Modificarea Capitalului social al societăţilor comerciale. Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1996, p. 49-51.
133
Deşi legea se referă numai la societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată,
considerăm că regula este aplicabilă oricărei societăţi comerciale.
134
A se vedea I. Băcanu, Modificarea capitalului social, op. cit., p. 71 şi urm.

111
 Rezervele constau în anumite sume de bani prelevate din beneficiile
societăţii şi au destinaţiile prevăzute de lege. Ele sunt de trei feluri: legale,
statutare şi facultative.
b) Mărirea capitalului social prin încorporarea beneficiilor sau a
primelor de emisiune. Acţiunile noi ale societătii pot fi liberate şi prin
încorporarea rezervelor135, beneficiilor sau a primelor de emisiune (art. 210
alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Deci, beneficiile societăţii destinate a fi împărţite acţionarilor sub
formă de dividende pot servi la liberarea acţiunilor şi, implicit, la mărirea
capitalului social. În locul dividendelor, acţionarii vor primi acţiuni noi emise
de societate. O atare modalitate de mărire a capitalului social este
cunoscută şi sub denumirea de mărire a capitalului social prin plata
dividendelor în acţiuni.
Acţiunile noi pot fi liberate şi prin încorporarea primelor de emisiune.
Prima de emisiune reprezintă diferenţa dintre valoarea de emisiune
şi valoarea nominală a acţiunilor, pe care trebuie să o suporte noii
acţionari. Această primă este destinată să acopere cheltuielile emisiunii,
precum şi diminuarea valorii intrinseci a acţiunilor vechi.
c) Mărirea capitalului social prin compensarea creanţelor asupra
societăţii cu acţiuni ale acesteia. Acţiunile noi pot fi liberate prin
compensarea unor creanţe lichide şi exigibile asupra societăţii cu acţiuni
ale acesteia.
Deci, sumele de bani cuvenite creditorilor, în baza creanţelor lichide
şi exigibile pe care le au faţă de societate, pot servi la achitarea acţiunilor
noi ale societăţii.
Această modalitate de mărire a capitalului social este cunoscută şi
sub denumirea de mărirea capitalului social prin conversiunea datoriilor
societăţii în acţiuni ale acesteia.

3.3. Reducerea capitalului social

Necesitatea reducerii capitalului social. O modificare a
capitalului social poate avea ca obiect nu numai mărirea, ci şi reducerea
lui136.
În anumite cazuri, datorită unei activităţi deficitare a societăţii sau
unei conjuncturi nefavorabile, se poate ajunge la pierderea unei părţi din
capitalul social. Într-un asemenea caz, capitalul social va trebui reîntregit
ori redus, deoarece altfel nu se poate face vreo repartizare sau distribuire
de beneficii (art. 69 din Legea nr. 31/1990 republicată).
În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, dacă se
constată pierderea unei jumătăţi din capitalul social, administratorii sunt
obligaţi să convoace adunarea generală extraordinară pentru a hotărî
reconstituirea capitalului social, limitarea lui la suma rămasă sau
dizolvarea societăţii (art. 158 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Procedee folosite pentru reducerea capitalului social. Pentru
reducerea capitalului social, legea reglementează procedee diferite, în
funcţie de cauza care impune reducerea capitalului social137.

135
Conform art. 210 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată, interzice încorporarea rezervelor
legale pentru a se libera acţiunile noi.
136
A se vedea S.D. Cărpenaru, Tratat..., op. cit., p. 289-292.
137
A se vedea şi I. Băcanu “Modificările capitalului social”, op. cit., p. 145-148.

112
 Dacă reducerea capitalului social este determinată de pierderi ale
capitalului social, reducerea capitalului social se poate realiza, potrivit
art. 207 alin.1 din Legea nr. 31/1990 republicată, prin:
a) micşorarea numărului de acţiuni sau de părţi sociale. Procedeul
constă în micşorarea numărului acţiunilor sau părţilor sociale cu păstrarea
valorii nominale a acestora. Ca urmare, se va micşora în mod
corespunzător numărul acţiunilor sau părţilor sociale deţinute de fiecare
asociat;
b) reducerea valorii nominale a acţiunilor sau a părţilor sociale.
Ţinând seama de procentul de reducere a capitalului social, valoarea
nominală a fiecărei acţiuni sau părţi sociale se va reduce în mod
corespunzător. Noua valoare se va inscripţiona cu o ştampilă aplicată pe
vechile acţiuni sau părţi sociale;
c) dobândirea propriilor acţiuni, urmată de anularea lor. În mod
excepţional art.104 lit. a din Legea nr.31/1990 republicată, societatea
poate dobândi un număr determinat de acţiuni proprii, integral liberate, cu
scopul de a reduce capitalul social, prin anularea lor.
Potrivit art. 207 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată, dacă
reducerea capitalului social nu este determinată de pierderi, capitalul
social se poate reduce prin:
a) scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsăminte datorate. În
cazul în care capitalul social subscris nu a fost integral văzrsat, reducerea
capitalului social se poate realiza prin scutirea totală sau parţială a
asociaţilor de vărsăminte neefectuate;
b) restituirea către asociaţi a unei cote-părţi din aporturi,
proporţională cu reducerea capitalului social si calculată egal pentru
fiecare acţiune sau parte socială;
c) alte procedee prevăzute de lege.

3.4. Prelungirea duratei societăţii

Potrivit legii, actul constitutiv al societăţii trebuie să prevadă “durata
societăţii” (art. 7 şi 8 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Deci, societatea comercială va avea durata de existenţă stabilită de
asociaţi. La expirarea acestei durate, societatea comercială se dizolvă
(art. 227 lit. a din Legea nr.31/1990 republicată).
Constatând că societatea desfăşoară o activitate profitabilă, asociaţii
pot fi interesaţi în prelungirea duratei prevăzute în actul constitutiv. Acest
lucru este posibil prin modificarea actului constitutiv, în sensul stabilirii altei
durate sau a unei durate nedeterminate.
Prelungirea duratei societăţii trebuie realizată înainte de expirarea
duratei prevăzute în actul constitutiv.

3.5. Fuziune şi divizarea societăţilor comerciale

Legea nr. 31/1990 republicată, în forma sa actuală, reglementează
mai cuprinzător fuziunea societăţilor comerciale. În plus, ea
reglementează şi divizarea societătilor comerciale.
Reglementarea împreună a fuziunii şi divizării societăţilor comerciale
este pe deplin explicabilă. Fuziunea si divizarea sunt procedee tehnico-
juridice prin care se realizează restructurarea societătilor comerciale.

