Documenti di Didattica
Documenti di Professioni
Documenti di Cultura
FACULTATEA DE DREPT
TEORIA GENERALĂ A
DREPTULUI
- SUPORT CURS -
Anul I
Semestrul I
2008
2
Cuprins
3
2. Sistemul de drept anglo-saxon (common – law) ............................... 2
3. Sistemul dreptului socialist ............................................................... 29
4. Sisteme de drept religioase şi tradiŃionale ........................................ 29
Capitolul IV. Izvoarele dreptului ........................................................... 32
SecŃiunea I - Conceptul de izvor al dreptului ......................................... 32
SecŃiunea II - Izvoarele formale .............................................................. 32
Capitolul V. Norma juridică ................................................................... 34
SecŃiunea I - Conceptul de normă juridică .............................................. 34
SecŃiunea II - Caracterele normei juridice .............................................. 34
SecŃiunea III - Structura normei juridice ................................................ 37
1. Structura logico-juridică (internă) .................................................... 37
2. Structura tehnico-legislativă (externă) .............................................. 43
SecŃiunea IV - Clasificarea normelor juridice ........................................ 43
SecŃiunea V- AcŃiunea normelor juridice ............................................... 46
1. AcŃiunea normelor juridice în timp ................................................... 47
2. AcŃiunea normelor juridice în spaŃiu ................................................ 52
3. AcŃiunea normelor juridice asupra persoanelor ................................ 53
Capitolul VI. Interpretarea normelor juridice .................................... 54
SecŃiunea I - NoŃiunea şi scopul interpretării normelor juridice ............ 54
SecŃiunea II - Formele de interpretare a normelor juridice .................... 54
1. Interpretarea oficială ......................................................................... 54
2. Interpretarea neoficială ..................................................................... 55
SecŃiunea III - Metode de interpretare ................................................... 55
1. Metoda gramaticală .......................................................................... 55
2. Metoda istorică ................................................................................. 55
3. Metoda sistematică ........................................................................... 55
4. Metoda logică ................................................................................... 56
5. Metoda teleologică ............................................................................ 56
6. Analogia ............................................................................................ 56
SecŃiunea IV - Rezultatul interpretării normelor juridice ...................... 56
1. Interpretarea literală .......................................................................... 56
2. Interpretarea extensivă ...................................................................... 57
3. Interpretarea restrictivă ..................................................................... 57
Capitolul VII. Raportul juridic ............................................................... 58
SecŃiunea I - NoŃiunea de raport juridic ................................................. 58
SecŃiunea II - Caracterele raportului juridic ........................................... 58
1. Caracterul social ............................................................................... 58
4
2. Caracterul voliŃional ......................................................................... 58
3. Caracterul valoric .............................................................................. 59
SecŃiunea III - Structura raportului juridic ............................................. 59
1. Subiectele raportului juridic .............................................................. 59
2. ConŃinutul raportului juridic ............................................................. 60
3. Obiectul raportului juridic ................................................................ 61
SecŃiunea IV - Diferite categorii de raporturi juridice ............................ 61
Capitolul VIII. Răspunderea juridică ................................................... 62
SecŃiunea I - NoŃiunea de răspundere juridică ........................................ 62
SecŃiunea II - CondiŃiile răspunderii juridice .......................................... 62
1. Conduita ilicită .................................................................................. 62
2. Rezultatul vătămător ......................................................................... 63
3. VinovăŃia subiectului de drept .......................................................... 63
4. Legătura de cauzalitate ..................................................................... 63
SecŃiunea III - Formele răspunderii juridice .......................................... 63
1. Răspunderea penală .......................................................................... 63
2. Răspunderea contravenŃională .......................................................... 64
3. Răspunderea disciplinară .................................................................. 64
4. Răspunderea civilă ............................................................................ 64
5
6
CAPITOLUL I
TERMINOLOGIE INTRODUCTIVĂ.
CARACTERELE ŞI PRINCIPIILE GENERALE
ALE DREPTULUI
SecŃiunea I
1. Dreptul subiectiv
Într-un prim sens, prin drept se înŃelege prerogativa sau posibilitatea
participantului la raportul juridic de a face sau a nu face ceva, ori de a pretinde
altor subiecte de drept să i se dea ceva, inclusiv posibilitatea acestuia de a apela la
forŃa de constrângere a statului în vederea respectării prerogativelor sale.
Astfel, dreptul apare ca o putere a subiectului, recunoscută de lege, referitoare
la conduita sa ori a altor persoane, putere ce este folosită în vederea fructificării
prerogativelor pe care i le conferă legea.
În acest caz, dreptul este legat de titularul lui, motiv pentru care se numeşte
subiectiv. Având în vedere faptul că acelaşi titular, în acelaşi timp, se bucură de
mai multe prerogative, doctrina foloseşte sintagma drepturi subiective.
În funcŃie de conŃinutul lor economic, drepturile subiective se împart în
drepturi patrimoniale (ce pot fi evaluate în bani şi dintre care cel mai important
este dreptul de proprietate) şi drepturi personal – nepatrimoniale (dreptul la viaŃă,
la libertate, la liberă circulaŃie etc.).
2. Dreptul obiectiv
Într-un alt sens, cuvântul drept desemnează totalitatea normelor juridice create
sau recunoscute ca atare de stat.
Spre deosebire de dreptul subiectiv care se referă la prerogativa unui anume
subiect, dreptul obiectiv este alcătuit din norme juridice impersonale, care nu se
adresează unui subiect determinat.
Drepturile subiective sunt reglementate de dreptul obiectiv.
Dreptului obiectiv conŃine o anumită componentă numită drept pozitiv, adică
totalitatea normelor juridice în vigoare, la un moment dat.
3. Dreptul ca ştiinŃă
Dreptul face parte dintre ştiinŃele sociale.
În acest sens, regăsim cuvântul drept în formulări precum: facultate de drept,
curs de drept etc.
4. Dreptul ca artă
Dreptul constituie şi o artă.
Aceasta este în legătură cu tehnica juridică (competenŃa celor care elaborează
sau aplică dreptul).
Tehnica juridică are două componente: tehnica legislativă (arta de a face legi)
şi tehnica aplicării dreptului (folosirea textului de lege abstract şi impersonal în
vederea soluŃionării unei situaŃii concrete) .
Tehnica legislativă aparŃine puterii legislative. Ea prezintă o mare importanŃă
deoarece, cu cât este mai bine stăpânită de către organele de stat ce au competenŃă
legislativă, cu atât legile elaborate vor putea răspunde mai bine necesităŃilor
sociale care au determinat edictarea lor.
Tehnica aplicării dreptului este folosită de către judecător, procuror, avocat,
notar public etc.
SecŃiunea II
CARACTERELE DREPTULUI
Dreptul prezintă trei caractere care îl disting de alte ştiinŃe sociale. Acestea
sunt: caracterul normativ, caracterul general şi permanent şi caracterul obligatoriu
şi sancŃionator.
1. Caracterul normativ
Dreptul are un caracter normativ, având menirea de a coordona existenŃa
omului în societate, urmărind păstrarea ordinii de drept prin concilierea interesele
individuale cu cele ale societăŃii.
Acest caracter este impus de structura dreptului care se prezintă ca sumă de
reguli de conduită obligatorii pentru subiectele de drept.
8
3. Caracterul obligatoriu şi sancŃionator
Regulile de conduită formulate de către drept sunt obligatorii pentru toate
subiectele.
