Documenti di Didattica
Documenti di Professioni
Documenti di Cultura
Teme introductive în
RELAŢIILE
INTERNAŢIONALE
SIBIU, 2007
EUGEN STRĂUŢIU
CUVÂNT ÎNAINTE
Autorul
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
I. TERMINOLOGIE DE REFERINŢĂ
3
A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2006, p. 7
EUGEN STRĂUŢIU
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
4
Referiri, pe larg, la Griffiths, Martin, Relaţii internaţionale. Şcoli, curente,
gânditori, Bucureşti, 2003; Guzzinni, Stefano, Realism şi relaţii internaţionale,
Institutul European, Iaşi, 2000; Lupu, Corvin, Noţiuni de teoria relaţiilor
internaţionale, Sibiu, 2002; coord. Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu,
Manual de relaţii internaţionale, Polirom, Iaşi, 2006; Mearsheimer, John J.,
Tragedia politicii de forţă, Antet, Bucureşti, f.a.; Puşcaş, Vasile, Relaţii
internaţionale contemporane. Note de curs, Editura Sincron, 1999; Waltz, Kenneth,
Omul, statul şi războiul, Institutul European, Iaşi, 2001; Wight, Martin, Politica de
putere, Bucureşti, 1998
EUGEN STRĂUŢIU
Răspunsurile oferite de către analiştii realişti ai sistemului
internaţional sunt diferite, uneori fundamental opuse. Este relevant pentru
diversitatea teoriilor realiste, faptul că între realişti identificăm adepţi ai
unor forme diferite ale echilibrului de putere – unipolar, bipolar sau
multipolar.
Autori şi lucrări de referinţă:
Raymond Aron, Paix et guerre:
- Relaţiile interne diferă fundamental de cele internaţionale;
relaţiile internaţionale se desfăşoară permanent în ameninţarea
sau în pregătirea războiului; relaţiile internaţionale sunt „relaţii
între unităţi politice care pretind fiecare dreptul de a-şi face
singure dreptate şi de a fi singurul arbitru în privinţa deciziei de
a lupta sau de a nu lupta”;
- Obiectivele de politică externă ale unui stat sunt securitatea,
puterea, gloria, ideile;
- Statele se influenţează unele pe altele în funcţie de:
caracteristicile epocii istorice; constrângerile materiale ale
spaţiului (geografia), populaţiei (demografia) şi resurselor
(economia); factorii morali, ce decurg din felul specific al
statului respectiv de a fi şi de se comporta.
Robert Gilpin, War and change in World Politics, conturează un
model al schimbării în sistemul internaţional:
1. Un sistem internaţional este stabil (adică în echilibru) dacă nici
un stat nu consideră că schimbarea sistemului este profitabilă;
2. Un stat va încerca să schimbe sistemul internaţional dacă
beneficiile aşteptate depăşesc costurile presupuse;
3. Un stat va căuta să schimbe sistemul internaţional prin
expansiune teritorială, politică şi economică până când costurile
marginale ale unei viitoare schimbări sunt egale sau mai mari
decât beneficiile aşteptate;
4. Odată ce se ajunge la un echilibru între costurile şi beneficiile
unei viitoare schimbări (şi expansiunea este atinsă), costurile
economice de menţinere a statu-quo-ului tind să crească mai
repede decât capacitatea economică de a susţine statu-quo-ul;
5. Dacă dezechilibrul din sistemul internaţional nu este soluţionat,
sistemul se va schimba şi se va stabili un nou echilibru care va
reflecta redistribuţia puterii.
Hans Morgenthau, Politics among Nations:
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
6
vezi Geopolitica, în coordonarea lui E. I. Emandi, Gh. Buzatu şi V. S. Cucu, Iaşi,
1994, p. 14
7
Gh. Nicolaescu, Gestionarea crizelor politico-militare, Bucureşti, 2003, p. 41
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
8
Principalele sale lucrări sunt Marile Puteri, 1914, şi Statul ca formă de viaţă, 1916
EUGEN STRĂUŢIU
cum funcţionarea unitară a organismului uman este pusă pe seama
sufletului, funcţionarea corectă a statului este pusă pe seama politicii.
În a doua sa lucrare importantă, Politische Geographie (1897),
Ratzel a indicat că organismele statale îşi datorau existenţa grupului uman,
popoarelor, şi nu indivizilor care le compuneau. Cu cât un popor era mai
mobil această trăsătură nefiind caracteristică societăţilor primitive cu atât
dobândea mai multă forţă politică. Din această perspectivă, cunoaşterea şi
comensurarea mărimii spaţiilor era direct subordonată suprafeţei în care
circulau ideile şi proiectele politice ale popoarelor, existând concepţii mai
mari şi mai mici despre spaţii, în special primelor fiindu-le caracteristice
tendinţele de extindere. Războaiele reprezentau astfel, transpunerea
geografică a nevoii de mişcare şi expansiunea politică a popoarelor.
Trei erau elementele de bază care asigurau funcţia organicistă a
acestuia:
1. Spaţiul (der Raum) reprezenta suportul natural politic al statului, datorită
raporturilor de natură istorică numite de Ratzel „sângele şi pământul”, şi
“poporul şi teritoriul”. Organizarea politică a poporului şi a pământului a
rezultat în întruparea unui organism personalizat antropogeografic.
Organismul respectiv se distingea prin asumarea unei singure identităţi
biologice şi geografico-culturale de către indivizii aceluiaşi popor.
Consolidarea organismului politico-geografic al statului putea fi atinsă în
două stadii:
a) configurarea teritoriului naţional
b) realizarea şi organizarea spaţiului vital (“Lebensraum”). Acest
stadiu era acela în care se decidea conservarea funcţiilor vitale
şi chiar supravieţuirea organismului statal.
2. Poziţia (“die Lage”) a fost considerată de Ratzel elementul aflat într-o
relaţie directă cu formarea sâmburelui de civilizaţie, “Mittelpunkte”.
Situarea într-o poziţie geografico-climaterică avantajoasă a generat
formarea unor asemenea “pulsari”. Numai că elementul geografic natural
era valorizat de forţa politică conferită de popor. Când acesta din urmă nu a
mai fost capabil să-şi menţină forţa politică, în ciuda condiţiilor geografico-
climaterice favorabile, aşa cum s-a întâmplat cu decăderea statelor din
Mesopotamia, Egipt, Roma, organismul antropogeografic a sucombat.
Ratzel a explicat că, din punct de vedere antropogeografic, Europa s-a
divizat în trei regiuni: mai întâi s-a constituit o regiune sudică civilizaţia
mediteraneană suscitată de matricea greco-romană; ulterior, în nordul
Alpilor, a luat fiinţă civilizaţia germanică; finalmente raportat la timpurile
contemporane lui Ratzel a luat naştere o a treia regiune, în stepele
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
13
În esenţă: când un stat insular a scăpat de hărţuirea continuă a vecinilor săi
continentali, cum este cazul Angliei, acesta poate să câştige o poziţie dominantă pe
termen lung – cu condiţia să nu comită eroarea de a alege opţiuni greşite în materie
de construcţie navală
14
Insula-Lume (Rimland) este similară Heartlandului lui Makinder
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
mai aproape de acea imensă întindere terestră, decât fusese perceput până
atunci. El a nuanţat şi dihotomia puteri terestre, puteri maritime, subliniind
natura duală a Germaniei, în care se găseau forţe şi tendinţe propensive
ambelor structuri politico-geografice. Spykman a identificat trei centre cu
potenţial real de putere în plan mondial: America de Nord, litoralul
european şi zona eurasiatică a Extremului Orient. Pericolul principal şi
imediat atunci era ca ultimele două să fie unificate printr-o victorie a Axei
germano-japoneze. Ca atare, interesele S.U.A. deveneau, pe termen lung,
aceleaşi cu ale Angliei. Chiar dacă ultima urma să renunţe şi să îşi
reajusteze imperiul colonial. Un al patrulea centru potenţial de putere îl
repezenta India - însă ascensiunea acesteia într-o poziţie "cinetică" de putere
nu avea un viitor cognoscibil ca reper temporal.
În a doua sa lucrare majoră, The Geography of Peace, publicată
postum în 1944, Spykman a elaborat o analiză de perspectivă pe termen
mediu a configurărilor geopolitice postbelice. S.U.A. trebuiau să îşi asume
rolul primordial în spaţoiul periferic-exterior, numit de el „Rimland”.
Cooperarea cu Marea Britanie urma să fie dezvoltată într-o alianţă largă,
care să cuprindă naţiunile maritime vest-europene, şi obligatoriu Germania
şi Japonia. Spykman a anticipat dominarea „Heartland”-ului de către Rusia
şi China, soluţia propusă de el fiind a păstrării celor două într-un sistem de
cooperare. El a considerat că pentru un interval de timp mediu, chiar lung,
cele două puteri din Heartland urmau să păstreze şi să dezvolte un potenţial
de aversiune şi chiar conflictual faţă de statele din Rimland. Acestea puteau
să contracareze puterea Heartland-ului printr-o strategie de încercuire
periferică a Eurasiei. Aceasta a şi fost concepţia strategică, „containment”,
dezvoltată de S.U.A. în timpul războiului rece.
În ultimele trei decenii, se înregistrează un reviriment neaşteptat în
preocupările geopolitice şi geostrategice, ca răspuns la nevoile formulate
expres de politicieni, economişti sau strategi militari din întreaga lume.
Accelerarea progresului tehnic, constituirea mai multor poli de putere
mondiali necesită în plan geopolitic şi geostrategic o permanentă reevaluare
a factorilor geografici, pentru a evita unele repercusiuni în plan militar.
Între teoreticienii contemporani cu contribuţii semnificative în
domeniul geopoliticii se află P. O’Sullivan, care propune termenul de
“geopolitică alternativă”, în aşa fel încât ameninţările cu războiul par mai
îndepărtate; autorul crede că o geografie a relaţiilor internaţionale între
deţinătorii de putere, fie că aceştia sunt şefi de state, fie organizaţii
internaţionale.
EUGEN STRĂUŢIU
Peter J. Taylor15 consideră că obiectul geopoliticii este să studieze
“rivalitatea dintre două mari puteri”, sau studiului efortului de dominare a
statelor mai slabe de la periferie, de către statele mari. În acest sens, la nivel
mondial geopolitica s-ar ocupa cu studiul relaţiei Est-Vest, iar
imperialismul cu relaţia Nord-Sud. În teoria sa despre statul hegemonic,
Taylor identifică două forme de hegemonie: cea militară caracterizând
marile imperii până în sec. XVI-XVII, care au tendinţa de a se extinde până
la limitele “economiei-lume” (concept al lui Fernard Braudel), şi cea
modernă, în care un stat profită de forţa sa militară pentru a lărgi limitele
economiei-lume în care este integrat şi impune o ordine şi o pace globală
celorlalte state din sistem. În acest caz, extinderea teritorială nu mai este un
obiectiv. Oricum, statul hegemon se impune mai mult prin ideologiile pe
care le construieşte decât prin forţa armatelor sale.
Saul Bernard Cohen16 concepe o lume împărţită în două regiuni
geostrategice (americană şi sovietică), împărţite, la rândul lor, în mai multe
zone geopolitice. Regiunile geostrategice au numai o funcţie în domeniul
securităţii, constituind baza teritorială a celor două superputeri în timpul
războiului rece; acestea sunt neomogene din punct de vedere politic şi
economic, şi urmau să dispară odată cu războiul rece. Zonele geopolitice în
schimb (spre exemplu Uniunea Europeană) urmau să cunoască procese de
integrare şi chiar unificare în domeniile economic, social şi cultural. Între
regiunile geostrategice există “zone de ruptură” instabile, în care se
manifestă confruntarea celor două blocuri.
Poate cel mai cunoscut concept geopolitic contemporan, produs al
Şcolii americane, este cel al Marelui Orient Mijlociu (sau Orientul Mijlociu
Extins - Greater Middle East), care inspiră politica administraţiei George
Bush jr. în zonă.
Marele Orient Mijlociu cuprinde o serie de ţinuturi şi
de ţări care au anumite trăsături comune sau ce se înscriu în
anumiţi parametri. Harold F. Mackinder considera această
zonă ca fiind marginală pivotului eurasiatic (heartlnd), iar
Nicolas Spykman o definea (cel puţin referitor la o parte din
ea) în termeni de rimland, care înseamnă cam acelaşi lucru.
Numai că, spre deosebire de britanicul Mackinder,
americanul Spykman acordă acestei zone de rimland un rol
15
Geografia politică. Economia mondială, statul naţional şi localismul, 1985;
Geografia politică a secolului XX: o analiză globală, 1993; Calea către o lume
modernă. De la hegemonia mondială la impasul mondial, 1996
16
Geografia şi politica într-o lume divizată, New York, 1963
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
- inadaptarea la progres;
- avantajele (dar şi dezavantajele) pe care le oferă unor
state din regiune resursele naturale;
- efectul de zonă deşertică;
- conflictualitatea internă.
Această lume se prezintă ca un pinten anacronic,
agitat, tensionat şi extrem de puternic înfipt între marile
civilizaţii ale planetei (de fapt, civilizaţia arabă a devansat
aproape toate celelalte civilizaţii, fiind una dintre cele mai
vechi de pe această planetă). Este o lume paradoxală. Ca
arie geografică, ea începe cu musulanii algerieni şi cu cei
egipteni şi se încheie cu uigurii din cea mai vastă şi cea mai
conflictuală zonă a Chinei, Xianjiang.
În prezent, pe urmele clasicilor teoriilor geopolitice, funcţionează
mai multe şcoli de gândire care pot fi clasificate astfel17:
Şcoala binară (Haushofer şi Makinder), care vede lumea divizată în
două centre de putere, unul continental şi altul maritim, aflate în
conflict;
Şcoala marginalistă (Spykman), care consideră că centrul mondial de
putere este amplasat în fâşia marginală peninsulară şi insulară care
înconjoară masa continentală euro-asiatică, în echilibru dinamic între
puterea continentală şi cea maritimă;
Şcoala zonală, care identifică puterea mondială într-o fâşie limitată de
paralelele de 300 şi 600 latitudine nordică (cu Statele Unite, Europa,
Rusia şi Japonia), conflictul principal fiind de-a lungul axei Nord-Sud;
Şcoala pluralistă, regionalistă şi multipolară, care afirmă funcţionarea
mai multor centri de putere independenţi, în echilibru dinamic între ei;
Şcoala idealistă, considerând lumea un sistem global guvernat de
propriile principii de ordine, potenţial paşnic şi cooperant;
Şcoala centru – periferie, atribuind prioritate Nordului faţă de Sud.
Contribuţia românească la studiul geopoliticii s-a dovedit deosebit
de consistentă în perioada interbelică, fiind ilustrată de numele lui Ion
Conea, Anton Golopenţia, Simion Mehedinţi, Sabin Manuilă, Vintilă
Mihăilescu şi N. Al. Rădulescu. Aceşti specialişti au format colectivul de
redactori şi autori care au susţinut publicaţia “Geopolitică şi geoistorie” (cu
subtitlul “Revista română pentru sud-estul european”, apărută sub egida
17
Gh. Nicolaescu, Gestionarea crizelor politico-militare, Bucureşti, 2003, p. 65
EUGEN STRĂUŢIU
Societăţii Române de Statistică), care a apărut la Bucureşti, în perioada
1941-1944.
O contribuţie remarcabilă la geopolitica românească a fost şi
marele atlas Spaţiul istoric şi etnic românesc, întocmit la cererea
Mareşalului Ion Antonescu, la realizarea căruia au contribuit Academia
Română, Institutul Central de statistică, Institutul Geografic Militar ş.a.,
care s-a imprimat în limba română şi în mai multe limbi de circulaţie
internaţională. Acest atlas a fost unul dintre documentele fundamentale în
baza cărora delegaţia României a apărat drepturile românilor la Conferinţa
de Pace de la Paris, din iulie-octombrie 1946.