113
 Noţiune şi formele fuziunii şi divizării. Legea nr. 31/1990
republicată cuprinde anumite dispoziţii pentru definirea fuziunii şi divizării,
precum şi a formelor acestora.
Fuziunea este operaţia prin care se realizează o concentrare a
societăţilor comerciale138. Ea are două forme: absorbţia şi contopirea.
Absorbţia constă în înglobarea de către o societate a uneia sau mai
multor societăţi comerciale, care îşi încetează existenţa.
Contopirea constă în reunirea a două sau mai multe societăţi
comerciale, care îşi încetează existenţa, pentru constituirea unei societăţi
comerciale noi.
Divizarea este o operaţiune prin care se realizează împărţirea unei
societăţi comerciale sau o desprindere a unei părţi dintr-o societate.
Divizarea constă în împărţirea întregului patrimoniu al unei societăţi
existente sau care iau astfel fiinţă.
Desprinderea constă în separarea unei părţi din patrimoniul unei
societăţi, care nu îşi încetează existenţa şi transmiterea ei către una sau
mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.
În procesul fuziunii sau divizării pot fi implicate numai societăţile
comerciale. Acestea pot avea aceeaşi formă juridică sau forme diferite.
Potrivit legii, poate face obiectul fuziunii sau divizării şi o societate în
lichidare, dar numai înainte de începerea repartizării între asociaţi a
părtilor ce li s-ar cuveni din lichidare (art. 238 alin. 5 din Legea nr. 31/1990
republicată).
Condiţiile fuziunii şi divizării societăţilor comerciale. Potrivit
art. 239 din Legea nr. 31/1990 republicată, fuziunea sau divizarea se
hotărăşte de fiecare societate în parte, în condiţiile stabilite pentru
modificarea actului consitutiv al societăţii. Aceasta înseamnă că fiecare
societate în parte trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute de art. 204
din Legea nr. 31/1990 republicată139.
În cazul în care prin fuziune sau divizare se constituie o nouă
societate comercială, trebuie îndeplinite şi cerinţele prevăzute de lege
pentru forma de societate convenită (art. 239 alin. 3 din Legea nr. 31/1990
republicată).
Realizarea fuziunii sau divizării implică anumite operaţiuni, care
trebuie îndeplinite în condiţiile stabilite de lege.
a) Întocmirea proiectului de fuziune sau divizare. În baza hotărârii
adunării generale a asociaţilor a fiecăreia dintre societăţile care participă la
fuziune sau divizare, administratorii sunt împuterniciţi să întocmească un
proiect de fuziune sau de divizare.
Proiectul de fuziune sau divizare trebuie să cuprindă: forma,
denumirea şi sediul social al societăţilor participante la operaţiune;
fundamentarea şi condiţiile fuziunii sau divizării; stabilirea şi evaluarea
activului şi pasivului, care se transmit societăţilor beneficiare; modalităţile
de predare a acţiunilor sau a părţilor sociale şi data de la care acestea dau
dreptul la dividende; raportul de schimb al acţiunilor sau al părţilor sociale
şi, dacă este cazul, cuantumul sultei; cuantumul primei de fuziune sau de
divizare; data situaţiei financiare de fuziune sau de divizare (aceeaşi dată

138
Asupra noţiunii juridice de fuziune a se vedea Elena Precupeţu, M. Danil, Despre fuziunea
societăţilor comerciale, în Revista de Drept Comercial nr. 6/1993, p. 48-50.
139
A se vedea S.D. Cărpenaru, Tratat..., op. cit., p. 293-298.

114
pentru toate societăţile participante la operaţiune); orice alte date care
prezintă interes pentru operaţiunile de fuziune sau divizare (art. 241 din
Legea nr. 31/1990 republicată).
b) Avizarea şi publicarea proiectului de fuziune sau divizare. Proiec-
tul de fuziune sau divizare, semnat de reprezentanţii societăţilor partici-
pante la operaţiune, se depune la oficiul registrului comerţului la care este
înmatriculată fiecare societate.
Acest proiect trebuie însoţit de o declaraţie a societăţii care îşi
încetează existenţa în urma fuziunii sau divizării, cu privire la modul de
stingere a pasivului său.
Proiectul de fuziune sau de divizare, vizat de judecătorul delegat, se
publică în Monitorul Oficial, integral sau în extras, potrivit dispoziţiei
judecătorului delegat sau cererii părţilor (art. 242 din Legea nr. 31/1990
republicată).
c) Opoziţia asupra proiectului de fuziune sau de divizare. Întrucât prin
fuziune sau divizare pot fi afectate interesele creditorilor societăţilor
participante la operaţiune, legea recunoaşte dreptul acestora de a face
opoziţie. Beneficiază de acest drept orice creditor al societăţii care
fuzionează sau se divide, având o creanţă anterioară publicării proiectului
de fuziune sau de divizare (art. 243 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Dreptul de opoziţie se exercită în termen de 30 de zile de la data
publicării proiectului de fuziune sau de divizare în Monitorul Oficial.
Opoziţia se face cu respectarea dispoziţiilor art. 62 din Legea
nr. 31/1990 republicată.
d) Informarea asociaţilor. Pentru a putea hotărî în adunarea generală
asupra fuziunii sau divizării, asociaţii trebuie să fie informaţi asupra
condiţiilor şi consecinţelor operaţiunii. În acest scop, administratorii
societăţilor care participă la fuziune sau divizare au obligaţia să pună la
dispoziţia asociaţilor care participă la operaţiuni, cu cel puţin o lună
înainte: proiectul de fuziune sau de divizare; darea de seamă a
administratorilor (în care trebuie să se precizeze şi raportul de schimb al
acţiunilor sau al părţilor sociale); raportul cenzorilor, situaţiile financiare de
fuziune sau situaţiile financiare de divizare împreună cu rapoartele de
gestiune pe ultimele 3 exerciţii financiare, precum şi cu 3 luni înainte de
data proiectului de fuziune/divizare; evidenţa contractelor cu o valoare de
peste 100.000.000 lei, aflate în curs de executare şi repartizarea lor între
societăţile beneficiare; raportul întocmit de experţi cuprinzând avizul de
specialitate asupra fuziunii sau divizării (art. 244 din Legea nr. 31/1990
republicată).
e) Hotărârea adunării generale a asociaţilor. Hotărârea privind
fuziunea sau divizarea este luată, pe baza proiectului de fuziune sau de
divizare, de către adunarea generală a fiecăruia dintre societăţile
participante la operaţiune.
Hotărârea trebuie luată în termen de cel mult două luni de la
expirarea termenului stabilit de lege pentru exercitarea opoziţiei sau, după
caz, la data la care hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă.
Efectele fuziunii sau divizării societăţilor comerciale. Prin
fuziunea sau divizarea societăţilor comerciale se produce anumite efecte.
Fuziunea sau divizarea are ca principal efect dizolvarea, fără
lichidare, a societăţii care îşi încetează existenţa şi tranmiterea universală

