Camil Petrescu, scriitor interbelic, si-a lasat amprenta asupra literaturii romane prin

romane precum: „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” (1930) si „Patul lui
Procust” (1933), iar in dramaturgie, prin „Jocul ielelor” (1916-1919), „Act venetian” si
„Suflete tari”. o9v4vv
In timpul primului razboi mondial isi intrerupe studiile si se inroleaza in armata, unde
participa la cateva campanii militare, toata experienta acumulata in acest razboi,
constituind o buna parte a materiei romanului „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte
de razboi”.
Tema romanului surprinde drama intelectualului insetat de absolutul sentimentului de
iubire, dominat de atitudinea care se salveaza prin constientizarea unei drame mai
puternice, aceea a omenirii care traieste tragismul unui razboi, in care pericolul mortii
este unul iminent.
Romanul este structurat in doua parti cu titluri semnificative, ce surprind doua ipostaze
existentiale: „Ultima noapte de dragoste”, care exprima aspiratia catre sentimentul de
iubire absoluta, si „Intaia noapte de razboi”, care ilustreaza imaginea razboiului tragic.
Prima parte este fictiune, in schimb cea de-a doua porneste de la o experienta traita,
romanul fiind alcatuit pe baza unui jurnal, tinut din timpul in care scriitorul a participat la
primul razboi mondial.
In volumul „Teze si antiteze”, in articolul intitulat „Noua structura si opera lui Marcel
Proust”, Camil Petrescu isi exprima parerea in legatura cu creatia literara, dorind sa aduca
ceva nou in literatura romana, ceva care sa ii confere un statul de autenticitate, de
originalitate, preluand de la Marcel Proust mai multe elemente.
Parerea autorului este ca „un scriitor e un om care exprima in scris cu o liniara sinceritate
ceea ce a simtit, ceea ce a gandit, ceea ce i s-a intamplat in viata, lui si celor pe care i-a
cunoscut, sau chiar obiectelor neinsufletite. Fara ortografie, fara compozitie si chiar fara
caligrafie.”
Ceea ce aduce nou Camil Petrescu in literatura romana este conceptul de autenticitate,
aceasta fiind esenta noului in creatia literara, a carui aspiratie catre autenticitate confera
originalitate poeziei, vitalitate teatrului, si „momente autentice de simtire” in roman.
Autenticitatea este asociata cu ilustrarea realitatii prin propria constiinta, scriitorul insusi
marturisind: „Singura realitate pe care o pot povesti este realitatea constiintei mele,
continutul meu psihologic”.
Un alt concept promovat de catre Camil Petrescu este substantialismul, conform caruia
literatura trebuie sa reflecte esenta concreta a vietii: iubirea, gelozia, mandria ranita,
orgoliul umilit, cunoasterea, dreptatea, adevarul, demnitatea, acele categorii morale
absolute.
In conceptia lui Camil Petrescu, noul roman trebuie scris prin armonizarea desavarsita a
literaturii cu filosofia si psihologia epocii, intrucat actul de creatie este un act de
cunoastere, de descoperire si nu de inventie: „nu putem cunoaste nimic absolut, decat
rasfrangandu-ne in noi insine.” Personajele lui Camil Petrescu au ca trasatura dominanta
luciditatea, acestea fiind in special intelectuali analitici si autointrospectivi, hipersensibili,
intransigenti si inflexibili moral. Luciditatea „nu omoara voluptatea reala, ci o sporeste”,
„cata luciditatea atata constiinta si deci atata drama”.
Naratiunea se face la persoana I, scriitorul folosind timpul subiectiv care aduce in prezent
ganduri, indoieli, fapte trecute; totul este, deci, subordonat memoriei involuntare,
romanul insemnand, asadar, experienta interioara: „sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea
ce aud, ceea ce inregistreaza simtirile mele, ceea ce gandesc eu, ... din mine insumi nu pot
iesi a…i, eu nu pot vorbi onest decat la persoana intai”.
Pluriperspectivismul, un alt element care sta la baza conceptiei lui Camil Petrescu despre
roman, reiese din multitudinea punctelor de vedere in jurul aceluiasi obiect, concept,
norme morale. Scriitorul se declara impotriva scrisului frumos de unde reiese
anticalofilismul, preferand si sustinand formula literara a jurnalului, a confesiunii, ce se
noteaza precis, exact, „ca intr-un proces verbal”.