Geostrategia. Încercând o definiţie a geostrategiei, ne referim la
următoarele aspecte sub care se poate analiza soluţionarea conflictelor:
localizarea resurselor aflate la dispoziţia actorilor;
mobilizarea lor efectivă în anumite teritorii;
jocurile de disimulare şi surpriză permise de teritoriu şi distanţă.
Momentul de glorie al geostrategiei a survenit în timpul Războiului
Rece, sub forma geostrategiei nucleare. Reflecţia se concentrează asupra
condiţiilor primului atac, într-un război scurt, în care adversarii nu vor putea
rezista efectelor primei lovituri. Soarta războiului depinde de locurile unde
sunt stocate capacităţile nucleare şi obiective, adică de durata zborului
încărcăturii nucleare. Avantajul este al ţării care are baze nucleare mai
apropiate de inamic (de unde URSS a instalat rachete în Cuba şi SUA în
Turcia), fapt nuanţat ulterior de apariţia submarinelor nucleare.
Descurajarea nucleară devine esenţa cercetărilor geostrategice, de
unde şi o periculoasă cursă a înarmării, în care s-au angajat S.U.A.,
U.R.S.S. Franţa, China, mai târziu Israel, Africa de Sud, India, Pakistan.
O altă formulă geostrategică specifică Războiului Rece a fost
geostrategia războaielor revoluţionare, instrument al Uniunii Sovietice şi
Chinei, care au încercat prin aceasta îngrădirea “imperialismului american”
sprijinind revoluţii comuniste în ţările lumii a treia, apoi contribuind la
consolidarea regimurilor comuniste instalate acolo. Teoretician de referinţă
este Che Guevara, care a rămas în istorie prin succesul revoluţiei cubaneze,
dar şi prin eşecurile din Africa şi Bolivia (unde a fost ucis, nereuşind să
ridice masele de ţărani împotriva regimului).
Aşadar, geopolitica studiază totalitatea preocupărilor actorilor pe
scena internaţională (politicieni, diplomaţi, militari, organizaţii
neguvernamentale, opinia publică), sub aspectul spaţiului, condiţiilor
naturale, istoriei, religiei, diversităţii etnice. Geostrategia, în schimb, se
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
Localizări şi Conservarea şi
Culturală şi Interfaţă
Geografia diferenţieri amenajarea
naţională oameni/teritoriu
spaţiale teritoriului
Planificarea şi
Mişcările de desfăşurarea Securitate şi
Geostrategia Conflictele
forţe acţiunii apărare
strategice
18
Chistian Daudel, Geografie, geopoliticã şi geostrategie, termeni în schimbare,
apud Geopolitica, vol. I , p. 307
EUGEN STRĂUŢIU
20
A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2006, p. 14
21
Despre globalizare, Iaşi, 2002, p. 26
22
David Korten, Corporaţiile conduc lumea, Editura Samizdat, Bucureşti, f.a., p.
335-373
EUGEN STRĂUŢIU
Tipuri de stat
23
Statele membre sunt Armenia, Azerbaijan, Belarus, Georgia, Kazahstan,
Kirghizstan, Moldova, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina şi Uzbekistan
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
24
pentru detalii, Gunther Hauser, Securitatea militară şi conceptul de neutralitate
în Securitatea internaţională şi forţele armate, Editura Tritonic,Bucureşti, 2005
25
detalii la Denis de Rougemont, Elveţia sau istoria unui popor fericit, Editura
Univers, Bucureşti, 1991
EUGEN STRĂUŢIU
decembrie 2000 prin Adunarea Generală, a celebrat a 40-a aniversare de la
adoptarea Declaraţiei de Independenţă pentru ţările şi popoarele colonizate,
proclamând totodată perioada 2000-2010 drept cel de-al Doilea Deceniu
pentru Eradicarea Colonialismului (rezoluţia 55/146). Adunarea a delegat
statelor cu putere de administrare misiunea de a încuraja popoarele din
teritoriile fără guvernare proprie să-şi exercite dreptul la autodeterminare şi
să coopereze cu Comitetul Special pentru decolonizare în vederea finalizării
până la sfârşitul anului 2001 a unui program pentru implementarea
corespunzătoare a rezoluţiilor privind decolonizarea. Primul deceniu, 1999-
2000, fusese declarat în 1988 (rezoluţia 43/47).26
De la data înfiinţării ONU, peste 80 de naţiuni care trăiau sub
dominaţie colonială şi-au proclamat independenţa, rezultând tot atâtea noi
state, constiuite în actori pe scena internaţională.
Reperele esenţiale în timp ale acestui grandios proces de eliberare
de sub puterile coloniale sunt:
De sub administraţia Belgiei: Burundi 1962 Rwanda 1962 Republica
Democrată Congo (fostul-Zair) Congo belgian 1960
De sub administraţia Franţei: Algeria 1962 Benin 1960 Burkina Faso
1960 Cambodgia 1953 Camerun 1960 Ciad 1960 Comores 1975 Congo
1960 Côte-d'Ivoire 1960 Djibouti 1977 Gabon 1960 Guinea 1958 Laos
1953 Liban 1946 Madagascar 1960 Mali 1960 Maroc 1956 Mauritania
1960 Niger 1960 Republica Centrafricană 1960 Senegal 1960 Siria
1946 Togo 1960 Tunisia 1956 Vietnam 1954
De sub administraţia Marii Britanii: Africa de Sud 1961 Antigua şi
Barbuda 1981 Bahamas 1973 Bahrein 1971 Barbados 1966 Belize
Hondurasul britanic 1981 Birmania 1948 Botswana 1966 Brunei 1984
Camerun 1961 Cipru 1960 Égipt 1936 Émiratele Arabe Unite 1971 Fiji
1970 Gambia 1965 Ghana Coasta de Aur şi Togo britanic 1957 Grenada
1974 Guyana britanică 1966 Hong Kong 1997 Însulele Cook 1965
Insulele Salomon 1978 India 1947 Irak 1932 Israel Palestina 1948
Jamaica 1962 Iordania 1946 Kenia 1963 Kiribati Insulele Gilbert 1979
Kuweit 1961 Lesotho 1966 Malawi 1964 Malaezia 1957 Maldive 1965
26
Pe de altă parte, în 1999, Adunarea Generală a cerut Comitetului Special pentru
decolonizare să declare anual Săptămâna Solidarităţii cu popoarele aflate sub
administrare străină ca fiind săptămâna ce începe de la data de 25 mai 1999
(rezoluţia 54/91 din 6 decembrie). Perioada aceasta fusese proclamată în 1972
(rezoluţia 2911 (XXVII)) ca fiind Săptămâna Solidarităţii cu popoarele coloniale
din Africa de Sud şi Guineea (Bissau) şi cu cele din Insula Capului Verde care
luptau pentru libertate, independenţă şi drepturi egale, săptămâna începând din 25
mai, Ziua Eliberării Africii.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
Malta 1964 Mauritius 1968 Nauru 1968 Nigeria 1960 Oman 1971
Uganda 1962 Qatar 1971 Republica Democrată şi Populară a
Yemenului 1967 Saint-Kitts şi Nevis 1983 Santa-Lucia 1979 Seychelles
1976 Sierra Leone 1961 Singapore 1965 Somalia 1960 Sri Lanka 1948
Sudan 1956 Swaziland 1968 Tanzania 1961 Tonga 1970 Trinidad-
Tobago 1962 Noile Hebride 1980 Zambia 1964 Zimbabwe 1965
De sub administraţia Olandei: Indonezia 1949 Surinam 1975 Irian
1969
De sub administraţia Portugaliei: Angola 1975 Capul-Verde 1975
Guinea-Bissau 1974 Mozambic 1975 São Tomé şi Príncipe 1975
De sub administraţia Spaniei: Guinea Écuatorială 1968 Sahara
Occidentală 1976.
În prezent, în plan mondial mai fiinţează 16 teritorii non-autonome:
Anguilla, Bermude, Insulele Cayman, Gibraltar, Guam, Insulele Falkland,
Montserrat, Noua Caledonie, Pitcaim, Sfânta Elena, Sahara Occidentală,
Samoa Americană, Tokelau, Insulele Turce şi Caice, Insulele Virgine
Americane, Insulele Virgine Britanice. Puterile care administrează aceste
teritorii sunt Statele Unite ale Americii, Franţa, Noua Zeelandă, Marea
Britanie şi Irlanda de Nord.
O categorie juridică aparte în relaţiile internaţionale, adesea cu
statut de subiect de drept internaţional, o constituie mişcările de eliberare
naţională. Acestea pot încheia tratate internaţionale, pot întreţine relaţii
diplomatice sau pot fi membre în organizaţii internaţionale; exemplu
reprezentativ este Orgnizaţia pentru Eliberarea Palestinei.
Pentru a defini din punct de vedere juridic mişcările de eliberare
naţională, dreptul internaţional operează cu noţiunea de „popor”, ca entitate
socială clar determinată, cu trăsături specifice, având legătură cu un teritoriu
(chiar dacă a fost nlăturat ilicit de pe acel teritoriu). Se accentuează, fără
excepţie, că minortităţile naţionale nu constituie popoare şi nu pot fi
subiecte ale dreptului de autodeterminare.
Se formulează următoarele condiţii pentru recunoaşterea mişcărilor
de eliberare naţională:
- funcţionarea unor organe proprii de conducere
reprezentativă, care exercită funcţii de putere publică
asupra unui teritoriu;
- existenţa unui teritoriu eliberat (care nu coincide
obligatoriu cu întreg teritoriul locuit de poporul în cauză):
- activitatea unor forţe organizate care să aibă potenţialul de
a duce până la capăt lupta de eliberare.
EUGEN STRĂUŢIU
În aceste condiţii, mişcărilor de eliberare naţională li se recunosc
următoarele drepturi: de a desfăşura acţiuni de emancipare naţională (pe
cale paşnică sau prin folosirea forţei); dreptl la autoapărare; apicarea
regulilor dreptului internaţional umanitar forţelor sale înarmate; dreptul de
reprezentare diplomatică; dreptul de participare cu statut de observator la
lucrările organizaţiilor internaţionale. Aceste depturi se aplică cu caracter
limitat şi tranzitoriu, până la crearea statului, cu personalitate juridică
deplină.
Un statut singular în relaţiile internaţionale în deţine Vaticanul27,
care a funcţionat ca stat până anul 1870, în prezent dispunând de
personalitate juridică statală incompletă: are jurisdicţie suverană, dar nu
suveranitate deplină; dispune de organizare administrativă în probleme
religioase, dar serviciile publice aparţin statului italian; cetăţenia
Vaticanului este specială şi funcţională, dobândindu-se în condiţii de rang şi
domiciliu şi putând fi pierdută odată cu acestea, fără ca cetăţenia originară
să fie afectată.
În acceaşi categorie a statutelor speciale se află Ordinul Suveran
Militar de Malta, înfiinţat în 1999 la Ierusalim, care a migrat în Cipru
(1291-1310), Rhodos (1310-1523), Malta (1530-1798), Roma (din 1834). În
Roma, ordinul are stautut de extrateritorialitate; din 1998 a dobit Fortul Di
Angelo din Malta, cu un statut similar. Ordinul de Malta este observator
permanent la ONU din 1994, având delegaţii permanente la oficiile din
Geneva, New York, Paris, Roma şi Viena, şi întreţin delegaţi pe lângă
Consiliul Europei şi Comisia Europeană.28
Obligaţiile statelor
27
A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2006, p. 131
28
Ibidem, p. 131
29
R. M. Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public,
Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 83-90
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
c. egalitatea în drepturi;
d. dreptul de a participa la viaţa internaţională;
e. dreptul la legitimă apărare în cazul comiterii unui act ilicit sau a
unui act de agresiune din partea altor state;
f. dreptul la autodeterminare, implicând dreptul de a alege şi de a
organiza în mod liber sistemul politic, de a dispune nestingherit de
resursele sale economice şi naturale;
g. dreptul la dezvoltare şi progres.
Statele beneficiază şi de imunitate de jurisdicţie a lor şi a bunurilor
lor, în faţa organelor judecătoreşti ale altor state. Acesta reprezintă un drept
la care statul poate să renunţe, în anumite împrejurări.
Obligaţiile statelor au la bază, în primul rând, respectarea
principiilor fundamentale ale dreptului internaţional public, şi constă în:
a. obligaţia de a nu recurge la folosirea forţei sau la ameninţarea cu
forţa în relaţiile interstatale;
b. obligaţia de a respecta inviolabilitatea frontierelor;
c. obligaţia de a rezolva orice diferend pe cale paşnică ;
d. obligaţia de a îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile internaţionale
rezultând din tratate;
e. obligaţia de a proteja mediul.
30
I. Diaconu, Curs de drept internaţional public, Editura Şansa, Bucureşti, 1993, p.
52-55
EUGEN STRĂUŢIU
state de stabilire a unor drepturi exclusive şi suverane asupra platoului
continental;
b) Recunoaşterea este actul prin care un stat constată apariţia unui
nou subiect de drept internaţional (un alt stat, o organizaţie internaţională)
sau a altor categorii (guvern, naţiune care luptă pentru dobândirea
independenţei sau insurgenţii dintr-un război civil) şi prin care îşi manifestă
dorinţa de a stabili cu acestea relaţii oficiale31; printr-un asemenea act pot fi
recunoscute noi reguli de drept internaţional;
c) Protestul este o formă a demersului diplomatic prin care un stat
ia poziţie împotriva acţiunilor unui alt stat care încalcă drepturile sale
legitime, atrăgându-i atenţia asupra responsabilităţii sale sau solicitându-i
reparaţii pentru prejudiciile cauzate. Printr-un act de protest poate fi
împiedicată, totodată, formarea unei noi reguli cutumiare.
d) Renunţarea este actul prin care un stat abandonează voluntar,
total sau parţial, anumite drepturi pe care le dobândise în baza unor tratate
internaţionale. De exemplu, renunţarea unui stat la imunitatea de jurisdicţie
şi de execuţie, pentru a putea obţine un credit important de pe piaţa
financiară internaţională şi a răspunde în cazul nerambursării la timp a
creditului.
Din raportarea dreptului internaţional la dreptul intern al statelor,
rezultă anumite particularităţi ale poziţiei statelor naţionale în sistemul de
drept internaţional:
a) Sub aspectul modului de elaborare a normelor, în societatea
internaţională nu există un for legislativ unic, similar parlamentului din
dreptul intern, şi supraordonat statelor, care să elaboreze o legislaţie
internaţională. Statele sunt cele care creează normele internaţionale, prin
acordul lor de voinţă, exprimat în mod liber şi concretizat în tratate şi
cutumă, şi tot statele sunt destinatarele acestor norme. Statele acceptă să îşi
conformeze comportamentul lor pe plan extern, în funcţie de normele
dreptului internaţional.
b) În societatea internaţională nu există organe executive, asemănătoare
guvernului, care să asigure aplicarea normelor dreptului internaţional public
în raporturile dintre subiectele acestuia. Această atribuţie revine tot statelor.
c) În comunitatea internaţională, nu există organe judecatoreşti cu
competenţă generală şi obligatorie, care să intervină din oficiu instituind
sancţiuni, atunci când normele de drept nu sunt respectate. Aceasta nu
înseamnă ca nu ar exista organisme internaţionale cu funcţii jurisdicţionale,
competenţa acestora fiind condiţionată de exprimarea acordului expres al
31
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
32
Relaţii internaţionale/transnaţionale, Editura Sincron, 2005, p. 80-90
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
V. ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE33
33
Subiectul, foarte larg dezbătut în ultimii ani, beneficiază totuşi de puţine titluri
exclusive, fiind prezent în lucrările de drept internaţional sau drept diplomatic.