De asemenea, cunoaşterea normelor legale este obligatorie, în acest sens
operând o prezumŃie absolută, ce nu poate fi infirmată în nici un mod.
Nimeni nu poate să se apere de sancŃiunea pe care o prevede legea în caz de
nerespectare a sa invocând necunoaşterea regulii (Nemo censetur ignorare legem).
Subiectul care nu respectă norma de drept va fi constrâns în acest sens de forŃa
coercitivă a statului. Tot odată, i se va aplica o sancŃiune ce diferă în funcŃie de
ramura de drept din care face parte norma încălcată.
Există sancŃiuni penale (amendă şi închisoare), sancŃiuni contravenŃionale
(amenzile contravenŃionale), sancŃiuni civile (despăgubiri pentru prejudicii,
nulitatea actelor juridice îndeplinite cu încălcarea condiŃiilor legale etc.), sancŃiuni
de dreptul muncii (avertisment, reducerea salariului, desfacerea contractului de
muncă).
SecŃiunea III
3. Principiul responsabilităŃii
Responsabilitatea conduce la asumarea de către subiectul de drept a
consecinŃelor acŃiunii sale. Ea este consecinŃa libertăŃii de care se bucură indivizii.
9
4. Principiile echităŃii şi justiŃiei
Echitatea (lat. aequitas) şi justiŃia sunt valori complementare dreptului,
implicând valori morale esenŃiale.
10
CAPITOLUL II
DREPTUL ŞI STATUL
SecŃiunea I
DEFINIREA STATULUI
Statul reprezintă cea mai veche şi cea mai importantă instituŃie a societăŃii
politice. El a apărut în urmă cu aproximativ 6.000 de ani în Orientul antic.
Statul este acea entitate politică constituită dintr-un teritoriu delimitat de
frontiere, dintr-o populaŃie şi dintr-o putere instituŃionalizată.
NoŃiunea de stat poate avea şi alte înŃelesuri, printre care:
a. putere politică centrală, diferită de cea a colectivităŃilor locale (judeŃele,
oraşele, comunele);
b. ansamblul guvernanŃilor;
c. o formă de societate, de viaŃă în comun, o anumită manieră de a fi a
colectivităŃilor umane.
A. Teritoriul
Teritoriul este elementul fundamental al statului care, în mod tradiŃional, este
reprezentat de spaŃiul cuprins între frontierele acestuia. În fapt, teritoriul nu se
rezumă la delimitarea unei suprafeŃe terestre, bidimensionale, ci este un spaŃiu
tridimensional din care fac parte întinderea de pământ şi ape delimitată de
frontiere, subsolul, precum şi spaŃiul aerian.
Conform art. 142 din Codul penal, teritoriul României se compune din
“întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaŃiul
aerian, precum şi marea teritorială, cu solul, subsolul şi spaŃiul aerian ale
acesteia”.
În limitele acestui teritoriu se organizează statul şi unităŃile administrativ-
teritoriale care îl compun. De asemenea, în acelaşi spaŃiu se exercită puterea
publică, suveranitatea statului.
Teritoriul se caracterizează prin faptul că nu poate fi înstrăinat (conform art. 3
alin. 1 din ConstituŃie “teritoriul României este inalienabil”, frontierele sale fiind
11
stabilite prin lege organică). Totodată, teritoriul este indivizibil, consecinŃă a
caracterului său unitar (art. 1 alin. 1 din ConstituŃie).
B. PopulaŃia
Un alt element al statului este populaŃia, ea desemnând, în general, o
colectivitate.
Acest element a fost exprimat în doctrină prin mai multe noŃiuni, şi anume:
societate, popor sau naŃiune.
Prin societate, termenul cel mai des uzitat, vom înŃelege populaŃia aflată sub
un anumit raport relaŃional şi instituŃional, pe un anumit teritoriu.
Poporul are ca liant între indivizi continuitatea de limbă, de origine etnică, de
cultură etc.
În sfârşit, prin naŃiune se înŃelege o comunitate umană delimitată teritorial şi
politic de altele, ai cărei membri manifestă loialitate faŃă de stat, având conştiinŃa
apartenenŃei la aceeaşi colectivitate, prezentând ca atribute principale identitatea,
independenŃa şi coeziunea.
Între stat şi oricare dintre indivizii care alcătuiesc populaŃia se stabileşte o
legătură specifică, constând în drepturi şi obligaŃii reciproce. Această legătură
politică se numeşte cetăŃenie.
2. FuncŃiile statului
NoŃiunea de funcŃii ale statului se referă la direcŃiile principale de acŃiune ale
statului în vederea organizării şi realizării activităŃii fundamentale specifice, la
care participă toate instituŃiile abilitate.
FuncŃiile statului pot fi: (a) interne sau (b) externe.
a. FuncŃiile interne sunt:
1. funcŃia politico-juridică - de asigurare a conducerii sociale, pe baza legilor
şi de a construi un cadru de drept care să garanteze oricărui individ respectarea
drepturilor şi a libertăŃilor fundamentale de care se bucură;
2. funcŃia de asigurare a ordinii de drept - de apărare a colectivităŃii, precum
şi a oricărui individ împotriva fenomenelor antisociale;
3. funcŃia social-economică – de asigurare a dezvoltării economice, a
progresului tehnic şi a creşterii nivelului de trai al populaŃiei. Această funcŃie
acŃionează diferit de la un stat la altul şi vizează politica fiscală, combaterea
şomajului, a inflaŃiei şi a sărăciei.
b. FuncŃiile externe sunt:
1. funcŃia de stabilire şi dezvoltare a relaŃiilor cu alte state sau organizaŃii
internaŃionale;
2. funcŃia de participare la activitatea organismelor internaŃionale din care
statul face parte (O.N.U., O.S.C.E., Parlamentul European etc.) în vederea
rezolvării propriilor probleme cât şi a chestiunilor internaŃionale.
13
SecŃiunea II
FORMA STATULUI
1. Forma de guvernământ
Forma de guvernământ se referă la crearea, organizarea şi exercitarea puterii
de stat prin intermediul organelor supreme ale acesteia, precum şi la împărŃirea
atribuŃiilor între respectivele organe.
Din punct de vedere al formei de guvernământ, statele se împart în:
(a) republici şi (b) monarhii.
a. În cadrul republicii, şeful statului (preşedinte) este ales de parlament sau
direct de către popor, pentru o perioadă limitată (de regulă, 4 ani).
Conform art. 1 alin 2 din legea fundamentală, “forma de guvernământ a
statului român este republica”. De asemenea, în România, conform art. 81 alin. 1
din ConstituŃie, preşedintele este ales prin “vot universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat”. După revizuirea legii fundamentale prin Legea nr. 429/2003,
mandatul preşedintelui are o durată de 5 ani (art. 83 alin. 1).
La rândul lor, republicile pot fi parlamentare sau prezidenŃiale.
În republicile parlamentare (Germania, Italia) rolul cel mai important în
exercitarea puterii de stat revine parlamentului, preşedintele având o poziŃie
secundară. În republicile prezidenŃiale (S.U.A., Rusia) şeful statului (preşedintele)
are atribute sporite faŃă de parlament în cadrul exercitării puterii.
Uneori se vorbeşte şi despre o a treia formă de republică, cea
semiprezidenŃială, în care raportul dintre atribuŃiile preşedintelui şi cele ale
parlamentului este sensibil egal.
b. Monarhia constituie aceea formă de guvernământ în care şeful statului
(monarhul – rege, împărat) nu este ales de popor sau de parlament, el ocupând
această poziŃie prin succesiune la tron sau, mai rar, prin numire pe viaŃă.