Romanul este scris la persoana I, constituindu-se intr-un monolog liric deoarece eroul se
destainuie, se analizeaza cu luciditate, zbuciumandu-se intre incertitudine si certitudine,
atat in plan erotic, cat si in planul tragediei razboiului, cand oamenii se afla la granita
dintre viata si moarte.
Alcatuit pe baza unui jurnal de campanie, romanul este unul in care timpul obiectiv
evolueaza paralel cu timpul subiectiv. In plan subiectiv, memoria involuntara aduce in
cautare certitudini privind sentimentul de iubire, care isi pierde din intensitate in fata unei
drame complexe, aceea a razboiului.
Ideea literara este adoptata de Camil Petrescu de la scriitorul francez Marcel Proust, iar
intre personajele lui Camil Petrescu si cele ale lui Stendhal se poate constate o apropiere,
din punctul de vedere al inzestrarii acestora cu energie, forta interioara si loialitate: „A
trai, in sensul de a simti ca traiesti, inseamna a incerca senzatii puternice”.
Romanul incepe cu prezentarea personajului principal, Stefan Gheorghidiu, proaspat
locotenent, in vara anului 1916, contribuind la amenajarea fortificatiilor de pe Valea
Prahovei si din apropierea Dambovicioarei. In acest prim capitol, intitulat „La Piatra
Craiului, in munte”, personajul narator se refera cu ironie la incompetenta sistemului de
aparare militara a tarii, in preajma implicarii Romaniei in primul razboi mondial. Apoi, la
popota, incepe o discutie aprinsa in legatura cu un articol din presa, privind anchetarea de
catre tribunal a unui barbat care isi ucisese sotia surprinsa in fragrant delict de adulter.
Autorul stapaneste arata portretistica, pentru ca fiecare opinie in ce priveste acest caz este
corelata cu trasaturile fizice si morale ale sustinatorului parerii respective. Ca modalitate
estetica moderna a prozei romanesti, aceasta discutie in contradictoriu ilustreaza
pluriperspectivismul. Desi aceste opiniii erau sustinute cu argumente rationale,
interventia lui Stefan Gheorghidiu este una exploziva si surprinzatoare pentru ceilalti,
confirmandu-se astfel principiul estetic conform caruia poti vorbi sincer numai despre
tine, despre trairile si receptarile proprii. Gheorghidiu isi dezvaluie propriile trairi si
conceptii despre iubire, care este „mai curand un proces de autosugestie”, sfarsind prin:
„Cei care se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt.”
Aceste discutii despre iubire minimalizeaza intensitatea si superioritatea sentimentului in
conceptia eroului si ii declanseaza acestuia prima experienta a cunoasterii, iubirea, simtita
cu intensitate si dominata de incertitudini, in numele careia incearca din rasputeri sa
obtina o permisia ca sa plece la Campulung pentru a se intalni cu sotia. Fiindu-i refuzata
cererea, acesta se hotaraste brusc: „Daca maine seara nu-mi dau drumul pentru doua zile,
dezertez”.
Prin memorie involuntara, declansata de discutia de la popota, Gheorghidiu nareaza
retrospectiv faptele in jurnal, aducand in prezent (in timp subiectiv) experienta sa erotica:
„Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma
insala.” Iubirea lor se naste si din orgoliul lui Gheorghidiu, intrucat Ela, sotia sa, era o
fata foarte frumoasa, studenta la litere, si toata lumea il admira pentru ca era iubit de
aceasta fata, el simtindu-se astfel magulit: „cred ca si acest orgoliu a constituit baza
viitoarei mele iubiri.”
La inceput casatoria merge bine, desi duceau o existenta modesta, iubirea era ceea ce
conta. La moartea unchiului lui Stefan, Tache, el primeste o insemnata mostenire de la
acesta. Viata cuplului se schimba, iar pentru Ela viata mondena capata o mare importanta.