Sinteze foarte utile la Frunzeti, Teodor, Organizaţiile internaţionale în epoca
globalizării, Sibiu, 2000, şi Popescu, Andrei; Jinga, Ion, Organizaţii europene şi
euroatlantice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001; Străuţiu, Eugen; Nate, Silviu,
Introducere în studiul relaţiilor internaţionale, Sibiu, 2004
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
34
subiect aprofundat la R. M. Beşteliu, Organizaţii internaţionale
interguvernamentale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000
35
pentru spaţiul european, prezentate la Eugen Străuţiu, Introducere în studii
europene, Sibiu, 2006
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
36
O organizaţie, pentru a fi considerată ca aparţinând sectorului nonprofit, trebuie
să îndeplinească, în principal, următoarele caracteristici:
• să fie formal constituită; organizaţia trebuie să facă dovada unei anumite
capabilităţi organizaţional - instituţionale, precum şi anumitor reguli de funcţionare,
trebuie să organizeze regulat întâlniri, să elaboreze şi să respecte anumite proceduri
în activitatea pe care o desfăşoară ; înscrierea organizaţiei ca persoană juridică nu
este imperativă pentru respectarea acestui criteriu;
• să fie privată; organizaţia trebuie să fie instituţional separată de administraţia
publică; aceasta nu exclude primirea de fonduri de la bugetul statului; sunt
considerate private şi organizaţiile în ale căror structuri de conducere sunt prezenţi
reprezentanţi ai administraţiei publice;
• să respecte criteriul nondistribuţiei profitului; organizaţia poate genera profituri
din activităţile sale, dar acestea nu pot fi distribuite membrilor sau organelor de
conducere, ci doar pot fi folosite pentru atingerea obiectivelor declarate;
• să fie autonomă; organizaţia trebuie să îşi stabilească obiective, proceduri interne
proprii de control asupra activităţii desfăşurate; în acelaşi timp, activitatea
organizaţiei nu trebuie să se subordoneze nici unei alte instituţii publice sau private;
• să fie voluntară; organizaţia trebuie să promoveze voluntariatul şi să se bazeze pe
acţiuni voluntare în activitatea pe care o desfăşoară. Atributul "voluntar" are două
sensuri diferite, în mare măsură corelabile:
a) pe de o parte, organizaţia este voluntară dacă recrutează, instruieşte şi implică
voluntari în activităţile ei. Prin activitate voluntară înţelegem şi neretribuirea
membrilor consiliului de administraţie şi a staff-ului organizaţiei;
b) organizaţia este voluntară dacă îşi recrutează membri numai pe baza unei
opţiuni voluntare, individuale.
EUGEN STRĂUŢIU
- internă, în sensul că, în comparaţie cu statele, ele nu beneficiază de nici o
personalitate juridică internaţională, exercită activităţile lor sub imperiul
dreptului naţional al statului unde se află sediul organizaţiei şi se consideră
a fi o asociaţie dotată cu personalitate morală de drept privat ;
- internaţională, în sensul că ele se situează în continuarea organizaţiilor
internaţionale guvernamentale . În Sistemul Naţiunilor Unite, ONG pot
dispune, în conformitate cu art. 71 din Carta ONU, de statutul de consultant
în chestiuni relevante pentru activitatea Consiliului Economic şi Social
(ECOSOC).
ONG-urile sunt cea mai clară manifestare a ceea ce s-a numit
"societatea civilă", adică sfera în care mişcările sociale se auto-organizează
în jurul unor obiective, criterii şi interese tematice. ONG-urile au adus un
plus de cunoaştere şi de informare în cadrul proceselor de luare a deciziilor,
au adus în discuţia Naţiunilor Unite noi probleme şi subiecte pentru care au
propus şi soluţii viabile în zonele ce constituiau principalii actori sociali; şi-
au adus contribuţia la realizarea consensului social în vederea rezolvării
problemelor aflate pe agenda globală, termenii buni ai acestei colaborări
bucurându-se de o apreciere deosebită din partea reprezentanţilor ONU.
De cele mai multe ori, acest tip de organizaţii internaţionale
îndeplinesc funcţia de grupuri de presiune, acţiunea lor pentru satisfacerea
propriilor revendicări fiind îndreptată atât la adresa organizaţiilor
internaţionale interguvernamentale, cât şi al adresa legislativelor şi
executivelor naţionale.
Câteva dintre cele mai cunoscute organizaţii internaţionale
neguvernamentale:
• Internaţionalele politice, structuri constituite de către partidele
politice naţionale cu orientări doctrinare asemnănătoare. Acestea
sunt:
Internaţionala Socialistă este o organizaţie politică internaţională, care
reuneşte partidele socialiste, social-democrate şi muncitoreşti din întreaga
lume. Este cea mai veche şi mai mare organizaţie politică internaţională,
cuprinzând 145 de partide şi organizaţii politice de pe toate continentele.
Internaţionala Socialistă îşi are originile în mişcarea muncitorească din
secolul trecut şi a fost reînfiinţată, în anul 1951, la Congresul de la
Frankfurt.
Internaţionala Liberală, înfiinţată în 1947, cuprinde partide de orientare
liberală din Africa, America de Sud, Asia şi Europa. Principiile comune ale
acestora partide sunt promovarea liberalismului în societăţile deschise (în
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
37
Jan van Helsing, Organizaţiile secrete şi puterea lor în secolul XX, Ed. Alma Tip,
1997
EUGEN STRĂUŢIU
b. acte care se adresează statelor membre şi care cuprind norme de
comportament cerute pentru realizarea scopului organizaţiei;
acestea sunt fie obligatorii, fie facultative.
Astfel, Consiliul de Securitate al O.N.U. adoptă rezoluţii obligatorii
pentru statele membre O.N.U.; organele Uniunii Europene adoptă decizii,
regulamente, directive cu caracter obligatoriu; Adunarea Generală O.N.U. şi
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei adoptă recomandări. Chiar
dacă recomandarile, prin natura lor, nu constrâng, din punct de vedere
juridic, statele destinatare, ele nu pot fi totuşi considerate simple îndemnuri,
întrucât acestea şi-au asumat, în momentul aderării la organizaţie,
angajamentul de a concura la realizarea scopului înscris în statut.
O.N.U. şi alte organizaţii internaţionale regionale, în limitele
mandatului primit din partea statelor membre prin statutul organizaţiei, sunt
abilitate să constate şi să sancţioneze acte sau fapte ilicite ale statelor.
În cadrul O.N.U., Consiliul de Securitate este organul mandatat să
aplice sancţiuni. Aplicarea sancţiunilor nu vizează pedepsirea statului, ci, în
primul rând, restabilirea păcii şi securităţii internaţionale. Sancţiunile care
pot fi aplicate, sunt de două tipuri: fără folosirea forţei armate (măsuri de
ordin politic şi economic) şi cu folosirea forţei armate (măsuri de ordin
militar).
Din cadrul primei categorii de sancţiuni fac parte: întreruperea
relaţiilor economice şi a comunicaţiilor, sau ruperea relaţiilor diplomatice.
Din cadrul celei de-a doua categorii fac parte: demonstraţiile, blocadele sau
alte operaţiuni executate de forţe aeriene, maritime sau terestre, ale statelor
membre O.N.U.
Consiliul de Securitate intervine atunci când constată că o anumită
situaţie internaţională reprezintă o ameninţare împotriva păcii, o încălcare a
păcii sau un act de agresiune.
Cel mai frecvent, Consiliul de Securitate a apreciat că o situaţie
internaţională care a reclamat aplicarea unei sancţiuni, reprezentă o
ameninţare împotriva păcii. În câteva cazuri doar s-a justificat calificativul
de „încălcare a păcii” (războiul Irak-Iran, războiul din Iugoslavia). Alte
situaţii internaţionale au fost apreciate ca reprezentând ameninţări împotriva
păcii: împiedicarea exercitării dreptului popoarelor la autodeterminare (în
Rhodezia şi Namibia), terorism (în Libia), violarea drepturilor omului şi
exod masiv de populaţie peste graniţele naţionale (în Ruanda).
Sancţiunile aplicabile de către organizaţiile internaţionale regionale
pot să constea în: pierderea de către state a unor avantaje decurgând din
calitatea lor de membre ale organizaţiei, suspendarea temporară a dreptului
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
38
Tema dezvoltată la N. Daşcovici, M. Ghelmegeanu, Al.Bolintineanu, ONU –
organizare şi funcţionare, Bucureşti, 1961
EUGEN STRĂUŢIU
numeşte Secretarul general al ONU, la recomandarea Consiliului de
Securitate. Aprobă bugetul organizaţiei mondiale.
Deciziile în probleme privind pacea şi securitatea internaţională
sunt adoptate cu 2/3 din votul statelor membre, iar în alte probleme, cu
majoritate simplă. Potrivit regulilor de procedură, Adunarea generală are
următoarea structură: şase comisii principale, comitetele procedurale
(Comitetul general - format din preşedintele Adunării generale, care îl
prezidează, cei 21 de vice-preşedinţi ai Adunării generale, şi preşedinţii
celor şase comisii principale), comitetele permanente (Comitetul
Consultativ pentru Probleme Administrative şi Bugetare şi Comitetul pentru
Contribuţii).
Adunarea generală îşi desfăşoară activitatea în cadrul sesiunilor
plenare anuale, care se deschid formal în prima marţi a lunii septembrie a
fiecărui an, precum şi în cadrul celor şase comisii. Dezbaterile generale se
desfăşoară de-a lungul unei perioade de două săptămâni, începând cu a treia
săptămână din luna septembrie. Sesiunile se organizează la sediul ONU din
New York. Sesiuni speciale pot fi organizate la cererea Secretarului general
sau la cererea majorităţii statelor membre. Sesiuni de urgenţă pot fi
organizate în 24 de ore, în baza unei cereri primite de Secretarul general din
partea Consiliului de Securitate (potrivit unei decizii adoptate cu 9 voturi
pentru) sau a unei decizii adoptate de Adunarea generală (majoritate
simplă).
Cele şase comisii corespund domeniilor majore aflate în
responsabilitatea Adunării generale: Comisia I (Comisia de securitate şi
dezarmare), Comisia a II-a (economico-socială), Comisia a III-a (social-
umanitară), Comisia a IV-a (politică specială), Comisia a V-a (financiar-
bugetară), Comisia a VI-a (juridic).
b) Consiliul de Securitate al ONU
Consiliul de Securitate este compus din 5 membri permanenţi
(SUA, Rusia, Marea Britanie, China şi Franţa) şi 10 membri nepermanenţi,
dintre care 5 sunt aleşi în fiecare an de Adunarea generală. Cei 10 membri
nepermanenţi sunt aleşi conform distribuţiei geografice echitabile: 5 din
Grupurile regionale African şi Asiatic, unul din Grupul regional est-
european, doi din Grupul regional latino-american şi caraibian, şi doi din
Grupul regional vest-european.
Deciziile pe teme procedurale sunt luate cu votul afirmativ a 9
membri ai Consiliului de Securitate, inclusiv a 5 dintre membri permanenţi.
În structura Consiliului de Securitate se mai află comitetele
permanente (Comitetul de experţi privind regulile de procedură, Comitetul
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
39
Pentru orientare în vasta literatură disponibilă în limba română: Beşteliu, R. M.,
Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003; Bolintineanu, Al., Năstase, A., Aurescu, B., Drept internaţional
contemporan, Editura All Beck, Bucureşti, 2000; Buergenthal, Thomas; Weber,
Renate; Dreptul Internaţional al Drepturilor Omului, Editura All, Bucureşti, 1996;
Cloşcă, Ionel; Suceavă, Ion, Dreptul internaţional umanitar, Bucureşti, 1992;
Mircea Duţu, Dreptul internaţional şi comunitar al mediului, Editura Economică,
Bucureşti, 1995; Filipescu, Ion P.; Fuerea, Augustin, Drept Instituţional Comunitar
European, Editura Actami, Bucureşti, 1999; Manolache, Octavian Drept
comunitar. Instituţii comunitare, Editura ALL, Bucureşti, 1999; Marcu, Viorel,
Drept Instituţional Comunitar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001; Mazilu,
Dumitru, Drepturile Omului – Concept, exigenţe şi realităţi contemporane, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2000 ; Năstase, A.; Aurescu, B.; Jura, C.; Drept
internaţional public, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006
40
Există totuşi puncta de vedere, minoritare în mediul specialiştilor, conform cărora
persoanele fizice ar trebui considerate drept subiect de drept internaţional + din
moment ce au răspundere penală internaţională pentru infracţiunile comise în afara
statului de cetăţenie
41
A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2006, p. 1-2
EUGEN STRĂUŢIU
Dreptului internaţional, statele i-au opus de-a lungul timpului
(practicile acestea sunt uşor de recunoscut şi în zilele noastre) unele
categorii de “drepturi” cum ar fi drepturile naturale (stabilirea unei
frontiere pe o limită naturală, fie ea apă curgătoare, mare sau ocean, linie
muntoasă, etc.); drepturile etnice (cerinţa de a extinde autoritatea statului
până la limita teritoriului locuit de o populaţie cu aceeaşi limbă, religie şi
cultură); drepturile economice (necesitatea unui “spaţiu vital” pentru
aprovizionarea economiei cu materii prime sau câştigarea unor pieţe de
desfacere); drepturile istorice (apartenenţa unui teritoriu la un stat într-o
epocă trecută, având exemplu recent zona Kosovo, leagăn de formare al
naţiunii sârbe, în prezent populată în majoritate cu musulmani).
Norma de drept internaţional public este o regulă de conduită
stabilită prin acordul de voinţă al subiectelor sale, fie pe cale cutumiară
(normă nescrisă), fie pe cale convenţională (normă scrisă). În
contemporaneitate, normele cutumiare sunt pe cale de dispariţie.
Sursele dreptului internaţional pot fi clasificate astfel:
• Obiceiuri (drept cutumiar). Cutuma este o practică generală, relativ
îndelungată şi repetată a statelor, considerată de ele ca dând expresie
unei reguli de conduită cu forţă juridică obligatorie. În ultima perioadă,
factorul vechimii în timp a practicii juridice este tot mai mult înlocuit
cu criterul frecvenţei în timp, întrucât evoluţia societăţii internaţionale
este tot mai rapidă.
• Tratate şi convenţii internaţionale. Tratatul rămâne cel mai
important instument juridic în relaţiile internaţionale, în calitate de
acord încheiat în scris între subiecţii de drept internaţional (state sau
organizaţii internaţionale iterguvernamentale) şi guvernat de dreptul
internaţional, încheiat în scopul de a produce efecte juridice şi
consemnat într-un instrument unic sau în două sau mai multe
instrmente conexe.
• Principiile generale ale dreptului, recunoscute de naţiuni;
• Deciziile judiciare ale tribunalelor naţionale şi internaţionale;
decizii (rezoluţii) ale unor instituţii internaţionale. Sentinţele
instanţelor judecătoreşti în materie internaţională nu sunt considerate
precedente (ca în dreptul anglo-saxon) şi nu au valoare obligatorie
decât între părţi şi numai cu privire la cauza soluţionată.42
• Scrierile şi dezbaterile juriştilor (spre exemplu în domeniul
terorismului internaţional, unde definiţiile şi regulile sunt departe de a
fi unanim acceptate de către specialişti).
42
Ibidem, p. 51
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
43
în detaliu la D. Popescu, A. Năstase, Drept internaţional public, Bucureşti, 1997,
p. 86-109
EUGEN STRĂUŢIU
g. Principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale
(principiul pacta sunt servanda.)
Actul final de la Helsinki (1975) adoptat în cadrul Conferinţei
pentru Securitate şi Cooperare în Europa (în prezent O.S.C.E) adaugă
principiilor menţionate, altele trei:
a. principiul inviolabilităţii frontierelor;
b. principiul integrităţii teritoriale;
c. principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale.
Diviziunile tradiţionale ale dreptului internaţional, în funcţie de
natura problemelor (obiectul reglementării) sunt: dreptul tratatelor, dreptul
mării, dreptul fluvial, dreptul aerian, dreptul spaţiului cosmic, dreptul
internaţional umanitar, dreptul itrnaţional penal, dreptul internţional
economic, dreptul internaţional al mediului, protecţia internaţională a
drepturilor omului şi drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionalee, dreptul internaţional al dezvoltării.