115
a patrimoniului său către societatea sau societăţile beneficiare (existente
sau care iau fiinţă).
În schimbul patrimoniului primit, societatea sau societătile beneficiare
vor atribui acţiuni sau părţi sociale ale lor către asociaţii societăţii care îşi
incetează existenţa şi, dacă este cazul, o sumă de bani (sultă), care nu
poate depăşi 10% din valoarea nominală a acţiunilor sau a părţilor sociale
atribuite (art. 240 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Operând o transmisiune universală, fuziunea sau divizarea produce
efecte şi în privinţa drepturilor si obligaţiilor societăţilor implicate în
operaţiune.

3.6. Transformarea societăţii comerciale

În cursul existenţei unei societăţi comerciale, anumite interese ale
asociaţilor pot determina necesitatea schimbării formei juridice a societăţii;
de exemplu, din societate cu răspundere limitată în societate pe acţiuni.
Aceste interese pot fi satisfăcute pe căi diferite.
O cale o constituie dizolvarea şi lichidarea societăţii existente şi,
apoi, constituirea unei noi societăţi comerciale în forma juridică dorită, cu
respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
O altă cale o reprezintă transformarea societăţii, în condiţiile stabilite
de lege pentru modificarea societătii.
Transformarea societăţii este procedeul tehnico-juridic de schimbare
a formei juridice a unei societăţi comerciale. Prin transformare, societatea
constituită îşi schimbă forma juridică. Schimbarea formei juridice a
societăţii atrage însă anumite modificări în raporturile asociaţilor cu
societatea.

4.7 DIZOLVAREA ŞI LICHIDAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

1. Dizolvarea societăţilor comerciale

1.1. Consideraţii introductive

Societatea comercială se constituie pentru a desfăşura o activitate
comercială pe durata de timp stabilită în actul constitutiv. Uneori durata
societăţii se prelungeşte chiar şi după decesul asociaţilor care au constituit
societatea. Dar orice societate comercială va sfârşi prin a dispărea,
deoarece ea urmează acelaşi destin implacabil, ca şi o persoană fizică: se
naşte, trăieşte şi moare140.
Aşa cum am arătat, societatea comercială se constituie pe baza
actului constitutiv şi prin îndeplinirea formalităţilor cerute de lege. Ca
persoană juridică, societatea comercială se află în raporturi juridice cu
asociaţii şi stabileşte asemenea raporturi cu terţii.
Având în vedere această realitate, încetarea existenţei societăţii
comerciale reclamă realizarea unor operaţii care să aibă drept rezultat nu
numai încetarea personalitătii juridice, ci şi lichidarea patrimoniului
societăţii, prin exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor sociale. În
consecinţă, potrivit legii, încetarea existenţei societăţii comerciale impune
parcurgerea a două faze: dizolvarea societăţii şi lichidarea societăţii.

140
A se vedea S.D. Cărpenaru, Tratat..., op. cit., p. 307-314.

116
 Faza dizolvării societăţii cuprinde anumite operaţii care declanşează
şi pregătesc încetarea existenţei societăţii. În această fază, personalitatea
juridică nu este afectată, însă dizolvarea pune capăt activităţii normale a
societăţii.
Faza lichidării societăţii cuprinde acele operaţii de lichidare a
patrimoniului societăţii, plata creditorilor şi împărţirea soldului între
asociaţi. În această fază, societatea continuă să îşi păstreze
personalitatea juridică, dar ea este subordonată cerinţelor lichidării.
Cele două faze sunt distincte şi, în consecinţă, ele trebuie parcurse
în mod succesiv, cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege pentru
fiecare141.

1.2. Noţiunea de dizolvare a societăţii comerciale

Caracterizare generală. Procesul de încetare a existenţei societăţii
comerciale cuprinde mai multe operaţiuni care trebuie îndeplinite în
condiţiile legii.
Dizolvarea societăţii priveşte acele operaţiuni care declanşează
acest proces şi asigură premisele lichidării patrimoniului social. Aceste
operaţiuni se referă la hotărârea de dizolvare a societăţii şi aducerea ei la
cunoştinţa celor interesaţi.
Potrivit legii, hotărârea privind dizolvarea societăţii este luată, după
caz, de adunarea asociaţilor ori de instanţa judecătorească. Excepţional,
dizolvarea societăţii se produce în temeiul legii.
Cum se poate observa, dizolvarea priveşte însăşi societatea
comercială ca entitate juridică, iar nu încetarea actului constitutiv al
societăţii.
Întrucât operaţiunile menţionate au numai rolul de a declanşa
procesul de încetare a existenţei societăţii comerciale, înseamnă că
dizolvarea nu afectează personalitatea juridică a societăţii. Calitatea de
persoană juridică este indispensabilă societăţii pentru îndeplinirea
celorlalte operaţiuni care privesc lichidarea patrimoniului social.

1.3. Cauzele generale de dizolvare a societăţilor comerciale

Cauzele de dizolvare a societăţilor comerciale sunt prevăzute de
art. 227-229 şi art. 237 din Legea nr. 31/1990 republicată. Prin dispoziţiile
citate sunt reglementate unele cauze de dizolvare generale şi deci
aplicabile tuturor societăţilor comerciale, precum şi anumite cauze de
dizolvare specifice unora dintre formele de societate142.
Cauzele de dizolvare a societăţilor comerciale sunt cele
reglementate de lege sau stabilite în actul constitutiv (art. 227 lit. g din
Legea nr. 31/1990 republicată)143.
În cele ce urmează vom examina numai cauzele generale de
dizolvare, urmând ca cele speciale să fie cercetate odată cu prezentarea
regimului juridic al fiecărei forme de societate comercială.

141
C.S.J., secţ. com., dec. nr. 614/1996, în Dreptul nr. 3/1997, p. 127-232.
142
Pentru o analiză amplă a cauzelor de dizolvare a societăţilor comerciale, a se vedea
I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 702-720. A se vedea şi O. Căpăţână, Societăţile comerciale, op.
cit., p. 371-373.
143
A se vedea I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 708-709.

