Tema de seminar la disciplina Dogmatica

Jertfa lui Hristos si jertfa noastra în

epistolele pauline si la Parintii Bisericii

Student: Indrumator:
Apostol Alexandru Conf. Dr. Vasile Cristescu
An IV, Gr 1
Pastorala

1
 Jertfa lui Hristos si jertfa noastra în epistolele pauline si la
Parintii Bisericii

1. Introducere

Dintre momentele şi evenimentele mai de seamă din viaţa pământească a

Mântuitorului, patru sunt cele care au o importanţă deosebită în desfăşurarea operei
săvârşite de Mântuitorul: Naşterea, Botezul, Patimile sau Jertfa Lui pe Cruce şi
Învierea sau Biruinţa lui Hristos asupra morţii, fiecare din ele reprezentând unul
din momentele esenţiale ale operei de răscumpărare a făpturii umane, prin actul de
înaltă bunăvoinţă a Divinităţii creatoare.
Naşterea Domnului reprezintă „începătura” acestei opere; Botezul Său – păşirea
publică, pentru vestirea şi înfăptuirea acestei opere; Jertfa lui Hristos pe Cruce
reprezintă preţul de sânge, plătit de natura umană, din unitatea teandrică a
„Logosului Întrupat”, pentru anularea urmărilor nefaste ale vechii transgresiuni
adamice, faţă de voinţa divinităţii creatoare; Învierea – triumful final al întregii
opere interprinsă de Dumnezeu faţă de om, readus la starea-i genuină de la creaţie,
„părtaş făcându-l iarăşi firii dumnezeieşti şi împărăţiei Sale veşnice”1.
În lucrarea de faţă voi arăta care este rolul jertfei lui Hristos în iconomia
mântuirii si care este importanţa învierii Sale din morţi, fundamentându-mi
afirmaţiile cu texte din Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi (cele două izvoare ale
Revelaţiei).

1
Prof. Ioan G. Savin, Iconomia şi roadele Învierii Domnului, în „S.T.”, nr. 5-6 (mai-iunie), anul 1962 (XIV),
EIBMBOR, Bucureşti, p. 267.

2
 2. Jertfa lui Hristos prefigurată în Vechiul Testament şi împlinită în Noul
Testament

Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om între oameni, ca să Se poată dărui lui
Dumnezeu ca jertfă cu adevărat mântuitoare pentru ei, ca să se împlinească ceea
ce se făgăduise prin chipul jertfelor de animale şi, îndeosebi, al mielului
animalic din Lege. El ni S-a făcut Mielul conştient, Dumnezeu şi om, care îi
scapă pe toţi oamenii de moarte, pentru veci2.
Făcând comparaţie între Moise şi Mântuitorul Hristos, Clement Romanul
scoate în evidenţă rolul desăvârşit al Mântuitorului faţă de rolul împlinit de
Moise pentru fiii lui Israel. Astfel Moise scoate poporul dintr-o robie
pământească – vremelnică – Mântuitorul ca trimisul special al lui Dumnezeu,
prin demnitatea de Arhiereu, ne scoate dintr-o robie cu mult mai grea, robia
păcatelor şi ne învredniceşte de o eliberare totală şi veşnică. Toate acestea se
fac „prin Domnul nostru Iisus Hristos, care pentru aceasta a fost pregătit, ca la
venirea Lui să izbăvească din întuneric inimile noastre mâncate din moarte”3.
În Vechiul Testament Jertfa lui Hristos a fost prefigurată de mai multe ori.
Chipul lui Hristos a fost conturat nu numai de slujirea de Arhiereu, ci şi ca
împărat al Salemului, adică împărat al păcii, prin persoana lui Melchisedec ce-l
simboliza. El îi aduce lui Avraam pâine şi vin şi e numit „preotul Dumnezeului
celui prea înalt” (Fc. 14, 18), preînchipuind prin toate acestea pe Hristos (cf.
Evr. cap. 7)4.
Ca Împărat al păcii, Hristos împacă lumea cu Dumnezeu prin jertfa Sa,
preînchipuită în pâinea şi vinul date de Melchisedec lui Avraam. Pâinea şi vinul
2
Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, ed. Anastasia, Bucureşti,
1993, p. 93.
3
Scrierile Părinţilor Apostolici, trad. de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1979, p. 78, apud Ioan Mihălţan, episcopul
Oradiei, Preoţia Mântuitorului Hristos şi Preoţia Bisericească, ed. Episcopiei Oradea, 1993, p. 61-62.
4
Idem, p. 28.