Monarhiile pot fi constituŃionale sau absolutiste.
Monarhiile constituŃionale (Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de
Nord, Spania, Danemarca) se caracterizează prin faptul că monarhului îi revin
atribuŃii restrânse, uneori chiar simbolice, rolul cel mai important fiind jucat de
parlament.
În monarhiile absolutiste se acordă puteri largi monarhului, uneori
discreŃionare, iar celelalte instituŃii ale statului, deşi există, au atribuŃii restrânse,
nesemnificative.
14
2. Structura de stat
Structura de stat reprezintă modul în care se organizează puterea de stat şi
entităŃile statale existente pe teritoriul unui stat, precum şi relaŃiile ce se stabilesc
între ele.
Sub acest aspect statul poate fi: (a) unitar (simplu) sau (b) federativ (complex,
compus).
a. Statul unitar se distinge prin următoarele caracteristici:
- are o singură constituŃie;
- are doar un rând de organe supreme care îşi exercită competenŃa pe întregul
teritoriu;
- întreaga populaŃie are o singură cetăŃenie;
- este subiect distinct de drept internaŃional, participând în această calitate la
viaŃa internaŃională.
b. Statul federativ se defineşte prin următoarele elemente:
- este alcătuit din două sau mai multe state membre (federate);
- statele componente transferă unele din atributele suveranităŃii lor în favoarea
statului federativ, în limitele şi modurile prevăzute în constituŃia federală;
- există o legislaŃie comună, unică, la nivelul statului federal, dar şi legislaŃii
proprii fiecărui stat federat în parte, acestea din urmă trebuind să o respecte pe cea
dintâi;
- există organe legiuitoare, administrative şi judiciare atât la nivel central
(federal), cât şi la nivelul fiecărui stat federat;
- populaŃia are două cetăŃenii, una a statului federativ, cealaltă a statului
federat;
- subiect de drept internaŃional este doar statul federativ, el participând şi la
viaŃa internaŃională.
Statul federativ nu trebuie confundat cu asociaŃiile de state care, deşi se
aseamănă cu acesta din multe puncte de vedere, se deosebesc prin faptul că ele nu
dau naştere unui stat nou, distinct de statele componente.
Principalele forme de asociere a statelor sunt: confederaŃia, uniunea reală şi
uniunea personală.
ConfederaŃia este alcătuită din două sau mai multe state asociate care îşi
unifică legislaŃia şi care îşi creează anumite organe comune, păstrându-şi însă
suveranitatea şi calitatea de subiect distinct de drept internaŃional.
Uniunea reală este asocierea a două sau mai multe state ce au un monarh
comun şi care îşi creează unele organe comune.
Uniunea personală constă în asocierea a două sau mai multe state datorită
existenŃei unui şef de stat comun (monarh), statele membre păstrându-şi întreaga
suveranitate.
15
3. Regimul politic
Regimul politic reprezintă totalitatea metodelor şi mijloacelor prin care puterea
politică conduce societatea. Acest concept vizează raporturile instituite între stat
şi individ în ceea ce priveşte respectarea drepturilor subiective ale celui din urmă.
Din această perspectivă, regimurile politice se pot împărŃi în: (a) regimuri
democratice şi (b) regimuri totalitare (dictatoriale sau autoritare).
În cadrul regimurilor democratice operează principiul reprezentativităŃii.
Puterea de stat are ca fundament pluralismul politic şi se manifestă în baza şi în
limitele legii, cu respectarea drepturilor şi libertăŃilor fundamentale ale omului.
În regimurile totalitare, puterea de stat se exprimă prin mijloace dictatoriale,
autoritare, statul rezervându-şi un rol dominant în societate, intervenind în toate
domeniile existenŃei sociale, chiar şi în viaŃa privată a individului. În asemenea
regimuri nu există pluralism politic (prin urmare nici opoziŃie), principiul
separaŃiei puterilor în stat este încălcat, iar drepturile şi libertăŃile fundamentale
ale omului nu se respectă.
SecŃiunea III
STATUL DE DREPT
1. NoŃiune
Într-o definiŃie simplă, în zilele noastre, prin stat de drept înŃelegem acel stat
democratic şi social, care se înfiinŃează şi funcŃionează în baza şi cu respectarea
strictă a legii, în care drepturile şi libertăŃile fundamentale ale omului sunt
garantate.
Conceptul de stat de drept este însă unul complex, care a evoluat în timp.
Statul de drept îşi are originea în lucrările filosofului german Immanuel Kant
care aprecia că statul are ca scop doar ocrotirea dreptului şi garantarea libertăŃii, el
neavând atribuŃii în legătură cu binele general, cu fericirea, cu nivelul de trai sau
cel cultural al oamenilor. Singura preocupare a statului imaginat de Kant trebuia
să fie asigurarea aplicării dreptului şi împiedicarea încălcării acestuia .
Continuatorii ideilor lui Kant afirmau că doar statele care există pentru
realizarea justiŃiei pot fi legitimate ca state de drept.
Ulterior, alŃi filosofi au sintetizat conceptul statului de drept în trei principii:
(1) accesul la putere se face prin vot popular, liber exprimat, (2) exercitarea
puterii se realizează în baza legii şi (3) puterea izvorăşte din voinŃa suverană şi
liber exprimată a poporului.
Conform lui Hans Kelsen, statul de drept există într-o formă independentă de
lege, are misiunea de a crea dreptul, iar mai apoi, de a i se supune în mod
deliberat.
16
Prin urmare, statul de drept asigură supremaŃia ConstituŃiei şi domnia legilor,
dar acestea trebuie să fie conforme cu ideea de justiŃie şi cu echitatea, fiind
expresia voinŃei întregii societăŃi.
ConstituŃia României, în art. 1 alin. 3 decretează că România este “stat de
drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăŃile
cetăŃenilor, libera dezvoltare a personalităŃii umane, dreptatea şi pluralismul
politic reprezintă valori supreme (…) şi sunt garantate”.
2. Caracteristici
În sinteză, statul de drept contemporan se caracterizează prin următoarele
trăsături:
- este fundamentat pe supremaŃia legii;
- are la bază existenŃa unui cadru democratic;
-accesul la putere se face prin vot liber exprimat de către populaŃie;
- puterea de stat este subordonată legii;
- puterea se structurează piramidal şi se difuzează unui număr mare de
organisme;
- garantarea pluralismului politic;
- limitarea fiecăreia dintre cele trei puteri (legislativă, executivă şi
judecătorească) prin celelalte două;
- independenŃa totală a justiŃiei;
- recunoaşterea şi garantarea drepturilor şi libertăŃilor fundamentale ale
omului;
- participarea cetăŃenilor la exercitarea puterii.
3. CondiŃiile de existenŃă
Pentru existenŃa statului de drept sunt necesare următoarele condiŃii:
- autonomia statului de drept şi întărirea organizării juridice a statului;
- guvernarea care se realizează prin lege şi care este subordonată acesteia;
- promovarea şi garantarea drepturilor şi libertăŃilor fundamentale ale omului;
- stabilirea suveranităŃii externe a naŃiunilor;
- subordonarea statului unei stricte reglementări juridice.
