Dezbaterea televizată, punerea în scenă a cuvântului

Prof. asociat drd. Petre Crăciun

Universitatea „Andrei Şaguna”
Facultatea de Ştiinţele Comunicării şi Ştiinţe Politice

Există specialişti care vorbesc despre o perioadă a paleoteleviziunii, încadrată în

timp în anii 1950-1960. Această perioadă, dincolo de mijloacele tehnice puţin evoluate,
caracteristice vremii şi, evident, de viteza destul de redusă cu care se transmiteau ştirile
sau de subiectele care interesau opinia publică, poate fi carecterizată şi prin tipul de
raportare a omului la televiziune. În acea perioadă de început, „publicul vizat de
paleoteleviziune corespundea „atitudinii de vizitator de muzeu” 1 .Este o atitudine de non-
participare, de spaimă de a „pune mâna pe exponate”, de a considera că lumea de dincolo
de ecran este o altă lume, care nu îţi aparţine şi cu care nu ai cum să interacţionezi.
Televiziunea era mai mult o maşinărie de transmitere a ştirilor, nu cu mult diferită, în acei
ani, de presa scrisă care cultiva aceeaşi distanţă între ziar şi cititor.
Ceea ce a schimbat cu totul această situaţie a fost apariţia emisiunilor dezbatere,
iar mai târziu a talk show-urilor. Fenomenul s-a petrecut în anii 1960 şi a făcut ca
televiziunea să schimbe cu totul înţelesul democraţiei moderne. „Democraţia modernă
este Atena plus televiziune”, scriau Patrick Charaudeau şi Rodolphe Ghligione.
„Adevărata intrare în scenă a dezbaterii, convingătoare şi eclatantă pentru public,
scriu Brusini şi James, s-a produs, în Europa, în jurul anilor 1960, când intenţia de a
instaura la televiziune acest gen a fost însoţită de rigoare unei teme, de o problematică de
discutat, de recursul la statistici şi la actualitatea sa latentă” 2
Charaudeau şi Ghligione consideră că dezbaterea „este un schimb de cuvinte în
faţa unui public, într-un spaţiu fizic în care acesta este absent”. Ce este o dezbatere
televizată?, se întreabă autorii. „Este un schimb de cuvinte în faţa unui public, dar acesta

1
Daniela Zeca-Buzura, „Triumful talk show-ului sau despre întoarcearea verbului captiv”, prefaţă la
volumul Talk show-ul. Despre libertatea cuvântului ca mit, Patrick Charaudeau, Rodolphe Ghligione, Ed.
Polirom, 2005, pag. 12
2
H. Brusini., F. James, Voir la vérité. Le journalism de télévision, ediţia a II-a, 1998, PUF, Paris, pag. 22

1
are caracteristica de a fi prezent-absent datorită camerei interpuse, ceea ce are drept efect
crearea unui al doilea spaţiu, pe care îl vom numi „spaţiu de demonstare”. 3
Dacă ne raportăm la legea care reglementează domeniul audiovizual (Legea nr.
504 din 11 iulie 2002), dezbaterea poate fi privită ca o componentă a comunicării
audiovizuale, în care mesajele ajung la publicul ţintă prin intermediul dialogului dintre un
moderator şi invitatul/invitaţii săi. Acest schimb de informaţii are loc în cadrul unui
program sau emisiune care, potrivit aceleiaşi legi, este o comunicare audiovizuală
identificabilă, în cadrul unei succesiuni orare a serviciului de programe, prin titlu,
conţinut, formă sau autor. Această emisiune este încadrată în categoria emisiunilor
dezbatere sau talk-show.
Iniţial, noul gen de emisiune de televiziune s-a numit dezbatere televizată sau,
dacă ne raportăm la spaţiul francez, masă rotundă. Indiferent de terminologie, producţiile
acelor ani care intrau în categoria dezbaterilor erau comandate de „ rigorile imperative ale
unui subiect din actualitate care trebuia prezentat, sau elucidat, în aspectele sale
controversate, pentru publicul telespectator”. 4
Tematica dezbaterilor se ancorează în spaţiul public prin intermediul diferitelor
domenii de reprezentare a practicii sociale care îl construiesc: politicul, religiosul,
juridicul, ştiinţificul şi ceea ce se numeşte „domeniul civil”... „Dezbaterea televizată este
cuvântul pus în imagine pentru a face vizibilă o parte din ceea ce se petrece în spaţiul
public”. 5
O perioadă îndelungată, prin dezbateri televizate s-au înţeles în special
confruntările electorale dintre candidaţii politici, îndeosebi cei pentru preşedinţie. Un loc
important acestei perspective îl acordă autorul francez Patrick Lecomte, care pleacă de la
influenţa politică foarte mare pe care mass-media a căpătat-o în ultimele decenii şi de la
faptul că “dezbaterea electorală dintre doi lideri naţionali aflaţi în competiţie pentru
putere la cel mai înalt nivel este un spectacol emblematic al politicii mediatizate.”6
Autorul prezintă emisiunea dezbatere ca pe o confruntare de idei şi de proiecte “la vârf”,
care este reglată şi arbitrată de mediatori profesionişti. Duelul retoric se reduce şi este