3
 simbolizează jertfa lui Hristos, Trupul şi Sângele Său. De asemenea,
Melchisedec e numit „preotul Dumnezeului celui prea înalt” (Fc. 14, 18),
preînchipuind pe Hristos, Care e numit de Arhanghelul Gavriil: „Fiul lui
Dumnezeu, Celui Preînalt” (Lc. 1, 35).
Sfântul Chiril al Alexandriei vede izbăvirea ce aveam să o primim prin jertfa
sângelui lui Hristos preînchipuită prin sângele cu care au fost unşi usciorii şi
pragul cel de sus al caselor evreilor din robia egipteană, zicând: „Porunceşte ca
după înjunghierea mielului să se ungă usciorii şi pragul cel de sus al uşii. Prin
aceasta nu vrea să semnifice nimic altceva, mi se pare decât să întărească casa
noastră pământească (cele dinlăuntru ale fiinţei noastre) prin cinstitul şi sfântul
sânge al lui Hristos... prin împărtăşirea noastră din viaţa Lui”5.
Jertfa lui Hristos a fost preînchipuită în Vechiul Testament şi de jertfele pe
care le aduceau evreii Domnului. Proorocul Isaia, numit şi Evanghelistul
Vechiului Testament arată aceasta în capitolul 53 al cărţii sale: „Chinuit a fost
dar s-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca
o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa” (Is. 53,
7).
O altă preînchipuire a jertfei lui Hristos în Vechiul Testament la care mă voi
referi este cea prezentată în capitolul 22 al cărţii Facerea, când Dumnezeu îl
încearcă pe Avraam cerându-i să aducă jertfă pe unicul său fiu, pe Isaac.
Avraam împlineşte întocmai cuvântul Domnului, însă în momentul în care
să-şi jertfească fiul este oprit de îngerul Domnului, care îi spune: „Iar îngerul a
zis: <<Să nu-ţi ridici mâna asupra copilului, nici să-i faci vreun rău, căci acum
cunosc că te temi de Dumnezeu şi pentru Mine n-ai cruţat nici pe singurul fiu al
tău>>” (Fc. 22, 12).

5
Idem, p. 31.

4
 Cuvintele îngerului vor să arate de fapt cuvintele Evanghelistului, care
spune: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-
Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” ( In.
3, 16).
În locul lui Isaac, fiul său, Avraam aduce jertfă un berbec, care era încurcat
cu coarnele într-un tufiş.
Hristos este asemănat în Vechiul Testament uneori cu un viţel, alteori cu un
berbec. Vorbind despre aceasta Sfântul Chiril al Alexandriei zice: „Hristos a
fost uneori comparat şi asemănat cu un viţel, căci acesta este destul de puternic
şi nebiruit în tăria sa, referindu-se prin această asemănare la puterea Sa
dumnezeiască... şi alteori cu un berbec, pentru că El este călăuza noastră,
asemenea berbecilor ce merg înaintea turmei”6.
Berbecul este adus jertfă în locul lui Isaac, preînchipuind pe Hristos care Se
jertfeşte pentru om şi în locul omului.
Jertfa, care este strâns legată de preoţia lui Hristos este desăvârşită.
Simbolismul acestei desăvârşiri este preînchipuit în Vechiul Testament prin
jerfele aduse. De la jertfele de seminţe şi animale se trece la jertfa de prinoase
ce simbolizează Jertfa lui Hristos şi Jertfa Sfintei Cuminecături.
Tot ca o preînchipuire a jerfei curate a Sfintei Cuminecături poate fi înţeles
şi ceea ce se spune în textul comentat de Sfântul Chiril al Alexandriei, care zice:
„Acela Îşi va lega de viţă mânzul său. Fiindcă viţa cea adevărată, adică
Hristos, va lega prin jertfa Sa pe poporul cel ce se trage din neamurile
păgâne, care sunt comparate cu un mânz” (cf. In. 17, 20)7.
De asemenea, în Vechiul Testament arhiereul intra o dată pe an în Sfânta
Sfintelor şi aducea jertfă de ispăşire pentru păcate. Acest lucru îl făcea în