17
CAPITOLUL III
SISTEMUL DREPTULUI
SecŃiunea I
SecŃiunea II
SecŃiunea III
SecŃiunea IV
SecŃiunea V
a. Dreptul public este format din ansamblul normelor juridice care privesc
organizarea statului şi raporturile dintre indivizi şi stat. În cadrul dreptului public
se regăsesc următoarele ramuri de drept: (1) dreptul constituŃional, (2) dreptul
administrativ, (3) dreptul penal, (4) dreptul procesual penal şi (5) dreptul
financiar.
Dreptul penal se compune din normele care arată ce fapte antisociale sunt
considerate infracŃiuni, care este răspunderea celor ce săvârşesc infracŃiuni,
precum şi pedepsele ce se aplică infractorilor.
Această ramură are sarcina de apăra cele mai importante valori sociale
(suveranitatea, independenŃa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana,
drepturile şi libertăŃile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept).
Principalul izvor al dreptului penal îl constituie Codul Penal din anul 1968, cu
modificările şi completările ulterioare.
Această ramură are şi numeroase alte izvoare (legi speciale) printre care
amintim: Legea nr. 87/1994, republicată, pentru combaterea evaziunii fiscale
(Monitorul Oficial al României nr. 545 din 29 iulie 2003, Partea I), Legea nr.
78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancŃionarea faptelor de corupŃie
(publicată în Monitorul Oficial al României nr. 219 din 18 mai 2000, Partea I),
Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri
22
(publicată în Monitorul Oficial al României nr. 362 din 3 august 2000, Partea I),
Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane
(publicată în Monitorul Oficial al României nr. 783 din 11 decembrie 2001,
Partea I), Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancŃionarea spălării banilor
(publicată în Monitorul Oficial al României nr. 904 din 12 decembrie 2002,
Partea I) şi Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităŃii
organizate (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 50 din 29 ianuarie
2003, Partea I).
24
din 5 iulie 2002, Partea I) şi Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului
(publicată în Monitorul Oficial al României nr. 593 din 1 iulie 2004, Partea I).
Dreptul muncii este alcătuit din regulile juridice aplicabile în relaŃiile stabilite
între angajaŃi şi patroni, cu ocazia încheierii, executării sau încetării contractului
de muncă. Această ramură stabileşte drepturile şi obligaŃiile celor două părŃi ale
contractului de muncă, disciplina muncii, timpul de lucru şi cel de odihnă,
jurisdicŃia muncii, răspunderea materială şi disciplinară, protecŃia şi securitatea
muncii.
Izvorul ramurii este Codul Muncii din 2003 (publicat în Monitorul Oficial al
României nr. 72 din 5 februarie 2003, Partea I).
SecŃiunea VI
26
InfluenŃa franceză a constă în receptarea Codului Civil francez de la 1804 de
legislaŃia mai multor state europene. Printre acestea se numără Belgia, Italia,
România (Codul civil de la 1864), Luxembourg, Olanda, Portugalia şi Spania.
Codul civil francez este actul normativ cel mai răspândit în legislaŃiile
moderne. Teoreticienii dreptului l-au considerat unicat pentru tehnica legislativă
superioară, logica juridică impecabilă, stilul elegant şi concis.
De asemenea, legislaŃiile Bulgariei şi Poloniei au fost influenŃate covârşitor de
dreptul francez. Dreptul ambelor Ńări s-a întors, după căderea regimurilor
comuniste, în cadrul sistemului romano – germanic.
Dreptul american. Acesta are o structură oarecum originală, deşi, iniŃial, era
foarte asemănător dreptului din care îşi trage originea, cel englez. Specificul său
constă în aceea că este alcătuit din legislaŃiile statelor componente care, deşi
asemănătoare în principiu, prezintă numeroase particularităŃi locale.
Astfel, deşi este compus la rândul său din precedente judecătoreşti (care, în
S.U.A., poartă denumirea de stare decisis), legea scrisă este mult mai prezentă.
Precedentele nu sunt întotdeauna obligatorii, ele fiind profund influenŃate de
ConstituŃie.
Spre deosebire de sistemul romano – germanic, dreptul anglo – saxon nu
cunoaşte împărŃirea pe ramuri. De asemenea, noŃiunile fundamentale, precum şi
vocabularul juridic sunt total diferite.
A. Dreptul islamic. Acest sistem este astăzi larg răspândit în Asia Orientală şi
în Africa. O importantă parte a populaŃiei lumii este adepta acestui sistem.
Pentru musulmani ordinea socială nu poate exclude regulile religioase, aceste
două tipuri de reguli coexistând în societate.
În cadrul acestui sistem, principalul izvor este Coranul, alcătuit din peste
6.000 de versete. Dintre acestea, aproximativ 500 sunt reguli de drept.
Dar dreptul musulman are şi alte izvoare precum: Sunna, Idjima şi Idjitihad.
Sunna este compusă din prezentarea unei sume de fapte săvârşite de profetul
Mohamed. Sunna include şi diferitele formulări atribuite acestuia.
Idjima însumează concepŃia învăŃaŃilor musulmani.
Idjitihad reprezintă jurisprudenŃa.
Dreptul islamic reglementează doar relaŃiile juridice dintre musulmani,
raporturile de drept care au ca subiecte indivizi ce au alte religii fiind supuse altui
regim juridic.
B. Dreptul hindus. Este răspândit în India şi în alte Ńări din Asia de Sud – Est
precum şi din Africa. Sistemul nu reprezintă doar un set de reguli juridice, ci chiar
o concepŃie despre viaŃă.
29
Majoritatea locuitorilor din India sunt adepŃii hinduismului.
Sistemul este alcătuit din trei părŃi distincte, bine structurate. Acestea sunt
Dharma, Artha şi Kama.
Dharma reprezintă ştiinŃa justului.
Artha este ştiinŃa politicii şi a utilului. Prin ea se poate ajunge la dobândirea
puterii, precum şi la bogăŃie.
În sfârşit, Kama se preocupă de ştiinŃa agreabilului şi plăcutului.
AdepŃii hinduismului sunt ŃinuŃi să respecte toate cele trei componente,
neexistând vreo ierarhizare a acestora.
În cadrul acestui sistem de drept nu se face distincŃie între dreptul obiectiv şi
dreptul subiectiv. Precedentelor judiciare şi doctrinei nu li se recunoaşte rolul de
izvor de drept.
În perioada modernă şi cea contemporană, în India s-a adoptat o legislaŃie laică,
independentă de credinŃele religioase ale individului. De asemenea, datorită colonizării,
în India a fost receptat dreptul englez, însă într-o formă care respectă specificul Ńării. Din
această perspectivă, dreptul indian s-a integrat în sistemul anglo – saxon.
31
CAPITOLUL IV
IZVOARELE DREPTULUI
SecŃiunea I
SecŃiunea II
IZVOARELE FORMALE
33
CAPITOLUL V
NORMA JURIDICĂ
SecŃiunea I
SecŃiunea II
Norma juridică se distinge prin următoarele caractere: (a) social, (b) statal, (c)
general şi impersonal, (d) obligatoriu, (e) prescriptiv, (f) permanent şi (g)
coercitiv.
34
a. Norma juridică prezintă un caracter social fiindcă priveşte exclusiv relaŃiile
ce se stabilesc între oameni, în societate. Regula de drept nu guvernează relaŃiile
dintre oameni şi animale, oameni şi natură sau dintre oameni şi divinitate.
Reglementarea juridică există doar în societate.
35
Există şi situaŃii în care regula de drept nu cuprinde o conduită de urmat, ci
defineşte unii termeni folosiŃi de lege sau enunŃă anumite principii generale ale
dreptului.