3
Patrick Charaudeau şi Rodolphe Ghiglione – Talk show-ul. Despre libertatea cuvântului ca mit, Ed.
Polirom, 2005, pag. 69
4
Buzura , D.Z., Jurnalismul de televiziune, Ed. Polirom, 2005
5
P. Charaudeau şi R. Ghiglione – op.cit, pag. 108
6
Lecomte, P., Comunicare, televiziune şi democraţie, Ed. Tritonic, 2004, pag. 69

2
perceput ca o luptă de la om la om, învingătorul fiind stabilit “prin judecata lui
Dumnezeu”. Lecomte consideră că “armele, regulile şi rezultatul duelului sunt, deci, mai
dependente de jocul de interacţiune conflictuală dintre două personalităţi “în situaţie”
decât de obţiunile tematice şi strategiile de argumentare şi “de atac” sugerate de
specialiştii în comunicare. Lecomte ne oferă şi un exemplu concret de asemenea emisiune
dezbatere. Ea a avut loc la data de 28 aprilie 1988, şi i-a avut drept “combatanţi” pe F.
Mitterrand, care candida pentru al doilea mandat şi contracandidatul său, J. Chirac.
Emisiunea a fost difuzată în direct de France 2 şi TF 1, iar mai târziu de France 3 şi M 6.
30 de milioane de telespectatori au urmărit emisiunea, ceea ce reprezintă 69,5 % din
total. 7
Şi în ţara noastră au rămas celebre confruntările televizate dintre candidaţii la
preşedinţie din anii care au urmat lui 1989: I. Iliescu – R. Câmpeanu – I. Raţiu (în 1990),
I. Iliescu – E. Consantinescu (1996) sau T. Băsescu – A. Năstase (2004).Toate întâlnirile
au fost găzduite de televiziunea publică ce are, încă, un anumit monopol din acest punct
de vedere.
O emisiune dezbatere beneficiază de o dublă perspectivă sau, ca să folosim o
sintagmă care aparţine autorilor P. Charaudeau şi R. Ghiglione, de o “dublă punere în
scenă”: verbală şi vizuală. Este ceea ce deosebeşte în mod esenţial dezbaterea televizată
de cea radiofonică.
Punerea în scenă verbală are la bază trei tipuri de mize:
1. Miza de luare în posesie a cuvântului. Este ceea ce declanşează “lupta”
invitaţilor pentru a acapara cât mai mult microfonul
2. Miza influenţei între participanţii care pot dezvolta strategii de alianţă sau de
conflict, după cum le dictează interesele pe care le reprezintă
3. Miza adevărului. Acesta este o axă faţă de care se poziţionează invitaţii.
Punerea în scenă vizuală reprezintă specificul televiziunii şi face diferenţa între
mesajul audio şi cel video. Şi aici avem în vedere tot trei categorii de mize.
1. Miza vizibilităţii. Invitatul care apare cel mai mult “în video” are şansele cele
mai mari de a câştiga confruntarea.