6
Sfântul Chiril al Alexandriei, Glafirele, P.G., 69, 130, apud Ioan Mihălţan, episcopul Oradiei, op. cit., p. 33.
7
Idem, p. 31.

5
 fiecare an. Acesta îl preînchipuie pe Hristos, Arhiereul cel veşnic, Care se aduce
pe Sine jertfă, însă o singură dată, într-o Sfânta Sfintelor nefăcută de mâini
omeneşti (cf. Evr. 9, 24-25). Jertfa lui Hristos este jertfă de curăţire:
„Îndreptându-se în dar cu harul Lui prin răscumpărarea în Hristos Iisus, pe Care
L-a rânduit Dumnezeu curăţire prin credinţă întru sângele Lui, pentru iertarea
păcatelor celor mai înainte făcute” ( Rm. 3, 24-25).
Jertfa lui Hristos este de o valabilitate incomparabilă, deoarece Jertfa Sa are
caracterele adevăratului sacrificiu. Ea e superioară tuturor jertfelor Vechiului
Testament prin calitatea Victimei8.
Totul se descoperă în timp, într-o desăvârşire treptată. Drumul acesta de la
Geneză la Prooroci se va împlini în Persoana Mântuitorului nostru, care
recapitulează în Sine, într-o armonioasă sinteză jertfa, desăvârşind mulţimea
jertfelor interioare într-o Jertfă fără de asemănare în persoana Sa, în trupul şi
sângele Său.

3. Biruinţa lui Hristos asupra morţii

Naşterea, Botezul, ca şi Jertfa lui Hristos pe Cruce nu sunt decât etape şi nu

finalul, împlinirea, desăvârşirea operei răscumpărătoare a Mântuitorului.
Finalul este Învierea: biruinţa lui Hristos asupra morţii, urmare a păcatului;
biruinţă asupra suferinţei şi mizeriei umane, urmare a îndepărtării creaturii de sursa
creatoare, care nu l-a făcut pe om – coroană a creaţiunii Sale şi reflex al dragostei
Sale – pentru suferinţă şi moarte, ci pentru fericire şi viaţă, spre a se slăvi pe sine în
acest suprem act al dragostei Sale, „prin care toată făptura dă slavă Creatorului

8
Ioan Mihălţan, episcopul Oradiei, Preoţia Mântuitorului Hristos şi Preoţia Bisericească, ed. Episcopiei Oradea,
1993, p. 28.