În doctrină s-a opinat că norma juridică ar avea şi alte caractere, dintre care
enumerăm: (h) volitiv, (i) de injoncŃiune, (j) violabil, (k) de implicare a unui
raport de interacŃiune, (l) tipic şi (m) public.
l. Caracterul tipic rezultă din faptul că norma “reŃine doar trunchiul comun,
ceea ce este caracteristic unei situaŃii, fără a evoca diferenŃele individuale”.
SecŃiunea III
Norma juridică are o dublă structură: (1) structura logico – juridică (internă)
şi (2) structura tehnico – legislativă (externă).
(1) Ipoteza reprezintă acea parte a normei de drept care stabileşte condiŃiile,
împrejurările sau faptele cărora li se aplică dispoziŃia, precum şi subiectele la care
se referă dispoziŃia. Un exemplu de ipoteză care se referă la împrejurările în care
se aplică dispoziŃia este cel dat de art. 1342 din Codul civil conform căruia “dacă,
la epoca evicŃiunii, lucrul vândut se află de o valoare inferioară sau a suferit
deteriorări ori prin neglijenŃa cumpărătorului, ori prin evenimente
independente de cumpărător vânzătorul nu se poate apăra de a restitui preŃul
întreg”. Un alt exemplu în acest sens este conŃinut de art. 1362 din Codul civil
care prevede că “dacă nu s-a determinat nimic în privinŃa aceasta prin contract,
cumpărătorul este dator a plăti la locul şi la timpul în care se face predarea
lucrului”.
În ceea ce priveşte subiectele, ipoteza poate alege între mai multe modalităŃi de
determinare a acestora.
Astfel, ipoteza poate să indice categoria socială din care face parte subiectul
(cetăŃean, străin, demnitar, militar, avocat, notar, soŃ, copil, contribuabil etc.). De
exemplu, art. 304 alin. 1 din Codul penal pedepseşte infracŃiunea de adulter care
constă în “fapta persoanei căsătorite de a avea relaŃii sexuale afară de
căsătorie”.
De asemenea, art. 794 din Codul civil dispune că: “Tatăl, mama şi ceilalŃi
ascendenŃi pot face împărŃeala bunurilor lor între fii şi ceilalŃi descendenŃi”.
Ipoteza poate prefera varianta indicării generice a subiectelor vizate
(persoanele fizice, persoanele juridice, toate subiectele de drept). De exemplu,
conform art. 16 alin. 2 din ConstituŃie, “nimeni nu este mai presus de lege”. Un
alt exemplu în acest sens îl constituie art. 728 din Codul civil, potrivit căruia:
“Nimeni nu poate fi obligat să rămână în indiviziune. (…)”. La fel, art. 800 din
Codul civil care prevede că: “Nimeni nu va putea dispune de avutul său, cu titlu
gratuit, decât cu formele prescrise de lege pentru donaŃiuni între vii sau prin
testament”.
Deşi, uneori nu este expres formulată, ipoteza normei juridice poate fi dedusă
prin interpretare logică. Spre exemplu, art. 805 din Codul civil care dispune că
“este permisă asemenea dispoziŃia între vii sau testamentară, prin care uzufructul
38
se dă la o persoană şi proprietatea nudă la alta” nu conŃine o indicaŃie referitoare
la subiectele vizate de normă. Prin deducŃie, având în vedere şi celelalte norme
juridice în această materie, se ajunge la concluzia că norma se aplică tuturor
subiectelor de drept (care, evident, au capacitate deplină de exerciŃiu).
De asemenea, conform art. 174 din Codul penal (Omorul): “Uciderea unei
persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani”. În acest caz, deşi nu
sunt precizate faŃă de ce subiect se aplică norma, locul sau momentul acŃiunii, se
subînŃelege că oricine săvârşeşte această faptă, indiferent de împrejurări, va fi
pedepsit.
Ipotezele pot fi clasificate în funcŃie de mai multe criterii. Printre acestea se
numără:
a. Precizia detaliilor oferite;
b. Complexitatea împrejurărilor luate în considerare;
c. Numărul împrejurărilor avute în vedere.
39
Ipoteza cumulativă (complexă) indică mai multe împrejurări prin cumularea
cărora norma devine aplicabilă.
De exemplu, conform art. 22 alin. 1 din Codul familiei: “În cazul în care
soŃul unei persoane declarată moartă s-a recăsătorit şi, după aceea, hotărârea
declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă”.
(2) DispoziŃia reprezintă partea cea mai importantă a unei norme juridice. Ea
indică ce conduită trebuie să urmeze subiectul în condiŃiile precizate de ipoteză.
În principiu, dispoziŃia poate să impună, să permită, să recomande sau să interzică
ceva.
Exemple:
DispoziŃiile pot fi împărŃite după mai multe criterii:
a. Precizia detaliilor oferite;
b. Natura conduitei prescrise subiectului.
40
a. În funcŃie de precizia detaliilor oferite, dispoziŃiile pot fi determinate strict
sau relativ - determinate.
DispoziŃia determinată strict stabileşte cu precizie drepturile şi obligaŃiile
persoanelor la care se referă.
DispoziŃia relativ - determinată stabileşte mai multe variante de conduită sau
limitele acesteia.
b. În raport de natura conduitei prescrise subiectului, dispoziŃiile sunt
onerative, prohibitive, permisive, de recomandare şi de stimulare.
DispoziŃia onerativă este dispoziŃia care obligă subiectul la săvârşirea unei
(unor) acŃiuni.
DispoziŃia prohibitivă este dispoziŃia care interzice realizarea unei (unor)
acŃiuni.
DispoziŃia permisivă dă posibilitatea subiectului să aleagă conduita pe care
doreşte să o urmeze.
DispoziŃia de recomandare este dispoziŃia care face anumite recomandări
subiectelor de drept vizate, fără a le obliga la o anumită conduită.
DispoziŃia de stimulare prevede recompensarea subiectului de drept care o
urmează.
41
– SancŃiuni determinate strict (sunt stabilite precis de către normă, neputând
fi făcută nici o abatere de la ele, în sensul de a fi mărite, micşorate sau schimbate
de către organul de aplicare) şi sancŃiuni relativ determinate (pot fi stabilite
concret de către organul care le aplică dintr-un cadru mai larg, prevăzut între un
minim şi un maxim).
– SancŃiuni unice (prevăd o unică modalitate de tragere la răspundere a
subiectului sau de restabilire a ordinii de drept) şi sancŃiuni alternative (dau
posibilitatea organului de aplicare să aleagă dintre mai multe feluri de sancŃiuni).
– SancŃiuni unice şi sancŃiuni cumulative (dau posibilitatea organului să
aplice mai multe sancŃiuni pentru aceeaşi conduită a subiectului).
b. În raport de natura lor, sancŃiunile sunt penale, civile, administrative,
disciplinare etc.
SancŃiunile penale se numesc pedepse şi sunt de trei feluri: principale,
complementare şi accesorii. Pedepsele principale sunt: detenŃiunea pe viaŃă,
închisoarea de la 15 zile la 30 de ani şi amenda. Pedepsele complementare sunt:
interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani şi degradarea militară. Pedeapsa
accesorie constă în interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege.
SancŃiunile civile sunt împărŃite în sancŃiuni propriu – zise (care privesc
patrimoniul subiectului) şi pedepse civile (împiedică subiectul să dobândească un
drept subiectiv sau suprimă un asemenea drept). În prima categorie intră
rezoluŃiunea/rezilierea unui contract, nulitatea absolută sau relativă a unui act etc.