117
 Trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii. Societatea
comercială se dizolvă la expirarea termenului stabilit pentru durata
societăţii (art. 227 lit. a din Legea nr. 31/1990 republicată).
Potrivit legii, în contractul de societate trebuie să se prevadă “durata
societăţii”. De vreme ce însuşi actul constitutiv stabileşte durata existenţei
societăţii înseamnă că la expirarea termenului contractual, societatea se
dizolvă. Acest efect este deci expresia voinţei asociaţilor privind soarta
societăţii.
Trebuie observat că, în acest caz, dizolvarea societăţii operează în
temeiul legii, fără a fi necesară vreo formalitate.
Imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau realizarea
acestuia. Societatea comercială se dizolvă în cazul unei imposibilităţi de
realizare a obiectului societăţii, ca şi în cazul când obiectul societăţii s-a
realizat (art. 227 lit. b din Legea nr.31/1990 republicată).
Orice societate comercială are un obiect de activitate, care trebuie
arătat în actul constitutiv. Acest obiect se realizează în cursul duratei
societăţii.
Dacă se constată o imposibilitate a realizării obiectului de activitate
propus, evident, societatea îşi pierde raţiunea de a exista şi deci se
dizolvă. Acest efect se produce, atât în cazul când imposibilitatea s-a ivit
în cursul duratei societăţii (de exemplu, a fost retrasă concesiunea), cât şi
în cazul când obiectul nu s-a realizat deloc (de exemplu, nu s-a obţinut
concesiunea).
Declararea nulităţii societăţii. Societatea comercială se dizolvă în
cazul declarării nulităţii ei (art. 227 lit. c din Legea nr. 31/1990 republicată).
Aşa cum am arătat, nerespectarea cerinţelor legale privind
constituirea societăţii, prevăzute de art. 56 din Legea nr. 31/1990
republicată, atrage nulitatea societăţii. Pe data la care hotărârea
judecătorească de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă, societatea
încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare. O atare încetare a
existenţei societăţii echivalează cu dizolvarea societăţii.
Hotărârea adunării asociaţilor. Societatea comercială se dizolvă în
baza hotărârii adunării asociaţilor (art. 227 lit. d din Legea nr. 31/1990
republicată).
Întrucât constituirea societăţii comerciale se bazează pe voinţa
asociaţilor, manifestată prin actul constitutiv, asociaţii pot decide şi
dizolvarea societăţii. Voinţa asociaţilor privind dizolvarea societăţii se
manifestă în cadrul adunării asociaţilor care exprimă voinţa socială144.
Hotărârea tribunalului. Societatea comercială se dizolvă prin
hotărârea tribunalului, în condiţiile legii (art. 227 lit. e din Legea nr. 31/1990
republicată).
Dizolvarea societăţii prin hotărârea tribunalului are loc atunci când
dizolvarea nu se poate realiza prin hotărârea adunării generale.
Potrivit legii, tribunalul poate hotărî dizolvarea societăţii pentru
“motive temeinice”. Un asemenea motiv îl constituie neînţelegerile grave
dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii.

144
Decizia privind dizolvarea societăţii nu poate fi luată de consiliul de administraţie al societăţii. A
se vedea Trib. Ilfov - s.i. com., dec. civ. din 29.II.1928, în Pandectele române, 1930, II, p. 181.

118
 Falimentul societăţii. Societatea comercială se dizolvă în cazul
când societatea a fost supusă procedurii falimentului (art. 227 lit. f din
Legea nr. 31/1990 republicată).
Potrivit Legii nr. 64/1995 republicată, societatea comercială care a
încetat plăţile pentru datoriile sale comerciale poate fi supusă procedurii
reorganizării judiciare şi a falimentului.
Alte cauze prevăzute de lege sau actul constitutiv al societăţii.
Societatea comercială se dizolvă şi în alte cazuri reglementate de lege sau
stabilite prin actul constitutiv (art. 227 lit. g din Legea nr. 31/1990
republicată).
Art. 237 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că societatea
comercială se dizolvă în următoarele cazuri:
a) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot
întruni;
b) societatea nu a depus în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor
legale, situaţiile financiare anuale sau alte acte care potrivit legii se depun
la oficiul registrului comerţului;
c) societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediul social cunoscut ori
nu îndeplineşte condiţiile referitoare la sediul social sau asociaţii au
dispărut ori nu au domiciliul cunoscut sau reşedinţa cunoscută.
d) societatea nu şi-a completat capitalul social în condiţiile legii.
Inactivitatea temporară nu duce la dizolvarea societăţii. Ea trebuie
însă anunţată organului fiscal şi înscrisă în registrul comerţului. Durata
inactivităţii nu poate depăşi 3 ani (art. 237 alin. 2 din Legea nr. 31/1990
republicată).

1.4. Căile dizolvării societăţii comerciale

Dizolvarea societăţii comerciale se realizează pe trei căi: de drept,
prin voinţa asociaţilor şi pe cale judecătorească.
Fiecare dintre aceste căi de dizolvare impune respectarea unor
condiţii prevăzute de lege.
Dizolvarea de drept a societăţii. În cazul dizolvării de drept a
societăţii, dizolvarea se produce de plin drept (ope legis), dacă ipoteza
legii este satisfăcută. În consecinţă, pentru dizolvarea societăţii nu este
necesară îndeplinirea nici unei formalităţi.
Legea consacră un singur caz de dizolvare de drept a societăţii:
expirarea termenului stabilit pentru durata societăţii.
Din moment ce asociaţii au stabilit, prin actul constitutiv, durata
societăţii, iar termenul fixat a expirat, societatea se dizolvă, de plin drept,
la data expirrii termenului.
Întrucât dizolvarea se produce de drept, nu este necesară nici o
manifestare de voinţă a asociaţilor şi nici o formalitate de publicitate.
Dizolvarea societăţii prin voinţa asociaţilor. Societatea comercială
se poate dizolva prin voinţa asociaţilor, manifestată în cadrul adunării
generale.
Pentru dizolvarea societăţii prin voinţa asociaţilor trebuie respectate
condiţiile stabilite de lege pentru modificarea actului contitutiv (art. 204 din
Legea nr. 31/1990 republicată).