6
Său”. Acesta şi este, de altfel, sensul adânc al actului răscumpărării, supremul act
al dragostei divine, prin care Fiul lui Dumnezeu, devenit prin Întrupare şi Fiu al
Omului, readuce pe omul, privat de propria-i voie şi vină, de darurile harului, la
„starea cea dintâi” de la creaţie, făcându-l prin Înviere, din nou, părtaş al fericirii
din viaţa de aici, ca şi celei din o viaţa viitoare. Căci supremul ţel al operei de
răscumpărare este fericirea umană, finalizată şi înfăptuită prin Învierea
Mântuitorului.
Prin biruinţa asupra morţii, Domnul Hristos întemeiază împărăţia Sa din lume –
Biserica, deschizându-ne prin ea calea spre fericirea veşnică, din împărăţia
cerurilor9.
Prin Jertfa lui Hristos pe Cruce sau mai bine zis prin Răscumpărare s-a restaurat
în lume pacea cu Dumnezeu, unirea oamenilor între ei şi nevinovăţia de la început,
desfiinţând păcatul care le ruinase .
Totodată Răscumpărarea a înnoit în lume nemurirea şi nepătimirea de la
început,desfiinţând moartea şi suferinţa, chiar dacă înţelepciunea divină a rânduit
să nu ne împărtăşim pe de-a întregul din aceste bunuri restaurate, înainte de a trece
noi înşine prin moarte şi prin suferinţe.
Răscumpărarea a restaurat în lume puterea şi slobozenia copiilor lui Dumnezeu,
de la început, înlănţuind pe satan, desfiinţând osânda stăpânirii lui asupra
oamenilor şi dând tuturor aşezare din nou la sânul adevăratului lor Părinte. Sensul
acestei restaurări este puterea de a birui pe satan, care ne este împărtăşită chiar de
acum: „Tot s-a surpat în pământ – tot s-a răsturnat şi zace cădere de spaimă, prin
vicleanul şarpe, înălţându-Te Tu pe lemn, Iubitorule de oameni, şi Adam din
blestem se dezleagă şi se mântuieşte cel mai înainte osândit”10.

9
Prof. Ioan Gh. Savin, ., Iconomia şi roadele Învierii Domnului, în „S.T.”, nr. 5-6., p. 269.
10
Octoih, Vecernia gl. II de Marţi, stih II, apud Arhim. Benedict Ghiuş, Faptul Răscumpărării în Imnografia
Bisericii Ortodoxe, în „S.T.”, nr.1-2 (ian.-febr.), anul 1970 (XXII), EIBMBOR, Bucureşti, p. 100.

7
 Iar în altă parte se spune: „Ca un miel Te-ai spânzurat pe lemn, Stăpâne
Hristoase, fălcile lupului celui gândit ( nevăzut) zdrobindu-le şi din gura lui răpind
oile Tale cele cuvântătoare şi aducându-le Părintelui”11.
Învierea e rădăcina nestricăciunii. În Hristos firea şi-a dobândit curăţia, tăria şi
aversiunea împotriva păcatului, căci moartea Lui n-a fost osânda firii, ci osânda
răului din ea, iar prin înviere această stare s-a transmis tuturor celor ce-L urmează
pe El. Mântuitorul a trecut firea de la forma instabilă în care se afla de pe urma
căderii, prin tăria puterii atotcovârşitoare, la o formă restabilită, dăruindu-i
neschimbabilitatea12.
Dobândirea unei puteri noi în temeiul biruinţei lui Iisus asupra morţii înseamnă,
mai întâi, pentru om, primirea unei rezistenţe ontice în faţa morţii spirituale.
Arătarea vieţii dă naştere unui torent de bucurie care înalţă pe credincioşi, le dă
tărie să calce peste afectele păcătoase, să primească şi să rabde ostenelile pentru
desăvârşirea vieţii.
Îndumnezeirea constituie ideea fundamentală a spiritualităţii ortodoxe şi ea
înseamnă sublimaţia continuă a întregii fiinţe a omului şi a tuturor puterilor trupeşti
şi sufleteşti, aşa cum o prezintă Sfântul Maxim Mărturisitorul13.
Învierea e mântuirea lumii, nu mântuirea de lume. Este vorba de o mare
prefacere, biruinţa vieţii veşnice, covârşirea noii rânduieli a lumii care sfinţeşte
însăşi moartea creştinului, transformând-o în intrare în Împărăţia lui Dumnezeu.
Învierea inaugurează faza îndumnezeirii omului, în sensul restrâns al
cuvântului, aduce participarea la plenitudinea vieţii divine. Dumnezeu se dăruieşte
în aşa fel făpturii Sale, încât aceasta să ajungă să posede prin har ceea ce El posedă
prin fire: „Fericit este deci cel ce L-a prefăcut în sine prin înţelepciune pe

11
Ibidem, Canonul Crucii de Miercuri gl.V, oda IX, stih 1, apud Arhim. Benedict Ghiuş, op. cit., p. 100.
12
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Întrebarea 61 , apud Doctorand Pr. Ilie Moldovan, op.
cit., p. 522.
13
Idem, Întrebarea 1, p. 523.