Incep astfel sa apara primele probleme in casnicie, Stefan Gheorghidiu suferind o criza de
gelozie la plecarea la Odobesti, cand acestuia i se pare ca Ela cocheteaza cu domnul G,
un barbat monden. Din acest momet in sufletul si mintea eroului se duce o lupta intre
certitudini si incertitudini. Totul culmina cu lipsa Elei de acasa pentru o noapte, noapte in
care Gheorghidiu ar fi trebui sa fie plecat, dar se intoarce mai devreme si pentru ca nu o
gaseste acasa iii cere divortul, cand aceasta apare, insa fara a-i cere nici o explicatie,
confirmandu-si astfel banuielile in legatura cu infidelitatea Elei.
Desi divorteaza de ea, Stefan nu inceteaza sa o iubeasca, cauta orice prilej pentru a fi in
preajma ei si pana la urma teoria lui cu privire la infidelitatea sotiei sale nu se mai
bazeaza pe fapte concrete, Gheorghidiu cautand sa se impace cu ea, astfel ca aranjeaza ca
ea sa petreaca vara la Campulung, el fiind aproape, concentrat in armata la
Dambovicioara. Aici primeste un bilet de la ea, prin care il cheama la Campulung, el
primeste cu greu invoire, ajunge la Campulung pentru a-si vedea fosta sotie. Astfel se
incheie cartea intai, cu capitolul intitulat „Ultima noapte de dragoste”.
La inceputul intalnirii dintre cei doi totul merge bine, pana cand acesta il vede in oras pe
domnul G si din nou i se certifica banuiala conform careia cei doi erau amanti si se
hotaraste sa-i omoare pe amandoi, doar ca nu-si pune planul in aplicare pentru ca este
chemat de urgenta in armata. Pleaca cu locotenent-colonelul, care ii relateaza acestuia
diferite intamplari despre Grigoriade, pe care il prezinta drept un „dandy cu reputatie
usuratica”.
A doua zi Romania intra in primul razboi mondial, alaturi de fortele aliate si Gheorghidiu
este numit „varful avangardei” ce urma sa intre in lupta.
„Cartea a doua„ a romanului incepe cu capitolul „Intaia noapte de razboi”, care ilustreaza
o imagine de groaza a militarilor, care erau total dezorganizati pentru ca nimeni, de fapt,
nu credea ca Romania va mai intra in razboiul care incepuse cu doi ani in urma. Pentru o
clipa, Gheorghidiu intentioneaza sa fuga la Campulung sa-i ceara explicatii Elei, dar
constientizeaza faptul ca poate muri in noaptea aceea pe front, asa ca „ce importanta mai
au pentru mine lamuririle ei?”.
Adevarate deprindere din drama torturanta a incertitudinii se face prin trairea unei
experiente cruciale, mult mai dramatice, aceea a razboiului la care Gheorghidiu participa
efectiv, luptand pentru eliberarea Ardealului de sub ocupatia trupelor austro-ungare.
Gheorghidiu descopera o realitate dramatica, nu atacuri vitejesti, nu strigate neinfricate
de eroism, ci ordine date anapoda de catre conducatorii militari, marsuri istovitoare,
foamete si, mai ales, iminenta permanenta a mortii, cu care oamenii se afla fata in fata in
fiecare clipa.
Notatiile din jurnalul de campanie reflecta acum o experienta trita direct, in timpul
obiectiv al petrecerii faptelor.
Camil Petrescu creeaza pagini antologice prin imaginile de apocalips, ca acelea din
capitolul „Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu”. Serviciul de recunoastere este
mediocru, iar incapacitatea conducerii militare „ignoreaza un principiu esential al
razboiului: niciodata nu trebuie sa desfasori in campul tactic mai multe trupe decat
inamicul”. Exploziile se succed organizat, romanii fug la intamplare, nu exista nicaieri o
cale de scapare de sub ploaia de gloante, care cade cu inversunare peste ei. Un soldat,
spune intr-una, „silabisind taraganat, ca un blestem, de la inceput « Ne-a acoperit
pamantul lui Dumnezeu ...»”.
In conditiile frontului, timpul exterior (obiectiv) si cel interior (subiectiv) coincid,
razboiul ocupa definitiv planul constiintei eroului, care se simte acum detasat parca de
sine si de tot ce a fost intre el si Ela: „Acum totul e parca din alt taram, iar intre noi abia
daca firul de ata al gandului intamplator”.