În cea de-a doua categorie se regăsesc: decăderea, nedemnitatea, dezmoştenirea
etc.
Cele mai importante sancŃiuni administrative sunt amenda contravenŃională
şi confiscarea bunurilor de care s-a folosit contravenientul în săvârşirea
contravenŃiei.
SancŃiunile disciplinare sunt: mustrarea, avertismentul, reducerea salariului,
transferul disciplinar şi desfacerea contractului de muncă.
c. În funcŃie de scopul lor, sancŃiunile pot fi de anulare, reparatorii sau
expiatorii.
SancŃiunile de anulare vizează lipsirea de efecte (anularea sau declararea ca
nule) a actelor încheiate cu încălcarea legii.
SancŃiunile reparatorii au în vedere restabilirea ordinii de drept încălcate prin
nerespectarea dispoziŃiei, precum şi repararea prejudiciului produs cu această
ocazie.
SancŃiunile expiatorii definesc sancŃiunile ce se aplică subiectului ce a
încălcat norma juridică şi care îi restrâng acestuia un drept sau altul (inclusiv
libertatea în cazul închisorii), urmărind pedepsirea acelor fapte cu caracter
antisocial.
42
2. Structura tehnico-legislativă (externă)
Această structură are în vedere forma exterioară a regulii de drept.
Ea reprezintă dispunerea normelor juridice pe articole, alineate, subalineate şi
gruparea acestora în secŃiuni, capitole, titluri, cărŃi (părŃi).
Oricare act normativ (lege, hotărâre sau ordonanŃă a guvernului, regulament,
statut etc.) este împărŃit pe titluri, capitole, secŃiuni (care, uneori, la rândul lor, se
divid în subsecŃiuni şi paragrafe) şi articole.
Unitatea structurală de bază din această perspectivă este articolul.
În unele cazuri, articolul poate cuprinde mai diviziuni, numite alineate.
Un articol cuprinde, în general, prevederi legale de sine-stătătoare, exprimând
o singură normă juridică. Acesta este cazul ideal, dar în legislaŃie se întâlnesc şi
situaŃii când un articol reuneşte mai multe norme juridice sau o regulă de drept
este cuprinsă în mai multe articole.
SecŃiunea IV
SecŃiunea V
AcŃiunea normelor juridice are loc pe trei coordonate: (1) timpul, (2) spaŃiul şi
(3) persoanele.
46
1. AcŃiunea normelor juridice în timp
Orice raport juridic se naşte în baza regulii de drept aflate în vigoare la acel
moment (tempus regit actum).
Toate normele juridice au limite temporale, atât pentru începutul acŃiunii lor
(intrarea în vigoare), cât şi pentru sfârşitul acesteia (ieşirea din vigoare). Regula
de drept produce efecte o dată cu intrarea în vigoare şi încetează a mai produce
efecte prin ieşirea sa din vigoare. Pentru acest motiv este extrem de importantă
stabilirea cu exactitate a celor două momente.
ExistenŃa actului normativ nu coincide cu durata acŃiunii acestuia, altfel spus
cu faptul de a produce efecte (de a fi în vigoare). Astfel, de cele mai multe ori,
data adoptării unui act normativ de către organul emitent nu este aceeaşi cu data
intrării în vigoare a respectivului act normativ. De asemenea, uneori, deşi actul
normativ nu a fost abrogat, el nu mai produce efecte.
Din perspectiva acŃiunii normei juridice în timp interesează trei aspecte: (1)
intrarea în vigoare, (2) acŃiunea şi (3) ieşirea din vigoare.
48
a. Legea penală şi legea contravenŃională mai favorabilă (melior lex).
Conform art. 15 alin. 2 din ConstituŃia României, “legea dispune numai pentru
viitor, cu excepŃia legii penale sau contravenŃionale mai favorabile”. De
asemenea, potrivit art. 13 alin. 1 din Codul penal, “În cazul în care de la
săvârşirea infracŃiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau
mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă”.
Conceptul permite ca unei persoane ce a săvârşit o infracŃiune sub imperiul
legii vechi care a fost înlocuită cu o altă lege să i se aplice, în anumite condiŃii,
aceasta din urmă, dacă ea prescrie pentru subiectul de drept un tratament mai
favorabil.
Legea penală (sau contravenŃională) nouă, mai favorabilă, îşi găseşte aplicarea
în cadrul proceselor penale (sau contravenŃionale – plângeri împotriva actelor de
constatare şi sancŃionare a contravenŃiilor) care, la data intrării sale în vigoare, se
află în curs de judecare (nu sunt soluŃionate definitiv) în baza legii vechi, mai
severă faŃă de inculpat (contravenient). Ea nu este aplicabilă în cauzele judecate
definitiv în baza legii vechi la data intrării sale în vigoare, cu excepŃia anumitor
situaŃii prevăzute limitativ de art. 14 şi art. 15 din Codul penal.
Legea nouă este mai favorabilă inculpatului (contravenientului) în sensul, că
pentru aceeaşi încălcare a obligaŃiilor legale (cuprinse şi de legea veche şi de
legea nouă), este prevăzută o sancŃiune juridică mai blândă faŃă de cea din legea
anterioară.
Din această perspectivă, este considerată mai favorabilă legea penală nouă care
prevede pentru aceeaşi faptă (interzisă şi de legea veche) fie o pedeapsă mai mică
(de exemplu, închisoare între 3 şi 10 ani, faŃă de închisoare între 5 şi 15 ani), fie
înlocuirea unui tip de pedeapsă mai severă cu alt tip de pedeapsă mai blândă
(sancŃionarea unei fapte cu amendă penală în loc de închisoare), fie introducerea
unei noi modalităŃi de executare a pedepsei închisorii, mai uşoară (de exemplu,
suspendarea executării pedepsei alături de executarea acesteia în regim privativ de
libertate, faŃă de modalitatea unică a executării în regim privativ de libertate).
Inclusiv dezincriminarea unei fapte penale, situaŃie prevăzută de art. 12 din
Codul penal (“Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă
nu mai sunt prevăzute de legea nouă”) este un mod de manifestare a legii penale
mai favorabile.
În ceea ce priveşte legea contravenŃională, poate fi considerată mai favorabilă
legea nouă care, de exemplu, stabileşte pentru aceeaşi contravenŃie (prevăzută şi
de legea veche) o sancŃiune mai mică (amendă contravenŃională de 1.000.000 lei
în loc de 2.000.000 lei) sau una mai uşoară (avertisment în loc de amendă
contravenŃională).
ExistenŃa acestei excepŃii de retroactivitate este sprijinită de motive de natură
umanitară.
49
b. Legea interpretativă. Acest tip de normă are ca scop interpretarea
înŃelesului unor norme preexistente, cu care face corp comun. Deşi ulterioară legii
interpretate, legea interpretativă este considerată intrată în vigoare la data intrării
în vigoare a celei dintâi, fiind, practic, retroactivă.
În doctrină s-a arătat în mod just că aceasta este o pseudo – excepŃie de
retroactivitate deoarece norma nouă nu aduce prevederi suplimentare (drepturi şi
obligaŃii pentru subiectele de drept) faŃă de cea veche, ci doar îşi propune să
lămurească sensul celor preexistente.
c. Legea retroactivă. În mod excepŃional, legea poate conŃine în mod expres
prevederea că ea se aplică şi unor situaŃii anterioare intrării sale în vigoare ori
chiar poate stabili pentru intrarea în vigoare o dată anterioară celei a adoptării.