Aplicarea legilor internaţionale este posibilă fie datorită supunerii
voluntare (când se conştientizează şi acceptă legitimitatea sistemului de
norme), fie datorită coerciţiei (conformarea se produce ca urmare a
ameninţării cu violenţa şi sancţiuni).
Esenţa noţiunii de delict de drept internaţional, în prezent încă
discutabilă la nivelul specialiştilor, este esenţială în formularea şi aplicarea
normelor. În principiu, se consideră că delictul de drept internaţional trebuie
să îndeplinească următoarele premise:
• Săvârşirea actului criminal se prelungeşte pe teritoriul mai
multor state (vânzarea sau omorârea sclavilor, traficul de droguri şi
carne vie, etc.);
• Bunul căruia i s-a adus atingere să prezinte pentru
comunitatea internaţională o importanţă materială (căi de
comunicaţie, circulaţie monetară, etc.) sau o importanţă morală
(pacea internaţională, spre exemplu);
• Actul criminal să ofenseze grav sentimentul de justiţie şi de
respect datorat demnităţii umane, să tulbure conştiinţa demnităţii
umanităţii.
Noţiunea de delict internaţional atrage după sine o dublă
consecinţă: de a se autoriza extrădarea autorului şi de a îngădui represiunea
ei în locul unde s-a produs arestarea.
Instituţii care îşi propun formularea şi aplicarea legislaţiei
internaţionale:
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
44
Prin Rezoluţia 260 A/III din 9 decembrie 1948 Adunarea Generală a ONU a cerut
Comisiei de drept internaţional să-şi dea avizul asupra oportunităţii şi posibilităţii
creării unui organ judiciar internaţional care să judece persoanele vinovate de
comiterea crimei de genocid sau de alte crime, care ar intra în competenţa sa
potrivit convenţiilor internaţionale. În cea de-a doua sesiune a sa, din 1950,
Comisia de drept internaţional şi-a dat avizul favorabil, considerând că este oportun
şi posibil crearea unui asemenea organ. În decembrie 1950, Adunarea Generală a
ONU a creat prin Rezoluţia 489/V, un comitet special, denumit "Comitetul de la
Geneva" alcătuit din reprezentanţi a 17 state membre cu misiunea de a elabora
propuneri referitoare la crearea unei Curţi penale internaţionale permanente,
precum şi statutul ei. În iunie 1952, la cea de-a VII sesiune a Adunării Generale a
ONU s-a dezbătut proiectul de statut al Curţii. Conform rezoluţiei 687/VII a
Adunării Generale a ONU din 1953 a fost creat un nou Comitet, "Comitetul 1953",
care a prezentat un proiect de statut al Curţii revizuit ce prevedea: crearea unei
Curţi penale internaţionale pe baza unei Convenţii; Curtea urma să aibă un caracter
permanent şi autonom şi o competenţă materială (de a judeca crime internaţionale)
şi personală (jurisdicţia se aplica persoanelor fizice din diferite state, deci Curtea nu
se putea sesiza ex-officia); Curtea era investită cu puterea de a aplica pedepse;
funcţia de avizare era încredinţată unei comisii desemnată ad-hoc pentru fiecare caz
în parte, care era compusă din 15 membri prezenţi din statele părti la statut; pe
lângă Curte era prevăzut şi un "Comitet de graţiere" alcătuit din cinci membri.
Proiectul de statut mai prevede şi crearea de fiecare stat a unor tribunale speciale
pentru judecarea crimelor internaţionale. Ulterior, ideea creării Curţii internaţionale
penale a fost abandonată, deoarece o serie de state i-au adus critici serioase,
considerând statutul Comisiei de drept internaţional ca un pas înapoi faţă de
tribunalul de la Nurnberg, iar pe de alta parte, pentru ca din punct de vedere
procedural, problema a fost conexată cu cea a proiectului de Cod a crimelor contra
păcii şi omenirii şi cu definiţia agresiunii. Până la 1989 aceasta problemă nu a mai
figurat pe ordinea de priorităţi a Naţiunilor Unite
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
45
Din bibliografia reprezentativă în limba română, reţinem Dicţionar diplomatic,
Editura Politică, Bucureşti, 1979; Bonciog, Aurel, Drept diplomatic, Bucureşti,
1997; Burian, Alexandru, Drept diplomatic şi consular, Ed. ARC, Chişinău, 2001;
Feltham, R. G., Ghid de diplomaţie, Institutul European, Iaşi, 2005; Hitrop, J. M.,
Udall, S., Arta negocierii, Bucureşti, 1998; Maliţa, Mircea, Diplomaţia, Bucureşti,
1975; Medar, Sergiu, Diplomaţia apărării, Bucureşti, 2006; Riordan, Shaun, Noua
diplomaţie. Relaţii internaţionale moderne, Antet, Bucureşti, 2003
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
46
prima lucrare pe acest subiect în limba română la Sergiu Medar, Diplomaţia
apărării, Bucureşti, 2006; în acelaşi an, un program de master cu acest titlu a fost
inaugurat la Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii de
Securitate a Uniersităţii “Lucian Blaga” din Sibiu
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
47
Shaun Riordan, Noua diplomaţie. Relaţii internaţionale moderne, Editura Antet,
Bucureşti, 2004, p. 126
EUGEN STRĂUŢIU
48
Pentru introducere în domeniu, Ameninţări la adresa securităţii, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004; Bădălan, Eugen; Frunzeti,
Teodor, Forţe şi tendinţe în domeniul de securitate european, Sibiu, 2003;
Moştoflei, Constantin; Duţu, Petre, Apărarea colectivă şi apărarea naţională,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004; Sarcinschi, Alexandra,
Dimensiunile non-militare ale securităţii, Editura Universităţii Naţionale de
Apărare, Bucureşti, 2005
49
în "Foreign Affairs", sept/oct 1997, pag. 29-49
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
50
Principiul securităţii colective este astfel definit de Henry Kissinger: “principiul
prin care fiecare naţiune să perceapă orice provocare la adresa securităţii
internaţionale în acelaşi fel cu celelalte state şi să-şi asume un risc similar pentru a
o prezerva”
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
51
Grigore Alexandrescu, Ameninţări la adresa securităţii, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004, p. 7-8
EUGEN STRĂUŢIU
Ameninţările, pericolele, riscurile şi vulnerabilităţile la un loc sau
numai o parte dintre ele sunt conştientizate în mod diferit de statele lumii,
aflate chiar în acelaşi areal. Sensibilităţile generate de probleme istorice
deschise, nivelul de dezvoltare economică, puterea militară, ambiţiile
hegemonice, interesele naţionale fundamentale, calitatea de membru sau nu
la o alianţă militară funcţională ş.a. dau percepţiei sensuri, nuanţe şi
particularităţi naţionale sau de grup.
În ce priveşte paradigmele de analiză a securităţii, în ulimii ani se
impune cu autoritate gândirea de tip postmodernist a Şcolii de la
Copenhaga52. Metodologia aferentă acestui curent de gândire este construită
în jurul credinţei că lumea este produsul interacţiunii noastre sociale şi nu
poate fi măsurată şi analizată cu uşurinţă din cauza naturii contestate a
cunoaşterii (ontologie şi epistemologie subiective). Rezultatele studiilor
postmoderniste ridică multe întrebări referitoare la rolul pozitivismului în
studiul securităţii, din mai multe puncte de vedere: metodologic,
istoriografic, epistemologic, ontologic şi normativ.
Între analiştii de la Copenhaga se remarcă Barry Buzan, Ole
Waever şi Jaap de Wilde. Răspunzând acuzaţiilor aduse de tradiţionalişti,
care afirmau că acest nou model este incoerent, reprezentanţii Şcolii oferă o
metodă operaţională constructivistă, ce presupune, pe de o parte,
încorporarea principiilor tradiţionaliste, iar, pe de altă parte, eliminarea
frontierei artificiale dintre securitate şi economie şi propunerea unor noi
modalităţi de studiu a interrelaţionării domeniilor vieţii sociale.
Securitatea este definită în funcţie de perceperea ameninţării la
adresa existenţei unui obiect de referinţă ce este puternic valorizat. Acesta
face parte dintr-o mulţime vastă, ce poate include: actori non-statali,
principii abstracte şi chiar natura, în sine. De asemenea, sursa ameninţării
poate fi identificată în statele agresive, tendinţele sociale negative sau în
diversitatea culturală. În consecinţă, în concepţia Şcolii de la Copenhaga,
ameninţările se pot manifesta într-o varietate de contexte politice sau
domenii ale vieţii: politic, economic, militar, cultural, demografic, ecologic
etc. În opinia specialiştilor danezi, studiile de securitate ar trebui să fie
centrate pe identificarea, localizarea şi evaluarea celor mai importante
măsuri de „securizare” iniţiate de actorii principali ai vieţii sociale. Ei
ilustrează acest cadru de analiză prin aplicarea sa atât în domeniul militar,
cât şi în cele non-militare ale securităţii, iar rezultatul constă într-o „hartă” a
52
O prezentare la Alexandra Sarcinschi, Elemente noi în studiul securităţii
naţionale şi internaţionale, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti,
2005, p. 10-13
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
56
pentru detalii, vezi Manualul NATO, Ministerul Informaţiilor Publice, 2001;
Andrei Popescu; Ion Jinga, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2001; Zorgbibe, Charles, Construcţia europeană. Trecut, prezent,
viitor, Ed. Trei, Bucureşti, 1998
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
57
sub formă grafică detaliată în Manualul NATO, Ministerul Informaţiilor Publice,
Bucureşti, 2001, anexe
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
Sinti. în anul 1999, în cadrul ODIHR a fost creat postul de consilier pentru
problemele populaţiei Roma, ocupat o vreme de Nicolae Gheorghe
(România).
11. Misiuni ale OSCE sunt amplasate în Kosovo, Bosnia-Herzegovina,
Croaţia, FRI Macedonia, Georgia, Republica Moldova, Estonia, Letonia,
Armenia, Azerbaidjan, Tadjikistan şi, începând cu 16 martie 2001, la
Belgrad.
În afara de misiuni, există şi alte activităţi OSCE în domeniul
prevenirii conflictelor, gestionării crizelor şi reconstrucţiei post-conflict.
Din diferite motive, ţările pe teritoriul cărora ele se desfăşoară au evitat
acceptarea denumirii de "misiuni". Dintre acestea, menţionăm:
Reprezentantul personal al preşedintelui în exerciţiu şi echipa sa de asistenţă
pentru problema din Nagorno Karabah; Grupul de asistenţă din Cecenia,
Prezenţa OSCE în Albania; Grupul de consultanţă şi monitorizare din
Belarus; Coordonatorul pentru proiectele OSCE în Ucraina.
12. Curtea de Conciliere şi Arbitraj, creată conform Convenţiei privind
concilierea şi arbitrajul în cadrul OSCE, intrată în vigoare în decembrie
1994 (după depunerea instrumentelor de ratificare de către 12 state
semnatare). În funcţiile Curţii intră reglementarea diferendelor ce-i sunt
supuse de către statele semnatare ale Convenţiei, prin conciliere sau arbitraj,
după caz. Sediul Curţii este la Geneva. România a semnat şi ratificat această
Convenţie.
13. OSCE este depozitarul Pactului de Stabilitate pentru Europa Centrală,
iniţiat şi promovat de Uniunea Europeană. Totodată, OSCE joacă un rol
important în exerciţiul privind Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-
Est. Recent, a început procesul de definire a dimensiunii regionale a OSCE.
În vederea organizării unui instrument militar propriu care să asiste
procesul de securitate, OSCE este în curs de a implementa programul
REACT. Mecanismul REACT (Rapid Expert Assistance and Co-operation
Teams) a fost conceput în cadrul Cartei pentru Securitate Europeană şi a
fost inclus în documentul supus aprobării Summit-ului OSCE de la Istanbul,
noiembrie 1999.
Dezvoltarea programului REACT se bazează pe trei piloni:
Standardizarea criteriilor de selecţie şi recrutare a viitorilor membri de
misiuni;
Selectarea de către statele participante a viitorilor membri de misiuni;
Pregătirea pentru desfăşurarea în teren a viitorilor membri de misiuni.
EUGEN STRĂUŢIU
58
În ultimii ani, bibliografia în limba română cunoaşte o creştere exponenţială.
Câteva titluri: Bauwens, W; Reychler, L., Arta prevenirii conflictelor, Bucureşti,
1996; Chifu, Iulian, Analiza de conflict, Politeia, Bucureşti, 2004; Dufour, Jean-
Louis, Crizele internaţionale, Corint, Bucureşti, 2002; Nicolaescu, Gheorghe,
Gestionarea crizelor politico-militare, Top Form, Bucureşti, 2003; Regester, M.,
Larkin, J., Managementul crizelor şi al situaţiilor de risc, Comunicare.ro,
Bucureşti, 2003; Schelling, Thomas C., Strategia conflictului, Editura Integral,
Bucureşti, 2000; Ştefănescu, Simona, Media şi conflictele, Tritonic, Bucureşti,
2004; Văduva, Gheorghe; Dinu, Ştefan, Crizele politico-militare ale începutului de
mileniu, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005. Drept studii
de caz: Bianchini, Stefano, Problema iugoslavă, All, Bucureşti, 2003; Kaplan,
Robert - Fantomele Balcanilor, Antet, Bucureşti, 2002; Klein, Claude, Israel, statul
evreilor, All, Bucureşti, 2003 Masoulie, Francois, Conflictele din Orientul Mijlociu,
All, Bucureşti, 2003
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
60
România a trăit experienţa dureroasă a unui “arbitraj” pe care nu l-a solicitat şi în
timpul căruia a fost lipsită de orice posibilitate de a controla regulile arbitrajului sau
rezultatele; rămâne corectă caracterizarea drept “dictat” a intervenţiei Germaniei în
conflictul cu Ungaria relativ la Transilvania, încheiată la 30 august 1940, prin care
România era obligată să cedeze o parte a Transilvaniei
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
61
în Structure of Conflict, 1970
EUGEN STRĂUŢIU
Bolivia şi-a dorit un coridor suveran spre Oceanul Pacific de Sud, încă
de când zona Atacama a fost pierdută în favoarea Chile (1884). (Chile
are revendicări în Antarctica, Teritoriul Antarctic Chilean,
suprapunându-se parţial cu revendicările britanice şi argentiniene.)
Doua părţi din graniţa Braziliei cu Uruguay-ul sunt în dispută: zona
Arroio Invernada (Arroyo de la Invernada) de pe Rio Quarai (Rio
Cuareim) şi insulele de la confluenţa lui Rio Quarai cu râul Uruguay.
China dispută două secţiuni de graniţă cu Rusia, o fâşie de 33 km. de
graniţă cu Corea de Nord în zona muntoasă Paektu-san, şi o graniţă
maritimă cu Vietnamul, în Golful Tonkin. Insulele Paracel sunt ocupate
de China, însă revendicate de Vietnam si Taiwan. China şi Taiwanul
revendică Insulele Senkaku/Diaoyu Tai, administrate de japonezi.
Nicaragua şi Columbia îşi dispută Arhipelagul San Andres y
Providencia şi Quita Sueno Bank.
Venezuela are revendicări asupra graniţei maritime cu Columbia în
Golful Venezuela, şi pretinde toată Guyana la vest de Râul Essequibo.
Cipru este divizat. În 1974 ostilităţile au divizat insula în două zone
autonome de facto, o zonă a ciprioţilor greci controlată de Guvernul
Cipriot, recunoscut pe plan internaţional (59% din suprafaţa insulei) şi o
zonă a ciprioţilor turci (37% din insulă), ce sunt separate de o zonă
ONU tampon (4% din insulă); mai există 2 baze ale Marii Britanii,
suverane, în porţiunea din insulă a ciprioţilor greci. Turcia şi Grecia mai
au dispute teritoriale complexe, maritime, aeriene şi teritoriale în Marea
Egee.