8
Dumnezeu omul, căci după ce a împlinit înfăptuirea acestei taine, pătimeşte
prefacerea sa în Dumnezeu prin har, iar acest lucru nu va înceta a se săvârşi
pururea”14.
În Hristos cel înviat este cuprinsă anticipat existenţa noului eon, fără ca acest
lucru să însemneze excluderea celui vechi de la suprafaţă. Universul creat şi
mărginit devine mediul în care se arată ordinea nouă. Această plenitudine necreată
şi nemărginită este Biserica, Trupul tainic al Domnului, iar realitatea nouă ce o
cuprinde este realitatea învierii.
Predicarea învierii e anunţarea triumfătoare a continuării vieţii după moarte.
Mormântul gol este dovada grăitoare a dumnezeirii lui Iisus şi a eficacităţii operei
Sale răscumpărătoare.15
Învăţătura despre înviere, după Sf. Maxim Mărturisitorul, se descoperă a fi o
măreaţă „theologia” în sensul adevărat al cuvântului, adică o contemplaţie a
Logosului în făptura ce s-a deşteptat la zorile vieţii. Scăldată în lumina învierii lui
Hristos creaţia pătrunde în Împărăţia lui Dumnezeu. O bucurie duhovnicească
străluminează universul, lumina vieţii veşnice se revarsă în valuri.
Deodată cu descoperirea Arhetipului ceresc apare şi forma lumii desăvârşite,
înveşnicite. Deşi această realitate ne-a ajuns numai în parte, fericita ei contemplaţie
constituie esenţa Ortodoxiei, identică cu credinţa în triumful vieţii în nimicirea
morţii şi a tiraniei păcatului, în transfigurarea întregii făpturi16.
Sf. Vasile cel mare spune că deoarece prin om a pătruns păcatul în lume şi prin
păcat moartea, a binevoit Unul – Născut, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce este în
sânurile Tatălui, să se nască din Sfânta Fecioară Maria, spre a osândi păcatul în
trupul Său, pentru ca cei morţi în Adam să învieze în Hristos.

14
Idem, Întrebarea 22, p. 523.
15
Idem, p. 525.
16
Idem, p. 527.

9
 Mântuitorul S-a dat pe Sine schimb morţii întru care eram ţinuţi, fiind vânduţi
sub păcat. Şi, pogorându-Se în iad, a nimicit durerile morţii şi înviind a treia zi cale
a făcut oricărui trup la învierea din morţi17.
Prin patimile Sale, Hristos nu aduce numai jertfă ca arhiereu, ci şi învaţă ca
profet şi biruie păcatul şi moartea ca împărat. Iisus e recunoscut acum de oameni
( după Înălţare) ca împărat, însă ca Împărat ce ne impune prin suferinţele Lui de pe
pământ şi prin grija Lui suferitoare din cer, ca Împărat-Arhiereu18.

4. Intrarea în Rai prin Jertfa lui Hristos

După cum am arătat mai sus, nu putem separa Jertfa lui Hristos pe Cruce de
Învierea Sa, Care le-a readus şi le-a repus pe toate în justa lor lumină.
Privite din perspectiva Învierii, Jertfa lui Hristos pe Cruce îşi capătă
neasemuitul preţ al Jertfei răscumpărătoare, prin Sângele preacurat al Celui fără de
păcat, „care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”, cum spune Însuşi
Hristos la „Cina cea de Taină” din preziua Patimilor Sale.
Prin Patima Sa, Domnul a îndeplinit vechea făgăduinţă, dată lui Adam cel
căzut, de a zdrobi „prin Cel născut din femeie”, capul şarpelui, cum prefigurat redă
Geneza sau Cartea Facerii ( Fac. 3, 15) această veche profeţie mesianică, pentru ca
prin Învierea Sa, să ne facă iarăşi „părtaşii firii dumnezeieşti” cum spune Apostolul