Este recomandabil ca o astfel de lege să nu fie utilizată, iar în situaŃia
excepŃională când este folosită, acest lucru trebuie făcut cu maximum de prudenŃă
astfel încât să nu afecteze ordinea juridică ori drepturile şi libertăŃile fundamentale
ale cetăŃenilor.
Norma juridică are efect imediat, odată cu intrarea sa în vigoare, aplicându-se
inclusiv raporturilor juridice născute sub vechea reglementare, raporturi ce
continuă să existe şi sub imperiul noii norme (de exemplu, căsătoria, filiaŃia etc.).
(3) Ieşirea din vigoare a normei juridice. Ieşirea din vigoare a normei juridice
(încetarea acŃiunii acesteia) se poate produce în următoarele moduri: (a) prin
abrogare, (b) prin ajungerea la termen a normei temporare sau (c) prin căderea în
desuetudine.
a. Abrogarea este modalitatea de ieşire (scoatere) din vigoare a unei legi care
presupune intervenŃia legiuitorului printr-o altă lege. Ea constă fie în înlocuirea
prevederilor legii vechi cu altele cuprinse într-o nouă lege (regula), fie în simpla
invalidare a acestora, ce nu este urmată de înlocuirea lor cu altele noi.
Abrogarea constituie cea mai importantă modalitate de scoatere din vigoare a
unei norme juridice.
Ea poate fi de două feluri: expresă şi tacită.
Abrogarea expresă reprezintă acel tip de abrogare în care norma nouă – care
abrogă - face trimitere la norma veche – abrogată.
După felul în care norma nouă se referă (face trimitere) la norma veche,
abrogarea expresă poate fi directă sau indirectă.
Abrogarea expresă directă are loc atunci când norma nouă indică expres,
direct şi limitativ ceea ce abrogă, fie că se are în vedere un întreg act normativ
(sau chiar mai multe acte normative, în integralitatea lor), fie doar anumite părŃi
ale unui act normativ (unele articole sau chiar numai anumite alineate ale unor
articole).
50
Abrogarea expresă indirectă se produce atunci când actul normativ nou se
rezumă la a face precizarea că toate actele normative vechi cu dispoziŃii contrare
acestuia se abrogă.
Abrogarea tacită (implicită) are loc atunci când noul act normativ nu conŃine
nici o referire la abrogare, dar dispoziŃiile acestuia se deosebesc fundamental de
cele ale actului normativ anterior, astfel încât se consideră că legiuitorul a înŃeles
ca, prin introducerea unor dispoziŃii diferite, să abroge prevederile vechiului act
normativ.
Abrogarea tacită poate fi totală sau parŃială.
În practică este preferabilă folosirea abrogării exprese directe, deoarece este
singura în măsură să evite confuziile ce ar putea rezulta din incertitudinea cu
privire la textul legal în vigoare.
În doctrină se face distincŃie între abrogare şi derogare. Aceasta din urmă
constă în apariŃia unor prevederi legale noi, care se abat de la o reglementare
existentă sau instituie excepŃii faŃă de ea, fără ca prin aceasta prevederile legale
anterioare să fie abrogate. Prin apariŃia unor norme derogatorii de la ea,
reglementarea anterioară nu iese din vigoare, ci doar îşi restrânge sfera de relaŃii
sociale vizate.
b. Ajungerea la termen a normei temporare. Deşi majoritatea legilor se
adoptă pentru o perioadă nedeterminată de timp, există şi situaŃii excepŃionale
când se apelează la acte normative temporare. Acestea ies din vigoare fără
intervenŃia legiuitorului printr-o nouă lege (ca în cazul abrogării), prin simpla
curgere (împlinire) a termenului pentru care au fost adoptate.
c. Căderea în desuetudine. Norma juridică poate să nu mai producă efecte (să
iasă din vigoare), deoarece relaŃiile sociale avute în vedere la data adoptării ei şi
reglementate de către aceasta s-au modificat atât de mult în timp, încât
reglementarea prevăzută de normă pentru acestea a devenit inaplicabilă.
Nici în acest caz nu are loc intervenŃia legiuitorului (prin adoptarea unui nou
act normativ) pentru ca efectele legii să nu se mai producă.
Această modalitate de ieşire din vigoare a normelor juridice nu este
caracteristică unui regim de strictă legalitate, pentru scoaterea din vigoare a
normelor juridice fiind indicată folosirea abrogării.
51
b. Legea temporară. Normele juridice cu acŃiune limitată în timp se vor aplica
situaŃiilor vizate de ele chiar după ieşirea lor din vigoare, dacă aceste situaŃii sunt
create sub imperiul lor, dar nu au fost soluŃionate atât timp cât normele erau în
vigoare. Astfel, conform art. 16 din Codul penal, “legea penală temporară se
aplică infracŃiunii săvârşite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a
fost urmărită sau judecată în acest interval de timp”.
52
Dacă reprezentantul diplomatic încalcă legea statului unde se află misiunea
diplomatică nu va suporta rigorile legii acelui stat, dar va putea fi declarat
“persona non-grata” şi expulzat în statul al cărui cetăŃean este.
b. Regimul consular. Începând cu anul 1963, o dată cu încheierea ConvenŃiei
de la Viena privind relaŃiile consulare, regimul juridic al consulilor tinde să se
identifice cu cel al personalului diplomatic.
c. Regimul juridic al străinilor. CetăŃenii străini sau apatrizii aflaŃi pe
teritoriul unui stat străin au un regim juridic diferit de cel al cetăŃenilor acelui stat.
În această materie sunt cunoscute trei regimuri:
– Regimul naŃional. Conform acestui sistem, străinii şi apatrizii au aceleaşi
drepturi ca şi cetăŃenii statului, mai puŃin drepturile electorale (de a alege şi de a
fi ales) şi dreptul de a ocupa funcŃii publice.
În România, potrivit art. 18 alin. 1 din ConstituŃie, “cetăŃenii străini şi
apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecŃia generală a persoanelor
şi averilor, garantată de ConstituŃie şi alte legi”.
– Regimul special. Drepturile şi obligaŃiile străinilor sunt stabilite în mod
distinct, printr-o reglementare specială, diferită de cea a cetăŃenilor statului
respectiv.
- Regimul clauzei naŃiunii celei mai favorizate. Acest regim constă în
acordarea de către un stat străinilor a unui regim juridic identic faŃă de cel conferit
cetăŃenilor unui stat terŃ, regim considerat favorizat. Regimul clauzei naŃiunii celei
mai favorizate este un regim de natură contractuală, instituit prin acorduri
bilaterale între diferite state.
53
CAPITOLUL VI
SecŃiunea I
SecŃiunea II
1. Interpretarea oficială
Acest tip de interpretare se mai numeşte obligatorie sau cu forŃă juridică şi
provine de la organul de stat competent, fie cel care a emis actul normativ din care
face parte norma juridică interpretată, fie chiar organul de aplicare a dreptului.
Interpretarea oficială poate fi autentică sau cazuală (concretă).
Interpretarea oficială este autentică atunci când se realizează de către organul
de stat care a emis actul normativ. Ea se face printr-un alt act normativ (lege
interpretativă) care face corp comun cu actul interpretat. Acest tip de interpretare
se mai numeşte şi interpretare legală, prezentând un mare grad de generalitate şi
aplicându-se, retroactiv, tuturor situaŃiilor vizate de actul normativ interpretat.