7
idem, pag. 70

3
 2. Miza ghidajului privirii. Mişcarea camerei propune deja telespectatorului un
punct de vedere care poate fundamenta o anumită opinie. Aici mai putem
vorbi despre modul în care sunt plasate camerele, unghiurile de vedere,
maniera de montaj etc.
3. Miza transparenţei/opacităţii discursului. Imaginea poate completa (susţine)
sau poate intra în contradicţie cu discursul, efectele şi percepţia
telespectatorilor fiind, evident, total diferite. 8
De la apariţia sa, dezbaterea a parcurs mai multe perioade, unul dintre cele mai
bune studii pe acest domeniu aparţinându-i lui Noël Nel. Iată această periodizare care este
preluată şi de Patrick Charaudeau şi Rodolphe Ghiglione:
a) 1960-1968 – perioada apariţiei genului şi a primelor sale evoluţii. Se
cristalizează trăsăturile esenţiale ale genului
b) 1968-1974 – o perioadă marcată de mari controverse, esenţialmente politice.
Subiectele dominante sunt din sfera politicului
c) 1974-1981 – este perioada în care dezbaterea se centrează pe subiecte
culturale sau care ţin de sfera societăţii
d) 1981-1986 – perioada spectacularului sau a apariţiei a ceea ce numim astăzi
talk show. 9
*
* *
Parte componentă a audiovizualului, radioul s-a arătat şi el interesat de
introducerea în grilele sale de programe a emisiunilor dezbatere. În anii ’40 şi ‘50 radioul
îşi delecta audienţa cu emisiuni gen conferinţe, grupate în ciclul “Universitatea Radio”,
de la microfonul acestor emisiuni conferenţiind Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu, Tudor
Vianu, Mircea Eliade sau Constantin Noica. Din grila acestor două decenii, mai reţinem
„Ora copiilor”, cursurile de limbi străine, „Cronica dramatică”, „Săptămâna literară şi
artistică”, „Săptămâna artistică europeană” (să mai spună cineva că interesul pentru
Europa s-a născut după 1990!) sau adevărate premiere tehnice reprezentate de
transmisiile în direct de la Opera Română, cu „Aida” (14 aprilie 1929) sau de la Teatrul

8
Patrick Charaudeau şi Rodolphe Ghiglione – op. cit., pag. 69-71
9
Noël Nel, À fleurets mouchetés: 25 ans de débat télévisé, în Audiovisuel et communication, INA-La
Documentation française, Paris, 1988

4
Naţional din Bucureşti cu opera „Rodia din aur”, de A. Maniu şi Al.O. Teodoreanu (13
septembrie 1929).
În ceea ce priveşte specificul radiofonic, iată definiţia pe care Vasile Traciuc o dă
dezbaterii: “Este un tip de emisiune care trebuie să ajute publicul să înţeleagă corect un
fenomen din orice domeniu, dar care prezintă interes. În acest scop moderatorul apelează
la invitaţii care au abilitatea de a analiza fenomenul (…) Sunt preferate subiecte care au
un impact mai mare la public , cele serioase, cu implicaţii asupra existenţei membrilor
unei comunităţi, din zonele socialului, economicului, educaţiei sau a sănătăţii”. 10 În cazul
dezbaterii radio putem vorbi doar de o comunicare verbală, prin intermediul cuvintelor.
Dezbaterile televizate pot avea şi o componentă de comunicare non-verbală (mimica,
gesturile, vestimentaţia etc., toate sunt modalităţi de transmitere a unui anumit mesaj
către receptor).
*
* *
Dacă ar fi să reţinem, succint, cele mai importante caracteristici ale unei emisiuni
dezbatere, acestea ar fi următoarele:
-a apărut în anii 1960
-în primii ani, cele mai importante emisiuni dezbatere au fost considerate cele
dintre candidaţii la preşedinţie
-este caracterizată prin seriozitate şi sobrietate, spre deosebire de talk show, care
este caracterizat prin spontaneitate şi emergenţă, dar şi spre conversaţional şi
imprevizibil. 11
-subiectele dezbătute într-un registru serios sunt cele care se află pe „agenda
cetăţeanului” (domeniile social-politic, economic, sănătate, financiar, legislaţie etc.)
-subiectele propuse trebuie prezentate, elucidate, „întoarse pe toate feţele”
-emisiunea este moderată de un profesionist care cunoaşte foarte bine tehnica
interviului, este bine documentat şi are drept singur scop acela de a ajunge la aflarea
adevărului îm beneficiul publicului ascultător sau privitor
-moderatorul unei emisiuni dezbatere poate juca următoarele roluri:

10
Traciuc, V., Jurnalism radio, Ed. Tritonic, 2007, pag. 162
11
Buzura , D.Z., op.cit, pag. 139

5
 *un simplu rol constitutiv şi reglator (prezintă invitaţii, rubricile, îşi
păstrează statutul de arbitru echidistant) 12
*un rol evaluator. El depăşeşte limita unui monolog minimal, dezvoltă o
ierarhie convesaţională, infirmă, confirmă sau acceptă. Este o manieră de a
conduce dezbaterea superior celui anterior.13
*un rol de (auto)reprezentare. Este situaţia în care moderatorul este el
însuşi o personalitate, un jurnalist de prestigiu sau un lider de opinie recunoscut
care se reprezintă şi pe sine din punct de vedere al imaginii.
-spre deosebire de emisiunea talk show, dezbaterea impune un număr mai mic de
invitaţi: „Minimum trei (doi interlocutori şi un moderator), maximum şase. Derogările de
la aceste limite anulează finalitatea proiectului de comunicare fie prin imposibilitatea
instituirii poziţiilor antinomice de pe care să se poată landa polemica, fie din cauza
degenerării în efectul de tip „forum”. 14
-axa emisiunii este centrată pe suita de întrebări-răspunsuri între moderator şi
invitaţii săi (care pot fi in studio sau, în ultima vreme, pot fi apelaţi la telefon)
-invitaţii sunt atent aleşi, astfel încât să fie foarte bine informaţi în domeniul
dezbătut şi să deţină calităţi de comunicare.
Aflată de peste două decenii în confruntare cu un gen jurnalistic adaptat mai bine
profilului noului public, talk show-ul, emisiunea dezbatere are suficiente resurse pentru a
avea în continuare audienţă şi pentru a deveni atractivă pentru cei care construiesc grilele
de programe ale posturilor de radio şi de televiziune. Pentru a face faţă concurenţei şi
pentru a-şi păstra locul, emisiunile dezbatere apelează la o suită de mijloace moderne:
-introducerea în emisiunile dezbatere a unor materiale video care să relanseze
dialogul (vox populi, reportaje, anchete, mărturii etc.)
-folosirea unor interviuri prin telefon cu personalităţi care din diferite motive nu
au putut fi prezente în studio şi care furnizează puncte de vedere care pot ajuta la
stabilirea adevărului sau pot relansa discuţia. Metoda are multiple avantaje, printre care şi
acela că poate aduce o notă de surpriză, prin apariţia în discuţie a unor persoane

12
Noël Nel, Le débat televise, 1990, Armand Collin, Paris, pag. 79-80
13
Noël Nel, op. cit. pag. 86
14
Buzura , D.Z., op.cit, pag. 138

6
neaşteptate, permite exprimarea unor puncte de vedere mai curajoase şi, de asemenea,
face posibilă o gestionare mai bună a timpului de către moderator.
-realizarea unor sondaje de opinie prin intermediul telefoanelor telespectatorilor,
SMS-uri etc.
-întreruperea dezbaterii pentru inserţia unor calupuri de ştiri (breaking-news-uri).