119
 Hotărârea privind dizolvarea se ia cu respectarea condiţiilor de
cvorum şi majoritate prevăzute de lege pentru adunarea generală
extraordinară.
Actul care constată hotărârea privind dizolvarea adunării generale se
depune la oficiul registrului comerţului pentru a se menţiona în registru,
după care se transmite, din oficiu, Monitorul Oficial, spre publicare cu
excepţia cazului prevăzut la art. 227 alin. 1 lit. a din Legea nr. 31/1990
republicată (art. 232 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 republicată145).
În cazul dizolvării societăţii înainte de expirarea termenului fixat
pentru durata sa, dizolvarea produce efecte faţă de terţi numai după
trecerea unui termen de 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial.
Dizolvarea societăţii pe cale judecătorească. Societatea
comercială poate fi dizolvată prin hotărârea tribunalului.
În cazul falimentului, dizolvarea societăţii se pronunţă de tribunalul
învestit cu procedura falimentului (art. 232 alin. 3 din Legea nr. 31/1990
republicată).
Potrivit legii, oricare asociat poate cere, tribunalului, pentru motive
temeinice, dizolvarea societăţii. Legea prezumă drept motive temeinice
neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii.
Se înţelege că, dacă datorită neînţelegerilor dintre asociaţi, se creează un
blocaj care face imposibilă desfăşurarea activităţii, singura soluţie este
dizolvarea şi lichidarea societăţii.

1.5. Efectele dizolvării societăţii comerciale

Indiferent de modul în care se realizează, dizolvarea societăţii
produce anumite efecte. Aceste efecte privesc deschiderea procedurii
lichidării şi interdicţia unor operaţiuni comerciale noi.
Trebuie arătat că dizolvarea nu are nici o consecinţă asupra
personalităţii juridice a societăţii. Prin dizolvare, societatea nu se
desfiinţează, ci ea îşi continuă existenţa juridică, însă numai pentru
operaţiunile de lichidare.
Deschiderea procedurii lichidării. Potrivit art. 233 din Legea
nr. 31/1990 republicată, dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea
procedurii lichidării.
Ca urmare a deschiderii procedurii lichidării, administratorii au
obligaţia de a convoca adunarea generală a asociaţilor pentru
desemnarea lichidatorilor.
Trebuie arătat că, în anumite cazuri, dizolvarea are loc fără lichidare.
Art. 233 din lege menţionează cazul fuziunii şi al divizării societăţilor
comerciale. Deci, în aceste cazuri, dizolvarea societăţii nu are ca efect
deschiderea procedurii lichidării.
Interdicţia unor operaţiuni comerciale noi. Potrivit art. 233 alin. 2
din Legea nr. 31/1990 republicată, din momentul dizolvării, “administratorii
nu mai pot întreprinde noi operaţiuni”.
Încălcarea interdicţiei legale are drept consecinţa răspunderea
personală şi solidară a administratorilor pentru operaţiunile întreprinse.

145
Dacă societatea s-a dizolvat prin hotărârea adunării generale, nu se mai poate cere tribunalului
excluderea unui asociat din societate.

120
 2. Lichidarea societăţilor comerciale

2.1. Noţiunea de lichidare a societăţii comerciale

Încetarea existenţei societăţii comerciale reclamă îndeplinirea unor
operaţiuni care să pună capăt activităţii societăţii, şi, totodată, să ducă în
final la încetarea statutului de persoană juridică al societăţii.
Operaţiuniule care fac obiectul fazei lichidării societăţii sunt realizate
de persoane anume învestite - lichidatorii146.
Trebuie observat că în faza lichidării societăţii, instanţa
judecătorească are un rol redus; intervenţia sa are un caracter excepţional
şi se produce în cazurile prevăzute de lege.
Ca urmare a dizolvării, societatea nu mai poate angaja noi operaţiuni
comerciale. Dar operaţiunile aflate în curs la data dizolvării trebuie
finalizate. Aceasta însemnă că societatea trebuie să îşi execute obligaţiile
şi să îşi valorifice drepturile care au ca izvor raporturile juridice încheiate
anterior dizolvării.
Pentru a dispune de mijloacele de plată necesare satisfacerii
creanţelor creditorilor, bunurile societăţi sunt prefăcute în bani, pe calea
licitaţiei publice.
În sfârşit, eventualul activ net, va fi împărţit între asociaţi potrivit
drepturilor lor.
Din cele arătate rezultă că lichidarea societăţii comerciale constă
într-un ansamblu de operaţiuni care au ca scop terminarea operaţiunilor
comerciale aflate în curs la data dizolvării societăţii, încasarea creanţelor
societăţii, transformarea bunurilor societăţii în bani, plata datoriilor societăţi
şi împărţirea activului net între asociaţi.
Operaţiunile de lichidare a societăţii comerciale sunt reglementate de
dispoziţiile Legii nr. 31/1990 republicată. Totodată, vor fi aplicabile şi
regulile stabilite prin actul constitutiv, în măsura în care nu sunt
incompatibile cu lichidarea (art. 252 alin. 4 din Legea nr. 31/1990
republicată).

2.2. Statutul lichidatorilor

Lichidatorii sunt persoanele însărcinate să organizeze şi să conducă
operaţiunile de lichidare a societăţii comerciale. Având în vedere rolul pe
care îl au în administrarea societăţii aflate în lichidare, legea
reglementează condiţiile de numire a lichidatorilor, puterile şi răspunderea
lor.
Calitatea de lichidator. Lichidator poate fi o persoană fizică sau o
persoană juridică. Lichidatorul persoană fizică, ca şi persoană fizică
desemnată ca reprezentant permanent de către lichidatorul persoană
juridică, trebuie să fie lichidatori autorizaţi, în condiţiile legii (art. 253 din
Legea nr. 31/1990 republicată)147.
Numirea lichidatorilor. Lichidatorii sunt numiţi prin hotărârea
adunării asociaţilor; în cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită
simplă şi cu răspundere limitată, hotărârea trebuie luată în unanimitate,
dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel; în cazul societăţii pe acţiuni

146
A se vedea S.D. Cărpenaru, Tratat..., op. cit., p. 315-321.
147
A se vedea Legea nr. 186/1999 privind lichidatorii judiciari.

121
sau în comandită pe acţiuni, hotărârea trebuie să se adopte cu majoritatea
prevăzută de lege pentru modificarea actului constitutiv.
În toate cazurile în care nu sunt îndeplinite condiţiile menţionate,
lichidatorii sunt numiţi de către instanţa judecătorească, la cererea
oricăruia dintre administratori sau asociaţi148.