Ranit si spitalizat, Gheorghidiu, se intoarce la Bucuresti, unde este primit de Ela cu „o
serie de demonstratii, care altadata m-ar fi innebunit de emotie si de placere”, aratandu-se
excesiv de grijulie. In corespondenta Stefan gaseste o scrisoare anonima care-l
avertizeaza ca nevasta lui il insala cu Grigoriade, doar ca acum totul ii este indiferent, nu-
i pasa daca Ela are sau nu o relatie cu acesta. Isi da seama, cu luciditate, ca oricand ar fi
putut „gasi alta la fel”. El ii daruieste Elei casele de la Constanta, bani, „absolut tot ce e
in casa, de la obiecte de pret la carti... de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot
trecutul”.
Stefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului, reprezentand ripul
intelectualului lucid, analitic, cu o constiinta unica, insetat de absolut, de adevar, de
certitudini.
Prima experienta de cunoastere, iubirea, e traita sub semnul incertitudinii. El sesizeaza la
un moment dat schimbare in comportament a Elei si fiind o fire reflexiva si pasionala, el
diseca si analizeaza cu luciditate acest nou comportament al Elei, cantarind fiecare vorba,
fiecare gest. Gheorghidiu sufera nu numai din orgoliu, deziluzie si neputinta, dar si ca se
sileste sa-si ascunde chinurile, se dedlubeaza: „MA chinuiam launtric ca sa pot sa par
vesel...Si eu ma simteam imbecil si ridicol, fara simtul realitatii si naiv ca un predestinat
«coarnelor»”
Ca toate personajele camilpetresciene, Stefan Gheorghidiu este intelectualul inadaptat
superior, care nu se potriveste cu societatea mediocra, necinstita in care incearca sa se
implice, fara sa reuseasca. Gheorghidiu are o fire onesta, inflexibila, este hipersensibil,
fiind impresionat doar de bine, frumos si adevar.
El traieste drama singuratatii, intelectualului lucid, analitic si reflexiv, care devine
constient ca „o iubire mare e mai curand un proces de autosugestie”. El traieste, asadar, in
lumea ideilor pure, caci vede idei.
Elemente ale artei narative sunt echilibrul si simetria compozitiei, romanul estre
structurat in doua „carti”, „cartea intaia” si „cartea a doua”, prima carte fiind alcatuita din
6 capitole, iar a doua din 7.
Un alt element de arta narativa este naratiunea la persoana I, scriitorul considerand scrisul
ca pe un act de eliberare existentiala, prin care spiritul se descopera si se marturiseste:
„Un roman de adancire a sentimentelor metafizice se lucreaza cu atentia si rabdarea unui
* de pret”.
Maniera proustiana a fluxului memoriei, constiinta, este reflectata prin selectionarea acele
fapte care vor aduce la optiunea finala, astfel ca din intreaga poveste de dragoste au fost
selectionate mostenirea primita de Gheorghidiu, criza de gelozie de la plecarea la
Odobesti, cochetariile Elei cu domnul G, lipsa Elei pentru o noapte de acasa, biletelul
gasit abia peste cateva luni, intalnirile de dupa divort si alte evenimente semnificative.
Monologul interior, ca mod de exprimare a trairilor launtrice, de reflectare asupra
existentei lui individuale (afectul si intelectul sunt intr-o lupta permanenta) este un alt
element specific prozei de analiza psihologica.
Claritatea limbajului analitic, faptul ca limbajul este remarcabil prin imaginile
intelectuale, aprofundarea nuantelor sufletesti sunt caracteristice jurnalului si se regasesc
foarte bine in textul romanului. Un alt aspect este faptul ca figurile de stil de rezuma la
comparatii si epitete, dar „fara ortografie, fara compozitie, fara stil si chiar fara
caligrafie”.
Stilul lui Camil Petrescu se caracterizeaza prin claritate, sobrietate, fraza scurta si
nervoasa, este analitic si intelectualizat, ilustrand foarte bine conceptia teoretica despre
roman a autorului.