Indonezia dispută suveranitatea asupra provinciei Timorul de Est - pe
care a invadat-o în 1975 - cu Portugalia. Indonezia îşi dispută două
insule cu Malaezia, care este în conflict cu Singapore asupra altor două
insule.
Estonia revendică un teritoriu de peste 2 000 km pătraţi în regiunile
Narva şi Pechory din Federaţia Rusă, în baza graniţelor stabilite prin
Tratatul de Pace de la Tartu din 1920. Conform tratatului de la Riga din
1920, Letonia a revendicat fâşia Abrene/Pytalovo de graniţă, cedată de
Republica Socialistă Sovietică Letonă, Rusiei, în 1944. Au loc şi
discuţii interminabile asupra unor dispute de graniţă cu Lituania
(problema de fond fiind drepturile de exploatare asupra ţiţeiului).
Etiopia şi Somalia se află în dispute teritoriale asupra zonei Ogaden,
unde trupele etiopiene au penetrat graniţa. Majoritatea din jumătatea
sudică a graniţei cu Somalia este o “Linie Administrativă Temporară”.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
C. RĂZBOAIE CIVILE
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
63
apud Gh. Văduva, Principii ale răzoiului şi luptei armate. Realităţi şi tendinţe,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2003, p. 6-8
EUGEN STRĂUŢIU
Principiul integralităţii devine esenţial în societatea modernă. El se
manifestă nu numai în război, ci în întregul ansamblu al vieţii economic-
sociale. El începe cu integralitatea informaţională şi se continuă cu cea
economică şi culturală. Societatea politică se fundamentează pe acest spaţiu
integral deschis, pe acest sistem integral deschis, este o componentă
decizională importantă a lui, perfect integrată în el şi, de aceea, toate
deciziile pe care le ia trebuie să reflecte, să exprime, să servească şi să
consolideze această caracteristică fundamentală. Războiul viitorului – adică
războiul societăţii de tip informaţional – este un război complex şi, în
acelaşi timp, unitar, care tinde spre integralitate. El se manifestă, în primul
rând, prin angajarea întregii societăţi, prin participarea societăţii, într-o
manieră integrală, la efortul de război, indiferent care ar fi forma sau
formele de desfăşurare a acestuia. Noul tip de război – războiul integral sau
războiul continuu – este modelat de un sistem de strategii integrale, în care
componentele politice, economice, sociale, culturale, morale,
informaţionale şi militare ale strategiei (politice, economice, informaţionale,
culturale şi militare) se intercondiţionează reciproc, se integrează adică în
acelaşi sistem.
Principiul concentrării se referă la capacitatea societăţii de a
concentra informaţia, forţele, mijloacele şi resursele la momentul oportun şi
în spaţiul voit, pentru realizarea scopurilor şi obiectivelor războiului. Acest
principiu nu acţionează în mod izolat, ci în strânsă coeziune cu toate
celelalte principii, fiind nemijlocit legat de cel al integralităţii şi, mai ales,
de cel al flexibilităţii, cu care se află în permanenţă într-o relaţie de
completitudine.
Principiul flexibilităţii se defineşte pe disponibilitatea societăţii de a
opta pentru varianta cea mai avantajoasă, de a trece cu uşurinţă de la o
acţiune la altă acţiune, de realiza scopurile şi obiectivele războiului nu prin
acţiuni limitate şi rigide, ci prin complexe de acţiuni – politice, diplomatice,
economice, informaţionale, militare etc. –, în funcţie de condiţiile concrete.
Principiul adaptabilităţii este strâns legat de cel al flexibilităţii. Nu
există adaptabilitate fără flexibilitate. Aceste două principii sunt, pe de o
parte, rezultante ale integralităţii sociale, economice, informaţionale şi
militare şi, pe de altă parte, un factor al mobilităţii societăţii, definită pe
capacitatea societăţii, a entităţii respective (stat, alianţă, uniune de state etc.)
de a evolua, într-un sistem dinamic complex, în sensul pe care-l
configurează o legitate socială şi universală. Principiul flexibilităţii şi cel al
adaptabilităţii, deşi nu sunt noi, se reconfigurează într-o manieră nouă,
datorită, în primul rând, globalizării informaţiei şi economiei şi, în aceeaşi
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
64
Consiliul de Securitate este alcătuit din cincisprezece membri ai Naţiunilor Unite.
China, Franţa, Rusia, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord şi Statele
Unite ale Americii sunt membri permanenţi ai Consiliului de Securitate. Adunarea
Generală alege alţi zece membri ai Organizaţiei ca membri nepermanenţi ai
Consiliului de Securitate, ţinând în special seama de contribuţia acestora la
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi la înfăptuirea celorlalte scopuri ale
Organizaţiei; de asemenea un criteriu este o repartiţie geografică
echitabilă.Consiliul adopta rezoluţii şi ia hotărâri în ceea ce priveşte evoluţia unor
evenimente care pun în pericol statutul de nebeligeranţă
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
65
sistematizăm după Gh. Văduva, op. cit., p. 74-77
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
Războiul psihologic este una dintre cele mai vechi forme ale
războiului şi se constituie într-un însoţitor permanent al oricărui război, din
antichitate şi până în viitor. El vizează, în principal, descurajarea
inamicului, crearea unor situaţii de panică, de nesiguranţă, falsa percepţie
asupra realităţii. Arma psihologică devine redutabilă în cazul războiului
informaţional şi, bineînţeles, arma informaţională – mai ales imaginea –
devine mijlocul principal în cadrul războiului psihologic. Influenţarea
psihologică a adversarului se realizează pe mai multe căi: media (mai ales
televiziunea), acţiunea directă, prin efectul unor arme noi (în China antică, o
dată cu descoperirea prafului de puşcă, se foloseau fuzeele şi săgeţile
incendiare lansate din tuburi speciale), folosirea unor substanţe psihotrope,
a unor presiuni politice, economice şi militare. Principiile războiului
psihologic sunt, în general, principii de efect şi se rezumă la: descurajarea;
deformarea; impresionarea; înspăimântarea; dominarea; influenţarea.
Nu există un război psihologic în sine. Războiul psihologic este o
componentă a războiului general, a confruntării, iar efectele lui vizează
slăbirea capacităţii de acţiune şi de reacţie a inamicului, zdruncinarea
moralului şi a convingerilor sale, creşterea vulnerabilităţii sale şi, pe aceasta
cale, facilitarea acţiunilor (politice, economice, militare) îndreptate
împotriva lui.
Războiul mediatic este, la ora actuală, principalul mijloc al războiului
psihologic. Războiul a abătut mijloacele de informare în masă de la funcţia
lor tradiţională – aceea de a informa – şi le-a dat acestora încă o
dimensiune, aceea de a influenţa (evident, prin informaţie), de a controla, de
a încuraja sau descuraja, de a crea un curent de opinie perfect dirijat. Media
fac parte din arsenalul pe care-l foloseşte strategia politică în realizarea
scopurilor şi obiectivelor războiului. Media nu este manipulată, în realizarea
acestor obiective, de comandanţii militari, ci de decidentul politic; militarii,
asigură doar expertiză în domeniu. Războiul mediatic a fost prezent
dintotdeauna în spaţiul confruntării. Spre sfârşitul secolului al XX-lea şi
începutul secolului al XXI-lea, el a căpătat, datorită IT, o importanţă cu
totul specială. Coloanele forţelor americane, în războiul din Irak din 2003,
erau însoţite de reporteri şi cameramani care filmau secvenţele care se
doreau a fi transmise opiniei publice. Desigur, prezenţa reporterilor în teatru
este necesară. Prpblema obiectivităţii informaţiei transmisă de la faţa
locului nu poate fi pusă la îndoială, întrucât este informaţie reală, nu trucată.
Ceea ce este discutabil se referă la selectarea ei, mai exact, la criteriile de
selectarea informaţiei, îndeosebi a imaginii. Principiile războiului mediatic
vizează, în general, trei aspecte, toate psihologice: consolidarea forţei
EUGEN STRĂUŢIU
morale a forţelor proprii; descurajarea şi chiar înfricoşarea inamicului;
obţinerea sprijinului populaţiei.
Războiul economic este un război continuu, care se intensifică sau se
diminuează, în funcţie de multiplele determinări ale acestei confruntări.
Războiul economic ar multiple forme şi numeroşi beligeranţi. Este, în fond,
o luptă continuă pentru supravieţuire economică, pentru prosperitate şi
dominanţă. Principiile lui sunt: principiul permanenţei; principiul
continuităţii; principiul dominanţei; principiul acţiunii indirecte; principiul
manevrei economice; principiul sinergiei economico-financiare; principiul
high tech; principiul flexibilităţii economice.
Războiul cosmic este, de fapt, o extindere a teatrelor de confruntare şi
a mijloacelor de confruntare în plan informaţional, mediatic, economic şi
militar. Existenţa numeroşilor sateliţi de cercetare, a sistemului GPS, a unor
sisteme de arme care au o dispunere sau componente spaţiale, numeroasele
cercetări care se efectuează pentru dominarea spaţiului cosmic, pentru
folosirea lui ca suport al unor acţiuni greu de contracarat deschid o nouă eră
în domeniul războiului. Rachetele balistice şi sistemele antirachetă,
sistemele de cercetare a ionosferei şi de folosire a acesteia pentru dominanţa
informaţională şi pentru realizarea unor sisteme de lovire bazate pe
amplificarea undelor reprezintă paşi importanţi spre configurarea războiului
viitorului. Numărul ţărilor care vor avea acces în spaţiul cosmic va creşte,
interesele se vor diversifica, posibilităţile de acţiune informaţională,
psihologică, geofizică şi militară se vor amplifica.
Războiul cultural nu se referă la războiul valorilor, cum se sugerează
uneori, ci la confruntarea intereselor pe suportul producţiei culturale. Există
o confruntare pe piaţa culturală, care este o formă a războiului economic,
dar care are şi alte aspecte oarecum diferite de politica producţiei culturale.
Aceasta vizează dominanţa culturală, adică punerea artificială a valorilor în
opoziţie şi crearea unor ierarhii şi unor suporturi care să justifice alte
acţiuni. Huntington vorbea de un război al civilizaţiilor, mai exact al unor
entităţi civilizaţionale – sinică, hindusă, islamică, japoneză, africană,
ortodoxă şi occidentală şi, eventual, latino-americană (care face parte însă
din civilizaţia occidentală – întrucât, între acestea există deosebiri
fundamentale, iar civilizaţia occidentală este cea ofensivă. O astfel de teorie
nu se justifică, întrucât civilizaţia are ca suport cultura, cultural se bazează
pe sisteme de valori, iar sistemele de valori nu pot intra în conflict.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
66
Semnalăm lucrarea lui Emil Străinu, Războiul geofizic, Editura Academiei de
Înalte Studii Militare, Editura Bogdana, Bucureşti, 2003
EUGEN STRĂUŢIU
făcut să contenească acţiunile teroriste. Contribuţii la teoria şi practica
războiului asimetric sunt absolut necesare în acest moment.
Viitorul va cunoaşte o formă deosebită de concepere şi purtare a
operaţiunilor militare, teroretizat de către specalişti sub denumirea
de Război Bazat de Reţea (RBR).67
Conceptul de RBR a apărut şi evoluează ca o componentă a
revoluţiei în problemele militare, iniţiate în teoria şi practica militară a SUA
după sfârşitul războiului rece. În literatura de specialitate este denumit
“Network Centric Warfare (NCW)”. De aceea studiul se bazează
preponderent pe analize efectuate în această ţară. Din studiul bibliografiei
reiese că problema RBR se studiază şi se aplică şi în alte armate, atât din
NATO, cât şi din alte state.
Premisa de la care s-a pornit în fundamentarea conceptului este
aceea că societatea s-a schimbat profund datorită informaţiei, iar domeniul
militar nu trebuie să rămână în urmă. Schimbările au fost generate de
evoluţia integrată a proceselor şi organizaţiilor economice, tehnologiei
informaţionale şi de afaceri pentru a realiza noi standarde ale eficienţei.
Operaţiile militare trebuie să se desfăşoare după regulile unei afaceri
economice profitabile şi practic urmează să se supună aceloraşi modele
acţionale caracterizate prin:
-focalizare dinspre platformă, cu limitele ei specifice pentru senzori şi
elementele de lovire, către reţea,ceea ce oferă posibilităţi cvasinelimitate;
-tratarea actorilor (entităţilor luptătoare) nu ca elemente independente, ci ca
făcând parte dintr-un mediu în adaptare permanentă;
-deschidere la opţiuni strategice rapide pentru a se asigura adaptarea sau
chiar supravieţuirea în asemenea medii în schimbare.
RBR este posibil numai în condiţiile deţinerii superiorităţii
informaţionale bazate pe tehnică şi tehnologie înaltă. Este definit drept
modalitate de a genera putere de luptă prin integrare într-o reţea
informaţională a senzorilor, decidenţilor şi executanţilor68 în scopul
67
o lucrare reprezentivă la Gh. Văduva, Războiul bazat pe Reţea în fizionomia
noilor conflicte militare, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti,
2005
68
Senzori - acele entităţi ale căror funcţii definitorii sunt cele de percepţie. Senzorii
includ toate entităţile care contribuie la cunoaşterea spaţiului luptei, de la satelit
până la cercetaşul din teren şi anumite balize ale spaţiului luptei, inclusiv structurile
de analiză ale acestuia. Toate formează reţeaua senzorilor. Decidenţi - care
îndeplinesc o gamă largă de funcţii în procesele C2 şi se regăsesc la toate nivelurile
ierarhice. Ansamblul lor constituie reţeaua de conducere. Actori - acele entităţi care
creează valori sub forma „puterii de luptă” în spaţiul luptei. Ei folosesc mijloacele
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
69
Lucrări semnificative în imba română Arădăvoaice, Gh.; Iliescu, Dumitru; Niţă,
L.D., Terorism, antiterorism, contraterorism, Bucureşti, 1997; Bergen, Peter,
Războiul Sfânt S.A. În inima lumii secrete a lui Osama Bin Laden, Allfa, Bucureşti,
2002; Bodunescu, Ion, Terorismul – fenomen global, Odeon, Bucureşti, 1997;
Epure, Mihai, Terorismul internaţional: repere conceptuale, grupări reprezentative
şi aspecte ale cadrului juridic de combatere, Editura A.N.I., Bucureşti, 2001 ;
Falcone, Fabrizio; Sette, Antonello, Osama bin Laden, Allfa, 2002; Garcin-Manon,
Isabelle, Media vs. Terorism, Tritonic, Bucureşti, 2005; Jura, Cristian, Terorismul
internaţional, Editura All Beck, Bucureşti, 2004; Terorismul. Dimensiune
geopolitică şi geostrategică. Războiul terorist. Războiul împotriva terorismului,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2002; Văduva, Gheorghe,
Terorismul contemporan – factor de risc la adresa securităţii şi apărării naţionale,
în condiţiile statutului României de membru NATO, Editura Universităţii Naţionale
de Apărare, Bucureşti, 2005
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
droguri şi de carne vie, spălarea banilor etc., acţiuni care aduc profituri
fabuloase.
Terorismul de acest tip vine în sprijinul crimei organizate, este un
instrument al acesteia şi, de aceea, el se va afla tot timpul în avangarda ei şi
în susţinerea ei.
Terorismul etnic. Terorismul de tip etnic şi separatist îşi află, în
parte, rădăcinile în marile bulversări suportate de Europa secolului al XX-
lea: sfârşitul marilor imperii, revoluţia rusă, două războaie mondiale,
construcţia europeană, finele marxismului. În decursul ultimilor 50 de ani,
în Europa de Vest, conflictul irlandez (IRA), separatismul basc (ETA),
chestiunea corsicană (FLNC) şi Tirolul de sud sunt câteva exemple. Mai
recent, căderea zidului Berlinului şi reactivarea chestiunii minorităţilor în
numeroase ţări din estul european (Bosnia, Kosovo, Transilvania, Armenia)
sunt susceptibile de a favoriza acest tip de terorism.