2.3. Lichidarea activului şi pasivului societăţii comerciale

Lichidarea societăţii comerciale impune efectuarea unor operaţiuni
care au drept rezultat lichidarea patrimoniului societăţii. Aceste operaţiuni
constau în lichidarea activului şi pasivului societăţii.
Scopul operaţiunilor de lichidare a activului şi pasivului societăţii este
prefacerea bunurilor societăţii în bani şi achitarea datoriilor societăţii.
Eventualul activ net se repartizează asociaţilor.
Lichidarea activului societăţii. Operaţiunile de lichidare a activului
societăţii cuprind transformarea bunurilor societăţii în bani şi încasarea
creanţelor pe care societatea le are faţă de terţi149.
Transformarea bunurilor societăţii în bani. Această operaţiune se
realizează pe calea licitaţiei publice. Potrivit legii, lichidatorii vor putea să
vândă, prin licitaţie publică, imobilele şi orice avere mobiliară a societăţii
(art. 255 lit. c din Legea nr. 31/1990 republicată). Ca măsură de protecţie,
legea interzice vânzarea în bloc a bunurilor societăţii, adică vânzarea
bunurilor societăţii pe un preţ forfetar (global). Deci, fiecare bun care se
vinde prin licitaţie trebuie evaluat în mod individual.
Lichidarea pasivului societăţii. Prin lichidarea pasivului societăţii
se înţelege plata datoriilor societăţii către creditorii săi.
Operaţiunea de lichidare a pasivului societăţii se realizează de către
lichidatori, în condiţiile stabilite de lege.
Plata datoriilor faţă de creditorii sociali se face cu sumele de bani
rezultate din lichidarea activului societăţii. Aşa cum am arătat, pentru
stingerea datoriilor societăţii, lichidatorii pot contracta obligaţii cambiale ori
împrumuturi, în condiţiile legii.
Datoriile societăţii pot fi achitate de către lichidatori cu proprii lor bani.
Într-un asemenea caz, lichidatorii au dreptul la restituirea sumelor achitate
creditorilor. Potrivit legii, lichidatorii nu vor putea reclama împotriva
societăţii drepturi mai mari decât acelea ce aparţineau creditorilor plăiţi
(art. 258 din Legea nr. 31/1990 republicată).

2.4. Închiderea lichidării societăţii comerciale

După terminarea operaţiunilor de repartizare a activului net între
asociaţi, procedura lichidării societăţii comerciale este încheiată. Rămân
de îndeplinit ultimele formalităţi pentru finalizarea consecinţelor care
decurg din terminarea lichidării: radierea societăţii din registrul comerţului
şi luarea măsurilor de conservare a registrelor şi a celorlalte documente
ale societăţii.
Închiderea lichidării şi încetarea existenţei societăţii ca persoană
juridică pune şi problemea răspunderii pentru eventualele creanţe ale
creditorilor sociali care nu au fost satisfăcute în cursul lichidării.

148
Instanţa este obligată să numească lichidatori persoanele asupra cărora cad de acord asociaţii
(Cas. III - dec. nr. 1726/21.oct.1936, în Pandectele române, 1937, p. 42.
149
A se vedea S.D. Cărpenaru, Tratat..., op. cit., p. 322-332.

122
 Radierea societăţii din registrul comerţului. Potrivit art. 260 alin. 2
din Legea nr. 31/1990 republicată, după terminarea lichidării, lichidatorii
trebuie să ceară radierea societăţii din registrul comerţului.
Îndeplinirea acestei formalităţi este obligatorie. În acest sens, art. 1
din Legea nr. 26/1990 republicată prevede obligaţia comerciantului ca la
încetarea comerţului să ceară oficiului registrului comerţului radierea
înmatriculării din registrul comerţului.
Radierea societăţii trebuie cerută oficiului registrului comerţului în
termen de 15 zile de la data ultimului act de lichidare, care este
repartizarea activului net între asociaţi (art. 22 din Legea nr. 26/1990
republicată). Radierea se poate face şi din oficiu.
De la data radierii încetează personalitatea juridică a societăţii
comerciale, cu toate consecinţele care decurg din acest fapt.

3. Radierea societăţilor comerciale

Definiţie. Radierea este operaţiunea de ştergere a unei societăţi
comerciale din Registrul Comerţului ca efect al încetării activităţii şi
lichidării.
Temei legal: Legea nr. 31/1990 republicată, Legea nr. 26/1990
republicată, Legea nr. 64/1995 republciată.
Radierea poate fi: Radierea voluntară, radierea din oficiu, radierea de
drept

3.1. Radierea voluntară (art. 227 lit. d, Legea nr. 31/1990 republi-
cată).
Societatea comercială se poate dizolva prin voinţa asociaţilor,
manifestată în cadrul adunării generale. Hotărârea adunării generale
împreună cu actul adiţional se vor depune la Registrul Comerţului pentru
înscrierea de menţiuni cu privire la radierea societăţii. Odată cu cererea de
radiere se vor depune situaţia financiară de lichidare, proiectul de
repartizare a activului net semnat de asociaţi, certificatul de înmatriculare,
în orginal, şi a dovezii privind plata taxelor legale.

3.2. Radierea din oficiu

a) În urma fuziunii sau divizării societăţilor comerciale
Fuziunea este operaţiunea prin care se realizează o concentrare a
societăţilor comerciale. Ea are două forme: absorbţia şi contopirea.
Absorbţia constă în înglobarea de către o societate comercială a
uneia sau mai multor societăţi comerciale, care îşi încetează existenţa.
Contopirea constă în reunirea a două sau mai multe societăţi
comerciale care îşi încetează activitatea pentru constituirea unei societăţi
comerciale noi.
Divizarea constă în separarea unei părţi din patrimoniul unei societăţi
care îşi încetează existenţa, între două sau mai multe societăţi comerciale
existente sau care iau astfel fiinţă.
Fuziunea sau dizolvarea are ca principal efect dizolvarea, fără
lichidare, a societăţii care îşi încetează existenţa şi transmiterea universală
a patrimoniului său către societatea sau societăţile beneficiare (art. 238 şi
239 din Legea nr. 31/1990 republicată)