17
Pr. Doctorand Mircea Nişcoveanu, Teologia Sfântului Vasile cel Mare în rugăciunile euharistice, în „S.T.”, nr. 5-
6 (mai-iunie), anul 1967 (XIX), EIBMBOR, Bucureşti p. 296.
18
Pr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, ed. Omniscop, Craiova, 1993, p. 397.

10
Petru, în cea de-a doua Epistolă a sa, şi „moşteni ai împărăţiei Lui veşnice” cum ne
spune celălalt dumnezeiesc vestitor al Evangheliei Domnului, Apostolul Pavel.
Prin Jertfa lui Hristos pe Cruce, vechea făgăduinţă mesianică, făcută primului
om, la căderea lui din starea-i primordială de perfectă concordanţă cu voinţa
divină, era prin aceasta ţinută şi încheiată.
Acesta este şi înţelesul acestui sfâşietor cuvânt, rostit de Mântuitorul de pe
Cruce: „Săvârşitu-s-a!”. Prin acest suprem sacrificiu al omenităţii din persoana
Mântuitorului – omenitatea ridicată la suprema-i potenţă şi esenţă prin îmbinarea ei
cu fiinţa divină, în aceeaşi persoană a Mesiei, actul strict al răscumpărării se
împlineşte şi Învierea nu mai era necesară19.
Răscumpărarea se efectuase fără ea, şi ea era suficientă şi fructuoasă şi fără ea.
Dacă Jertfei de pe Cruce şi morţii le-a urmat Învierea aceasta constituie un plus de
bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu căreia, îi aparţine în propriu atât actul şi
posibilitatea învierii trupului.
Acest plus înseamnă nu numai readucerea omului la vechea-i stare de la creaţie,
ci şi o nouă creaţie a lui, o nouă naştere înfăptuită prin Taina Botezului, prin care
noi devenim părtaşi ai împărăţiei cerurilor.
Cuvintele Domnului către fariseul Nicodim, sunt clare şi precise: „De nu se va
naşte cineva din apă şi din Duh, nu va intra în împărăţia lui Dumnezeu”. Acesta
este şi marele mesaj adus de Mântuitorul omenirii, salvată pin moartea Sa, de
tirania morţii veşnice, şi arvunită prin Învierea Sa, vieţii veşnice – învierea noastră,
„căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” ( I Cor. 15, 22)20.
Prin Jertfa de pe Cruce a noului Adam – Iisus Hristos, greşeala vechiului Adam
fiind ridicată, s-a redat omului nu numai iertarea, dar şi posibilitatea nemuririi
trupeşti într-o viaţă viitoare, însă, fără a suspenda sau infirma prin aceasta
19
Prof. Ioan Gh. Savin, Iconomia şi roadele Învierii Domnului, în „S.T.”, nr. 5-6 (mai-iunie), anul 1962 (XIV),
EIBMBOR, Bucureşti., p. 270
20
Prof. Ioan Gh. Savin, ., Iconomia şi roadele Învierii Domnului, în „S.T.”, nr. 5-6 op.cit., p. 271.