Terorismul de stat. În timpurile moderne, terorismul de stat s-a
dezvoltat mai ales în ţările latino-americane supuse dictaturilor, dar şi în
Grecia anilor 1967-1974. Mulţi autori consideră că, în Indonezia, în Coreea
de Sud şi în alte ţări, terorismul de stat consistă în mobilizarea şi chiar
militarizarea societăţii pentru a lupta împotriva inamicului interior.
Se poate identifica un suport ideologic a terorismului de stat, care
constă într-o anume doctrină a naţionalismului exacerbat, intoleranţei şi
altor exclusivităţi. Acestea erau cândva promovate şi de doctrina Monroe
din vremea războiului rece. Debutează cu o politică de contrainsurecţie, ale
cărei puncte forte sunt loviturile de stat din Guatemala din 1954, din
Brazilia din 1964, din Chile din 1973, precum şi guerilele din Uruguay şi
din alte locuri. În Guatemala, între 1976 şi 1983, un milion de oameni (din
cele 9 milioane, cât este populaţia acestei ţări) au fost deplasaţi pentru că au
încercat să susţină guerilele. Dintre aceştia, între 261.000 şi 600.000 (cifră
oficială) au fost dislocaţi cu forţa şi puşi sub controlul armatei şi patrulelor
de autoapărare civilă.
Militarizarea societăţii, controlul strict al informaţiei şi cenzura sunt
modalităţi ale terorismului de stat. Asasinatele şi deportările masive
practicate de regimul stalinist, deportările în Bărăgan şi condamnarea la ani
grei de închisoare pe motive politice, practicate de guvernele României în
perioada anilor 1946-1964, ca şi practicile altor guverne din fostul sistem
comunist, dar nu numai de acestea, ci şi de altele, din toată lumea, pe
motive extrem de diversificate – de la protecţia intereselor statelor
respective şi până la apărarea valorilor naţionale – sunt forme ale
terorismului de stat.
EUGEN STRĂUŢIU
Terorismul de stat (terorismul instituţiilor statului) a îmbrăcat, de-a
lungul timpului, forme diferite, între care: sclavagismul; inchiziţia;
genocidul; deportarea populaţiilor; invazia; trecerea prin foc şi sabie a
populaţiilor sau ţărilor care nu se supuneau dictaturii celui mai puternic;
dictatura militară; dictatura politică; cotropirea diferitelor state de către state
mai puternice şi impunerea unor regimuri de viaţă insuportabile; birul;
practicarea de către conducerea statului a unui regim sever faţă de populaţie
privind impozitele, asigurarea locurilor de muncă, neacordarea drepturilor
legitime, ascultarea telefoanelor, violarea corespondenţei etc.; şantajul;
presiunea politică etc.
Este posibil ca, în viitor, tipurile de terorism cu care s-ar putea
confrunta lumea să evolueze pe următoarele paliere:
Terorismul politic rămâne acelaşi. Nici mijloacele nu suferă
schimbări radicale. Mereu vor fi folosite asasinatul politic, hărţuirea
sângeroasă, luarea de ostatici, satanizarea liderilor şi, bineînţeles, lovitura
armată.
Terorismul identitar s-ar putea să aibă ca principali actori
identităţile de tip etnic şi religios, grupuri extremiste, alte grupuri în general
antisociale şi, mai ales, entităţi care se situează pe poziţii de neacceptare a
ordinii post-haos şi cu atât mai puţin a noii ordini mondiale.
Ciberterorismul vizează nu doar reţelele Internet, ci şi iniţierea unor
„lovituri de decapitare“ fără precedent. Este vorba de atacarea bazelor de
date, a sistemelor de conducere şi mai ales a sistemelor de securitate
nucleară, biologică şi financiară.
Şi în viitor, terorismul economic va veni, pe de o parte, din rândul
lumii interlope, care doreşte să prelungească starea de haos, şi, pe de altă
parte, din partea unor cercuri politice şi economice care doresc să se
menţină cu orice preţ în vârful ierarhiei economice.
Terorismul cosmic nu-şi anunţă încă o prezenţă prea apropiată.
Cosmosul este stăpânit (atât cât e stăpânit) de un număr limitat de ţări, iar
bătălia pentru el nu are, deocamdată, decât o un obiectiv strategic global.
Terorismul cosmic va apărea în momentul când cosmosul va fi un spaţiu din
care se va putea acţiona cu uşurinţă oricând şi împotriva oricui.
Terorismul genetic nu este doar folosirea unor mijloace de atac
biologic împotriva vieţii umane sau animale. El este un atac asupra
informaţiei ereditare şi vizează nu doar uciderea, ci şi crearea unor mutanţi,
schimbarea naturii, distrugerea populaţiilor, a speciilor, a vieţii.
Terorismul sexual a luat o amploare fără precedent. În afara
traficului cu carne vie, care se practică deja la nivel planetar, este vorba de
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
71
multe informatii referitoare la Al-Qaida şi Usama bin Laden, la Roland Jacquard,
În numele lui Usama bin Laden.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
74
Câteva lucrări de referinţă: Andrew, Christopher, CIA şi Casa Albă. Serviciul
Secret şi preşedinţia americană de la George Washington la George Bush, All,
Bucureşti, 1998; Andrew, Christopher; Gordievski, Oleg, KGB. Istoria secretă a
operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, All, Bucureşti, 1994; Bart,
John, Arhipeleagul CIA, Elit, Ploieşti, 1995; Borovicka, V. P., Spionii KGB.
Operaţiuni ultrasecrete, Editura Niculaescu, Bucureşti, 1997; Borovicka, V. P.,
Spionii de la Tel Aviv, Editura Niculaescu, Bucureşti, 1992; Braşoveanu, Vasile;
Poncea, Traian, Istoria serviciilor secrete, Editura ANI, Bucureşti, 1999; Buzatu,
Gheorghe, Războiul mondial al spionilor (1939-1989), Ed. B.A.I, Iaşi, 1991;
Durandin, Catherine, CIA în război, Incitatus, Bucureşti, 2003; Faligot, Roger;
Kauffer, Remi, Istoria mondială a serviciilor secrete, Nemira, Bucureşti, 4 vol.;
Idem, Serviciul secret chinez, Nemira, Bucureşti, 1998; Gheysens, Roger, Spionii –
aventurierii istoriei, Ed. Enciclopedică, Buucreşti, 1991; Gordon, Thomas, Istoria
secretă a Mossadului, Allfa, 1999; Kessler, Ronald, FBI, All, Bucureşti, 1998;
Păpădie, Bogdan; Năstase, Gabriel, Războiul spionilor. În interiorul şi dincolo de
graniţele României, I, Phobos, Bucureşti, 2005; Rădoi, Mireille, Serviciile de
informaţii şi decizia politică, Tritonic, Bucureşti, 2003, Richelson, Jeffrey, Un
secol de spionaj. Serviciile secrete în secolul XX, Humanitas, Bucureşti, 2000;
Troncotă, Cristian; Blidaru, Horaţiu, Careul de aşi. Serviciile secrete ale Marii
Britanii, S.U.A., Rusiei şi Israelului, Bucureşti, 2003; Troncotă, Cristian,
Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului
comunist din România, Elion, Bucureşti, 2003; Troncotă, Cristian, Istoria
serviciilor secrete româneşti, Editura Ion Cristoiu, Bucureşti, 1999; Ureche,
Marian; Rogojan, Aurel, Servicii secrete străine, vol. I-II, PACO, Bucureşti, 2000
EUGEN STRĂUŢIU
Evoluţia tehnologiilor a putut da impresia, la un moment dat al
istoriei, că omul poate fi detronat din rolul său primordial în activitatea de
informaţii - eroare plătită de Statele Unite ale Americii la 11 septembrie
2001, recunoscută şi corectată ulterior.
Serviciile de informaţii sunt organizaţii care culeg, coroborează şi
oferă factorilor de decizie politică date şi informaţii relevante. Orice
serviciu de informaţii se compune dintr-un organ de conducere, un
departament de culegere, unul de exploatare, unul de acţiuni sub acoperire,
la care se adaugă structuri responsabile de recrutarea, instruirea şi
gestionarea resurselor umane; cele care se ocupă de procurarea şi utilizarea
resurselor tehnice; obişnuitele compartimente care se ocupă de aspectele
financiare şi logistice.
Acţiunile informative ale serviciilor de informaţii externe sunt
cunoscute sub numele de spionaj (obţinerea de informaţii din ţări străine,
privind domeniile politice şi strategice, potenţialul militar şi economic,
resursele umane şi tehnologice cu relevanţă strategică, etc.
O reţea de spionaj, în formula clasică, cuprinde:
Rezidentul – coordonatorul reţelei, care totodată menţine legătura cu
Centrala; acesta recrutează şi instruieşte agenţi;
Recrutorul – lucrează sub comanda directă a rezidentului, specializat în
cooptarea de agenţi;
Ofiţerii operativi, sunt de două categorii: legali sau ilegali (acoperiţi),
care au în răspundere o parte a reţelei, constituită prin activitatea unor
recrutori;
Agenţii – persoanele care au acces la informaţiile de interes şi le
furnizează ofiţerilor operativi sau rezidentului. 75
Astăzi, în ţările democratice, comunitatea serviciilor secrete este
organizată după principii asemănătoare76. Trăsătura comunică a filozofiei
funcţionării serviciilor de informaţii într-o democraţie este controlul civil
asupra activităţii lor, în sensul că anumite comisii civile (de obicei
parlamentare) au atribuţiuni pentru verificarea legalităţii activităţii,
îndeosebi în problema alocării resurselor financiare, dar cu interdicţia
firească a accesului civililor la detaliile strict secrete ale operaţiunilor sau la
identitatea reală a ofiţerilor şi agenţilor.
75
Mireille Rădoi, op. cit., p. 12-13
76
Sintetizăm aici informaţii de deosebită actualitate, prezentate la o manieră extrem
de profesionistă de Cristian Troncotă şi Horaţiu Blidaru, Careul de aşi, Bucureşti,
2003
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
78
Mecanisme şi instituţii analizate la Bărbulescu, Iordan Gh., Uniunea Europeană
de la naţional la federal, Tritonic, Bucureşti, 2005; Bârsan, Maria - Integrarea
Economică Europeană, vol. I, Introducere în teorie şi practică, Ed. Carpatica, Cluj-
Napoca, 1995; Bibere, Octav, Uniunea Europeană între real şi virtual, Bucureşti,
1999; Cardoso, Fernando Enrique; Faleto, Enzo, Dependenţă şi dezvoltare în
America Latină, Univers, Bucureşti, 2000; Gârz, Florian, De la Atlantic la Urali,
Renaşterea Europei, Bucureşti, 1999; Strange, Susan, Retragerea statului.
Difuziunea puterii în economia mondială, Trei, Bucureşti, 2002; Strange, Susan,
State şi pieţe, Institutul European, Iaşi, 1997; Străuţiu, Eugen; Nate, Silviu,
Introducere în studiul relaţiilor internaţionale, Sibiu, 2004;
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
UNIUNEA EUROPEANĂ
NAFTA
MERCOSUR
80
Pentru bunurile de capital, fiecare ţară membră va ajunge la nivelul convenit
diferit: Argentina şi Brazilia în 2002, Paraguay şi Uruguay în 2006. Pentru
informatică şi telecomunicaţii, tariful comun va fi aplicat din 2006, iar pentru
majoritatea produselor, tariful vamal comun faţă de terţi se va înscrie pe grila 20 –
30%, urmând ca, de la caz la caz, să scadă anual în trepte, câte două procente.
EUGEN STRĂUŢIU
PACTUL ANDIN
XV. GLOBALIZAREA
ŞI IMPLICAŢIILE SALE81
81
Pe tema globalizării, în limba română: Brăileanu, Tiberiu, Globalizarea, Institutul
European, Iaşi, 2004; Cordelier, Serge, Mondializarea dincolo de mituri, Ed. Trei,
Bucureşti, 2001; Harvey, David, Noul imperialism, All, Bucureşti, 2003; Korten,
David, Corporaţiile conduc lumea, Samizdat, Bucureşti, 1995; Soros, George,
Despre globalizare, Polirom, Bucureşti, 2002; Stiglitz, J. E., Globalizarea, Editura
Economică, Bucureşti, 2003
EUGEN STRĂUŢIU
Răspândirea unor comportamente şi mentalităţi presupuse a exprima
raţionalitatea unui “homo oeconomicus” ce nu cunoaşte frontiere şi
emoţii “locale”;
Dezvoltarea de identităţi transnaţionale, etc.
Rezultatul concret al globalizării? Toate marile oraşe ale lumii sunt
deja dominate de aceleaşi mari magazine internaţionale, care promovează
aceleaşi mărfuri, aceleaşi imagini, acelaşi stil de viaţă. Se produce
globalizarea vieţii culturale: a fotbalului, a modei, a standardelor de
frumuseţe. Se consumă aceleaşi tipuri de filme, melodii, cărţi. În principiu,
s-ar putea considera acest proces ca o americanizare a planetei, dar există
excepţii notabile. Spre exemplu, telenovelelele sud-americane au devenit un
bun planetar, fiind adoptate inclusiv în Statele Unite.
Specialiştii evaluează globalizarea după două scenarii diferite.
Neoliberalii propun varianta optimistă, după care securitatea naţională va fi
tot mai restrânsă pe măsură ce globalizarea pieţelor şi civilizaţiilor va eroda
identitatea naţională, iar cetăţenii statelor vor deveni “cetăţeni globali”. În
schimb, teoria realistă prognozează că statele vor escalada competiţia, în
încercarea de a prelua controlul noilor tendinţe ale mondializării. Astfel va
creşte bogăţia şi stabilitatea unor state, în timp ce alte state vor cunoaşte o
sărăcie şi instabilitate accentuate.
Până în prezent, cifrele înclină să dea dreptate celor din urmă.
În 2002, 1% dintre cei mai bogaţi oameni din lume, aveau tot atâtea
venituri ca şi 57% din populaţia cea mai săracă. Pe plan mondial, din 1970
în 2000, decalajul de venituri între 20% cei mai bogaţi şi 20% cei mai săraci
s-a dublat, de la 30/1 la 62/1.Decalajele au crescut îngrijorător, nu numai
între persoane, ci şi între state, cele sărace devenind tot mai sărace, iar cele
bogate sporind bogăţia. În anul 2000, din Produsul Intern Brut Mondial de
40.000 miliarde dolari, peste 30.000 miliarde dolari reveneau celor 23 ţări
dezvoltate.
Opozanţii procesului de globalizare sunt reprezentanţi ai
organizaţiilor ecologiste, o parte a sindicatelor, membri ai diverselor grupări
neo-marxiste şi troţkiste, anarhişti şi grupări de extrema dreaptă - care şi-au
făcut intrarea în forţă la reuniunea Organizaţiei Mondiale a Comerţului de la
Seattle din 1999 şi îşi repetă acţiunile, din ce în ce mai agresiv, la ulterioare
conferinţe al Fondului Monetar, sau la summit-uri ale ţărilor celor mai
industrializate.
Motivele militanţilor anti-globalizare diferă. Organizaţiile ecologice
susţin că industrializarea se extinde în lipsa unor minime norme de protecţie
a mediului înconjurător, dând ca exemplu încălzirea accentuată a planetei şi
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
82
Organizaţia numără 146 de ţări membre şi elaborează şi aplică normele privind
comerţul mondial. Este mediul unor discuţii intense cu privire la subvenţionarea
sectoarelor agricole, măsurile protecţioniste impus ede unele state în varii domenii
– recent, Statele Unite ale Americii sunt incriminate de către Uniunea Europeană
pentru că subvenţionează producţia de oţel
EUGEN STRĂUŢIU
Cu ocazia desfăşurării Conferinţei de la Bretton Woods (1-22 iulie
1944), a fost adoptat acordul de înfiinţare a FMI şi a Băncii Mondiale.