123
 Drept urmare se vor efectua, din oficiu, în Registrul Comerţului
radierea societăţilor care încetează a avea fiinţă, la data înmatriculării noii
societăţi sau a ultimei dintre ele. În situaţia în care, societăţile care
urmează a înceta să mai existe sunt înmatriculate în judeţe diferite,
radierea acestora se face în baza copiei de pe încheierea de
înmatriculare, transmisă de oficiul Registrului Comerţului la care s-a
efectuat înmatricularea noii societăţi (art. 248 din Legea nr. 31/1990
republicată).
b) Ca urmare a declarării nulităţii societăţii comerciale prin hotărârea
judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă, datorită nerespectării
cerinţelor legale privind constituirea societăţii comerciale, aceasta se
dizolvă şi intră în lichidare din oficiu (art. 227 lit. c din Legea nr. 31/1990
republicată).
Înscrierea menţiunilor respective cu privire la dizolvarea societăţii
comerciale şi a radierii din Registrul Comerţului se face din oficiu.
c) Schimbarea sediului unei societăţi comerciale în alt judeţ are ca
efect operaţia de radiere din oficiu în Registrul Comerţului de la sediul
iniţial, pe data la care s-a efectuat reînmatricularea la oficiul Registrului
Comerţului de la sediul nou, în baza confirmării, transmisă de acest ultim
sediu (art. 204 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).
d) Potrivit art. 227 lit. e din Legea nr. 31/1990 republicată, societatea
comercială se dizolvă prin hotărârea Tribunalului, atunci când există
motive temeinice. Un asemenea motiv îl constituie neînţelegerile grave
dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii. În aceste cazuri
înscrierea de menţiuni în Registrul Comerţului a menţiunii de dizolvare,
lichidare şi radiere se face din oficiu în baza hotărârii judecătoreşti prin
care s-a dispus declararea dizolvării şi lichidării.
e) În cazurile prevăzute la art. 237 din Legea nr. 31/1990 republicată,
acţiunea în constatarea dizolvării, formulată de Oficiul Naţional al
Registrului Comerţului se introduce la Tribunalul sediului societăţii şi va fi
susţinută de dovezi privind îndeplinirea condiţiilor de dizolvare prevăzute
de lege.
În aceste cazuri, înscrierea în Registrul Comerţului a menţiunii
privind dizolvarea şi radierea societăţii, se face din oficiu, în baza hotărârii
judecătoreşti irevocabile.

3.3. Radierea de drept

Potrivit art. 227 lit. a din Legea nr. 31/1990 republicată, societatea
comercială se dizolvă la expirarea termenului stabilit pentru durata
societăţii. În acest caz, dizolvarea societăţii operează în temeiul legii, fără
a fi necesară vreo formalitate. Înscrierea menţiunilor privind radierea se
fac odată cu expirarea termenului de funcţionare al societăţii.

124
 CHESTIONAR NR. 4

1. Cererea de anulare a hotărârii adunării generale se poate face în

termen de:
a) 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial;
b) 25 zile de la data publicării în Monitorul Oficial;
c) 30 zile de la data publicării în Monitorul oficial.

2. Societatea comercială este constituită pe bază de:

a) contract de societate;
b) contract de mandat;
c) ambele.

3. Societatea poate fi definită ca:

a) o grupare de persoane juridice constituită pe baza unui contract de
societate şi beneficiind de personalitate juridică;
b) o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de
societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii
se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitatea
unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor;
c) o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de
societate şi beneficiind parţial de personalitate juridică, în care
asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru
exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii
beneficiilor rezultate.

4. Prin încheierea contractului de societate, asociaţii:

a) convin să pună ceva în comun;
b) pun laolaltă anumite bunuri cu intenţia de a colabora în
desfăşurarea activităţii comerciale;
c) se opun scopului realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate din
activitatea desfăşurată.

5. Prin noţiunea de „aport” se înţelege:

a) obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a aduce în
societate un anumit bun cu o valoare patrimonială;
b) obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a aduce în
societate numai un bun corporal, o valoare patrimonială;
c) obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a aduce în
societate numai un bun incorporal, o valoare patrimonială;

6. Prin capitalul social al unei societăţi se înţelege:

a) activul şi pasivul societăţii;
b) expresia valorică a totalităţii aporturilor asociaţilor care participă la
constituirea societăţii;
c) valoarea totală a aporturilor efectuate şi care au intrat în
patrimoniul societăţii.

125
7. Societatea în nume colectiv este:
a) societatea ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul
social iar asociaţii răspund numai în limita aporturilor lor;
b) societatea al cărui capital social este împărţit în acţiuni;
c) societatea ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul
social şi cu răspunderea nelimitată şi solitară a tuturor asociaţilor.

8. Condiţiile de fond ale contractului de societate sunt:

a) consimţământul şi capacitatea părţilor;
b) obiectul şi cauza contractului;
c) aportul asociaţilor, capitalul social şi patrimoniul social.

9. O societate comercială are ca bază a constituirii sale:

a) voinţa asociaţilor manifestată în contractul de societate;
b) întocmirea actului constitutiv;
c) înmatricularea societăţii.

10. Elementele de individualizare ale societăţii sunt:

a) firma societăţii;
b) sediul societăţii;
c) naţionalitatea societăţii.

11. Patrimoniul social este/reprezintă:

a) echivalent/identic cu capitalul social;
b) activul şi pasivul societăţii;
c) totalitatea bunurilor mobile incorporale aparţinând societăţii.

12. Durata mandatului în funcţia de cenzor este de:

a) 4 ani;
b) 3 ani;
c) 2 ani.

126
 RĂSPUNSURI

CHESTIONAR NR. 1
1. b; 2. c; 3. c; 4. a; 5. a, b, c; 6. a; 7. b; 8. a, b; 9. a; 10. b

CHESTIONAR NR. 2
1. a, b, c; 2. a, b, c; 3. c; 4. b; 5. a; 6. b, c; 7. a; 8. a, b; 9. a, c; 10. a,
b; 11. a; 12. a, c; 13. a; 14. a, b, c; 15. a, b.

CHESTIONAR NR. 3
1. nici un răspuns nu e corect; 2. a, b, c; 3. a; 4. a, b; 5. a; 6. a; 7.
a; 8. a, b; 9. b; 10. a, b, c; 11. a; 12. a, b; 13. a, c; 14. c; 15. a; 16. b.

CHESTIONAR NR. 4
1. a; 2. a; 3. b; 4. b; 5. a; 6. b; 7. c; 8. a, b; 9. a; 10. a, b, c; 11. b;
12. b.