11
rânduielile firii, rămase în vigoare şi satisfăcute prin moartea noastră corporală,
temporară. Căci şi „aceste trupuri înduhovnicite, se vor scula când va suna trâmbiţa
învierii tuturor” şi va fi „cer nou şi pământ nou”. „Căci cu Învierea noului Adam,
Hristos Domnul, prin Care au fost pironite pe Cruce păcatele tuturor fiilor
vechiului Adam, sfărâmate au fost şi puterile morţii, iar noi am devenit fii ai
‍Învierii şi părtaşi ai împărăţiei Celui care, din morţi înviind şi moartea pe moarte
călcând, nouă viaţă veşnică ne-a dăruit”, cum spune Sfântul Ioan Hrisostom şi cum
cântă imnologia creştină în stihirile de laudă de ziua Învierii.
Pentru prima oară răsună astfel în lume acest mesaj al învierii noastre – a
tuturor; a eliberării noastre de sub tirania şi groaza morţii şi participării noastre la o
nouă viaţă, cea din „împărăţia cerurilor”, deschisă oamenilor prin Învierea
Domnului21.
Sfântul Apostol Pavel subliniază acest lucru: „Dumnezeu bogat fiind în milă,
pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit pe noi, cei ce eram morţi prin greşelile
noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos... şi împreună cu El ne-a sculat şi
împreună ne-a aşezat întru cele cereşti în Hristos Iisus” ( cf. Ef. 2, 4-6).
Robia păcatului – moartea sufletească – vădită prin neputinţa omului de a face
binele şi al cărei sfârşit era moartea veşnică, prin surparea păcatului – pricina ei –
prin Jertfa lui Iisus Hristos, e înlocuită cu o stare de har, în care omul având
posibilitatea să aibă „roada sa spre sfinţenie” ( Rm. 6, 22), are de sfârşit viaţa
veşnică: „Iisus Hristos, făcându-se tuturor celor ce-L ascultă pe El pricină de
mântuire veşnică” ( Evr. 5, 9).
Moartea trupească – urmarea păcatului ( Rm. 5, 12), intrată în lume prin Adam (
I Cor. 15, 21-22) – deşi rămâne în lume şi după răscumpărare, totuşi, fiind biruită
şi nimicită de Iisus Hristos, e departe de a mai fi un obiect de frică, dimpotrivă ea
este dorită, învierea lui Iisus Hristos dând încredere că şi „cei adormiţi întru
21
Idem, p. 273.

12
Hristos” vor învia ca şi El ( I Cor. 15, 22) şi credincioşii, având făgăduinţa
moştenirii slavei vieţii veşnice.
Cu înfrângerea morţii – prin surparea păcatului prin jertfa Sa ( Evr. 9, 26) –
suferă de asemenea şi stăpânitorul ei – pricinuitorul căderii noastre în stăpânirea
căruia rămăsesem – înfrângere: „prin moarte surpând pe cel ce are stăpânirea
morţii, adică pe diavolul” ( Evr. 2, 14) şi prin pironirea pe cruce a zapisului ce era
asupra noastră, dezbrăcând începătoriile şi domniile şi arătându-i biruinţi pe dânşii
întru dânsa22.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Comentariul la „Tatăl nostru”, scrie: „Hristos
i-a făcut pe oameni deopotrivă în cinste cu îngerii..., căci prin sângele jertfei Sale a
surpat puterile vrăjmaşe care umpleau văzduhul dintre cer şi pământ şi a arătat
unirea fiinţelor pământeşti cu cele cereşti, adică împărtăşirea lor din aceleaşi
dumnezeieşti daruri. Şi împărtăşirea aceasta are chip de Praznic, căci firea
omenească poate împreună cu puterile de sus, întru bucurie, cu una şi aceeaşi voie,
slava lui Dumnezeu a o glăsui”23.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dumnezeu ne-a îndreptăţit prin jertfa Fiului
Său. Deci cine ne va condamna pe noi, şi nu numai că se jertfeşte pentru noi, ci
după aceasta se şi roagă pentru noi? Hristos este Cel ce a murit, şi mai ales Cel ce a
şi înviat, Care şi este de-a dreapta lui Dumnezeu, Care şi mijloceşte pentru noi”24.
Clement Romanul, de asemenea, arată că „prin El (Hristos) căutăm înălţimile
cerurilor, prin El ca-ntr-o oglindă nepătată, vedem prea înalta Lui faţă, prin El s-au
deschis ochii inimii noastre, prin El nepriceputa şi întunecata noastră minte