La Bretton Woods, s-au confruntat două planuri de instaurare a unui
nou sistem monetar internaţional:
- Planul Keynes (J. M. Keynes propunea înfiinţarea unei instituţii
internaţionale tip bancă mondială centrală, care ar putea crea masa
monetară prin propria autoritate astfel încât să poată acorda sprijin
financiar ţărilor cu probleme.
- Planul White (Harry White), care propunea înfiinţarea unei instituţii
internaţionale de cooperare, având ca sursă de asistenţă financiară
contribuţia ţărilor membre şi exercitând astfel un control mai sever
asupra politicilor ţărilor care beneficiau de credite.
Rezultatul poate fi considerat drept un hibrid: crearea de masă monetară
invocată de Keynes a fost integrată cu sistemul de cooperare promovat
de White, creându-se astfel fondurile unei instituţii monetare care
acordă membrilor săi ajutor temporar în redresarea balanţei de plăţi prin
crearea de lichidităţi internaţionale.
FMI este condus în mod oficial de Consiliul Guvernatorilor format din
câte un reprezentant din fiecare ţară, de regulă, miniştri de finanţe sau
guvernatori ai Băncilor Centrale care susţin poziţia guvernului ţării din
care provin. Guvernatorii decid asupra problemelor importante cum ar
fi : creşterea capitalului fondului, primirea de noi membri sau acordarea
DST. O dată pe an, de obicei în septembrie, guvernatorii se întâlnesc
într-o şedinţă anuală care se desfăşoară împreună cu cea a Băncii
Mondiale.
Deciziile curente sunt luate de Consiliul Directorilor Executivi, căruia
guvernatorii îi deleagă aplicarea politicii FMI. Acest Consiliu este
compus din 24 de directori executivi care se întâlnesc de cel puţin 3 ori
pe săptămână. Cele 5 ţări cu cea mai mare cota de participare – SUA,
Marea Britanie, Germania, Franţa, Japonia – au dreptul la câte un
director permanent fiecare. Din 1978, Arabia Saudită are un loc,
conform regulii prin care primele două ţări creditoare au dreptul să-şi
numească propriul director. Celelalte ţări îşi combină voturile, de obicei
pe grupuri regionale, cu excepţia Chinei şi Rusiei care îşi numesc
fiecare propriul director. Este prezidat de Directorul General, numit pe
o perioadă de 5 ani. Este şeful întregului personal (2300 de salariaţi) şi
este prin tradiţie european.
Cel mai important organism care trasează politica FMI este Comitetul
Interimar, format din miniştrii aceloraşi 24 de ţări care au un loc în
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
83
lichidităţi internaţionale create de FMI, folosite de băncile naţionale (centrale) în
circuit închis. Sunt alocate de FMI ţărilor membre în mai multe tranşe, proporţional
cu cotele de participare ale acestora în cadrul fondului. Orice ţară membră îşi poate
schimba DST cu alte ţări membre, primind în schimb valută forte (de obicei dolari),
schimbul făcându-se prin intermediul FMI care ţine evidenţele
EUGEN STRĂUŢIU
Deosebirea faţă de FMI este că cea mai importantă sursă a finanţării
este capitalul privat împrumutat de Bancă.
2. Corporaţia Financiară Internaţională (CFI) a fost înfiinţată în anul
1956 în scopul de a contribui la dezvoltarea sectorului privat în ţările în
curs de dezvoltare. Prin obiectul său de activitate completează
activitatea BIRD, care se desfăşoară în special la nivel guvernamental.
CFI este cea mai importantă sursă de împrumuturi şi investiţii pentru
proiecte private în ţările în curs de dezvoltare, pentru care nu se cer
garanţii guvernamentale, se asigură 25% din costul proiectelor, dar
condiţionat ca valoarea creditului să nu depăşească de 4 ori valoarea
capitalului.
3. Asociaţia pentru Dezvoltare Internaţională a fost înfiinţată în anul
1960 cu scopul de a acorda ţărilor celor mai sărace împrumuturi
concesionale, pe termen foarte lung, de până la 40 ani, fără dobândă, cu
o perioadă de graţie de 10 ani, fiind percepută doar o mică taxă de
administraţi. Nu are capital propriu, primeşte donaţii de la ţările
industrializate.
4. Centrul Internaţional pentru Reglementarea Disputelor privind
Investiţiile a fost creat în anul 1966 în scopul de a remedia sau
reconcilia disputele dintre guverne şi investitorii străini.
5. Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (AGMI) a fost
înfiinţată în anul 1988 cu scopul de a sprijini investiţiile directe în ţările
în curs de dezvoltare. Oferă garanţii împotriva riscurilor (naţionalizare,
restricţii valutare, etc.) firmelor care investesc în ţările în curs de
dezvoltare.
Banca Europeană de Investiţii a fost înfiinţată în anul
1958 prin Tratatul de la Roma, pentru finanţarea proiectelor de
investiţii care să promoveze dezvoltarea în cadrul ţărilor membre
ale Comunităţii Europene. Singurii participanţi la constituirea
capitalului Băncii sunt statele membre ale Comunităţii Europene.
BEI deţine o subscripţie de 3% în cadrul BERD şi are reprezentanţi
în Consiliul Director al BERD.
BEI operează şi în afara Comunităţii Europene sub incidenţa unor
protocoale financiare încheiate cu 12 ţări din regiunea Mediteranei,
30 ţări din Asia şi America Latină şi cu 70 de state din cadrul
Convenţiei de la Lome (Africa, Caraibe şi Pacific).
Începând cu anul 1990, Banca a fost autorizată de Consiliul
Guvernatorilor să acorde împrumuturi în ţările din Europa Centrală
şi de Est.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
85
Exponentul cel mai însemnat al acestuia a fost Ralph Waldo Emerson (1803-
1882). Emerson şi transcedentaliştii au fost cei ce au pus bazele mişcării New Age:
intuiţia este mai presus decât simţurile, în descoperirea adevărului, iar Dumnezeu se
poate revela omului prin intuiţia sa. Scopul religiei este o unire conştientă a
umanităţii cu Dumnezeu
86
Societatea Teozofică a fost fondată de Helena P.Blavatsky în anul 1875.
Următoarele idei ale New Age-ului au fost susţinute teozofic: Maeştrii iluminaţi
ghidează evoluţia spirituală a omenirii. Aceştia sunt persoane care şi-au încheiat
evoluţiile lor pământeşti prin reîncarnări repetate, iar acum îşi continuă evoluţia pe
un plan superior al existenţei lor (printre aceştia se numără Lao-Tze, Buddha,
Hermes Trismegistos, Pitagora, Zoroastru, Moise, Isus, Mohamed). În timp ce
Maeştrii iluminaţi continuă propria lor evoluţie spre Dumnezeire, ei ajută în mod
voluntar fiinţe umane mai puţin luminate, să ajungă la nivelul maeştrilor. Ei oferă
revelaţii acelor fiinţe umane ce sunt asistate spiritual. H.P.Blavatsky susţine că a
EUGEN STRĂUŢIU
antropozofia87, spiritismul88. In programa educaţională a New Age-ului
se pune accentul pe stările modificate de conştiinţă, pe meditaţie,
relaxare, yoga şi biofeedback. New Age propune răspândirea terapiilor
„blânde” de vindecare, complementare medicinei clasice – bioenergie,
acupunctură, masaj, cromoterapie, homeopatie, meloterapie,
aromoterapie, cristaloterapie, sacroterapie ş.a. Tratamentul vizează întâi
întregul organism şi apoi organul bolnav, urmărind reechilibrarea
generală a funcţiilor, purificarea de toxine, armonizarea energiilor.
Pacientul este privit în integralitatea sa (holistic), ca trup, suflet şi spirit.
Aflăm din teoriile New Age că trăim într-o lume a misterelor, care
sfidează orice gândire materialistă – mişcarea obiectelor cu puterea
minţii, transferul gândului direct de la creier la creier, vederea cu ochii
legaţi, levitaţia, poltergeist, dialoguri mediumnice sau prin mijloace
electronice cu spiritele. Caracteristica principală a organizării New Age
este lipsa de organizare. Cu alte cuvinte, grupurile s-au dezvoltat în
reţea, la scară mondială, fără ierarhii, similar Internetului, chiar înainte
de apariţia acestuia. De altfel, Internetul este azi liantul de bază al
mişcării.
Expresie a globalizării, în prezent se intensifică fenomenul de
ecumenism, apărut la mijlocul sec. XIX în Anglia şi America,
propunându-şi să unească diferitele confesiuni creştine. Mai târziu, în
1948, la Adunarea de la Amsterdam, s-a hotărât fondarea aşa-numitului
"Consiliu Mondial al Bisericilor", cu sediul la Geneva; 147 de Biserici
au mărturisit că înţeleg să fie împreună. Deşi Bisericile diferă în materie
de doctrină şi disciplină, ele puteau aduce totuşi o mărturie comună prin
legăturile de colaborare, de întrajutorare şi rugăciune. CEB nu are nici o
autoritate ecleziastică sau canonică, ci numai autoritatea pe care i-o
acordă Bisericile (“Va acţiona în numele Bisericilor membre în cazul in
89
În 1948 baza doctrinală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor a fost definită
astfel: asociaţie frăţească a Bisericilor care îl acceptă pe Domnul Iisus Hristos ca
Dumnezeu şi Mântuitor. In 1961 la New-Delhi definiţia s-a completat astfel: CEB
este o asociaţie frăţească a Bisericilor care-L mărturisesc pe Iisus Hristos ca
Dumnezeu şi Mântuitor, conform Scripturii şi încearcă să răspundă împreună
chemării lor comune pentru mărirea singurului Dumnezeu, în trei persoane, Tatăl,
Fiul şi Sfântul Duh. După recunoaşterea Sfintei Treimi, Bisericile ortodoxe au
devenit membre ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor
90
Moon şi-a început cariera în servicile secrete sud-coreene, pe vremea
preşedintelui Syngman Rhee. A fosndat apoi organizaţia anticomunistă “Causa”,
care a sprijinit dictaturile din America de Sud prin mass-media pe care o controla.
În 1980, conducătorul local al Causei din Bolivia s-a asociat cu Klaus Barbie pentru
a organiza lovitura de stat care l-a adus la putere pe dictatorul Garcia Meza, traficat
de droguri notoriu; operaţiunea a costat secta Moon peste 4 milioane dolari, vezi ,
vezi Gerard şi Sophie de Sede, Ocultismul în politică, Bucureşti, 1996, p. 248-249
EUGEN STRĂUŢIU
Diferite grupări antiglobalizare se numesc diferit: «mişcarea
anticorporativă nouă», «mişcarea anticapitalistă nouă», sau «mişcarea
pentru democratizarea globală».
Cea mai recunoscută оrgаnizaţie a mişcării pentru democratizarea
globală este АТТАК. Aceasta a apărut în Franţa în anul 1998 ca o mişcare
împotriva speculaţiilor financiare. Actualmente, uniunea reprezintă o reţea
de comitete locale, pronunţîndu-se împotriva financiare speculaţiilor,
zonelor off-shore, politicii OTM. Numărul membrilor acesteia a crescut
pînă la 50 mii oameni.
În Italia, organizatorul principal al mişcării de protest împotriva G8
este «Forumul Social Genovez», care în anul 2003 a unit 522 organizaţii
nonguvernamentale.
În calitate de primele celule ale mişcării antiglobaliste, în SUA s-au
manifestat următoarele organizaţii nonguvernamentale: uniunea protecţiei
drepturilor consumătorilor «Public Citizen», mişcarea interconfesională
pentru anularea datoriilor ţărilor celor mai sărace «Jubilee-2000», diferite
organizaţii ecologice (liderii antiglobaliştilor radicali fiind Ralph Nader şi
teoreticianul Murrey Buccin). Particularitatea mişcării antiglobaliste în
SUA este de a fi reprezentată, în primul rînd, de tradiţionalişti radicali de
dreapta - care se pronunţă pentru izolaţionism, stoparea cheltuielii surselor
contribuabililor americani pentru intervenţia în afacerile altor ţări, împotriva
creării aşa numitului «guvern universal», care, conform opiniei acestora,
acţionează în taină sub masca ONU.
Din punct de vedere al conţinutului de clasă antiglobaliştii
americani reprezintă un strat destul de semnificativ al clasei medii liberale,
adică al oamenilor cu studii superioare, activi din punct de vedere social şi
de producere.
Antiglobalizarea europeană a apărut ca o formă de protest spontan a
maselor largi ale populaţiei, din rândul cărora fac parte reprezentanţii
businessului mic şi mediu, împotriva modelului neoliberal al dezvoltării
economice. Una din consecinţele secundare ale acestei politici este
«înăbuşirea» antreprenoriatului mic şi mijlociu, care nu este capabil să
înfrunta în lupta concurenţială capitalul de proproţii mari în condiţiile pieţii
comune; o formă activă a protestării economice a devenit boicotarea
mărfurilor şi serviciilor corporaţiilor transnaţionale.
În Europa de Vest, primele manifestări ale antiglobalismului la
începutul anilor ‘90 se asociau cu trailerurile răsturnate, care duceau
legumele ieftine din Spania pe pieţile altor state-membri a CE. În Franţa,
cea mai cunoscută este Confederaţia ţăranilor (Confederation Paysanne)
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
91
Câteva lucrări propunând sau demontând scenarii de politică internațională, în
limba română: Booker, Christopher; North, Richard – Uniunea Europeană sau
marea amăgire. Istoria secretă a construcţiei europene – Editura Antet, Bucureşti,
2004; Brzezinski, Zbigniew, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi
imperativele sale geostrategice, Bucureşti, 2000; Chomski, Noam, America în
căutarea dominaţiei globale. Hegemonie sau supravieţuire, Antet, Bucureşti, 2003;
Garaudy, Roger, Procesul sionismului israelian, Antet, Bucureşti, f.a.; Helsing, Jan
van, Organizaţiile secrete şi puterea lor în secolul XX, Oradea, 1997; Holmes,
Leslie, Postcomunismul, Institutul European, Iaşi, 2004, Huntington, Samuel,
Ciocnirea civilizaţiilor, Antet, Bucureşti, 1997; Huntington, Samuel, Ordinea
politică a societăţilor în schimbare, Bucureşti, 1999; Kagan, Robert - Despre
paradis şi putere – America şi Europa în noua ordine mondială, Antet, Bucureşti,
2005; Kissinger, Henry, Are nevoie America de o politică externă?, Incitatus,
Bucureşti, 2002; Soros, George, Supremaţia americană – un balon de săpun, Antet,
Bucureşti, 2004; Wallerstein, Immanuel, Declinul puterii americane, Incitatus,
Bucureşti, 2003
EUGEN STRĂUŢIU
Dreptul internaţional, care sporeşte gradul de
predictibilitate şi reduce nesiguranţa în raporturile dintre state.
Dreptul internaţional aduce avantaje în domeniile economic,
comerţului internaţional, schimburilor valutare, protecţiei mediului;
Sistemul organizaţiilor internaţionale, care trebuie să aibă
în centru ONU, dar şi numeroasele organizaţii regionale care au
drept preocupare securitatea, şi care astăzi par mai eficiente:
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Organizaţia
Statelor Americane, Liga Arabă, Organizaţia Unităţii Africane,
Consiliul de Cooperare al Golfului, Consiliul Nordic, Asociaţia
Naţiunilor din Asia de Sud-Est;
Integrarea politică, pentru a se constitui noi comunităţi
politice şi instituţii supranaţionale, care contribuie la creşterea
stabilităţii regionale92.
Democratizarea, întrucât organizarea democratică internă
asigură o politică externă paşnică. Conflictele s-ar produce exclusiv
din cauze istorice sau care ţin de activitatea deficitară a
organismelor internaţionale (adepţii curentului realist neagă această
teză).