127
 CUPRINS

OBIECTIVELE CAPITOLULUI I
CAPITOLUL I
Noţiuni introductive privind dreptul comercial ............................................................. 4
1.1. Noţiunea, obiectul şi definiţia dreptului comercial ............................................. 4
1.2. Scurtă privire istorică a dreptului comercial ...................................................... 5
1.3 Autonomia dreptului comercial ........................................................................... 7
1.4. Corelaţia dreptului comercial cu alte ramuri ale dreptului ................................. 9
1.5. Izvoarele dreptului comercial .......................................................................... 11
- Izvoarele normative ale dreptului comercial ................................................ 12
- Izvoarele interpretative ale dreptului comerciale .......................................... 13
Chestionar nr. 1 ...................................................................................................... 14

OBIECTIVELE CAPITOLULUI II
CAPITOLUL II
Faptele de comerţ ........................................................................................................... 18
2.1. Concepţia Codului comercial român privind faptele de comerţ ...................... 18
2.2. Noţiunea şi caracteristicile faptelor de comerţ ................................................ 19
2.3. Clasificarea faptelor de comerţ ....................................................................... 19
- Faptele de comerţ obiective ......................................................................... 20
- Faptele de comerţ subiective ....................................................................... 28
- Faptele de comerţ unilaterale sau mixte ...................................................... 28
2.4. Scurte consideraţii asupra caracterului operaţiunilor
din domeniul agriculturii .................................................................................. 29
Chestionar nr. 2 ...................................................................................................... 32

OBIECTIVELE CAPITOLULUI III

CAPITOLUL III
Comercianţii .................................................................................................................. 37
3.1. Noţiunea de comerciant şi categoriile comercianţilor ...................................... 37
- Concepţia codului comercial român privind noţiunea
de comerciant .............................................................................................. 37
- Categoriile de comercianţi ............................................................................ 38
3.2. Calitatea de comerciant .................................................................................. 39
- Dobândirea calităţii de comerciant ............................................................... 39
- Dovada calităţii de comerciant ..................................................................... 42
- Încetarea calităţii de comerciant ................................................................... 43
3.3. Condiţiile de exercitare a activităţii comerciale ............................................... 44
- Principiul libertăţii comerţului ........................................................................ 44
- Capacitatea persoanei fizice cerută pentru a fi comerciant ......................... 44
- Restricţiile privind exercitarea activităţii comerciale ..................................... 48
3.4. Obligaţiile profesionale ale comercianţilor ...................................................... 49
- Noţiuni generale ........................................................................................... 49
- Publicitatea prin registrul comerţului ............................................................ 50
- Noţiuni generale de contabilitate a activităţii comerciale.............................. 53
- Exercitarea comerţului în limitele concurenţei ilicite ..................................... 57
3.5. Fondul de comerţ ............................................................................................ 61
- Noţiunea fondului de comerţ ........................................................................ 61
- Elementele fondului de comerţ ..................................................................... 62
- Actele juridice privind fondul de comerţ........................................................ 64
Chestionar nr. 3 ........................................................................................ 67

OBIECTIVELE CAPITOLULUI IV
CAPITOLUL IV
Societăţile comerciale .................................................................................................... 71
4.1. Scurtă privire asupra cauzelor care au determinat crearea

128
 societăţilor comerciale ................................................................................... 71
- Originea şi evoluţia societăţilor comerciale .................................................. 72
- Reglementarea juridică a societăţilor comerciale în România ..................... 73
4.2. Noţiunea, elementele specifice şi clasificarea societăţilor
comerciale ...................................................................................................... 74
- Definiţia societăţilor comerciale .................................................................... 74
- Elementele specifice ale contractului de societate care stă la
baza societăţii comerciale ........................................................................... 75
1. Noţiuni generale .................................................................................... 75
2. Aporturile asociaţilor ............................................................................. 75
3. Realizarea şi împărţirea beneficiilor ...................................................... 78
4.3. Formele societăţilor comerciale şi clasificarea lor ........................................... 79
- Formele societăţilor comerciale .................................................................... 79
- Clasificarea societăţilor comerciale .............................................................. 80
4.4. Constituirea societăţilor comerciale ................................................................ 81
- Actele constitutive ale societăţii comerciale ................................................. 82
1. Noţiuni generale .................................................................................... 82
2. Contractul de societate ......................................................................... 82
3. Statutul societăţii ................................................................................... 88
- Formalităţile necesare constituirii societăţilor comerciale ............................ 89
1. Înmatricularea societăţilor comerciale .................................................. 89
- Înfiinţarea sucursalelor şi filialelor societăţii comerciale ............................... 92
- Personalitatea juridică a societăţii comerciale ............................................. 93
1. Elementele definitorii ale personalităţii juridice a societăţii
comerciale ............................................................................................ 93
2. Atributele de identificare a societăţii .................................................... 93
3. Voinţa societăţii comerciale .................................................................. 95
4. Capacitatea juridică a societăţii ............................................................ 95
5. Patrimoniul societăţii ............................................................................. 96
4.5. Funcţionarea societăţilor comerciale .............................................................. 96
- Adunarea generală ....................................................................................... 97
1. Noţiuni generale .................................................................................... 97
2. Felurile adunării generale ..................................................................... 97
3. Convocarea adunării generale.............................................................. 99
4. Şedinţa adunării generale ................................................................... 100
5. Hotărârile adunării generale ............................................................... 101
- Administratorii societăţii .............................................................................. 102
1. Noţiuni generale .................................................................................. 102
2. Reguli generale privind administratorii societăţii ................................ 103
3. Răspunderea administratorilor ............................................................ 106
- Controlul gestiunii societăţii ........................................................................ 107
1. Desemnarea cenzorilor ....................................................................... 107
2. Răspunderea cenzorilor ...................................................................... 108
- Auditorii financiari ....................................................................................... 108
4.6. Modificarea actului constitutiv al societăţilor comerciale ............................. 109
- Noţiunea modificării societăţii comerciale .................................................. 109
- Condiţii generale ale modificării societăţilor comerciale............................. 109
- Principalele cazuri de modificare a societăţii comerciale ........................... 110
1. Noţiuni generale .................................................................................. 110
2. Mărirea capitalului social .................................................................... 111
3. Reducerea capitalului social ............................................................... 112
4. Prelungirea duratei societăţii .............................................................. 113
5. Fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale ..................................... 113
6. Transformarea societăţii comerciale ................................................... 116
4.7. Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale ........................................... 116
- Dizolvarea societăţilor comerciale ............................................................. 116
1. Consideraţii introductive ..................................................................... 116
2. Noţiunea de dizolvare a societăţii comerciale .................................... 117
3. Cauzele generale de dizolvare a societăţilor comerciale ................... 117
4. Căile dizolvării societăţilor comerciale ................................................ 119

129
 5. Efectele dizolvării societăţii comerciale .............................................. 120
- Lichidarea societăţilor comerciale ............................................................. 121
1. Noţiunea de lichidare a societăţii comerciale ..................................... 121
2. Statutul lichidatorilor............................................................................ 121
3. Lichidarea activului şi pasivului societăţii comerciale ......................... 122
4. Închiderea lichidării societăţii comerciale............................................ 122
- Radierea societăţilor comerciale ............................................................... 123
1. Radierea voluntară.............................................................................. 123
2. Radierea din oficiu .............................................................................. 123
3. Radierea de drept ............................................................................... 124
Chestionar nr. 4 ...................................................................................... 125

130