22
Marin D. Preotescu, Răscumpărarea dupre Apostolul Pavel, teză de licenţă, Tipografia Curţii Regale, Bucureşti,
1907, p. 43-44.
23
Sfântul Maxim Mărturisitorul, P.G., XC, 878, B, cf. Filocalia, vol. II, trad. de Pr. D. Stăniloae, Sibiu, 1948, p.
257, apud Arhim. Benedict Ghiuş, Faptul răscumpărării în ciclul Sfintelor Patimi, în „S.T.”, nr. 9-10 (nov.-dec.),
1970, EIBMBOR, Bucureşti, p. 660.
24
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la epistolele pauline ( la Epistola către Romani), trad. de P.S. Teodosie
Atanasiu, ed. Christiana, Bucureşti, 2005, p. 293.

13
înfloreşte la lumina Lui, prin El Stăpânul a voit să gustăm conştiinţa cea
nemuritoare”25.
Sfântul Clement Alexandrinul, vorbind despre jerfa lui Hristos, caută a face
înţeles scopul Jertfei Sale, cum că El nu se reduce numai la moartea pe cruce, nici
arhieria Sa numai la acest sacrificiu ispăşitor, ci răscumpărarea trebuie privită
ontologic, ca viaţă în mărirea dumnezeiască. Comentând versetul: „Eu am venit ca
viaţă să aibă”, zice: „O dumnezeiască mărire! Un Dumnezeu a murit, un om a
înviat, moartea e învinsă de moarte, iar viaţa ca scopul cel mai înalt, devine o
urmare a Răscumpărării...”26

25
Ioan Mihălţan, episcopul Oradiei, Preoţia Mântuitorului Hristos şi Preoţia Bisericească, ed. Episcopiei Oradea,
1993., p. 61.
26
Idem, p. 63.

14
 Bibliografie:

• ---Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, Bucureşti, 1988

• ---Savin, Prof. Ioan G., Iconomia şi roadele Învierii Domnului, în „S.T.”, nr.
5-6 (mai-iunie), anul 1962 (XIV), EIBMBOR, Bucureşti
• ---Stăniloae, Pr. Prof. dr. Dumitru, Iisus Hristos lumina lumii şi
îndumnezeitorul omului, ed. Anastasia, Bucureşti, 1993
• ---Mihălţan, Ioan, episcopul Oradiei, Preoţia Mântuitorului Hristos şi
Preoţia Bisericească, ed. Episcopiei Oradea, 1993
• ---Ghiuş, Arhim. Benedict, Faptul Răscumpărării în ciclul Sfintelor Patimi,
în „S.T.”, nr. 9-10 (nov.-dec.), anul 1970 (XXII), EIBMBOR, Bucureşti
• ---Ghiuş, Arhim. Benedict, Faptul Răscumpărării în Imnografia Bisericii
Ortodoxe, în „S.T.”, nr.1-2 (ian.-febr.), anul 1970 (XXII), EIBMBOR, Bucureşti
• ---Moldovan, Doctorand Pr. Ilie, Teologia învierii în opera Sfântului Maxim
Mărturisitorul, în revista „S.T.”, nr. 7-8 (sept.-oct.), anul 1968 (XX), EIBMBOR,
Bucureşti
• ---Nişcoveanu, Pr. Doctorand Mircea, Teologia Sfântului Vasile cel Mare în
rugăciunile euharistice, în „S.T.”, nr. 5-6 (mai-iunie), anul 1967 (XIX),
EIBMBOR, Bucureşti
• ---Pr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, ed.
Omniscop, Craiova, 1993

15
• ---Marin D. Preotescu, Răscumpărarea dupre Apostolul Pavel, teză de
licenţă, Tipografia Curţii Regale, Bucureşti, 1907
• ---Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la epistolele pauline ( la Epistola către
Romani), trad. de P.S. Teodosie Atanasiu, ed. Christiana, Bucureşti, 2005

16