2. Modelul realist, în care statele naţionale rămân singurii actori
internaţionali importanţi. Cele trei instrumente în vederea stabilirii
securităţii, în această accepţiune, sunt:
Alianţele, ca înţelegeri formale între state în scopul coordonării
atitudinii în raport de urgenţele militare. Avantajele statutului de
membru al unei alianţe sunt efectul de descurajare, o mai mare
capacitate de ripostă în cazul unei agresiuni, dar şi prevenirea
posibilităţii unor state de a încheia alianţe cu adversarul (efectul de
excludere). Există şi dezavantaje ale apartenenţei unui stat la o alianţă:
reducerea capacităţii şi flexibilităţii în exprimarea deciziilor, reducerea
numărului de parteneri potenţiali, escaladarea sentimentului de teamă în
rândul potenţialilor adversari, implică statele în dispute cu adversarii
92
Condiţiile integrării regionale ar putea fi: apropierea geografică; creşterea
economică constantă; un sistem politic similar; opinie publică şi lideri politici
favorabili integrării; omogenitate culturală; stabilitate internă; experienţă istorică şi
dezvoltare socială apropiată; formă de guvernare şi sisteme economice compatibile;
nivel de pregătire militară şi logistica de război compatibile; percepţie unitară
asupra ameninţărilor şi riscurilor la adresa securităţii; compatibilitate în procedurile
administrative; colaborare fructuoasă în anumite domenii.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
ANEXA 1
Nivelul
Populatia
Tara Data admiterii contributiei
(estimare)
(%, 2004)
1. Afganistan 19.11.1946 22.083.000 0,002
2. Africa de Sud 07.11.1945 44.328.000 0,292
3. Albania 14.12.1955 3.122.000 0,005
4. Algeria 08.10.1962 30.836.000 0,076
5. Andora 28.07.1993 66.000 0,005
6. Angola 01.12.1976 12.768.000 0,001
7. Antigua & Barbuda 11.11.1981 77.000 0,003
8. Arabia Saudita 24.10.1945 22.829.000 0,713
9. Argentina 24.10.1945 36.224.000 0,956
10. Armenia 02.03.1992 3.458.000 0,002
11. Australia 01.11.1945 19.387.000 1,592
12. Austria 14.12.1955 8.066.000 0,859
13. Azerbaijan 02.03.1992 8.114.000 0,005
14. Bahamas 18.09.1973 307.000 0,013
15. Bahrein 21.09.1971 651.000 0,030
16. Bangladesh 17.09.1974 140.880.000 0,010
17. Barbados 09.12.1966 268.000 0,010
18. Belarus 24.10.1945 9.973.000 0,018
19. Belgia 27.12.1945 10.273.000 1,069
20. Belize 25.09.1981 257.000 0,001
21. Benin 20.09.1960 6.417.000 0,002
22. Bhutan 21.09.1971 2.699.000 0,001
23. Bolivia 14.11.1945 8.274.000 0,009
24. Bosnia si Hertegovina 22.05.1992 4.067.000 0,003
25. Botswana 17.10.1966 1.680.000 0,012
26. Brazilia 24.10.1945 172.386.000 1,523
27. Brunei Darussalam 21.09.1984 344.000 0,034
28. Bulgaria 14.12.1955 8.033.000 0,017
29. Burkina Faso 20.09.1960 12.259.000 0,002
30. Burundi 18.09.1962 6.412.000 0,001
31. Cambodjia 14.12.1955 13.311.000 0,002
32. Camerun 20.09.1960 15.429.000 0,008
33. Canada 09.11.1945 30.007.000 2,813
34. Capul Verde 16.09.1975 445.000 0,001
35. Ceha (Republica) 19.01.1993 10.224.000 0,183
36. Centrafricana (Republica) 20.09.1960 3.770.000 0,001
37. Chile 24.10.1945 15.402.000 0,223
38. China 24.10.1945 1.285.229.000 2,053
39. Ciad 20.09.1960 8.322.000 0,001
40. Cipru 20.09.1960 690.000 0,039
41. Coasta de Fildes 20.09.1960 16.939.000 0,010
42. Columbia 05.11.1945 43.071.000 0,155
43. Comoros 12.11.1975 726.000 0,001
44. Congo 20.09.1960 3.542.000 0,001
45. Congob (Republica Democrata) 20.09.1960 49.785.000 0,003
EUGEN STRĂUŢIU
46. Coreeana (Republica Populara 17.09.1991 22.409.000
Democrata) 0,010
47. Costa Rica 02.11.1945 3.873.000 0,030
48. Croatia 22.05.1992 4.445.000 0,037
49. Cuba 24.10.1945 11.230.000 0,043
50. Danemarca 24.10.1945 5.337.000 0,718
51. Djibouti 20.09.1977 581.000 0,001
52. Dominica 18.12.1978 71.000 0,001
53. Dominicana (Republica) 24.10.1945 8.528.000 0,035
54. Ecuador 21.12.1945 12.156.000 0,019
55. Egiptc 24.10.1945 67.886.000 0,120
56. El Salvador 24.10.1945 6.313.000 0,022
57. Elvetia 10.09.2002 7.231.000 1,197
58. Emiratele Arabe Unite 09.12.1971 2.879.000 0,235
59. Eritrea 28.05.1993 3.847.000 0,001
60. Estonia 17.09.1991 1.353.000 0,012
61. Etiopia 13.11.1945 65.374.000 0,004
62. Federatia Rusa 24.10.1945 144.400.000 1,100
63. Fiji 13.10.1970 822.000 0,004
64. Filipine 24.10.1945 77.151.000 0,095
65. Finlanda 14.12.1955 5.188.000 0,533
66. Franta 24.10.1945 59.191.000 6,030
67. Gabon 20.09.1960 1.237.000 0,009
68. Gambia 21.09.1965 1.420.000 0,001
69. Georgia 31.07.1992 5.224.000 0,003
70. Germania 18.09.1973 82.357.000 8,662
71. Ghana 08.03.1957 20.028.000 0,004
72. Grecia 25.10.1945 10.020.000 0,530
73. Grenada 17.09.1974 101.000 0,001
74. Guatemala 21.11.1945 11.683.000 0,030
75. Guineea 12.12.1958 8.242.000 0,003
76. Guineea Bisau 17.09.1974 1.407.000 0,001
77. Guineea Ecuadoriala 12.11.1968 468.000 0,002
78. Guyana 20.09.1966 762.000 0,001
79. Haiti 24.10.1945 8.132.000 0,003
80. Honduras 17.12.1945 6.619.000 0,005
81. India 30.10.1945 1.017.544.000 0,421
82. Indonezia 28.09.1950 214.840.000 0,142
83. Iordania 14.12.1955 5.183.000 0,011
84. Irak 21.12.1945 23.860.000 0,016
85. Iran (Republica Islamica a 24.10.1945 64.530.000 0,157
Iranului)
86. Irlanda 14.12.1955 3.917.000 0,350
87. Islanda 19.11.1946 285.000 0,034
88. Israel 11.05.1949 6.445.000 0,467
89. Italia 14.12.1955 57.948.000 4,885
90. Jamaica 18.09.1962 2.621.000 0,008
91. Japonia 18.12.1956 127.130.000 19,468
92. Kazakhstan 02.03.1992 14.831.000 0,025
93. Kenia 16.12.1963 31.065.000 0,009
94. Kirghistan 02.03.1992 4.955.000 0,001
95. Kiribati 14.09.1999 85.000 0,001
96. Kuweit 14.05.1963 2.275.000 0,162
97. Lao (Republica Populara 14.12.1955 5.403.000 0,001
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
Democrata)
98. Lesoto 17.10.1966 2.189.000 0,001
99. Letonia 17.09.1991 3.539.000 0,015
100. Liban 24.10.1945 3.537.000 0,024
101. Liberia 02.11.1945 3.099.000 0,001
102. Libiana (Jamahiria Araba) 14.12.1955 5.299.000 0,132
103. Liechtenstein 18.09.1990 33.000 0,005
104. Lituania 17.09.1991 3.484.000 0,024
105. Luxemburg 24.10.1945 441.000 0,077
106. Macedonia (fosta Republica 08.04.1993 2.035.000 0,006
Iugoslava a)
107. Madagascar 20.09.1960 16.439.000 0,003
108. Malaezia 17.09.1957 23.492.000 0,203
109. Malawi 01.12.1964 11.140.000 0,001
110. Maldive 21.09.1965 276.000 0,001
111. Mali 28.09.1960 10.400.000 0,002
112. Malta 01.12.1964 395.000 0,014
113. Marea Britanie 24.10.1945 58.789.000 6,127
114. Maroc 12.11.1956 29.170.000 0,047
115. Marshall (Insulele) 17.09.1991 57.000 0,001
116. Mauritania 27.10.1961 2.724.000 0,001
117. Mauritius 24.04.1968 1.200.000 0,011
118. Mexic 07.11.1945 101.754.000 1,883
119. Micronezia 17.09.1991 107.000 0,001
120. Monaco 28.05.1993 34.000 0,003
121. Mongolia 27.10.1961 2.442.000 0,001
122. Mozambic 16.09.1975 17.656.000 0,001
123. Muntenegru 28.06.2006 0 0,000
124. Myanmar 19.04.1948 48.205.000 0,010
125. Namibia 23.04.1990 1.930.000 0,006
126. Nauru 14.09.1999 12.000 0,001
127. Nepal 14.12.1955 23.153.000 0,004
128. Nicaragua 24.10.1945 5.205.000 0,001
129. Niger 20.09.1960 11.134.000 0,001
130. Nigeria 07.10.1960 117.823.000 0,042
131. Norvegia 27.11.1945 4.513.000 0,679
132. Noua Zeelanda 24.10.1945 3.850.000 0,221
133. Olanda 10.12.1945 16.044.000 1,690
134. Oman 07.10.1971 2.478.000 0,070
135. Pakistan 30.09.1947 142.280.000 0,055
136. Palau 15.12.1994 20.222 0,001
137. Panama 13.11.1945 2.897.000 0,019
138. Papua Noua Guinee 10.10.1975 5.460.000 0,003
139. Paraguay 24.10.1945 5.604.000 0,012
140. Peru 31.10.1945 23.347.000 0,092
141. Polonia 24.10.1945 38.641.000 0,461
142. Portugalia 14.12.1955 10.024.000 0,470
143. Qatar 21.09.1971 598.000 0,064
144. Republica Coreea 17.09.1991 47.343.000 1,796
145. Republica Moldova 02.03.1992 4.276.000 0,001
146. Romania 14.12.1955 22.408.000 0,060
147. Ruanda 18.09.1962 8.066.000 0,001
148. Saint Kitts si Nevis 23.09.1983 8.066.000 0,001
EUGEN STRĂUŢIU
149. Saint Vincent si Grenadine 16.09.1980 109.000
0,001
150. Samoa 15.12.1976 175.000 0,001
151. San Marino 02.03.1992 27.000 0,003
152. Santa Lucia 18.09.1979 158.000 0,002
153. Sao Tome si Principe 16.09.1975 153.000 0,001
154. Senegal 28.09.1960 9.803.000 0,005
155. Serbia si Muntenegru 24.10.1945 10.651.000 0,019
156. Seychelles 21.09.1976 81.000 0,002
157. Sierra Leone 27.09.1961 4.573.000 0,001
158. Singapore 21.09.1965 4.131.000 0,388
159. Siriana (Republica Araba) 24.10.1945 16.720.000 0,038
160. Slovacia 19.01.1993 5.380.000 0,051
161. Slovenia 22.05.1992 1.948.000 0,082
162. Solomon (Insulele) 19.09.1978 450.000 0,001
163. Somalia 20.09.1960 9.088.000 0,001
164. Spania 14.12.1955 40.847.000 2,520
165. Sri Lanka 14.12.1955 18.700.000 0,017
166. Statele Unite ale Americii 24.10.1945 284.797.000 22,000
167. Sudan 12.11.1956 31.627.000 0,008
168. Suedia 19.11.1946 8.860.000 1,998
169. Surinam 04.12.1975 429.000 0,001
170. Swaziland 24.09.1968 1.058.000 0,002
171. Tailanda 16.12.1946 62.968.000 0,209
172. Tajikistan 02.03.1992 6.293.000 0,001
173. Tanzania 14.12.1961 34.569.000 0,006
174. Timor Leste 27.09.2002 711.000 0,001
175. Togo 20.09.1960 4.686.000 0,001
176. Tonga 14.09.1999 101.000 0,001
177. Trinidad si Tobago 18.09.1962 1.294.000 0,022
178. Tunisia 12.11.1956 9.674.000 0,032
179. Turcia 24.10.1945 68.610.000 0,372
180. Turkmenistan 02.03.1992 4.720.000 0,005
181. Tuvalu 05.09.2000 10.000 0,001
182. Ucraina 24.10.1945 48.416.000 0,039
183. Uganda 25.10.1962 22.788.000 0,006
184. Ungaria 14.12.1955 9.968.000 0,126
185. Uruguay 18.12.1945 3.361.000 0,048
186. Uzbekistan 02.03.1992 25.068.000 0,014
187. Vanuatu 15.09.1981 202.000 0,001
188. Venezuela 15.11.1945 24.632.000 0,171
189. Viet Nam 20.09.1977 79.197.000 0,021
190. Yemen 30.09.1947 18.863.000 0,006
191. Zambia 01.12.1964 10.570.000 0,002
192. Zimbabwe 25.08.1980 12.960.000 0,007
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
ANEXA 2
STRUCTURA UNIUNII EUROPENE
Uniunea Europeană
Al doilea pilon Al treilea pilon
Primul pilon
(interguvernamental- (interguvernamental-
(supranaţional-federaţie)
confederaţie) confederaţie)
Cooperarea
Politica externă şi de
Comunităţile Europene poliţienească şi
securitate comună
(CE) judiciară în materie
(PESC)
penală (JAI)
Politica agricolă comună Politica externă: Trafic de droguri şi
Uniune vamală şi Piaţa Cooperare Trafic de arme
internă Menţinerea păcii Trafic de carne vie
Politica în domeniul Observatorii electorali Terorismul
conncurenţei , Subvenţii de şi Trupele comune de Infracţiuni împotriva
stat intervenţie minorilor
Politică structurală Drepturile omului Crimă organizată
Politică comercială Democraţie Corupţie, coruptibilitate
Uniunea Economică şi Asistenţa acordată şi înşelăciune
Monetară statelor terţe
Cetăţenia europeană Politica de securitate:
Educaţie şi Cultură Politica europeană de
Cercetare şi Mediul securitate şi apărare
înconjurător Dezarmarea
Reţele transeuropene Aspectele economice
Sănătate ale dezarmării
Protecţia consumatorului Sistemul european de
Politică socială securitate
Politica comună de
imigraţie
Politica în domeniul
azilului
Protecţia frontierelor
EUGEN STRĂUŢIU
ANEXA 3
CUPRINS
1. TERMINOLOGIE DE REFERINŢĂ p.
2. CURENTE DE GÂNDIRE ÎN DOMENIUL RELAŢIILOR p.
INTERNAŢIONALE
3. GEOPOLITICA ŞI GEOSTRATEGIA p.
4. ROLUL STATULUI ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE. p.
ELEMENTE DE POLITICĂ EXTERNĂ
5. ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE p.
6. DREPTUL INTERNAŢIONAL p.
7. DIPLOMAŢIA. NEGOCIEREA DIPLOMATICĂ p.
8. SECURITATEA INTERNAŢIONALĂ ŞI SECURITATEA p.
NAŢIONALĂ. INTERESUL NAŢIONAL
9. CONFLICTE INTERNAŢIONALE p.
10. RĂZBOIUL – INSTRUMENT DE REGLEMENTARE A p.
RELAŢIILOR DINTRE STATE
11. TERORISMUL INTERNAŢIONAL p.
12. CRIMA ORGANIZATĂ TRANSNAŢIONALĂ p.
13. ROLUL SERVICIILOR DE INTELLIGENCE ÎN POLITICA p.
INTERNAŢIONALĂ
14. ECONOMIA MONDIALĂ p.
15. GLOBALIZAREA p.
ŞI IMPLICAŢIILE SALE
16 SCENARII PRIVIND EVOLUŢIA SISTEMULUI p.
INTERNAŢIONAL
ANEXE