54
Interpretarea făcută într-un caz concret de către instanŃele judecătoreşti sau
organele administrative se numeşte interpretare cazuală sau concretă. Acest tip de
interpretare se aplică doar cazului ce este supus soluŃionării de către respectivele
organe de stat şi are forŃă juridică doar faŃă de părŃile implicate, neavând
aplicabilitate în alte situaŃii, chiar similare. Se mai numeşte şi interpretare de caz,
iar dacă se realizează de către o instanŃă judecătorească, interpretare judiciară.
SecŃiunea III
1. Metoda gramaticală
Metoda gramaticală de interpretare are la bază analiza gramaticală (sintactică
şi morfologică) a textului normei juridice. Prin această operaŃiune se urmăreşte
stabilirea exactă a sensului comandamentului pe care îl cuprinde norma juridică.
2. Metoda istorică
Metoda istorică de interpretare explică sensul normelor juridice prin analiza
condiŃiilor social-politice existente la data apariŃiei actului normativ din care
acestea fac parte.
3. Metoda sistematică
Prin această metodă se urmăreşte stabilirea sensului unei norme juridice în
raport cu sensul actului normativ din care ea face parte sau în raport cu alte acte
normative.
Norma juridică nu este concepută separat de celelalte norme juridice, ci ca
parte componentă a unui sistem (instituŃie sau ramură de drept) în contextul căruia
ea trebuie interpretată.
55
De asemenea, interpretarea sistematică presupune şi raportarea sensului
normei juridice supuse analizei la sensul celorlalte reguli de drept cuprinse în
acelaşi act normativ
4. Metoda logică
Metoda logică elucidează sensul normei juridice prin analizarea acesteia cu
ajutorul legilor logicii formale.
Această metodă implică anumite aprecieri de natură raŃională, precum şi
operaŃiuni de generalizare sau sinteză.
5. Metoda teleologică
Metoda de interpretare teleologică sau după scop, urmăreşte găsirea sensului
exact al textului de lege în funcŃie de finalitatea (scopul) normei juridice
interpretate.
6. Analogia
Există şi situaŃii când organul care aplică dreptul, sesizat cu soluŃionarea unui
caz concret, nu găseşte norma juridică corespunzătoare rezolvării acestuia. În
asemenea împrejurări, organul de aplicare nu se va dezinvesti, constatând că nu
poate soluŃiona cazul. Dimpotrivă, el va apela ori la o normă juridică ce se aplică
într-o situaŃie asemănătoare celei supuse rezolvării, ori, în lipsa acesteia, va
soluŃiona cazul pe baza principiilor generale ale dreptului.
Atunci când respectivul organ de aplicare a legii apelează la o normă juridică
aplicabilă într-o situaŃie asemănătoare celei de rezolvat se realizează o analogie a
legii (analogia legis).
Dacă aceasta nu este posibilă, pentru rezolvarea cazului se recurge la
principiile generale ale dreptului folosindu-se analogia dreptului (analogia juris).
Există ramuri de drept în care analogia sub oricare dintre formele sale nu este
permisă. În această situaŃie este dreptul penal, ramură în cadrul căreia operează
principiul legalităŃii incriminării.
SecŃiunea IV
57
CAPITOLUL VII
RAPORTUL JURIDIC
SecŃiunea I
Raportul juridic reprezintă o relaŃie socială care este normată de către regula
de drept şi care dă naştere la drepturi şi obligaŃii în sarcina subiectelor între care s-
a stabilit. Drepturile şi obligaŃiile subiectelor de drept pot fi realizate, atunci când
este cazul, şi prin forŃa de constrângere a statului.
SecŃiunea II
Raportul juridic prezintă mai multe caractere. Astfel, raportul juridic este un
raport social, voliŃional şi valoric.
1. Caracterul social
Caracterul social al raportului juridic este determinat de faptul că acesta se
stabileşte între oameni, fie priviŃi individual ca persoane fizice, fie ca participanŃi
în cadrul unor persoane juridice, ce pot fi chiar instituŃiile statului.
2. Caracterul voliŃional
Raportul juridic este un raport voliŃional deoarece el se naşte din voinŃa
subiectelor de drept.
VoinŃa subiectelor de drept de a stabili raportul juridic trebuie completată cu
voinŃa statului care este autorul normelor de drept în baza cărora se nasc
raporturile juridice, adică drepturile şi obligaŃiile pe care le vor avea subiectele de
drept.
Datorită acestui motiv, în doctrină se vorbeşte despre dublul caracter
voliŃional al raportului juridic.
3. Caracterul valoric
Raportul juridic prezintă şi un caracter valoric deoarece prin intermediul său
sunt fie protejate fie concretizate principalele valori sociale.
58
SecŃiunea III
59
În dreptul civil, statul este participant în calitate de creditor al tuturor
obligaŃiilor fiscale ale contribuabililor (reprezentat de Ministerul de FinanŃe),
precum şi în anumite aspecte legate de dreptul succesoral (moşteniri vacante).
SecŃiunea IV
61
CAPITOLUL VIII
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
SecŃiunea I
SecŃiunea II
62
2. Rezultatul vătămător al conduitei ilicite se concretizează în atingerea
adusă anumitor valori sociale care sunt protejate de lege.
Spre exemplu, neefectuarea la timp a unei lucrări de către un subiect de
drept poate aduce atingere intereselor (poate cauza un prejudiciu) altei persoane.
SecŃiunea III
63
Conform art.17 alin. 1 din Codul penal, infracŃiunea este “fapta care prezintă
pericol social, săvârşită cu vinovăŃie şi prevăzută de legea penală”.
Conform alin.2 al aceluiaşi articol, “infracŃiunea este singurul temei al
răspunderii penale”.
2. Răspunderea contravenŃională
Răspunderea contravenŃională este antrenată de săvârşirea unei contravenŃii.
Conform art.1 din O.G.2/2001 privind regimul contravenŃiilor, aşa cum a fost
modificată prin Legea nr.180 din 11 aprilie 2002, “legea contravenŃională apără
valorile sociale care nu sunt ocrotite prin legea penală. Constituie contravenŃie
fapta săvârşită cu vinovăŃie, stabilită şi sancŃionată prin lege, ordonanŃă, prin
hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al
comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a
consiliului judeŃean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti”.
3. Răspunderea civilă
Răspunderea civilă poate îmbrăca două forme: răspunderea delictuală şi
răspunderea contractuală.
Răspunderea civilă delictuală are ca obiect obligaŃia subiectului de drept de a
repara prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită. Răspunderea delictuală poate
rezulta din fapta proprie (art. 998 - 999 Cod civil), din fapta altuia (art.1000 alin
1, teza I, 2,3,4 Cod civil) sau din nerespectarea unor obligaŃii de supraveghere a
lucrurilor sau animalelor (art. 1001 si art. 1002 Cod civil).
Răspunderea civilă contractuală se naşte atunci când un subiect de drept nu
respectă obligaŃiile pe care şi le-a asumat printr-un contract, valabil încheiat (art.
969 alin. 1 Cod civil).
4. Răspunderea disciplinară
Acest tip de răspundere este specifică ramurii dreptului muncii. Ea este
antrenată de nerespectarea de către angajat (unul din subiectele raportului de
dreptul muncii) a dispoziŃiilor legale sau a obligaŃiilor stabilite prin contractul de
muncă (individual şi colectiv).
SancŃiunile specifice acestui tip de răspundere sunt: mustrarea, avertismentul,
reducerea de salariu, desfacerea contractului de muncă.
64
BIBLIOGRAFIE
65